top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Omul dintre două lumi (Diana Dobrița Bâlea),nr.6(169), iunie 2017
Iun 29, 2017 at 11:00 PM

Diana Dobriţa BÎLEA

OMUL DINTRE DOUĂ LUMI

(fragment)

 

Ajunși la răscrucea aleasă, oamenii lăsară cu grijă sicriul în groapă, îl astupară cu pământ și deasupra înfipseră o cruce de lemn pe care fusese scrijelit un singur cuvânt: CALOIAN. Întorși de la groapă, înfometați și însetați, sătenii se așezară pe canapelele din curtea largă a Costinei pentru a mânca pomana Caloianului. Doar ouă prăjite, dulciuri și vin aveau pe masă, conform obiceiului. Fetele alergau sprintene printre mese, abia prididind cu servitul.

- Și când o să plouă?, o întrebă Ileana pe femeia de lângă ea, o grăsună între două vârste, legată la cap cu un batic înflorat.

Nebănuind ironia din spatele întrebării, săteanca, roșie în obraji din pricina vinului, răspunse cu toată inima:

- Peste trei zile are să plouă, fata mamii, după ce o să dăm Caloianul pe Dunăre.

Ileana nu se putu abține:

- Sunteți chiar așa sigură că o să plouă?

Grăsuna se arătă perplexă:

- Păi, cum să nu plouă, fata mamii?! Nici nu s-a mai pomenit așa ceva...

În ziua de vineri, la ora stabilită, sătenii – mai mulți decât la înmormântare –  se strânseră la răscrucea de drumuri unde Caloianul își dormea somnul de numai trei zile. Îl dezgropară, urcară micul sicriu într-o remorcă a unui tractor și formară un cortegiu funerar destul de gălăgios. Cum distanța până la Dunăre era mare, unii se urcară în remorcă, alții, în mașinile proprii, iar câți mai rămăseseră, în căruțele la care era înhămat câte un singur cal. Ileana urcă în mașina unchiului Luanei, un vânător-pescar înrăit, cu care aducea fizic nepoata sa. Luana, o brunetă cu ochii la fel de limpezi ca o dimineață însorită de mai, era opusul Ilenei, căreia îi înfloreau în creștetul capului două cosițe bălaie. Blondina avea ochii mari și migdalați ai răposatei sale mame, de un azuriu mereu tulburat de tot felul de neliniști.

De pe malul fluviului, în timp ce câțiva gârliceni pricepuți se puseră să împletească din nuiele tinere un pat ce avea să servească părții a doua a ritualului pentru ploaie, se văzu înaintând un pod plutitor, imens, făcut din două bărci de fier acoperite de o punte de lemn, care transporta o mașină, o căruță cu doi cai și șase oameni. Podarului nu i se vedea decât capul prin geamul cabinei, dar fetei de la oraș, care se apropiase de apă mai mult decât ceilalți, acesta îi stârni o mare curiozitate întrucât se gândea că numai un om foarte abil putea să aducă imensul pod plutitor cu atâta precizie între cei doi țăruși de fier, unde avea să fie ancorată mașinăria. Își căută din priviri prietena și o zări contemplând podul și pe podar, zâmbind rătăcită în propriu-i vis, așa cum nu credea s-o mai fi văzut vreodată. Legă tulburarea fetei fie de cei ce coborau pe mal, fie de podar. Deveni și mai curioasă și chiar râse cu hohote mici, abia perceptibile, gândindu-se că îi era dat să descopere vreo iubire ascunsă a prietenei sale. Fețele celor doi băiețandri care fixau de țăruși parâmele podului nu-i spuseră nimic, după cum nu-i atrase atenția niciunul dintre călători, deși unul o zărise pe Luana și-i surâdea bucuros. Observă că privirile brunetei îmbujorate stăruiau totuși în direcția podului, pe care nu mai rămăseseră decât podarul și cele două ajutoare ale sale. Apoi o văzu șoptindu-i ceva la ureche unchiului în timp ce acesta se îndrepta spre pod pentru a-și saluta tovarășul de pescuit. Observându-l, podarul ieși din cabină, urcă pe punte și coborî pe mal.

- Da’ știu că ăsta-i o apariție!, exclamă încet Ileana către Luana.

Prietena sa n-o auzise. Pășea sprintenă către omul fluviului, cu un surâs mare și trandafiriu pe buze, mai frumoasă decât o văzuse vreodată pentru că lumini misterioase i se revărsaseră, deodată, pe chip. Uimită să vadă această stranie transformare, Ileana se întoarse puțin contrariată către podar, hotărâtă să-l studieze mai bine și să-i descopere cât mai multe defecte. Tânărul avea în jur de douăzeci şi cinci de ani, era înalt și lat în umeri, prea lat pentru gusturile ei, șaten, ars de soare și cu ochii de un verde tulbure, ca ai Dunării. Nu avea pe el decât niște geans-i scurți şi un maiou decoltat, iar în picioare, șlapi negri din plastic. Îl văzu întâmpinând-o cu bucurie pe Luana, sărutând-o pe amândoi obrajii și îmbrățișând-o scurt, apăsat. Când strânse mâna prietenului său, participă și cu cealaltă mână, adăugând căldură salutului.

„Nu pare țăran, se gândi Ileana. Seamănă cu fluviul, pun pariu că miroase ca un pește, și totuși are ceva în el... o eleganță cultivată, care demonstrează că n-a fost podar de când lumea...”

- Ileana, vino să ți-l prezint pe prințul Dunării, se auzi invitată.

Cum încă mai stătea nemișcată, reflectând la posibilele fragmente de viață ale dunăreanului, Luana veni lângă ea și o trase de mână.

