top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Tată-slab povestitor (Ioan Groșan), 112(Marian Ilea), nr.1(176),ianuarie 2018
Ian 30, 2018 at 11:00 PM

Ioan GROŞAN

TATĂ - SLAB POVESTITOR

 

Nu sunt un bun povestitor de basme. Excelenţa textelor scrise m-a inhibat întotdeauna. Orice reproducere orală a lor, cu inevitabilele hiatusuri şi rezumări, mi s-a părut şi mi se pare aproape o blasfemie. Cum să repovesteşti, cu vocea ta, minunăţii scrise precum Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Făt-Frumos din lacrimă, Capra cu trei iezi, nemaivorbind de basmele Fraţilor Grimm sau ale lui Andersen?! În ceea ce mă priveşte, e imposibil. De aceea n-am fost în stare niciodată să le spun fiicelor mele, când erau mici, vreo poveste clasică: pur şi simplu mă blocam.

În schimb, mama! Ea n-are nicio inhibiţie în sensul celor spuse mai sus. Povesteşte cu patos, cu un instinct epic formidabil. Are, în tot ceea ce relatează, nu numai în basme, dar şi-n amintirile ei inepuizabile din copilăria şi adolescenţa petrecute în comuna Roşia de Secaş şi la Şcoala Normală de fete de la Blaj, „construcţii” narative de-a dreptul – cum să le zic? – „brebaniene”. (În lungile noastre drumuri de mii de kilometri de-a lungul şi de-a latul Europei, cu mine pe post de „copilot” foarte ascultător în BMWurile sau Mercedesurile Domniei-Sale, maestrul tinereţii mele, Nicolae Breban, mi-a explicat, pe scurt, diferenţa între povestire sau nuvelă şi roman: dacă nuvela are de regulă o structură liniară de tip A-B-C-D, romanul poate sări de la A la A prim, apoi la A secund, după care revine la B, urmând o nouă săritură la B prim sau direct la D, ca să revină la punctul C al acţiunii ş.a.m.d.). Ei bine, cam aşa proceda şi mama: povestindu-mi, de pildă, despre un bal din tinereţea ei, nu-mi spunea numai cine asigura muzica ori despre mâncărurile şi băuturile pe care le aduceau de-acasă tinerii ca să fie petrecerea îmbelşugată, ci dintr-un colţ al memoriei ei exhaustive răsărea vreo mătuşă care stătea stingheră într-un colţ urmărind dansurile junilor şi despre care aflam imediat ce viaţă tristă a avut, cum s-a căsătorit, cum o bătea bărbatu-său înainte de a muri la Stalingrad, lângă un consătean care a scăpat din încercuire şi care apoi a fost dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră, că era chiabur etc. etc.

Aşadar, pentru mine n-a fost de mirare că atunci când fiicele mele, care aveau vreo trei-patru ani, au stat o vreme în Maramureş, mama le-a împuiat capul cu poveşti, fie „clasice”, fie inventate ad-hoc, astfel că în scurt timp deveniseră dependente: nu mai adormeau fără să li se spună un basm. Iar când s-au întors din Maramureş şi au stat la mine, din motive obiective, câteva luni, m-am trezit cu obligaţia de a le spune în fiecare seară câte-un basm, mai ales fiindcă auziseră că sunt „scriitor”, adică autor de poveşti.

Ce să fi făcut? Nu le puteam citi pur şi simplu dintr-o carte de gen, fiindcă mama le citise cam tot ce era de citit pentru vârsta lor, plus că mi-era lene, aşa că, în lipsă de ceva mai bun, am construit şi eu un „basm”. Extrem de economic ca desfăşurare, cu numai trei personaje, cu o „acţiune” clară, limpede, fără divagaţii şi unde, bineînţeles, la sfârşit Binele înfrângea Răul. Îl repetam seară de seară şi fiicele mele nu păreau deranjate de această crasă lipsă de imaginaţie, ba dimpotrivă, păreau că savurează acelaşi final fericit, adormind apoi împăcate.

Subiectul era următorul: într-o poieniţă dintr-o pădure se juca ţopăind pe lăbuţele lui un iepuraş. (De ce-oi fi folosit atâtea diminutive nu-mi dau seama nici în ziua de azi). Dar iepuraşul nu numai că se juca, dar şi mânca: morcovei, semincioare, căpşunici, trifoiaş, piure de cartofi, supică de tăiţei (mama mă învăţase să bag neapărat în meniul personajelor şi felurile de mâncare la care ele făceau nazuri). Şi cum se juca şi înfuleca el acolo, cine pândea din tufişuri? (Şi-aici făceam ochii mari şi instantaneu făceau şi ele la fel, deşi ştiau deja din a doua seară cine trebuie să apară). LUPUL! Iepuraşul, ocupat cu ţopăielele lui, nu-l băgase în seamă şi dintr-o dată zbang! lupul sări din tufişuri şi-l prinse pe iepuraş de gât. (Aici eram destul de exact, fiindcă văzusem la Teleenciclopedia că toate carnivorele atacă victimele la gât, să le sufoce repede). „O să te mănânc, iepuraşule!”, urlam eu gros din vârful patului, după care îmi subţiam vocea şi scoteam, ca iepuraş, nişte scâncete ascuţite. (Şi aici eram şi mai exact: fusesem invitat o dată de Mircea Dinescu şi de sculptorul Mihai Buculei la o vânătoare de iepuri şi vulpi pe nişte ogoare de lângă comuna Mănăstirea din Bărăgan, vânătoare în toată regula, à la Ţiriac, cu hăitaşi, cu câini, cu locaşuri de tragere; mi se dăduse şi mie o puşcă şi, când un iepure a gonit prin faţa „standului” meu, l-am luat în cătare şi am tras; însă, vai, nu l-am nimerit prea bine, doar l-am rănit în coapsă, iar iepurele a căzut pe-o parte, dând mereu din picioarele din spate şi scoţând nişte ţipete insuportabile, ca de copil mic, al căror sunet mă urmăreşte şi astăzi; ca să le curm, m-am apropiat şi-am mai tras un foc; de-atunci n-am mai fost la nicio vânătoare şi nici n-o să mai fiu vreodată). Dar plânsul şi rugăminţile fierbinţi ale iepuraşului (scânceam şi eu: „Te rog, lupule, nu mă omorî! Am şi eu familie, copilaşi...”) sunt auzite la un moment dat de... „DE URS!” strigau ele fericite încă din, cum spuneam, a doua seară după debutul meu ca autor de basme. De urs, într-adevăr, care nu stătu o clipă pe gânduri, ci porni în galop ca un SUPERBEAR ce se afla, năvălind în poieniţă şi sărind pe lacomul lup. Şi unde nu mi ţi-l luă (reminiscenţă livrescă, probabil din Creangă) şi-l smotoci şi-l părui şi-i dădu atâtea labe la fund, că bietul lup, urlând ca din gură de şarpe („Aaauuuuu!”), abia reuşi să scape şi să fugă, șchiopătând şi cu coada între picioare. Iar ursul şi iepuraşul au trăit împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Aplauze, cu mânuţele lor. Apoi adormeau împăcate, cu o expresie inubliabilă de mulţumire pe chip, de care şi azi, aducându-mi aminte, mă emoţionez.

