Gheorghe PÂRJA

AUGUSTIN BUZURA ȘI VOCILE MEMORIEI

          Nici cu Augustin Buzura timpul nu a avut răbdare! Putea și el, timpul, să-și îngăduie graba, iar autorul în 22 septembrie ar fi împlinit 80 de ani. S-a stins din viață în 10 iulie 2017. Pe un șantier literar. Plecarea omului dintre noi lasă un gol imens. Un scriitor ca Augustin Buzura ne-a dăruit o operă de referință, de aceea posteritatea nu mai are nevoie de lacrimi. Mai ales că autorul nostru, născut în Berința, era „o minte limpede, cu credință în puterile națiunii și încredere în destinul ei istoric”. Din acest crez s-a conturat scrisul lui de atitudine care venea din partea unei autorități morale convingătoare. Credea că România va avea viitor dacă va învăța să spună răspicat ceea ce crede. Îmi spunea, într-un dialog, că nu-și poate ascunde impresia că „de un sfert de veac încoace, suntem asemenea unui bolnav, aflat la o secție de terapie intensivă, condusă de cei mai incompetenți și aroganți felceri, un bolnav care nici nu moare, dar nici nu trăiește”. Nici morți, nici vii. Mereu s-a luptat cu necunoscutul din om și din societate. S-a străduit să ajungă, cu investigația, unde alții nu au ajuns. S-a străduit să răspundă la întrebările care l-au urmărit toată viața. Augustin Buzura a avut o relație specială cu timpul. A avut chiar o spaimă de el. Cel care nu a mai avut răbdare să-l lase să stea la masă cu noi acum, când ar fi rotunjit opt decenii de viață.

După plecarea lui Augustin Buzura, eseista Angela Martin, un colaborator de nădejde al lui la Fundația Culturală Română, dar și la excelenta revistă „Cultura”, ne-a dăruit volumul Întâlniri cu Augustin Buzura (Institutul Cultural Român, 2017). O carte cu antume și postume, care nu este cuprinsă de lamentații. Tocmai pentru că, ne precizează autoarea, „Augustin Buzura a fost cu totul străin, ca spirit, de discursul encomiastic. Ba mai mult, l-a socotit întotdeauna jenant, pentru că lamentațiile, prin natura lor exaltantă, se îndepărtează, volens nolens, de adevăr, iar, într-un anume fel, îl și falsifică”. Am avut parte să constat și eu că, în ciuda valorii spuse de alții, el a rămas un om modest. Cum bine precizează Angela Martin, omul, scriitorul, gazetarul a crezut într-o cultură a întâlnirii și a proiectat-o până se suprapunea cu prietenia. Mărturiile celor care se întâlnesc în această carte – personalități din mediul academic și universitar, înalți ierarhi, medici de elită, scriitori, artiști, publiciști din țară și din străinătate, prieteni și apropiați – vorbesc, fiecare, despre însușirile omului și valoarea operei. Da, el, scriitorul, academicianul, știa să împrietenească oamenii. Să poarte respectul valorii. Volumul se deschide cu mesajul de condoleanțe al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la slujba de înmormântare, care-l consideră pe academicianul Augustin Buzura „un mare om de cultură, credincios și patriot”. ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop și Mitropolit Romano-Catolic de București, apreciază că „la Buzura credința nu era un dat moștenit ori un refugiu-mângâiere, ci o înțelegere personală”. Kjell Espmark, scriitor, membru al Academiei Regale Suedeze, fost președinte al Comitetului Nobel pentru Literatură, îl consideră pe prietenul său Augustin Buzura un „personaj impresionant”. Criticul Eugen Simion, colegul de la Academia Română, face aprecierea  valorii: „Romanele lui fac din unghi moral, social și estetic, cronica lumii românești în evoluția ei tulbure și dramatică, timp de aproape o jumătate de secol”. Mai scrie despre un om înțelept, drept și talentat și, evident, care ne-a lăsat o impunătoare operă epică. Istoricul Ioan Aurel Pop, președinte al Academiei Române, îl evocă cu amintiri în relief. Consideră că a fost o efigie a romanului românesc din ultima jumătate de secol, un făuritor de reviste literare, conducător de instituții culturale, o personalitate a Cetății, „un om întreg, generos, drept, trăitor într-o lume nedreaptă”. Criticul și istoricul literar Ion Simuț, fiind în domeniul predilect, apreciază că „proza lui Augustin Buzura excelează ca roman al conștiinței etice. O lume rău alcătuită se răsfrânge dureros în conștiințele ultragiate ale personajelor”. Proza lui are nevoie de redescoperire. Se va întâmpla când lumea se va confrunta cu lumea prozei lui. George Apostoiu, diplomat și publicist, un colaborator al revistei „Cultura”, crede că „Buzura și-a luat libertatea de a fi sceptic. Unul aparte, care s-a scos din ecuație pentru a face loc credinței în vitalitatea omului”. Scriitorul și jurnalistul Horia Alexandrescu îl aseamănă cu celebrul personaj ceh care a fost și președinte al republicii: „Augustin Buzura a fost un Havel al României, aproape de aceeași vârstă, cu aceeași statură intelectuală și același curaj, puse în slujba apărării democrației și a drepturilor omului, cu fapta și cu opera”. Pentru publicistul Marian Nazat, întâlnirea cu Buzura a fost un dat oferit de soartă și spune: „L-am iubit pe omul acesta, nefiresc de discret, ca pe un părinte”. Criticul și istoricul literar Constantin Cubleșan se întoarce în timp, la anii de început de drum din jurul revistei „Tribuna”. Evocă prietenia lui Buzura lui Mircea Zaciu: „Aproape zilnic era vizitat de Mircea Zaciu. Coborau și, numai în doi, parcurgeau distanța dintre Continental și Biblioteca Universitară, parcă neținând seama de nimic din ce se petrecea în jurul lor”. Oare ce-or fi vorbit în acele plimbări colocviale? Monica Săvulescu Voudouri, scriitoare stabilită în Grecia, desprinde o trăsătură a scriitorului de o fierbinte realitate: „A înțeles că poporul ăsta n-a plecat numai să facă bani, ci a părăsit țara să facă profesii, să facă știință, să-și urmeze vocația. Puțini după el au mai înțeles tot atât de clar acest lucru”. Un argument este și ideea lui Buzura de a organiza în Maramureș cursurile de cultură și civilizație românească, în care m-a implicat. Atunci el a dovedit că stăpânește bine diplomația culturală. Profesorul de neurologie Jean Askenasy de la Facultatea de Medicină din Tel-Aviv, membru de onoare al Academiei Române, a înțeles că punctul de sprijin al singurătății sale a fost scrisul. Scriitorul și editorul Vasile Igna, care l-a cunoscut îndeaproape încă din perioada clujeană, știe bine că „foarte mult din ceea ce a reușit să învingă omul Buzura s-a petrecut prin mijlocirea speranței, a incredibilei lui tării morale”. Printre vocile autentice ale memoriei se numără și criticul literar Irina Petraș, care a intuit că eroii lui Buzura „sunt locuitori ai României, dar și ai Terrei sfârșitului de secol XX”. Magda Botez, doctor în medicină dentară din SUA, spune că a cunoscut un om de o excepțională verticalitate. Teodora Dumitru, cercetător științific, redactor la revista „Cultura”, evocă un deceniu petrecut alături de Buzura, ale cărui romane „erau subiecte de examene la Litere, omul era un Nichita Stănescu sau un Marin Preda în viață”.