- Ea e prietena mea Ileana, o prezentă bruneta. Are sângele sărat, i se trage de la mare, din spuma căreia s-a ivit...

Dunăreanul îi zâmbi cu aceeași căldură pe care o dedicase Luanei și prietenului său, semn că acesta era modul lui de a întâmpina oamenii. O întrebare îi străfulgeră prin minte fetei: „El nu e îndrăgostit, la rândul lui, de ea?”.

Își strânseră mâinile și, privindu-l în ochi, făcu un gest pe care mai târziu nu și-l putu explica: se ridică pe vârfuri și îl sărută pe amândoi obrajii. Nu avusese timp să-și dea seama dacă mirosea ori nu a pește, dar îl simțise complet relaxat, deloc impresionat de gestul ei.

„E obișnuit cu fetișcane pupăcioase”, trase, îmbufnată, concluzia.

Făcu repede un pas lateral și își trimise privirile în zare, încercând să-și ascundă adevăratele gânduri.

- A venit să vadă cum știm noi să aducem ploaia, continuă Luana. Nu vii și tu la Gârliciu, Călin? Ne așteaptă niște plăcinte calde și vinul Costinei, care e vestit în zonă, cred că ai auzit de el...

- Eu am crap proaspăt şi icre delicioase, spuse Călin cu o voce plăcut timbrată. Ce-ați zice de-o ciorbă? Lăsați plăcintele pentru altă dată. Vin se găsește și în coliba mea.

„S-o crezi tu, prințule al crăpoaicelor!, îi replică Ileana în gând. N-ai să mă vezi mâncându-ți ciorba. Doar ficații, dacă vrei, dar sunt sigură că nu ești pregătit...”

- Mă duc să văd dacă au terminat patul de nuiele, Caloianul o fi nerăbdător să moară a doua oară, zise ea către Luana și le întoarse spatele, nu înainte de a căuta pe chipul lui Călin o impresie, eventual o părere de rău.

 Descoperi doar mirare lipsită de curiozitate şi resimţi acest fapt ca pe o înfrângere.

„Ce-ți pasă ție, chip de dunărean, dac-oi fi eu sau alta!”, se auzi reproșându-i și se forță să zâmbească, găsind cu cale să se admire pentru cum îl parafrazase pe Eminescu.

Călin o privi îndelung în timp ce ea se îndepărta. Trase concluzia că exista o contradicție mare între trupul frumos, de o gingășie cum rar mai văzuse, și vorba acidă, deși glasul suav părea să fie făcut doar pentru a rosti șoapte de dragoste. O îmbrăcă imaginar în costum popular, îi prinse în păr o margaretă, îi puse în mâini două găleți pline cu boabe de porumb și o porni să-i hrănească porcii, peste două sute la număr. Era sigur că dacă i-ar fi făcut și o poză pe care ar fi trimis-o ziarelor, cumpărătorii de carne porcină s-ar fi năpustit imediat asupra Stoeneștiului.

- Privește-o cu îngăduință, râse Marcel, unchiul Luanei. Ceva a deranjat-o pe musafira noastră. Sau ai intimidat-o tu!

Luana îi luă apărarea:

- La prima vedere pare murătură, dar nu e așa, are un suflet de miere.

Gârlicenii puseră sicriul fără capac pe plută, adăugară un braţ de ramuri uscate și flori proaspete în jurul acestuia și, înainte de a trimite Caloianul pe Dunăre, îi dădură foc. Flăcările începură să plutească, la început mai timid, apoi înălțându-se cu grabă, parcă în căutarea norilor ascunși de o bună bucată de vreme de vreun duh necurat ce nu se îndura să plece din coasta dunărenilor. Fluviul întorcea parfum sălbatic dinspre rugul Caloianului, iar oamenii îi răspundeau cu o bucurie stranie, ridicând glasuri atavice, puțin inteligibile, făcând să trosnească plopii bătrâni și să vuiască lunca până departe. Câteva rațe sălbatice plonjară speriate spre cer, părăsindu-și cuibarele de prin lăstărișuri. Razele soarelui, subțiri, prelungi, tremurate, coborâră nerăbdătoare să se unească cu flăcările din mijlocul cărora, în ciuda hărmălaiei iscate, părea că se aud gemetele de moarte ale Caloianului.

Ileana aproape că nu mai respira. I se făcuse pielea de găină, îi era frig și privea în jur cu sfială. Vedea în oamenii strânși acolo un fel de trib din vremuri de mult apuse, pradă unor instincte primare. Erau transfigurați, cu mintea și cu sufletul în povestea fascinantă a Caloianului. Nu putea spune dacă îi vedea mai frumoși sau mai urâți, sălbăticiți de-a dreptul în mrejele unei transe închipuite sau doar înverșunați împotriva duhurilor rele pentru nedreptatea de a nu vedea nici măcar o picătură de ploaie de atâta amar de vreme. Când flăcările dădură semne de oboseală și prinseră a se micșora, vocea grupului începu să se stingă. Aproape că se făcuse liniște când glasul unui tânăr hotărât să se distreze izbucni viguros:

- Măăăi, ia să facem o geampara de dragul Caloianului răposat! Luați de-aici niște populară!

Deschise una dintre portierele mașinii sale și dădu drumul tare la muzică. Cineva se revoltă:

- Păi, pe mațele goale, mă Cătăline? Nu trebuie să mâncăm întâi plăcintele alea și să bem vinul Costinei ca să ne meargă muzica?

