CĂRȚI ȘI REVISTE

PRIMITE LA REDACȚIE

CĂRȚI:

• Delia Muntean, Incursiuni în lumea cărților, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2018;

• Vasile Morar, Cronici inutile, Editura Eurotip, Baia Mare, 2018;

• Milian Oros, Caut..., Poezii, povestiri, Editura Enesis, Baia Mare, 2018;

• Rodica Braga, Trupul de fum al zilei, versuri, Editura Ideea Europeană, București, 2018;

• Miruna Mureșanu, Lecții de Înviere, versuri, Editura Detectiv literar, București, 2018;

• Teodora Elena Weinberger, Între real și ideal la Eminescu și Shakespeare, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2018;

• Radu Paraschivescu, Noi vorbim, nu gândim, Editura Humanitas, București, 2018;

• Radu Paraschivescu, Cartea râsului și a cercetării, Editura Humanitas, București, 2017;

• Radu Paraschivescu, Ghidul nesimțitului, Editura Humanitas, București, 2018;

• Radu Paraschivescu, Am fost cândva femeie de onoare, Editura Humanitas, București, 2018.

REVISTE:

• „Viața Românească”, nr. 7/2018, București;

• „Familia”, nr. 5, 6/mai, iunie 2018, Oradea;

• „România literară”, nr, 28, 29, 30-31, 32/iunie, iulie 2018, București;

• „Orizont”, nr. 6/iunie 2018, Timișoara;

• „Tribuna”, nr. 380/iulie 2018, Cluj-Napoca;

• „Ateneu”, nr. 586/iunie 2018, Bacău;

• „Mișcarea literară”, nr. 1/2018, Bistrița;

• „Bucovina literară”, nr. 3-4/martie-aprilie 2018, Suceava;

• „Caiete Silvane”, nr. 7iulie 2018, Zalău;

• „Scriptor”, nr. 7-8/iulie-august 2018, Iași.

Gheorghe GLODEANU

MIRCEA BRAGA - 80

O NOUĂ EDIȚIE A OPEREI LUI ȘTEFAN AUG. DOINAȘ

          În esență, prodigioasa activitate culturală depusă de reputatul profesor și om de cultură Mircea Braga poate fi considerată drept o lungă „rătăcire” prin canon. Plimbarea hermeneutică prin labirintul bibliotecii are drept scop căutarea valorilor autentice. O demonstrează un lung șir de lucrări, dintre care multe au devenit cărți de referință în domeniu. Iată câteva exemple elocvente: Sincronism și tradiție (1972), Conjuncturi și permanențe (1976), Destinul unor structuri literare (1979), Istoria literară ca pretext (1982), V. Voiculescu în orizontul tradiționalismului (1984), Când sensul acoperă semnul (1985), Recursul la tradiție. O propunere hermeneutică (1987), Pe pragul criticii (1992), Decupaj în sens: propuneri de istorie literară (1997), Cultura – o utopie asumată? (2000), Epoca marilor clasici (2001), Critică și poetică literară (2002), Caragiale și obsesia „umbrei” (2002), Teorie și metodă, eseu despre izvoarele aventurii metodologice moderne (2002), Replieri interpretative (2003), Dincolo de binele și răul culturii (Fr. Nietzsche), vol. I, 2006, Constantin Noica și Sibiul (2007), V. Voiculescu – Măștile căutării de sine (O hermeneutică a orizonturilor creației), 2008, Geografii instabile (2010), Despre ordinul suveran al receptării (2013), La izvoarele aventurii metodologice moderne (2013), Rătăcind prin canon (2013), Dincolo de binele și răul culturii (Fr. Nietzsche), vol. 2 (2014), Ecce Nietzsche (2015). La acestea se adaugă prezența într-un număr impresionant de volume colective.

          În esență, patru centre au marcat biografia spirituală a prestigiosului om de cultură. Înainte de toate, Sibiul natal, tărâm mirific al originilor, unde trăiește și în prezent. Apoi Clujul tinereții și al studiilor. A urmat o scurtă perioadă maramureșeană (1960-1970), răgaz în care Mircea Braga a fost profesor, gazetar, dar și director al Teatrului Dramatic din Baia Mare. Veteranii urbei de pe Săsar își mai aduc aminte de această etapă din existența scriitorului. O altă perioadă prolifică din biografia omului de cultură se leagă de Alba Iulia, unde, în calitate de profesor universitar, Mircea Braga a contribuit din plin la consolidarea prestigiului Universității „1 Decembrie 1918”.

          Mai puțină lume cunoaște faptul că, pe lângă activitatea de profesor universitar și cea de istoric, critic și teoretician literar, Mircea Braga este și un important editor. Nu întâmplător, după 1989, reputatul om de cultură a devenit director al Casei de Presă și Editură Transpres (1990-1995) și director al Editurii Imago din Sibiu (din 1991). De-a lungul timpului, criticul literar a îngrijit și a prefațat ediții din operele lui Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici, Oscar Lemnaru, Octavian Goga, Pavel Dan, A.E. Baconsky, Ștefan Aug. Doinaș etc.

          Volumul Ștefan Aug. Doinaș, O sută și una de poezii (antologie, studiu introductiv și selecție de referințe critice de Mircea Braga, Editura Academiei Române, București, 2016) face parte dintr-o colecție prestigioasă, ce s-a transformat într-o amplă panoramă a liricii românești. După cum o sugerează și titlul, selecția realizată reunește un număr fix de poeme, în măsură să ilustreze „aventura lirică” parcursă de poet din momentul debutului până la finalul carierei. Creațiile reunite în recenta antologie readuc în centrul atenției cele mai importante poeme prezente în volumele Omul cu compasul (1966), Seminția lui Laokoon (1967), Alter ego (1970), Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte (1972), Papirus (1974), Anotimpul discret (1975), Hesperia (1979), Vânătoare cu șoim (1985), Interiorul unui poem (1990), Arie și ecou (1992), Lamentații (1993), Aventurile lui Proteu (1995), Psalmi (1997), Ad usum Delphini (1998) și Opere (vol. 3, 2000). Important e că Mircea Braga acordă egală atenție atât volumelor apărute înainte de 1989, unele deja clasicizate, cât și celor tipărite după Revoluție, într-un nou context socio-cultural. Din păcate, impactul ultimelor scrieri semnate de autorul Alfabetului poetic nu a mai fost la fel de puternic în rândul cititorilor și al criticilor literari. Înainte de toate, trebuie remarcată calitatea selecției realizate de reputatul profesor universitar. Foarte bun cunoscător al liricii doinașiene, Mircea Braga știe să aleagă textele reprezentative pentru fiecare din perioadele de creație identificate în lirica poetului. În mod firesc, o atenție deosebită se acordă etapei baladești, prin care Doinaș a devenit unul dintre înnoitorii liricii românești de azi. Sub acest aspect, se dovedesc semnificative câteva din poemele reunite în volumul Omul cu compasul: Mistrețul cu colți de argint, Sf. Gheorghe cel Fals, Balada celor trei puncte de vedere sau poemul programatic care dă și titlul volumului. Dacă abordăm aventurile lirice parcurse de poet, importanți se dovedesc și Psalmii publicați către sfârșitul creației. Ei surprind o nouă etapă a poeziei lui Ștefan Aug. Doinaș, o etapă ce vine să îmbogățească tradiția autohtonă a poeziei religioase.

