Blog - Content Section Layout
Versuri de Anda Comșa-Chiș și de Daniela Micu, nr. 1(188), ianuarie 2019 |
Ian 29, 2019 at 11:00 PM |
Anda
COMȘA-CHIȘ
Ucigaș
de cuvinte
Strada e plină de intenții
ascunse
după fiecare impresie
stă la pândă un cuțit
gata să se împlânte
până în mijlocul cuvântului
să-i scoată măruntaiele de
sensuri
și să le întindă pe trotuar
strada e plină de cuvinte
măcelărite încă de la răsărit
rușinate că înghit zilnic
tentațiile unui ucigaș de
cuvinte.
Despre
a muri
Am să mor într-o zi de luni
mâinile mele vor prinde țărâna
și o vor îndesa sub pleoape
zilele mele se vor umple de
smoală și de puf
îngerul mă va striga de două ori
iar a treia oară îmi va lustrui
pantofii
pentru călătoria în abis
aș putea să mor în oricare zi
prefer să știu că oasele mele
vor avea șase zile în care
să rumege iarbă.
Iluminare
Prin ochiul unui bec
vezi lumea în chibrituri
împiedicând catranul
să ajungă la oase
prin gaura cheii trec
dedublări negații ale riscurilor
înclinate spre dinafară când
fatalitatea ne amintește
dreptul la iluminare.
Floarea
Floarea nu are spini
are cuțite care ne taie
buricul degetelor
nu mai putem ține în palme
lacrimile îngerilor
se amestecă saltul în neant cu
prăbușirea
la tocirea cuțitelor
vom auzi picăturile
și ne vom lepăda de flori
la cântatul cocoșilor.
Și
totuși
Piticii au barba lungă
și totuși nu se piaptănă
nu-și suflecă mânecile
când spun povești
în picioare stau și totuși
nu ajung să măsoare
schimbul pașnic de flori și de
păcate
întind mâinile și totuși
nu cer un pahar de apă curată
piticii au barbă lungă
și inima impură
de admirație
la reflexia în oglindă
Moment
de liniște
Linistea mă zgârie la buze
cel mai mic deliciu
devine o pacoste de închis în
beci
un ceas ticăie
două cuvinte se sărută
al treilea e dreptul de a mă
împotrivi
bătăilor de inimă la deschiderea
ușilor în afară.
Rochia
ta (mamei)
Îngerii când mi te-au luat
mi-au aruncat din ceruri rochia
ta
cînd am devenit mare
rochia a rămas
un petec de amintire inert
totuși
aștept ploi
cu haine amestecate
să pot deveni femeie.
Acasă
(tatei)
Mă duc acasă
să-mi mai fac o gaură în inimă
ia de aici o bucată de pământ
îmi zice tata
să nu-ți mai stea nervii
cu gurile căscate
mai bine le îndesăm noi în gură
câte un pom să tacă și să se mire
ia privește ce mare e
holda de nețărani
puși să se scuture de neiubire.
Nici
măcar
Nici măcar Dumnezeu nu ascultă,
urechile îi sunt astupate
de urletele Viilor în plină
zi.
Nici măcar Dumnezeu nu vede
plouă torențial cu vise
spulberate.
Nici măcar Dumnezeu nu zâmbește,
pute a lehamite și a lene de
mântuire
pe un ciob de sticlă spartă
un înger adormit camuflează tot
peisajul.
A
scrie
De mă va țintui Cuvântul spart
am să nasc în umbra lui
arabescuri
dincolo de tăceri oarbe
cercurile deschise devin bastarzi
dintr-un Neînceput
nu mai încape vorbă
va țâșni curba iluzorie a literei
până în punctul unde
mi se ucide
virtutea de a scrie.
Mersul
ca o pradă
Bărbații cu pantofi
din piele de pisică
așadar felinul după ce
își pune pielea în băț
urcă și încoardă
coloana vertebrală
până la zona de sticlă
când crapă de invidie
bărbații vânează pisici
își schimbă țigările
și exersează mersul ca o pradă
în pantofi de felină.
Îndoială
Mă privești și-mi spui
Că toate păsările au plecat
De fapt le urmărești de după
perdea
Cum stau pe sârmă
Și aplaudă dansul pisicii la bară
Păsările astea au nevoie clară de
o oglindă
Să poată călători în țara de
dincolo de perdea
În anotimpul de nu mă uita
După a doua vară.
Daniela
MICU
Conturul
Ți-am însăilat conturul.
Mi-era teamă ca marea din tine să
dispară.
De aceea am pus pe fiecare colț o
piatră,
La fel puneam în copilărie pe o
pătură.
Aș vrea ca acum, când te am lângă
mine, să te alint
Cu șoapte de vânt.
Vântul este cel mai bun maseor.
