CĂRȚI ȘI REVISTE

PRIMITE LA REDACȚIE

CĂRȚI:

• Niculae Gheran, Ex-temporale, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018;

• Mircea Opriță, Enciclopedia anticipației românești. Vol. I – Portrete exemplare, Colecția „Seniorii imaginației”, Editura Eagle, 2017;

• Mircea Opriță, Enciclopedia anticipației românești. Vol. II – Caleidoscop, Colecția „Seniorii imaginației”, Editura Eagle, 2017;

• Mircea Muthu, Repere culturale transilvane. Vol. II – Alte contribuții istorico-literare, Editura Școala Ardeleană & Scriptor, Cluj-Napoca, 2018;

• Salah Stétié, Cealaltă parte arsă a celui prea pur / L’autre côté brûlé du très pur (antologie bilingvă de poeme selectate, traduse și prezentate de Denisa Crăciun), Editura Timpul Iași, 2018;

• Ilie Gherheș, Maramureșenii și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Editura Gutinul, Baia Mare, 2017;

• Maria V. Croitoru, Nemaipomenita vacanță pe planeta piramidală, proză, Editura Singur, Târgoviște, 2018;

• George Ioniță, Leagănul toamnei, versuri, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018;

• Vasile Barbu, Sacramentul singurătății, versuri, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2018.

REVISTE:

• „Viața românească”, nr. 5/2018, București;

• „România literară”, nr. 18, 19, 20-21/aprilie, mai 2018, București;

• „Orizont”, nr. 4/aprilie 2018, Timișoara;

• „Tribuna”, nr. 376, 377/mai 2018, Cluj-Napoca;

• „Steaua”, nr. 4/aprilie 2018, Cluj;

• „Ex Ponto”, nr. 1/ianuarie-martie 2018, Constanța;

• „Actualitatea literară”, nr. 80/martie-aprilie 2018, Lugoj;

• „Ateneu”, nr. 584/aprilie 2018, Bacău;

• „Acolada”, nr. 4/aprilie 2018, Satu Mare;

• „Litere”, nr. 4/aprilie 2018, Târgoviște;

• „Caiete Silvane”, nr. 5/mai 2018, Zalău;

• „Familia”, nr. 3/martie 2018, Oradea;

• „Jurnalul literar”, nr. 1-10/ianuarie-mai 2018, București;

• „Mărturii culturale”, nr. 1/ianuarie-martie 2018, Satu Mare;

• „Tibiscus”, nr. 3/martie 2018, Uzdin (Banat, Serbia).

Gheorghe GLODEANU

STRUCTURĂ ȘI ROMAN (II)

          Spre deosebire de romantism, pentru o perioadă, realismul tradițional al secolului al XIX-lea a declanșat un fenomen de marginalizare a mitului în literatură. Preocupat de investigația socială, de zugrăvirea minuțioasă a realității înconjurătoare, realismul s-a născut ca o reacție la adresa sentimentalismului romantic. Noul curent aduce cu sine supremația romanului, care, ulterior, se va transforma în principalul obiect al mitologizărilor în secolul XX. Elena Abrudan descrie principalele metamorfoze ale romanului modern, autori precum Marcel Proust, Virginia Woolf și James Joyce schimbând în mod radical structura tradițională a genului. Exegeta vede în atracția scriitorilor spre mit o expresie a îmbinării dintre „impulsul modernismului de a fi mereu nou și acela de întoarcere spre fondul originar, spre primitiv”. Sinteza dintre romanul tradițional și romanul modern este identificată în romanul american al secolului XX prin J. Steinbeck, E. Hemingway, W. Faulkner. La aceștia se adaugă romanul latino-american, prin autori precum Julio Cortazar, Mario Vargas Llosa, Gabriel García Márquez. Este vorba de scriitori în operele cărora se recunoaște regresiunea spre mit și arhetip. Nu sunt ignorați nici creatorii sud-est europeni și cei afro-asiatici, uniți prin aceeași dezamăgire în fața realității agresive, a sentimentului de însingurare și incertitudine într-o lume ostilă. Rupți de un mod de viață stabil, axat pe respectarea unor tradiții ancestrale, acești autori contribuie la redescoperirea procedeelor mitologizării în literatura secolului XX.

