Monica D. CÂNDEA

GHEORGHE PÂRJA, OCHII BASARABIEI

Centenarul Marii Uniri a declanșat în spațiul public contemporan o serie de proiecte, inițiative și atitudini care au reînviat adormitul sentiment patriotic al românilor, obișnuți să se lamenteze de propria condiție și să se subaprecieze în relație cu străinii. Din seria restituirilor de memorie identitară face parte și volumul Ochii Basarabiei, care reunește articole, editoriale și interviuri scrise de Gheorghe Pârja pentru cotidianul „Graiul Maramureșului”, din 1991 până în 2018, și a căror publicare împreună s-a născut dintr-un sentiment al datoriei și ca un semn de omagiu pentru toți cei care de-a lungul vremii au luptat pentru ființa națională a românilor de peste Prut.

Jurnalistul este, fără îndoială, un cronicar modern, un „secretar al istoriei”, care, deși surprinde toată energia momentului, imortalizează ceea ce este esențial. În scurta notă de la început, autorul menționează faptul că scrisul său a păstrat amprenta emoției trăite direct pe parcursul evenimentelor, că Basarabia a reprezentat pentru el o provocare la cunoaștere, o datorie morală de a pune umărul la realizarea idealului unității românești, măcar prin limbă și prin spirit. Cuvântul de început al lui Nicolae Dabija este o sentimentală laudatio adusă autorului, subliniindu-i meritele în consolidarea relațiilor culturale dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului și legitimând această preocupare prin fabula întemeietoare a Moldovei, descălecate de voievozii maramureșeni.

Contextul istoric al Basarabiei după 1990 a permis apropierea culturală de România, dar a perpetuat dependența politică față de ruși și o stare generală de asediu și oprimare a populației românești. Împotriva acestei realități au militat intelectualii basarabeni, care și-au găsit aliați în intelectualii și oamenii de cultură de pe malul drept al Prutului, printre care se numără și Gheorghe Pârja. Spirit romantic, animat de idealuri naționale și morale, jurnalistul nu doar consemnează evenimente, ci și acționează, are inițiative, contribuie la procesul reapropierii spirituale a Basarabiei de România. Prin relațiile de prietenie pe care le are cu intelectualitatea basarabeană, Gheorghe Pârja este în permanență la curent cu realitățile de peste Prut, la care reacționează într-un mod realmente empatic, cu fiorul lăuntric al celui care nu se poate conforma nedreptății și înțelege că acțiunea este singurul mijloc de a schimba ceva.

După 1991 intelectualii și oamenii de cultură români vizitează în mod repetat Basarabia, iar instituirea Zilei Limbii Române, pe 31 august, este un prilej și mai deosebit de anuală descindere la Chișinău în delegații oficiale, din care Gheorghe Pârja face parte cu entuziasm. În ianuarie 1992, cu ocazia sărbătoririi lui Eminescu, jurnalistul exclama în editorialul său Am fost în Basarabia! ca și cum ar fi spus „Et in Arcadia ego!”, cu sufletul plin de bucuria de a vedea cu ochii fizici acest ținut proscris al mitologiei noastre contemporane, de a duce spre această lume primele semne ale iubirii și ale fraternității (troițe maramureșene cioplite în lemn și cântecele corului bărbătesc din Finteuș). Apropierea maramureșenilor de
Basarabia este emoționantă și pare ruptă dintr-un scenariu mitologic al întoarcerii într-un acasă pierdut, dar recuperabil. Pe lângă emoția întâlnirii cu cei de același neam, jurnalistul observă și partea întunecată a vieții sociale și economice de aici, care stă sub semnul crizei.

De-a lungul celor aproape trei decenii de istorie trăită în mod direct, în ecuația acestui paralelism românesc de dincolo și de dincoace de Prut, în paginile „Graiului” au avut cuvântul, prin interviurile provocate de Gheorghe Pârja, multe din figurile importante ale lumii culturale sau ale scenei politice de la Chișinău: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Natalia Pascal, Mircea Druc, Valeriu Matei, Vasile Șoimaru, ÎPS Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului (originar din Basarabia). Jurnalistul vede realitatea basarabeană în mod direct, dialoghează cu intelectualii și cu scriitorii, cunoaște și analizează cu luciditate, dar și cu revoltă scena politică de la Chișinău, scindată, ca raport de forțe, între Rusia și Europa, respectiv România. Conflictele din Transnistria, care vin ca o completare tragică a situației politice a Basarabiei, sunt urmărite de asemenea cu mare atenție. Cazul lui Ilie Ilașcu și al grupului său de intelectuali disidenți este receptat cu sufletul la gură în contextul instaurării unui regim transnistrean abuziv, după un scenariu ce pare mai degrabă o farsă istorică. Jocurile de putere, alegerile parlamentare și prezidențiale stau toate sub semnul aceleiași farse și manipulări prin amenințare și teroare. Dacă în anii ’90 unirea cu România părea să fie o prioritate, la puțin timp după politicienii de la putere renunță la această idee, făcând, indirect, plecăciuni în fața Moscovei, care are toate interesele active pentru a păstra Moldova în sfera ei de influență.

Jocurile politice perfide, antiromânești privilegiază relațiile cu Răsăritul, întinând imaginea celor mai importanți susținători ai românității și ai unirii cu țara, precum Ilie Ilașcu, Grigore Vieru, Iurie Roșca sau Valeriu Matei (1994). Victoria lui Snegur ține Basarabia mai departe sub aripa Moscovei. Pentru jurnalist e clar că acum, mai mult ca oricând, este momentul pentru evocarea cât mai pasionată a memoriei acestui ținut și a încrederii că unirea se va face în ciuda dominației de moment. În 1996, proclamarea limbii moldovenești ca limbă oficială a Republicii Moldova este o altă palmă pe obrazul demnității românești și al speranței în realizarea unificării cu România. Scriitorul Valeriu Matei sintetiza, într-un interviu acordat lui Gheorghe Pârja, în același an, dezideratele prounioniștilor basarabeni, care s-au grupat în formațiunea politică de opoziție pe care acesta o conducea, Partidul Forțelor Democratice, și care au înțeles că drumul oportun pentru Basarabia este cel al integrării „multilaterale și graduale cu România”, pentru a se putea integra mai apoi în structurile europene și euro-atlantice. În acest sens, era nevoie de realizarea unor pași politici importanți, precum: „lichidarea tuturor consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov”, „restabilirea conștiinței naționale românești”, „restabilirea valorilor patrimoniului culturii și spiritualității românești”.