           Dincolo de calitatea selecției, putem remarca și profunzimea prefeței, o subtilă introducere în universul liricii lui Ștefan Aug. Doinaș. De altfel, semnificativ se dovedește deja titlul studiului introductiv: Ștefan Aug. Doinaș și iradierea prin tâlcuri. Comentariul pornește de la ideea că asimilarea liricii lui Ștefan Aug. Doinaș de către critica literară la textura clasică, romantică sau barocă „a sfârșit prin a o închide în rumoarea unui intelectualism care să fie scăldat de inepuizabila dinamică a culturii”. Chiar dacă accentele se întrepătrund, ele lasă neatinsă pulsația originalității. În tentativa de a defini lirica doinașiană, Mircea Braga pornește de la relevarea crezului artistic al poetului. Din această perspectivă, fiecare poem poate fi considerat „o tentativă de hermeneutică a sinelui, a interiorității devenite text”. Ştefan Augustin Doinaş (1922-2002) nu a fost numai un poet de excepţie, o voce lirică distinctă în peisajul efervescent al literaturii române postbelice, ci şi un remarcabil teoretician şi interpret al fenomenului poetic. Stau mărturie, în acest sens, volume precum Lampa lui Diogene (1970), Poezie şi modă poetică (1972), Orfeu şi tentaţia realului (1974) sau Lectura poeziei (1980), tot atâtea dovezi privind disponibilităţile unui spirit reflexiv, aplecat asupra marilor probleme ale creaţiei. Chiar dacă nu există întotdeauna o consonanţă deplină între ideile teoretice exprimate şi universul poemelor, creatorul Alfabetului poetic se numără printre autorii care manifestă un viu interes pentru conceptualizarea actului de creaţie. Teoreticianul literar defineşte poezia în raport cu realul, care nu este însă perceput din perspectiva tradiţionalistă şi limitativă a geometriei euclidiene. Dimpotrivă, fiecare viziune poetică nu face altceva decât să sfarme percepția cotidiană asupra realului, propunând ochiului şi sensibilităţii noastre „un fel de geometrie noneuclidiană”. Cu alte cuvinte, aşa cum afirma şi Mircea Eliade, artistul nu face altceva decât să creeze o serie de lumi paralele, fenomen ce duce la depăşirea contingentului, permiţând accesul către valorile autentice. Dintr-o asemenea perspectivă, poezia este considerată „suprema expresie a condiţiei umane: grandoare şi mizerie – deci conştiinţă lucidă a şanselor şi a limitelor noastre”. „Fiorul poetic” este şi el definit ca un cutremur al fiinţei ce se izbeşte de una dintre graniţele sale. Chiar dacă servituţile individului se dovedesc multiple, poetul nu face altceva decât să încerce, prin intermediul creaţiei, să depăşească limitele condiţiei umane, revoltă titanică de factură romantică ce îl deosebeşte de omul comun, rob al teluricului.

          Pentru a-și ilustra opiniile, exegetul trimite la eseurile teoretice din volumul Lectura poeziei din 1980. Ștefan Aug. Doinaș refuză statutul derizoriu al lecturii, transformând-o într-o decriptare sensibilă, totul „în temeiul unui «cod» intelectual care, deși ți se oferă, nu este și ușor de pus în lucru”. Un asemenea program cultural pornește de la trăirea culturii și de la instituirea unei realități simbolice. Mircea Braga citează pe larg din eseul poetului, o subtilă analiză a actului lecturii. Ecranul lingvistic permite ochiului interior al creatorului să se plimbe în voie pe sensurile existenței, asemenea unui peisaj esențial. În viziunea autorului Vânătorii cu șoim, „a medita pe marginea unei cărți, a gândi la rosturile existenței înseamnă o altă formă de a participa la existență…”

          Pentru a decripta opiniile despre poezie ale teoreticianului literar, Mircea Braga alege mai multe citate semnificative din volumul de eseuri Orfeu și tentația realului din 1974. Poezia nu este concepută ca o „abatere de la real”, nu reprezintă un construct suspendat în imaginarul pur, ci constituie o reelaborare a acestuia. Poetul este prezent în istorie, propunând o nouă formă de a participa la existență. Etapele creației lui Doinaș sunt considerate niște reacții, niște raportări la istorie, la durată, totul din perspectiva prezentului. Mircea Braga este de părere că poezia lui Doinaș „nu are trepte stilistice sau de viziune estetică”. Aceasta deoarece „metafora, simbolul, rigoarea sonetului, parabola, «narativul» baladesc, coloratura mitică ori ritualul sapiențial, convocate ca «lecție» culturală asimilată, sunt prezente pe întreaga planșă a creației poetului”. Exegetul insistă pe rolul jucat în formația spirituală a omului de cultură de mediul universitar existent în cadrul Cercului Literar de la Sibiu. Acesta nu este considerat o „școală”, ci un veritabil climat spiritual, un symposion intelectual. În confruntarea dintre apolinic și dionisiac, poetul preferă temperarea dionisiacului prin rigoarea estetă a apolinicului. Chiar și recursul la baladesc se explică prin preferința pentru jocul ideilor, prin reîntoarcerea la lumea eternă a arhetipurilor.

          Reconstituirea viziunii despre artă a poetului se realizează în paralel cu niște subtile analize de text. Iată câteva exemple elocvente. Cunoscuta baladă Sf. Gheorghe cel Fals este văzută ca o reluare de pe alte coordonate a motivului Zburătorului, prelucrat, printre alții, de Ion Heliade Rădulescu. O altă creație celebră, Mistrețul cu colți de argint, reface – în opinia lui Mircea Braga – traseul emirului macedonskian prin recursul la marile aspirații, trimiterile la lumea visului, distanța dintre real și ideal. Exegetul remarcă faptul că primele volume ale poetului se caracterizează prin „relativa neutralitate față de conjunctural” și aspirația către zonele esențiale, mitice. În cazul volumului Hesperia din 1979 se insistă pe rolul scribului care dorește să depășească efemeritatea condiției umane notându-și opera pe papirus. În plus, se insistă pe semnificațiile titlului. Pentru a reconstitui diferitele metamorfoze ale liricii doinașiene, exegetul se oprește, cu predilecție, la poemele cu valoare programatică. Excelent cunoscător al operei reputatului om de cultură, Mircea Braga știe să aleagă textele emblematice, pe care le comentează cu real talent. „Tâlcurile poeziei completează teoria”, menționează Mircea Braga, relevând legătura strânsă dintre poezie și poetică în cazul lui Ștefan Aug. Doinaș.

          Explicații interesante vin să justifice mutațiile pe care le-a cunoscut lirica doinașiană după 1989. În acest sens, comentariul se oprește, cu predilecție, la volumele Interiorul unui poem din 1990 și Ovidiu la Tomis din 1998. Este vorba de deschiderea către „o retorică a explicitului”, de o creație având o vădită notă demonstrativă, specifică celui care, în perioada totalitară, a ales „exilul interior”. Criticul literar identifică în activitatea postrevoluționară a poetului „dorința de a modela din interior conjuncturalul”. Sub acest aspect, se abandonează vechea căutare a esențelor, preferându-se „reacția în imediat”. Jubilația ce caracterizează momentul postrevoluționar se stinge odată cu risipirea iluziilor. De aici apariția „lamentațiilor” dramatice din 1993 și reîntoarcerea spre concept din volumele următoare. Mircea Braga vorbește de existența unui „episod civic” în lirica doinașiană, episod ce se încheie cu volumul Aventurile lui Proteu. Textele caracterizate prin depoziție civică și dimensiune etică sunt urmate, în ultimele două volume antume, de redescoperirea unei lirici necontaminate. Analizând Psalmii poetului, criticul relevă particularitățile acestora în comparație cu psalmii arghezieni și cu cei voiculescieni.