          Abandonând estetica realismului tradițional, romanul distruge structurile învechite și depășește vechile îngrădiri ale genului. Elena Abrudan este de părere că, în narațiune, sporirea spontaneității și lipsa de organizare a faptelor au fost compensate prin recursul la mijloacele simbolicului și ale mitului, mitologizarea devenind un instrument de elaborare a relatării. Romanul recurge și la alte forme de structurare, cum ar fi repetițiile sau tehnica laitmotivului, folosirea fantasticului mitologic sau utilizarea psihologiei abisale. Sub influența lui Freud și a lui Jung, crește interesul pentru subconștient, ceea ce duce la întrebuințarea monologului interior și a fluxului conștiinței. Relevând faptul că poetica mitologizării impune o notă distinctivă în literatura contemporană, autoarea se oprește la operele lui James Joyce și la cele ale lui Thomas Mann. În ciuda diferențelor notabile dintre ei, cei doi autori au reușit să creeze o metodă originală de creație. În plus, dimensiunea spațio-temporală reprezintă un important element de structurare a narațiunii în operele celor doi prozatori. Elena Abrudan afirmă că poetica mitologizării în romanul contemporan „este un proces bine determinat care constă nu numai în folosirea motivelor mitologice, ci și în faptul de a se constitui ca procedeu artistic și ca mod de a percepe lumea”. Pentru a-și ilustra opiniile, exegeta trimite la două romane celebre: Ulise de James Joyce și Muntele vrăjit de Thomas Mann. Diferențele dintre prozatori nu sunt explicate prin influențele posibile sau prin izvoarele de inspirație utilizate, ci prin viziunea lor estetică distinctă. Poetica mitologizării are la bază o bună cunoaștere a culturii antice, a istoriei religiilor și a teoriilor științifice contemporane. Independent unul de celălalt, cei doi autori au creat romanul mitic al secolului XX. În aceeași perioadă au apărut și scrierile lui Franz Kafka, un alt înnoitor al prozei moderne. Apariția literaturii experimentale este explicată prin desprinderea de marele roman realist al secolului al XIX-lea și trecerea de la analiza psihologică la construirea unui model simbolic al lumii. În paralel, se schimbă marile teme ale romanului, investigațiile de ordin social fiind substituite cu temele de ordin cerebral și metafizic. Înfățișarea mitologică a lumii își pierde caracterul eroic la Joyce și Kafka, dobândind, dimpotrivă, o înfățișare tragică, tragi-comică sau chiar grotescă. Elena Abrudan remarcă faptul că prozatorul austriac de origine cehă este preocupat de mitologizarea aspectelor prozaice, ilogice ale existenței, aspecte ce îl apropie de Joyce. Deosebirea dintre cei doi autori este văzută în faptul că, la autorul Procesului, se resimte prezența fantasticul mitologic și a antimitului. Sunt trăsături care – afirmă autoarea – apropie literatura lui Kafka de realismul magic latino-american. Cu toate acestea, rămân semnificative și diferențele, din proza latino-americană lipsind dimensiunea absurdă. Mitologizarea la Kafka dobândește dimensiuni metaforice, deoarece scriitorul se inspiră din existența cotidiană, fără să recurgă la imaginile și motivele mitologice. Eroii scriitorului praghez depind de niște forțe sociale impersonale, ce reprezintă manifestarea unor fantastice puteri transcendente. Spre deosebire de miturile antice, unde există întotdeauna posibilitatea comunicării cu realitatea, în opera lui Kafka se manifestă o permanentă dihotomie între sacru și profan.

          Elena Abrudan remarcă faptul că poetica mitologizării se axează „pe interpretarea culturii contemporane cu mijloace mitologice”. Dintre ceilalți prozatori care au contribuit într-o manieră personală la dezvoltarea dimensiunii mitologice a narațiunii sunt amintiți: Alfred Döblin cu romanul Berlin Alexanderplatz din 1929, Herman Hesse cu Lupul de stepă (1927) și Jocul cu mărgelele de sticlă (1943), Herman Broch cu Moartea lui Virgiliu (1945), Hans Erich Nossack cu Interviu cu moartea (1948), Michel Butor cu Petrecerea timpului (1956), John Updike cu Centaurul (1963), Gabriel García Marquèz cu Un veac de singurătate. Exegeta remarcă utilizarea constantă a procedeului mitologizării în romanul occidental și după cel de-al Doilea Război Mondial. Realizând paralele cu episoadele preluate din mitologia antică, conferind o dimensiune simbolică lumii, scriitorul modern operează o serie de prefigurări mitologice. 

          Mult mai amplă, cea de a doua secțiune a studiului se intitulează Sub semnul realismului magic. Titlurile capitolelor jalonează principalele coordonate ale discursului critic: Realismul magic, Realismul miraculos, Realismul postmodern și Realismul mitic. Relevând metamorfozele romanului european la începutul secolului XX, Elena Abrudan explică rolul pe care l-a jucat realismul miraculos în cadrul evoluției genului. Începutul secolului XX reprezintă momentul în care poetica mitologizării este descoperită de către scriitorii latino-americani, afro-asiatici și de cei din Europa de est. Exegeta remarcă influența exercitată de modernismul occidental asupra acestor literaturi, dar, în același timp, ea menționează faptul că influențele trebuie să țină cont de tradițiile locale și de o situație sociopolitică și culturală obiectivă. În același timp, se atrage atenția și asupra unor diferențe semnificative. Spre deosebire de romanul cavaleresc din perioada medievală, de poemul eroi-comic și de romanul fantastic al lui Rabelais, romanul occidental din secolul XX nu se axează pe tradițiile folclorice. Dimpotrivă, romanele latino-americane, est-europene și afro-asiatice, teritorii unde folclorul continuă să fie viu, mizează tocmai pe valorificarea tradițiilor populare. Drept consecință, conștiința folcloric-mitologică poate coexista foarte bine alături de „intelectualismul modernist de tip european”. Rezultă de aici o insolită sinteză a istoriei cu mitologia și cu tradițiile folclorice. Critica literară – menționează Elena Abrudan – a definit acest fenomen original prin conceptul de realism magic. Realismul magic s-a constituit într-o adevărată poetică, influențând creația literară din zone geografice extrem de diverse. El a apărut la începutul secolului XX în literatura europeană, dar și-a câștigat faima îndeosebi prin operele celebre ale scriitorilor latino-americani. Prestigiul literaturii latino-americane și-a pus amprenta asupra literaturii nord-americane și, printr-o mișcare inversă, a influențat literatura europeană.

          Mult mai concisă, cea de a treia secțiune a investigațiilor vizează Realismul postmodern. Desigur, este interesant de aflat în ce măsură un curent ce mizează tocmai pe destructurare și demitizare a fost influențat de realismul magic. Într-o notă de subsol, pornind de la studiile semnate de Louis Althuser, Judith Butler și
J. D. Saldivar, Elena Abrudan menționează că utilizează conceptul de realism postmodern pentru acele scrieri nord-americane și vest-europene în care pot fi identificate structuri și motive mitice ca elemente de structurare a narațiunii. Autoarea relevă faptul că atât literatura nord-americană, cât și cea vest-europeană au fost influențate de realismul magic latino-american. Mai exact, o parte a prozei și-a însușit o poetică ce presupunea asumarea unor structuri mitice în literatură, chiar dacă, adesea, semnificația acestora era deformată, devenind contrară sensului originar. Exegetei i se pare că proza postmodernă a copiat un model al lumii preluat parcă după modelul lumii infernale a Evului Mediu. Demonstrația Elenei Abrudan urmărește relevarea manierei în care s-au păstrat vechile structuri mitice sau felul în care acestea au fost înlocuite cu altele noi, specifice lumii moderne. Sunt relevate mutațiile petrecute în condiția eroului postmodern, în percepția acestuia asupra timpului, proiecția în mit, precum și alternanțele dintre demitologizare și remitologizare, specifice miturilor cosmogonico-escatologice.