În contextul accentuării dominației rusești, prin protocoalele pe care regimul Snegur le semnează cu Moscova, dar și prin realitatea zilnică trăită de populație, se naște din nou pericolul dispariției identității românești. Slăbirea relațiilor oficiale cu România conduce spre o stare și mai accentuată de prigonire a spiritului național, căci, pentru a bloca accesul la valorile naționale, în Basarabia se ard cărțile scriitorilor clasici români. Patriotul Ilie Ilașcu continuă să fie întemnițat, fără ca vreun reprezentant al marilor democrații occidentale să ia atitudine în fața acestui abuz, astfel încâ jurnalistul ajunge la concluzia că „Basarabia, devenită stat, este una dintre cele mai stranii anomalii ale Europei”.

Calitatea de poet, de o sensibilitate izvorâtă din spiritul românesc arhetipal, în care legătura cu sacrul e intrinsecă, îl face pe Gheorghe Pârja să vadă dincolo de suprafața evenimentelor, în sufletul oamenilor, fapt care dă discursului său jurnalistic ceva din profunzimea unui mesaj profetic, revoluționar și în același timp testamentar. Sentimentul datoriei, al misiunii asumate răzbate din toate textele pe care le-a scris de-a lungul anilor despre Basarabia, fie că ele au o temă culturală, fie că surprind aspecte politice sau sociale. Tributară unei mitologii resurecționale, al cărei model este cel creștin, problematica basarabeană reactualizează modelul patriotic pașoptist, semn că istoria s-a poticnit în acest colț de pământ românesc și a rămas, iată, cu mai bine de un secol în urmă. Această transpunere a Moldovei de dincolo de Prut și a destinului ei în parametrii mitului cristic este explicitată în articolul Basarabia interioară, din mai 2001, pornind de la o carte a academicianului Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, unde problemele de estetică nu pot fi totalmente disociate de cele etnice, istorice sau sociale, căci scriitorul basarabean are încă sarcina mesianică a bardului romantic, el trebuie să fie o voce a poporului său, un garant al rezistenței sale spirituale în istorie: „Christul basarabean este un Mântuitor social prin excelență ca și iudeii de altădată”, „un erou național”, „un eliberator politic”, „un crainic de noi vremuri”. Poeților le-a revenit această misiune grea a rezistenței spirituale în fața tăvălugului rusesc, iar celebrarea Limbii Române și a rolului ei identitar a căpătat accente aproape religioase.

Tragismul existențial are în destinul scriitorilor din Basarabia o coloratură romantică, astfel încât nume precum Grigore Vieru, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu sau Emilian Galaicu-Păun se înscriu, în viziunea jurnalistului, în tipologia lui homo christianus. De altfel, discursul naționalist și patriotic care a vizat Basarabia ultimelor trei decenii s-a definit prin accentele patetice și duioase, dublate de acea dulceață tragică a inflexiunii graiului vorbit dincolo de Prut, cu arhaismele lui savuroase, de o culoare inconfundabilă. Încrederea că idealurile spirituale nutrite de-a lungul generațiilor se vor realiza într-o zi este imboldul care a ținut treze conștiința românească și preocuparea pentru valorile spiritului întipărite în limba română. Poate doar într-o lume a flagrantelor privațiuni de libertate rolul poeților în cetate este apreciat cu adevărat și, nu întâmplător, în Basarabia poeții au dat tonul inițiativelor culturale și naționale. Gheorghe Pârja îi cunoaște direct, dialoghează cu ei, îi susține de la distanță și îi încurajează prin verb.

În anii ’90, revenirea la o stare de normalitate culturală și socială era o preocupare constantă care slujea, evident, consolidării identității naționale a basarabenilor, atât de zdruncinate de istoria ultimului veac. Poeții Aurel Busuioc, Nicolae Dabija, Nicolae Popa, Vasile Levițchi, Mihai Cimpoi semnalau nevoia de a revigora cultura și condiția creatorului în scopul revenirii la normalitate, de sincronizare a valorilor, pornind de la cele culturale spre cele sociale și economice, ca prim pas spre un deziderat firesc, cel al unirii cu Țara. În acest context, spunea Nicolae Dabija, scriitorii au menirea „să-și ajute concetățenii să deosebească adevărul de minciună, lașitatea de curaj, credința de îndoială” și „nu au dreptul la odihnă, la blazare”. Pledoaria pentru cultură și pentru limba românească este constantă, pentru că dacă aceste valori sunt pierdute, un popor nu mai are nimic și doar prin ele poate renaște din propria cenușă. Sărbătorirea simultană a lui Eminescu, poetul național, pe ambele maluri ale Prutului în 1999, este un semn al unității în spirit, în pofida relațiilor politice și economice defectuoase dintre cele două țări românești.

Perspectiva intrării României în UE a creat în politica moldovenească o mișcare de apropiere de Țara Mamă. Ideea de a oferi basarabenilor cetățenie românească va declanșa un intens fenomen al migrației spre Occident. În 2001, la conducere revin comuniștii, președintele Vladimir Voronin fiind un declarat filorus. Situația din republică este tot mai dramatică, iar relațiile cu România tot mai slabe, dar conștiința cronicarului rămâne trează și îndeamnă la neabdicarea de la eforturile apropierii: „Basarabia este greu de redresat. Sărăcia este lucie. Deocamdată asta este situația. Eu zic: călătoria românească spre Basarabia continuă. Cu orice preț”.

