top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Cărți prezentate de Gh. Pârja și de Ili Moise, nr. 3 (190), martie 2019
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

 

Gheorghe PÂRJA

UN CEAS LIRIC CU REINER KUNZE

 

          Poetul, editorul și prietenul vechi Mircea Petean mi-a dăruit un volum de poeme, apărut la editura pe care o conduce, semnat de poetul german Reiner Kunze. Din varii motive, poezia germană contemporană nu mi-a stat la îndemână. I-am citit sporadic, în reviste literare, pe Volker Zumbrink, cu poeme îndârjite, calmate de puritatea expresiei (tigrul zăpezii), ori pe Ulla Hahn, care se bucură de aprecierea lui Marcel Reich-Ranicki, considerat cel mai influent critic german actual. Și acum Reiner Kunze. Destinul, dar și lirica lui m-au întors în trecut, prin anul 1982, când la noi a apărut antologia Vânt potrivit până la tare, alcătuită de Peter Motzan. Cuprindea tineri poeți germani din România acelei perioade, tineri transilvăneni și bănățeni, sași și șvabi, cu un filon poetic de o radicală atitudine etică și politică. Antologia este bine cunoscută în patria ligvistică a autorilor, dar mai puțin notorie la noi. Tinerii de atunci au devenit importanți scriitori germani, români, europeni. Din păcate, Anemone Latzina și Rolf Bossert au murit foarte tineri, restul, fără excepție, au emigrat în Germania, unde au continuat să scrie literatură, să predea la universități sau să facă jurnalism. Toți și-au țesut biografii incandescente, înfruntând și prin scris un sistem care nu le era pe măsura aspirațiilor. S-a constituit, în România, Grupul de acțiune Banat, un cerc de prieteni și scriitori, care discutau literatură, dar erau activi și din punct de vedere politic. La grup a aderat și Herta Müller. După ce se lămuriseră cu cine au de-a face, păzitorii regimului își făcuseră o țintă din blocarea activității Grupului de acțiune, considerat periculos atât în sine, ca manifestare colectivă a unui program literar subversiv, cât și din cauza identității etnice și a relațiilor cu Germania de Vest. Cenaclul a fost interzis. Totuși, antologia apare, cu o prefață strategică a unui critic de limba română, Mircea Iorgulescu. Cea mai importantă tendință și singura cu adevărat nouă în literatura germanilor din România este subiectivitatea angajată, deși bine intenționată, miza pe complicitatea cititorului exersând și observația exactă asupra detaliilor vieții de zi cu zi. Îmi aduc aminte de răsfățul lecturii poemelor dimpreună cu poetul Ion Baias.

Mă întorc de unde am plecat, adică la volumul de poeme Un ceas cu tine însuți de Reiner Kunze (Editura Limes, 2019). Mi s-a părut că poetul german are multe asemănări biografice cu grupul poeților germani din România, la care m-am referit. În nota de la sfârșitul volumului ni se spune că Reiner Kunze este unul dintre cei mai de seamă scriitori germani actuali. S-a născut în anul 1933, într-o familie de muncitori (tatăl era miner), a făcut parte dintr-o generație literară din fosta RDG. A studiat jurnalistica și filosofia la Universitatea din Leipzig, unde ajunge asistent. După câțiva ani este înlăturat de la catedră din cauza dârzeniei poetice și politice față de regim. Lucrează ca ajutor de lăcătuș. Continuă să scrie, fiind remarcat pentru valoarea operei sale. S-a situat pe o poziție fermă față de regimul comunist. Condamnă invazia din Cehoslovacia din 1968. I s-a interzis să mai publice, în timp ce în Germania de Vest cărțile sale apăreau în ediții de mare tiraj. A aderat la ideile compozitorului și interpretului Wolf Biermann. A fost exlus din Uniunea Scriitorilor. Abuzurile împotriva sa și a familiei sale au devenit atât de supărătoare încât, în 1977, a părăsit țara de care nu dorea să se despartă. S-a stabilit în Vest, în landul Bavaria. Strămutat în același mediu lingvistic, Kunze a dobândit o mare notorietate ca poet. A primit numeroase premii literare, devenind membru al unor instituții academice de prestigiu. A adunat aprecieri de la personalități ale culturii germane. Romancierul Heinrich Böll, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, a văzut în opera lui Kunze „un exemplu de persistență a poeziei, a poeziei germane”. Criticul Marcel Reich-Ranicki îi apreciază opera. Milan Kundera, prietenul și admiratorul său, apreciază pledoaria pentru libertatea conștiinței și a creației, ridicându-se „împotriva ingerințelor străine în artă”. Poezia lui Kunze continuă într-o manieră personală tradiția poeziei critice a lui Brecht, proiectând în lume condiția poetului într-un orizont închis, tocmai cercul de cretă caucazian. Ca apoi să iasă din crisalida sistemului cu o expresie laconică, pigmentată cu ironie, ajungând până la limbajul liber al străzii. Rănile sufletești, dobândite în prima lui fază, nu se vindecă ușor. Și după stabilirea în Vest a avut același demers pentru libertate. Umbra subversivă a socialismului, cu care s-a confruntat, a rămas în poezia lui Kunze un motiv dominant.