          Interesantă se dovedește și paralela schițată între literatura modernă și cea postmodernă. Autorul modern este considerat un povestitor sau un făuritor de mituri, în timp ce scriitorul postmodern nu mai creează mituri, ci un mediu special în care „structurile mitologice apar în combinație cu celelalte manifestări ale vieții sociale, culturale sau politice față de care autorul este imparțial”. Elena Abrudan menționează faptul că scriitorii postmoderni folosesc aceleași mitologeme și structuri mitice ca și cei moderni, dar le conferă o altă semnificație. În operele lor, miturile dobândesc valoare literară, nu divină. Narațiunile nu mai păstrează semnificația modelelor absolute propuse de miturile arhaice sau creștine, ci este vorba de mituri ce se creează și se distrug sub ochii noștri.         

          În Considerațiile finale ale studiului, Elena Abrudan mărturisește că a încercat să schițeze o panoramă a prozei contemporane din perspectiva descoperirii unor structuri comune, exprimate prin existența unui strat arhetipal, mitologic al literaturii. Reactivarea acestei infrastructuri originale după o lungă perioadă de ocultare a imaginarului mitico-simbolic este explicată prin „revolta omului modern împotriva însingurării, depersonalizării într-o lume haotică, de neînțeles pentru omul obișnuit să trăiască într-un univers cosmotic”. Cum existența omului este ritual-mitologică (afirmă Elena Abrudan), ea repetă în mod firesc – chiar dacă într-o formă nouă – structura și funcția miturilor străvechi. Rolul acestora era acela de a introduce individul în „circuitul devenirii naturale și sociale”. Cum dezideratul era mai greu de îndeplinit în plin totalitarism, viața omului s-a transformat într-o revoltă împotriva unui sistem ce îl îndepărtează de bazele naturale ale existenței. În acest context, mitul a devenit un adevărat refugiu împotriva unei dictaturi tot mai agresive. Universul fascinant al credințelor populare a constituit o tentație supremă pentru individul supus terorii istoriei, al cărui destin era marcat de marea trecere. Accesul la această lume miraculoasă s-a putut realiza prin reconstituirea legăturilor dintre prezent și trecut, prin reîntoarcerea la origini. Potrivit Elenei Abrudan, redescoperirea mitului, a imaginarului folcloric poate alcătui o modalitate de a depăși criza la care a ajuns arta la sfârșitul secolului XX. În felul acesta, în mod paradoxal, viitorul se transformă într-o întoarcere în trecut, într-o deschidere „spre profunzimea și bogăția inepuizabilă a gândirii poetice caracteristice creatorilor de mituri”.

Trăsăturile specifice gândirii mitice sunt identificate de către Elena Abrudan în toată creația artistică a secolului XX, propunând o nouă viziune asupra lumii și o nouă modalitate de a fi a omului în lume. Exegeta vorbește despre rolul literaturii în societatea contemporană, pentru omul modern, parcurgerea cărților alcătuind o importantă formă de evadare din cotidian. Lectura devine, astfel, o veritabilă probă a labirintului, un proces inițiatic înspre abisurile ființei umane.

Constantin CUBLEȘAN

PUBLICISTUL NICULAE GHERAN

          Încheind editorial o operă monumentală, integrala Liviu Rebreanu, la care a salahorit (cuvântul nu este deloc exagerat) mai bine de o jumătate de secol („Cine mai e dispus astăzi să lucreze ani de zile la o carte de valorificare a patrimoniului național, ca apoi să nu i se acorde nici măcar echivalentul muncii plătite tipografilor și difuzorilor ei? /…/ Să sperăm că va fi, dar nu-i rău ca înainte de a se apuca de lucru să facă un control psihiatric, întrucât, dacă se va înhăma la o asemenea treabă de durată, fără să fie angajatul unei instituții cu obiective culturale de perspectivă, urmând să trăiască de pe o zi pe alta, sănătos la cap nu-i” –  „Capu’ sus, că oricum belele curg”), Niculae Gheran s-a dezlănțuit, aproape nestăvilit, în a-și dezvolta propria vocație, inițială („Mă înțepam cu acul s-alung ispita de a scrie despre altceva în afara exegezei Rebreanu” – „Cum și de ce? Întreabă-te, domnule!”), de prozator el însuși, memorialist și publicist deopotrivă, comentator politic și pamfletar nu mai puțin, edificând astfel, din mers, în graba mare, o altă operă, de data aceasta originală, plină de umor și culoare stilistică („Eliberat din acribia textologică, dictată de rigorile ediției critice, mi-am lăsat penița să alunece și de capul ei, să se răsfețe independent de vestimentația sobră a vechilor slove /…/ Așa se face că prin rubrica «Sertar» am intrat în hora gazetăriei săptămânale!” – A fost să fie), menită a-l așeza, în recuperare, alături cei mai importanți scriitori ai momentului, dincolo de limitele biologice/biografice ale propriei generații. Câștigul este al nostru, al cititorilor, în general, bucurându-ne pe de-o parte de o ediție critică exemplară (singulară în istoria literaturii noastre, nu numai prin faptul că cenzura n-a scos la croșete niciun cuvânt, datorită inteligenței și acribiei editorului, dar și prin faptul că a izbutit s-o ducă până la capăt – Pespessicius, Cioculescu ș.a. abandonând asemenea ediții, din operele altor scriitori clasici, cam pe la jumătatea drumului), iar pe de alta de revelația unui scriitor ce a revenit la uneltele sale, vorba poetului, la o vârstă matură… din toate punctele de vedere.