Toate bune şi frumoase, însă într-o zi, bucuros că-mi apăruse în volum O sută de ani la Porţile Orientului, am venit de la Casa Scriitorilor cam abţiguit, adică abţiguit bine, ce mai încoace încolo. („Krepkaia”, pentru cunoscători...). „Tata, povestea!” m-au somat ele. N-aveam nici cel mai mic chef să-mi reiterez discursul, cum se zice mai nou, dar ce să fi făcut? M-am întins aşa îmbrăcat între ele şi-am început: „Într-o frumoasă poieniţă, o iepuriţă ţopăia şi mânca piure de castane...” (Din când în când schimbam meniul, în funcţie de mofturile lor la mâncare; însă de ce am înlocuit iepuraşul cu o iepuriţă, iarăşi nu-mi dau seama. Probabil de la „Krepkaia”...). Şi-mi mai aduc aminte că am spus „povestea” din seara aceea până pe la apariţia lupului, după care am aţipit niţel şi nu mai refac, din ceaţa memoriei, decât fragmente din ce îndrugam eu acolo, „la datorie”. Însă Cristina, care mi-a moştenit umorul atâta cât îl am şi care e mai mare cu un an decât sora ei, Lidia, se bucură în fiecare an când mergem împreună, de Paşte şi de Crăciun, în Maramureş, să repovestească întreaga scenă, spre amuzamentul copios al cumnatului, al surorii mele şi-al verilor invitaţi, mai puţin al bunicii lor, mama mea, Mimi, care dacă ar fi ştiut în ce hal am venit atunci seara acasă, m-ar fi scalpat cu prima ocazie. Aşadar, în timp ce lupul călărea iepuriţa înspăimântată, implorându-l să n-o... să n-o... smotocească, am adormit. Oripilate că povestea ar putea avea un final tragic, fetele mele au sărit pe mine şi-au început să mă zgâlţâie: „Tata! Tata! Unde e ursul?”. „Ursul e... mangă”, povesteşte Cristina c-am bâiguit eu. „Ce e aia mangă?” a întrebat, mai timidă, Lidia. „Mangă e... că ursul a mâncat mai multă cireşică... şi i s-a făcut puţin rău”. „Şi nu mai vine ursul?!” s-au îngrozit ele. „Ba vine” se pare c-am zis, pus pe ideea de împăciuire, aşa cum, în copilărie, uitându-mă pe gaura cheii, dintr-o cameră alăturată, văzusem „comisiile de împăciuire” care funcţionau pe lângă sfaturile populare şi unde părţile împricinate obişnuiau să se împace în cele din urmă în jurul unei damigene de horincă vine şi-i spune lupului: „Măi cumetre, ce s-o mai lungim, mai bine să luăm una mică...”. „Ce să ia?!”. „O cireşică... să socializeze şi ei, că era frig...”. „Şi iepuriţa?” „Iepuriţa am zis eu, aşa cum mi-au relatat fiicele a doua zi când m-am ridicat în fine din bârlogul patului ce să facă şi ea, aşa, singură-n pădure? A luat şi ea o cireşică, au dansat şi... şi-au trăit toţi trei fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Şi, probabil cu imaginea acestui „ménage à trois”, am adormit din nou.

Recunosc, un final cam neverosimil, fie şi-ntr-un basm. Probabil la fel de neverosimil li s-a părut şi fiicelor mele, fiindcă, privindu-mă sceptice în privinţa înzestrării mele ca „scriitor”, nu m-au mai pus niciodată să le povestesc ceva.

 (fragment din volumul în curs de apariţie Lumea ca literatură. Alte amintiri)

 

 

Marian ILEA

112

 

Virgilia e nevasta lui Virgiliu. Mai în vârstă decât el. Serioasă. Nu-l ia în seamă pe soţ. Virgiliu e inginer de îmbunătăţiri funciare. Cu ţinuta-i dreaptă, țanțoș, îmbrăcat în palton de stofă groasă şi fină, maro-închis, puţin prea mare, bine încheiat la nasturi, parcă luat din vechea garderobă a bunicului, din noiembrie până-n aprilie, umbla prin judeţul Maramureş cu varii treburi. Mai avea doi ani până la pensie. Virgilia se pensionase deja, din învăţământ. Cei doi locuiesc în Baia-Sprie, pe strada Bocor Wolf, într-un bloc de nefamilişti. Virgilia e brunetă, faţă ovală, trăsături regulate, ten fin, distinsă, păr negru corb, moale, lucios şi pieptănat într-un rulou întors pe dinăuntru, prins cu o agrafă, gât subţire.

Din noiembrie până-n aprilie, Virgilia purta un batic de mătase colorat. Paltonul lui Virgiliu şi baticul Virgiliei se aflau în contrast. Zilnic, Virgilia croşeta până la ora cincisprezece. Apoi pleca la mănăstirea de lângă oraş. Mai multe doamne ca ea se întâlneau cu călugărul înţelept Halmaghi. Astfel, Virgilia aflase de: „Sfântul Apostol care zicea către Filipeni: Fraţilor...”, de: „Doamne-ndură-te de noi” şi de: „Dă-ne, Doamne, nouă”.

Împreună cu doamnele: Şarolta, Aurora, Bika şi Manda, Virgilia aflase și de reîncarnare, de Cartea Morților, cea tibetană, ori de cea egipteană, unde inima mortului e pusă pe unul din talgerele balanței, pe celălalt stând Justiția, și de spovedania mortului: „Am dat pâine celui care a răbdat foame, l-am protejat pe cel slab contra celui puternic… N-am făcut să plângă pe nimeni, n-am ucis...”. Vocea călugărului Halmaghi era susurătoare, blândă. Virgiliei i se încredințase una dintre prețioasele chei ale bibliotecii mănăstirii. Studia. Abia pe la ora zece seara doamna lui Virgiliu se întorcea în apartamentul de bloc de la etajul trei.

Virgiliu şi Virgilia erau modeşti, cinstiţi, unde trebuiau să pună umărul ca să ajute, îl puneau, dar erau cam lipsiţi de dinamism. Mai ales Virgiliu, care număra zilele până când vor veni eliberarea, pensia, pacea, liniştea. În douăzeci şi doi februarie seara, 2016, când Virgiliu mai avea 611 zile până la fericirea finală, toate s-au dus dracului. 

S-a întâmplat cam aşa: Virgiliu mânca în bucătărie un sandvici cu somon şi un caltaboş vegan negru, orele douăzeci şi două, când a scrâșnit cheia în yală.
Virgilia a intrat pe coridor. S-a dezbrăcat și s-a îmbrăcat în hainele de casă. Virgiliu continua să mestece. Virgilia s-a aşezat pe un scaun de bucătărie, în timp ce Virgiliu medita la îmbunătăţirile funciare din judeţul Maramureş. Virgilia l-a privit ţintă în ochi pe soţul ei. A început să turuie. Virgiliu a prins a face ochii mari, tot mai mari, gata să-i iasă din orbite. Virgilia continua să vorbească, dar acum nu-l mai privea pe Virgiliu, se uita fix într-un colţ al bucătăriei, unde trebăluia, la pânza lui aproape ţesută, un păianjen: „Am meditat foarte mult, Virgiliu, am citit în biblioteca de la mănăstire câte șase ore pe zi, împreună cu doamna Şarolta. I-am pus des întrebări călugărului Halmaghi, am învăţat multe, la vârsta mea m-am apucat iar de studiu, printre cărţile şi damigenele cu vin din mănăstire. Virgiliu, Halmaghi are un Volvo, mai multe case mănăstireşti, dispărea în oraş, când revenea ne plimbam prin grădina cu arbori rari sădiţi de mânuța lui, aduşi de pe unde a putut, de la Roma, de pe la călugăriţele baziliene de lângă Brescia. Toţi s-au adaptat climei mănăstirești, Virgiliu. Tu nu eşti atent. Mestecă, dar și ascultă. Când se schimbă stăpânirile, e nevoie de învăţături noi, care să-ţi desluşească noile stăpâniri. Cam cum a fost și la noi după revoluţie, Virgiliu. Călugărul Halmaghi dă casă şi masă celor neputincioşi. Dă învăţătură celor care se silesc să desluşească. Dacă ar fi să definesc chiar acum Moartea, care pe tine te sperie și te înfricoşează, te face să pari cocoşat şi milog, Virgiliu, aş zice că e tot un drum al Vieţii, așa ca un drum interior, deşi noţiunile de interior și de exterior şi-au cam pierdut semnificaţia, mă folosesc totuși de ele pentru a-ţi sugera ție drumul, calea, nodul ori miezul fiinţial, dar cine ajunge să-l parcurgă în viaţă, măi Virgiliu, nu-l mai are de făcut, condensat şi intensificat, în clipa morţii. Poate că-i chiar așa, trebuie experimentat. Mă-ntreb de câteva luni care-i diferenţa între Bardo, starea intermediară descrisă în Cartea tibetană a morţilor, şi lumea din oraşul în care trăim noi?! Poate că nu-i nicio diferență. Nici călugărul Halmaghi n-are încă răspuns. După moarte însă, Virgiliu, reperul e clar: Dumnezeu, Isus şi cuvintele Evangheliei.