          Ampla selecție de texte este urmată de bogate referințe critice. Dintre numeroșii comentatori ai poeziei lui Ștefan Aug. Doinaș, Mircea Braga se oprește la: Ion Negoițescu, Eugen Simion, Nicolae Balotă, Gheorghe Grigurcu, Roxana Sorescu, Nicolae Manolescu, Iulian Boldea, Al. Cistelecan și Daniel Cristea Enache.

          Antologia O sută și una de poezii are meritul de a readuce în actualitate creația unui poet care a marcat puternic lirica românească a secolului XX. În același timp, volumul constituie o mărturie elocventă despre calitățile de editor ale profesorului Mircea Braga.

Ion POP

TABLETE DIN ŢARA SĂTMARULUI

Sub un titlu uşor patetic, Ţipătul cenuşii, Felician Pop, cunoscut jurnalist sătmărean, cercetător pasionat al istoriei locului (vezi, între altele,  Istoria secretă a Sătmarului şi Povestea pălincii – ambele scrise în colaborare cu Robert Laszlo), cu activităţi însemnate în administraţia culturală locală, îndrumător de cenacluri literare şi scriitor el însuşi, a publicat de curând, la Editura Ecou Transilvan din Cluj, o culegere consistentă de articole cu un evantai tematic foarte larg. Sunt un soi de tablete, fiecare de două-trei pagini, probabil adunând reflecţii de la o rubrică de ziar, scrise de un condei sensibil deopotrivă la pulsul zilei, precum și la ritmul mai larg al epocii. Lectura lor e poate de o imagine cumva emblematică despre ceea ce crede şi simte observatorul vieţii imediate de la noi, înzestrat cu o conştiinţă civică şi un simţ al observaţiei în stare să descifreze sensurile mai adânci ale faptului comun. 

Metafora de pe copertă anunţă destul de transparent o atitudine critică, chiar polemică, un sentiment de nemulţumire profundă şi de decepţie faţă de mai tot ce se întâmplă în jurul nostru, de la viaţa politică şi administrativă la cea economică, socială, culturală. Ca multă lume „bună”, Felician Pop priveşte, de pildă, prestaţia politicienilor noştri cu un ochi mustrător-interogativ, notând numeroasele derapaje de la statutul demnitarului, goana după căpătuială, lipsa principiilor, doctrinare şi etice, cameleonismul conjunctural, retorica goală a multor discursuri populiste – mai toate concentrate într-o formulă nu foarte academică – „curvăsăria politică” – trădând o revoltă greu de stăpânit. Jurnalistul este nemulţumit, ca de altfel noi toţi, de slaba prestaţie a oamenilor cu responsabilităţi administrative şi politice, nu are deloc păreri bune despre felul cum funcţionează viaţa de partid – şi ştie ce spune, ca fost liberal vreme de un deceniu, care se desparte fericit („fericirea de a te rata”) de angajările sale pe acest teren lunecos în care opiniile şi acţiunile constructive apar serios concurate de minciună şi ipocrizie, arivism, de sloganul pretenţios şi vid. Nu scapă condeiului ascuţit nici câteva figuri prezidenţiale, Iliescu, Constantinescu, Băsescu (nedreptăţit îmi pare a fi Klaus Johannis), însă invită la evitarea judecăţilor prea tăioase, simpliste şi în acest spaţiu. Uitate nu sunt nici „agheasma la robinet” şi „turismul mistic”.

Cu expresii adesea dure, califică lumea drept „idioată şi dezgustătoare”, când se referă, de exemplu, prin contrast, la Gauguin, celebrul pictor francez refugiat departe de Europa modernă, în peisajele paradisiace şi printre oamenii „primitivi” din Tahiti, dar are mereu ocazii de a blama alterările condiţiei umane fireşti, echilibrate, supuse astăzi unui agresiv asediu. Îl nemulţumeşte şi întristează uniformizarea, nivelarea de ultimă oră a vieţilor acaparate de interese strict materiale, reducerea drastică a numărului de cititori de cărţi, ademeniţi mai degrabă de ceea ce se tot numeşte „civilizaţia imaginii”, de muzica zgomotoasă ce bruiază comunicarea verbală, de lipsa de grijă pentru exprimarea frumoasă, notând stâlcirea gravă a limbii române, pe un fond de ignoranţă pe care sistemul educaţional şi de învăţământ românesc continuă să-l sporească din cauza unor greşite opţiuni privind materia predată şi metodele de trasmitere a cunoştinţelor. Îl amărăşte golirea bibliotecilor din casele oamenilor – „nimeni nu mai vrea cărţi, nici măcar gratis”! –, deplânge prostul gust al noilor interioare din apartamentele devenite impersonale, protestează contra nepăsării faţă de degradarea unor edificii istorice din oraşul în care trăieşte, evocă însă cu emoţie locuri vrednice de cunoscut, legate de o istorie ce-i este familiară.

Felician Pop e, în fond, un sentimental, sensibilitatea sa poetică conferă o vibraţie autentică multor pagini, fără să cadă în clişeistica poetizantă. Câteva figuri de ţărani din satele vecine, mici întâmplări mişcătoare din biografia lor, portrete de dascăli şi prieteni dispăruţi care i-au înfrumuseţat viaţa, caractere integre şi suflete generoase au parte de crochiuri expresive, tot aşa cum un număr de tablete refac imagini din vremea copilăriei, „pe firul apei” Someşului, când se mai păstrau obiceiuri şi ritualuri, un ritm de viaţă aşezată şi cuminte, într-o comunitate în care convieţuirea etnică româno-maghiară era o realitate frumoasă, sub semnul purei şi simplei omenii (un text pe această temă se întitulează inspirat Oameni până la sfârşitul lumii). Nu lipsesc nici schiţele de „fiziologie”, mai frecvent negative, precum în Poptămaşii, amendând supraproducţia de truisme pretenţioase lansate de cineva pe facebook (spaţiul virtual e nu numai o dată privit cu rezerve tocmai din pricină că dă ocazia pălăvrăgelii inutile, prea adesea triviale, şi maschează sub aparenţa comunicării tot felul de singurătăţi, veleităţi, resentimente, refulări); sau în Negativiştii, Oamenii mlaştinilor, Omul pustiu (a cărui viaţă „seamănă cu o crimă perfectă: nu lasă nicio urmă”), Nevorbiţii („cei care vorbesc şi nu spun nimic”), Despre sluga ticăloasă. Publicistul are şi pasiuni filologice – urmăreşte, de pildă, cariera internaţională a cuvântului brândză, comentează cu umor „înjurătura la români” şi particularităţile ei sătmărene.