Volumul apărut la Editura Limes (în traducerea lui Ioan Milea și Herbert-Werner Muhlroth) ridică la putere cotidianul. Este un liric atipic, care adună teme mari într-un spațiu mic de meditație, cum este acest epitaf pentru o tânără poetă: „Morții i-a fost dat / să o smulgă din viață, / dar nu / din poezie”. Dinamitează realul cu experiența de neuitat în care pulsează duhul neliniștilor existențiale. „Pământul îți pune petele-i negre pe față / să nu uiți / că al lui ești”. Mi-a atras atenția un itinerar liric, în care topește în vers trăirea în istorie prin realitățile vremii. Un poem tulburător de sincer este Noaptea ucraineană, unde sunt așezate sentimentele într-un focar concentric, cu percepția fină a mișcărilor îngrijorătoare din Ucraina. „O țară ciuntită, înșelată, trădată”, în care o mamă devine privighetoare: „Și atunci începură să cânte toate / privighetorile din crânguri în mine purtate / și auzii împușcături detunând / și numele acesta răspunzând: / Maidan, Maidan / Și în sunetul numelui / răzbătea numele poetului”. Ajuns la Cernăuți, Kunze atinge sensibilitatea lui Paul Celan în definirea poeziei, „acel loc în care toate imaginile și metaforele ne presează să le ducem până la absurd”. Pe Ulița Vasilko din Cernăuți pune o placă lirică pentru Celan: „Cartea deschisă – / două aripi în zbor, / un val din oglinda Senei, / când n-a mai îndurat viața”. Cernăuți, „oraș etajat în verde crinolină”. Poemul este un amortizor pentru cădere, un loc cu multe limbi ale poeziei. După cum se vede, Kunze trecuse prin mai  multe medii provocatoare de lirism. Poemele scurte, percutante sunt răsfrângeri lirice în care poetul a pus multă inteligență și pricepere trăirilor intense. Mica sonată de călătorie, în această parte de lume, cuprinde și solfegii din România: „Nu, n-am frate la București, doar / frați / Brâncuși nu este pus la socoteală / și undeva sus soarele României valută / forte de necomercializat contra sentimentelor prietenești” (poemul a apărut în revista „Ramuri”). Volumul se încheie cu un text care merită a fi cunoscut de toată lumea. Este vorba despre discursul de mulțumire ținut în fața deputaților din Parlamentul European. Mai precis, în fața Fracțiunii Partidului Popular European (creștin-democrat), cu prilejul decernării medaliei „Robert Schuman”. Ce le spune Kunze politicienilor? „Comunitatea numită Europa, pe care Dumneavoastră, doamnelor și domnilor, o reprezentați, este întemeiată, între altele, pe speranța că popoarele pot învăța să se înțeleagă mai bine unele cu altele. A deduce de aici că ar trebui să i se dea întâietate unei lingua franca în dauna limbilor materne ar fi însă o greșeală cardinală. Limba maternă este acea zonă a existenței unui popor în care el se poate descurca fără o stea călăuzitoare”. Asta o spune un mare poet german contemporan. Nici aici poetul nu-și uită atitudinea față de social și politic. Kunze este un poet admirabil, inteligent, pentru care poezia rămâne un fel de bilet secret strecurat de câte un deținut „sub suprafața comunicării cenzurate”.

Un ceas cu poezia lui Reiner Kunze m-a făcut mai bogat cu un univers liric. „Cu aripi negre și-a luat zborul roșul scoruș, / zilele frunzelor sunt numărate / Omenirea trimite emailuri / Tu cauți cuvântul despre care nu știi / decât că lipsește” (Un ceas cu tine însuți).

 

*** 

 

Ilie MOISE

CUM GÂNDEAM LA 20 DE ANI

 

În primele zile ale acestei toamne am primit la redacția revistei „Studii și comunicări de etnologie” un volum ușor ciudat – Cum gândeam la 20 de ani (Editura Pre-Text, Câmpulung Moldovenesc, 2018), semnat de unul dintre cei mai importanți etnografi din arealul carpatin – Dumitru Rusan. După Etnografice/ Etnologice (2017), mă așteptam la o carte axată pe problemele actuale ale culturii și civilizației tradiționale, când colo… mă întâmpină un volum de corespondență din anii ’60. Pe prima clapetă a copertei autorul avertizează: „În anul II de facultate, semestrul II, 1965 – exmatriculat împreună cu patru studenți ai Facultății de Filologie a Universității «Babeș-Bolyai» din Cluj-Napoca. În aprilie, învățător la Valea Caldă Mică, raionul Turda. În luna iunie, în armată – companie PCI Brașov. La 15 octombrie 1965 aveam să împlinesc 20 de ani”. Un avertisment simplu, menit a pune-n gardă lectorul amator de lecturi ușoare, pigmentate de teribilismele vârstei anunțate în titlul cărții. Corespondența cu tânărul său coleg de suferință, Cornel Cotuțiu, exmatriculat și el în același lot, acoperă o perioadă scurtă (17 mai 1965 – 19 septembrie 1966), dar extrem de tensionată, invadată de istoria acelor ani.

Volumul se citește cu interes maxim, devreme ce vizează atât modul de gândire al unor tineri studenți, de nici douăzeci de ani, cât și lumea universitară din Clujul deceniului șase, cu multe prelungiri ale celui precedent… obsedantul deceniu. Descopăr cu stupoare alte fațete ale intangibilului Mircea Zaciu – proletcultistul, dascălul neiertător, activistul PCR-ului, care ar fi făcut orice de dragul funcției, inclusiv năruirea unor destine. Bănuiam, încă din studenție, o asemenea dimensiune a personalității sale, omul insensibil în stare să te distrugă fără să clipească, fără vreo urmă de regret.

Lămuritoare sunt, apoi, postfețele semnate de „prietenii pomeniți în răvașe” – Cornel Cotuțiu, Radu Ulmeanu, Alin Mihai Gherman, Luca Suciu și Ion Maftei (ultimul fiind autorul copertei și al desenelor din volum) – care conturează, cu multă exactitate, lumea românească din deceniile șase și șapte ale veacului trecut.

O carte densă, care oferă o lectură pasionantă despre o lume a frustrării, dar și a maturizării în condițiile unui regim totalitar, de imensă cazarmă... Dincolo de statutul de document epic al unei lumi apuse (sper) pentru totdeauna, volumul Cum gândeam la 20 de ani, semnat de Dumitru Rusan, rămâne o superbă pledoarie pentru prietenie, aici una care „durează de peste o jumătate de secol”.

 

 

 

 

Piticii lui Ilea (Daniela Sitar-Tăut), nr. 3(190)/martie2019
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

 

Daniela SITAR-TĂUT

PITICII LUI ILEA


Ca oamă obișnuită de niscaiva ani cu universul livresc al lui Marian Ilea, anterior deschiderii noului său tom, Zeppelinul piticului (Editura Paralela 45), ce are o copertă nerușinat de frumoasă, designerizată de Laurențiu Midvichi și ilustrații mai mult decât persuasive ale regretatului Mihai Olos, care secondează insolența ironică a auctorelui, aveam deja blindat în minte rap-ul exegetic: faună portretistică – suculentă, lumea ficțională populată cu entități proletare, adulteri și adulterine, intelectuali – lipsă, doar  câte un jurnalist, (pseudo) alter ego, ce bântuie prin Baia Sprie și Maramureșul istoric făcând reportaje, anchete de presă etc., bărbați halucinaţi, bântuiţi de câte-o idee-forţă, care sucombă nițel încercând să se-mplinească, femei − percepute dual – elefantine sau silfide nimfomane, travestiți, imigranți, onomastică mitteleuropeană etc. Ce aduce nou însă acest volum? Autorul nu părăsește un topos care l-a încetățenit deja în istoriile literare, Deșiștea, Ieud, Medio-Monte, Mons Medius, Felsőbánya, Mittelstadt, Baia-Sprie. Rămâne cronicarul acestui cronotop, plin de superstiții, aflat la confluența dintre evi, cantonat în arhaic, dar preluând la suprafață spoiala cameleonică a contemporaneității. Numele sunt mai neaoșe, problematica actuală își extrage seva din trecut și prima parte a cărții este tributară senectuții și exercițiilor mnemotehnice. Personajele principale se află la o vârstă venerabilă și țin să-și încheie socotelile prin descendenți. Sau prin actul scriptural. Intertextualitatea este dublată de polifonie. Marian Ilea se dovedește și aici un cunoscător avizat al mentalităților unui loc în care credința este amplificată și de un consistent rezervor de superstiții.

