top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Revista revistelor (Raluca Hășmășan)/Parodii (Lucian Perța),nr.9(172), sept.2017
Sep 27, 2017 at 11:00 PM


REVISTA  REVISTELOR

 

          Alba Iulia a găzduit, anul acesta, remarcabile manifestări culturale, despre care citim cu interes în revista DISCOBOLUL (nr. 232-233-234/aprilie-mai-iunie 2017, director de onoare: Ion Pop, redactor-șef: Aurel Pantea): Premiul Național de Poezie „Lucian Blaga” (ediția I) și Gala Poeziei Române Contemporane (ediția a VII-a). Dintr-un cuprinzător „Dosar” aflăm etapele desfășurării primei ediții a Premiului Național de Poezie „Lucian Blaga”, Opera Omnia (Alba Iulia, Lancrăm, 9 mai 2017). Acesta se alătură altor evenimente culturale sub semnul tutelar al lui Lucian Blaga organizate de Filiala Alba-Hunedoara a USR, precum și celorlalte premii naționale de poezie cu tradiție („Mihai Eminescu” și „Tudor Arghezi”). Reținem că au fost nominalizați douăzeci de poeți (de către Filiala Alba-Hunedoara a USR, în colaborare cu președintele USR, Nicolae Manolescu), din care au rămas doar șapte (după ce și-au exprimat punctul de vedere filialele din țară), și anume: Gabriel Chifu (despre care aflăm că s-a recuzat), Ana Blandiana, Ioan Moldovan, Ion Mureșan, Emil Brumaru, Ileana Mălăncioiu, Ion Horea și Adrian Popescu. Au onorat cu prezența această primă ediție (desfășurată la Casa Memorială „Lucian Blaga”) doar trei poeți nominalizați din lista finală: Emil Brumaru, Ioan Moldovan și Adrian Popescu. Juriul, compus din Nicolae Manolescu (președinte), Al. Cistelecan, Dan Cristea, Irina Petraș, Vasile Spiridon, Gheorghe Grigurcu și Răzvan Voncu (membri), l-a desemnat câștigător pe Adrian Popescu. În numărul prezent al revistei „Discobolul” sunt reproduse intervențiile personalităților prezente la eveniment. În cuvântul de deschidere, Aurel Pantea s-a arătat emoționat de însemnătatea momentului, a prezentat împrejurările care au dus la nașterea acestui premiu și a asigurat audiența de profesionalismul, corectitudinea și onestitatea în virtutea cărora se acordă. În alocuțiunea sa, Nicolae Manolescu a punctat faptul că Filiala Alba-Hunedoara a USR este una dintre cele mai active din țară, a argumentat importanța liricii blagiene în literatura română și necesitatea acestui Premiu Național „Lucian Blaga”, exprimându-și dorința de a participa „măcar” la ediția XX. Răzvan Voncu a expus criteriile care au stat la baza alegerii câștigătorului, întărind ideea că „totul a fost transparent”. Nicolae Manolescu a anunțat premiantul, vorbind elogios despre Adrian Popescu, „unul dintre cei mai valoroși poeți”, „o excepție în poezia generațiilor din urmă”. „Premiul pe care l-am primit răsplătește fidelitatea mea față de poezia lui Lucian Blaga”, a mărturisit poetul onorat. „Dosarul” este completat de un „Regal de poezie” (cuprinzând versuri ale autorilor intrați în competiție) și de aprecieri ale juriului. Al. Cistelecan atrage atenția asupra faptului că, pentru a deveni unul dintre cele mai prestigioase, Premiul „Lucian Blaga” „ar trebui să-și definească individualitatea/personalitatea și să evite să se așeze de bună voie în coada Premiului «Eminescu»”. După părerea lui, „filialele nu au nicio competență în stabilirea valorilor (...) Șansa Premiului «Blaga», pentru a se individualiza, ar fi fost ca ancheta prealabilă să fie operată de critici”. Dan Cristea vorbește despre „o triadă întru unitate”, făcând referire la cele „trei provincii românești unite” acum și prin cele trei premii naționale, purtând numele lui Eminescu, Arghezi și Blaga. Gheorghe Grigurcu prezintă particularitățile liricii lui Adrian Popescu, „un mare contemplativ”. „Lancrămul lui Blaga merita să fie adus în atenția românilor printr-o întâmplare cu rost adânc și rostiri exemplare”, este de părere Irina Petraș, amintind și faptul că Clujul este gazda Festivalului Internațional „Lucian Blaga”, care „a reușit, în cele 28 de ediții, să atragă atenția lumii întregi asupra operei blagiene”.

          Tot la Alba Iulia a avut loc, la 9 iunie, a VII-a ediție a Galei Poeziei Române Contemporane. „Manifestarea a reunit, în orașul Marii Uniri, în urma nominalizărilor făcute de importanți critici de poezie, șaptesprezece dintre cei mai valoroși poeți ai momentului poetic actual de la noi, din mai multe generații. În ordine alfabetică aceștia sunt: Adrian Alui Gheorghe, Mircea Bârsilă, Emil
Brumaru, Gabriel Chifu, Vasile Dan, Ovidiu Genaru, Medeea Iancu, Vasile Igna, Ioan Moldovan, Aurel
Pantea, Ioan Pintea, Ioan Es. Pop, Ion Pop, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Liviu Ioan Stoiciu și Călin Vlasie”, aflăm din prezentul număr al „Discobolului”, care publică și o selecție de versuri semnate de poeții amintiți.

          Rubrica de cronici din cuprinsul acestui număr este, de asemenea, consistentă. Iulian Boldea (în Vocația nuanței) analizează discursul critic „dominat de echilibru, sobrietate și rigoare” al lui Dan Cristea, exeget ce s-a făcut remarcat prin „deschiderea hermeneutică amplă, prin măsura și echilibrul tonului și, nu mai puțin, prin tranșanța judecăților”, cronicarul oprindu-se asupra volumului Citind cărțile de azi (2014), ce reunește cronici literare ale unui „cititor profesionist”.

          Titu Popescu (în Anotimpuri paralele, alternanțe/interferențe) descoperă în prozatorul Constantin Cubleșan, sub „acoperământul său ardelean”, un scriitor „sentimental”, „dispus la înnoiri”, care „își asumă trăirile deviate de la liniștea ardeleană”, fapt ce reiese pregnant – arată exegetul – din romanul Anotimpuri paralele (Editura Școala Ardeleană, 2016).