Chiar dacă fură câțiva care îl auziseră pe tractoristul ce purtase sicriul până la Dunăre, nimeni nu-l luă în seamă. Baba Marioara, deşi în prada unui acces de tuse, începu să chiuie pocnind din degete și, unul câte unul, mulți dintre cei prezenți se prinseră în horă. Unii, mai tineri sau mai bătrâni, formară perechi și începură să joace de mama focului în centrul horei, chiuind la rândul lor. O asemenea plăcere de a dansa nu mai văzuse Ileana decât la o nuntă ținută la Căminul Cultural al Gârliciului. Ca și atunci, se prinse și ea în horă, deși Luana stătea pe margine cu o expresie nefirească, de mamă care se bucura să-și admire feciorii. Zece-cincisprezece minute dură jocul, timp în care Ileana se învârtise în mijlocul horei împreună cu un flăcău nărăvaș, cu siguranță mare dansator, dar prea obositor pentru ea, prea dornic să-și demonstreze o calitate ce n-o interesa câtuși de puțin. La început, sperase să fie poftită la joc de Călin, apoi, văzându-l că nici măcar nu intră în horă, se gândise să meargă ea la el. Dar teama de a nu fi refuzată îi înghețase pornirile. Evită să-l privească, deși îl simțea urmărind-o, iscodindu-i cu interes lăuntrul gândurilor. Încercă să se bucure de joc și chiar reuși, astfel că, atunci când tractoristul nerăbdător porni motorul amenințând să se întoarcă singur în sat, observă că nu simțea decât o oboseală plăcută, care în niciun caz n-o secătuise de puteri.

- Ești extenuată?, se auzi întrebată de partenerul ei de dans.

Oricât de bine ar fi arătat gârliceanul, se simțea incapabilă să fie atentă la drăgălășeniile lui. Toată ființa ei se afla risipită în jurul nemilosului Călin, care uitase de ea și se adâncise într-o discuție cu unchiul Luanei. Privi cu oarecare tristețe către oamenii ce se îngrămădeau în mașinile cu care veniseră, apoi în josul apei, spre insula Pastrama și dincolo, pe brațul strâmt dinspre Dăeni, unde credea că avea să mai vadă vreo rămășiță din rugul Caloianului. Valurile mici și liniștite înghițiseră însă tot și privirea îi fu ușor rănită de reflexia luminii în oglinda apei.
O văzu pe Luana apropiindu-se și tristețea căpătă valențe dureroase, căci n-ar fi vrut să părăsească atât de repede tărâmul magic abia revelat. Observă că prințul Călin o fixa iarăși. Își compuse în grabă un surâs plăcut și merse către el cu mâna întinsă.

- Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Călin, spuse ea cu o voce plină, care nu era a ei.

Tânărul o privi adânc în ochi, dojenitor și tolerant în același timp, blând și energic.

- Nu mă cunoști, replică el, schițând un surâs atoatecuprizător, producând confuzie în mintea fetei.

Cum el întârzia să-i dea mâna, fata cu cosițe bălaie și-o retrase pe a ei. Se pregătea să-i întoarcă pur și simplu spatele când îl simți aplecându-se. Umbra lui i se păru atât de mare, încât se făcu brusc întuneric ori, fără să-și dea seama, închisese ochii așteptând o explozie de lumină înlăuntrul ei. În prima secundă îi percepu mâinile mari îmbrățișându-i umerii, apoi îi simţi şi buzele calde pe obraji. Fiorul prelung ce-i bucură trupul o făcu să-l ierte pentru micile suferințe pe care i le provocase mai înainte. Deschise ochii, hotărî că era aproape dezmeticită și replică la rândul ei, de această dată în șoaptă, încercând să nu fie auzită decât de el:

- O, ba da, nici nu știi cât de bine te cunosc.

- Ai auzit vreo poveste țesută cu răutate în jurul meu, poate?, se miră el.

Ea se dezechilibră din nou, dar numai pentru o secundă. Răspunse pe un ton dulce, care era al ei:

- Toate fetele din lume, până pe la șaisprezece-șaptesprezece ani, te cunosc...

- Aha, sunt Făt-Frumosul?, zâmbi el, flatat de complimentul care i se aducea.

- După vârsta asta, fetele îi părăsesc pe feți-frumoși, știai?

Călin se arătă destul de inspirat, păstrând o voce caldă, joasă:

- Nici eu nu mă mai joc de mult cu păpușile verişoarei mele.

Continuă imediat, mângâind inconștient cu privirile ochii ei azurii:

- Să fii iubită, Ileana! Azi, bucură-te de ploaia care va veni prin izbânda prietenilor mei gârliceni.

Fata zâmbi, deși o tristețe grea năvăli din nou în sufletul ei. N-ar fi plecat de lângă prințul fluviului, cum îi spunea deja în gând. Nu încă. I se întâmpla pentru prima oară să fie învăluită în ceva atât de bun încât să nu-și mai dorească altceva. O făcuse curioasă și se întreba ce anume îi stârnea un asemenea simțământ. Il mai privi o dată, scurt, pentru ultima dată. Pricepu despre ce era vorba: ochii lui tulburi, prin care curgea toată Dunărea, cu poveștile ei cu tot și cu lumina, înnebunitoare, a soarelui.

În drum spre sat, Luana îi atrase atenția:

- Să nu te îndrăgostești, Doamne-ferește, de Călin. A frânt inimi după inimi. Și nu pentru că așa vrea el. Ceva misterios îi oprește orice tentativă de a intra într-o relație serioasă. Fetele de pe aici zic că are cununiile legate și unele chiar s-au dus la vrăjitoare să-l dezlege. Dar niciuna nu i-a găsit leacul.

Seara, înainte să se termine petrecerea din curtea Costinei, nori grei se adunară pe întinsul cerului, se înghesuiră unul într-altul până ce nu mai avură loc și apoi se dezlănțui o ploaie torențială, care sătură pământul însetat al gârlicenilor.