El știe să poarte pe aripi orice
dor.
Mâinile tale alungate opresc
secunda
Și mângâie luna.
Văd cum îți tragi seva de sub
talpa pădurii
Și-apoi renaști
Prin cascade și ploi.
Curgi, plutești și te-ntorci
Ca un râu la propriul izvor.
Știi să strecori lumina
Și roua.
Apoi le frămânți, te-nfierbinți
Și văd cum, printre degete, te
pierd.
Dar desenul tău l-am salvat,
Tatuându-l pe-un gând.
Încet, marea din tine o scufunzi
În oceanul ce-ți iubește trupul,
Al cărui izvor este sufletul...
Un
vis ce pare viu
E iarnă și umerii mi-s grei,
Cu pașii mei de lut, prin zi îmi
fac cărări.
E frig, iar părul mi-a albit
Și ninge viscolit,
Doar ceaiul cald îmi duce gândul
Spre alte primăveri.
Adorm în visul iernii
Și-ajung la țărmul unei mări.
Așez valurile,
Împart vânturile,
Întind brațele și învăț zborul.
Plutesc deasupra grijilor
Și zbor, zbor...
Sub pleoapa trezirii
Visul pare viu,
Iar într-un târziu
Îmi păstrez în memorie momentele.
Simt aripile crescute cu greu,
Cu ele îmi ridic sufletul
Spre cer și dincolo de el...
|
|
Receptarea francofonă a unui scriitor român (Alexandru Zotta),nr.1(188), ianuarie 2019 |
Ian 29, 2019 at 11:00 PM |
Alexandru ZOTTA
RECEPTAREA
FRANCOFONĂ
A UNUI
SCRIITOR ROMÂN
Adunate prin grija profesorului Ilie Rad într-un volum cuprinzător (Reflexe francofone,
Școala Ardeleană, 2018), referințele critice din lumea francofonă la creația de
expresie franceză a lui Horia Bădescu reprezintă nu numai o rară întreprindere
editorială, ci și un prestigios omagiu adus operei și activității unuia dintre
cei mai importanți scriitori ai literaturii noastre actuale. Implicarea
poetului, prozatorului, eseistului și diplomatului în cultura francofonă nu
este un fapt singular. Relațiile româno-franceze au o tradiție îndelungată,
constituită pe baza romanității comune a popoarelor și a limbilor, dar și a
prestigiului înalt al civilizației și al culturii franceze. Cu deosebire în
istoria modernă Franța a constituit multă vreme un model pentru multe popoare,
nu numai europene, urmat cu apreciabilă consecvență și de societatea
românească, pentru care prestigiul lumii francofone rămâne și în prezent unul
de cea mai ridicată altitudine.
Pentru lumea românească Franța a reprezentat întotdeauna un spațiu de
manifestare creatoare și, mai cu seamă, de consacrare a valorilor de
civilizație și de cultură. În anii izolării totalitariste, exilul românesc a
găsit în Franța, în primul rând, și în țările francofone principalul teren de
manifestare creatoare, științifică și culturală. Reprezentată la nivelul
recunoașterii universale de renumita triadă – Ionescu, Cioran, Eliade –, dar și
de numeroase alte personalități din cele mai diverse domenii de activitate,
diaspora românească, extinsă în urma persecuțiilor politice, a contribuit atât
la afirmarea spiritualității naționale, cât și la susținerea și sporirea
valorilor lumii francofone. Din acest motiv, afirmarea elementului românesc în
spațiul francez are de depășit exigențe ridicate, create în bună parte și de
conaționalii noștri.
Produs după încheierea perioadei totalitariste, contactul poetului cu lumea
francofonă s-a desfășurat într-un context politic cu totul diferit. Horia
Bădescu ajunge în Franța ca diplomat învestit cu atribuții culturale
importante, condiție pentru care era recomandat de o creație poetică apreciată
și distinsă cu premii naționale și locale dintre cele mai prestigioase, precum
și de o experiență publicistică substanțială, dobândită prin colaborarea la
publicații apreciate, și prin funcțiile de răspundere la conducerea unor
importante instituții artistice, naționale sau regionale.
Întemeiată pe specializarea în
filologie franceză, pe creație literară și experiență culturală recunoscută,
învestitura diplomatică atribuită după evenimentele din decembrie 1989 a
însemnat o condiție favorabilă pentru intensificarea relațiilor între cele două
societăți, pe care Horia Bădescu a servit-o folosindu-și cariera, vocația și
devotamentul pentru promovarea valorilor românești în spațiul francofon. Sub
patronaj diplomatic, în colaborare cu instituții academice și cu personalități
de prim rang ale literaturii și ale gândirii occidentale moderne, a inițiat
acțiuni și proiecte de reală eficiență pentru cunoașterea valorilor culturii și ale literaturii române în spațiul francofon, unele
de amploare și durată mai mare, aflate în derulare și în prezent. E suficient
să menționăm doar proiectul, în bună parte realizat, privind traducerea
integrală a operei poetice și filosofice a lui Lucian Blaga, eveniment literar
de rezonanță internațională.