Ultima piesă a puzzle-ului este datată ianuarie 2018 și intitulată Reunirea și ochii Basarabiei – privire îndreptată cu luciditate spre prezent, dar și spre un potențial proiect pentru unificarea cu România, așa cum este circumscrisă de recenta apariție a cărții Reunirea – realități, costuri, beneficii, semnate de Dan Dungaciu și Petrișor Peiu. Autorii constată că în actualitate nu există proiecte politice de unificare cu România, ba mai mult, modelul rusesc se impune ostentativ, mai ales prin intermediul mass-mediei. Proiectul unificării Republicii Moldova cu România nu este însă considerat utopic, dimpotrivă, este văzut ca singura soluție de integrare în Europa, care depinde în mare parte și de politica de la București.

Călătoria spre Basarabia, ca spre un acasă îndepărtat, un dublu al lui acasă cel cotidian, a continuat pentru Gheorghe Pârja până azi, semn că idealul unității naționale este nutrit constant, în ciuda politicii oficiale, și că foarte importanți sunt pașii care reduc distanța până la el. În încheierea aprecierilor noastre amintim o consemnare din 12 noiembrie 2001, care devine emblematică pentru relația pe care jurnalistul o are cu Basarabia. Orice descindere acolo este trăită ca o inițiere care scoate la suprafață și dramatismul, dar și latura pozitivă a situației. După un deceniu de la proclamarea independenței, lucrurile par mai așezate, cel puțin din punct de vedere cultural. Intelectualii luptă cu stoicism pentru a face să apară cărțile și revistele în limba română.

Dincolo de aspectele politice, Gheorghe Pârja constata, în 2001, că în Basarabia există „o lume firesc românească”, alcătuită din intelectuali maturi și valoroși, precum Grigore Vieru, Mihai Cimpoi sau Nicolae Dabija, care apără și promovează valorile identitare românești, astfel încât poetica percepție a luminii este dătătoare de optimism: „Toamna în Basarabia stă sub semnul luminii și al unui spirit istoric de care trebuie să ținem seama”. Istoria Basarabiei se scrie în continuare zi de zi. Suntem martorii ei, implicați sau dezinteresați. Cronicarul continuă să observe, să purceadă în călătorii inițiatice, ca într-o ascensiune spiralată spre ideal, căci dorul de Basarabia a devenit pentru Gheorghe Pârja o adevărată datorie profesională, morală, istorică.

Ștefan Aurel DRĂGAN

De veghe în al timpului turn

Stau rezemat cu spatele de al timpului turn

în care, necontenit, un clopot tot bate

spre neodihna mâinii care mă sprijină de aer

şi a talpei ce opreşte al lutului zbor,

ce zădărniceşte marea universului roată –

nu ştie nimeni de când se-nvârteşte

ca să ţină odată-n căuş

strigătul de sete obosit de atâta urcuş –,

animal ce-şi leapădă la fiecare pas haina

şi la celălalt alta i se aşterne în drum.

Neastâmpăratul licurici mă va pierde

printre veşti de-ntuneric şi răcoare.

Paznicul luminii se apleacă peste zori,

strigă neodihna neînvinsului somn

care cu zmeul a stat milimetric la trântă...

Un alt stăpân tot caută prin vremi

neastâmpăraţi sori

peste care încă nimeni nu s-a declarat domn.

***

Dincolo de popas

În locul meu nu poate să stea nimeni;

l-am câştigat

dinainte de a fi abandonat în hăţişul istoriei...

Ele, ursitoarele,

au vrut să mă cheme din neştiute genuni

acolo unde mă aştepta leagănul gol,

unde un plâns anume a descifrat grija,

unde suferinţa diurnă nu era cunoscută,

unde pe malul veşniciei nu s-a pus semn,

unde în urmă nu s-a pus îndemn.

Dintr-odată covata lumii s-a răsturnat

şi am curs spre al frumosului vad;

cu aripi nevăzute

fiinţe minuscule au început să mă bântuie,

să-mi fure din traistă ca să-mi liniştească pasul,

să-mi arate zarea unde zborul se tânguie,

m-au împins dincolo de-un popas

ce zace în călcâiul ce scurmă în ce a mai rămas.

***

Următorul pas

Dacă mi-ar fi dăruită încă o clipă

aş iubi cum nu am ştiut să iubesc,

aş griji de prunci cum nu am ştiut să grijesc,

aş trudi în ogorul lumii

cum n-am ştiut sâmănţa s-o-arunc

şi cum n-am ştiut ce durere lăsat-a mama

lângă mine, la umbră, plângând lângă plug,

aş alerga prin toate văile pământului, fără răgaz,

şi aş trece în zbor peste al lumii prilaz.

Dar clipa s-a dus amăgind

presupusul răgaz

şi eu mă plimb pe cărare, singura ce mi-a rămas,

grăbind pasul spre capătul

ce mă cheamă

şi fuge de mine la următorul pas.

Nesfârşita cărare a lumii

Cărările lumii nicicând nu se gată,

alte poteci ies în cale din ochiul tainei clipind,

alt murmur, altă şoaptă de fericire

de haina speranţei se-agaţă ca spin.

Un fabulos animal cu blană nevăzută

în noapte mă poartă ca să-mi alunge gerul,

să mă ducă pe a spaimei cărare

de unde nu ştiu a mă întoarce...

doar strigătul pruncului spre care mereu alerg

îmi desluşeşte o uşă spre o nouă chemare.

Ajuns la capăt, la un luminiş fără tărâm,

un cântec nemaiauzit mă strigă şi-mi arată

că alte cărări vor să se nască

şi la crucile drumului stelele altă poveste şoptesc –

despre frigul nesfârşitului drum

ce nu vrea să se oprească.

***

Povara de cântec

Luna-i mândră,

oamenii stau, se preumblă, alungă frica.

Necontenit, animale ascunse

se strecoară pe lângă tristeţile umane.

După colţ un iepure face zarvă-n zadar

pentru a alunga moştenita povară de vină

lăsată sub un spin social

ce nu mai înspină.

Luna-i mândră, morţii umblă,

ţi-am spus de-atâtea ori, Măriucă.

Tu m-ai ascuns sub povara de cântec,

sub marea piatră care neobosit ne îmbină.