Din vocile memoriei care se rostesc în acest prețios document mai fac parte: Bogdan Teodorescu, Constantin Stoiciu, Nicolae Bârnă, Alfred Bulai, Marius Bojiță, Aura Christi, Liana Saxone-Horodi, Ioan Iacob, Lavinia Betea, Carmen Firan, Adrian Sângeorzan, Maya Simionescu, Cornel Țăranu, Ilinca Dumitrescu, Sherban Lupu, Radu Deac, Mădălina Firănescu, Nicu Ilie, Cătălin Sturza, Ara Șeptilici, Ramona Ardeleanu și Gheorghe Pârja. Și nu în ultimul rând, George Cristian Maior, ambasadorul României la Washington. În termen de neam: ginerele lui Augustin Buzura.

Anume am lăsat la urmă două interviuri realizate de Crisula Ștefănescu și Angela Martin. Celebra convorbire cu Crisula, realizată la München, în 1989, s-a convertit în volumul Teroarea iluziei. Este proba de foc a demnității scriitorului când lumea era în cumpănă. Putea să rămână, dar a venit acasă să facă ceea ce a făcut. „Să nu creadă cineva că am venit aici la München ca să-mi batjocoresc țara” i-a spus Crisulei. Dialogul cu Angela Martin face parte dintr-o carte care nu s-a mai realizat. Ceea ce a fost împlinit și publicat în acest volum dovedește că Buzura mai avea multe de spus, mai ales despre perioada postdecembristă. O mărturisire din dialogul Angelei Martin cu Augustin Buzura: „Acum mă cuprinde disperarea când văd ce proporții a luat azi, în plină libertate și democrație, moartea psihică și cât de legată este ea de moartea biologică. Și de prostia care ne guvernează”.

Undeva, într-un dialog, Nicolae Breban îmi spunea că Augustin Buzura este unul dintre stâlpii memoriei românești. Buzura credea despre el: „Eu am întotdeauna ideea de datorie, nu de curaj. Nu sunt curajos, sunt un scriitor cinstit”. Da, doamnă Angela Martin, cartea îngrijită de dumneavoastră este un excelent portret colectiv făcut lui Augustin Buzura. Care avea ideea datoriei. Ați pus în lumină ce se întâmplă în jurul nostru imediat după dispariția lui Augustin Buzura. Astfel, se vede, sunteți în acord cu un crez al marelui scriitor: sunt lucruri din sfera datoriei. Îmi permit și eu o părere: Buzura este greu de egalat. Avea în spate cultura, experiența și autoritatea morală. Închei cu câteva gânduri ale celui care nu a venit la întâlnirea din 22 septembrie: „Omul trebuie să facă în așa fel, în viața de toate zilele, ca și când ar trăi o veșnicie. Și să se roage ca și când ar muri mâine”. Prin această carte, călătoria cea mare a lui Augustin Buzura a început. Vocile memoriei stau mărturie.  

Alexandru ZOTTA

LIVIA MĂRCAN.

IMPULSURILE CREATIVE ALE TRADUCERII

Profesia comună de dascăl de literatură ne-a facilitat relativ dese întâlniri, oficiale și neoficiale; pe parcursul a aproape patru decenii s-au adunat destule, iar împrejurările, care au reclamat uneori intervenții binevenite în întâmpinarea unor neînțelegeri, au consolidat între noi un respect reciproc, sporit și de preocupările culturale, nu totdeauna de aceeași natură. 

Configurația ei fizică, subțire și mai degrabă scundă, sugerând sensibilitate și chiar vulnerabilitate, nu duce neapărat la o apropiere de condiția păsărilor. Rostirea, în schimb, cu o sonoritate accentuată, precipitată ca fâlfâitul aripilor de colibri, chiar și când situația nu o reclama nicicum, o apropie de condiția păsărească mai mult decât permit incertitudinile sugestivității. Și cam tot așa și preocupările literare, de traducătoare cu deosebire, semănând cumva a „ciuguleală” păsărească, a înfruptare spontană din creația preponderent poetică a unor autori consacrați, de expresie italiană în primul rând. Nu s-a consacrat – cred că nici nu și-a propus – traducerii operei integrale sau majore a unui autor; ceva mai mult doar în cazul lui Luigi Pirandello. A risipit însă cu generozitate prin publicații de nivele valorice diverse mostre de lirism peninsular, modern și postmodern, dar a și redat în limba soră romanică eșantioane din poezia  românească, locală și națională, cu aceeași diversitate valorică, truda ei semănând mai mult a capriciu decât a preocupare  consecventă. Adunate însă, astfel de spontane și fragmentare descinderi pe tărâmul literelor pot alcătui un volum considerabil de transpuneri care ar putea oferi o imagine sugestivă asupra liricii din cele două spații culturale.