          Cele cincisprezece povestiri se conjugă pe teritorii cu iz arhetipal, punctând, prin detalii semnificative, a-normalul, a-tipicul. Arsenalul epic e de extracție caragialiană, Marian Ilea având abilitatea extracției ridicolului, absurdului din aparenta normalitate imediată. Protagonista narațiunii inițiale, Baba din drum, e Ioana Șteț din Ieud, nume redundant în Maramureșul istoric. Șef de clan incontestabil, bătrâna ține un speach moralizator semiției adunate de Sfânta Maria de pe coclauri europene care vizează sensibilizarea și re-venirea la vatră a urmașilor. Baba, procesomană, pare un Ion feminin pornit în cruciada recuperării pământurilor ancestrale. Ca o Zoe caragialiană, își propune să pună și dispună primari în funcții. Ritualul rememorării stării/averii de odinioară, o datorie de onoare pentru succesori, este reiterat solemn în fiecare an, de Sfânta Mărie. Reconquista maramureșeană, dincolo de aspectele ilarizante prin care sunt punctate secvențele recuperatorii, traduc drama unei familii, abuzate de regimul comunist și de cele postdecembriste, care încearcă să revină, prin acest bun material, pământul, la demnitatea și locul deținute odinioară pe scala socială a comunității. Odiseea continuării dosariadei este inserată subiacent, cu valoare testamentară, prin trasarea lui Petre și Anei a corvezii de a lupta cu un sistem corupt. 

          Ton în aceeași arie, a rechizitoriului vieții în ceas crepuscular, se înscrie și Povestea vieții trecutului rapsodului Gherasin scrisă de el însuși în colaborare cu duhul sfânt. Adresarea directă, in facto o autoadresare de extracție butor-iană, transcrie biografia eroului, melanj de litanie, predică preoțească și elogiu al muieretului, ca fost consumator de codane avizat. Rimele populare, cu poantă transcriu sacadat, într-un limbaj antipudibond, etapele unei vieți hedoniste.  Protagonistul este rapsod de hore „din grumaz”, mediatizat în București, ornat cu diplome de onoare, încornorat de o consoartă ce ia calea Germaniei, nu înainte însă de a-i lăsa pe masă un blid cu „lapte otrăvit cu șoricioaică”. Actul scriptural are o funcție cathartică, dar mai degrabă de încheiere a unui mercantil pact cu Duhul Sfânt înaintea extincției, în speranța eradicării păcatelor. Finalul însă probează implacabilitatea destinului și im-posibilitatea conversiei comportamentale tardive. Promisiunile lui Gherasim de renunțare la licori bahice și plăceri carnale vin nu din credință, ci din pricina ravagiilor operate de senectute.

Autorul distilează concretul, recognoscibilul, în ficțional, iar trasarea probă a unor bariere concrete devine imposibilă. Cârciuma „La Marghit” readuce în ecuația epică un cronotop predilect al registrului auctorial, cârciuma. Scriitorul devine actant confesional al unei istorii relatate de Ioani-baci, care reînvie un timp mitteleuropean, cu conți extrași din istoriile medievale, care au ca reper invazia cărăbușilor, similară celei a lăcustelor din letopisețul lui Miron Costin. Metamorfoza zonei cu ajutorul meșterilor imperiali este contrabalansată de superstiții, fantome și voci, de plonjarea într-un fantastic magic, unde dansul draconic al cărăbușilor se integrează firesc, iar nou-născutul (Nou-Venitul) capătă accente de Poltergeist, devastator, ce provoacă sterilitatea muierilor. Deseori, Marian Ilea oferă și (in)variantele textelor sale, atât în proză, cât și în piesele de teatru, artificiu menit atât să rotunjească tomul, cât și să faciliteze aceesul la laboratorul auctorial.

112 ajunge o satiră tragică la adresa emancipării femeii, la spiritualizarea/tembelizarea ei prin biserică. Tizi aparent simbiotici, el inginer de îmbunătățiri funciare, ea – profesoară pensionară, Virgiliu și Virginia, mai tomnatică decât consortul, duc un trai tihnit și onest până la transformarea femeii sub imperiul învățăturilor călugărului Halmaghi, posesor de Volvo, diriguitor/maieut al fermei de femei de pe lângă mănăstire. Glisarea Virginiei spre mistic, fascinația pentru moarte, isteria ezoterică, străluminarea sub imperiul cunoașterii conduc spre cecitate conjuncturală, iar soțul suferă un atac letal, taman în timpul elogiatorului speach despre/întru moarte rostit de exaltata discipolă. Întoarcerile din condei și farsa acreditării revuistice a aspiranților lipsiți de har este încondeiată în Dreptul la replică. In facto, narațiunea e o parabolă la adresa revistelor literare subvenționate, care practică o critică de tonomat, aservită nu esteticului, ci pecuniarului. Cioată Ion, poet din Poienile Botizii, se simte vexat de diagnosticul primit la Poșta redacției, de „infractor” fără talent al gramaticii și-și oferă CV-ul literar, în care înfățișează mefientului redactor metrul de cărți și reviste deja redactate, preconizând ca anul viitor să mai împle o lacună de un metru.

Poate cea mai incendiară piesă din acest volum, cu accente ionesciene și caragialiene deopotrivă, e Republica Iza. Revolta ieudenilor împotriva sighetenilor aserviți Ucrainei denunță caracterul insurgent al acestor urmași ai dacilor liberi care, de când lumea și pământul, sunt stat în stat și au legea lor. Reforma agrară ce se vrea implementată de Guvernul de la Ujgorod se izbește de cerbicia localnicilor insurgenți, care nu acceptă autoritatea de import. Cronicar al acestui timp belic este Chindriș Ioan Adam, secretarul primăriei. Etatea înaintată a biografului, 98 de ani, lieder al răzmeriței interbelice, încurajează resortul memorial și penelarea unui timp eroic, al independenței depline date de proclamata republică. Taberele adverse devin, totodată, și mărci etnice separative – pe de o parte, garda națională ieudeană, pe de alta – poliția exterminativă a prefectului Odvociuc Ioan, alcătuită din ucrainieni, evrei și unguri.  În pur stil cronicăresc, condeierul se declară martor al evenimentelor narate: „Am scris ca mărturie aceste evenimente care sunt toate realitate, trăite, nu auzite, văzute cu ochii, fiind și eu implicat în ele împreună cu consătenii mei care au luat și ei parte la ele”.