Continuându-și activitatea creatoare în noile condiții, Horia Bădescu s-a
integrat cu pasiune și perseverență în viața literară franceză, a creat în
această limbă volume întregi de poezie, care au întrunit exigențele ridicate
ale specialiștilor și interesul cititorilor. Numeric, scrierile de până acum în
această limbă ar fi suficiente pentru a alcătui o întreagă operă și a consacra
un poet „cu certificat european”, cum îl caracterizează cu deplină
îndreptățire profesorul Ioan Holban, unul dintre cei mai apreciați critici
literari români. Acestea însă doar întregesc opera autorului, adăugându-se
poeziei, prozei și eseisticii în limba maternă, scrieri care, la scurte
intervale, au primit în mare parte și expresie franceză.
În critica literară franceză a fost receptat mai întâi ca poet, calitate
care rămâne efigie dominantă a creației sale. Dacă la volumul Le
Visage du temps (1993) s-a remarcat fidelitatea față de tradiția
marelui lirism românesc, al lui Eminescu și Blaga (André Doms), căruia
Horia Bădescu îi asigură continuitatea și configurarea modernă, următorul (Le
fer des épines, 1995) a fost rapid întâmpinat și a întrunit numeroase
comentarii integral și înalt apreciative, aparținând unor poeți și critici cu
un statut de ridicată altitudine în literatura de expresie franceză, mulți
dintre aceștia având funcții universitare sau de înalt prestigiu literar și
cultural. Numărul lor va crește cu fiecare dintre cele unsprezece volume de
poezie scrise în limba franceză, depășindu-l deseori pe cel al intervențiilor
critice din propria țară. N-au întârziat nici studiile de sinteză, aparținând
unor autori cu un statut de autoritate precum Max Alhau și Maurice Couquiaud,
din partea PEN Clubului Francez, ori unor consecvenți analiști ai creației
autorului român, cum sunt Gérard Bayo, Werner Lambersy, Jean-Luc Wauthier, Jean
Poncet, unii dintre ei traducători ai creației poetice, ai prozei și ai
eseisticii autorului. Contribuția acestora la analiza și interpretarea operei
lui Horia Bădescu trebuie menționată mai cu seamă că, așa cum precizează
profesorul Ilie Rad în prefața volumului, „exegeza critică (...) nu mai
operează, în spațiul francofon, cu discursul de tip academic”.
Explicația numeroaselor ecouri imediate constă cu certitudine în valoarea
creației autorului. La apariția primului volum în limba franceză acesta avea o
experiență de peste un sfert de veac de creație poetică întemeiată pe o viziune
de o mare profunzime, centrată pe teme esențiale, pe căutarea și dezvăluirea
dimensiunilor Ființei. În bună parte, viziunea auctorială se apropie de
filosofia existențialistă. Încă din perioada echinoxistă criticul Petru Poantă,
coleg de generație al autorului, observa că „poezia sa este una de natură
existențială, în care spaimele și interogațiile omului contemporan sunt
aceleași pretutindeni”. Filosofia existențialistă a reprezentat puntea de
legătură cu poezia occidentală și francofonă, aspect care, alături de performanța
estetică a poemelor sale, a contribuit la depășirea circumspecțiilor și la
receptarea rapidă și susținută a fiecărui volum. Principală orientare a
gândirii filosofice moderne, existențialismul s-a dovedit destul de
diversificat și permisiv spre a cuprinde și percepția lui est-europeană, care-l
și întregește. Cu un aport substanțial la racordarea reflecției filosofice și a
experienței estetice naționale cu spiritualitatea Occidentului european,
creația poetică, epică și eseistică a lui Horia Bădescu este receptată în
primul rând sub aceste aspecte.
În aproape toate comentariile critice s-a reținut luciditatea cu care
poetul înțelege condiția tragică a morții și inevitabilitatea acestui impact
dureros, aspecte pe care le exprimă tranșant într-un limbaj esențializat,
direct, fără eufemisme estetizante. Astfel, s-a observat „o scriitură
profundă și plină de înțelepciune” (Georges Sédir), „o poezie fără
înflorituri”, care „se înscrie într-o necurmată căutare a ființei” (Yvan Mecif), o „carte de reflecție a unui liber cugetător, carte de
înțelepciune și interogație” (Lucie Spède), „o carte esențială,
deopotrivă emoționantă și exigentă... care vindecă și rănește în același timp,
(...) o carte de umbră și uitare” (Jean-Luc Wauthier), „un mesaj omenesc
și lucid despre condiția noastră umană” (Max Alhau), iar șirul
aprecierilor, după cum se vede, nu doar estetice, ar putea continua destul de
mult.