          A ajuns pe această cale și la creația literară, poetică în primul rând, dezvăluind resurse promițătoare. Despre procesul de trecere de la traducere la creație mărturisește o bună parte din poemele volumului bilingv, intitulat chiar Pasăre de-o clipă (Uccello un momento), apărut la Editura Napoca Nova în 2017. Nu e nevoie de eforturi de lectură pentru a identifica această benefică prefacere. Ritmată după tensiunea trăirilor proprii, proza poemelor Liviei Mărcan, chiar dacă nu ajunge întotdeauna la structurări artistice personale, apelează oarecum intertextual la fragmente din operele traduse sau bine cunoscute, ilustrative dacă nu chiar emblematice pentru creația autorilor preferați. Dând expresie comunicării depline cu textul selectat, adeziunii simpatetice la universul acestuia, stărilor lirice similare astfel constituite, aspecte esențial implicate în actul traducerii în primul rând, dar și al receptării creației poetice, autoarea își performează poetic propriul text sau integrează în acesta, în maniera intertextualității postmoderniste, fragmente din creația autorilor selectați, dovada asimilării  lor literare și culturale. Prioritate dețin firesc autorii italieni, Luigi Pirandello, Dino Buzzatti, cu numele și opera indicate în texte sau în aparatul critic al lucrării.

O îndrăzneață structurare intertextuală, pe care autoarea o repetă în cuprinsul volumului, utilizează versuri de înaltă performanță artistică, citate din păcate cu destule  imperfecțiuni: „Natura-n ofilire bogată privirii se desface, / codrii măști de aur și purpură își pun / pe frunzele mișcate de prospețimi și de pace. // Întâiul ger și-un soare cu raze vagi, mărunte, / aduc presimțirea atâtor ierni cărunte; / deschid o carte, /  ori depăn  firul  gândului departe / uitând  de lumea-ntreagă. // O floare veștedă zăresc, / ce-a fost uitată între pagini, / un vis ciudat, nepământesc / trezește-n mintea mea imagini. // În dulce acalmie / mă toropește  unda unor  prelungi visări, / iar pieptu-mi se-nfioară  de lirice  chemări. / Ca valurile unei mări vin roiuri de musafiri din stele, / vechi cunoștințe, roade ale visării mele”.

Probabil autoarea a apelat la un traducător ocazional pentru un text scris într-o limbă pe care ea nu o cunoaște. Câteva dintre versurile citate aparțin poetului rus Aleksandr Sergheevici Pușkin și sunt traduse excelent în limba română de  George Lesnea, traducător specializat în lirica de expresie rusească. Se pare că, în fascinația produsă de aceste strălucite versuri, autoarea a uitat să le dezvăluie sursa. Îmbucurătoare este totuși aducerea lor în actualitate

          Experiența de traducătoare se recunoaște și în considerațiile estetice și lingvistice ale autoarei. Glosând despre similitudinile dintre artele plastice și structurile lingvistice, stabilește corespondențe între acestea din urmă, adică „adjective, adverbe sau locuțiuni adverbiale” și lucrările unor celebrități precum Rubens, Van Gogh,  Monet, Manet, Matisse, lui Brâncuși rezervându-i „infinitivul lung” considerat „mai originar, mai primitiv în rostirea omului”. Nu cred că am vorbit vreodată cu autoarea (poate în întâlnirile profesionale cu colegii filologi pe la cercurile pedagogice din anii 1970-1990) despre valoarea acestui infinitiv lung, capabil să exprime, în structura lui concomitent verbală și nominală, procesualitatea vieții și a lumii,  dinamica manifestării și potențialul latenței. Pornind de la astfel de considerații, se deschide o perspectivă mai cuprinzătoare asupra rostirii românești, partea noastră de genialitate, care ne ajută să percepem cu mai multă ușurință și reflecția filosofului Constantin Noica despre Masa tăcerii ca așteptare „până la capătul lucrurilor”.

Se rețin reflecții similare despre „dor” și alte cuvinte „intraductibile”, rod al creativității lingvistice a poporului nostru, ca și despre expresivitatea diminutivării în limba română. Aș adăuga acestei reflecții ideea savantului canadian Northrop Frye privitoare la „starea embrionară” a unor structuri, inclusiv lingvistice, la potențialul generativ al acestora, din care, potrivit lui Ernst Cassirer, fiecare limbă își alege potențialitatea convenabilă.

În zborurile de câte-o clipă ale gândului și mai ales ale sufletului ei, autoarea poposește, fără a stărui îndelung, și la astfel de reflecții,  potențate, dincolo de aspectul lor livresc, de momente de intensitate afectivă, de contemplare asociată cu vibrația emoțiilor cu greu stăpânite, a prefacerilor ființei și ale lumii. Cugetând despre cunoscuta expresie pirandelliană „Așa este. Dacă vi se pare”, autoarea apelează la sprijinul lui Henri Bergson pentru a ilustra relația dintre realitate ca devenire continuă, ca procesualitate, și aparență ca formă stabil configurată, dar supusă relativității, relație care exprimă și condiția inconfortabilă, contradictorie a omului contemporan. Una dintre contradicțiile definitorii ale  timpului nostru  este tocmai cea dintre sistem și proces. Soluția poetică a depășirii acesteia ar putea fi evadarea în fantezie, motiv pentru care „scriitorul nu este niciodată cea mai disperată persoană de pe pământ”. Să mai amintim și că, în concepția filosofică a lui Lucian Blaga, fără dimensiunea imaginarului,  universul nu este întreg și că pictorul spaniol Francesco Goya susținea că „oamenii suferă din lipsă de imaginație”.

În imagistica poemelor relativitatea își găsește expresia în labilitatea norilor, în imprevizibilul vântului, în prefacerile anotimpurilor, în succesiunea vârstelor, în lumina înrourată a peisajelor, producătoare de suave emoții, se întârzie, explicabil, în momentele autumnale, dar mai cu seamă în efectele perceptibile ale timpului, a cărui neîntreruptă curgere schimbă necontenit perspectivele, proporțiile și configurațiile realității; privit „ca din cer”, dinspre altitudinea absolută a universului, ca și „de la marginea dinspre apus a vieții”,   „muntele micșorat” devine o imagine întru totul sugestivă pentru eterna și neîntrerupta prefacere a lumii.

Reflecții meritorii izvorăsc din emoția autentică a contactelor nemijlocite cu cetățile renumite ale spațiului italic, contemplarea acestora fiind de natură să edifice ființa; „Măreția Romei te umilește, în Veneția trăiești gloria măreției și a decadenței, Florența îți redă încrederea în tine, te ajută să renaști și să accepți că perfecțiunea nu este doar celestă”.