După publicarea unei tetralogii (Arta de a fi păgubaș) în care memorialistica s-a îmbinat de minune cu pamfletul (într-o scrisoare pe care o dă acum publicității, Paul Cornea îi face obiecții, în fond elogiindu-l peste poate, vorba unui personaj al lui Caragiale: „Poate ar fi fost mai bine dacă ai fi continuat în IV linia celorlalte volume și ai fi cuprins într-o carte separată excepționala evocare critică a societății postdecembriste, o veritabilă Gorila, nr. 2, de o vervă a demascării și o forță persuasivă, care, scuză-mi crima de «lèse majesté», îl depășesc pe marele Rebreanu. Opțiunea aleasă îți poate deruta cititorii, împiedicându-i să evalueze cum trebuie anvergura satirei tale politice /la care se adaugă publicarea cărții la o editură necunoscută, incapabilă să-ți asigure o lansare convenabilă. Nu e deci exagerat să afirm că posezi «arta de a fi păgubaș»!”, la care împricinatul adaugă explicându-se: „Cât privește locul unde am tipărit cartea – o editură de care habar n-am cine-o conduce, pe ce stradă-i așezată – ce să vă spun? Am avut nevoie de un ISBN și o prietenă mi-a făcut rost de așa ceva să pot băga «Bordelul» în tipografie, pe banii mei /…/ Dumnezeu să mă ierte, dar, după ce s-au publicat aproape 40 de cronici elogioase la volumele anterioare, ar fi fost de interesul altora să-mi solicite cartea. La cine să mă duc? La Lupescu, patronul Poliromului, ce-și face neamul de râs, de la Alcalay la Gallimar, ins care – mi se spune – a strâmbat din nas când Cartea Românească i-ar fi sugerat publicarea? La Liiceanu, care ține de altă mitropolie? La RAO, în conducerea căreia se află Ovidiu Enculescu /…/ Toți mă știu de editor al lui Rebreanu, nicidecum de prozator. Ce să fac dacă nu citesc? Pe vremea noastră parcă era altfel” – Două scrisori).

Un volum de publicistică Ex-Temporale (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018), adăugându-se la alte vreo două-trei publicate în ultimii ani, în care sunt reunite (cam compozit) articole de gazetărie curată, autorul fiind implicat în chestiunile politice la zi („Toate astea mi-au venit în minte apropo de reluarea recentă a examenului de bacalaureat, pentru a mai îmbunătăți raportul dintre minoritari și majoritari din stagiunea trecută, când cei admiși n-au atins pragul sperat decât în proporție de 45,72% – și asta după contestații” – Majoritatea, Bacalaureatul și Generalii), alături de o veselă evocare a evenimentelor din ceea ce numește mucalit: „înghesuiala din decembrie ‘89”; pe lângă pagini de memorialistică, privitoare la propria biografie („M-am născut la București, într-o zi de luni, la 14 octombrie 1929, în casa argeșenilor Gheorghe și Profira Gherman, numele tatălui fiind des întâlnit în zona dintre Arad și Oradea, ceea ce mă face să cred că un străbun a trecut munții cu oile, uitând să se întoarcă acasă – mai ales de va fi fost să dea de-o fată frumoasă /ceea ce, peste generații, aveam să pățesc și eu. Naștere promițătoare, dar și rău prevestitoare, fiindcă, peste două săptămâni, avea să vină «vinerea neagră» de pe Wall Street, care a declanșat prima criză mondială, ce-a devastat întreaga economie occidentală și a sateliților din jur” – În loc de curriculum vitae), dar și pagini de biografie a epocii actuale, cu numele anagramate ale actorilor principali, ușor de identificat însă, în ciuda alurei pamfletare a discursului („Pe vremea lui Iliescu, devenit ispravnic, Pleșa îl unsese pe Gogu Moftologu mare dregător în Galaxia Gutemberg, așezându-l pe scaunul unui fost ispravnic bolșevic, cândva păduche la Moskova, apoi bondar-șef la București. Coleg de Komintern fusese și Leonea Ismană, cu care luptase în Spania împotriva lui Franco, pentru ca apoi să-și găsească azil în URSS, ambii activiști la Radio Moskova, subordonați Anei Pauker, rea de muscă și neagră-n cerul gurii. Papașa își «botezase» odrasla cu numele de Vladimir, prenumele slăvitului Lenin, băiat înhămat acum la căruța funerară. Ce să mai zicem de Herpes Papion, fiu și el de kominternist? Fără Andu Pleșea n-ajungea nici în basme logofăt peste un Combinat multifuncțional, cu filiale în toată lumea, instituție cu sosturi văzute și nevăzute” – Imposibila despărțire), publicistul având știința portretului, desenat cu linii fine, în peniță cu  acid corosiv, și povestind, fără perdea, cu har umoristic, întâmplări, picante, cu personaje celebre din lumea prin care a trecut. Nu lipsesc scrisorile, preluate (insinuate) publicisticii, adresate unor distinse personalități ale vieții obștești (Ion Aurel Pop, Mitropolitul Andrei Andreicuț, Nicolae Manolescu, Răzvan Voncu ș.a.), dimpreună cu amplele interviuri, acordate și ele de pe poziția unui cozeur de marcă („Dragă prietene – îi răspunde lui Virgil Rațiu, care formulase întrebări mai altfel – Am încercat să mă dau deștept – mata mă inviți la un soi de ședință, obligat să-ți ascult discursul despre România /…/ din când în când te întrerupi și-l întrebi pe unul din sală – spre ghinionul meu tocmai pe mine – ce crede/cred în privința afirmațiilor tale? /.../ se poate și așa, dar firesc mi se pare /…/ să ne ocupăm de realul tractir politic, fiindcă la masa de scris eu nu mi-am propus să fac istorie”), cu Rodica Lăzărescu, Lucia Negoiță (aceasta interesată mai ales de parcursul travaliului la seria de Opere Liviu Rebreanu, în legătură cu care și obține informații prețioase pentru istoria literară, între care și cea referitoare la momentul în care profesorul Al. Piru l-a îndemnat să se ocupe de nuvelistica marelui prozator, asta prin anii ‘60. Demn de reținut momentul numai că, pe surse (cum se spune astăzi), circulă o altă variantă a demarării… ideii de a aborda exegeza operei lui Liviu Rebreanu, moment legat de anul în care tânărul Gheran a făcut parte, după război firește, din echipa de inventariere a ceea ce se putea inventaria la ora aceea în casa de la Valea Mare, a ilustrului autor, unde, găsind numeroase manuscrise, și-a făcut parte bună din ele, știind foarte bine despre ce putea fi vorba în ele. Informația are alură de… snoavă și, ca orice informație venită pe surse, necesită o expertiză ca atare.