Cred că dintre numeroasele aprecieri cuprinse
în volum, aparținând unui număr impresionant de poeți și critici literari,
oameni de cultură și literatură, cea a poetei belgiene Luc Norin sintetizează
în modul cel mai concis și inspirat creația poetului și prefigurează totodată
locul acestuia în literatura actuală, nu numai francofonă: „Horia Bădescu ne
precedă în pustietățile noastre. Și așază reperele”.
La „precedentul” identificat de comentatoarea membră a PEN Clubului și a
biroului Asociației Internaționale a Criticii Literare au contribuit și unele
dimensiuni ale spiritualității noastre naționale, precum concepția mioritică
privind posibilitatea de ameliorare a tragicului și a evitării spaimei de
moarte ca urmare a posibilității vieții dincolo de acest inevitabil prag și,
mai cu seamă, concepția blagiană privind „transcendentul care coboară”,
ilustrând o relație mult mai apropiată a divinității cu ființa și amendarea
umanistă a dimensiunilor înspăimântătoare ale numinosului. În felul acesta,
fără a ignora impactul tragic și ireversibil al morții, „pustietatea” e
totuși locuită de prezența transcendentală, iar neantul, perceput ca
tărâm al negației, e substituit de abis, spațiu spre care cunoașterea
omenească îndreaptă tremurătoare priviri și cutremurătoare întrebări. În
nemărginirea acestuia, poezia, vecinătate inseparabilă între rostire și tăcere,
poate găsi „amintirea, (...) o noțiune care ne permite să rezistăm
neantului, chiar dacă vom rătăci într-un nemărginit abis” (Max
Alhau).
Sunt valori de gândire și de sensibilitate
create și promovate în spațiul național, în bună parte și de creștinismul
ortodox, pe care Occidentul nu le cunoaște îndeajuns și le descoperă acum, cu
surprindere, inclusiv pe calea poeziei.
Identificând și adăugând accente și nuanțe de gândire existențialistă
provenite din dimensiunile spiritualității est-europene, referințele criticii
franceze au reliefat în primul rând profilul de poet al scriitorului. În raport
cu demersurile autohtone, ele alcătuiesc nu doar substanțiale compliniri și
detalieri, ci contribuții pe deplin întemeiate la exegeza critică a creației
poetice a autorului.
* * *
O contribuție ce depășește cu certitudine nivelul de receptare din critica
noastră literară a prilejuit-o proza lui Horia Bădescu. Romanul Zborul
gâștei sălbatice (Le vol de l͗'oie sauvage),
tradus de poetul și eseistul Gérard Bayo și publicat în 2000 la
prestigioasa editură „Gallimard”, a întrunit până acum mai multe și, mai cu
seamă, mai substanțiale comentarii și interpretări decât în critica românească.
Traducătorul o consideră „o carte magică și fraternă, care ne vorbește cu
simplitate și luciditate”, deschizând calea unor deosebite aprecieri și
atenționează totodată asupra unor posibile interpretări estetizante ale
romanului: „Să nu-i reproșăm magia inexplicabilă, savantă, redutabilă de
asemenea”.
Critica
noastră a interpetat romanul ca o scriere poetică, apreciind contribuția
lirismului la crearea de atmosferă și la configurarea semnificațiilor simbolice
ale comportamentului personajelor, reproșându-i însă un deficit de construcție
epică, situație extinsă și asupra celorlate două opere în proză ale autorului, Joia
patimilor (1981) și O noapte cât o mie de nopți (2011),
de altfel prea puțin comentate.
Dintre pozițiile comentatorilor
francofoni se detașează analiza aplicată și interpretarea adecvată întreprinse
de profesoara Prisca Mamengui-Otouma de la Universitatea Paris-Est,
Créteil, în eseul La quète de l͗'être
dans „Le vol de l͗'oie sauvage” de ᷾ Horia Bădescu. Acceptând aprecierea lui Robert André privind
„sensibilitatea poetică” și lirismul romanului, calitate „rezervată prea ades doar scriitorilor sud-americani”, autoarea găsește, la rândul ei, în toposurile
imaginare ale romanului – Pavilionul și Fazaneria –, dar mai ales în „halucinațiile personajelor” certe similitudini cu „realismul magic” sud-american. Dacă
Fazaneria rămâne un spațiu învăluit în mister, inaccesibil personajelor,
Pavilionul are oarecum o configurație asemănătoare celei din Salonul nr.