***

Singur pe punte

Clopotele, fără motiv şi fără regulă, au început să bată,

şi fără vrerea lor,

de parcă s-au pornit să se spargă,

de parcă era semn de sinucigaşă dezintegrare,

de parcă n-ar fi trase de mână de om

ci de o nevăzută chemare,

mânate de o grozavă ameninţare venită de niciunde;

suflul unui duh încolăcit pe funie fără scăpare.

Creanga se apleca înspăimântată,

zidul ameninţa cu surparea,

şuvoiul a trecut peste margini părăsind al lumii drum,

întorcându-se-n al lui cuib de sub piatră.

Un om cu cartea-n mână

striga zadarnic la răspântie împotriva vremii

ce alerga lepădând a vieţii parte

în faţa unui nebun ce ameninţa

că valul universului pe braţul lui se împarte.

Eu, rămas singur pe punte,

făceam semne spre clopotul năuc:

pe unde să mai apuc?

***

Chemarea

Toate suferinţele lumii se sting şi se adună sub lut,

strigătul se spulberă-n zarea cea fără hotare,

doar ecoul lor mai amână cărarea spre un loc neştiut

unde se scaldă miriade de sori

şi de acolo ne trimit o necontenită chemare.

Nimănui nu-i este străin drumul spre lumină,

din hăul fără margini întind braţul să caut vremea,

mă-ncălzesc cu o hrană lumească

pe care nimeni nu are puterea

pe deplin să o cucerească,

să-i smulgă anotimpul şi leacul;

nimeni nu poate pe deplin să-i aline suspinul

şi în călcâi să-i înflorească spinul.

***

Întrecerile lumii

Gloria odihneşte întotdeauna pe aripi de zvon

şi se scrie pe coperţile unui registru

în care se socotesc neajunsurile zilnice,

cum ai lăsa o moştenire unui muşuroi de furnici

peste care s-a năpustit un viespe rebel pus pe gâlceavă

asupra precarului acoperiş al lumii

ce se deschide necontenit spre cerul ce cheamă spre lumină...

la porţile unde stau de strajă puhoiul şi colţul de frig

cuprinse-ntr-un picur.

Dar tu poţi alerga oriunde fără ţintă,

te poţi smulge din toate întrecerile lumii,

chiar dacă o altă stea te-ar culege

spulberându-te în nemărginire;

ţi-ar lăsa doar dorul după firul de praf rămas

la capătul celălalt al pierdutului drum

ca să-l scuturi de pe talpă şi să-l laşi zălog;

doar universul va hotărî să-l dăinuie într-o continuă cântare.  

Cornel COTUȚIU

CROCHIU

Se așezase pe banca scuarului nu fiindcă ar fi fost obosit. De altfel, se surprinse mirat, ca și cum se vedea pe sine însuși cum se așază. Amuzat, își spuse: „În fond, de ce n-ar fi nedumerirea motiv să te așezi pe o bancă?”. O ciudățenie i se întâmplase, pur și simplu. Reluă imaginea, ca și cum secvența începe cu „Va să zică…”

El, pe trotuar. Puțină lume la ora aceasta pe stradă, ca într-o zi leneșă de sâmbătă. În față, la vreo patruzeci de metri, ea, ființa aceea, mergând în aceeași direcție cu el și cu aceeași lentoare a pasului: părul adunat într-un coc pe creștetul capului și, deasupra, umbrela verzuie, pentru soarele verii în amurg; era de înțeles, razele parcă treceau pe deasupra pământului și loveau ochii. Spatele îngust, acoperit de un tricou vărgat, părea că înțepenise într-o plutire calmă. Purta blugi albi. Și deodată gândul: „Uite fundul lui Cipcirip.”

De unde până unde această năzbâtie?! De la distanța aceasta nu-i vedea nici măcar o frântură din profilul feței și ea își ținea capul imobil. „Bine, fund-fund, dar de ce tocmai Cipcirip?”

De doi ani de când intra la bancă, o dată pe lună, să-și plătească rata, doar atât vedea din ea: jumătatea de sus, de deasupra biroului. Încerca
să-și amintească dacă vreodată ea să se fi ridicat de pe scaun. Nu, lunar, aceeași jumătate de făptură, cu brațele pe tăblia mesei, ba goale, ba acoperite de mâneci, după anotimp. Unghiile îngrijite decent și degetele numărând bancnotele delicat, parcă mângâindu-le. Pieptul, după arcuirea bluzei, i se bănuia zvelt. Dacă ar fi privit-o vreodată ca pe o femeie, acum i-ar fi numit „sâni”.

Mirarea lui Dionis creștea, căci nu mai făcuse până acum acest fel de inventar al alcătuirii unei ființe sau cel puțin a lui Cipcirip. E adevărat, din primul moment, de la prima rată, când a ajuns la casierie, îi remarcase pletele șatene, arcuite spre umeri și expresia feței, binevoitoare, dar cu o nuanță de ceva de genul: Tu ce cauți aici?

Tocmai: Ce căuta acolo, câtă vreme ar fi putut foarte ușor să ceară contabilei să-i fie trecut salariul pe card. Ce să-i fi spus acestei doamne sau domnișoare? În caz de apelativ, chiar nu ar fi știut de prima dată cum să i se adreseze, căci arăta a avea o vârstă incertă. Spre ori peste treizeci de ani?

Se mutase cu serviciul acum trei ani în acest oraș atât de depărtat de cel în care venise pe lume, ca să scape de vederea acelei scorpii care i-a stors naivitatea, credulitatea de bărbat partener și l-a cantonat în repulsie, fie chiar la vederea ei întâmplătoare, cu atât mai puțin să-i fi suportat vocea cu sonorități perfide. A venit aici hotărât să-și reducă traiul la obligațiile din fabrică și la o terapeutică vegetare – așa spera. Lectură, televizor, bucătărie, drumeții. Încât, la prezumtiva întrebare a femeii acesteia – „Tu ce cauți aici?” – i-ar fi putut răspunde: „Uite-așa, ca să mai umblu.”