Parcurgând scrierile originale ale lui Niculae Gheran, cele de publicistică pamfletară și, nu mai puțin sau în primul rând, cele de memorialistică transformată în beletristică romanescă, nu se poate să nu te ducă gândul că, dacă autorul acestora s-ar fi exersat de la bun început pe linia unei atari discipline literare, ar fi devenit un (foarte) important prozator în actualitate. Pe de altă parte însă nu poți să nu te bucuri că a dat Dumnezeu să se împlinească un editor strălucit al operei marelui Liviu Rebreanu, cum ar merita să aibă și alți clasici ai noștri, editori de care momentan ducem o cumplită lipsă, conștientizând, cu mare tristețe, pe zi ce trece, o acută criză, la vedere, în domeniu.

Oana NEICU

EVENȚIA MIHĂESCU

Evenția Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut reprezintă o parodie onirică, un text fără nicio arhitectură, cum l-a definit însuși autorul, în care tema romantică a metempsihozei se combină cu intertextualitatea ludică.

Trecutul invadează prezentul la fel ca în vis, prin fragmente fără consistență, ceea ce îndreptățește afirmația lui José Ortega y Gasset conform căreia realitatea e percepută fragmentar, pe două planuri: trecutul – continuitatea stării de veghe și un plan de care nu ne dăm seama, dar care reprezintă baza reveriei. De asemenea, planul oniric invadează planul real, realitatea alunecă în vis, iar visul se scurge în realitate. Acvaticul se confundă cu terestrul ca în romanele realist-magice sud-americane. De aici impresia de mișcare excesivă, de plutire continuă întocmai ca valurile mării. Tema călătoriei, precum și motivul trenului și al tramvaiului șterg barierele dintre lumi și dintre realități, senzația de stabilitate lipsește, dar mobilitatea neîntreruptă dinamizează textul – ,,în răstimpul acestei lungi călătorii, orașul tot a alunecat spre mare, s-a-ndepărtat de țărm” (Virgil Tănase: 2014, p.211), personajele îndepărtându-se și ele de lumea reală, evadând în universul oniric, unde orice îngrădire a fost anulată.

Aleatoriul firesc al vieții face ca evenimentele să nu se succeadă într-o relație logică nici în viața reală. Cu atât mai mult, în proza onirică, fragmentele nu urmăresc o finalitate epică anume, ci se acumulează, dând naștere, în mintea fiecărui cititor, la imagini unice. Logica este înlocuită cu propriile reguli ale realității onirice, așa cum stabilește Dumitru Țepeneag, imagini din subconșient și din realitatea hazardului obiectiv se combină în text după regula visului, accentuând procesul de producere, nu de reproducere a unor adevăruri deja existente.

În imaginarul oniric al cărții își găsesc locul o serie de trimiteri biblice, începând cu mottoul – fragment dintr-o svetildă, cântare bisericească de pocăință ce se cântă în Postul Paștilor – „Cămara ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, și haine n-am ca să intru într-însa, ci luminează dară haina sufletului meu și miluiește-mă pre mine”. Episodul Nașterii lui Iisus este transpus pe portativul oniric sub diverse forme: bătrânul care duce daruri la o naștere importantă, angajații primăriei care dezinfectează un staul pe care îl găsiseră părăsit – ,,Ah, spune Fecioara, voi negreșit naște” (Virgil Tănase: 2014, p.51) – reluat obsesiv alături de alte motive biblice: apocalipsa, potopul, purificarea prin foc. Legile fizicii onirice permit combinarea elementelor neașteptate cu scopul de a crea vertije imagistice inedite, care să suscite imaginația cititorului.

Destine diferite se amestecă sau se continuă, Margareta Veliceanu, când mireasă, când laborantă, și logodnicul ei vaporean fiind personajele principale ale cărții. Cei doi reprezintă avatarii parodici ai unei fete dintr-un secol revolut și ai viitorului său soț ucis în ceasul nunții sale. Această metepsihoză perpetuă, simbol al continuității, deschide calea spre perfecțiune, spre eternitate. Timpul se dilată sau se comprimă după voie, își încetinește sau își accelerează curgerea – timpul curge cleios și dulce, devine o ființă vie care deformează realitatea și lasă în urmă indicii ale trecerii sale prin lume – „minutele, cum trec, lasă pe lucruri niște umbre întortocheate, un fel de iz de râmă, un fel de mucezeală” (Virgil Tănase: 2014, p. 28). Anotimpurile se inversează sau se suprapun – zăpada cade luminată și regina-nopții înmiresmează atmosfera, iar primăvara devine un refren al romanului – afară este luna aprilie.