Registrul tematic al acestor mici proze este însă, cum spuneam, foarte larg şi cheamă reflecţia rapidă ori mai insistentă, oferind glose redactate dezinvolt, în tonalitate gravă sau mai destinsă – vizând însă mereu un soi de „morală”, de învăţătură pentru cititorul curios de ceea ce petrece, şi bun şi rău, în jurul lui. Ţipătul cenuşii atrage, de fapt, tocmai atenţia asupra nevoii de a fi... atent la micile sau marile întâmplări din vecinătatea noastră, care – se deduce din fiecare text – ar trebui să fie privite cu ochiul treaz al omului responsabil de propria sa viaţă, sensibil la datoriile faţă de comunitate (o notă, deloc stridentă însă de „patriotism local” nu lipeşte din unele însemnări) – într-un cuvânt, de fiinţa înzestrată cu o conştiinţă civică activă, în luptă cu inerţiile de tot felul, individuale şi sociale. Nu o face neapărat prin „ţipăt” şi în urma unor arderi mistuitoare, dar pasiunea implicării în treburile cetăţeanului şi ale Cetăţii se simte peste tot, chiar şi atunci când locul patimii ardente exprimă, la temperaturi mai domoale, inconfortul moral al omului de bine, contrazis în aspiraţiile şi convingerile sale de derivele lumii din apropiere. În ansamblu, cartea semnată de Felician Pop transmite, astfel, în ciuda „cenuşii” atâtor iluzii, şi un procent de încredere şi speranţă că spiritul lucid-interogativ care ar trebui să-l definească pe intelectualul atent la viaţa sa şi a altora rămâne viu şi poate oferi încă exemple edificatoare în ordinea unei pedagogii civice exigente şi constructive.

***

Aureliu GOCI

POEZIA FIINŢEI, IUBIREA

ŞI TENTAŢIA COSMOGONICĂ

Autorul, debutant la o relativă maturitate şi pe deplin format, a intrat în viaţa literară cu fermitate şi încredere în discursul său personalizat şi diferit de tonalitatea generală a epocii, care performează cu insistenţă un univers postmodernist şi chiar, cum s-a formalizat mai recent, post-postmodernist.

Alensis De Nobilis rămâne admirator şi încrezător reputatelor structuri poetice ale clasicismului şi ale modernismului istoric, prin care îşi poate exprima, plenar şi performant, disponibilitatea creatoare, originalitatea şi rezoluţia unui discurs propriu.

Cărţile sale, Suferinţa stelelor (1998), Axis mundi (2009), Agonia fiinţei (2009) şi actualul volum Beţiile cosmice (2016), impun un nume nou în poezia actuală, neafiliat niciunei grupări literare şi nici determinat de amprenta regională – de altfel, strălucită – a originii sale.

Poetul a elaborat, probabil izolat, în singurătatea cărţilor, fără a se confrunta şi cu opiniile altora, nu întotdeauna aplicate, judicioase şi de bună credinţă. Autorul realizează o remarcabilă conexiune (şi simbioză) între un discurs poetic de tip tradiţional şi o efervescenţă imagistică, foarte îndrăzneaţă şi cu rezoluţie de noutate. Neîndoielnic, este un talent deosebit, care şi-a integrat lecturile fundamentale la vârsta potrivită, beneficiind de o experienţă de viaţă cu situaţii-limită asumate şi un proiect poetic substanţial şi de durată, cristalizat la o vârstă fragedă.

Poetul propune o intuitivă sinteză personală între ipostazele, oarecum divergente, ale tradiţiei şi ale modernismului, ignorând cu luciditate excesele fractuale şi nonsemnificante ale unei postmodernităţi agresive. Comparativ cu mulţi poeţi actuali, care s-au răzleţit pe drumurile tocite şi contradictorii ale postmodernismului, Alensis De Nobilis are o calitate în plus – experienţa satului şi accesul la natura „naturală” pentru a desluşi natura umană, de unde bogăţia de referinţe şi intimitatea cosmică.

Aspiraţia spre un absolut al purităţii (Omul cosmic) lasă loc interogaţiilor şi misterelor, iar Poetul, în ipostază de iluminat, oficiază un ritual ezoteric de iniţiere ceremonială, în care conştiinţa se polarizează în sensul hamletian.

În afara discursului auctorial, în poeme se configurează un Tu multisemnificant, alegoric şi adresativ ca partener erotic, dar, surprinzător, şi un Noi, prin care, cel mai frecvent, subînţelege tagma poeţilor, pe care o boscorodeşte şi o loveşte cu o ploaie de imprecaţii.

Poetul chiar reuşeşte  un incredibil portret parodic, probabil al vreunui confrate, plin de abjecţii şi minimalizări, în Fariseu nerod: „Perdant la masă, ponegreşti elite / Şi muza-ţi chinui ca într-un viol, / Eşti vânzător ştiut de ciori vopsite, / Voyeur ratat al clipelor de-un pol... // Te-au rătăcit bolboroseli savante / Ce-nfipte-n cap îţi vor mai da curaj / Să intri-n biblii ca-n restaurante / Când neuronii-ţi intră în tangaj; // Poema ta e biliard de seară / Şi te rezemi ca un Esop în tac / Privind umil această naltă scară / Cum urc cu poezia spre iatac. // Ţi-s visele de aripi jumulite / Şi ciung, aşa, te crezi aviator, / Pilot măiastru clipei răstignite, / Poet pe viaţă, dascăl, franctiror, // Iar când retorica de gară te abjură, // Sapi ca un cioclu înfloriri de glod, / Latri-n cultură când n-ai ceva-n gură, / Dar eşti un iuda. Fariseu nerod!”.

          În primul text al volumului, Evadare din rol, cu valoare de artă poetică, cu multe personificări şi simboluri, întâlnim aspiraţia de evaziune geografică în ţinuturi exotice, ca în „partenza” simbolistă a lui Ion Minulescu sau a lui Iuliu Cezar Săvescu („La Polul Nord, la Polul Sud, sub stele veşnic adormite”).

          Din fericire, nici erosul exploziv, nici atmosfera festivistă nu se transmit celorlalte poeme, care sunt elaborate într-un alt registru, mai puţin optimist. Oricum, rămâne acelaşi sistem de gândire poetică şi aceeaşi matrice imagistică: „O insulă-i pustie fără tine, / O viaţă de rezervă cer. Ai vrea / Să ne iubim cu lene-n submarine / Ascunşi de detectivi în bluza ta. // Înlănţuiţi pe-o plajă din Maldive, / Tu-mi ceri iluzii, eu îţi dau nirvane, / Se sparg în tine galaxii fictive, / Se urcă-n mine şerpii pe icoane. // Dăm înapoi poveşti în calendare / Să retrăim vezuvii de plăceri, / Că tinereţea, ştii, iubito, n-are / Răbdare să aştepte tristă-n gări; // Nu-i vreo sărmană tristă, nefardată, / Ci topmodel ce urcă în expres, / Îmbrăţişează-mă o dată şi-nc-o dată / Să-mi amintesc motivul: sunt Ales! // Îţi răsplătesc răbdarea cu explozii / De reveniri într-un dorit miraj / Şi ne-om întoarce îmbrăcaţi în frezii / C-un Boeing, fericiţi, pe fuselaj”.