 

 

Sfinții nu dorm în sudemetri pătrați (Viorica Răduță),nr.6(169),iunie2017
Iun 29, 2017 at 11:00 PM

Viorica RĂDUŢĂ

SFINŢII NU DORM ÎN SUDEMETRI PĂTRAŢI

 

Când vântul s-a oprit în pustiu, care era capul Bărăganului sub seceta verii, Mihăiţă a privit în oglinda de la cuier. Nu a văzut decât o suflare, dar tot a plecat în oraş pentru că trebuia să ajungă pe drumul lui. Înainta pe Independenţei spre zidurile care ţineau un mormânt gol, acum. Celulele păreau nişte gropi deschise şi Mihăiţă s-a trezit cu o umbră lungă în faţă. Umbra a făcut câţiva metri de brațe şi de picioare jupuite. Sunt culoarele închisorii în liniștea de altădată, peste liniştea de azi, îşi spune. Doar că pielea se întinde şi la etaj. Se întinde la centimetru, Doamne, apără şi păzeşte! Asta a fost până în 63, Mihăiţă. Vezi şi tu cum creşte volbura în curte. Ba e tot piele, doar că mai cârpoţită. Şi Borcea a stat șapte ani în ea. Îl ştiu. Şi Mihalache. La urmă spun că a fost câine. Ei, care mai era om la sfârşit? Pielea ce-i mai ţinea. Şi asta ca să ajungă la marginea Eternităţii. În cimitir tăcerea se albeşte din cauza crucilor de marmură. Dar Borcea zice că pielea avea şi vedere. Că de asta omul ar fi zărit moartea cum deschide pământul când s-a auzit strigăt: Aici este Ion Mihalache, mă omoară! Păi, în celule moartea era singurul vis, Mihăiţă. Şi, pe urmă, nu i-a rămas viaţa atârnată de baionetă, i-a rămas moartea cu mâna Comandantului. Unii spun că s-a dus de bătrâneţe. La 81 de ani, de! Ei, şi pâslarii de la Confecţii umblă prin oraş ca să fie tăcerea purtată mai departe, pe străzi. Păi nu supraveghetorii intrau în celule de dimineaţă? Nu ei băteau la Mihalache până a plecat duhul din om? Zic că ar fi fost ordinul Comandantului, iar ordinul Comandantului a fost ordinu’ de sus. Că deţinutu’ s-a exprimat contra partidului comunist chiar şi când aruncau găleata de apă pe el în decembrie, dujmanu’! Scrie în caracterizare. Duhul lui Mihalache bântuie prin Râmnic şi se uită prin cele şase guri de la uşă că e putredă groapa. Şase? Nu se vede niciuna. Zice că moartea şi acum luminează acolo dacă privim cu atenţie. Ştiu eu ce să mai zic? Şi ce, a fost sfânt? Dacă ar lumina ca şi moartea lui, poate că a fost. Da, dar în caracterizare protesta continuu. Şi când îl ţineau răstignit tot contra partidului comunist era. Asta nu-i fanatism? Ehe, aşa au schimbat ei pâslarii de pânză cu pantofii de Clujana, unde pielea e viaţă de om. Că îl răsturnau de pe pat ca pe un sac de cartofi şi-l târau pe scări nu făceau o crimă, nu? Aşadar, la Râmnic Comandantul era Dumnezeul şi seninul cerului. Superiorii lui ştiau? La controale, Mihăiţă, se făcea proces-verbal de constatare. Totul era în ordine şi în urmă dumnezeul putea să plouă şi să fulgere oricât din senin. Seninul lui, cum spui. Am înţeles, de asta când Mihalache aluneca de pe scări îl mai băteau o dată şi încă o dată. Comandantul şi Miti Leonte, subalternul, doar erau tineri, că futu-ţi dumnezeú mă-tii să-ţi fut, zicea unu’, paştele mă-tii, ieşti suptil, hai, scuipa ăl’alt. Îl loveau şi cu cizmele. Vişinoiu era mai tare decât Dumnezeu, Mihăiţă. Un dumnezeu care mai are alţi dumnezei înainte şi înapoi. Aşa e, dar pe unu’ singur până şi gardienii îl ştiau de frică. Intra şi în ei din seninul ăla care se încrunta ca dracu’. Eu credeam că îl ştiu şi morţii. Îl ştiu, doar le băga şi lor fieru’ înăuntru. Dacă mai horcăie şi pe lumea ailaltă o să iau măsuri, cică. Şi a luat? Acolo, nu cum ar fi vrut, că nici şobolanii nu putrezeau un timp, auzi! De ce să putrezească, doar în celule e frig vara ca iarna în metri pătraţi care sunt om. Aha, vreţi sudemetri, ţipa Vişinoiu, trădătorilor! Şi poc cu paru’, cu maiu, cu băţu’, cu ce avea în mână. Toţi, cu celula în ei, ieşeau la plimbarea din curte. Ca în sicriu? Erau sicrie separate, cum ar veni. De asta ce spui, Mihăiţă? Mintea mea e plină de Râmnic, cum zicea mama, te dau la orfelinat. Unii au găsit în morţi cuie şi bucăţi de lemn negeluit. Şi oase, că te punea să stai drepţi şi în mormânt. Ei, dar făceau o sfeştanie acolo. Făceau, doar nu leşinai ca la anchetă. Ceasuri, şi ceasuri, şi ceasuri, şi ceasuri, şi ceasuri, ceasuri întregi să ţii în ochi lumina de sute de waţi după ce ai stat cu cerul ca o lacrimă de sus, şi aia îngheţată, de dimineaţă până seara! Şi toţi, dar toţi, toţi, toţi, toţi, toţi cei din urmă, în celule nu cumva să respire fără ştiinţa Comandantului. Să nu se vadă, să nu vorbească. De vorbit au mai vorbit, Mihăiţă. Adevărat, numai că dacă tuşeai o dată ştia toată puşcăria. În caracterizare scrie că şi tusea era un duşman înverşunat. Păi, agita ziua şi noaptea. Cum să agite noaptea, Mihăiţă? Aşa, că toţi, dar toţi, toţi, toţi şi toate aşteaptă americanii, cu ochii la fereastra oblonită de sus. Şi în timpul ăsta numitul Mihalache a instigat populaţia din penitenciar? Asta s-a scris pe marginea foii dintr-o notă informativă, Mihăiţă. Lasă, aprobată şi de la Direcţii. Sunt semnături mari acolo. Că dumnealor locuiau în sudemetri pătraţi, nu în chichineţe. Şi acum locuiesc. Nu cum s-a întâmplat cu Seniorul, i-au zidit pereţi în jur şi la Rubla. Ca să se gândească la fereastra de sus că e oblonită, de asta. Eu am văzut că iarna se deschidea puţin. Atât cât să intre zăpada. Ca să vadă şi ea nemişcarea fiecărui sac, Mihăiţă. Unii râd şi de Învăţător, că era în poziţie de sfânt, fără pat, fără somn. Dar şi în lanţuri care săpau gleznele, Mihăiţă. Din ele nu mai ieşea decât umbra la plimbarea din curte. Măcar aşa îi ţineau drepţi până la şanţul Eternităţii. Pe Învăţător l-au legat de celălalt mort, Mihăiţă. Colegul lui de mormânt nu s-a sucit după bradul de la cap? S-a sucit după adeverinţa-caracterizare…. de la venire acest deţinut în acest penitenciar a avut această atitudine de dujman cea ce şi-n momentu’ de faţă are această poziţie dujmănoasă faţă de conducere şi de veghetori ziua noaptea că stă ca un sfânt ş’ poa s’ se roage dacă nu vine ’mnezeu mahomed sau ehova la iel vine dracu să-l ea de criminal.