Fără cele trei, oare nu suntem hăituiţi şi-n viaţă şi-n lumea de dincolo, Virgiliu? Cădem în amăgiri, false identităţi, idoli şi refugii imaginare, Virgiliu? Ce zici tu? Spaima, groaza nu sunt oare îndărătul fugii noastre? Nu suntem aruncaţi de colo-colo de fel de fel de valuri şi vijelii, care eu nu ştiu ce sunt, care ne sperie, ne înspăimântă, fugim şi căutăm să vedem lumina, care ea, lumina, e deja peste noi, în noi?! În Cartea tibetană a morţilor se spune clar, am citit cuvânt cu cuvânt că ai doar o alternativă, adică cele două Mari Căi, Virgiliu. Vai! Lumina e atât de puternică şi necunoscută nouă, că ne bagă în sperieți. De fapt, ne apropie de cele difuze, familiare, lumeşti, exact aşa cum faci și tu. Până la urmă aflăm că şi-n viaţă e tot aşa, tot luminos. Dar trebuie să fii conștient pe ce cale mergi, Virgiliu. Vai! Moartea nu pare a fi decât calea Vieţii. Doar că numai supercondensat şi obligatoriu, fără fente şi eschive, putem să mergem spre centrul fiinţial trecând (şi) prin propriile creaţii. Cam asta am înţeles eu, Virgilia ta, din Cartea tibetană și din cea egipteană a morților, Virgiliu. Lepădarea de sine, eliberarea, lucru de care nu prea suntem capabili în viaţă! Moartea conştientă din Apocalipsa lui Ioan, care e trăită, consumată încă din timpul vieţii, simbolică, ba alegorică, drumul spre lumină, ca să putem noi păşi din lumea asta în alta fără niciun zbucium, Virgiliu meu drag!”.

Virgiliu simţea că nu mai are aer. Se oprise de mult din mestecat. Se uita la Virgilia lui, care încă privea cu intensitate păianjenul ţesător.

„Tu cum ai vrea să fii înmormântat, Virgiliu? Eu îmi doresc să fiu învelită într-un cearşaf alb, cu picioarele goale, şi pusă în pământ, pentru ca fiecare dintre elementele trupului să reajungă rapid în Natură. Tu ce-ţi doreşti, Virgiliu?”

„Eu vreau să dispar din acest loc şi să ajung iute în altul”, îngăimase, terorizat, iar nu speriat, Virgiliu.

„Aha, ești grăbit, ţie ţi se potriveşte Cartea tibetană a morţilor mai degrabă decât cea egipteană! Poate că ai dreptate! Şi eu aş putea să renunţ la câte ceva din Apocalipsa lui Ioan. Ce zici, Virgiliu, sunt nebună?!”

„Cu siguranţă”, a mai spus inginerul de îmbunătăţiri funciare, simţind cum bucăţi pe jumătate mestecate din sandviciul cu somon şi din caltaboşul vegan negru i s-au oprit în gât şi că-l înconjoară ceva negru, negru, tibetan ori egiptean.

„Mă suuufoc, Virgi...”, mai îngăimă Virgiliu.

„Dar eu măcar am curajul să spun ce simt şi ce cred, Virgiliu”, a încheiat Virgilia, pregătindu-se să sune la 112.

 

În cincisprezece minute, la scara blocului sosise ambulanţa. L-au depus cu targa pe Virgiliu în vehicol, au dat drumul la sirenă. Era o urgenţă.  

Un înnoitor al romanului (Gheorghe Glodeanu), nr.1(176),ianuarie 2018
Ian 30, 2018 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU

UN ÎNNOITOR AL ROMANULUI

 

          Nicolae Breban (n. 1.02.1934, Baia Mare) şi-a câştigat un loc privilegiat în cadrul literaturii române contemporane datorită unui original demers de înnoire şi aprofundare a modalităţilor de expresie ale prozei de investigaţie psihologică. Romancierul are o biografie diferită de cea a celorlalţi reprezentanţi ai generaţiei ’60, în sensul că se apropie de literatură târziu, după ce acumulează o bogată experienţă de viaţă de-a lungul peregrinărilor sale prin diferite medii muncitoreşti. În plus, scriitorul nu mai cunoaşte etapa uceniciei la şcoala prozei scurte, ci trece direct la roman. Cărţile care circumscriu profilul spiritual al unuia din cei mai importanţi prozatori români contemporani sunt următoarele: Francisca (1965), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968), Îngerul de gips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la
zid
(1984), Pândă şi seducţie (1991), Amfitrion (1994, vol. I, Demonii mărunți; vol. II, Procuratorii; vol. III, Alberta), tetralogia Ziua şi noaptea [vol. I-1998, vol. II - Voința de putere (2001), vol. III - Puterea nevăzută (2004), vol. IV- Jiquidi (2007)], Orfeu în infern, nuvele, 2008, Singura cale, 2011.

          Romanelor li se adaugă volumele de publicistică, eseuri și memorialistică, configurând profilul spiritual al unui scriitor total: Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1997, 2007), Spiritul românesc în fața unei dictaturi (1997), Stricte amintiri literare (2001), Sensul vieții (Memorii I-IV, 2003–2007), Friedrich Nietzsche, Maxime comentate (2004), Vinovați fără vină (2006), Trădarea criticii (2009), Profeții despre prezent. Elogiul morții (2009).

          Nicolae Breban este și autorul mai multor piese de teatru: Culoarul cu șoareci (1981), Bătrâna doamnă și fluturele (1982) și Ursul și știuca (2000). Deschis înspre cele mai diverse experiențe artistice, scriitorul a semnat și câteva volume de versuri: Elegii parisiene (1992, ediția a II-a, 2006) și Cânturi (2013). Excelent cunoscător al limbii și literaturii germane, în 2006 romancierul a tradus Elegiile duineze ale lui Rainer Maria Rilke.

          Nicolae Breban este și autorul câtorva scenarii de film: Răutăciosul adolescent din 1969 și Printre colinele verzi, ecranizare a romanului Animale bolnave (1971).

Crezul artistic al scriitorului poate fi reconstituit dintr-o serie de volume de interviuri, cum ar fi O utopie tangibilă. Convorbiri cu Nicolae Breban şi
Nicolae Breban. Confesiuni violente, precum şi în cele patru volume de memorii intitulate Sensul vieţii. Idei extrem de interesante sunt exprimate şi în volumul Riscul în cultură (1997). Nicolae Breban recunoaşte vocaţia literaturii române pentru proza scurtă, nuvela presupunând într-un înalt grad vocația perfecţiunii formei, a muzicalităţii, precum şi un ascuţit simţ dramatic. Simţindu-se limitat de spaţiul restrâns şi de regulile rigide ale genului scurt, prozatorul resimte puternic fascinaţia romanului. În plus, adolescenţa sa a fost puternic marcată de cărţile specifice unei anumite vârste, cărţi ce erau şi ele, bineînţeles, tot romane. Prozatorul recunoaşte faptul că vrea să oglindească lumea în totalitatea ei, spectacol ce nu poate fi reflectat în formele esenţializate şi riguroase ale prozei scurte, ci numai în dimensiunile mai ample ale romanului. Asemenea lui Balzac, Nicolae Breban are ambiţia să realizeze propria sa Comedie umană. Aspiraţia la totalitate este considerată principala caracteristică a formulei romaneşti a scriitorului, conceptul de totalitate însemnând şi integrarea unor genuri înrudite precum reportajul, istoriografia, jurnalistica sau eseul. Romanul nu mai este văzut în manieră stendhaliană ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum, ci ca o oglindă posibilă a condiţiei umane, ca o utopie tangibilă. Apărut ca urmare a impasului în care a ajuns romanul secolului al XIX-lea, romanul modern este considerat „un gen monstruos, care se hrăneşte devorând forme ce se exclud, ce trăiesc în duşmănie, romanul modern seamănă cu stomacul unei cămile sau al unui rechin albastru. Este ceva affreux, cum zice franţuzul, ceva imposibil, teribil de respingător şi de neplăcut, ceva, însă, fără de care nu putem trăi. Poate genul său, sexul său, consistă tocmai din această heteroclitate de specifici din dorinţa sa de a înghiţi totul, un act de îngurgitare atât de vital, de nestăpânit, încât devine act în sine, ca şi un animal care înghite orice şi oricând numai pentru a exersa actul înghiţirii, al încorporării. Pentru că, până la urmă, poate acesta e romanul modern: de a alia elemente disparate, antagonice într-un aliaj nou, ciudat, teribil de nou, care trăieşte într-un straniu şi vital echilibru”. Resimţind o serioasă „lăcomie de lume”, prozatorul concepe romanul, asemenea vieţii, ca un uriaş imperiu. Refuzând romanul-frescă, scriitorul consideră că modernitatea în epică este dată de drama subiectivă a unui singur personaj: „Modern cred că vrea să însemne, în roman, reflectarea, mai bine zis: crearea lumii sociale printr-o singură siluetă chiar dacă textul nu e scris la persoana întâi”. Drama unei singure persoane din perspectiva căreia este recreată lumea este considerată mai verosimilă decât un grup de personaje principale care fragmentează în mod excesiv naraţiunea. Ca urmare, în locul tradiţionalului roman-frescă, prozatorul propune „o singură siluetă”, o singură – dar dramatică – problemă de conştiinţă. În vederea realizării acestui deziderat, Nicolae Breban este de părere că trebuie create nişte personaje secundare imprevizibile, care oglindesc întâmplările dintr-o mare diversitate de puncte de vedere. Pentru ca romancierul să creeze cât mai fidel imaginea vieţii, el trebuie să aibă ştiinţa dialogului, procedeu prin care autorul inventează existenţa, sugerează confruntarea vie, dramatică, neliniştitoare. Spre deosebire de naturalişti, care au abuzat de descriere, Nicolae Breban recomandă absenţa peisagisticii (pagini a-dramatice), în locul acesteia el recomandând recursul la arta portretului. Romanul este văzut ca o construcţie care cere dozare, gradare, o construcţie ce se aseamănă cu crearea unei simfonii sau cu ridicarea unei catedrale. Construcţia este considerată cel mai important element al genului, singurul care îl separă de nuvelă sau de o povestire mai amplă. Nicolae Breban crede în viitorul romanului problematic, care dezbate cu cele mai dinamice mijloace ale epicului (dialog, anecdotă, reportaj, suspans etc.) drama şi grandoarea omului modern. Proza sa este plină de probleme mari, etern umane, de problemele pe care şi le-a pus filosofia germană, Dostoievski, temele ontologiei, ale cosmologiei, ale existenţei lui Dumnezeu. Romancierul se alătură şcolii problematice, antidescriptive, antinaturaliste din acest secol, printre modelele sale spirituale găsindu-se o serie de autori precum Thomas Mann şi Marcel Proust, cărora li se adaugă Thomas Hardy (pentru simţul tragic şi simţul naturii) şi D. H. Lawrence (pentru maniera în care abordează problema iubirii). Evident, maestrul suprem rămâne Dostoievski, care nu este considerat doar un scriitor fundamental, ci un adevărat profet. Spre deosebire de unii predecesori care s-au format la şcoala literaturii franceze sau a celei germane, Nicolae Breban recunoaşte faptul că a învăţat enorm studiind marile cărţi de proză rusă ale secolului trecut, încă neegalate. Printre preferinţele scriitorului se numără, pe lângă Dostoievski, autori precum Gogol, Tolstoi sau Turgheniev. Asemenea lui Camil Petrescu în perioada interbelică, Nicolae Breban nu se mulţumeşte să fie un simplu imitator al predecesorilor săi, ci caută să impună o nouă structură epică. Scriitorul intuieşte faptul că, dacă vrea să spună ceva nou în proză, trebuie să găsească o altă formă a romanescului, să impună o nouă construcţie. Invenţia lui Nicolae Breban este romanul format din două romane, bine ilustrat de Animale bolnave, în care structura dublă este juxtapusă. De o parte se găseşte romanul clasic, social, de moravuri, cu o tipologie tradiţională, de cealaltă parte situându-se romanul oniric, în centrul căruia se găseşte un personaj neconvenţional, Paul, care distruge şi recreează mereu realitatea. Aceeaşi structură dublă poate fi observată şi în Bunavestire, cu deosebirea că ea nu mai este juxtapusă, ci „interpusă”, încastrată, înglobată. Deşi cel de-al doilea roman îi succede primului, la o lectură atentă se poate constata că cel de-al doilea Grobei este prezent deja în primele pagini ale cărţii. Structura duală este abandonată în favoarea unui triptic analitic în romanul În absenţa stăpânilor, intenţia scriitorului fiind aceea de a reflecta trei vârste diferite ale existenţei: Bătrâni, Femei, Copii. Din această perspectivă, titlul se explică prin omiterea vârstei supreme, cea a bărbăţiei.