Marea, caii, trenul, zăpada, nunta, focul alcătuiesc o lume a himerelor, a mișcării continue, a posibilităților infinite de a trăi un eveniment, devenind motive centrale ale unui roman viu, ce ,,se scurge printre degete, iar lectura nu poate reține din el decât o acceptare și o magie deosebite. Un roman ce nu poate fi tăiat, rearanjat, prins și de care lectura nu se poate lepăda” (Ion Pop: 2007, p.167). Ca întreg, scrierea degajă o atmosferă de complicitate, dată de senzația că acțiunea se reia la nesfârșit pentru fiecare cititor în parte.

Legătura subtextuală dintre protagoniști și spațiu este realizată de prezența elementului acvatic, care devine o forță, un suprapersonaj cu valoare simbolică, un spațiu infinit, nesigur, care intră totuși în prim-planul trăirilor, proiectând asupra personajelor dimensiunea unor senzații definitive.

Apa invadează spațiul securizant al casei, apoi al orașului, planurile se întrepătrund – real-oniric, acvatic-terestru, devenind un univers complex, creat de o forță supranaturală: ,,ca la o înțelegere mai dinainte prorocită, podeaua astfel orânduită se acoperă de ape. (...) Apa, lipsită de orice îngrijire, se sălbăticise, năpădind gardurile și casele” (Virgil Tănase: 2014, p. 100). Simbolul mării reprezintă dinamica vieții, dar și taina adâncurilor, lumea din vis, reflexia realității ca într-o oglindă, cu accent pe confruntarea dintre efemer și etern, dintre viață și moarte. Spațiu al nesiguranței și al îndoielilor, dar și al vitalității, apa mării apare ca o matrice a universului. În mitologia egipteană, marea este reprezentată ca spațiu al genezei pământului, care iese din apele dătătoare de viață, o astfel de valență primind și în roman: ,,marea, rotundă ca un măr, a putrezit la-ncheieturi pe unde a țâșnit uscatul” (Virgil Tănase: 2014, p. 144). Cu sens restrâns, se poate identifica și cu ființa umană, mereu frământată de gânduri, de incertitudini și de întrebări. Apa se vedea tomnatecă prin fereastra în fața căreia se întindea cât vezi cu ochii în august 1979, când Virgil Tănase termina romanul la Veneția, fapt care ,,se vede că așa a fost să fie pentru că prea s-a întâmplat întâmplător” (Virgil Tănase: 2011, p. 11).

În corelație cu motivul mării, caii devin un alt motiv central al cărții. Conform unor legende, calul se întrupează din apele mării, devenind el însuși simbol al vieții. Vechii greci si romanii ofereau mării cai ca jertfă, iar în credința populară, calul călăuzește sufletul mortului spre lumea cealaltă. Destinul său este legat de cel al omului, ca vehicul al acestuia, ca prieten și sfătuitor, un alter ego. Trenul și tramvaiul primesc valențe de simbol și devin când case mișcătoare, când vehicule care facilitează trecerea dintr-o lume în alta, când o imagine a destinului care duce personajele pe drumul dinainte stabilit.

Nașterea, nunta și moartea formează un nucleu al vieții, devenind un mod de încadrare în armonia universală. Nașterea Mântuitorului, a fiului Margaretei, îmbrăcat mereu în albastru, sugerând infinitul, sau a unui mânz purtat prin frig și înveșmântat în hârtie albastră, parodiind celelalte nașteri, nunta eșuată a Margaretei și moartea logodnicului chiar la propria nuntă creează o imagine a vieții efemere, a unei existențe aflate sub simbolul inițierii; nu întâmplător, moartea personajului survine tocmai în momentul nunții, devenind o treaptă de inițiere pentru trecerea la un alt nivel spiritual.

Vocile și perspectivele narative se schimbă, naratorul obiectiv lasă loc și unui narator subiectiv, care este când Margareta, când Emanuel sau dublul său, Mauriciu. Lectorul devine co-referent, naratorul adresându-i-se direct pentru a-l implica în narațiune și a-l face părtaș la desăvârșirea ei: ,,din câte vă puteți da seama, stimate cititor” (Virgil Tănase: 2014, p. 57).

          Veritabil artizan al cuvântului, Virgil Tănase dă dovadă de o fină ingeniozitate compozițională și duce romanul într-o zonă a experimentului, abolește regulile de punctuație și de sintaxă, schimbă punctele de vedere rapid, imaginile capătă libertate totală de asociere, creând imagini și senzații halucinante. Un deosebit simț al limbii îl ajută să utilizeze cuvinte care se cheamă unele pe altele prin conotație, denotație, imagistică sau sonoritate, fapt care îl determină pe cititor să caute alte sensuri, dincolo de cuvinte, când, de fapt, mesajul este încifrat chiar acolo. Ca în poezie, miezul creației se află printre litere, în însăși substanța acestora, ființa romanelor îmbrăcându-se în cuvinte purtătoare de lumină.   

Bibliografie:

1. Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain; Dicționar de simboluri, Ed. Polirom, București, 2009.

2. Pop, Ion, Dicționar analitic de opere literare românesti, Cluj Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2007.

3. Tănase, Virgil, Evenția Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut, Ed. Muzeul Literaturii Române, București,

4. Tănase, Virgil, Leapșa pe murite, Ed. Adevărul Holding, București, 2011.

Săluc HORVAT

LITERATURA ȘI POLITICA

          Interferențele dintre politică, cultură și literatură, precum și implicarea scriitorilor și a oamenilor de cultură în viața politică au constituit teme de dezbatere în toate timpurile, au antrenat spirite și voci dintre cele mai diverse. Acestea rezultă și din cuprinzătoarea antologie pe care ne-o propune criticul și istoricul literar Aurel Sasu. Autor, coautor și coordonator al unor lucrări de sinteză din domeniul istoriei și criticii literare, Aurel Sasu vine cu o nouă sinteză, o antologie de texte cu referire la interferențele dintre politică, cultură și literatură, despre implicarea scriitorilor în politică.