La vreo jumătate de an după instalarea în oraș, o vizită la mănăstirea de la poalele îndepărtatului munte avea să-l situeze într-o postură neașteptată. Locașul, vechi de două sute de ani, adăpostea o expoziție permanentă de carte bisericească și icoane pe sticlă căreia i se dusese vestea. Acesta fusese motivul și nu altul de a ajunge și el acolo; imboldul se datora și amintirii unui prieten plastician, obsedat de a picta el însuși pe sticlă, dar nu pe teme biblice – dar a trecut în amintire, din cauza unui accident fatal de mașină.

Ghid i-a fost o tânără călugăriță – avea să afle mai târziu că maica stareță chiar o lăsase în grija ei, inclusiv, astfel strădania de a se ocupa de vizitatorii dornici să vadă colecțiile, întrucât, în ciuda vârstei, se dovedise a fi bună cunoscătoare a pieselor muzeale; de altfel, prima treaptă de liceu o făcuse la o școală de artă plastică, la asta adăugându-se un fel de dulceață a comunicării, care încânta pe cei veniți de dinafară. Asta i s-a întâmplat și lui, iar ea, văzându-l interesat real de ce vedea și i se spunea, se însuflețise ea însăși în dialog.

În final, a avut imprudența să-i spună: „Măicuță, ești așa de tânără și atât frumoasă. De ce ai ajuns aici?” Nu era reproș, ci curiozitate. Și așa i-a aflat povestea: Erau în familie șapte fete, numai fete, o sărăcie lucie, doar două au reușit să se mărite, mama acasă, iar tata muncitor forestier. Totuși, ea a reușit să facă zece clase, după care ar fi trebuit să meargă la oraș, pentru treapta a doua. „Cătălino, i-a spus tata, nu te pot ține acolo. În rest, fă ce vrei.” Și a hotărât să vină aici, în chip de călugărița Eufrosina. Dar, la nu multă vreme, a găsit o posibilitate să-și ajute bănește familia. Și, spre edificare, i-a arătat o ușiță: „Acolo îmi țin puținele mele lucruri, dar este și… un pat. Cine vrea să mă însoțească acolo…”

Dionis a țâșnit în curtea mănăstirii ca din țeavă de tun… Numai că peste două săptămâni a revenit și s-au înțeles, dar nu aici să se îmbrățișeze, ci undeva afară. Ea era pregătită și pentru asta, l-a îndreptat undeva în pădure, urmând să apară și ea, după ce-și va fi cerut învoire de la maica stareță, să aducă apă de la izvorul cutare. Ea avea telemobil, încât, nu foarte des, pe vreme bună, se întâlneau. Dar, pe cât era de volubilă în sala de expoziție, pe atât era de inertă între boscheții din desișul pădurii. Era impropriu să consideri împreunarea acest „a face dragoste”. Devenise degradant. Pentru amândoi. Și nu s-au mai văzut.

Dionis avu din nou un icnet de stupefacție amuzată: „Auzi, ce-mi trecu prin cap, cică, curul lui Cipcirip. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, poate nu era ea! Ce m-a făcut să cred că ea este?! Și nu să remarc altceva, ceva de genul: Uite un coc, ca un țugui…”

În a treia lună de rate la bancă, mai întâi intrase la farmacia de alături să ia, după cum îi recomandase doctorița Mioara, un preparat pentru somn. Fusese foarte mirat să vadă o punguliță din celofan cu un fel de mici gogoloaie. Farmacista l-a încredințat că nu a greșit:

Da. Aceste mici chifteluțe au rezultat dintr-o sumedenie de plante de pădure și exotice. Așa sunt preparate, după cum le vedeți.

S-a resemnat cu un zâmbet ironic – către nimeni –, dar, la bancă, i-a venit brusc s-o întrebe pe Cipcirip:

– Domnișoară, ai idee cum se mănâncă bâzdâgăniile astea?

Iar ea, după ce l-a privit nedumerită, i-a răspuns, ca o concluzie către un copil nătâng:

– Cu gura.

Surpriza răspunsului i-a lăsat pe amândoi cu ochii larg deschiși. Ca imediat să izbucnească într-un râs gâlgâitor. Așa, a vrut să știe cum o cheamă, dar continuând pe un ton relaxat, deși îi văzuse numele pe ecusonul de la pieptul halatului:

– Domnișoară Cipriana, te cheamă Nicoleta?

– Nu, mă cheamă Grigore.

Astfel a aflat că primul născut al mamei fusese un băiat, pe care l-au botezat Ciprian, numai că după o lună a murit. Încât, la a doua naștere, a dorit să-și numească fetița Cipriana.

– Ei bine – o preveni Dionis –, de acum încolo, vei fi pentru mine Cipcirip, iar cu prima ocazie vom bea un ceai din bâzdâgăniile astea.

Lună de lună, se vedeau la casierie, în postura a doi oameni care în scurtul dialog ce se întâmpla, unul să spună o glumă, iar celălalt abia s-o aștepte. O singură dată, Cipcirip fu aceea care l-a întâmpinat în maniera asta, deși în spatele lui Dionis se agitau două persoane stând la rând.

– Știi prea bine despre scoțieni cum că sunt foarte zgârciți. Ei bine, tata le spune celor trei copii: Dacă în săptămâna asta sunteți cuminți, duminică vă duc la cofetărie, să vedeți cum mănâncă oamenii prăjitură.

Din spate, un hâtru i s-a adresat:

– Arătați-i, domnișoară, prăjitura, că altfel pierd trenul.

Dionis se ridică de pe bancă cu o hotărâre care, brusc, îi încălzi pieptul. O căldură ca o descoperire: Starea aceasta se datora imaginii ei, parcă înrămată în fața ochilor… Apoi gândul: Oare ființa aceea cu umbreluța avea cercei?

A doua zi, înainte de prânz, își găsi un motiv să iasă din fabrică și o ținu repede spre bancă.

– Dio!... exclamă Cipcirip surprinsă. Acum?!... Mai e o săptămână până să...

Conveniseră să fie alintat cu diminutivul acesta al numelui său.

Avea cercei. Și ce-i cu asta?! Dacă cea de ieri avea sau nu avea, ce-i cu asta?!

– Cipcirip, tu ai umbreluță de soare?

Nedumerirea ei îi spori lui Dionis emoția.