6 al lui Anton Pavlovici Cehov, numai că maladia personajelor nu mai
este nebunia, ci nostalgia după o dimensiune a cărei absență se resimte
dramatic în configurația contemporană a ființei.
Toposul Pavilionului, în care se desfășoară
existența cotidiană a unor personaje de condiții destul de diverse, performează
mai cunoscuta structură sadoveniană a „locului unde nu se întâmplă nimic”,
constituind totodată un spațiu al așteptării. În același timp, romanul imprimă
un curs particular unor structuri prezente în proza noastră din perioada
totalitară, precum cea a romanului „comunităților mici” în care se desfășoară
„anchetele” unor evenimente singulare, surprinzătoare, orientate spre
dezvăluirea unor adevăruri greu accesibile. Într-un timp bine cunoscut
autorului, astfel de romane au scris A.E. Baconski (Biserica Neagră),
Sorin Titel (Lunga călătorie a
prizonierului), D. R. Popescu (Vânătoarea regală), Ștefan
Bănulescu (Cartea de la Metopolis) etc.
Horia
Bădescu orientează proza spre investigarea unor adevăruri fundamentale,
obscurizate prin starea de așteptare, care se dovedește în cele din urmă
revelatoare a crizei de identitate deplină a personajelor.
Observând că
așteptarea are alte motivații decât la Samuel Beckett sau Dino Buzzati,
comentatoarea dezvăluie criza de prezență a personajelor, concept care exprimă o consecință gravă a condiției actuale a ființei, ideea cea mai
substanțială a întregului eseu și a întregii receptări francofone a romanului. Criza
de prezență justifică și așteptarea, ca promisiune de identificare a unui
sens al existenței. Personajele în criză de identitate deplină își doresc „o
prezență care se sustrage, care se refuză în ele”. Prezență absentă sau absență prezentă, această condiție, păstrându-și oximoronic
contradicția și complementaritatea termenilor, menține personajele într-o
continuă așteptare tensionată, la capătul căreia „speră să găsească o
umanitate actualizată.”
Deși s-au
făcut observații pertinente asupra caracterului aluziv al situației epice în
raport cu societatea totalitară, interpretarea autoarei depășește cu
îndreptățire percepția istorico-sociologică: „Această aspirație trece
dincolo de o criză identitar-socială sau existențială. E mai degrabă o
sfâșietoare nostalgie a ființei”, expresie care, punând parcă punctul pe
„i”, conduce spre condiția ființei. Totodată, ea depășește și mitul romantic al
„vârstei de aur”, arătând că omul din spațiul Pavilionului dorește să afle „nu
despre ce el ar trebui să fie, ci despre ceea ce este cu adevărat și nu știe că
este”. Pentru aceasta lumea romanului e alcătuită din „personaje
dispuse să se recucerească, să încerce să se reconstruiască”, poate
să-și recupereze condiția de ființă pe care au uitat-o.
O încercare
de acest gen face pictorul Marchidaș. El are de ilustrat un model uman pe care
nu-l găsește în lumea actuală și investighează un trecut îndepărtat, care l-ar
orienta spre origini; nu-l realizează însă, întrucât acest model ar trebui să
fie cel al Ființei, purtător al unității și al sacralității primare, originare,
nealterate de lupta pentru putere și de artificilitatea vieții actuale, la care
nu are însă acces deplin.
Asemenea
interpretări critice, la care, în volumul în cauză, se adaugă destule nuanțări
și compliniri, atestă valoarea și actualitatea romanului. Pentru criticul și
istoricul literar Pierre de Boisdeffre, cartea poate reprezenta „Educația sentimentală a timpului nostru”, motiv pentru care
o cuprinde în Istoria Literaturii Franceze, aducând astfel cel
mai înalt elogiu acestei realizări literare românești și autorului ei.
* * *
La
receptarea creației lui Horia Bădescu în lumea francofonă și, prin intermediul
acesteia, și pe alte meridiane, a contribuit substanțial eseistica poetului,
precum și conferințele și intervențiile la manifestări literare și filosofice
de înaltă ținută academică, la colocviile internaționale consacrate poeziei,
condiției și finalității ei contemporane. Acestora li se adaugă și valoroase
inițiative și proiecte culturale, literare și estetice de rezonanță europeană
și universală. Tradus în franceză de
autor în colaborare cu Gérard Bayo (Ėditions du Rocher, Monaco, 2000), în
același an cu Zborul gâștei sălbatice, eseul Memoria
ființei (La Mémoire de lʼêtre). Poezia și sacrul a însemnat pentru mulți eseiști, poeți, critici literari, filosofi, esteticieni
o provocare singulară la o dezbatere substanțială despre condiția poeziei.