Sensul cel mai pregnant rămâne acela de iubire fantasmagorică, iluzionară („iluzii”, „nirvane”, „miraj”) sau de retrăire a sentimentelor într-o proiecţie imaginară, într-o fabuloasă dezmărginire cosmică.

Autominimalizarea nu e un simplu alint de poet de succes, ci chiar o apreciere exactă a condiţiei creatorului într-o societate înrobită pragmatismului şi acumulărilor materiale. Nu altfel gândea cu un secol şi jumătate în urmă strămoşul său oltean Alexandru Macedonski: „M-am născut în nişte vremuri când tâmpita burghezime / Din tejghea făcea tribună – legiune de coţcari / Pune-o talpă noroioasă pe popor şi boierime / Şi când steagul libertăţii e purtat de cârciumari”.

Neîndoielnic, Alensis De Nobilis îmbogăţeşte imaginarul poetic prin disponibilitatea sa de a personifica, de a asocia, contextual, imagini de nuanţă, aproape microscopice, cu largi zboruri în imensitatea cosmică, disponibilitate care creează un ritm interior, o trepidaţie, un fel de tonalitate dinamică. De aceea, poezia sa nu-şi asociază nici pasteluri, nici tablouri interioare, ci doar o meditaţie neliniştită, care poate invoca sau moartea, sau cohorte de îngeri într-un fel de dialog între lumile bănuite sub condiţia umană, sau dincolo de posibilităţile umane, în revelaţii mistice.

Acest univers extensibil, miraculos defineşte, într-un fel, posibilităţile, disponibilităţile infinite ale iubirii. Iubirea ca un concept complex: psihologic, filosofic, religios.

Există, din păcate, şi îndrăzneli cam peste marginile iertate, asocieri improprii şi combinaţii sintagmatice forţate. Ele pot fi de acum remediate, dar evoluţia interioară – de care sunt sigur – le va elimina de la sine.

          La un alt nivel imagistic, poetul mai păstrează câte ceva din vechiul discurs labişian, acum însă reactivat cu metafore suprarealiste şi îndrăzneli ingenioase care îl personalizează, şi, tipologic, îl aşază în afara grupărilor literare.

PROFESORUL DUMITRU MICU

          Înainte de a cunoaște omul, i-am cunoscut cărțile. Eram licean într-un mic oraș de provincie, când am început să citesc studiile profesorului Dumitru Micu (1928-2018), un nume sonor în critica literară românească a anilor 70. Lecturile au dobândit o nouă dimensiune pe vremea studenției, când lucrările reputatului istoric și critic literar au devenit bibliografie obligatorie. O bibliografie citită însă cu real interes. Monografiile despre G. Călinescu, Tudor Arghezi și Lucian Blaga au marcat o epocă. Lor li s-au adăugat cărțile masive despre revista „Gândirea” și despre poporanism. Pe lângă numeroase monografii, Dumitru Micu a fost și autorul unor remarcabile sinteze: Romanul românesc contemporan (1959), Literatura română la începutul secolului XX (1964), Modernismul românesc (vol. I-II, 1984 – 1985), De la Alexandru Macedonski la George Bacovia (1984), De la Arghezi la suprarealism (1985), Limbaje moderne în poezia românească de azi (1986), Limbaje lirice contemporane (1988) etc. Numărul cărților este impresionant. Foarte puțini sunt criticii și istoricii literari români care se pot mândri cu un asemenea palmares! Dumitru Micu a fost un autor prolific, dar această prolificitate a fost dublată de profesionalism, de munca acerbă a universitarului.

Gheorghe Glodeanu, Săluc Horvat, Dumitru Micu, Victor Iancu

„Colocviile de literatură”, Baia Mare, 2007

          La începutul anilor 90 a apărut primul volum dintr-un studiu foarte bine documentat, intitulat În căutarea autenticității. Era perioada în care munceam din greu la teza mea de doctorat despre Poetica romanului românesc interbelic, iar cartea mă ajuta în definirea conceptelor și în analiza unor autori care au înnoit proza românească a secolului XX, precum: Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian, Hortensia Papadat-Bengescu etc. Cum volumul al doilea al cărții a avut o difuzare foarte proastă, i-am scris reputatului profesor, rugându-l să îmi ofere un exemplar disponibil. Auzind despre proiectele mele, nu numai că m-a ajutat, dar a donat un exemplar cu dedicație și studenților de la Universitatea din Baia Mare. Parcursă cu folos de numeroase generații, cartea poate fi consultată și acum pe rafturile bibliotecii. Citesc cu nostalgie de pe fila îngălbenită a exemplarului care mi-a fost dăruit următoarea dedicație: „Dlui coleg, prof. Gheorghe Glodeanu, urări de succes în cercetare și pe toate tărâmurile. Ian. 1995, Dumitru Micu”. Acest schimb epistolar a constituit începutul unui dialog cultural îndelungat. În 1994, a apărut primul volum din Scurtă istorie a literaturii române. Până în 1997, au mai văzut lumina tiparului încă trei tomuri masive. Le păstrez pe toate în biblioteca personală cu generoasele dedicații ale autorului. Într-una din epistole, Dumitru Micu mi-a relatat povestea cărții. Profesorul spunea că un editor (editurile particulare au cunoscut un avânt puternic la începutul anilor 90) i-a solicitat o istorie de dimensiuni miniaturale a literaturii române. O carte de buzunar. Așa se și explică formatul cărții. În ciuda eforturilor de a concentra un material imens, istoricul literar s-a văzut obligat să își continue investigația pe parcursul a încă trei volume. Peste câțiva ani, aceste tomuri au stat la baza lucrării Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism (București, Editura Saeculum, 2000). La scurt timp, a apărut și Istoria literaturii române în secolul al XX-lea (București, Editura Fundației Culturale Române, 2000), în care istoricul literar insista pe literatura contemporană. Nu mică mi-a fost surpriza când m-am regăsit printre tinerii critici literari comentați în cele două lucrări de referință. După o operă impresionantă, apariția unor istorii ale literaturii române a constituit un lucru firesc în cariera profesorului Dumitru Micu. Ele sintetizează bogatul material bibliografic publicat anterior. În momentul tipăririi lor, aceste lucrări ample și riguroase aveau meritul de a fi foarte bine documentate, aducând la zi informațiile din sfera criticii și a istoriei literare.

          În perioada 1990-1991, pe vremea când era director al Editurii Minerva, Dumitru Micu a editat și a prefațat una din lucrările majore ale exilului românesc. Este vorba de romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade. Cartea mi-a fost trimisă de către Mircea Handoca, realizatorul ediției, autorul cuvântului înainte și al tabelului cronologic. Dar pasiunea lui Dumitru Micu pentru opera de excepție a lui Mircea Eliade este mult mai veche. În 1969, după o tăcere de două decenii și jumătate, la Editura pentru Literatură vedeau lumina tiparului două volume importante. Este vorba de La țigănci și alte povestiri, prefațat de Sorin Alexandrescu, nepotul istoricului religiilor, și de Maitreyi. Nuntă în cer, volum al cărui studiu introductiv a fost semnat de Dumitru Micu. În 2003, opiniile pertinente din În căutarea autenticității și din Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism au fost amplificate în studiul monografic Mircea Eliade. Viața ca operă, opera ca viață. Cartea mi-a parvenit cu următoarea dedicație: „Domnului Gheorghe Glodeanu, salut întru Mircea Eliade. Ianuarie 2004, Dumitru Micu”. Bine documentat și riguros structurat, studiul investighează reperele majore ale activității prolifice a unui spirit enciclopedic: Publicistica, Proza de ficțiune, Dramaturgia, Memorialistica, Opera erudită. Ca o curiozitate, lucrarea conține și o secțiune amplă în care Dumitru Micu publică un bogat corpus epistolar primit de la reputatul savant. Prima scrisoare este datată 24 ianuarie 1968, iar ultima, 15 august 1980.