Tonalitatea textuală se modifică în partea secundă a tomului, odată cu Tărâmul râmelor. Priveliștea orașului de provincie amorțit, decupat parcă dintr-un azil de geriatrie denunță exodul tot mai pregnant al tinerilor pe plaiuri europene. Abia acum pare a reveni fauna clasică a lui Marian Ilea: rromi gigolo, practicanți ai unui ilar sclavaj sexual, profesoare nimfomane, cohorta de gitane practicante de avorturi în serie, case de toleranță. În cartierul rrom sarcinile sunt bine trasate, unii „din cartier umblau cu fecundatul”. Autorul semnalează și diferențele demografice dintre români și țigani: „Noi și iepurașii ne înmulțeam cu mare viteză, în timp ce românii foloseau contraceptive și se văitau” − proclamă Zoly, supranumit de muieretul supus Kalul. Metamorfoza protagonistului în râmă amintește de Procesul verbal al lui Le Clézio și de invazia șobolanilor. Cuvântul-cheie care ghidează destinul acestei caste aparte este similar cu cel al unui roman al lui Paolo Coelho, Maktub, care în arabă se traduce prin „aşa a fost scris”. Vicisitudinile sunt surmontate prin apelul la acest lexem-talisman mistic: „Mergem înainte, că nu suntem raci! Maktub!”.

De un comic irezistibil, pusă în scenă în luna ianuarie, la Colegiul Național „Vasile Lucaciu”, de tinerii Cosmina Maria Jitariu și Rareș Ageorghiesei, în cadrul proiectului „Scriitori și liceeni” I, este narațiunea dramatizată Mikigizi Yka & domnul Both. Quadragenari ambii protagoniști, ieșiți din experiențe erotice/ mariaje eșuate, aceștia se întâlnesc pe un teritoriu neutru, uniformizant, personalul de Jibou „care nu se grăbește niciodată”. Caragialesc și ionescian deopotrivă, dialogul interlocutorilor, caricatural și denunțător de drame ascunse, re-compune destinul voiajorilor, călătoria fiind un ferment mnemotehnic. Cuplul, scorțos și maniacal la început, cu o grijă exacerbată, minoritară, pentru a-i fi ortografiat corect numele, scos parcă dintr-un cod al bunelor maniere... bulevardiere, se lansează într-un potpuriu de credo-uri existențiale, aserțiuni gonflabile asupra vieții și confesiuni care-și găsesc în interlocutor un reverber gemelar. Disjuncțiile dintre specii, adică dintre bărbat și femeie, sunt reflectate prin antiteza dintre explozia logoreică a lui Mitzi, care pozează în damă emancipată ce denunță păcatele făcute și nefăcute ale ex-consortului, incriminându-și cu obidă rivala, respectiv acceptul, cvasibovin, al bonomului domn Both, amorezat la treisprezece ani de soprana Ilona Mikova din Praga, pe care o aude interpretând Carmen de Bizet. Dialogurile prin ricoșeu, ca niște subtitrări întârziate, amplifică și mai pregnant deruta bărbatului, care își etalează disponibilități seductive. Meditațiile asupra solitudinii, precum și insolita idee a domnului Both de a ridica un muzeu al singurătății într-o pădure din Detroit găsesc în Tanța-Yka un suflet predispus la acuplare psihofizică, proaspăt divorțata oferindu-se entuziastă. În pofida veleităților artistice asumate în trecut (fost student la fagot, îndrăgostit de jazz), țiglarul domn Both amputează efuziunile sentimentale ale labilei Mikigizi Yka, punctând termenii relației viitoare. Astfel, declarației extatice a quadragenarei, lovită instant de un declarat coup de foudre, acesta îi opune odoarea supei de mărar. Foarte cu picioarele pe pământ, blajinul domn Both îi inventariază atât bunurile imobile, precum și pe cele imobiliare. În vreme ce femeia exaltată regizează scenarii domestice livrești, interlocutorul își acceptă docil rolul de polenizator răsfățat.

Zeppelinul piticului, derutanta narațiune ce dă titlul volumului, reflectă, în cheie absurdă și tragică, destinul ologului Sofian. Cele șapte secvențe care recompun istoria unui ins refuzat de soartă, gradate sapiențial, printr-un melanj dintre concret și posibil, sugerând ispita genezei, boicotată mefistofelic de piticul mefistofelic, se răsfrâng deopotrivă asupra ambientalului, încărcat de semne premonitice și viziuni holistice. Precizarea fermă a cronologiei induce sugestia realității, a documentului veridic. Textul demarează cu prezentarea lui Sofian, olog, veteran al maladiilor și miracol al supraviețuirii în lumea medicală: diabetic de șaisprezece ani, cu piciorul stâng amputat, operat pe cord în urmă cu optsprezece ani. Actul lui suicidal, pus pe seama solitudinii, se petrece teatral, nu înainte de-a avertiza mistic vecina Eulalia asupra stranietății zilei alese. „Merele de azi au coaja de badog” – declară ologul, subliniind granițele și devalorizarea unei lumi des-centrate, care și-a pierdut echilibrul/sensul, precum și disjuncția ireconciliabilă dintre atunci și acum, dintre trecut și prezent. Bilețelul explicitant al suicidului, „de singurătate”, este marcat grafic cu „pix cu pastă roșie”. Bietul Sofian, și după moarte e vandalizat de acarul care, descoperindu-i proteza, o duce la târgul de vechituri, rămânând, și în moarte, tot ciung.

Secvențele retrospective, redate maniacal, rulează destinul lui Sofian, marcat de naveta perpetuă, cu trenul, la cinematograf – alt imperiu paralel al evaziunii, pe inexistenta rută feroviară Baia Mare - Baia Sprie.

Fuziunea oniricului cu realitatea este indusă în perimetrul textual odată cu văduva Eulalia, colegă de clasă a lui Sofian, mumă a lui Florinel, plecat în străinătățuri și însurat c-o oloagă. Nenea Piticul, posesor de patiserie și bar în Baia Sprie, care oferea dulciuri gratis copiilor devine, în visele Eulaliei, un căpcăun urieșesc, malefic. Vocea Piticului pare a se întrona la fiecare extincție, el devenind vameșul celor care nu mai sunt: „Când sufletele nu părăsesc trupurile îngropate, trebuie să le înalți la cer cu Zeppelinul. Neapărat cu Zeppelinul. Altfel nu se poate”. Astfel, raidurile șacalice ale Zeppelinului, care amușină funest cofetăria, sicriul sau cimitirul în care urmează a fi îngropat Sofian, încarcă lugubru piesa, flancate de râsul draconic al acestuia, care devine, in facto, un emisar malefic stihial. Existențele searbede, futile, e mai bine a fi amputate.