Dintre comentariile integral apreciative ale eseului e de reținut în primul
rând ideea că „reflecția autorului (...) încearcă să facă din poezie o paradigmă
ontologică (sublinierea mea, a.z.), una care să-i justifice astfel
necesitatea” (Andrea Genovese). Același comentator afirmă că „toată
gândirea occidentală hrănește reflecția autorului”, recunoscând astfel aria
cuprinzătoare a investigației auctoriale, la care se adaugă însă surse de
sugestivitate și reflecție filosofică, naționale și orientale, ajungând până la
îndepărtatele Vede indiene.
Într-o complementaritate deplină se situează părerea lui Dominique Daguet
că „poezia ar fi parte intrinsecă a misterului celui mai profund care
fondează spiritul omului și care privește ceea ce caracterizează ființa în
originea sa”. Reconstituind de la începuturi memoria ființei, poezia devine
„un fel de geneză, (...) cu profeția cuvântului just și împlinirea vorbei trăite”
(Claude Albarède). O astfel de condiție atribuită poeziei „i-ar fi plăcut și
lui Heidegger”, spune Salah Stétié, poet și eseist de expresie francofonă,
diplomat de carieră, provenit din spațiul Orientului Apropiat. Eseul valorifică
ideile heideggeriene privind poezia ca limbaj originar al ființei, substanța
căruia o alcătuiește memoria.
„Articulată
sacrului”, cum observă Jaques De Decker, președinte al Academiei Regale de
Limbă și Literatură Franceză din Belgia, realizând „sacrul de coeziune”,
potrivit lui Michel Camus și cercetătorilor transdisciplinarității, poezia
îndeplinește o funcție edificatoare, salvatoare de ființă pentru actualitatea
noastră. Nu întâmplător diplomatul Jean
Poncet, poet și traducător de poezie românească, îmi amintea la o recentă
întâlnire la Satu Mare că despre poetul
nostru s-a spus: „El nu cântă pentru a seduce, ci pentru a salva”.
Față de
perisabilitatea vieții, accentuată de condițiile actuale, ilustrată și în
volumul de interviuri cu personalități reprezentative pentru poezia actuală (Dacă
Orfeu, Limes, Cluj-Napoca, 2015), revelarea acestei funcții a
poeziei îl detașează pe autor printre eseiștii contemporani. Nu este de mirare că două capitole din acest
eseu, unic în reflecția actuală despre condiția ființei, au fost cuprinse în
esențiala Antologie Manifeste. Habiter poétiquement le monde, alături de incontestabile celebrități ale
gândirii moderne, precum Holderlin, Keats, Leopardi, Hugo, Hegel, Poe, Baudelaire, Mallarmé, R. Caillois, Gide, Rilke,
Apollinaire, Tagore, Claudel, Ungaretti, Cocteau, Breton, Borges,
Neruda, Brodski ș. a.m.d.
Adăugând
acestor substanțiale contribuții la receptarea unui scriitor român în lumea
francofonă și numeroasele distincții și premii acordate de foruri de cel mai
înalt prestigiu cultural și literar, culminând cu Premiul de poezie francofonă
europeană „Leopold Sedar Senghor”, în 2004, și cu titlul de Membru de Onoare al
Uniunii Scriitorilor Francezi, întregim portretul unui eminent scriitor român,
ale cărui operă literară și activitate diplomatică aduc excelente servicii
culturii românești.
Reflexe francofone reprezintă totodată
un binemeritat omagiu adus scriitorului ajuns la 75 de ani de viață și la
aproape jumătate de veac de impresionantă activitate literară și culturală.
|
|
Revista revistelor (Raluca Hășmășan), nr.1(188), ianuarie 2019 |
Ian 29, 2019 at 11:00 PM |
REVISTA REVISTELOR
• O nouă
revistă primită la redacția noastră, prin intermediul colegei Daniela
Sitar-Tăut, ne impresionează plăcut, ne stârnește interesul și o propunem
cititorilor. Este vorba despre publicația ANTILETHE (editată la
Craiova), subintitulată „revistă pentru rememorarea exilului românesc”.
Apare sub egida Asociației Culturale „Carmina Balcanica”. Mihaela Albu este
directorul fondator, Dan Anghelescu – redactor-șef, Marius Chelaru – secretar
general de redacție. Printre redactori se regăsesc Alexandru Buican, Theodor Codreanu, Cornel Ungureanu, Daniela Sitar-Tăut, Ștefan Ghilimescu, Marilena
Rotaru, Ileana Corbea Florescu ș.a. Profilul revistei este inedit și necesar,
în contextul recuperării unor documente, scrieri și scriitori ai exilului, în
condițiile în care reintegrarea acestora în cultura română nu prinde forma unui
demers instituțional, cu strategii și obiective ferme, o mare parte fiind
necunoscute în țară și riscă astfel să se piardă în neant. De altfel, titlul
sugestiv, „Antilethe”, preluat din jurnalul de exil al lui Vintilă Horia,
anunță scopul/profilul publicației – o piedică „împotriva uitării”.