          Urmărind presa anilor 1944-1955, cu unele trimiteri anterioare sau după, Aurel Sasu împreună cu Liliana Burlacu și cu Doru George Burlacu au selectat un număr de articole semnate de scriitori sau de oameni de presă, pe care le-au publicat într-un volum masiv sub titlul Politică și cultură^*.

          În Prefața volumului, Politica de persoane, Aurel Sasu subliniază faptul că „luptele politice, cu toată atmosfera lor tulbure, (...) cu toată ura oarbă, violența trivială (...) nici n-au început, nici nu s-au încheiat cu o zi anume. (...) Murdăria lor, a acestor lupte, (...) a existat dintotdeauna și, probabil, va supraviețui”. Dar, în opinia autorului, „sfârșitul războiului mondial și regimul totalitar, instalat după 1944, au exacerbat comportamente și obiceiuri deja existente, pe care noua structură de putere le-a valorificat pe fondul unor tensiuni favorabile exploziunii instinctelor punitive, dezechilibrate și cinic-morale. A fost decisiv, în această burtală deschidere spre anormal, lungul exercițiu al complicităților individuale, al înregimentării lipsite de suportul marilor idei și limbajul vitriolant, ucigător de conștiințe, pus, nu de puține ori, în serviciul asasinatului moral”.

          Organizate pe capitole, articolele selectate dau antologiei o structură care reflectă complexitatea și varietatea legăturilor dintre politic și cultură.

          În primul capitol, Literatura și politica, autorii au selectat mai multe articole semnate de scriitori cunoscuți, publicate anterior perioadei la care se oprește analiza, cea imediat postbelică, cuprinsă între anii 1944-1955, una dintre cele mai tulburi din istoria literară.

          Primul articol îi aparține cunoscutului om politic I. G. Dunca, intitulat Arta și politica, publicat în revista „Viața literară” (nr. 4, ian. 1906), în care notează că, la fel ca „toate manifestațiunile vieții, politica trebuie să cuprindă și ea, într-însa, măcar o licărire de artă”. După multe alte reflexii privitoare la legăturile dintre politică și artă, în finalul articolului I. G. Dunca spune: „Când aceasta e evoluțiunea cugetării omenești, cum poți să mai desparți arta și politica, care și în vremuri mai pribege au înaintat strâns unite spre folosul lor și spre fericirea omenirii?”.

          Interesantă este corespondența dintre Al. Vlahuță și I. L Caragiale. Dorind să aibă un dialog pe teme literare, Vlahuță îi scrie prietenului său: „Dragă Caragiale, o întrebare pe care mi-am pus-o de multe ori și în jurul căreia mi-ar plăcea să stăm amândoi de vorbă (...) Poate un artist, un literat bunăoară, să se coboare în arena luptelor politice – fără niciun fel de neajuns pentru seninătatea lui, pentru mândria lui, pentru arta lui?”. Replica cunoscutului dramaturg vine să îl lămurească asupra rostului implicării oamenilor de cultură în viața politică: „Frate Vlahuță, în vremea asta așa de tulbure, de acră și lipsită de orice credință, rostul literaților ar fi, cred eu, s-o limpezească și să-i inspire un pic de credință”.

          În acest capitol sunt inserate articole semnate de Constanța Hodoș (Politica și literatura), de Tudor Arghezi, care susține: „Literatura nu are a se felicita de raporturile cu politica în nicio formă și poate că e cel mai bun început”. Capitolul se încheie cu un comentariu semnat de Mihai Beniuc, publicat în „România literară” (nr. 29, 15 iulie 1976), în care se „direcționează” linia pe care trebuie să o urmeze creația literară: „Transformarea cu adevărat din plin într-un proces de masă a culturalizării și educației în coordonatele materialismului dialectic și istoric, în conformitate cu politica internă și externă a P.C.R., aplicată condițiilor epocii contemporane și specificului țării noastre”. În accepțiunea lui Beniuc, „literatura e o problemă cetățenească, pentru cetățeni, și face parte integrantă din politica cetății”, susținând totodată că „scrisul e oglinda vieții psihosociale, surprinzând relațiile dintre oameni și problemele lor și-ale epocii”. Concluzia lui Beniuc este că un scriitor, în substanța lui ideologică și artistică, nu poate fi decât un apostol al păcii între oameni și al unei lumi mai bune. Surprinzătoare este schimbarea de optică a lui M. Beniuc față de opera unor scriitori, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Lucian Blaga, arătându-se fascinat de „frământările de conștiință”, de truda cugetului pentru a exprima binele și frumosul „de atâtea ori osândit să-și găsească drumul prin labirintul suferinței și imundiției”. Spune acestea după ce, nu cu mult timp în urmă, același Mihai Beniuc scria despre poezia lui Blaga că este ruptă de viață și de realitate.

          Scriitorii și politica este al doilea capitol al antologiei, în care sunt adunate opiniile mai multor scriitori, între care Paul Zarifopol cu articolul Politica și intelectualii, Al. Popescu-Teleaga (Intelectualii și politica), Sergiu Dan (Scriitorii și politica), C. Noica (Definiția scriitorului). Interesante sunt răspunsurile date de T. Arghezi, D. Botez, N. D. Cocea, V. Eftimiu, E. Lovinescu, I. Minulescu, Camil Petrescu, M. Sebastian, M. Sadoveanu ș.a. la întrebarea: „Artistul poate face politică sau trebuie să rămână în «turnul de fildeș»?”. Iată câteva din răspunsurile date: „Numai cuvântul e de ivoriu, turnul e, de multe ori, o cameră de oțel, un trechi de cauciuc, o umbrelă sau pălărie” (T. Arghezi); „Dacă arta nu-i numai un artificiu, ci este o transfigurare a vieții, atunci artistul trebuie să cunoască rosturile ei” (D. Botez); „artistul care se ține departe de «treburile politice» este un laș ori un învins dezamăgit (...) Pe de altă parte, artistul care «face politică» în cadrele oricărei alte ideologii și organizații decât totalitatea noancreatică, este un trădător al destinului omenesc” (Camil Petrescu); „Constrângerea politică anulează libertatea de creație. Dintr-un artist ea face un complice” (M. Sebastian).