Eulalia ajunge pictoriță „amatoare amatoare de succes” după moartea consortului și detractor al porumbeilor invidiați pentru traiul în cuplu. Facebook-ariță înrăită și racolatoare de bărbați cinquagenari de pe rețelele de socializare, aceasta are parte de un vernisaj ratat, populat de trei doamne trecute și de pictorul-prezentator venit din Baia Mare pentru eveniment, ce predica în van: „Universul picturilor doamnei Eulalia e închis și frumos colorat, o lume care-și ajunge sieși”. Finalul, decupat din mantie fantastă, denunță apoteotic pervertirea lumii, păpușar al destinelor, faustic fiind Piticul. Râsul lui sardonic cotropește și pervertește, amușinând și savurând recolta thanatică, într-o victorie inexorabilă a maleficului/morții/sorții. Populat de semne și (în)semne, traduse în grilă ironică, ludică sau fantastic-tragică, lumea ficționară a lui Marian Ilea poartă pecetea recognoscibilă a semnatarului ei care, têtu foarte în demersul lui scriitoricesc, de penelare a unui univers mitteleuropean, în care neaoșul și etnicul coabitează firesc, stă ca dracul pe comoară pe subiect, smulgându-i toate valențele. În pofida învelișului contemporan, lumea naratorului conjugă o incursiune fastă într-o mitografie a acestui Nord, atât de impregnat de istorie/istorii...

Și nu pot încheia astă analiză fără a-l mai bate o dată la cap să-și scrie memoriile. Poate, poate....

 

(Fragment din volumul în pregătire Ilea in the Mirror, Daniela Sitar-Tăut, Monica D. Cândea, Actaeon Books, 2019)

 

 

Poeme de Ilie Tudor Zegrea, nr. 3(190),martie 2019
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

 


Ilie Tudor ZEGREA

(Cernăuți)

 

Fulgerate stânci

Îmbrăcați în sarea lăcrimării noastre,

Fulguind ca raza noaptea prin copaci

Vin călări în cete pe cărări sihastre

Străbuneii noștri, bunii geto-daci.

 

Și se umple valea, se aprinde spuza

Sufletelor noastre, și-n priviri erup

Zilele de glorii, Sarmisegetusa,

Iar în frunza nouă – capete de lup.

 

Peste mal de ape și de munți, departe,

Strigătul meu arde-n vegetal

Că în cer răsare, peste vânt și moarte,

Capul din istorii. Al lui Decebal.

 

Sângeră Carpații și-n Cosmin răsună

Din stejari de veacuri hohote adânci!

Lacrimi ne usucă, dar ne și adună –

Munți înalți de sare. Fulgerate stânci.

 

Clopote la margine de Țară

 

Clopote la margine de țară

Și la început de iarnă bat

Să ne-adune-n lacrima amară

Ce de-atâția ani în ochi a stat.

  

Cu pecetea munților pe frunte,

Cu Cosminu-n sânge și-n bunici

De la rădăcini, de la grăunte

Am urcat prin veacuri până-aici.

 

Din Sirete-n șesuri mai domoale

Unde curge Prutu-n alte zări

Se aude glasul Dimitale,

Domnu Flondor, Domnu Cavaler.

 

Iar din alte piscuri, din departe,

Peste ani se-nalță vertical

Și te strigă din aceeași soartă

Avram Iancu, Craiul din Ardeal.

 

În durere ca-ntr-o catedrală,

În același viscol și îngheț

Inimile noastre se răscoală-n

Bucovina, Țebea și Râmeț.

 

Pe Câmpia Blajului cea mare

Sau în codrii veșnici din Cosmin

Din speranța noastră cresc altare

Și eu vin la ele să mă-nchin.

 

Nu există mamă fără Țară,

Neamul meu e-un Clopote total

Care bate și ne-adună iară

De la Cernăuți până-n Ardeal! 

***

 

Dreptul de-a ne plânge morții

 

Gonit pe muchia veacului subțire

Cu zdrențuite hărți de-un mare vânt

Pământul plânge printre cimitire

Cerșindu-și, parcă, loc pentru mormânt.

 

Privirea-mi zăbrelită se prelinge

Cu osul iernii gol pe caldarâm

Și fulgii dintre pietre-ncep a ninge

Mimând, ici-acolo, floarea de salcâm.

 

Ținuți de mâini de-o albă, lungă ceață,

Surpând siberii vechi, dar și mai noi,

Ei, cei plecați pe firul moarte-viață,

Ce mai așteaptă oare de la noi?

 

Se-ndeasă anii ca nisipu-n mare

Pe vechile epave de la fund

Și-odată tras semnalul de plecare

Pe rând – viață și moarte – le confund.

 

Și doar în cimitir din criptă-n cruce

E gândul clar și sună – piatră, var...

Și nu există vămi și nici răscruce

Și timpu-i cel mai bun vizionar.

 

...Ce macină azi oare moara sorții?

Pământul pendulează lin-pelin

Cu dreptul nostru de-a ne plânge morții

Sub roua tânguiosului Amin... 

***

 

Ce veac târziu...

 

Ce veac târziu și ce coline triste

Mută zăpezi din munți mai spre câmpii,

Prin sate condamnate să existe

În golul dintre moarte și tării!

 

Cetăți și târguri intră iar în comă

Vomând spre zori baloturi de gunoi,

Ospiciu-mpinge regele-n fantomă

Ca minutarul ora – sloi cu sloi.

 

De gări asediați, purtând pe față

Chiar umbra țării-n riduri și priviri,

Noi alăptăm iluziile cu ceață

Și stoarcem din sicrie amintiri.

Ce soartă? Care viață? Iată lațul

La gâtul nopții – colier de os,

Lăsându-ne din vise numai zațul,

Pictând cu moarte un bizanț stufos,

 

Grav îngroșat cu linii realiste.

Ce veac târziu și ce coline triste!... 

***

 

Eșafodul înduioșat

variantă

 

Cândva curtat de gâde în piața unui burg

Cu tobe și cu surle surpând chiar malul ceții,

Azi sunt cuprins de milă și nostalgii curg

Șoptindu-mi gâlgâitul reproș: „Dar ție ce ți-i?”

 

Și chipuri dezghiocate din măști răsar ca-n vis

Pe malurile Lethei, în sumbra sa oglindă,

Sub cearcăne și riduri și ani ce-au coincis

Perfect, ca naufragiul luminii să mi-i prindă...

 

Căzuți din glorioase și date-n pârg amiezi,

Cu primăveri și toamne și zile ca la carte,

Poate aveau și acte, și altfel de dovezi,

Dar, vezi, sosise clipa să le vorbesc de moarte...

 

Trecuți din Evul Mediu în lung și aspru drum,

Cu zile fericite, dar, brusc, cam retezate,

Cortina o să cadă și pentru noi oricum,

Istoria o scrie cine cum vrea, cum poate...