Acum Mihăiţă era să dea pe Horia când vântul a făcut o pauză, cât să treacă trenul de după-amiază. S-a oprit şi el, fără să ştie că momentul este unul istoric. Un ziar central ca „Universul” mai păstra în arhivă emoţia proprietarului din Sihlea, noaptea anului 1901, dacă a ajuns şi sub Podul dintre Plantaţii cu trenul regal. Carol I a stat, la doi-trei paşi de însoţitori, înaintea vântului de toamnă sub brazii din curtea castelului. Se gândea la manevrele militare de a doua zi din Râmnic. A lăsat gândul acolo, dar, peste ani, o umbră ca de mormânt a intrat în Sfatul Popular Sihlea cu registre cu tot, chiar în camerele înalte ale micului castel. Se încălzeau greu iarna, iar vara fantoma brazilor uscaţi purta vântul spre pădure până au tăiat-o cu totul.

Şi zici că şefii lui Vişinoiu locuiesc în sudemetri pătraţi? Cum altfel să-şi crească nepoţii, Mihăiţă? Cum altfel!? Da’ ce, gândurile nu omoară? Când omul are un rost, nu. Vine la tine un gardian să-ţi zică eu am fost Mafalda, eu am tăiat şi spânzurat? Dar aveau ordin. Aveau, cu zecile. Şi alte câteva sute de ofiţeri de miliţie şi securitate. Au dispărut cu experienţe cu tot în neant. Şi masa de zinc? Şi masa, Mihăiţă, dacă va fi fost o pivniţă sub casa gardienilor. Totuşi, unii cred că deţinuţii erau prea intoleranţi, că lumea totdeauna e împărţită. Şi eu ce să mai înţeleg? Ce trăieşti, Mihăiţă. Eu nu mai trăiesc, visez. Că şi prin vise trec mereu gândurile deţinuţilor. Care dintre ei? Şi morţi, şi vii. Atunci mai vorbim după ce trecem de Casa Armatei. Şi eu sunt un gând. Lasă, Mihăiţă, acum mergem pe bulevard!

(Fragment din romanul Oraşul închis)

 

 

 

Revista revistelor (Raluca Hășmășan), nr.6(169), iunie 2017
Iun 29, 2017 at 11:00 PM

REVISTA   REVISTELOR

 

• FAMILIA (nr.4/aprilie 2017, Oradea)

Prezentă la Iași, pentru a participa la aniversarea a 150 de ani de la înființarea revistei „Convorbiri literare”, „Familia” orădeană (prin reprezentanții ei de seamă: Traian Ștef – redactor-șef și Ioan Moldovan – director) s-a întors încununată cu Premiul „Iacob Negruzzi” pentru cea mai bună revistă literară. Despre atmosfera acestor zile festive și despre rolul semnificativ al „Convorbirilor literare” și al „Familiei” în cultura română scrie Traian Ștef în Alte vremuri, alte sărbători. Având puternice tradiții în spate, cele două publicații s-au impus până astăzi ca „instituții care au păstrat direcția culturii noastre și nu au lăsat-o să rătăcească printre dogmele ideologice. Au plătit tributul, dar nu au căzut în colaboraționismul vulgar. Și sunt puține instituții care să fi rezistat atâția ani în România. Sunt puține instituții care să fi reușit să se lege la ceea ce erau altădată, să joace același rol și în noile condiții, să-și păstreze ținuta și respectul”. Dacă în „alte vremuri” astfel de sărbători erau onorate de reprezentanți ai tuturor instituțiilor locale și naționale, ai Academiei, ai Guvernului, cu „mesaj de la Casa Regală”, Traian Ștef constată cu amărăciune și sancționează lipsa reprezentanților instituțiilor administrative și de cultură de astăzi de la aceste aniversări.