          Critica literară a semnalat deja principalele coordonate ale creaţiei lui Nicolae Breban: substituirea epicului cu investigaţia psihologică, plăcerea digresiunilor, recursul la livresc, inspiraţia din mitologie, profunzimea analizei, soliditatea construcţiei, dimensiunile neobişnuite, zugrăvirea personajelor în cupluri familiale (mamă-fiică, tată-fiu) sau în cupluri erotice etc. Este vorba de trăsături ce pot fi regăsite şi în principalele romane ale scriitorului. Animale bolnave (1968), de exemplu, ilustrează efortul scriitorului de a sparge clişeele prozei tradiţionale. Nicolae Breban realizează un fals roman poliţist, ceea ce îl apropie de autori de prestigiu precum Dürenmatt sau Alain Robbe-Grillet, dar nu poate fi ignorat nici modelul dostoievskian din Crimă şi pedeapsă. Nu crima este cea care interesează, ci înfăţişarea mobilurilor psihologice care o declanşează. Există apoi în demersul lui Nicolae Breban o sfidare la adresa cititorului comod, avid de suspans, pentru care romanul se reduce la o succesiune de fapte de senzaţie. Polemică este şi atitudinea scriitorului faţă de tipologia tradiţională, în raport cu care personajele sale nu sunt decât nişte animale bolnave, ce doar aspiră la o condiţie umană normală.

          Spre deosebire de celelalte creaţii, romanul Bunavestire este însoţit de o postfaţă în care Nicolae Breban îşi explică intenţiile. Pornind de la o afirmaţie a lui Goethe potrivit căreia toată arta lui nu este decât o lungă confesiune, autorul afirmă că fiecare visează să scrie despre sine însuşi. Deşi este conştient de faptul că o operă trebuie să vorbească singură, romancierul simte nevoia redactării unui text în care să îşi explice opera, cu atât mai mult cu cât, odată cu cel de-al cincilea său roman, a ajuns la sfârşitul unui ciclu epic. Şi de această dată, Nicolae Breban scrie o carte antidogmatică, în sensul că ea afirmă câteva idei despre omul de azi şi societatea în care acesta trăieşte. Recurgând la mijloacele ironiei, scriitorul atacă mai multe vicii umane, precum sentimentul abisal mic-burghez, formele imposturii (îndeosebi impostura în iubire), vanitatea, amoralitatea, kitsch-ul. Înfăţişând două ipostaze diferite ale unui personaj insolit, romanul se impune prin structura lui mai puţin obişnuită. Prima secţiune ne prezintă istoria ascensiunii unui tânăr merceolog, Traian-Liviu Grobei. Acesta întruchipează omul şters, „fără însuşiri”. Cariera lui începe după ce, în timpul unui concediu, se îndrăgosteşte de Lelia Crăiniceanu, prin intermediul căreia el are acces la o lume până atunci interzisă. Când totul pare aranjat şi romanul ar trebui să se încheie cu o nuntă, se întâmplă o lovitură de teatru: personajul dispare. „Metamorfoza” se declanşează în momentul în care Grobei zăreşte într-un album al familiei Crăiniceanu o poză care îl tulbură profund. Fotografia îl reprezintă pe Mihai Farca, unchiul defunct al Leliei, pentru care familia nutreşte un adevărat cult. În mod treptat, Grobei se identifică cu Farca, asumându-şi rolul de biograf al acestuia. Modificând destinul uşor de anticipat al (anti)eroului său, scriitorul contrariază în mod deliberat orizontul de aşteptare al cititorului comod, care, „la fel ca în viaţă”, aşteaptă de la roman istorii plauzibile şi personaje verosimile.

Spre deosebire de alţi confraţi, Nicolae Breban a rămas, şi după 1990, unul dintre cei mai activi reprezentanţi ai generaţiei sale, generaţia ’60, o generaţie care, după o acută perioadă de dogmatism, a contribuit din plin la redescoperirea modernităţii şi la europenizarea romanului românesc. Asemenea oricărui mare creator, scriitorul are conştiinţa singularităţii sale (de unde refuzul vehement al ideii de generaţie sau de promoţie, utile doar în studiile de istorie literară), o unicitate dobândită printr-o trudă îndelungată şi prin publicarea câtorva cărţi de excepţie. Deşi este de mult un autor clasicizat, prozatorul a continuat să îşi publice romanele într-un ritm constant şi în perioada postdecembristă, crezând în puterea literaturii și în mesajul orfic al scriitorului. 

 

(Discurs rostit cu ocazia decernării

titlului de Cetățean de Onoare

al județului Maramureș

 

academicianului Nicolae Breban)

Nicolae Breban - cetatean de onoare... (Teodor Ardelean),nr.1(176),ianuarie 2018
Ian 30, 2018 at 11:00 PM

Teodor ARDELEAN 

NICOLAE BREBAN

CETĂȚEAN DE ONOARE

AL JUDEȚULUI MARAMUREȘ

 

          Magnificența voastră!

          Domnule Președinte!

          Dragi colegi consilieri!

          Distins auditoriu!