 

Dar peste tot și toate se-așterne-un praf scârbit

Când Adevărul, palid, intră subit în comă

Și-nsângerat, amurgul, în parte mituit,

Îți urlă la ureche: „Și tu, tu încotro, mă?”

 *** 

Câtă tristețe, câtă singurătate...

                   La Sinăuți, toamna lui 2018

 

O, câtă tristețe, domnilor, și câtă singurătate pălește

În frunzele de colo, răsturnate de-o adiere de vânt

Când pe o parte, când înduioșate, creștinește,

Bând apă dintr-o urmă lăsată-ntâmplător de vreun sfânt.

 

Și cine poate cerceta și măsura gloria florii de crin

Sau a fructelor de păducel, întârziate-n pomul timid ca

Primii fulgi, umezind metaforele răsărite așa, din senin,

Pe colinele de lângă Sinăuții poetului George Voevidca?

 

În acest început de mileniu, când sufletul furișat în cursor

Își pipăie conturul, sfios, pe un drum grăbit în pantă,

Parcă aș vrea să vă văd tineri, parcă aș vrea și să mor

Încet, visător, sub sigiliul unei picături de istorie de Putna, constantă...

 

Și iarăși vă zic, domnilor, câtă singurătate în trista poveste

Cu viețile aruncate ca zaruri ale milei în pălăria unui birjar,

Așteptând să vină de undeva salvatoare înnobilata veste

Că zilele și anii și totul nu au  fost în zadar... Chiar în zadar...

 

 

 

 

 

Versuri de Ion Petrovai (70), nr. 3(190),martie 2019
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

 

Ion PETROVAI – 70

 

În macii roșii

 

Azi, ne cinstim eroii apuși în nemuriri

Aprinse mușcate ce le udăm cu slavă

Deschizători de drumuri spre vise și-mpliniri

Vulcani ce-au emanat înnoitoare lavă.

 

Trup din trupul frământat al țării

Au dat răspuns marilor chemări

Înălțând stindarde pe catargul zării

Tăind spre vremi de aur, adânci, drepte cărări.

 

În zilele de praznic, ca tot poetul, vibrând,

Cobor în cartea unde ne-așteaptă strămoșii

Slăvind cu fapta vremea vremuind

Veghind trecutu-ascuns, în macii roșii.

 

Laude-se pururi bărbații-ntâi ai țării

 

Din mândrul Maramureș – ținut voievodal

Bărbaților ce-au făurit luptând, România

Închin un cântec lin, la tulnic pastoral

Prin care stirpea mea își spune bucuria.

 

Cum pe creanga grea de rodul gliei blând

Se pârguiește mărul spre-a se preface stea

Călăuziți de roșul din tricolorul sfânt

Românii, ca strămoșii, știut-au a lupta.

 

Când visul lui Mihai se cobora în fapte

Născutu-s-a în prunci patria cea mare

Și-au trecut de-atunci multe veacuri coapte

Ce-au oțelit poporul făcându-l dârz și tare.

 

Sub mângâieri de steaguri, albastre, tricolore

Ei duc mai departe gloria străbună

Înălțând prin fapte o țară-nfloritoare

În amfiteatrul lumii, pe-o treaptă tot mai bună.

 

Așa, precum e datul și-ndeamnă omenia

Din alese gânduri eu îmi țes urarea:

Visul creștinesc, pacea, rodnicia...

Prin gândirea lor, să-și afle împlinirea.

 

Laude-se pururi bărbații-ntâi ai țării

Și prin ei norodul, patria româ

Lupta lor deschidă căile visării

Iar adevărul fie fântână de lumină.

 

Moștenire

Fiilor mei

 

Din vremi voievodale curg spre noi lumini

Al căror sânge blând întinerește țara

Vindecându-i răni făcute de străini

Când peste trupul ei curgea povara.

 

La rădăcina munților cărunți, pletoși...

Fiii mei, o să vă las fântâna

Moștenire sfântă lăsată de strămoși

A cărei apă vie înnoiește lumina.

 

Mereu, după pârjol, ea a stâmpărat

Pe toți acei ce-au iubit primăvara

Care pentru neam și țară au luptat

Ca doinele... să nu le plângă vioara.

 

Tradiție

 

Din bob în bob trecut-a și mai trece

Truda mâinii care frânge pâinea ta

Tu uiți, copile, trecutul viu, dar rece

Străjerii adormiți de poftă de-a lupta.

 

Din bobul încolțit ies boabele și spicul

Ce bob cu bob spre rod s-a desfăcut

Încet, încet, în arbori, urcă străbunicul

Straja propășirii marelui trecut.

 

Zgomotoasa alergare

 

Bun rămas zicem copilăriei

Și salutăm frenetic tinerețea

Orbiți puțin de raza bucuriei

Fugim să nu ne-ajungă bătrânețea.

 

Rătăcind pe-a timpului cărare

Călcăm însetați de dorul cel nou

Sperând c-o să răsune-n fiecare

Al cărților dulce și roditor ecou.

 

Pe drumurile vieții am pornit demult

Chemați în taină de vise solare

Ocrotiți de al credinței cult

Vrem să ajungem oameni fiecare.

 

Părinții și dascălii, alese flori de crin

Ne-au învățat să fim drepți și buni

Prin muncă, cugetare, har divin

Să ne urmăm nemuritorii străbuni.

 

În vremi de cumpănă şi zgomotoasă alergare

Într-o lume încărcată de lumeşti ispite

S-alegem mereu adevărul cel mare

Ca să ne ţesem viaţa din vise împlinite.

 

Rămas acasă

 

Când ninge tăcut peste satu-mi de dor

Şi aleargă sănii pe drumuri ca şerpii

Mă veghează mama răsucind fuior

Iar în pădurile tatii, bocăne cerbii.

 

Hainele din lâna blândelor mioare

M-aşteaptă în lada din lemn mângâiat

Prin case ostenite plâng înflorite ştergare

De dorul celor care pe ele-au ospătat.

 

Slănina leneveşte în fum de lemn de prun

Nucile colindă îndulcindu-şi miezul

Ascunsă în câlţi, într-un pod cu fum

Horinca aşteaptă să i se facă botezul.

 

Mi-e dor de tata – în veci fie iertat –

Şi nu-i cine-mi stinge durerea

Că s-a irosit chipu-i de vremi brumat

Şi stinsu-i-s-a glasul dulce ca mierea.

 

Văzându-mi nepoţii zburdând precum iezii

Surâd printre lacrimi, ca oricare bunic

Uitând c-am trecut de ceasul amiezii

Pe drumul greu dintre tot şi nimic.

 

Aici voi rămâne, în casa-mi de lemn

Cu cei rămaşi ca să sfinţească locul

Pe foi de codice timpul să-l însemn

Şi-oi fi, după puteri, păstorul şi norocul.