„Pedeapsa are o latură tulbure”, își intitulează Gheorghe Grigurcu pagina de aforisme, care au toate această temă: pedeapsa.

Ioan Moldovan observă Fondul elegiac al poemelor cuprinse în noua carte de poezie a lui Gellu Dorian, Calea de urmat (Editura Cartea Românească, București, 2017).

Alexandru Seres, aflându-se Din nou pe urmele lui Cioran la Dieppe, ne face cunoscute legăturile filosofului român cu acest orășel de pe coasta normandă a Franței (loc unde-i plăcea să se retragă în perioada de vară) și condițiile în care acesta reușea să evadeze de câteva ori pe an „din sărăcia lucie a magherniței sale de pe rue de l’Odéon, refugiindu-se în aristocraticul Palais Royal”, grație amicului său binevoitor Albert Lebacqz. „Aici, neștiut de nimeni, Cioran își savura singurătatea regală – aristocrat al spiritului, bântuit paradoxal de neajunsul de a se fi născut” – explică Alexandru Seres.

Într-un amplu articol, Autoportret cu portretizări, Liana Cozea îl prezintă pe criticul Nicolae Manolescu în ipostaza de memorialist, ce oferă în confesiunile sale impresii și originale portrete ale unor personalități ale culturii române, precum și mărturii despre sine.

Pasiunea și pofta mea de viață erup din toată opera mea, culmea, motiv pentru care, la mine în țară, nu sunt receptată ca un scriitor serios și profund. (...) Nu știu de ce la noi a rămas încă împământenită concepția că poezia mare, poezia profundă trebuie să apese pedala până la limita suportabilității, unde patetismul și visceralitatea acoperă timidul râs al spiridușului ludic care mai scoate, din când în când, limba de după perdea. (...) Cred că menirea mea în viață e să le predau oamenilor știința bucuriei” – astfel vorbește poeta, prozatoarea și traducătoarea Nora Iuga despre rostul creației sale, despre crezul său artistic în interviul acordat Hristinei Doroftei („Menirea mea: să le predau elevilor mei la «ora de poezie» lecția bucuriei”).

La paginile de proză îi întâlnim pe Adrian Alui Gheorghe (Zidul de hârtie sau cum să fim Poetically correct) și pe Ștefan Jurcă (Nuanța șobolanului). Versuri semnează Șerban Chelariu și Herbert-Werner Mühlroth (în traducerea lui Ioan Milea). 

Alte articole de interes din prezentul număr al revistei orădene: Macedonski: demnități și conflicte (Lucian-Vasile Szabo); „Îmi trăiesc poezia cu ardoarea cu care mi-aș trăi viața” (cronică literară semnată de Viorel Mureșan la volumul lui Gheorghe Mocuța Salutări din Piața Reconcilierii); Viața cu Magda Cârneci (recenzie realizată de Lucian Scurtu); Sextil Pușcariu (articol semnat de Săluc Horvat cu referire la volumul lui Mircea Popa, Sextil Pușcariu și Muzeul Limbii Române, apărut la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016) ș.a.

 

• APOSTROF (nr. 4/2017, Cluj-Napoca, revistă a Uniunii Scriitorilor, finanțată cu sprijinul Ministerului Culturii și Identității Culturale, redactor-șef Marta Petreu) cuprinde un dosar inedit despre Monica Lazăr (născută la Cluj în 1933, cadru didactic la universitatea clujeană, cercetătoare a literaturii și culturii românești) și despre Lucian Blaga, despre colaborarea și relația de prietenie dintre cei doi. Într-un prim articol (Un gând pios pentru Monica Lazăr), Mircea Popa lămurește cum a ajuns în posesia cărților cu autograf din biblioteca Monicăi Lazăr și a manuscriselor acesteia, texte inedite care cuprind mărturisiri despre preocupările ei literare și amintiri despre Lucian Blaga, cu care a reușit să lege o frumoasă prietenie și căruia i-a făcut serviciul de a-i dactilografia traducerea din Faust. Intenția lui Mircea Popa a fost de a aduna într-un volum toate contribuțiile de istorie literară ale Monicăi Lazăr răspândite în periodice, precum și textele inedite, însă lucrarea a fost plimbată pe la mai multe edituri și a rămas în stadiul de proiect. Pentru a le reda totuși circuitului literar, Mircea Popa a ales să le ofere revistei „Apostrof”. Astfel, în dosarul acestui număr regăsim Prefața doritului volum, semnată de Mircea Zaciu, și trei pagini de Amintiri cu Lucian Blaga extrase din mărturisirile Monicăi Lazăr.

„Căci despre om este vorba”, arată Irina Petraș într-o cronică la Copiii războiului, de Varujan Vosganian, un reușit roman ce „focalizează pe întâmplări concrete pentru a pune în discuție o mult mai largă paletă de răspunsuri la întrebarea «cine sunt eu și de ce sunt într-un anumit fel»”.

În lectura Martei Petreu (Orfeu în infernul de zi cu zi) îl cunoaștem pe Cristian Tudor Popescu în ipostaza de prozator. Exegeta ne prezintă volumul acestuia Viața și opera, o culegere de proze scurte, „care surprind întâlnirea dintre insul uman de rând cu «transmaterialul» sau (...) cu sublimul, cu lumea Ideilor, cu transcedentul adus de cunoașterea ab-stractă ori de creația de mare artă”.

Un alt articol care merită atenția cititorilor este cel în care Alexandru Seres expune concluziile cercetărilor sale asupra contextului și a perioadei Când a scris Cioran „Țara mea”.