– Da. Ciudată întrebare.

– Ce culoare are?

– Verzuie. Hai că ești nostim!... Ce te uiți la mine așa? De parcă nu m-ai mai văzut niciodată.

Celălalt înclină capul într-o parte, relaxat:

– Chiar că nu. Și ai cumva blugi albi?

Ea dădu din umeri, ca un fel de replică: Ei și?!

Dionis se întoarse și ieși cu pași repezi. Bănuia că o lasă pe făptura de la ghișeu stupefiată de un asemenea comportament.

La ora 5, personalul băncii începea să iasă. Poate Cipcirip o fi cea care închide clădirea...

Da, devreme ce apăru cu o legătură de chei în mână. El se desprinse de după tulpina stejarului, oprindu-se în calea ei. Îndreptă o pungă de celofan spre ea.

– Te invit să prepari un ceai din bâzdâgăniile astea.

Mai întâi, Cipcirip își aplecă bărbia spre piept, apoi, încet, își ridică fața. Avea ochii înlăcrimați. Dar rosti, pe un ton de caldă bunăvoință:

– Ești emoționat…

– Doamne, abia acum văd ce frumos verde are privirea ta!

Dariusz PACAK

„CUM VA FI CHIPUL TĂU”

„... în dar îți trimit – doar poezia!”

(C. K. Norwid, Către Bronisław Z)

Drumul spre Tărâmul Poeziei nu are prea multe în comun cu luminile rampei, cu faima și gloria. Ne duce mai degrabă cu gândul la un ținut cu Poteci montane, pietroase, prăfuite, străjuite de ciulini. Călătoria ne poartă pașii pe buza prăpastiei, mereu în pantă. Se poate să ne ducă prin pustiu și prin mlaștini pline de bălți înşelătoare și răstoace. Prin locuri pe unde ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu moartea.

Elena Liliana Popescu străbate drumul acesta. Nu-și face multe iluzii. Își urmează călăuza – ecoul existenței sale străvechi, care îi trasează parcursul poetic (Ție). [În textul original (în limba polonă) al prefeței, fragmentele citate în limba română din poeziile autoarei sunt însoțite de versiunile în limba polonă ale acestora. De altfel, toate poeziile ale căror titluri sunt menționate în acest text au fost traduse și publicate în limba polonă de Dariusz Pacak.)] Și, cu toate că acesta o poartă prin multe continente, poeta depășește granițele trasate de imaginația omenească (Să-ncerc). Știe foarte bine că Tărâmul acesta se întinde dincolo de orice închipuiri, dincolo de posibilitatea percepției umane: „Dacă s-ar putea vreodată / să auzi neauzitul, / să priveşti în nevăzut / şi să afli neştiutul, / ar urma iar începutul?” (Dacă).

Poeta este sigură de izbândă în lupta pentru dobândirea cunoașterii de sine, este sigură de răsplata care o așteaptă la final de drum – Fațetele Adevărului. Tinde spre locul unde cuvintele nu ființează, spre locul unde toate dimensiunile sunt vrăjite în Liniște. Învăluită de Iubire, se eliberează din robia ,,civilizației oglinzilor” (Spune-mi), invitându-ne să facem efortul de a păși împreună cu ea „dincolo de Vălul Iluziei”, atât de la modă în prezent.

Pe calea aceasta, dacă ne permite tenacitatea, ajungem inevitabil în fața Porții Fără Uși, dincolo de care ne așteaptă libertatea și independența mult visate. Chinurile și eforturile îndelungate, surmontarea eșecurilor și depășirea momentelor de îndoială, adeseori traiul în afara societății, merită din plin ,,aplauze”. Și, în sfârșit, ajungem la acel moment: ne aflăm în umbra unei construcții uriașe, a cărei măreție depinde de contribuția noastră de până atunci și de așteptările pe care le avem în legătură cu viitorul. Pe cei care izbutesc să ajungă până aici îi așteaptă totuși prima dezamăgire. Străbaterea acestui loc trezește în suflet două feluri de simțăminte: sentimentul că am scăpat de Drumul parcurs până atunci, sentimentul de fericire la gândul libertății care ne așteaptă – sau cel puțin așa ni se pare nouă –, mândria că în orice clipă, pătrunzând în Tărâmul Poeziei, devenim autentici în Artă, că îi vom vedea adevăratul chip – nu numai reflectarea efemeră de până acum –, dar în același timp, ne dă târcoale teama de necunoscut. De fapt, nu știm ce este dincolo de Poartă, ce este în realitate acel „Văl al Iluziei”, ce ne așteaptă în spatele lui, cine suntem...

Ce lovitură mare și neașteptată se dovedește întrezărirea, pentru prima oară cu adevărat, a scopului nostru, trăirea pentru prima oară a conturului poienilor nețărmurite ale Tărâmului Poeziei, momentul când  ne dăm seama de pustiul în care ne-am afundat, după ce am lăsat în urma noastră Poarta.

Și atunci trăim următoarea umilință – conștientizare a vastității materiei transcendentale a poeziei în raport cu temerarul, ale cărui forță și măreție par să fie asemenea colbului. Se conturează noi valori: cine este poetul și unde se află sensul și Adevărul Căii?

În fața noastră se întinde un teritoriu dogoritor și nețărmurit, unde fiecare dintre cei care au pornit la Drum nutrește speranța de a se putea apropia de Adevăr... Înaintăm în singura direcție care ne este cunoscută. Iar spațiul necunoscut din jurul nostru e luminat doar de flacăra care arde în noi când incandescent, când abia mocnit. Direcția ne e trasată de Forma Pură care strălucește în fața noastră... în noi... atât de aproape și totuși departe, atât de evidentă și totuși intangibilă, asemenea Acoperișului Lumii, asemenea Maicii Universului (Tu)... Impresia este similară celor din sutele de observări ale cerului: de cele mai multe ori putem recunoaște fără greș un crâmpei de cer de departe, ba chiar de foarte departe, dincolo de posibilitățile percepției. Nu este printre preocupările și îngrădirile unei zile obișnuite. Suntem atât de „normali” în existența de zi cu zi: am suferit mutații operate de sistemul de văluri, devenind un produs confecţionat să corespundă nevoilor sistemului... Deși întregul cer strălucește deja în noi încă din zorii umanității, fiindcă suntem reflectarea acestuia și a tărâmului... cu disperare căutăm cheia... spre care ne conduce o forță necunoscută...