          Analizând Un roman parabolă: Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile (Cartea Românească, 2017), Sonia Elvireanu surprinde esența lumii create de autor, proiectate într-o țară cu numele Caramia, care „nu e alta decât România contemporană, recognoscibilă”. „E o carte focalizată pe problematica realității sociale contemporane românești, care radiografiază toate mediile sociale”, subliniază autoarea.

          Despre a treia ediție a cărții lui Petru Ursache, Mic tratat de estetică teologică, apărută la Editura Eikon sub îngrijirea Magdei Ursache, scrie Cornel Nistea.

          Intrat în conștiința publicului ca un reputat eseist, critic și istoric literar, Mircea Muthu este și poet, ipostază în care ni-l prezintă Monica Grosu în Trepte și grafii lirice. Poezia vine astfel să întregească imaginea unei personalități literare care, „dincolo de rigoarea și seriozitatea actului didactic, dincolo de intersitatea căutărilor și a cercetărilor de istorie literară, se caută permanent pe sine, tocmai pentru a-și sublinia apartenența la un spațiu anume, cel transilvănean, zonă de rezonanță nu doar spirituală, ci și lirică”. Volumul de versuri se numește Trepte. Grafii. Esențe. Umbre (Editura Eikon&Scriptor, Cluj-Napoca, 2014), Monica Grosu identificând mărcile lirismului: „tensiune ideatică, ingeniozitate asociativă și imagistică, accent pe spiritualitate și istorie, pe mit și referința culturală, reconvertirea unui spațiu-matrice în spațiu interior, propriu”.

          Dumitru Hurubă scrie despre Metaforă și simbolism în lirica Flaviei (Armina) Adam, Rodica Gabriela Chira despre Sonia Elvireanu și umbrele curcubeului ș.a.

          La paginile de proză citim: fragmente din volumul în pregătire Umbra lui Cartesius (de Kocsis Francisko), Șobolanul roșu (de Mihai Pascaru), Ereticul (de Nicoleta Bărbat), Ochiul care nu se vede (Sânziana Batiște), un fragment din romanul Vânătorul de vânt (de Dumitru Augustin Doman), Reîntâlnire cu Alexandra (de Gheorghe Jurcă).

          La rubrica „Piața cărților”, Mircea Stâncel semnează recenziile: O lume a elementarului trecut prin bibliotecă (cu referire la Ioan Moldovan, Opera poetică – Editura Paralela 45, 2016); Fracturi, tensiuni, ironie și dramă (despre Liviu Ioan Stoiciu, Opera poetică, vol. I, Ed. Paralela 45); Poeți postmoderni români într-un manifest (despre antologia realizată de Cosmin Perța, #Rezist! Poezia).

          Reținem și articolele pe „teme la alegere”: Lev Tolstoi – Arhitectură, simetrii compoziționale, încrengătura oglinzilor de Ioan I. Nistor și Culoarea curcubeului. Fișa clinică a intelectualului român din timpul „epocii de aur” de Liana Cristea.

Raluca HĂȘMĂȘAN


***

 

Lucian PERȚA

PARODII

 

Nicolae SCHEIANU

 

Săsarul

(după poemul Scheiul)

 

Valea Săsarului

era odinioară

raiul pescarului – 

azi pe ea coboară

doar apa amarului.

 

Noi, poeţii oraşului, ne-am mirat,

apoi ne-am indignat

şi de scris ne-am apucat

împotriva calvarului.

 

Cică apa aur poartă,

ni s-a explicat

şi de aceea e moartă.

 

Ne-am adresat stelelor actualului

guvern pentru apa sa

şi ni s-a spus s-o lăsăm moartă,

că doar apa Potopului

îl mai poate-nvia!

 

Un rege cretan

 

Lucrurile s-au limpezit imediat

ce volumul de poezii mi-a ieşit,

era ca şi cum un anonim m-am culcat

şi acoperit de glorie literară m-am trezit.

 

Oriunde mă duceam, cineva

era imposibil să nu mă recunoască – 

era de ajuns să-mi doresc ceva,

cărţi sau haine groase şi imediat să mi se dăruiască –

toate simţurile-mi erau răscolite şi

aş fi putut să decad în trufie,

dar am ştiut că toate se vor sfârşi într-o zi

şi că nu în tot ce vedeam creştea poezie.

 

După un timp m-am pierdut în peisajul

artistic băimărean

şi m-am trezit abia în mirajul

de după potopul poeţilor-creatori, contemporan,

şi m-am apucat iar de poezie, culegând pas cu pas

versuri pentru un viitor volum,

numai că, precum un altfel de Midas,

pe tot ce puneam mâna, nu ştiu cum,

se prefăcea în piatră.

Ei şi ce, mi-am zis, foarte bine –

poate că pe unii, dar pe mine, ca poet,

situaţia nu mă disperă,

o să adun pietrele şi, încet-încet,

o să-mi fac o carieră!

 

 

 

Versuri de Moshe B. Itzhaki (trad. din ebraică de Paul Farkaș), nr. 9(172), septembrie2008
Sep 27, 2017 at 11:00 PM


MOSHE B. ITZHAKI 

Profesorul universitar Moshe B. Itzhaki este un poet israelian, traducător și editor al unei reviste de literatură și artă în cadrul Colegiului Academic al Științelor Educației „Oranim” din nordul Israelului. Predă literatura și poezia ebraică în colegiu. A publicat șapte volume de versuri. A tradus o selecție din poeziile Anei Blandiana sub titlul Refluxul sensurilor și împreună cu Paul Farkaș a tradus piesa lui Radu Țuculescu Hoțu’ sau trei în dormitor. S-a născut în Israel din părinț evrei plecați din România. Locuiește într-o așezare pitorească, Ahuzat Barak, la poalele Muntelui Taborului, în faimoasa vale biblică Izra-El. Poetul împreună cu traducătorul au fost invitați ai Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației și ai Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” de la Desești. La sfârșitul lunii septembrie, Moshe B. Itzhaki va fi prezent în Maramureș. Ca un gest de ospitalitate, publicăm acest grupaj din lirica poetului israelian. (Gheorghe PÂRJA)

 

Pasărea Paradisului

 

Am plantat o pasăre

a paradisului într-un strat de flori

și m-am rugat să înflorească

în glorie și exaltare.