Despre recentul volum de versuri al Magdei Cârneci, Viață (Editura Paralela 45, Pitești, 2016), scrie Constantin Cubleșan în recenzia Coborârea în sine. „E o lirică reflexivă, marcată de poetizarea propriului destin literar”, arată exegetul.

„Am găsit în cultura română și umor, și inteligență, și diversitate, experiență umană și rezistență”, mărturisește, printre altele, Ðjura Miočinović (autor al unor traduceri din română în sârbă) într-un dialog cu Ovidiu Pecican.

Sub lupa memoriei”, Vladimir Tismăneanu scrie despre Prețul radicalismului utopic: reflecții despre comunism și fascism.

Amalia Lumei ne prezintă evenimentele petrecute în Zilele de studiu în onoarea Martei Petreu desfășurate în cadrul departamentului de Studii Literare, Lingvistice și Comparate al Universității de Studii Orientale din Napoli, împreună cu Institutul Român de Cercetări Umanistice și Cultură din Veneția. Desfășurate sub conducerea universitarului și cercetătorului Giovanni Rotiroti, principalul animator al studiilor de românistică, cele două zile de comunicări și de dezbateri au fost dedicate discutării contribuției istorico-culturale și hermeneutico-filosofice a Martei Petreu. În completare, Marta Petreu scrie despre Românistica, la Napoli.

În paginile acestui număr al revistei clujene sunt găzduite poeme semnate de Ruxandra Cesereanu.

Raluca HĂȘMĂȘAN

 

 

Parodii (Lucian Perța_, nr. 6(169), iunei 2017
Iun 29, 2017 at 11:00 PM

Lucian PERȚA

PARODII

 

Vasile MORAR

 

Bulgărul de lut

 

Mi-am pus toată tinereţea în slujba ei,

în slujba poeziei, să se ştie,

am refuzat multe chefuri şi femei,

stând acasă şi scriind poezie.

 

A venit diavolul şi, voluptuos,

m-a chemat afară din casă,

a venit şi îngerul, tot fără folos,

eu, ca o stâncă, scriam la masă.

 

Dar câţi n-au venit? Dacă până şi Perţa

a venit să mă-mbie spre parodie,

dar eu, ca un bulgăre de lut, în Chelinţa,

stau şi scriu. Până când? Doar Domnul o ştie!

 

 

Umbra mea

 

Când mâna mea în pană se transformă

şi pana-apoi în muză se preface,

mă înspăimânt de-a versurilor turmă,

ce-n vraja lor începe să mă-mbrace.

 

Şi simt povara poeziei mele

cum trupul mi-l îmbracă în veşmânt

de înger şi mă-nalţă pân la stele,

doar umbra îmi rămâne pe pământ.

 

Săraca-mi umbră, cum prin spini aleargă,

n-am ce să-i fac, sunt în tărâm ceresc,

fiţi buni cu ea, că bine-o să vă meargă,

când mă re-ntorc din cer, vă răsplătesc!

 

 

Fumul alb

 

Când am mers în armată, că şi eu am mers,

de bunăvoie şi nu cu arcanul,

mi-am căptuşit cufărul, vers cu vers,

cu 101 poeme, după planul

 

Meu de a nu rupe legătura cu dânsa,

cu poezia adică, dragostea mea –

ţin minte că la plecare şi îngerul plâns-a,

îngerul care adesea mă veghea.

 

Armata mi-a fost caldă ca o teracotă,

ca un fum alb a trecut, în veselie,

şi m-am întors la poştă, la Ulmeni, botă

de instruit, dar plin de poezie.

 

Acum privesc la cufărul meu gol

şi vreau să-l umplu cu 5000 de poeme grele –

fiţi buni, ajutaţi-mă să-mi intru în rol,

să pot simţi povara poeziei mele!

 

 

De ploaie

 

Ca nişte scrisori recomandate,

ploaia a venit pe neaşteptate –

eu lucram pe a poeziei schelă,

evident, fără să am o umbrelă –

dar gata, vă promit că de mâine

nu mai scriu fără umbrelă la mine!

 

 

 

Versuri de Adonis (trad. Dumitru Chican), nr.6(169), iunie 2017
Iun 29, 2017 at 11:00 PM

 

 

ADONIS

          Considerat a fi unul dintre cei mai mari poeţi arabi contemporani, sirianul Ali Ahmad Said Esber, cunoscut sub pseudonimul auctorial literar Adonis, s-a născut în anul 1930 într-o familie de fellahi de pe ţărmul sirian al Mediteranei, numărându-se astăzi printre puţinii „părinţi” ai modernismului literar şi poetic ai Orientului Mijlociu şi ai lumii arabe care mai sunt în viaţă. În 2011, a fost nominalizat la premiul Nobel pentru literatură, acordat însă poetului suedez Thomas Tranströmer, cu motivarea că „prin imaginile sale condensate, diafane, ne oferă un acces proaspăt la realitate”. Laureat al premiului Goethe şi a numeroase distincţii literare şi academice din Orientul Mijlociu şi din lumea Occidentală şi asiatică. Este Ofițer al Ordinului Artelor și Literelor din Franța. După un mai lung sejur la Paris, unde îi cunoaşte, avându-i ca prieteni, printre alţii, pe Tristan Tzara, Jacques Prévert, Paul Celan, se stabileşte la Beirut. Poet profund meditativ, a abordat o vastă paletă tematică, de la cea erotică până la poemul angajat politic şi la problemele omului şi ale societăţii contemporane.