          În mod firesc, întâlnirea cu cărțile a fost urmată de întâlnirea cu omul aflat în spatele operei. În 1996, profesorul Dumitru Micu a făcut parte, în calitate de referent, din comisia mea de doctorat. O comisie de mare prestigiu, din care mai făceau parte și alți oameni de cultură de excepție: Ion Vlad (coordonatorul tezei), Ion Pop (președintele comisiei), Cornel Ungureanu, Liviu Leonte, V. Fanache și Mircea Popa. După înființarea revistei „Nord Literar”, în 2003, profesorul Dumitru Micu a devenit unul dintre colaboratorii de marcă ai publicației din Baia Mare. Mai mult, a participat și la colocviile revistei și s-a simțit bine între prieteni. Aflat la senectute, reputatul om de cultură se simțea marginalizat și părăsit de discipolii pe care i-a ajutat odinioară. În 2012, când i-am trimis lucrarea mea despre jurnalul intim, Dumitru Micu mi-a făcut o surpriză extraordinară. A publicat o amplă cronică (de peste zece pagini) în revista „Caiete critice”. Nu mi-a venit să cred!

          Până la sfârșitul vieții, Dumitru Micu a rămas același critic riguros, exigent și foarte bine documentat. În urma lui rămâne o impresionantă moștenire spirituală, cărțile păstrând vii ideile și aspirațiile omului. (Gheorghe GLODEANU)

***

DUMITRU MICU (1928-2018)

          Pe data de 17 iunie 2018 s-a stins din viață, cu câteva luni înainte de a împlini nouăzeci de ani, venerabilul și cunoscutul critic și istoric literar Dumitru Micu.

          S-a născut la 8 noiembrie 1928, în localitatea Bârsa, județul Sălaj. A urmat școala în satul natal, apoi și-a continuat studiile în Jibou și Cluj-Napoca. În anul 1948 s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj (1948-1950), iar peste doi ani a frecventat Facultatea de Filologie din București (1950-1952). Urmează și Școala de Literatură „Mihai Eminescu”, la care va fi o perioadă și cadru didactic.

          A colaborat, încă din timpul școlii, la mai multe ziare și reviste: „Lupta Ardealului”, „Almanahul literar”, „Tribuna”, „Ardealul” etc. și mai apoi la revistele de cultură „Contemporanul”, „Steaua”, „Tribuna”, „România literară” etc.

          Din anul 1954, devine cadru didactic la Facultatea de Filologie a Universității din București, la care a predat literatura română, instituție pe care o va onora până la retragerea la pensie, parcurgând toate treptele ierarhiei universitare. În anul 1956, obține titlul de doctor în științe filologice cu o teză despre romanul românesc contemporan. O perioadă a predat limba și literatura română la Universitatea din Lyon din Franța.

          După o bogată activitate publicistică, întâlnită în majoritatea revistelor literare din țară, în anul 1955 Dumitru Micu debutează editorial cu volumul Sensul etic al operei lui Sadoveanu. Au urmat, de-a lungul anilor, multe alte volume de critică și istorie literară, de memorialistică literară și impresii de călătorie. A scris și poezie. Este autorul unui impresionant număr de prefețe sau studii introductive la cărți aparținând unor autori din toate generațiile: I. Slavici, Al Macedonski, M. Sadoveanu, T. Arghezi, L. Blaga, Ana Blandiana, precum și autorul unor ediții critice, al unor antologii de autori.

          Dumitru Micu s-a impus în critica și istoria literară prin abordarea unor teme de largă cuprindere. A pornit de la elaborarea unor studii monografice de autori continuând cu realizarea unor lucrări de sinteză precum: Romanul românesc contemporan, Literatura română la începutul secolului al XX-lea (1990-1918), Prelegeri de literatură română contemporană. Autori și opere (1944-1974). S-a aplecat și asupra unor teme sau momente importante ale istoriei literaturii române: Poporanismul și „Viața Românească”, „Gândirea” și gândirismul, Modernismul românesc, Limbaje lirice contemporane etc. De luat în seamă sunt studiile consacrate unor scriitori importanți, precum George Coșbuc, Tudor Arghezi, Lucian Blaga.

          Încoronarea activității de istoric literar a lui Dumitru Micu este marcată de cele două volume de largă cuprindere a literaturii române: Scurtă istorie a literaturii române (vol. I-IV) și Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism (2000).

          Între multiplele reviste literare la care a colaborat Dumitru Micu, mai ales în ultimii ani, „Nord Literar” s-a bucurat de prezența sa statornică. A răspuns solicitării noastre încă din primul an de apariție. De atunci, aproape număr de număr era prezent, fie prin articolele sale, fie prin cronicile și comentariile asupra cărților sale, precum și prin corespondența pe care a avut-o cu redacția revistei.

          Am avut onoarea să-l cunosc mai întâi prin cărțile sale. Prin anul 1978, lucrând la un studiu biobibliografic al revistei „Vieața nouă” (1905-1925) a lui Ovid Densusianu și cunoscând lucrarea sa despre poezia publicată în această revistă, i-am trimis o scrisoare, solicitându-i anumite date despre revistă. Am rămas surprins de generozitatea sa, de promptitudinea răspunsului. De atunci – ce-i drept, mai rar – am ținut legătura prin scris. La apariția revistei „Nord Literar” i-am cerut colaborarea, răspunsul fiind favorabil. Ultimul articol a apărut în numărul 2 din luna februarie 2018 – un comentariu la volumul Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini al Anei Blandiana. M-am bucurat de primirea tuturor cărților sale publicate în ultimii ani, fiind onorat cu autografe mai mult decât generoase. Pe volumul Sfârșit și început de mileniu. Rememorări, de exemplu, este trecut următorul autograf: „Omologului de azi al lui Iacob Negruzzi și G. Ibrăileanu, dlui prof. Săluc Horvat, omagiu de confrate ajuns în pragul apusului. Ianuarie 2014”.

          La începutul acestui an, i-am trimis profesorului D. Micu volumul meu De la Ion al Glanetașului la Apostol Bologa. Doi eroi, două destine (apărut la Editura Școala Ardeleană, 2017). În scrisoarea de confirmare a primirii, D. Micu mi-a scris: „Stimate domnule profesor, ce pot să-ți scriu? Nu pot decât să vă felicit pentru tot ce cuprinde scrierea dvs. De fapt, nu-i o scriere, ci un studiu, o analiză a celor două romane rebreniene în tot ce acestea conțin. Pot afirma că n-am mai întâlnit niciodată o atât de cuprinzătoare, o atât de completă și de temeinică abordare a tot ce Ion și Pădurea... conțin, a tot ce privește problematica, sensurile, modul de a fi al personajelor: în aspecte ce țin de ordin interior, de concepție, de viață, de psihologie, mentalitate etc., cât și de temperamente morale specifice. Și totul demonstrat minuțios, impecabil. Pur și simplu nu mai am ce să adaug”. Scrisoarea este datată 26 februarie 2018.