 

Iată-ne, așadar, ajunși din nou la un moment sublim pentru viața unui forum ce administrează un ținut românesc de vază. Consiliul Județean Maramureș acordă domnului acad. Nicolae Breban înaltul titlu de Cetățean de onoare al județului Maramureș. Este un moment de mare sărbătoare, așezată la întâlnirea dintre Maramureș – terra magica – și unul dintre exponenții săi veritabili. Sărbătoare care vine pe cursul ascensional al promovării unor criterii elevate de măsurare a altitudinilor axiologice și, în consecință, de marcare a unei sinergii superioare între TOPOS și LOGOS. În urmă cu circa doi ani, același Consiliu Județean, pe atunci într-o altă structură de persoane și de conducere executivă, îl gratula pe academicianul Ionel-Valentin Vlad, președinte al Academiei Române cu acest titlu nobil, rar și exigent. Era formula de răsplată a oamenilor locului pentru o personalitate științifică ce nu și-a uitat rădăcinile niciodată, recunoscându-le plenar și permanent.

Astăzi un nou Fiu al Maramureșului beneficiază de prețuirea supremă. Vreau să precizez, ca un modest cunoscător în materie, că suntem într-o situație fericită de afirmare a superlativelor din limba română. Maramureșul constituie un ținut special și numele său este văzut de către cei luminați ca un „substantiv propriu la superlativ”. Dar și calitatea de academician constituie expresie supremă a recunoașterii unei personalități ce se distinge prin cultură, anvergură, ținută și forță expresivă. Și atunci se pune întrebarea: ce produs eminent poate rezulta din întâlnirea elocventă a două expresii ale Excelenței? Ceea ce se vede! Nu ne ajung cuvintele să scrutăm orizonturile de lumină ce se întind plenar sub razele de incidență aduse de magnifica plămădeală dintre o ființă în general efemeră și un relief încărcat de ancestralitate, cu vectorul mereu îndreptat spre eternitate!

Interesant devine cadrul de statuare a acestor două momente răsplătitoare și răzbătătoare – Ionel-Valentin Vlad și Nicolae Breban – dacă ne gândim că, în fapt, ne situăm într-un Imperiu al Luminii. Președintele Vlad a rostit la Biblioteca Județeană în preambulul conferirii acestui titlu o conferință magnifică despre natura fizică a luminii în toate complexitățile sale științifice contemporane. Academicianul Nicolae Breban a reușit într-o viață de cărturar să aglutineze lumina din lumea vieții oamenilor și să o ofere acestora sub formă de „bobi de rouă” ce oglindesc sclipirea. Cărțile sale, romanele sale cu osebire constituie produse ale unui traductolog excelent al trăirilor, al caracterelor, al complexelor, al finalităților… Pe scurt, informații de pe tărâmul necunoscut al Ființei. Iar dincolo de omul de știință sau de scriitor este omul de bine, care nu se izolează în turnuri de fildeș și nu-și construiește protecție prin imunități perfide.
Nicolae
Breban conduce structuri culturale, se exprimă confruntător și convingător, pledează mereu pentru ca mai binele să poată răzbate în ceața degajată de respirațiile exponenților cu mediocritate ascunsă… Pe scurt…, trăiește, pulsează, ia atitudine, se luptă. Este un om dinamic, fără ca prin aceasta să-și întunece expresivitățile. Este un scriitor de valoare, fără să-și construiască, precum fac mulți, sisteme de proptele literare. De la romanul de debut Francisca de acum 52 de ani și până astăzi, toate categorisirile, uneori partizane, alteori chiar dușmănoase, toate clasificările și ordonările îl cuprind pe Nicolae Breban în lista primă de cinci sau zece prozatori cu care ne-a fericit contemporaneitatea literară. Și nu e puțin lucru într-o țară ce își modifică reperele axiologice după cele praxiologice, în loc să fie invers. Prin politici partinice au fost scoși din literatură oameni valoroși imediat după instaurarea comunismului… Prin manevre parșive au fost eliminate marile valori din Academia Română în 1948, an criminal pentru elitele române. Și deși a pornit la drum încorsetat de rigorile sistemului, Nicolae Breban și-a impus vigoarea și valoarea prin timp și peste timp, fără fracturări sau colportări de cardinalitate. Vectori i-au fost mereu principiile, iar reușita i-a venit prin belșugul de talent narativ și prin morală fermă.

Vorbesc în acest chip, deoarece m-am hrănit și eu încă dintru început din cărțile sale. Și o fac și acum, inclusiv prin relația cu atitudinile sale cotidiene. Mai mult, ca autor cu maximă autoritate, Nicolae Breban constituie el însuși reper și ștachetă, direcțional și configurațional pentru toți cei care ne încercăm puterile în acest domeniu, numit simplu cultură, dar umilit complex tocmai prin opușii săi. Iar unul dintre acești opuși este chiar Domnia Sa Prostia și/sau sub altă mască Mărinimia Sa Indiferența.

Academicianul Nicolae Breban este unul dintre cei mai căutați și cercetați scriitori din rafturile bibliotecilor românești. Utilizatorii băimăreni, probabil dintr-un instinct superior de cinstire, au mult mai multă aplecare spre cărțile sale. Scriitorul băimărean se bucură în urbea sa de cele mai bune auspicii culturale, dovadă și gestul făcut de revista „Nord Literar”, Asociația Scriitorilor Baia Mare și Reprezentanța Maramureș a Uniunii Scriitorilor.

 

(Cuvântare rostită cu ocazia decernării

titlului de Cetățean de Onoare

al județului Maramureș

 

academicianului Nicolae Breban)

Nicolae Breban, viața în formnă epică, nr.1(176),ianuarie 2018
Ian 30, 2018 at 11:00 PM

Gheorghe PÂRJA

NICOLAE BREBAN, VIAȚA ÎN FORMĂ EPICĂ

 

          La apariția monografiei Viața mea (Editura Polirom, 2017), semnate de Nicolae Breban, gândul m-a dus la jurnalul Sensul vieții, scris în perioada 2003-2007 de același autor. Firesc, m-am întrebat dacă noua apariție este o continuare a celor patru volume. N-a trebuit să mă frământ prea mult, deoarece am avut norocul să-mi lămurească nedumerirea chiar Nicolae Breban, când, la începutul lunii decembrie 2017, i s-a decernat titlul de Cetățean de Onoare al Județului Maramureș. Cu acest prilej a venit în orașul nașterii sale, de pe malul râului Săsar. În stilul lui orgolios, dar concis mi-a spus că recenta apariție semnată de el este altceva. Urma să mă conving singur. Cum nu mi-am propus să fac o analiză paralelă, mă voi referi la Viața mea cu mențiunea că între jurnal și monografie există întâmplări care se interferează. Uneori se completează. Nicolae Breban ne propune o sinteză a evenimentelor care-l definesc ca romancier. Face ce știe el mai bine: să deslușească condiția scriitorului în raport cu ideile sale și cu lumea pe care a trăit-o cu maximă intensitate. Cei care au spus că Viața mea este un roman reușit nu au forțat aprecierea. Deoarece Nicolae Breban devine propriul lui personaj, care, uneori, nu încape în această construcție epică. Tinerețea scriitorului (cam prelungită) este un mănos subiect, biografia fiind și un bun manual pentru tinerii scriitori. Este un pedagog al vieții și al literaturii. El nu povățuiește viața, ci o trăiește din plin. Uneori sfâșietor. Apoi, exilul scriitorului este abordat cu luciditate și deseori cu spirit critic. Este un martor neiertător al epocii pe care a traversat-o, având vocația unor mari construcții epice. Zadarnic trezește invidii (dușmănii), deoarece „viața lui Nicolae Breban se confundă, în mare măsură, decât a oricărui alt scriitor român, cu monumentala sa operă” (Bogdan Crețu). Referindu-se la abordarea memorialistă a scrisului său, critica lucidă a subliniat că scriitorul nu crede în rostul autobiografiei (în sens clasic), deoarece pentru el este imposibilă sinceritatea siropoasă. Autobiografia nu poate ilustra ființa în plenitudinea ei, așa că „singura soluție este ca scrierea să se transforme în roman”. După lectura cărții am rămas cu convingerea că nu a vorbit scriitorul par lui-même, ci unul dintre personajele sale consacrate. De la doctorul Minda la Rogulski ori Grobei. Dovedește încă o dată că Nicolae Breban este un scriitor de anvergură, greu de stăvilit când este vorba de Operă, devenind rămuros în idei prin folosirea unui vast orizont cultural. Un personaj complex, care se naște continuu în marile saloane ale imaginației. De altfel, și Ion Simuț l-a surprins pe Nicolae Breban ca „personaj al lumii literare și al propriei biografii. Cucerește încă o dată, își exercită seducția și în această ipostază nonfictivă”.