Să se-nalțe în văzduh.

Să zboare-n lume

pe-o aripă de lumină.

Frunze de viță și ardei umpluți

pe care mama a mai apucat să le

congeleze pentru mine înainte de a se stinge.

N-a mai fost s-o văd înainte

ca sufletul să i se-nalțe

fie-i memoria glorificată și sanctificată.

Dar n-are ce să mai aducă

pasărea de-acum e înțepenită-n țărână

într-un răsad precum un mort

în pământ.

Iar sufletul încleștat ca o piatră prețioasă

de către Domnul Dumnezeu iar eu acum

din această lume îi pregătesc

o grădină de dulcețuri de

piersici lămâi și mere

pe care demult voiam să i le aduc

mamei înainte să fie coborâtă în mormânt

precum rădăcinile păsării paradisului pe care le-am plantat

în grădina mea.

 

Două table

 

Acum părinții mei

sunt doar două table

de marmură rece.

Aprind o lumânare în spatele lor

să mă rog...

Dar ceva în mine se-mpietrește.

Altcineva din sine-mi va rosti

rugăciunea de Kadish.

Și simt cum trupul și sufletul

îmi sunt încremenite

în lava tăcerii de piatră.

 

Valiza de actor

 

Sub scândurile scenei

putem deschide

încet încet zăvorul

de pe sufletul actorului.

 

Sanctuar din care poți

extrage și împrăștia

totul.

De parcă ai ieșit din

valiza unui țigan ori imigrant.

O dragoste încâlcită în căptușeala mantiei.

Un soare un vis prinse-n manșeta

unui pantalon.

O gură căscată deasupra unei cravate.

 

Recuzite împăturite pentru un voiaj

interminabil

rămânând în viață dincolo de timp.

 

Câteodată ne-ntoarcem sau ne cățărăm pe stele

în ora trecerii din sinea noastră în alte lumi

când zăvorul se-nțepenește.

 

Atunci distingem șoapte

eliberându-se din cusătura căptușelii mantiei

un zâmbet scăpând de sub glugă.

 

Văzând o mișcare în despărțitura valizei

o siluetă luptându-se cu mantia

o mână nevăzută deasupra zăvorului

ce parcă vrea să mă sugrume.

O alta întinzându-mi o batistă.

 

Ultima noapte în Creta

 

Și în ultima noapte

călare pe caii lui Kronos

strâng frâurile amintirilor

cu ochii-nchiși

adunând în înseși cutiile trupului

imagini din munții Dikti și Psiloritis

până la insula leproșilor

frânturi de mirosuri și gusturi

pe care le-mpătur în valiza pierdută

printre haine șifonate

și două sticle de uzo

pentru fantomele ce se vor trezi.

Deja știu ce voi răspunde

pe aeroportul Kazantsakis

în cazul când o nimfă mă va întreba:

„V-ați împachetat singur?”

 

Atunci toate hainele de corp

vor dansa împreună cu Zorba

iar mânecile cămășilor vor aplauda

și când voi trece pe culoarul verde

în aeroportul Ben Gurion

vameșii toți se vor prinde-n dans.

Acolo voi înnoda iarăși

legătura mea cu patria

cu un fir din Grecia

cu o liră și un nai

ce m-au încântat

pe plaiurile Cretei.

 

Ca un măr pe marginea drumului...

                                       lui Radu Țuculescu

 

Ca un măr la sfârșit de septembrie

cu crengi ce se-ndoaie de povară

înclinându-se în poziții ademenitoare

pe marginea unui drum cârpit în timp

plin de hârtoape în drumul nostru

de la Cluj-Napoca la Sighetu Marmației.

 

Fructele lui ne ademenesc.

Acum aici ai prilejul să înțelegi cum

s-a simțit Domnul Dumnezeu

când focul l-a zămislit pe Adam.

Adam care a fost îmbrățișat de Eva

și care a mușcat din fructul interzis.

 

Oprește-te omule pentru o oră.

Încetinește pentru o clipă vârtejul amețitor al pământului

precum un carusel amețitor.

Dă-i voie stâncii sisifice să se rostogolească

liber pe pantele Carpaților

printre codrii cei veșnici.

Ascultă atent la foșnetul frunzelor

ce ruginesc sub pensula toamnei.

Dă voie urșilor să se retragă-n bârlogul hibernării.

Oprește-te omule și întinde-ți mâna oarbă spre spațiu

spațiu ce poartă un vârtej de miresme amețitoare

spre nările lumii.

 

Doar atunci vei putea întâlni omul

care precum mărul îți va întinde mâna-i generoasă.

Mere roșii și zemoase ale râsului.

Merele înțelepciunii ce stau să se desfacă.

Merele oamenilor dulci-acrișoare.

Mere pentru drum hrană infinită în calea lui Odiseus.

Și nu-ți fie teamă să te aproprii de măr.

Ascultă-l cum foșnește și glăsuie

precum un vas înfierbântat demult fără capac

în care se desfac floricele de porumb.

Floricele într-un spectacol metamorfic.

Floricele care se vor întruchipa-n scene de teatru

personaje de roman

sunete de vioară într-o simfonie de neuitat.

Și nu te speria omule de pericolul alungării din grădina Domnului.

Culege și mușcă din mărul de lângă drum

că doar nu e niciun Hibris comis de Tentalus.

Așază-te o clipă sub măr

și zboară-ți imaginația până la ocean sau Marea cea Neagră.

 

Lasă fluxul și refluxul să-ți mângâie trupul

în reflexele și luminile lunii

înainte ca ea să intre-n buzunarul întunericului.

Toarnă-ți un pahar de tărie să-ți ardă gâtlejul

și lasă-ți bucuria tristețea dorințele să-ți fie fericire a momentului

ca să te răzbuni pe ceasornicul de nisip al propriei tale vieți.

Pentru efemera-ți viață și ființă pe pământ.

Dar înainte să te saturi de gusturile mărului

vezi cum răsare din pom stafia Mumei Pădurii

urcă-ntr-un Opel albastru

și dispare-n depărtări

în căutarea dorințelor sale pământești.