Cu libertățile trecerii în zbor peste timpuri și spații, culturale în primul rând, Livia Mărcan trece fără complexele conexiunilor necesare de la un pretext la altul, de cu totul altă natură; nu uită însă să adauge acestora vibrația intensă a simțirilor și a gândurilor proprii, să aștearnă peste ele învelișul ademenitor al amintirilor și al viselor, de demult, de acum, de peste timp. În acest plan al cugetărilor sale e de căutat și coeziunea lor, oglindă a mobilității viziunii și a sensibilității autoarei.

Conștientă de raritatea, dar și de dificultatea trăirii intense a stărilor poetice ale ființei, autoarea nu prelungește reflecțiile despre valoarea și dimensiunile acestora, mulțumindu-se cu bătaia accelerată de aripi a păsării când întâlnește dulceața florilor.

Delia MUNTEAN

DECALOGUL POETULUI DIN UZDIN

Printre publicațiile culturale trimise de prin țară și din diaspora românească, primim la redacția „Nord[ului] Literar” și câteva din provincia sârbească Voivodina: ziarul „Tibiscus” (ce apare lunar la Uzdin, comuna Covăcița), revista de literatură, artă și cultură transfrontalieră „Lumina” (de la Panciova) și revista de cultură și spiritualitate românească „Floare de latinitate”, editată de Consiliul Național al Minorității Române din Serbia (Novi Sad). Faptul că aflăm despre „viața și petrecerea” fraților noștri din Banatul montan (alipit Serbiei la sfârșitul Primului Război Mondial), că împărtășim felul aparte în care comunică ei cu vremile și cu spațiul în care le e dat să trăiască îl datorăm prietenului Vasile Barbu din Uzdin.

Poet, jurnalist, traducător și editor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Vasile Barbu este cel care și-a îndemnat și ajutat semenii să se facă băgați în seamă. Să spună ceea ce au de spus (mottoul periodicului „Tibiscus” este: „…iar adevărul vă va face slobozi” – Ioan, 8:32). A reușit să transforme vechea cetate a uzilor¹ într-o autentică oază de promovare a identității culturale românești. A înființat și coordonează instituții (Societatea Literar-Artistică „Tibiscus”, Editura Tibiscus, Uniunea Scriitorilor în Grai Bănățean din Voivodina, ziarul „Tibiscus”, Cenaclul de Literatură în Grai Bănățean „Cea Vintilă”, revista „Floare de latinitate”, revista „Scărpinatu” – scrisă în dialect), a contribuit la întemeierea unor festivaluri-concurs de literatură (Festivalul Internațional de Poezie „Drumuri de Spice”, Festivalul de Creație Literară în Grai Bănățean „Todor Crețu Toșa – Petru Dimcea”) și a altor manifestări culturale (Simpozionul Internațional „Oameni de seamă ai Banatului” etc.), ce cunosc deja mai multe ediții și adună laolaltă români de pretutindeni.

          Fapte precum cele menționate nu mai stau de mult sub pecetea voluntariatului, convertite fiind – pentru Vasile Barbu – în vocație și asumate ca destin. Aceasta cu atât mai mult cu cât Banatul, centru al ființei sale, captivează implicit lucrarea poetului, furându-i astfel de tot omului hodina. Obligându-l să depună, și prin intermediul creației lirice, mărturie. Pentru ceea ce este. Poezia lui nu se dovedește, prin urmare, una gratuită. Discursul liric al omului din Uzdin nu se poate hrăni doar din imaginar. Vasile Barbu, creatorul, își transformă textul în articol programatic. Și-l revendică. Îl garantează cu existența proprie: „Alege să fii biserică / Să duci mai departe oamenilor / sângele libertății / puterea rădăcinilor / vrednicia rugilor / lucrarea luminilor / în pragul unei noi regăsiri / în pragul unui nou timp / care va fi lung… / Lung… // Precum e trăinicia focului din inimă” (Acum alege).

          Cu fiecare poem, omul-artist pătimește („Vântul ne-a azvârlit pe aceste continente…” – Miniaturi de dor), se lamentează („Nu-mi mai pot aduna dorurile / Le-a risipit vântul printre stele” – ibidem), se frânge – așa cum au fost smulse unele de lângă altele comunitățile românești din Banat („Plecăm […] / Ne rătăcim și ne rătăcesc. / Pașii noștri / nu-s ai noștri” – Plecăm) –, (se) reîntemeiază („Cred în lumină / Ajută-mi să deschid ochii”). În fiecare poem „aprinde ruguri de vorbe” (precum Daniel Corbu) și îndeamnă la neuitare: „…trecutul lui e viu și bogat. / Află-l; strânge-l la piept… / […] / și vei simți dulcele gust / al vremurilor trecute / prin acest mic și drag Banat” (Lumea Banatului) sau: „Noi, de posade / și de rovine știm. / De ploi de săgeți, / e văzduh întunecat, / de durere și atacatori, / de dave însângerate / și tropote de cai / cu zăngănit de arme de război / știm. // Pe noi ne-au plămădit zilele fugare / și îmbrățișările cu privirea” (Noi, care eram și suntem și azi).

          Într-un fel, scrisul e compensator pentru Vasile Barbu: e menit să stârnească ecouri și atitudini dincolo de litera tipărită. De aici și nevoia autorului de a se lămuri întâi el însuși, lăuntric, cu toate ale lui – dimensiune pregnant exprimată și în recentul volum Sacramentul singurătății (2018), publicat la Editura Ethnologica din Baia Mare, sub egida Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș.

          Lămurirea către care răvnește, proces derulat pe parcursul a patru secvențe lirice (Pictând o șoaptă; Uzdin, plecăm cu dorul; Așa, dragul se explică; Poteci grecești), îl transfigurează, îl purifică. Așa cum se lămuresc, adică se curăță prin foc, aurul și argintul. Nu e nicidecum clarificarea de toate zilele. Lămurirea – ne ajută Constantin Noica – „e dincolo de întuneric și lumină […] căci ea nu se petrece asupra a ceva, cât mai degrabă întru ceva”². Dacă limpezirea propriu-zisă, a minții și a ochiului, se realizează, în cazul lui Vasile Barbu, prin puterea faptei în folosul celorlalți – și doar printr-o împreună-lucrare, prin împărtășire –, de data aceasta, lămurirea și, în egală măsură, spovedania descind, după cum o trădează și titlul volumului, dintr-o altă taină, cea a singurătății („În ochii mei ești. / Vei fi și când îi voi închide. / Pe tine te voi visa. / Singurătatea mea, Singurătate.” – Singura mea, Singurătate). Se datorează sfâșierii dinăuntru. Patimilor („Poetul e pe rug. / Unde sunt păgânele chibrituri?” – Miniaturi de Bistrița). Stihiilor răscolite în sine: „– Banaaaat, strigat-am / atât de tare / ca durerea să pătrundă răbdătoare / în sorbirea gliei, în pânda privighetorilor, / în mila mândrelor…” (Satul bănățean e Țara mea).