Toate acestea mă determină să-i aduc venerabilului profesor, critic și istoric literar Dumitru Micu omagiile mele de recunoștință, de prețuire. Plecarea lui la cele veșnice lasă un gol imens în lumea literară, rămâne însă o operă care va dăinui.

Rămas bun, domnule Dumitru Micu! (Săluc HORVAT)

Daniela SITAR-TĂUT

IMAGE – IMAGOLOGIE – IMAGOTYPE

Experiența profesională a universitarei Carmen Dărăbuş este îmbogățită de predarea în alte trei facultăți europene, în calitate de lector de limba română, la universitățile „Chiril și Metodiu” din Skopje (Macedonia), Novi Sad (Serbia) și la St. Kliment Ohridski, Sofia (Bulgaria), unde se dovedește un veritabil pionier, înființând reviste, cizelând mentalități sau funcționând ca un promotor al acurateții redactării științifice. Voiajele culturale sau de documentare în spații exotice/ezoterice, precum Antille, India sau Japonia îi amplifică deopotrivă acest apetit pantagruelic de amușinare a altor modele existențiale/culturale. Spirit comparatist, occidental, Carmen Dărăbuș ne înfăţişează în cărţile ei o galerie unificatoare, în care literatura rezonează persuasiv cu incursiunile imagologogice, sociologice, mitologice sau de antropologie culturală. După teza de doctorat, Nichita Stănescu – experiment poetic şi limbaj, publicată în anul 2001 la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, preocupările universitarei se centrează tot mai mult pe analizele comparatiste, stabilind analogii şi confluenţe atât între mentalităţi, teme şi miteme, cât şi între ingredientele potamologice ale aceluiaşi bazin semantic. Fie că este vorba despre Personajul feminin. De la Eva la Simone de Beauvoir (2004), de studiile aplicate Comparatismul, întâlnire a spaţiilor culturale, respectiv Identitate şi comunicare (2008), de experiența culturală lectorală (În lumea ex-iugoslavă – literatura ca studiu cultural (Dans le monde ex-yougoslave – la littérature comme étude culturel), Literatura de limba română din Serbia şi antropologia culturală (La littérature de langue roumaine en Serbie et l’anthropologie culturelle), grila de interpretare a autoarei este una multiplă, deoarece fenomenele, respectiv operele prezentate sunt filtrate prin intermediul unui văz deschis, cuprinzător, fără fantoșe, care nu se limitează la investigarea literală, cultivată deseori în critica literară, ci la amplasarea lor într-un context social, cultural, istoric, marchând cantonările conservatoare, stagnările ideologice sau dinamica lor evolutivă.

Volumul L’application du scénario dans l’imagologie comparée (Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, Editura Fond Europa, Novi Sad, 2010) îi are ca referenţi ştiinţifici pe Hervé-Pierre Lambert, de la Centre de Recherches en Littérature et Poétique Comparées, Paris X Nanterre şi Mihaela Munteanu-Siserman de la Facultatea de Litere din Baia Mare. Prefaţa, aparţinătoare Soniei Ouras (La Sorbonne Nouvelle, Université Paris 3), pledează pentru luxurianţa posibilităţilor de receptare furnizate de imagologia comparată. Suita de interogaţii a prolegomenelor rememorează elementele definitorii ale secolului anterior, unul al vitezei, în care trebuia să evoluezi repede, exponenţial aproape, pentru a scăpa de teroarea unei „istorii care oscilează între tragedie şi speranţă, între tradiţie şi reînnoire”. Cercetătoarea pune în discuţie moştenirea culturală a veacului anterior şi se întreabă dacă noul ev s-a detaşat sau nu de urzeala de mituri ale umanităţii create de-a lungul epocilor. Literatura este percepută atât ca un restaurator, cât şi ca un seif cultural, care facilitează atât cristalizarea materialului mitic, cât şi cimentarea cutumelor prin „procedee retorice deseori novatoare, condensând astfel un fenomen real într-un fenomen literar”, ceea ce oferă scriitorului un dublu statut: de creator şi de mim, de imitator al contemporaneităţii. Noile mituri se hrănesc dintr-o moştenire conceptuală, ce traversează metamorfoze succesive. Sonia Ouaras asociază aceste precipitaţii mitice celebrelor spirale temporale evolutive ale lui W.B. Yeats, care focalizează geometric redundanţa ciclică a evilor. Uşoarele modificări decelabile la capătul spiralei facilitează apariţia unei alte civilizaţii, aflate la antipod. Succesiunea lor, după principiul acţiune-reacţiune, conduce înspre recuperări şi valorificări ale zestrei precedente, ce iau forma unei scale formatoare a insului şi a conştiinţei culturale deopotrivă.

Exegeta consideră că sufletul omului (anima homini) şi cel al lumii (anima mundi), prin intermediul creaţiei artistice, la fel ca operele literare, fac parte dintr-o familie comună, un laborator germinativ congruent, ce are menirea de a observa o epocă. Privite ca un liant reverberativ, ambele coagulează traseul livresc, răsfrângându-se interşanjabil, fiindcă vivificarea lumii presupune simultan şi animarea individului, iar cinetica celui din urmă se repercutează asupra ambientalului. Omul postmodern, dar şi supraomul nietzsche-an este sfâşiat între noesis şi dianoia, între cunoaşterea intuitivă, supraraţională, ezoterică şi cea discursivă, sapienţială, ştiinţifică. Prin analogie cu cele două concepte, imagologia comparată reuneşte contrariile, ficţionalul şi realul, nuanţând, maniheic, suculenţa contrastelor: „om şi supraom, noesis şi dianoia, anima mundi şi anima homini, esotericul şi ştiinţa, vechiul şi noul, miticul şi realul etc.” Imagologia este catalogată drept o interfaţă a acestui inconştient cultural, situată median, între dubletele menţionate, o incursiune în subteranele sinelui, ce antrenează descoperirea alterităţii. Imagologul devine, în acest context, un hermeneut avizat, un analist obiectiv al trecutului, dar şi al contemporaneităţii, un căutător al originilor celor două suflete, sinele şi lumea, care nu pot fi privite decât într-un cadru sociocultural mai vast. Interdisciplinară, imagologia comparată îndosariază auto-imagini şi hetero-imagini, studiază textele imagotipice, în care imaginea are un rol secundar, iar accentul este pus asupra dinamicii, articulării şi proliferării acesteia în interiorul imaginarului. Redusă în trecut la relevarea imaginii străinului în textele literare şi nonliterare, imagologia antrenează, pornind de la individual (subiectiv) la colectiv (universal), disjuncţiile şi complementarităţile dintre mentalităţi, particularităţile etnice, istoria ideilor într-un areal temporal şi cultural.