 

(Traducere din ebraică de Paul FARKAȘ)

 

 

Viața culturală, nr. 9(172), septembrie 2017
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

CĂRȚI ȘI REVISTE PRIMITE LA REDACȚIE

 

CĂRȚI:

• Gheorghe Glodeanu, Scriitori, cărți, muze. Ipostaze ale discursului amoros în literatura română, Editura Tipo Moldova, Iași, 2017;

• Ioan Filip, Noaptea cu bătăi în fereastra casei, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2017;

• Nicolae Silade, miniepistole, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017;

• Gavril Moldovan, După ce trec, zilele devin abstracte. Jurnal (1966-2016), ediția a doua, revizuită și adăugită, Editura Tipo Moldova, Iași, 2017;

• Nicolae Iuga, Sur les racines de l’ésotérisme dans la pensée antique, Noor Punlishing, Republic of Moldova, 2017;

• Milian Oros, Jurnalul, roman, Editura Enesis, Baia Mare, 2017;

• Alexandru Ovidiu Vintilă, Poetici ale sinelui, Editura Eikon, București, 2017;

• Luminița Cojoacă, Setea de piatră, versuri, Editura Prier, Drobeta-Turnu Severin, 2017;

• Florin Oncescu, Jurnalul lui Sake, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2017;

• Daniel Ioniță, Insula cuvintelor de acasă, versuri, Editura Limes, Florești, 2017;

• Emil Chendea, Între două lumi, Editura Caiete Silvane&Eikon, Cluj-Napoca, 2014;

• Gheorghe Jurcă, Casa cu năluci, proză, Editura Limes, Florești, 2017;

• Ștefan Berci, Rodica Berci, Drăgoșeștii între legendă și adevăr, Editura Maria Montessori, Baia Mare, 2017;

• Teo Banal&Van Teo Moldo, Puzzle... în toate sensurile, vol. III, roman, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2017;

• Viet Thanh Bguyen, Simpatizantul, roman, traducere din limba engleză și note de Tatiana Dragomir, Editura Art, București, 2017.  

 

REVISTE:

• „Contemporanul. Ideea europeană”, nr. 7/iulie, București;

• „Ramuri”, nr. 7/iulie, Craiova;

• „Actualitatea literară”, nr. 73-74/iulie-august, Lugoj;

• „Tribuna”, nr. 358, 359/august, Cluj-Napoca;

• „România literară”, nr. 38, 39/septembrie, București;

• „Steaua”, nr. 8/august, Cluj-Napoca;

• „Orizont”, nr. 8, 9/ august, septembrie, Timișoara;

• „Convorbiri literare”, nr. 8/august, Iași;

• „Poesis”, nr. 1(313)/septembrie 2017, serie nouă, Satu Mare;

• „Scriptor”, nr. 7-8/iulie-august, Iași;

• „Familia”, nr. 6/iulie, Oradea;

• „Boem@”, nr. 101-102-103/iulie, august, septembrie, Galați;

• „Caiete Silvane”, nr. 9/septembrie, Zalău;

• „Litera 13”, nr. 11/2017, Siliștea, jud. Brăila;

• „Acolada”, nr. 7-8/iulie-august, Satu Mare;

• „Jurnalul literar”, nr. 7-18/aprilie-septembrie, București;

• „Ex Ponto”, nr. 2/aprilie-iunie, Constanța;

• „Arca”, nr. 4-5-6/2017, Arad;

• „Poezia”, nr. 2 (80)/vară 2017, Iași;

• „Discobolul”, nr. 232-233-234/aprilie-mai-iunie, Alba Iulia;

• „Cronica Satului Desești”, nr. 4/august, Desești.

 

   

  

   

Scrisori către Doti (I) (Gheorghe Glodeanu), nr.9(172),septembrie 2017
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU

SCRISORI CĂTRE DOTI (I)

 

Deși nu este la fel de cunoscută precum povestea de dragoste dintre Eminescu și Veronica Micle, iubirea dintre Radu Stanca și actrița Dorina Ghibu rămâne o referință majoră printre poveștile de dragoste pe care le-a dat literatura română. Volumul Scrisori către Doti (Editura Muzeul Literaturii Române, 2016) reflectă cu fidelitate ceea ce a însemnat pentru reputatul regizor și dramaturg întâlnirea cu muza lui. Lucrarea este îngrijită și prefațată de către Ion Vartic, un excelent cunoscător al fenomenului teatral și un mare admirator al operei lui Radu Stanca. Titlul studiului introductiv (Întâlnirea cu Anima) se dovedește semnificativ, fiind inspirat de lecturile exegetului din Carl Gustav Jung. Ion Vartic afirmă că întâlnirea dintre Radu Stanca și Dorina Ghibu reprezintă un eveniment aparte. Nu este vorba de întâlnirea obișnuită dintre un bărbat și o femeie, ci de aceea dintre un dramaturg și interpreta menită să dea viață personajelor sale. Deja în piesa de debut a autorului, Ion Vartic identifică mai multe din trăsăturile marelui dramaturg de mai târziu. Recitind drama Cealaltă primăvară, criticul teatral se oprește la un personaj episodic, ce este, până la un punct, un alter ego al scriitorului. Acesta este înzestrat cu toate calitățile necesare pentru a deveni un mare scriitor: „răbdare, putere de muncă, sensibilitate, dragoste, entuziasm, luciditate”. Îi lipsește doar un detaliu în aparență insignifiant, dar acest amănunt care nu depinde de el îi este refuzat. Drept urmare, în loc să devină un scriitor important, el rămâne doar un ratat, adică un autor de „librete pentru canțonete și cuplete la modă”. Mântuirea este așteptată de la cineva care ar trebui să fie lângă el în momentele de criză, dar, din păcate, personajul nu este iubit de nimeni și astfel își ratează menirea. Ceva similar se petrece și cu Gavrilescu, eroul narațiunii La țigănci de Mircea Eliade. La numai douăzeci de ani, personajul se consideră un artist care trăiește un vis de poet datorită iubirii sale pentru Hildegard. Idealul declarat al lui Gavrilescu este arta pură, dar, pentru păcatele sale, el ajunge doar un modest profesor de pian, un Orfeu ratat, un veleitar ce încearcă să îşi compenseze eşecurile prin refugiul în reverie. Totul pentru că, de dragul Elsei, a renunțat la femeia care i-a fost menită, fapt ce i-a modificat destinul. Singurătatea ratatului din piesa lui Radu Stanca devine similară cu a-ți lega viața de cine nu ți-a fost menit. Mântuirea prin iubire este o idee dragă și autorului Domnișoarei Christina, care o prelucrează în narațiuni precum Noaptea de Sânziene și Nuntă în cer.