Fără să ne pierdem curajul, având în inimă un sâmbure de nebunie, putem să ne lăsăm ispitiți să dăm la o parte vălul, pentru a pătrunde pe tărâmul care nu a mai fost descoperit de nimeni până acum, pășind pe un pământ care, de cele mai multe ori, ne va fugi de sub picioare, punându-ne sufletul în brațele vântului, mângâindu-l cu razele soarelui, plonjând în străfundurile mărilor, unde plămânii nu ne ajută să respirăm, iar ochii nu ne ajută să vedem...

Acolo drumul este vast. Drumul este scopul. Acolo drumul apare nesfârșit, întrucât piscul pare mereu prea îndepărtat, prea uriaș – chiar și pentru cei care au renunțat de mult la aur, pietre prețioase și la lexicoanele nemuririi. Pe Tărâmul Poeziei, întotdeauna mai rămâne de dobândit Iubirea.

Iar Poeta tocmai pășește pe acest drum... Și încearcă să ne transmită că Filozofia și Poezia, înțelese ca parte inerentă a fundamentului existenței umane, sunt indispensabile pentru cunoașterea vieții, a Vieții Adevărate, așa cum este viața pe Tărâmul Realității (Nu mi-ai spus).

Totuşi nu-i este dat oricui să cunoască acest fapt. Nu oricine, conștient de aceasta, vrea să facă efortul de a accepta provocarea (lucru care pare straniu!) să participe la înțelegerea deplină a propriei existențe (Clipa aceea).

Totuși, dacă decidem să facem alegerea corectă, ar trebui, transformându-ne, să facem o faptă bună și plină de înțeles real, o faptă de valoare adevărată. Numai în felul acesta între noi poate fi Iubire, iar noi, în consecință, vom fi răsplătiți cu iubire (Sunt inima mea). Și atunci, asemenea celor drepți, vom bea din Cupa Fericirii, umplută din Izvorul Strălucirii. Nu există altă cale.  [„Cei drepți vor bea dintr-un pahar, amestecat cu kafûr (izvorul de apă din Rai, de gustul și culoarea camforului), / un izvor din care vor bea robii lui Dumnezeu, lăsându-l să curgă mereu / aceia care împlinesc juruința… Sura LXXVI (Sura omului) 5-7 [în:] Coranul, traducere din limba arabă, introducere şi note de Silvestru Octavian Isopescul, Cartier, 2005.]

Iar dacă rațiunea abia dacă „înțelege” această condiționare, iar sufletul speriat nu ține pasul cu rațiunea și nu ne dezleagă din lanțurile ei, nu ne mai rămâne nimic altceva decât un alt văl al proiecției egoului – cancerul omului contemporan. Lumea din jurul nostru este complet diferită de aceea care ni se pare că este, și ea nu este o lume a obiectelor, nici a aparențelor. Așa-numita realitate este exact propria noastră interpretare, și nici sistemul real de valori nu este produsul eticii omenești. Aparența a pus stăpânire pe noi. Totuși lumea și noi în această lume nu suntem o simplă iluzie. Iluzie este doar ceea ce au reușit să perceapă până în acest moment simțurile noastre imobilizate în cătușele captivității. Catharsisul ne dă Libertatea… Cu toată forța poetică de care dispune, Elena Liliana Popescu ne ajută să conștientizăm adevărul, netezind marginile Drumului și invitându-ne să pășim și noi pe el (Imn Vieții). Explorarea Drumului presupune realizarea de către fiecare individ a Roții Samsarei, prin întoarcerea ei spre întreaga lume, dar și prin reacția lumii infinite la existența umană. Această interacțiune, în opinia mea, creează plenitudinea transcendentală a creuzetului existenței. Și aici sunt de acord cu poeta: și stihuitoarea vede Drumul ca pe o năzuință spre Plenitudine. Dar manifestările artei, creațiile artistice și alte efecte ale activității artistice sunt numai semne premergătoare care atestă și confirmă noile etape ale drumului și ale evoluției exploratorului, pe care acesta la început le urmează, apoi le biruiește și le cucerește.

De altfel, în introducerea Ție, cel ce citești aceste poeme…, poeta subliniază cu mare simplitate: „Cunoaşterea de sine, idealul cel mai simplu şi totodată cel mai greu de atins, este scopul fiecărui om în parte şi al lumii întregi, acestuia fiindu-i subordonate toate căutările noastre”. Mai este oare nevoie să mai adaug ceva?

Urcând pe culmi până la pășunile vaste, la care nu avem în mod obișnuit acces, putem vedea mai mult? Încălcând legea iluzorie a hotarelor, călătorind fără speranța sfârșitului, putem oare nădăjdui că o să cunoaștem începutul? Cât praf trebuie să ridicăm pășind pe acest drum, împărtășind soarta unui proscris, pentru a ne întoarce… dar oare încotro să ne întoarcem? Ce înseamnă stigmatul originar, prăbușirea în delirul cotidian… și ce înseamnă chemarea izvoarelor clocotitoare? Ajungând pe pășunile înalte ale cerului, putem afla mai mult… „În fața Timpului nemuritor / fără dimensiuni / secțiuni și înșiruiri de cuvinte / fără forme și orizonturi / fără individualizări și erori / devenim Plenitudine netulburați ca Liniștea” [Fragment din poezia autorului prefeței, intitulată Ludzkie utracenie (Pierderea omului), Nowy Sącz, 2013, Polonia].

Ce vei găsi sub masca de azi – un alt văl? Sau poate, în sfârșit, adevăratul fundal, adevărata oglindă care reflectă înfățișarea tuturor lucrurilor așa cum sunt ele cu adevărat?!