Revenind la volumul Viața mea, mi-am adus aminte că despre Nicolae Breban mi-a vorbit cu încântare scriitorul Ioan Groșan. Așa am citit cartea, cu gândul că „întotdeauna, dar absolut întotdeauna, Nicolae Breban caută să evite convenționalul, banalul, discuțiile facile și să meargă, să înainteze, fie cu opreliști spre au-déla, spre nucleul de unde se nasc  și se dezvoltă marile proiecte prozaistice, în speță romanul”. Copilăria și tinerețea sunt pentru romancierul-memorialist surse fertile de materie epică. Mai ales că le-a trăit într-o perioadă zguduitoare pentru țară. Când a fost cedat Ardealul, apoi a venit războiul, după care s-a instaurat dictatura comunistă. Rămâne orgoliul de a aparține unei familii „din mica burghezie de provincie: tatăl, preotul greco-catolic Vasile Breban, fiul protopopului Nicolae Breban, care a zidit o frumoasă biserică în satul Cicârlău de lângă Baia Mare, unde m-am născut, ei înșiși descendenți ai unor generații de preoți ai Bisericii Unite cu Roma, veniți din Maramureș, satul Breb, probabil, viețuind pe lângă țăranii și oamenii acestor locuri”, care sunt des evocate. Dar și originea maternă, dintr-o spiță de șvabi, care au colonizat Banatul, are mare rezonanță în memoria romancierului. De altfel, refugiul, după Cedare, a fost în Banat. Mai întâi, în satul Vărădia, apoi în orașul Lugoj. Prozatorul Ioan Groșan, care îl consideră pe Nicolae Breban „maestrul tinereții mele”, aplică acestei cărți o evaluare justă. Spre surprinderea unor confrați. Analiza acestui volum nu este la îndemâna oricui, deoarece personajul Nicolae Breban din Viața mea, scris de Nicolae Breban, este imprevizibil și folosește o confesiune de tip Breban, „în care faptul nud, amănuntul nu sunt lăsate să se lăfăie singure, în voie, spre deliciul voyeur-iștilor, ci sunt săltate de fiecare dată spre altceva”. Cele cinci sute de pagini au fost scrise în opt luni (ianuarie-septembrie 2016). Timpul relativ scurt mi se pare o certitudine a vocației. În cele cincisprezece capitole, autorul și-a organizat materia memorialistică (epică) pentru a ne seduce cu structura unui roman. Titlurile unor capitole, precum Labiș, Păunescu, Ceaușescu sau Ivasiuc, Manolescu, Nichita, Emigrația pariziană, Eliade, Cioran, Femeile din viața mea, Cariera, Exilul, Suspiciunea ori Tatăl, sunt tocmai repere ale ordonării, dar nu lipsește „săritura” brebaniană de care vorbește avizat Ioan Groșan. Cunoșteam câte ceva despre tinerețea zbuciumată a autorului din interviurile acordate, dar în Viața mea scrie: „tinerețea mea le-ar fi putut părea multora un infern, mărunt, e drept, dar infern totuși, o vâlvătaie de șocuri și mici și mari catastrofe”. Farul lui salvator a rămas lectura, dorința de a deveni scriitor. Literatura îl atrăgea cu o forță de neînvins. Citea Tolstoi, Proust, Dostoievski și Flaubert, dar Stendhal rămâne „primul meu maestru în arta modernă a romanului european”. Nietzsche, Kant și Kirkegaard sunt lecturi luminătoare. Vorbește cu înțelegere valorică despre grupul de prieteni: „Împreună cu prietenul și ortacul meu Nichita, în acei ani 60, am imprimat și măruntului grup literar ce viețuia fără mari speranțe de a se afirma într-o țară și într-o cultură ce ascultau atunci de principii și comenzi bolșevice”. Despre Labiș crede că ne-a încărcat cu mari promisiuni, care nu ar rezista la un examen critic aprofundat. În fruntea generației lui îl pune pe Nichita (care și-a îndeplinit fastuos rolul pe pământ), un uriaș poet european. Aproape valoric stau, în viziunea lui Breban, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu (cel de la începuturi), Cezar Baltag. Marin Preda este „unul din ultimii mari cronicari epici ai țărănimii europene”. Alexandru Ivasiuc este „una din puținele figuri tragice ale generației noastre. Arestat în 1956, deoarece s-a solidarizat cu ungurii răsculați contra tancurilor sovietice, și-a scuipat toți dinții în beciurile securității”. În emigrația pariziană îi cunoaște pe Eliade, Cioran, Ionescu, cu care împărtășește multe idei comune. Rămân mai prudenți Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Constată că „vechea emigrație pariziană ne-a privit și primit cu o anume circumspecție pe noi, cei veniți în anii șaptezeci și optzeci”. Erau socotiți ca purtătorii unui virus procomunist. Nu sunt ocolite nici creșterea și descreșterea lui Nicolae Breban ca peisaj în ierarhia politică. Este socotită o etapă de veritabilă debusolare. Cuvântul labirint este des utilizat pentru a epuiza acea poziție suficient de amețitoare. Scrisoarea din Paris, prin care, urmare a Tezelor din iulie, renunță la conducerea revistei „România literară”, încheie o etapă în biografia romancierului. „Este un moment de pondere însemnată în reflecțiile retrospective ale scriitorului, cel care se decisese să critice în presa occidentală ambițiile devenite paranoice ale lui Nicolae Ceaușescu, al cărui hybris îl comentează în mai multe rânduri” (Ion Pop). Nicolae Breban a încercat, alături de prietenul său Alexandru Ivasiuc, să conteste abuzurile unui regim care gâtuia exprimarea liberă. A reușit să-i asigure operei sale condiții de supraviețuire. Nu duce lipsă de situații în care este contestat, dar nici el nu face economie de replici critice. Și-a îndreptat privirea spre zona politică de după decembrie 1989, unde a detectat un număr mare de profitori. El, care credea că lumea noastră va fi mai sănătoasă, atrage serios atenția, cu insistență, asupra ideii naționale, venind cu argumente istorice și personale lămuritoare. Nu și-a ocolit nici o anumită atitudine narcisiacă a descoperirii propriei vocații pentru a cultiva relații formatoare de maestru-discipol. De altfel, autorul mărturisește că „axul creației de fond, al creației mele, cred că a rămas același, relația dintre călău și victimă cu variantele sale maestru-ucenic și altele”, tensiunea dintre bărbat și femeie – un capitol lămuritor în acest sens este Femeile din viața mea –, rămânând „recunoscător acestor siluete, de un alt sex decât al meu, ființe înrudite cu un soi de îngeri veseli și sarcastici”. Este un capitol în care aspirantul la glorie cunoaște iubirea în diferite forme. Cu Monica, Mioara, Maria, Cristina. Iubește, dar nu este subjugat de sentiment. Pentru Nicolae Breban literatura a ținut loc de morală, de familie, de religie, de prietenie, de iubire. Da, a fost pedepsit cu o vocație de excepție. Ceea ce l-a determinat să afirme: „Viața există, dar numai în formă epică”. Puțini scriitori din preajma acestui secol pot afirma ca Nicolae Breban: „Opera sunt eu!”.

Mi-a atras atenția ultimul capitol, Tatăl, care mi-a amintit de scrisorile lui Kafka către tatăl său dominator. Autorul a simțit nevoia de a defini paternitatea: „Tatăl, începutul a ceea ce aș fi putut să fiu”. După cum bine observa Ioan Groșan, este pentru prima oară când autorul Buneivestiri vorbește deschis despre relația încordată dintre tată și fiu. „Îl supără (pe Tatăl, n.n.) cu siguranță și un fel de nepăsare aparentă a tinerelului care eram față de nereușita finalizare a studiilor universitare, dezamăgirea de a avea un fiu, primul născut, ce se afla, iată, în urma cetelor de alți tineri și colegi de generație”. Moartea Tatălui (în toamna anului 1962, la 55 de ani) l-a apăsat și l-a chinuit până în ziua când a scris emoționante pagini despre el: „Tatăl meu, Vasile, îmi scapă însă și eu nu am făcut decât să mă ofer în continuare victimă pasivă, ca și fascinantă, prezenței sale încruntate acolo, în aburii somnului”.