Confesiunea ratatului din Cealaltă primăvară (teama de ratare rămâne amenințarea supremă și pentru tinerii „huligani” din proza lui Mircea Eliade!) revine în memoria lui Ion Vartic atunci când citește scrisorile de dragoste ale lui Radu Stanca. Este vorba de un personaj care nu a putut deveni un mare scriitor din cauza singurătății, care nu a putut obține mântuirea prin iubire. Obsesia personajului episodic – relevă Ion Vartic – devine marea obsesie a dramaturgului, depășită prin întâlnirea supremă cu muza, întruchipată de actrița Dorina Ghibu. Exegetul menționează faptul că iubirea dintre Radu Stanca și Doti nu este una obișnuită, ci una dintre un artist și actrița ce urmează să dea viață personajelor sale, adică să îi încarneze himerele. Din această perspectivă, relația erotică reprezintă o sinteză de artă și spiritualitate, iar creația devine obligatoriu co-creație. Femeia nu este doar iubită, ci participă la actul creației, devenind coautoare. Relația dintre Radu Stanca și Dorina Ghibu este comparată cu cea dintre dˈAnnunzio și Eleonora Duse. Alte trimiteri sunt făcute la Ibsen și la cuplurile artistice la care opera devine adevăratul rod al iubirii. Fără să fie un veritabil Don Juan, bărbatul își găsește deplinătatea prin intermediul femeii, alături de care iubirea devine un fapt de viață trăit cu maximă intensitate. Scrisorile devin importante și din perspectiva inconștientului creator, dezvăluind relațiile dintre creator și creația sa. Este vorba despre un „parteneriat de viață și artă”, în care regizorul este un poet al cărui poem este spectacolul, adică o metaforă scenică. Scriitorul-regizor spera să inaugureze Teatrul lui Euphorion, la fel cum DˈAnnunzio a visat să clădească, pe malul lacului Albano, Teatrul lui Apollo. Din păcate, însă, „teroarea istoriei” îi dejoacă planurile.

            Ion Vartic este de părere că scrisorile dramaturgului îndrăgostit către Doti sunt unice în spațiul cultural românesc. Sunt scrisorile unui creator fericit că și-a găsit muza. Cu toate acestea, destinul potrivnic (boala și abuzurile „obsedantului deceniu”) a făcut să nu își poată finaliza opera. Într-o scrisoare adresată lui Ion Negoițescu, Radu Stanca afirmă că, pentru el, Doti ar putea constitui „o revelație concretă a sensurilor spiritului”. Fiind vorba de întâlnirea cu o femeie în măsură să declanșeze resorturile tainice ale inspirației, ea ar putea avea semnificația pe care nu a avut-o niciuna din iubirile sale anterioare. Prin intermediul Dorinei Ghibu, poetul are șansa să întâlnească însuși eternul feminin. Ea este Anima, imaginea transcendentală proiectată asupra unei femei iubite. Potrivit lui Jung, prin revelația pe care Anima o aduce în psihologia masculină, se atinge deplinătatea psihică a bărbatului, care devine om întreg, dobândind puteri demiurgice.

            În Nota asupra ediției, Ion Vartic remarcă faptul că scrisorile încheie, în mod circular, întreaga operă a lui Radu Stanca. Scriitorul a avut o activitate literară diversă, fiind poet, dramaturg și eseist, dar și un remarcabil regizor. Cu toate acestea, el a intrat în conștiința cititorilor îndeosebi prin versurile sale. Este vorba de o operă dedicată femeii care i-a marcat în mod decisiv existența, de unde apropierile dintre corespondență și literatura propriu-zisă, cele două domenii fiind socotite complementare. Nu întâmplător, în scrisorile redactate pe parcursul anului 1951, Ion Vartic identifică „atitudinea lirică a propriei poezii, ca și gesticulația discursivă a teatrului său poetic”. De asemenea, pornind de la forma lor versificată, mesajele redactate în ultima perioadă a existenței lui Radu Stanca sunt considerate niște epistole-poezii.

Radu Stanca s-a născut în data de 5 martie 1920, la Sebeș, și s-a stins din viață la 26 decembrie 1962, la Cluj. Drept urmare, nu a avut răgazul necesar să își definitiveze opera. În plus, perioada în care a creat a fost una din cele mai dure din istoria României, fiind ostilă operelor autentice.  Cu toate acestea, avem de-a face cu un talent precoce, ce s-a manifestat încă din adolescență. La fel ca și în cazul lui Lucian Blaga, după dispariția scriitorului, soției devotate îi revine nobila îndeletnicire de a se ocupa de valorificarea moștenirii spirituale a acestui „trubadur tragic”, așa cum l-a numit critica literară. Radu Stanca se căsătorește cu Dorina Ghibu în data de 9 iunie 1951, iar la 24 septembrie 1954 se naște singurul lor copil, Barbu.