          Avem de-a face cu un spațiu liric puternic personalizat, nepervertit de mode literare, năvălind dinspre profunzimile tragic-enigmatice ale unui „biet aed singuratic” (Micul prinț). Versurile par întâi purtate prin vene, zgândărite prin „rana inimii”. Ele se trag totodată din vremuri vechi („cuvintele dintotdeauna erau chinuri / și leagăn” – Satul bănățean e Țara mea), din înțelepciunea strămoșilor („poveștile bătrânilor sunt ospăț” – Nu-mi cereți Banatul).

          Asemenea lui Anteu, poetul capătă putere hrănindu-se din pământ. E în stare să țină universul pe umeri și să înalțe versurile spre boltă tocmai fiindcă matca i-a configurat un anumit mod de a fi („Pentru că atunci când m-am născut / românește m-au îmbrăcat. / […] / Pe mine m-au alăptat cu / Eminescu, Creangă, Coșbuc, / cu Arghezi, cu Iorga, cu Blaga / și mi-au zis că prietenii mei de-o viață / vor fi Rebreanu, Sadoveanu, Păunescu, / Leonida Lari, Vieru…” – Român), o anumită filozofie a existenței – admirabil, răscolitor formulată în poemul-decalog Nu și da:

„Nu urî – frumusețea este mai profundă.

Nu fi părtinitor. Nici cu vecinătatea…

Să nu te bați nici dacă crezi că ai dreptate.

Nu te amesteca în treburile altuia nici dacă crezi

că odată le vei stăpâni.

Nu te apropia cerșind. Mâna întinde-o oferind.

Nu cere. Poate ai mai mult de dat…

Luminează-ți fața. Mânia poate deveni obsesie.

Ascultă. Nu te repezi la sfaturi.

Caută! Pentru a câștiga bucuria biruinței.

Vizitează-ți prietenii. Vor deveni și mai apropiați.

Zidind iubire nu vei construi labirinte.

Gândește doar în limba altarelor. Netulburat…

Și dacă admiri fă aceasta după ce ai jurat

corectitudinii!

Caută-ți odihna în timpul clipei.”

          Nimic fals ori silit în astfel de versuri. Găsim, în schimb, simplitate, blândețe, verticalitate. Și o oarecare neaderență la sminteala vremilor de-acum. Dragostea de țară – pentru acest poet de la marginea lumii – nu pretinde cuvinte mari. Uzdineanul, când se roagă divinității, îi cere să-l ferească „de gânduri și fapte nedemne”. El își poartă „crucea lui «a fi»” cu gravitate. Și cu înțelepciune.

***

          „Melancoliei de meleag” (Al. Cistelecan), coordonată esențială a ultimului volum semnat de Vasile Barbu, i se alătură teme precum iubirea (De negăsito, Casa mea, Altare-iubiri răstignite, Miniaturi de văgăuni, Miniaturile întâlnirilor), boema literară (Beția, Clipele nostalgiei singuratice, Miniaturi nebăute), condiția aromânilor din Grecia (Aminciu, În Pind, Pământul armânilor), relația cu divinul (Tatăl nostru, Să nu întreb; Și totuși, am plecat), prietenia (Azi-noapte te-am visat, Aurele; Neclintitul burg, Insulă sfântă). Ele sunt prelucrate din perspectiva celui fatal de singur, pentru care numai poezia și truda întru alții sunt „salvatoare de nopți”. În scenariul liric propus de Vasile Barbu, singurătatea se ascultă, se respiră, se cântă. Singurătatea se visează, se iubește, se tace. Ea bântuie prin birturile afumate (Miniaturi nebăute), prin oasele eului liric, îl ispitește cu întrevederi de taină („Târziu, te vei, cu mine – întâlni”) și călătorii nesfârșite. Singurătatea îl îmbătrânește, îl usucă (Miniaturi de azi). Ea tulbură ființa poetului îndrăgostit și-i marchează fără scăpare universul ficțional: „Singurătatea e paharul. / Femeia e dorul. / Paharul dorului” (ibidem). E cumplit de profundă și de credibilă: „Singurătatea e dar. / Dar mi-e frică” (Singura mea, Singurătate).

          Aceeași stare emoțională o întâlnim și în creațiile ce împrumută fapte din cotidian. Ea face casă bună cu dimensiunea epică a poemelor, chiar și atunci când servesc unor consemnări ocazionale, așa cum se întâmplă cu textul compus la „plinirea” unei jumătăți de veac de la înființarea cercului feminin de pictură naivă din satul Uzdin: „Ele: Aniuca, Măria, Florica, Sofia, Mărioara, Anuța, Ana, / Viorica, Steluța… în cătușele fanteziilor uzdinene, / ambițioase până la amenințări, / schimbat-au ceea ce era imposibil. De necrezut! / Schimbat-au – creând…” (Tăcerea picturii naive din Uzdin).

          Sunt, cele de mai sus, câteva ipostaze sub care ni se înfățișează Vasile Barbu. Scriitorul și militantul pentru drepturile românilor din Serbia. Omul care îmbogățește viața uzdinenilor, care învață, alături de ei, să fie.

Note:

1. „Uzdin este un toponim dacoromânesc din UZ (uzii – popor războinic recrutat dintre locuitorii dacoromâni din nordul ținutului Mării Negre dintre Nistru și Bug) și DIN (casă, cetate, locuință)”, în art. Uzdinul în triplă ipostază. Căutându-ne rădăcinile, vol. Epoci, într-o gară oarecare... (Tot dulcele, tot bunul, tot dorul baștinei), lucrare editată de Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare (România) în parteneriat cu Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin (Serbia), Baia Mare, 2015, p. 49.