 

Viața mea, a lui Nicolae Breban, este încă o dovadă de prestigiu pentru configurarea portretului intelectual și moral al scriitorului, care a fost dispus să se confeseze până la capăt. Orgoliul său recunoscut de romancier alternează cu slăbiciunile și compromisurile. A vrut să-și lămurească nelămuriții, reamintindu-le că Opera este tot ce contează. Cred în romanele lui Nicolae Breban (Bunavestire – o capodoperă), în ideile lui sincere din această ultimă carte. Mă despart de cei care nu au văzut nimic în Viața... lui N. Breban. Un fost diplomat din Vestul românesc a dat dovadă de rea-voință. Recent la Baia Mare, la Zilele Revistei „Nord Literar”, a dat un spectacol de idei absolut încântător. Este un mare scriitor, creator de personaje memorabile și, mai ales, a unei Opere impresionante. Cum spuneam, în această carte autorul este propriul personaj.   

Prezențe feminine în destinul scriitorilor români (Delia Muntean), nr.1(176), ianuarie 2018
Ian 30, 2018 at 11:00 PM

Delia MUNTEAN

PREZENȚE FEMININE

ÎN DESTINUL SCRIITORILOR ROMÂNI

Și mă rog de tine, /naște-mă.”

(Nichita Stănescu, Către Galateea)

          Recenta întreprindere a criticului Gheorghe Glodeanu, având ca obiect Scriitori, cărți, muze. Ipostaze ale discursului amoros în literatura română (Editura Tipo Moldova, Iași, 2017), se dorește o continuare a investigațiilor personale cuprinse în amplul volum Narcis și oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română, apărut la aceeași editură în 2012.

Autorul are în vedere, de astă dată, corespondența de dragoste, memorialistica și interviurile. Amândouă cărțile sunt contribuții semnificative în ceea ce privește cunoașterea personalității scriitorilor selectați, a resorturilor creatoare ale acestora, a măsurii în care anumite prezențe feminine și-au pus amprenta asupra operei. Deși se adresează, în principal, cititorului specializat ori în curs de specializare, ele se dovedesc captivante pentru toți iubitorii de literatură, înlesnindu-le pătrunderea în intimitatea omului viu, unic, din spatele creației.

Volumul de care ne ocupăm conține 22 de capitole și se deschide cu o incursiune în mitologie, îndeosebi în cea greco-romană. Semnatarul lucrării evidențiază invocarea frecventă a muzelor de către artiștii din vechime, ritualul având drept scop facilitarea inspirației și elaborarea – împreună cu acestea – a unor opere durabile. Începând cu Evul Mediu, în lucrările de artă apar tot mai des muze telurice, preluate din realitatea vremii. Istoria literaturii se îmbogățește acum cu povești de dragoste inedite, ale unor cupluri devenite celebre – Tristan și Isolda, Lancelot și Guinevere, Petrarca și Laura, Dante și Beatrice, Romeo și Julieta −, care inspiră chiar și în zilele noastre muzicieni, sculptori, scriitori, pictori, regizori de film ș.a.m.d.

În spațiul literar autohton, poveștile de iubire cunoscute sunt de dată mai recentă. Gheorghe Glodeanu înfățișează, pe parcursul celor aproape opt sute de pagini ale volumului, relațiile erotice cu ecouri mai profunde în destinul protagoniștilor: Mihai Eminescu – Veronica Micle; Gala Galaction – Zoe Dimitrie Marcoci; Natalia Negru − Ștefan Octavian Iosif – Dimitrie Anghel;
Octavian Goga – Veturia Goga; Nae Ionescu – Elena Margareta Fotino; Lucian Blaga – Cornelia Brediceanu/Blaga, Domnița Gherghinescu-Vania, Eugenia Mureșanu, Coca Rădulescu, Elena Daniello; Anton Holban – Octav Șuluțiu – Zaharia Stancu vs. Lydia Manolovici; Mircea Eliade – Maitreyi Devi, Rica Botez; Leny Caler – Camil Petrescu, Mihail Sebastian; G. Călinescu – Alice Vera Trifu/Călinescu; Cella Serghi – Camil Petrescu, Mihail Sebastian; Dinu Pillat – Nelli Pillat; Radu Stanca – Dorina Ghibu; Paul Celan – Ingeborg Bachmann; Nina Cassian – Al. I. Ștefănescu, Marin Preda; Aurora Cornu − Marin Preda;  Ioana M. Petrescu – Liviu Petrescu; Emil Cioran – Friedgard Thoma.

Deoarece multe informații s-au păstrat grație dialogului epistolar al acestora, criticul consideră utilă precedarea analizei propriu-zise de câteva considerații referitoare la evoluția scrisorii, sintetizând totodată opiniile identificate în lucrările de profil aparținând unor cercetători precum Marie-Claire Grassi, Philippe Arrou-Vignod, Christine Planté, Brigitte Diaz și
Jürgen Siess sau, pe teren românesc, Silvian Iosifescu, Alexandru Săndulescu, Livius Ciocârlie, Antoaneta Tănăsescu, Alexandru Nicolae, Mirela Tomoiagă.

Reținem, printre altele, constatarea că scrierea de epistole a fost socotită multă vreme o preocupare eminamente feminină, un fel de prelungire a cozeriei de salon, precum și o modalitate (unică, adesea) de a aborda aspecte ale existenței rezervate exclusiv bărbaților (politica, literatura, afacerile, activitățile intelectuale în genere). Textele lor − dintre care le putem menționa aici pe acelea ale marchizei de Sévigné (1626-1696), larg răspândite în Occidentul european − sunt redactate într-un stil ce denotă cochetărie, exces de sensibilitate, interes pentru monden, spirit vioi, rafinament retoric, „nevoia de privirea legitimatoare a celuilalt” (p. 34). Privite din perspectivă actuală, scrisorile, indiferent de natura și de semnatarii lor, sunt documente ce dezvăluie mentalitatea, spiritul unor epoci apuse și „poartă amprenta culturală a expeditorului” (p. 62). Ele sunt decupaje de viață care mărturisesc despre „durată, prefaceri, creștere ori declin, irosirea trecutului, rupturi” (cf. Livius Ciocârlie, p. 51), trădând, în egală măsură, „dispoziția afectivă a celui ce se destăinuie” (p. 62).

Răsfoind corespondența de dragoste a scriitorilor români, exegetul observă, cu toate similitudinile inerente – rolul catalizator al femeii în elaborarea creației artistice; înfruntări cu sine, cu boala, cu moartea; autosituarea în ambianța socioculturală a vremii; preocuparea bărbatului de a-și modela iubita conform propriei grile; strategii ofensive, defensive, de îmbunare și recucerire –, modul inedit de a-fi-împreună al fiecărui cuplu. Fiece trăire în relație înregistrează anumite experiențe, continue dizolvări și realcătuiri ale ființei; înseamnă inițiere, cumpăniri și descumpăniri – toate acestea trădând/determinând o viziune singulară asupra dragostei.

Astfel, scrisorile rămase de la Mihai Eminescu și Veronica Micle mărturisesc despre o iubire pătimașă, însă vulnerabilă, pe care partenerii se străduiesc să o protejeze de indiscreția celorlalți („Este în lumea asta destul loc pentru atâta iubire câtă o avem?” – 31 oct. 1879, repr. la p. 75); ele vorbesc deopotrivă despre geneza unor opere ori despre zbaterile poetului între supraviețuire (munca solicitantă din redacția „Timpului”, grijile pecuniare) și tihna atât de necesară preocupărilor artistice, despre felul în care Eminescu se adaptează contemporaneității, cât și condiției umane dintotdeauna.

Devastatoare se dovedesc relațiile afective ce implică mai mult de două persoane, așa cum se întâmplă în cazul prietenilor Octav Șuluțiu și Anton Holban, care iubesc aceeași femeie, pe evreica Lydia Manolovici (inspiratoare și pentru Zaharia Stancu), ori al triunghiului erotic Natalia Negru − Ștefan Octavian Iosif – Dimitrie Anghel, a căror întâlnire bulversează raportarea fiecăruia la sine și la existență. Indispensabilă amândurora („Tu și poezia – e tot ce am, și vă înrudiți așa de mult, că am început să vă confund și să nu vă mai pot despărți una de alta” − Șt. O. Iosif, repr. la p. 117), pe Natalia Negru nu o împlinește nici mariajul cu cel dintâi (timid, singuratic, cu o situație financiară precară, mort subit în iunie 1913), nici căsnicia cu D. Anghel (total diferit ca temperament de primul soț: „Eu sunt sănătos, vesel, fericit și viața mi se pare un deliciu!” – 13 martie 1911, repr. la p. 128), care, după certuri repetate, o rănește cu un revolver, iar apoi se sinucide.