            Prima scrisoare către Doti este datată București, 6 iunie 1948, iar ultima, 23 martie 1962, Cluj. În total, corpusul epistolar reunește 63 de mesaje, expediate pe parcursul a 14 ani. Din păcate, nu s-au păstrat și răspunsurile femeii adorate, pentru a avea imaginea deplină a acestei insolite povești de dragoste. Înainte de adunarea lor în volum, multe din epistolele lui Radu Stanca au fost publicate în paginile revistei „Apostrof”. După cum reiese din primul mesaj al epistolierului, întâlnirea dintre poet și muza lui pare a fi un aranjament al destinului. Înainte de toate, tânărul seducător vorbește de criza limbajului pe care o resimte în momentul în care vrea să găsească „cuvântul miraculos” în măsură să exprime întreaga emoție pe care o resimte după scurta lor întrevedere. Dramaturgul are impresia că trăiește o revelație, un sentiment de plenitudine provocat de o împlinire așteptată timp îndelungat. Îi vine greu să traducă în vorbe „strania tulburare interioară” ce a pus stăpânire pe el. Faptul că a cunoscut-o pe tânăra actriță nu i se pare o întâmplare, ci o voință a zeilor. Radu Stanca vede în Dorina Ghibu o „ideală întruchipare a plăsmuirilor mele teatrale” și simte că o voință superioară l-a purtat în preajma femeii care i-a marcat destinul. Nu știe dacă ei doi – poetul și actrița – s-au întâlnit sub „zodii prielnice”, dar simte că întâlnirea l-a marcat pe viață. Scrisoarea reprezintă o mulțumire pentru orele petrecute împreună, ore pline de un farmec ce nu ar trebui să se destrame niciodată. Mai mult, ca dramaturg, are revelația că „și-a întâlnit interpreta care să dea viață adâncă și înfiorată personajelor sale imaginare”. La data respectivă, Radu Stanca era autorul „comediei tragice” Dona Juana, distinse, în 1947, cu Premiul „Sburătorul” al Asociației literare „E. Lovinescu”. Încearcă să trezească interesul actriței asupra propriei sale opere, trimițându-i câteva din scrierile sale.

            La data redactării epistolei, Radu Stanca își avea domiciliul pe strada Șaguna, nr. 8 din Sibiu. Cu toate acestea, după cum aflăm din notele lui Ion Vartic, între 1922 și 1940 familia scriitorului a locuit pe strada 6 Martie (azi Iuliu Maniu) din Cluj, la o distanță de numai câteva numere de viitoarea muză. Abia după cedarea Ardealului familia s-a mutat la Sibiu.

Colocviul epistolar continuă în data de 7 iulie 1948. Radu Stanca atrage atenția că trimiterea la propria lui operă trebuie înțeleasă ca un pretext epistolar și nu ca un gest plin de orgoliu. Ca orice creator autentic, are propriile îndoieli în privința operelor sale, neîncrederea fiind sporită și de destinul vitreg al dramei Dona Juana. Deși premiată de un juriu prestigios și propusă pentru a fi jucată pe scena Teatrului Național din Cluj, schimbarea regimului politic duce la interzicerea piesei. Din păcate, decizia abuzivă este luată tocmai de către un dramaturg, Aurel Baranga, la vremea respectivă director al Direcției Generale a Teatrelor. Tânărul autor conștientizează faptul că acest refuz al botezului scenei va avea consecințe importante asupra carierei sale, fapt exprimat într-o epistolă adresată lui Ion Negoițescu.

Scrisorile ne fac să pătrundem în intimitatea unui creator aflat într-o luptă teribilă cu „teroarea istoriei”, relevând frământările sufletești ale acestuia. O mențiune aparte merită excelentul aparat critic al lui Ion Vartic, ale cărui note și comentarii contextualizează foarte bine evenimentele. Interzicerea piesei sporește îndoielile dramaturgului, căruia îi vine să își arunce în foc toate manuscrisele. La întrebarea privind existența modelului real al eroinei, Radu Stanca mărturisește că nu a existat o Dona Juana în viața lui. Dimpotrivă, personajul s-a născut tocmai din dorința de a găsi o asemenea ființă seducătoare, căutare ce „dă fiecărui bărbat imbold și destin”. Trimițând la mitul androginului, la eterna căutare a cuplului ideal zugrăvită și de Liviu Rebreanu în romanul Adam și Eva, Radu Stanca afirmă: „Căci fiecare ne căutăm corespondenta ideală și împlinirea supremului cuplu – Don Juan și Dona Juana – e ținta oricărei zbateri”. Totul e să îți dai seama când se desăvârșește această împlinire, să ai revelația marii întâlniri. Conștiința împlinirii prin dragoste aduce fericirea visată, altfel catastrofa devine inevitabilă, așa cum se întâmplă și în piesa de teatru. Radu Stanca vorbește despre importanța faptului ca Ea și El „să ajungă la conștiința reciprocității lor predestinate”. După o lungă așteptare, scriitorul are, în sfârșit, sentimentul că în viața lui există o Dona Juana. Nevoia de certitudini îl îndeamnă să își recitească scrierile, care, la o nouă lectură, i se par „artificioase și caduce”. De aici nevoia de confesiune și de dialog. Vorbind despre propria lui operă, poetul își definește corespondența drept un „colocviu epistolar”. Dialogul se naște ca o necesitate interioară, dar – ca și în cazul lui Lucian Blaga – nu se ignoră nici problema tăcerilor, deoarece „anumite lucruri, pentru a fi înțelese, nu trebuie numaidecât spuse”.

           

 

 

 

Cărți prezentate de Ion Buzași și de Diana Dobrița Bîlea, nr.9(172), septembrie 2017
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

Ion BUZAȘI

GEORGE COȘBUC

ÎNTR-O EDIȚIE DE IOAN PINTEA*

 

Omagierea aniversară George Coșbuc – 150 de ani de la naștere a fost marcată, pe lângă evocări și întâlniri cu cititorii, de apariția unor cărți importante de exegeză coșbuciană, precum și de reeditarea operei sale de poet și traducător. Între acestea, o apariție mai puțin obișnuită, o ediție alcătuită de părintele Ioan Pintea, el însuși un poet remarcabil, directorul Bibliotecii Județene Bistrița, ce poartă numele poetului Firelor de tort, sub egida căreia apare volumul la Editura Cartier din Chișinău. De altfel, la simpozionul aniversar de la Bistrița sau de la Năsăud am văzut cu bucurie cu câtă plăcere și participare afectivă recitau poeții basarabeni și bucovineni invitați la această sărbătoare din poezia lui George Coșbuc.

Când am spus că este o ediție mai puțin obișnuită între edițiile Coșbuc, m-am gândit că este o ediție alcătuită de un poet din opera altui poet. În secolul trecut, mai ales în prima jumătate, asemenea ediții îngrijite sau alcătuite de scriitori au apărut îndeosebi din opera lui Eminescu: G. Ibrăileanu, George Murnu, E. Lovinescu, Al. Colorian și, mai aproape de noi, Marin Sorescu au realizat astfel de ediții (Marin Preda alcătuiește o ediție din opera lui I. L. Caragiale). Ele nu sunt ediții critice, dar prin cuprinsul și prin structura lor evidențiază, pe lângă preferințele literare, implicit o opinie critică asupra scriitorului antologat.