Despre această „datorie a memoriei” ne convinge Mihaela Albu în
editorialul numărului pe care-l parcurgem – 1(4)/2018 –, enunțând argumentele
ce au stat la baza conceperii acestui proiect publicistic. Acest număr este
dedicat artistului și omului de cultură Camilian Demetrescu.
Dan
Anghelescu realizează un Mozaic portretistic celui care în anul
1968, „cu un curaj rarisim la vremea aceea, în semn de protest față de
politicile culturale care se aplicaseră în România, avea să refuze primirea
ordinului Meritul cultural. În anul următor, 1969, solicita azil politic în
Italia”. Aflăm despre destinul impresionat al acestuia, despre mutațiile
înregistrate la nivelul limbajului artistic, despre activitatea publicistică,
despre premiile și recunoașterile obținute în Italia și că, în anul 2000, și
președintele României i-a conferit „Ordinul Național Steaua României în grad
de Mare Ofițer, pentru contribuția deosebită adusă promovării democrației și
culturii românești în lume”. Urmează câteva interviuri prin care se
întregește portretul artistului/omului Camilian Demetrescu. „Am servit un
geniu” mărturisește Mihaela Mamali-Demetrescu (soția regretatului pictor),
într-un dialog cu Mihaela Albu, divulgând și faptul că acesta va fi și titlul
cărții pe care o are în lucru. Doamna Demetrescu aduce inedite informații din
biografia artistului, oprindu-se asupra prieteniilor legate în exil și asupra
istoriei faimoasei biserici de la Gallese. Marilena Rotaru a avut șansa să-l
cunoască și să pătrundă în universul artistic al lui Camilian Demtrescu, să
observe modul în care s-a produs „revelația sacrului în cotidian”
și urmările avute în plan artistic. Interviul realizat de aceasta în 1995 („Aici am îmbrăcat cămașa creștină!”)
evidențiază, printre altele, toate formele exilului (politic, cultural,
religios, exil în exil) și felul în care acestea au fost trăite de pictor.
Aflăm că, din 2007, „tapiseriile sale, din ciclul Hierofaniilor, se află
expuse în sala de audiențe a Vaticanului, acolo unde Papa primește regii,
împărații și președinții planetei. Un mare artist român salută pentru
totdeauna, din inima Vaticanului, capetele încoronate și șefii cancelariilor acestei lumi”. Ultimul interviu
dat de Camilian Demetrescu face parte din volumul Dialoguri
cardinale (Brașov, 2012) al scriitorului Mircea Brenciu și este
reprodus în prezentul număr al revistei „Antilethe” (Drumul maestrului
între două milenii – o singură credință). Dialogul se întinde pe
douăzeci și patru de pagini și atinge aspecte precum: condiția artistului,
libertate, expoziții, datoria față de România, postcomunism ș.a.
Colectivul de redacție și-a propus să
ilustreze totodată și presa românească din exil. Mihaela Albu prezintă, cu
această ocazie, o importantă revistă românească din exilul parizian, „Limite”,
apărută în perioada 1969-1986, sub îngrijirea lui Virgil Ierunca, „având un conținut de
certă valoare”. Autoarea articolului aduce lămuriri în ce privește
semnificația titlului „Limite”, se oprește asupra unor materiale relevante
pentru a contura importanța acestei publicații, stăruind asupra numărului 20
(decembrie 1975). Sunt redate apoi diverse texte din presa exilului, scrisori
din exil (Mihaela Demetrescu către Mircea Brenciu, Nicolae Petra către Mircea Popescu,
Baruțu T. Arghezi către Octavian Blaga etc.), restituiri, texte originale în
versiune românească. Rubrica „File din literatura exilului” recuperează poezii
publicate în revista „Limite” (Virgil Ierunca – Pronume personal;
Horia Stamatu – Occident, La cules de cer; Ștefan
Baciu – Întâlnire pe o stradă care duce din Honolulu în Brașov).
De asemenea, este reprodus un fragment din Memoriile unui fost săgetător (Vintilă Horia).
Așadar „Antilethe” este, cu singuranță, o
publicație cu informații inedite pentru cititori și așteptăm cu interes
dezvăluirile din numerele viitoare.
• Nr.
87/noiembrie-decembrie 2018 al ACTUALITĂȚII LITERARE (Lugoj) este o
gazdă bună pentru câțiva scriitori maramureșeni, colaborare ce ne bucură.