 

Lângă un râu din ţara lui Bogdan

Să mă cătaţi, prieteni, de vă trebuiesc

Că eu, mereu acasă, în orice zi din an

Aştept ca să veniţi cu har cărturăresc.

 

Țara descălecătorilor

 

Neprihănitul fruct în care e curs cerul

E dulce mărturie mai tare decât fierul.

 

De la strămoși, credința se-ntoarce la ai mei

Pe file de cazanii brăzdate de condei.

 

Sub pomul vieții ce rodește lumini

Îmi țin copiii-n brațe – ramuri de măslini.

 

Izvoarele coboară printre munții suri

Spălând cămașa țării de blesteme și uri.

 

Înghețate curcubee între ramuri de tei

Odată cu albul întâilor miei.

 

Venite din mituri să dezlege misterul

Tainele sfârtecă pământul și cerul.

 

Pereții afumați încep a murmura

Nume de voievozi, ce nu se pot uita.

 

Iubirea și ura din zodii cu blestem

Nu cunosc hotar, de nimeni nu se tem.

 

Rămânem însetați, flămânzi uneori

De păsări ascunse în pribegii nori.

 

Lutul botezat de flăcări – ulciorul –

Sărută de veacuri – după datini – izvorul.

 

Răcorile din boabe fug spre trupuri arse

Să nu le-ajungă para ce rumenise vase.

 

Din zorii argintaţi până-n albastre-amurguri

Ne vând olarii trupul prin veştejite târguri.

 

Pe sticla înflorită şi tânără ca marea

Îngeri vestitori au înjunghiat visarea.

 

REFERINȚE CRITICE

 

Într-o vreme când poezia patriotică a fost eliminată, pur și simplu, din imaginarul poeților sau este incriminată cu cinismul pornografic al unor postmoderniști, Ion Petrovai își intitulează un poem chiar Patria, mărturisind: «Pun preț pe averea ta cinstită / Leagăn ce fericești și pruncul nenăscut / Mamă între mame, bună, împlinită / Românie sfântă, mâna îți sărut.» Aceasta este Țara descălecătorilor, mirifica: «Îngheață curcubee între ramuri de tei / Odată cu albul întâilor miei. // Venite din mituri să dezlege misterul / Tainele sfârtecă pământul și cerul.» Așadar, patria este tărâmul tuturor tainelor lumii. (...) iar în fruntea tainelor stau părinții: «Când ninge tăcut peste satu-mi de dor / Și aleargă sănii pe drumuri ca șerpii / Mă veghează mama răsucind fuior / În pădurile tatei bocăne cerbii.» (Rămas acasă).

           Baudelaire îi împărțea pe creatori în două categorii: progresiștii, care dau tonul modei și se bucură de glorie imediată și întârziații, care au avantajul negrabei și al judecării lucide a ceea ce este durabil în spectacolul spiritului. Firesc, nesofisticat, fără zgomotul făcut de revoluționarii artei, dar nu lipsit de vigoarea opiniilor sale, Ion Petrovai face parte din a doua categorie. Îl așteptăm să vină și cu noi revanșe literare. 

Theodor CODREANU

 

***

 

 Fără a se lăsa înduioşat şi contaminat de decepţionismul la zi, Petrovai face în continuare poezie pozitivă despre patrie. Nu m-ar mira ca tocmai aceste poezii patriotice, deşi cam învechite, să-l ducă la o notă aparte. Căci va fi, probabil, singurul poet încă încântat de patrie. Şi ultimul.

Al. CISTELECAN

 

 

 

Ion Petrovai - 70 (Ion Cristofor, Săluc Horvat), nr.3(190),martie 2019
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

Ion CRISTOFOR

ION PETROVAI LA ȘAPTE DECENII DE VIAȚĂ

În perioada de început a deceniului șapte al secolului trecut, năvălea în Cluj un tânăr poet pe care, prin ani, aveam să-l întâlnesc tot mai des prin cenaclurile clujene. Se numea, pe atunci, Ion Gheorghe Petrovai. Originar din Maramureșul voievodal, tânărul purta o stufoasă podoabă capilară. Avea o voce vibrantă, de cântăreț din strana bisericilor de lemn ale ținutului natal. Cu o privire mefientă, de rural rătăcit în infernul urban, Ion Petrovai, tânărul taciturn și neguros, avea să facă temeinice studii filologice în Alma Mater Napocensis. Ceva mai târziu, tânărul dascăl avea să-și susțină doctoratul tot în acest burg transilvan.

Spre deosebire de majoritatea colegilor săi de generație, atrași ca fluturii de luminile de lampă ale orașului, Ion Petrovai se va întoarce la baștină, în satul natal, Petrova, unde își va duce modestul apostolat de dascăl. Din când în când, numele său apărea în pagina unor reviste literare sub rândurile firave ale unor poezii. Dar era evident că autorul lor nu părea deloc grăbit să asalteze porțile unei edituri, nici să culeagă laurii repartizați generației sale. Din motive pe care doar le putem bănui, poetul își va amâna debutul până târziu, ce se produce, abia în 1996, cu volumul Pasărea cu ochii-n lună (Cluj-Napoca, Dacia). Vrednicul dascăl va publica apoi o masivă cercetare etnologică, intitulată Multiculturalism în Ţara Maramureşului: Valori culturale ucrainene (Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2007), prevăzută cu o prefață  a unui reputat slavist, prof. univ. dr. Onufrie Vinţeler.

Pentru a întregi liniile de forță ale portretului său, se cuvine să amintim via activitate culturală pe care poetul o desfășoară în nordul țării, acolo unde a întemeiat o fundație culturală menită să cultive memoria unui mare dascăl și om de știință din Maramureș. Fundaţia „Profesor universitar doctor Gheorghe Bilaşcu”, pe care a construit-o Ion Petrovai, onorează pe unul dintre întemeietorii învățământului medical clujean. În egală măsură, trebuie amintită activitatea de redactor al revistei „Dor”, publicaţie a Societăţii de Ştiinţe Filologice, Filiala Sighetu Marmaţiei, de redactor-colaborator la revista „Şcoala maramureşeană”.  Nu în ultimul rând, se cuvine să subliniem rolul de iniţiator şi îndrumător al Cenaclului de Cultură şi Artă „Mihai Eminescu” din Petrova, de organizator al „Manifestărilor Eminescu” şi al „Convorbirilor Culturale”, desfăşurate aici anual.