2. Lamură și lămurire, în vol. Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Humanitas, București, 1996, p. 311.

Vasile GOGEA - 65

Umbra copilăriei (la Sighet).

Cu un adagio

brusc

aşa cum vine iarna

mi-a rămas mică umbra

copilăriei

cred că am crescut mai mult

decît poate arăta ea

de o vreme

mă strânge tare de tot

ca un bocanc

reciclat

de infanterist

umbra mea

însăşi

o rană sângerândă

tot mai greu păşesc

în mine însumi  

***

Între nordul memoriei

și sudul din vis

cercetez

hărțile singurătății.

Punctele cardinale

ale Ființei

sunt la locul lor,

Drumurile cruciaților

sunt corect marcate.

Chiar și marșul bunicului

în Siberia.

Un amiral al iluziilor

într-un port scufundat.

***

N-am străbătut niciodată

distanțe mai mari

decât între mine

și amintirile mele.

Nici călăuze

nici câini

nici cămile.

Doar prieteni

care te încurcă pe drum.

Și iubite

calde, ca niște pâini proaspete

gustate dimineața

cu doze mici de penicilină.

***

Întoarcerea în inimă

Poți ajunge în inima altcuiva în multe feluri:

cu un cuvânt,

cu un sentiment,

cu un gest.

Cu lama unui bisturiu

sau cu un glonț.

Dar nu te poți întoarce în inima ta decât dizolvat

în propriul tău sânge.

***

Adagio

În umbra podului de lemn

din Sighet

îmi număr mâinile:

una dreaptă

una stângă

una tăiată.

Astfel

nu pot deduce

care este malul drept

care este malul stâng

care este malul meu.

Tisa

curge la fel.

***

Marea defrișare

Mai întâi,

moșii și strămoșii mei

au tăiat,

din pădurile lor

care formau singurul zid

de apărare

în jurul vetrelor,

exact

atâția stejari, și fagi, și brazi

de câți a fost nevoie

pentru Bisericuța din Deal.

Apoi,

au venit tot felul de

hospites regales

și au început să le taie,

cu metodă occidentală,

pădurile proprii,

acelea din care ei alegeau,

atunci când li se năștea primul fecior,

un singur arbore,

care să devină

meșter grinda 

unui nou cămin

la vremea cuvenită.

Să împartă,

adică,

spațiul locuit

în două:

sacru și profan.

Și mai apoi,

au năvălit barbarii din est,

cu drujbele,

și le-au defrișat și livezile cu meri,

cu pruni, cu nuci,

cimitirele

prea pline de cruci,

pentru că nu-și plăteau

cotele.

Acum,

silvicultori universali

încearcă,

în numele unor iluzorii

câmpii edenice,

să ne taie și ultimul arbore:

cel genealogic.

Abia după ce și această lucrare

va fi împlinită

vor veni

noii  plugari

ai memoriei.

Dar

scoarța creierului

nu va mai fi

decât

un deșert al uitării.

***

O, voi, barbari

din toate zările

deghizați în ahei

nu-mi veți putea cuceri

Troia din inima mea.

Ea e din epoca

nedatabilă cu C.14

a caracterelor de bronz.

Niciun cal

și nicio limbă de lemn

nu-i vor putea dărâma

zidurile.

Veți avea nevoie

de un cal mic, mic, mic

de plumb.

Sau, și mai bine,

de un cal mic, mic, mic

de oțel.

Dar

nu va fi nici un Homer

nici Eneea

nu va pleca spre Latium.

Doar un necunoscut Priam

va mai bântui o vreme

printre ruinele unei cetăți

nedorite de nimeni.