Dimensiunea Plenitudinii, fără reflexe și vizualizări, fără sentimentul propriei importanțe. Umbra Porții fără poartă… Și ni se va părea atunci că lumea se prăbușește…

Așadar, cum arată ,,Chipul tău”, cititorule? [Fragment dintr-o cunoscută parabolă din Budismul Zen, Școala Rinzai: „Care a fost chipul tău originar / mai înainte ca părinții tăi să se fi născut? / What was your original face before your parents were born? [in:] Seung Sahn, Kompas Zen. - în original: Case 23 in Mumonkan (Gateless), 1229, collection of 48 koan.]

(Prefață la volumul de poezie Clipa aceea, de Elena Liliana Popescu, Editura Eikon, 2018, traducere din limba polonă de Cristina Godun)

Maria PAL

Pământul ce încărunţeşte

zborul te învaţă

cum să închizi umbra într-o colivie

numai în zile de sărbătoare

lumânarea

cum să aprinzi timpul la ambele capete

noaptea

cum să te aşezi cu tandreţe

în pământul ce încărunţeşte

în locul tău

***

Goliciunea unor zboruri

imaginaţia încearcă să vindece

îngerul amână fără niciun cuvânt

plata încă nu-i îndeajuns

mărgăritare şlefuite doar în colţuri

fără nicio faţetă

se bulucesc în inima ta

în neştire

bezna bâiguie ceva despre linişte

despre goliciunea unor zboruri

despre eşecul orbilor de-a cunoaşte lumina

***

Surâsul acestor clipe

norii zâmbesc

ca nişte iepuraşi fulgeraţi de panică

pasărea misterioasă ce s-a pitit în piept

dăruieşte ceruri tuturor

deşi poartă pe aripi

un iad cutremurător

o, Doamne,

ce tăcere de plumb în surâsul acestor clipe

***

Plăteşti vamă

când te ridici să pleci

locul nu rămâne gol

angoasa îţi înşfacă umbra şi-o ţintuieşte

iar tu plăteşti vamă pentru fiecare unduire a ei

cu lumina ce-a intrat prin ferestre

cu mănunchiul de stele înfipt între coaste

cu sângele cristalizat de geruri harnice

numai aşa-nveţi

cum să te-afunzi mai adânc în tenebre

***

Nu cântăreşte nimic

cad anii în pietre

despicându-le cu tăişul limpezimii

şi trec neclintiţi hotarele trupului

o movilă de cenuşă devine copacul

ce-şi scutură frunzele deasupra gândului

tulburând fluturii dintr-un somn de mătase

pe talgerele ochilor tăi

noul nu mai cântăreşte nimic

mormăindu-şi fără grabă ticăitul monoton

orologiile văluresc nestingherite

planete întregi de tăceri

***

Autoportret

ploaia sculptează unduitoare

cu razele pierdute de felinare

în plin hazard

timpul se pictează singur

tăindu-ţi venele

în jur

cristale cu străluciri umede

nişte stele ce-nfloresc păsările-n copaci

şi-un recviem abia auzit în ochii tăi

***

Un alt fel de aer

stele smălţuiesc noaptea cu migală-ndoită

felinare indiscrete trag cu ochiul

la faţa lividă-a pendulei

la durerile ce se ţes împrejurul tău

ca plasele de păianjen netulburate de catastrofe

la firele nevăzute

pe care anotimpurile se scufundă-n morminte

simţi cum te smucesc nişte undiţe de plumb

prin geamurile ce rămân neatinse

un alt fel de aer citeşte-ntristat nescrise poeme

***

Îţi şterge umbra

trupul tău e format din orele

în care ţii locul paiaţelor în pieţe pustii

când toamna

amăgită de curiozitate

îşi trage seva din ceţuri

aşternute-s ruguri cu petale de sânge

imperii ale tuturora

dar numai sufletul tău

le stăpâneşte cu-adevărat pe deplin

spaimele se pot relaxa liniştite

cuvintele încărunţesc

şi şterg îndelung praful de pe umbre

cu lumini adormite

***

Mirificul trofeu

împresurat de singurătatea ce-ţi zbârnâie-n urechi

zideşti altfel de munţi pentru torenţii vijelioşi

inima-ţi bate puternic

precum cea a gladiatorilor ce ies din arenă

cu faima ningându-le-n carne

nu vezi nici piedestalele

părăsite de statuile ce s-au retras în muzee

cu liniştea ta înflorindu-le în palme

şi-o oferă învinşilor ca pe-un talisman fără preţ

***

Altfel nimic nou

tu în afara trupului

celălalt în afara eului

un peisaj déjà-vu 

un timp ce se sparge cu zgomot în tâmple

îţi desfiinţează izbânzile

şi te îmbracă într-o haină nouă

cu nuanţe-albăstrii

atropina nu-ţi mai limpezeşte privirea

de-un calm aparent

continui să sorbi netulburat întunericul

cum ai bea ceai dintr-o ceaşcă goală

***

Vor înfrunzi nopţile

când oceane se zbat sub povara absenţei

se-nmulţesc săgeţile

care pot deveni singurătatea ce te va nimeri

atunci

ramurile timpului vor înfrunzi în oasele tale

o mulţime de nopţi

***

Cei ce pleacă

tremurând

se-agaţă stele de ochii rătăciţilor

smalţul argintiu de pe vorbe s-a crăpat

răsucindu-se ca o piele uscată de şarpe

cei ce pleacă şoptesc

cu foşnet prelung ca de plopi

în hornuri lasă veşti cucuvele

oare cine va îndemna vântul să scuture cerul

să trezească zeii

fruntea îndelung să le-o plece

***

Ceaţa se zbate

hazardul care sfâşie ziua îţi adună toată suferinţa

imperturbabilă

înstrăinarea întinde o linişte duioasă peste ochi

metalul lacului nu-ţi mai împrumută chipul

ceaţa se zbate ca un fluviu învolburat

***

Natură statică

aduni în oglinzi

zâmbete ce dorm fără-acoperişuri pe străzi

întorci sunetele scăpate din clopot

în turla rănită

coşi fisurile ivite în ore

cu tăcerile strâmbe de ieri

şi mesteacănul îl priveşti liniştit

cum îţi înfăşoară umbra pe trunchi

trecând-o fremătătoare în frunze