Ioan Pintea este năsăudean ca și Coșbuc, din Runcul Salvei, peste deal de Hordoul poetului. Ca și tatăl poetului și ca atâția frați ai acestuia, este și slujitor al altarului, lucru important, pentru că Ioan Alexandru îl considera pe Coșbuc cel mai important poet religios.

Autorul ediției mărturisește că la imaginea sa despre Coșbuc au contribuit școala, cu frecvente declamări din poezia bardului năsăudean, un fel de „evlavie populară” în Țara Năsăudului față de poetul Firelor de tort, și mai târziu cărțile de critică literară (cele mai importante fiind reeditate cu această ocazie), care au reușit să mențină „un poet proaspăt, aproape nou”, pentru că, așa cum spunea Mihail Ralea, rostul principal al criticii literare este de a exprima puncte de vedere noi în legătură cu un autor sau cu o operă. Astfel, Ioan Pintea și-a alcătuit „propria antologie”, în care a introdus „multe din poemele de prim raft ale creației coșbuciene, dar și versuri mai puțin știute”, pentru că „poezia coșbuciană nu stă numai în capodoperele arhicunoscute, în poemele epice de mare întindere…”.

Ediția cuprinde „poeme alese” din Balade și idile (1893), Fire de tort (1896), Ziarul unui pierde-vară (1902), Cântece de vitejie (1904), precum și o sumă de poezii necuprinse în volumele publicate de poet. Alcătuită după principiul „multum in parvo”, ediția mai cuprinde informații esențiale despre viața și opera lui Coșbuc, despre autorul ediției, Ioan Pintea, o prefață succintă, care postulează „tinerețea fără bătrânețe” a poeziei coșbuciene, fotografii în alb/negru realizate de Simona Andrușca, artistă bistrițeană, licențiată a Facultății de Teologie Ortodoxă, secția Artă Sacră, care potențează sugestiile imaginilor poetice.

Critica literară a observat că poezia basarabeană de după 1990 se aseamănă, în unele privințe, cu poezia transilvană premergătoare Marii Uniri din 1918, datorită unui context social istoric asemănător. Cititorii din Basarabia vor fi, de bună seamă, fermecați de cunoscutele poezii etnografice ce prezintă momente importante din viața satului (și a omului): Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, de atâtea idile și pasteluri, dar vor vibra afectiv îndeosebi citind versurile profetice din Decebal către popor, Un cântec barbar, Moartea lui Gelu, Pentru libertate, Scut și armă, Sus inima! sau din poezia-legământ Graiul neamului, o rudă ardeleană a poeziei Limba noastră a basarabeanului Alexe Mateevici, poetul limbii materne: „Astăzi stăm și noi la pândă,/Graiul vechi să-l apărăm;/Dar pe-ascuns dușmanii cată/Să ni-l fure, să ni-l vândă./Dacă-n vremea tulburată/Nu ne-am dat noi graiul țării,/Azi în ziua deșteptării/Cum să-l dăm!”. Autorul ediției demonstrează o strategie de antologator prin alternanțele tematice ale poeziei lui Coșbuc.

Semnificativ, antologia se încheie cu o artă poetică, cu o patetică profesiune de credință, Poetul, „suflet în sufletul neamului”, care caracterizează și poezia unor poeți basarabeni ca Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Valeriu Matei ș.a. Ediția alcătuită de poetul Ioan Pintea din poezia lui Coșbuc este, într-adevăr, una de colecție.

 

* George Coșbuc, Fire de tort. Poeme alese de Ioan Pintea, fotografii de Simona Andrușca, Cartier, 2016.

 

 

Diana DOBRIŢA BÎLEA

TREPTE DE VEGHE

CĂTRE ÎNALTUL SUFLETULUI

 

În volumul de versuri Insomniile bufniţei (Ed. Eurostampa, Timişoara, 2014), Mihaela Aionesei dezvăluie tot atât cât încifrează nu o stare sau o sumă de stări, ci propria „soartă”, hotărâtă în pripă de instanţa divină („un drumeţ bătrân”). Eul liric se deconspiră printr-o varietate de imagini artistice: frontale, sugestive, absconse, încărcate de mister şi de culoare, violetul – ca simbol al uniunii dintre înţelepciune şi iubire şi ca echilibru între cer şi pământ, între om şi Dumnezeu – luând deopotrivă în stăpânire spaţiile lăuntrice şi pe cele exterioare.