Iulian Iustin MELINTE

CASA DIN AMINTIRI

Canicula pârjolise vârful ierbii. Vitele rumegau sub umbrarele brazilor, ferindu-se ba de soarele dogoritor, ba de muștele ce le chinuiau amarnic. Pe vârful Bobeicii timpul stătea agățat de crengile tinerilor molizi, iar liniștea se opri gâfâind sub pleoapa miezului de zi. Mă oprii la un izvor implorându-l să fie îngăduitor și darnic cu un biet călător istovit după atâta praf și drum. Canicula se instalase brusc după ce în urmă cu trei zile o vijelie măturase din cale-i pomi, acoperișurile unor case mai vechi, făcând pagubă printre gospodăriile lipite de trupul abrupt al munților. Eram în tura liberă și-mi propusesem să bat cu picioarele drumul pietros din Izvoarele Sucevei până după Bobeica, până la Pârâul Negru, aproximativ doisprezece kilometri. Un câine din rasa ciobănesc bucovinean, coborât de la vreo stână, mă pândea de după un buștean, așteptându-și rândul la izvorul dătător de noi forțe. Vârful Zubriu aruncase, împins de forța dezlănțuită a naturii, cu bucăți de piatră, bușteni în căsuțele pe care odinioară le păzise de atâtea și atâtea neprevăzuturi. Acum, cei câțiva oameni răvășiți de durere se simțeau trădați și priveau cu mânie spre vârful muntelui, în adâncul căruia, se zice, s-ar afla comori vechi, neprețuite. Patrulele noastre de cercetare, călărind focoasele ATV-uri, făcură o evaluare sumară a situației, din punct de vedere al practicabilității comunicațiilor spre frontieră și raportară totul la Sector. Sătenii degajară de crengi, bușteni drumul spre Cârlibaba și cel ce duce spre Vârful Baranova. Acum se putea circula în voie, însă șoferii trebuie să fie atenți la pietrelae și copacii rupți de furtună, care oricând ar fi putut cădea în drum. Aveam de gând să ajung cât mai repede la Podul Negru și să-mi pun trupul la adăpostul umbrei ca, după un timp de odihnă, să mă întorc la Izvoarele Sucevei. Din surse neoficiale am aflat că acel loc se numește astfel pentru că în timpul Marelui Război (Întâi Mondial), exista acolo un pod vopsit în negru și din acel loc se dirijau trupele imperiale: în stânga spre Cârlibaba și mai apoi spre Ciocănești sau Pasul Prislop, iar în dreapta spre Vârful Baranova pentru trupele ce veneau dinspre Brodina ori Moldova Sulița. Cu cât mă apropiam mai mult de obiectiv, cu atât mai bine deslușeam silueta unui om ce sta chircit la umbra unui brad bătrân. L-am recunoscut pe dată, era moș Adam. „– Bună ziua, moș Adame!” „– Să trăiești, dragul meu.” Bătrânul părea că avea ochii plânși și, oarecum rușinat de prezența mea, încerca să-mi evite privirea, uitându-se în pământ, adânc de tot. „– Ce vânt vă aduce la ora asta fierbinte prin locurile astea?”, îl întreb. Ridică ochii, cu greu, din pământ și, fixându-și privirea undeva pe drum, de parcă ar fi așteptat pe cineva, îmi răspunde: „– Păi cum să-ți spun? Am ieșit să mă plimb, să iau aer, să mai uit de necazuri.” Brusc schimbă registrul. „– Ne bate Dumnezeu, căci suntem răi. Nu ne mai suportă, suntem nedrepți și uităm care e menirea noastră în astă lume.” Pe când la Bobeica funcționa pichetul de grăniceri, populația din această localitate se simțea protejată de hoții de vite, de cai sau, odată cu venirea sezonului rece, de lupii flămânzi ce coborau cu ochii lor de jar până spre gardurile gospodarilor. Moș Adam își avea casa chiar lângă pichet, astfel că de-a lungul timpului mulți ofițeri, subofițeri, militari angajați pe bază de contract au locuit la el în gazdă. Printre cei care i-au cunoscut ospitalitatea se numără și subsemnatul, pe atunci sergent angajat, undeva la finele anilor ’90. Împreună cu soția lui, tanti Maria, trebăluiau cât era ziua de lungă ba la fân, ba în grajd, scoțând gunoiul pe care îl împrăștiau pe câmp. Când se odihneau, priveau la Cer, rugându-se în gând fără a face gălăgie. Venind din lungile misiuni, găseam focul făcut în odaia curată, mirosind a busuioc, iar pe masă găseam o cană cu lapte fierbinte, ceea ce mă făcea să nu mă simt un străin. Uneori ne întâlneam în mica lor curte și, așezându-ne pe câte un butuc, povesteam despre istoria și geografia zonei, despre ultimele știri de pe mapamond ori ne trezeam că recitam din versurile marilor clasici români. Erau oameni simpli, dar culți. Cine mă poate acuza că îndrăgesc Bobeica și pe oamenii ei mai mult ca orice altă zonă? Doar sufletu-mi e răspunzător pentru asta. Moș Adam mă întrebă brusc: „– Dar tu ce faci pe aici, domnule drag?.” Nu știam ce să-i răspund. Îmi venea să-i mângâi obrajii atinși de trecerea vremii, îmi venea să-i mângâi sufletul. „– Eu tot ca și dumneavoastră, am ieșit să iau aer, să-mi umplu inima de parfumul cetinei, de înalt. Până diseară sunt liber, abia la noapte voi începe serviciul.” L-am întrebat ce-i mai face soția, cum se mai simte. Pe dată l-a podidit plânsul, nemaiputând să-și ascundă durerea. După un timp, începu să-mi povestească o istorioară tristă. „Copiii noștri ne băteau la cap de vreo doi-trei ani să vindem casa și să ne mutăm la ei. Că nu mai are rost la vârsta asta, la peste șaptezeci de ani ai noștri, să mai creștem animale, să nu ne mai spetim deasupra fâneței. Am stat de vorbă cu Maria și am hotărât să vindem căsuța și să ne mutăm la fată, la Câmpulung (Moldovenesc).” Lacrimile îi inundară din nou ochii mici, care semănau izbitor de bine acum cu cei ai bunicului meu, după mamă. „Am vândut casa și ne-am mutat cu bruma de lucruri la fată, la oraș. Domnul meu, cu fiecare zi care trecea parcă pereții apartamentului ne strângeau ca niște chingi. După vreo săptămână, nopțile deveniseră un chin. Îmi visam părinții, străbunii cum plâng și se tânguie după casa vândută. Nu mai suportam. Îmi era dor să iau coasa în mâini și să trag câteva brazde bune, ca odinioară, îmi era dor să iau o mână de iarbă și să șterg crupa vitelor. Îmi lipseau tare mirosul fânului cosit, gustul laptelui crud muls dis-de-dimineață. Deși fata, ginerele se purtau frumos cu noi, eu și băbuța muream încetul cu încetul între betoanele apartamentului și ale orașului. Am încercat să vorbim cu persoana căreia îi vândusem casa, să facă cumva să ne-o vândă din nou. Nu s-a mai putut. Ne-am întors într-o sâmbătă dimineață la Bobeica cu fețele luminoase. Acum locuim într-o bucătărioară la un creștin din sat. Din când în când, mai trec pe lângă căsuță, îi mângâi lemnul vechi al gardului și plec repede de acolo să nu fiu văzut și acuzat de cine știe ce lucruri... Mi-am adus aminte de versurile unui trist cântec: Casa părintească nu se vinde.” „Lumea s-a înrăit peste poate, continuă bătrânul. Înainte, oamenii aveau chipul siluit de griji și de munca în pădure pe ger și vânt, aveau însă sufletul curat. Astăzi e invers, au chipurile luminoase, însă negre li-s inimile. Timpul ne schimbă, domnul meu.” Se uită din nou în ochii mei și reia. „Ce bine era când vă știam acolo, îmbrăcați în culoarea molidului tânăr, păzind granița, dar și amintirile și pământul bunilor noștri. Dimineața mă trezeam pe la ceasurile cinci și după ce terminam treaba prin grajd, pe la șase și ceva vă vedeam echipați cu foaia de cort, bidonașul cu apă, arma în spate. Vă petreceam cu privirea cum urcați înspre Doscina și vă pierdeați apoi pe sub coroana brazilor. Mai plecau și câinii Panțâru și Bonada cu voi. Doamne, ce mult parcă a trecut de atunci...” „– Moș Adam, se face târziu, îl trezesc pe om din visare. Mergem?” „– Domnule, nu te supăra. Mai stau preț de un ceas. Tu mergi și te odihnește, diseară te vei întâlni iar cu Þara. Eu rămân să-mi fac curat în suflet, să fac curat în casa din amintiri.” L-am lăsat acolo, așa cum îl găsisem, chircit și rezemat de miezul fierbinte de zi. Mereu, când trec pe lângă Casa din Amintiri, cum a botezat-o Moș Adam, le spun colegilor mai tineri că pichetul de grăniceri are cu cine sta acum la taifas, cu căsuța lui Moș Adam. Noi așa o știm. Stau de vorbă despre istorie, despre grăniceri. Îi mai ține minte cineva pe grăniceri?