Volumul este dispus în două părţi, Mitul-creaţie, respectiv Lumi în contact; momente de criză, fiecare dintre ele constituind ilustrări ale principiilor imagologice. Într-un astfel de context subsumat mitului creaţiei nu va părea stranie comparaţia dintre Meşterul Manole al lui Lucian Blaga și piesa Pygmalion a lui G.B. Shaw, un studiu contrastiv, între mentalitatea nordică şi cea sudică, între glacial şi patetic, impasibilitate şi extincţie. Naturaliştii E. Zola şi L. Rebreanu sunt consangvini tematic în privinţa instinctului proprietăţii, al pământului stihial care absoarbe energiile şi devine epicentru al tramei, bulversând existenţe sau amprentându-le mortuar. Atomizarea limbajului, construcţia şi deconstrucţia acestuia, alături de contrastul între limbă şi sens la I.L. Caragiale şi E. Ionescu, înfăţişate în unul dintre eseurile finale ale cărţii, alocă dramaturgiei acestora un demers dual, hermeneutic. Textul se transformă într-un Ianus, cu structură de suprafaţă, exterioară cuminte şi cu interioritate sarcastică, bulversantă semantic, în vreme ce limbajul constituie un stigmat al caducităţii şi al vacuităţii fiinţiale.

Cea dintâi secţiune este segmentată în capitolele Identificarea prin iniţiere, Făcând concurenţă zeilor, Gândirea intuitivă şi gândirea discursivă. Noesis⁄dianoia, Modernismul şi postmodernismul unui mit, Între două spaţii: livrescul şi existenţa. Unul dintre cele mai bune capitole este Făcând concurenţă zeilor, care analizează mitul creator în două ipostazieri diferite, atât ca temporalitate, cât şi ca mentalitate etnică. Similitudinile dintre drama mitic-filosofică blagiană Meşterul Manole şi jongleriile cinic-pragmatice ale lui G.B. Shaw se datorează, în accepţiunea comparatistei, contaminării dintre creator şi creaţie, care se unesc, apoi se separă din pricina traseelor divergente.

Cunoscătoare a istoriei religiilor, dar şi a superstiţiilor populare, analista relevă în capitolul Modernismul şi postmodernismul unui mit întâlnirea dintre fantasticul eliadesc şi oniricul cărtărescian. Reîntregirea cuplului primordial este posibilă, prin recursul la vis-trezie, într-un mediu adamic, insula, recluziune şi împlinire a protagoniştilor din nuvela Şarpele, în vreme ce romanul Nuntă în cer înfăţişează o alterare a mitului ce proclamă imposibilitatea unirii în planul real a cuplului. Simetriile şi coincidenţele celor două poveşti, recurenţa avatarului feminin nu pot fi imortalizate decât scriptural, actul de creaţie presupunând durabilizarea erosului eşuat în concret.

Cea de-a doua parte, Lumi în contact; momente de criză urmăreşte Vojajul, prilej al întâlnirilor dintre Nord şi Sud, Sita războiului, Oglinzile absurdului, Relaţiile umane cu proprietatea, Limbă şi sens. Ruptură şi construcţie, Experiment şi resurecţie în arta narativă. Evidenţiind statutul geografic şi cultural al Ţărilor Române, aflate într-o poziţie mediană, între Orient şi Occident, comparatista evidenţiază reverenţa faţă de unul dintre cei doi poli spirituali ai scriitorilor noştri. Retrograd şi anacronic deseori, Mihail Sadoveanu supralicitează, în Nopţi de sânziene, Orientul, ca axis mundi ce-şi conservă imobilitatea, în vreme ce Dinicu Golescu, în Însemnare a călătoriei mele, abandonează patriotismul demagogic şi devine un observator lucid al Vestului. Sita războiului este centrată pe drama etnică a insului în cadrul unui imperiu multinaţional, cum este cel Austro-Ungar. Istoria lui Apostol Bologa, ce traversează trepte iniţiatice succesive până să-şi descopere identitatea fiinţială, naţională şi afectivă, este dublată, în acest capitol, de povestea studentului Petar Rajić din volumul Jurnal despre Ćarnojević al scriitorului Miloś Crnjanski care, născut pe teritoriul austro-ungar, ajunge într-o situaţie similară cu personajul lui L. Rebreanu, pe frontul sârbesc de astă dată. Carmen Dărăbuş este de părere că Apostol Bologa ilustrează un „eroism spectacular”, în vreme ce P. Rajić este exponentul unui „eroism al rezistenţei cotidiene”. Note comune între Franz Kafka (Procesul) şi Dino Buzzati (Deşertul tătarilor) sunt relevate în secţiunea Oglinzile absurdului. Pornind de la corifeii acestei tendinţe livreşti care denunţă convenţionalismul, psihozele, coşmarurile, injustiţiile unei lumi aflate în criză, personajele se abstrag realului, rătăcindu-se într-un labirint perpetuu, detaşaţi de concret şi înnămoliţi în hăul patologic al propriilor angoase.

Concluziile proclamă, simetric faţă de prefaţă, domeniul de influenţă al studiilor aplicate care îşi aleg cu predilecţie ca material analitic textele literare, dar şi aşa-numita literatură de frontieră, care fructifică jurnalele şi memoriile de călătorie ale străinului văzut ca personaj literar, alături de traducerile şi exegezele ce relevă profilul etnopsihologic al unui popor, calităţile sau momentele sale de criză, miturile colective care construiesc imaginea unui scenariu ce ne obligă să reevaluăm raporturile literaturii cu societatea, prin intermediul textelor imagotipice şi al imaginarului social. Etnocentrismul revendică unicitatea fiecărei naţii prin raportare la universalitate, degajând din pattern-urile culturale o perpetuă negociere revendicativă în plan cultural sau civilizator. Din punctul de vedere al lui Carmen Dărăbuş, actul lecturii angrenează simultan morbul comparaţiei, într-o avalanşă de congruenţe şi disjuncţii între ficţional şi nonficţional, între experienţa personală şi cea a altor cititori. Metoda comparatistă, empirică a asociat dintotdeauna studiul literaturii cu cel al retoricii, deşi bagajul conceptual este ulterior demersului. Scenariul imagologic survolează graniţele monocorde ale imagologiei etnice, atât de vehiculate de Andrei Oişteanu, aplecându-se asupra procesului de formare a imaginilor, printr-o cercetare multiculturală care denunţă mecanismul de articulare evenimenţial. Cinetica imaginilor conduce la confluenţe între sistemele de valori, „la încrucişări de priviri care codează şi decodează, printr-un tip special de discurs, rădăcinile comune ale diferenţialului şi îndepărtările celor similare, tensiunile fiinţei umane în relaţiile lui cu diverse scene de viaţă”.

Cartea lui Carmen Dărăbuş L’application du scénario dans l’imagologie comparée relevă peregrinările unui universitar cosmopolit, bine documentat şi racordat la tendinţele contemporane, un comparatist care ştie că literatura nu este decât rezultatul unui proces cultural, de coagulare şi contaminare a eului subiectiv cu alteritatea, un product-sumă ce nu poate fi abstras inventarului imagologic care potenţează valenţele simbolice şi mentale ale livrescului. Capacitatea de sinteză, sesizarea cu facilitate a congruenţelor ideologice, dar şi a contrastelor etnopsihologice, rigoarea ştiinţifică a dispunerii notelor şi a bibliografiei, cursivitatea persuasivă a argumentării sunt doar câteva dintre notele distinctive ale acestui tom în care analiza textuală nu este sustrasă axei geografice şi celei temporale.