Studiind notațiile epistolare ale Lydiei Manolovici, arsenalul ei retoric – dovadă a stăpânirii cuvântului atât ca unealtă, cât și ca spectacol −, avem impresia că semnatara, femeie care privește și se știe/se vrea privită, exploatează tehnici de victimizare și persuasiune diferite aproape nesemnificativ de cele utilizate în corespondența de dragoste a tinerelor de acum câteva secole: „Și acum, în urma dezastrului, care-i adevărata victimă? Ție îți lipsesc numai eu, dar eu cu ce-am rămas? E atâta otravă în atmosfera pe care-o respir, încât mă mir cum mai pot rezista... Și-acum ce mă pui la cale să fac?... Să viu la tine... dar ce-mi făgăduiești? […] În pustiu m-am trezit, în pustiu mi-e dat să trăiesc și să mor. […] Acum înțeleg cât de tristă e soarta femeii și cât rău îți poate face sentimentalismul” (p. 123-124). Ne gândim, de pildă, la orgoliul cu care expeditoarea Scrisorilor portugheze (1669), călugărița Mariana Alcoforado, abandonată de iubit, ofițerul francez de Chamilly, caută să-l umilească, pe motiv că ar fi neînstare să experimenteze o pasiune autentică: „Sunt mândră că, fără mine, tu nu poți simți plăcere deplină. Și totuși, frământările mele mă fac mai fericită ca tine” (în vol. tradus de Veronica Porumbacu, Editura pentru Literatură Universală, 1967, p. 46).

Uneori îndrăgostiții surmontează diversele piedici, reușind să-și împlinească pasiunea. Este cazul lui Dinu/Constantin Ion Pillat și al pictoriței Maria Pillat-Brateș. Ori al lui Octavian Goga și al Veturiei, născute Mureșan, la a căror poveste avem acces datorită volumului editat de Gh. I. Bodea în 1997, ce cuprinde aproximativ șase sute de pagini de manuscris, urmate de un jurnal intim la patru mâini, intitulat Florile tăcerii. Alături de cronica iubirii, găsim notații despre condiția creatorului („Artistul nu respectă terminele. El este ca vulcanul ale cărui erupțiuni nu se pot categorisi – isbucnirile vin atunci când hotărăște misterul focului sacru... Lava este suverană, nu craterul...” - p. 181), însemnări cu privire la viața politică a vremii, la călătoriile lui Goga prin țară și prin Europa ori despre lucrările de la castelul din Ciucea, dirijate de consoartă.

Dacă pentru Veturia Goga căsnicia a consolidat relația dintre cei doi îndrăgostiți, pentru Elena-Margareta Fotino, „a fi soția omului de succes Nae Ionescu nu era un privilegiu sau un răsfăț. Dimpotrivă, o inepuizabilă tristețe” (p. 216). Cel care, aflat la studii în Germania, îi scria în noiembrie 1913: „Tu ești începutul și sfârșitul; tu ești bucuria și durerea; iar nădejdea cea adânc fecundă tot tu ești” (p. 203) nu prea agreează ideea unei vieți domestice tihnite, fiind tot mai atras de politică, de pseudoprieteni sau de alte femei. La destrămarea cuplului a contribuit și statutul de inferioritate resimțit de soție din cauza concepției lui Nae Ionescu privind femeia în general. Radiografiind corpusul epistolar dintre cei doi, precum și însemnările diaristice ale Elenei-Margareta, criticul constată că, „în viziunea filozofului misogin, o femeie poate fi curajoasă, activă, bună și iubitoare, dar rămâne tot femeie. Adică are dreptul să aibă suflet, dar unul de femeie, după cum are dreptul să aibă minte, dar tot una de femeie. Bărbatul este cel care poate să aibă «avânturi în lumea ideilor, o viață pur sufletească, mergând mână în mână cu viața brută»” (p. 218). Cu toate că își iubește soțul, Elena-Margareta Fotino respinge încorsetarea în rolul ales de acesta; vrea să fie acceptată și valorizată pentru ea însăși, să construiască relații care să aibă în vedere și nevoile afective proprii, limbajul ei și rațiunea sa.

O atitudine diferită va îmbrățișa Cornelia Brediceanu, soția lui Lucian Blaga. Ea pare să accepte rătăcirile poetului printre muze − cărora le-a dedicat, pe rând, poeme sau chiar volume −, fiind de părere că acestea contaminează benefic artisticul („orice, numai poezia să iasă bine” – p. 263). Cel mai mult l-a inspirat medicul stomatolog Elena Daniello, nașa de la prima cununie a lui Dorli Blaga (de fapt, a cincea muză, după Cornelia Brediceanu, Domnița Gherghinescu-Vania − de care era îndrăgostit și Arghezi −, Coca Rădulescu și Eugenia Mureșanu – o parte din ele fiind cunoscute și prin preocupările lor literare). Ei i se datorează păstrarea unor manuscrise de sertar ale lui Blaga, adăpostite în vremea când suporta persecuțiile regimului comunist, și transcrierea de mână a romanului Luntrea lui Caron. Tot ei îi dedică scriitorul traducerile după Goethe și Lessing. Întâlnim aici o anume complicitate cu actul artistic a femeii îndrăgostite, concretizată implicit în susținerea partenerului în depășirea limitelor ideologice ale timpului.

Coparticiparea iubitei la procesul creator se manifestă și în povestea de dragoste dintre Radu Stanca și soția lui, Dorina Ghibu. Întâlnirea cu actrița, așa cum reiese din corespondența adunată în volumul Scrisori către Doti (Editura Muzeul Literaturii Române, 2016), constituie o revelație pentru omul-scriitor. „Unică, neasemuită, sfântă”, femeia îi provoacă o „stranie tulburare interioară”, îi primenește inspirația, oferind totodată „viață adâncă și înfiorată personajelor sale imaginare” (p. 596-597).

Nu mai e nimic în mine care să nu fii tugăsim consemnat în epistola din 21 mai 1951 −, nu mai e niciun colț în sufletul meu unde să nu locuiești tu, […], fiecare act al meu e o răsfrângere luminoasă a ta” (p. 601). O impresionantă definire a dragostei va cuprinde următoarea scrisoare, din 26 mai: „Căci aceasta înseamnă a iubi: a dori să devii sub semnul prezenței binefăcătoare a unei ființe. Și ființa pe care am râvnit-o eu să fie mana devenirii mele ai fost tu” (p 602).

O altă muză evocată în volum este actrița evreică Leny Caler (1904-1992), „femeie fatală” în epoca interbelică, ce a marcat și destinul a trei scriitori importanți: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Mihail Sebastian. Cercetând memoriile divei, adunate în volumul Artistul și oglinda. Repertoriu, roluri și parteneri de neuitat (Editura Universal Dalsi, București, 2002), criticul depistează o serie de aspecte privind relația cu aceștia, precum și câteva portrete văzute din perspectiva autoarei. Camil Petrescu, de pildă, e primul jurnalist care a comentat prestația ei teatrală. El se va transforma cu timpul în mentor al tinerei actrițe; sub îndrumarea lui, Leny Caler va cunoaște mai îndeaproape literatura franceză, își va moderniza jocul de scenă, însă abia spre sfârșitul vieții va putea ține seama de îndemnul lui de a se apleca asupra scrisului. Cu toate calitățile sale, Camil Petrescu se dovedește un personaj deseori inconfortabil: se înfurie ușor, își umilește discipolul, are pretenții exagerate, e gelos, violent.

Nonconformista Nina/Renée Annie Cassian (1924-2014), o „atrăgătoare femeie urâtă” (Alex Ștefănescu), de o „indecență cuceritoare” (Petre
Solomon), a fost și ea prezentă, literar și erotic, în viața mai multor scriitori. Căsătorită cu Vladimir Colin, apoi cu Al. I. Ștefănescu, iar spre sfârșitul vieții cu americanul Maurice Edwards, își exersează puterea de seducție („Sunt atât de fascinată de capacitatea mea de a cuceri” − notează ea în Jurnalul unui jurnal, din trilogia Memoria ca zestre) și asupra unor personalități precum Ion Barbu, Geo Dumitrescu, Marin Preda, Nicolae Breban, Tudor Ganea (matematician), Slavomir Popovici (artist plastic).

Merită, în egală măsură, atenția cititorului capitolele referitoare la muzele creatorilor Marin Preda, Mircea Eliade, Emil Cioran, precum și secțiunea în care e prezentată delicata poveste de dragoste dintre Liviu Petrescu și Ioana Em. Petrescu.

Având în vedere aplecarea sporită a consumatorului de cultură contemporan către literatura de frontieră, dovedit implicit prin (re)editarea a numeroase volume de memorialistică, însemnări zilnice, corespondență, avem convingerea că recentul studiu al criticului Gheorghe Glodeanu – documentat temeinic și structurat cu pertinență – va provoca interesul multor categorii de cititori.

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1 - 10 din 1969

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.