INTERVIU CU UN GUNOIER

Pe nea Hristache, gunoierul, l-am cunoscut la unul din punctele de colectare a gunoiului din cartier. Foarte des se întâmplă să ne întâlnim la tomberoane. El coborând din maşina firmei de salubrizare, eu ducând gunoiul şi aruncându-l direct în malaxorul maşinii. Îi ofer totdeauna câte o ţigară şi omul o pune după ureche cu gândul s-o fumeze pe tihnă. S-a cam lăsat de fumat, îmi spune, dar din când în când mai pufăie câte una aşa, să treacă vremea.

În acea zi geroasă de februarie am stat amândoi de vorbă, mai mult ca niciodată, căci maşina, deşi nouă, adusă la firmă din toamnă, se defectase şi şoferul, o namilă de om care înjura de sfinţi, la două-trei minute, tot încerca să vorbească cu şeful lor. Am luat două ceaiuri de la automatul din colţul străzii şi ne-am pus pe vorbă. Nea Hristache era de undeva de prin Dobrogea, de lângă oraşul Măcin, Tulcea. Se mândrea că se trage din bunici armâni, care au păstorit prin munţii Pindului şi în timpul Războiului Balcanic, mai precis prin 1913, au fugit din calea gloanţelor, a persecuţiilor, stabilindu-se în Dobrogea. Îmi înşiră numele câtorva rude care s-au opus cu arma în mână comunismului prin anii ’47, în frunte cu Gogu Puiu. Nu fusese căsătorit niciodată, căci îi place să fie liber, să nu depindă de nimeni. M-am mirat, căci mereu umblă îngrijit şi are un mers nobil, nu se aruncă în a păşi haotic. Mai apărea câte un vecin din cartier cu gunoiul şi, înainte de a-l arunca în buncăr, ne privea ciudat, cum stăteam acolo în frig acompaniaţi de înjurăturile şoferului care nu contenea să-şi caute şeful, ce nu era de găsit. Mi-a spus că pentru el nu este o ruşine în a fi gunoier, deşi există idei preconcepute cum că te înjoseşti dacă lucrezi ca gunoier. Nimic mai fals, îmi spune nea Hristache. Agent la salubrizare, tehnician la salubrizare, spune cum vrei, dar tot gunoier îţi spune lumea. Ei, şi? Sunt atâţia tineri care au terminat o facultate şi vând prin Bazar sau, mai rău, se ocupă de alte prostii. Nu e ruşine să munceşti cinstit. Eu mă consider un arheolog printre debarasările semenilor mei, concluzionează mândru interlocutorul meu. L-am întrebat cum a ajuns în Bucovina. Râde cu gura până la urechi. Ştiam că ai să mă întrebi asta… Chiar ştiam că acum urmează să mă întrebi asta. Dom’ şef, ascultă atent. Ai auzit de embargoul cu combustibil… sârbii, pe Dunăre, ’93, ’94, ’95. I-am confirmat că ştiu povestea fără să-l întrerup şi să-l înştiinţez că, fiind sub arme, am fost şi noi, de la Frontieră, trimişi în misiune să restabilim ordinea. Mă rog, altă poveste. Era o nebunie, continuă nea Hristache. Toţi făceau bani, toţi furau, chiar şi poliţiştii, armata făceau negoţ, pardon contrabandă, cu petrol. Mai ciupeam şi eu de ici, de colo, căci toţi o duceau bine. Într-o noapte s-au auzit nişte împuşcături, ţipete, eu locuind pe lângă Circa de poliţie. M-am temut să merg la geam să privesc în întuneric, însă se vedeau prin perdele lumini, flash-uri multicolore care m-au speriat. M-am întors la perete, am făcut o cruce cu limba şi am adormit. A doua zi intram la două după-amiază în schimbul de lucru. O zi ca oricare alta. Se întunecase şi mai aveam câteva puncte la care trebuia să mergem. Domnul meu, am găsit un ghiozdan care părea nou. Ghiozdan de şcoală pentru copii. Îmi aduc aminte că avea un desen cu Mihaela, personajul de desene animate. Nou-nouţ era. L-am aruncat în maşină pe banchetă, nedeschizându-l. Mă gândeam să-l dau cadou unei nepoţele de la o vară de-a mea. Ajuns acasă, am făcut o baie şi am deschis o conservă să mănânc. Zic, să deschid ghiozdanul. Părea plin acum. Când îl deschid, dom’ şef, ce să vezi ? Bani, zic eu. Bani, bani. I-am numărat, cu dumicatul nemestecat în gură. Şaizeci şi două de mii de mărci germane. Toată noaptea am numărat banii aceia. La bancnotele de o sută le ştiam seria chiar. Ce să mai zic? A doua zi am plecat la Constanţa, în Port. Am schimbat câteva sute la un valutist şi am plecat în Germania fără să spun nimănui. Apoi am colindat toată Europa. Până în Norvegia am ajuns, e mult de povestit. După un an şi ceva mă plictisisem de hoteluri, de umblat hai-hui. Am luat harta României, am băut o dublă de rom şi cu ochii închişi am pus degetul. Suceava. M-am angajat tot aici, căci aici mă simt liber, printre gunoaiele aruncate de lume.

Nu-mi venea să cred, însă omul trecut de cincizeci de ani nu părea să mintă. Şi-a aprins ţigara privind departe, tăcând pentru o clipă. L-am întrebat ce aruncă lumea cel mai mult la gunoi. De toate, îmi spune. Dar cel mai mult aruncă mâncare… în special după sărbători. E păcat să umpli coşurile la market şi să arunci atâta mâncare şi sunt atâţia necăjiţi flămânzi. Parcă i-a curs o lacrimă. Şoferul îl strigă pe nea Hristache, că a reparat maşina şi e timpul s-o ia din loc. Îi strâng mâna, privindu-l cum urcă în maşina ce scoase un fum gros, înainte de a porni. Mi-am aprins o ţigară, neglijându-i pe cei care, venind cu gunoiul, mă priveau suspicios.