          Merită atenție și alte titluri incluse în acest capitol, precum cele semnate de Paul Cornea (Tendința în opera de artă sau paradoxul lui Streinu), de Miron Radu Paraschivescu (Poetul în cetate), de Mihai Beniuc (Funcția socială a scriitorului), de Camil Petrescu (Condiția scriitorului: propuneri practice) etc.

          Profiluri negre este titlul celui de-al treilea capitol, sub care sunt grupate portrete și comentarii despre scriitori intrați în dizgrația noului regim instalat imediat după război. Între cei intrați în viziunea „reformatorilor” amintim pe Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Ionel teodoreanu, Al. Brătescu-Voinești, D. Murărașu, Sextil Pușcariu, Ion Petrovici.

          La doar câteva zile de la moartea marelui romancier Liviu Rebreanu (1 septembrie 1944), Miron Radu Paraschivescu, un cunoscut militant al Partidului Comunist, poet și ziarist, a publicat în ziarul „Ecoul”, din 6 septembrie a aceluiași an, articolul La moartea lui Liviu Rebreanu, un virulent și defăimător atac, acuzându-l pe romancier de colaborare cu regimul nazist, al cărui agent a devenit, de susținerea acestuia și a Gărzii de Fier, colaborare care i-ar fi adus prozatorului numeroase avantaje și prețuire din partea Germaniei. Se mai spune în articol că, datorită acestei atitudini antinaționale, Liviu Rebreanu nu s-a bucurat de onorurile cuvenite la moartea sa. Nici Academia Română, nici presa nu au consemnat cum s-ar fi cuvenit trecerea la cele veșnice a celui care a dat literaturii române romanele Ion, Pădurea spânzuraților, Ciuleandra.

          Dacă N. Iorga a fost omorât fizic de nemți, Liviu Rebreanu – spune autorul articolului – a fost omorât tot de nemți, dar moral. Este vorba de „o moarte mai grea, fiindcă nu o poate reabilita nimeni”.

          De atacuri virulente are parte și Nichifor Crainic, formulate de Mircea Damian, Marin Mihalcea, L. Medreanu, Radu Petre. În opinia lui Mircea Damian, Nichifor Crainic este „trădător și slugă a nemților și a oricui putea să-i făgăduiască un profit de orice fel”. Despre Nichifor Crainic se mai spune că „nu are nici patrie, pentru care să se jertfească și să moară, nici caracter, nici pe cineva în care să creadă, fie chiar Dumnezeu” (M. Demian).

          Pentru „slugărnicia pe care a arătat-o față de nemți și pentru actul de înaltă trădare ce l-a săvârșit față de țara lui”, Nichifor Crainic își va primi pedeapsa – consideră autorul articolului.

          În articolul Se-ngroapă o lume... sau panegiric la moartea lui Ionel Teodoreanu, Ion Caraion afirmă despre opera scriitorului vizat că nu are nimic social: „Cum ar mai fi avut timp el, Ionel Teodoreanu, convingătorul avocat, celebrul romancier (...) să se intereseze de durerile atâtor exploatați, atâtor sute de mii de oameni trimiși să moară. Gloria de care s-a bucurat a fost una efemeră. (...) Acum, nu se mai aude nimic de Ionel Teodoreanu. Și cum va trece timpul, se va auzi mai puțin”.

Al. Brătescu-Voinești este acuzat de atinsemitism, de faptul că l-a elogiat pe „Mareșal” prin conferințele sale, motive din cauza corăra  a fost exclus din Uniunea Scriitorilor și din Academia Română.

D. Murărașu este numit „agitator antisemit, patriotard și exponent al farselor interpretări ale operelor literare”. I se impută eronata interpretare a operei eminesciene, în special a corespondenței. Autorul articolului, Sergiu Filerot, consideră că, „pentru o somitate rasistă de genul lui D. Murărașu și pentru o reparație morală ce trebuie acordată memoriei eminesicene”, hotărârea de a fi exclus din Uniunea Scriitorilor este bine venită, dar i se pare că e prea puțin „pentru un profesor ce-și aflase vocația în a face propagandă rasistă și șovinistă de pe catedră”.

În capitolele următoare, grupate tematic: Propagandă și cultură, Îndrumări doctrinare, Libertatea presei, Epurația, Ziaristul – ieri și azi, O criză a culturii românești ș.a., se pot descoperi evenimente care configurează viața culturală a perioadei de după război, a primilor ani ai regimului comunist din România. În capitolul Epurația sunt cuprinse articole care relatează despre modalitatea în care s-a făcut epurarea diferitelor instituții, despre purificarea presei, despre condamnarea ziariștilor de Tribunalul Poporului, despre curățarea Societății Scriitorilor Români etc. Este redată declarația acuzatului Radu Demetrescu Gyr, care a spus că a lucrat, în 1937, la ziarul legionar „Buna Vestire”. Recunoaște că a fost membru al mișcării legionare, că a scris articolul Amurgul unei bestii, în care îl atacă pe fostul ministru V. Samandi, folosind un ton violent, dar că nu a incitat la revoltă, iar despre versurile sale spune că „sunt pur literare”, că nu incită la violență.

În întregul ei, antologia realizată de Aurel Sasu și colaboratorii săi este o lucrare de un real interes. În paginile ei descoperim viața culturală și spirituală a unei perioade istorice frământate de schimbări profunde a României postbelice.