Primul poem, care deschide volumul, deşi titlul anunţă o rupere de trecut, o desprindere de vechiul eu, fixează totuşi un cadru destinal ce nu poate fi ignorat. Astfel, trecutul întâmplat „prea devreme” aduce în prezent repercusiunile unui posibil blestem, aici cu valenţele unei pseudopredestinări: „târzie soarta întinde o palmă//îmi pare că în ea/cineva a semănat un blestem” (a dispărut ce-am fost). Bufniţa, aleasă de autoare ca imagine a fiinţei sale poetice la un moment dat, este o pasăre de noapte răpitoare, care beneficiază de o simbolistică bogată în mitologia şi în credinţele populare: zeitate a morţii, care cunoaşte însă toate secretele vieţii (zeiţa Lilith la sumerieni), înţelepciune (la greci), vitalitate, forţă şi energie ori principiul masculin Yang (la chinezi), ocrotitoarea destinului şi a nopţii (la amerindieni) etc. „Insomniile” din cartea Mihaelei Aionesei sunt trepte de veghe care duc către adâncul/înaltul sufletului sau, introspectiv, către o lume interioară ce se vrea limpezită. Nu întâmplător a doua poezie (aproape poem) este un autoportret, care cuprinde elemente aflate continuu şi răvăşitor în relaţie cu o natură personificată, umanizată, nu doar martor la frământările omului, ci şi participant activ, cu rol terapeutic, mesajul discursului liric fiind întărit în final de un verb la diateza reflexivă: „mă simt”. Dacă sufletul este devastat, „înecat în incendii”, trupul „celei pierdute” este „de iarbă”, reflectat în nişte oglinzi care ar trebui să asigure transcenderea şi pătrunderea, în urma purificării, într-o lume mai bună. Până atunci, „lumina şi întunericul” ce locuiesc fiinţa poetei formează o „casă” pentru lupi, loc primejdios pentru oricine s-ar încumeta să-i treacă pragul. Tinereţea – „grânele verzi”, „crengi noi şi boabe lăstăresc” – are de înfruntat simţămintele grele, timpul care trece în gol, nemulţumirea sufletească şi spleenul sesizat de natura ce încearcă să aline toată această suferinţă: „pe deal mai sus frunza plânge a noapte/anotimpurile adună în subteran nimicul/[...] apa linge rănile/câmpiile tac vuind un descântec”. Poeta are conştiinţa păcatului originar, a naşterii şi a devenirii sale indestructibil legate de neascultarea primordială, de unde neputinţa de a alege un drum al său în afara morţii: „de când am căzut pe pământ//[...] rod mă târâi rod/şi nu pot scăpa de aroma de moarte/pe care o tot vomită un şarpe (aroma de şarpe); „mă înalţ/arbore cu fructe târzii/din care a căzut o viaţă amară(ceasul regăsirii); „tac... mă străduiesc să par că sunt/deşir o moarte” (cotlon camuflat); „îndreptată mereu spre alte goluri/inima păşeşte încet să nu trezească nefiinţa” (nefiinţa); „mă regăsesc zilnic în straiele morţii/[...] nu am timp să mă plâng/nici să-mi plâng morţile/ori zbuciumul crud” (perpetuum mobile**); „viaţa ne poartă tot mai aproape de moarte/[...] vom zăbovi la mormântul/celui care am fost/în zadar” (la răscruci). Soluţia poetei este, contrar tonului elegiac cu accente simboliste al întregului volum, nu doar acceptarea morţii, ci folosirea iminenţei acesteia ca pretext pentru o trăire mai intensă a clipei prezente: „încă mă bucur că exist/culoare întâmplată/mai ştii demult îmi spuneai «ce bine că eşti»/[...] nu-mi pasă cât şi până unde doare/ceva din mine/a început cu această moarte nouă să respire” (moartea pe care o iubesc). Atitudinea lirică debordează de feminitate, cu bunele şi cu relele specifice caracterului feminin, în ciuda elementelor dure ce alcătuiesc tablourile poetice: „am tânjit mereu să retrăiesc/momentul de gingăşie/fără să-mi fie frig/fără să mă nărui de teamă/când dau de mine/sub masca lividă” (moment de gingăşie); „decojită de placenta de lut/eram doar o gelatină frumoasă/luam forma oricui/îmi strecura puţin curcubeu între gene/fără a simţi mă transformam pe rând/când reptilă când hienă/plescăiam sângele rămas pe buze/după fiecare luptă/adunam resturi inutile/erau ale mele/îmbrăţişarea plânsul/zâmbetul strivit/sărutul rătăcit ca un  Iudă” (între timp am devenit veninoasă).

Mihaela Aionesei are o versiune realistă asupra obţinerii cu orice preţ a unui strop de fericire. Opune în acest mod, deloc aprioric, cunoscutelor versuri eminesciene „O oră să fi fost amici,/[...] O oră, şi să mor” o declaraţie lirică tranşantă: „doare să mori/pentru o secundă perfectă” (sub biata răsuflare).

Din volumul de faţă nu lipsesc meditaţiile asupra rostului pe care îl are omul de-a lungul vieţii, asupra orgoliului sau lăcomiei unora de a parveni ori asupra prostiei ce ţine de cald altora. Opiniile referenţiale şi autoreferenţiale sunt caustice şi categorice, satiric-brute când nevoia de a convinge predomină, redate aproape cinematografic dacă aceeaşi nevoie o impune: „gândim ani în şir/incompatibili cu noi/epuizăm fiinţa/ca o răzbunare atotştiutoare/prostia/otravă împotriva îndoielilor/oferă un scaun comod/în rândul întâi/să nu ne acuze cineva/acceptăm să fim orbii/unui scurtmetraj/unde moartea/e singura afirmare” (scurtmetraj); „prinţ sau cerşetor destinul e acelaşi/când nu vrei să fii propriul vânzător/mândria se usucă la soare” (omul din cuşcă).

Iubirea este una dintre temele centrale ale liricii Mihaelei Aionesei. Deşi mai sărac din acest punct de vedere, volumul Insomniile bufniţei include versuri de dragoste cu un mesaj precis, ţintit, care nu are cum să se piardă în semantica poemului: „singură iubirea/ca o uşă întredeschisă mereu/ne înalţă din vidul”... (preţul cărnii); „mă străduiesc să menţin iubirea la cote înalte/linia de plutire e tot mai fragilă/[...] între noapte şi zi aleg singurătatea/în lanţurile ei mă alin şi legăn tot ce a fost frumos/odată” (prea târziul ne prinde în sufletul gol); „ne temem să plângem şi atunci promitem/îţi voi fi dimineaţă/îţi voi bea înserarea/mă voi sădi zidi răni/doar urmează-mi/când plâng, când râd/când mă înfăşor în cearşafurile nebuniei/[...] între noi [...]/multe păsări adunate în inimi/aşteaptă să le deschidem cuştile” (înainte de strigăt).

 

Mihaela Aionesei crede în misiunea sa pe acest pământ şi îşi ia în serios vocaţia, împlinind cu talent şi dăruire poem după poem şi carte după carte. Versurile ei nu ratează nici sărbătorile, nici minusurile vieţii, aducând cu generozitate prinos poeziei contemporane. Închei lăsând-o pe Mihaela să vorbească, într-o artă poetică, despre abnegaţia şi temeinicia cu care se dedică chemării sale: „nu m-am jucat de-a poezia, nu/mi-am adunat hematiile într-un pumn/le-am gâtuit până aproape de strigăt/apoi le-am dat voie să se răsfrângă pe foi//[...] intram surâzând din casă în casă/din om în om exersam fericirea până la ultimul tril//[...] nu, nu m-am jucat de-a poezia/doar m-am donat în fiecare zi câte puţin în codul morse” (exerciţiu de tril).

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1 - 10 din 1907

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.