Vrednicul dascăl maramureșean revine în librării cu volumul de poezii intitulat Balade cosmice, publicat la Editura ieșeană Princeps Multimedia (2015), cu o prefață semnată de Theodor Codreanu. Cu temei, prefațatorul stabilește locul lui Ion Petrovai într-o tipologie a poeților, utilizând o observație a lui Charles Baudelaire, care-i împarte pe poeți în „progresiști” (cei ce dau tonul modei și se bucură de glorie imediată) și „întârziați”. Printre aceștia din urmă îl plasează eruditul comentator pe autorul Baladelor cosmice. Poeții din această categorie „au avantajul negrabei și al judecării lucide a ceea ce este durabil în spectacolul spiritului”. În cazul lui Ion Petrovai, amânarea debutului a fost benefică, poetul prezentându-se la maturitate cu o lirică îndelung decantată, fără ezitările tipice debutanților. Indiscutabil, poetul este un blagian, cultivând  o poezie a reflecției îndelung cumpănite, plină de gravitate. În acest sens, să cităm, de pildă, poezia Cărări aeriene: „Cu părul pieptănat de vânturi / şi braţele încinse de iubire – / asemenea fetelor – / strigate prelung către cer / vorbele pământului / devin înalte. // Născute-n zodii bune / cuvintele / poartă pe umeri lumini / ridică cetăţi / ce stau de strajă / vremii / pe drumul dintre cer şi pământ”.

Desigur, nu trebuie trecut sub tăcere filonul poeziei patriotice care alimentează o bună parte din lirica pe care o cultivă Ion Petrovai. În fond, el nu face decât să celebreze magia locurilor natale ale Maramureșului, „Țară a descălecătorilor” (cum o numește el însuși într-un vibrant poem cu acest titlu), ca rapsod al unei istorii pe care nu avem voie să o trecem sub tăcere. Refuzând mimetismul postmodernist, poetul nu ezită să se alinieze unei ilustre tradiții, cea pe care au ilustrat-o cu strălucire poeți ca Eminescu, Goga, Cotruș sau Ioan Alexandru. Poetul deține o poziție privilegiată tocmai din asumarea acestei etici, atât de rară în vremuri de rătăcire morală și de degradare a simțului comunitar, cum sunt cele pe care le trăim: „Neprihănitul fruct în care e curs cerul / E dulce mărturie mai tare decât fierul / De la strămoși credința, se-ntoarce la ai mei / Pe file de cazanii brăzdate de condei…” (Țara descălecătorilor).

Aprinzând focul sacru în vetrele tradiției, autorul Baladelor cosmice dovedește că e mai mult decât un poet. La cei șaptezeci de ani împliniți, Ion Petrovai este indiscutabil un tribun, un dascăl de conștiință națională, pe care se cuvine să-l salutăm în toate ipostazele sale de poet care duce în mână o făclie.

 

***

Săluc HORVAT

ION PETROVAI – UN PASIONAT EMINESCOLOG

          Dascăl de vocație, poet și mai ales un neobosit animator al vieții culturale, stimulator de talente prin cenaclul inițiat și condus de el, Ion Petrovai a fost receptat ca fiind „mereu căutător și neliniștit, când generos, când orgolios peste măsură”, pasionat și admirator al marelui Eminescu, căruia i-a dedicat, de peste patruzeci de ani, întâlniri și evocări aniversare (de 15 ianuarie și 15 iunie).

          Ion Petrovai a fost remarcat ca poet mai întâi prin intermediul „poștei redacției” a unor reviste de Geo Dumitrescu, Ștefan Augustin Doinaș ș.a. Numele lui este întâlnit tot mai des în paginile unor reviste („Echinox”, „Tribuna”, „Steaua”, „Luceafărul” etc.) și apoi în volumele de poezie colective și personale (Pasărea cu ochii-n lună, Alburi sângerânde, Balade cosmice ș.a.). Creația lui Ion Petrovai a parcurs, de-a lungul anilor, un traseu poetic  care l-a impus între poeții importanți ai literaturii contemporane. Despre poezia lui Ion Petrovai s-au pronunțat nume importante, între care Ion Gheorghe, Mircea Petean, Adrian Popescu, Constantin Cubleșan, Theodor Codreanu ș.a. Semnând prefața la volumul Balade cosmice, Theodor Codreanu este de părere că autorul are o concepție proprie asupra poeziei, „asumată în cărări aeriene și vizibilă la nivelul ansamblului”, considerându-l „un poet deja apreciat și comentat la modul impresionist, dar și profesional”.

          Dar nu despre poetul Ion Petrovai mi-am propus să vorbesc, ci despre statornica lui preocupare pentru cultivarea valorilor creației eminesciene. De peste patruzeci de ani, la Petrova (satul său natal) au loc întâlniri sub semnul lui Mihai Eminescu, ocazie cu care se exprimă opinii despre poet și opera sa, despre actualitatea neumbrită a creației eminesciene. Aici vin iubitorii de poezie, dar și exegeți ai operei lui Eminescu, locali și din întreaga țară. Nu de puține ori și de peste hotare. Se vorbește despre legătura fizică și spirituală a lui Eminescu cu Maramureșul. În acest sens, s-au formulat opinii diferite. Unele păreri vorbesc chiar de prezența sa fizică în acest spațiu, amintind de prezența sa la o ședință ASTRA la Șomcuta, ba chiar și de o trecere prin Baia Mare și Sighet. Cert este doar proiectul unui ciclu de conferințe populare pe care Eminescu voia să le susțină în Maramureș, respectiv „Geniul național”, „În favoarea teatrului”, „Studiu asupra pronunției”, „Poezia populară” – pregătite în perioada studiilor sale la Viena. Proiectul nu a fost finalizat. Dacă despre prezența fizică a lui Eminescu în Maramureș sunt doar presupuneri, numele marelui poet este mereu prezent în conștiința iubitorilor poeziei eminesciene, în preocupările unor cercetători ai vieții și ai operei acestuia. Se poate vorbi chiar de o „școală” de eminescologie, ilustrată prin numeroasele cercetări notabile ale unor exegeți precum Cornel Munteanu, Gheorghe Glodeanu, Terezia Filip, Săluc Horvat, Nuțu Roșca ș.a., ale căror lucrări aduc contribuții însemnate la o mai bună cunoaștere a valorii operei lui Mihai Eminescu.

          Printre cei care promovează și prețuiesc creația eminesciană, un loc aparte îl ocupă profesorul și poetul Ion Petrovai, care, în toți acești ani, s-a dedicat cu consecvență și pasiune, întărindu-și crezul în valorile perene ale operei „poetului fără pereche”. Întâlnirile sub semnul lui Eminescu pe care Ion Petrovai le-a realizat la Petrova au devenit nu numai o tradiție demnă de prețuire, nu numai o sărbătoare comemorativă, ci una de mare deschidere, una care ar trebui repetată nu doar la Petrova, ci în multe alte locuri ale țării.

          Închei aceste rânduri cu urarea de „La mulți ani, iubite prieten!”, cu bucuria de a ne întâlni mereu în universul eminescian. 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1 - 10 din 2192

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.