 

Ieri

 

Cu steaua cea dintâi am zăvorât uşa odăii, lăsând

Să cadă faldurii draperiei, apoi

Pe semnele-litere m-am culcat,

Dăruindu-mă cuvintelor puse drept căpătâi

 

Sunt vrăjitorul acela numit

Mireasmă şi trichel cu miresme arzânde

Eu, da, sunt vrăjitorul şi ea

Îmi este scânteiere şi jeratic şi templu

Întins în culcuşul aburilor de fum

Zugrăvesc cuvinte imaginare, le şterg,

Pe tremurul rănii presar pulbere măruntă de vrajă

Rană, infern strălucind de lumini

Tu, rană, tu pierderea mea cu fiecare clipă ce trece

 

În rana aceasta sălăşluiesc cetele mele de îngeri,

Un râu îşi închide zăvoarele, iarba îşi urmează poteca

Omul nud îşi caută boaba secată de mirt

 

Şi visez

Păsări şi aripi

Transparenţa cerului, transparenţa femeii

Când s-au petrecut toate acestea?

 

Întrebări în oglindă

 

Am făcut întrebare şi răspuns mi-a fost dat:

Ramura aceasta cuprinsă de flăcări

Pasăre, pasăre este

Chipul meu, mi s-a spus, este muşcătura furtunii

Chipurile lumii - tot atâtea oglinzi

 

Am venit

Şi cerneală se făcuse lumea în pulberea drumului

Cuvânt – o, cât de fremătător poate să fie cuvântul!

Nu ştiam, nu aflasem încă nimic despre puntea

Care ne înlănţuie unul de altul

Punte de flăcări, punte de prorocire

Punte a neavutei frăţii

 

Chipul meu, luminat, în cele din urmă

Se prefăcuse în corabie rătăcind

În necuprinsul unei scântei

 

Călătorie

 

Pribegeam în căuşul valului

În căuşul aripii desfăcute de zbor

Mă întorceam către vremurile care au fost

Părăsindu-ne

Încă voi pribegi, de acum înainte,

Până la ţărmurii galaxiilor

Mă voi înoarce către irişii ochilor îngheţaţi

Voi pieri

Cu rărunchii vibrând de gemetele simunului

Părăsindu-mi urmele tălpilor

În necuprinderea acestor sahare lăuntrice

 

Fără limită

 

De dragul cărării mele învestmântate în valuri

Şi creste de munţi,

De dragul chipului meu, prea plin de atâtea reverberaţii,

Am stins, sub ceruri, cu miile, atâtea făclii

 

Dinţilor mei, unghiilor mele învineţite le-am zis:

Încovoiaţi-vă odată cu mine,

Îngenuncheaţi, smeriţi, în faţa tunetului de val

Să rupă, le-am zis, toate frânghiile

Care mă leagă de ultimul ţărm

Fără limită

Pentru noima ţărmului părăsit

Pentru tristeţea tuturor malurilor

Fără întoarcere lăsate în urmă.

 

Pana de corb

 

Ros de pecinginile tăcerii

Ale asediului

Îmi scrijelesc versurile în praf, ca un orb

Anevoie le scriu, cu o pană de corb

Ştiu, lumina nu se plouă peste pleoapele mele

Şi nimic nu se află în jur altceva

Decât înţelepciunea veche a prafului

Stau la taifas, în cafenea, cu orele zilei,

Cu lemnul scaunului crăpat

Urmărind cum se scrumeşte trabucul

Aştept cu răbdare întâlnirea uitată

Cu duhul

 

Aş vrea să mă prosternez, să mă rog

La bufniţa cu aripile frânte

La jăraticul sobei, la vânt

Aş vrea să mă rog la pământ,

La steaua rătăcitoare pe cer

La moartea cu colţii de fier

Aş vrea să-mi ard, precum tămâia şi smirna

Zilele albe, cântecele, odihna

Caietele. Cerneala şi leacurile

Aş vrea să mă rog

La tot ce nu ştie noima rugăciunii

În timpul acesta şi-n toate veacurile

 

Regii magi

 

În chipul tău, răsfrânt precum în oglindă,

Pe chipul meu în care tremură steaua

Noaptea şade la pândă în ceasul

În care mâinile noastre, înlănţuindu-se, se cunosc

 

Am fost, ei da, am fost heruvimii căzuţi,

Am văzut ce a fost şi nu mai are îngăduinţă să fie

Ne-am cufundat în cercul adâncurilor, şi iar

Ne-am întrupat sub straja înaltă a cerului,

Pe coama înspumată a valurilor

Topindu-ne, definitiv, în atotcuprinderea veşniciei

 

Şi în urma noastră au venit regii magi.

 

Vrăjitoresc pământ

 

Nu mai există nici răzbunare, nici pizmă

Între mine şi gardianul de zi

Am plecat, fiecare, încercuindu-ne viaţa

Într-un ocol împletit din funii de nori,

Recunoscându-ne, fiecare, hotarele care ne împresoară

 

Pământul meu, vrăjitoreasca mea humă

Ca o părere de aer

Mai rănesc, uneori, faţa potolită a apei...

Mai arunc, uneori, câte o sticlă în valuri...

 

Arborele zilei şi-al nopţii

 

Mai înainte de facerea zilei sunt eu

Luminez mai înainte de întrebarea despre primul zeu

După mine, au venit copacii, în goana mare

Apoi s-a limpezit speranţa amăgitoare

Insule şi donjoane ale tăcerii fără de uşi şi fără cuvinte

Noaptea luminează abia

Un prieten care nu mă mai păstrează în minte

Zilele toate îmi somnolează în aşternut

Şi în piept mi se revarsă izvoarele de sfârşit şi de început

Atunci

Trezesc apele şi oglinzile şi tulpina de pom

Şi, ca ele, mă prefac în vedenie

Şi mă întorc înapoi şi adorm

 

Prezentare și traducere din limba arabă de Dumitru CHICAN

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1 - 10 din 1869

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.