Invitată de onoare la „Școala de poezie” este Adela Naghiu, versurile ei fiind
mereu surprinzătoare. I se alătură Ileana Pop-Nemeș, o altă voce a liricii
maramureșene de luat în seamă. Printre cărțile semnalate și propuse cititorilor
se află și volumul colegei noastre Delia Muntean (Incursiuni în lumea
cărților, Editura Mega, 2018 – cronici literare publicate în perioada
2005-2017), care are parte de ecouri favorabile. „De mult nu am mai ținut în
brațe o carte de critică cu un așa aer de noblețe” – susține Remus V.
Giorgioni, apreciind valoarea exegezelor și a scriitorilor abordați. În altă
pagină găsim o recenzie semnată de Maria Bologa la volumul lui Vasile Muste, Eu
nici în moarte n-am să pot muri (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca,
2018).
Rețin
atenția și opiniile lui Remus V. Giorgioni din textul Cel născut în exil
sau Emanuel, „Dumnezeu e cu noi”.
Cornel Ungureanu prezintă antologia lui Arcadie Suceveanu, O sută și una
de poezii (Editura Academiei Române; antologare, prefață și selecția
reperelor critice – Ioan Holban). Radu Ciobanu scrie despre volumul Ioanei
Pârvulescu, Dialoguri secrete, în care autoarea a explorat un
tărâm inedit și vast, rugăciunea în literatură, subtitlul lucrării fiind Cum
se roagă scriitorii și personajele lor. Autoarea urmărește și exemplifică
formele pe care le iau rugăciunea și credința la Tolstoi, Ion Budai-Deleanu,
Cioran, Rilke, Arghezi, Dostoievski etc. Constantin Cubleșan (în Poezia
universului mic) analizează versurile lui Robert Șerban din volumul Tehnici
de camuflaj (Editura Tracus Arte, București, 2018), subliniind lirismul
„ce decurge din descriptivismul aproape prozaic al micilor întâmplări de
fiecare zi”. George Motroc a realizat un interviu cu Adrian Alui Gheorghe,
dialogul purtându-se mai ales în jurul volumului de proză Zugzwang sau
Strada cu o singură ieșire.
Proză
semnează Radu Ulmeanu (Un banal accident rutier – fragment de
roman). Alte versuri: Artur Cojocaru, Alensis De Nobilis, Gheorghe Șimon.
Traduceri din Ramon Martinez Lopez.
Raluca HĂȘMĂȘAN
|
|
Parodii (Lucian Perța), nr.1(188),ianuarie 2019 |
Ian 29, 2019 at 11:00 PM |
Lucian PERŢA
PARODII
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
Cuvintele îmbracă sunetele-n auz
Nu mă lăsa în urmă, muza mea, te rog,
mă cam dor coastele de-o vreme bună,
dar nu-ți cer aceasta ca și un milog
și nu țin de idee, cum ține-ar un buldog,
ci bine-ar fi în drumu-ți să mergem împreună.
Cuvintele ce scris-am, de nu sunt îmbrăcate
în clinchetul și-aroma ce numai tu le-o dai,
nu pot fi poezie și în zadar sunt toate,
nisip în vântul lumii-s, de care parte n-ai,
sau fructe ce la coacere s-ajungă,
n-ajung, oricât ar fi toamna de lungă.
Cât despre varianta că m-ai lăsat pe drum,
se sperie și gândul și chiar mă ia cu frig,
e frigu-nsingurării, un frig ce nicidecum
n-o să mă părăsească, de-aceea, acum strig:
rămâi cu mine, muzo, tot costul mi-l asum!
O tăcere șlefuită pe margini
Îți las poruncă,
fiul meu, să faci
ce faci în viața asta, dar iubirea
pentru părinți mereu să o îmbraci
în fapte bune, fiindcă fericirea
Să știi că doar din asta va ieși,
precum sămânța iese din pământ
și tu, la rându-ți, spune-le-ntr-o zi
copiilor ce-nseamn-acest cuvânt.
Când văd că totu-i azi contrafăcut
și sufletul nu mai privește cerul,
înlăcrimat îți spun ce-ai de făcut:
să îți păstrezi și cugetul, și flerul!
Tăcerile din jur de te-or împunge,
nu te lăsa împuns, ci, binișor,
le șlefuiește marginea, ușor
și astfel, chiar și-n dragoste-i învinge.
Armură luminoasă, strai de dor,
să-ți fie poezia și nu-n van,
iar dacă vrei să-ți spun un autor,
citește-l și pe Perța Lucian!
Lumea nu știe să privească
Mă-ntorc în anu-acela în care-am început
să scriu eu poezie, în anii de liceu,
era o primăvară cum nu am mai văzut,
în care-nflorea totul, nimic nu era greu.
Dragostea era albastră și cerul, ochii ei
și inima-mi în ritmuri trohaice bătea,
pământu-ntreg în juru-i se-nvârtea…
Apoi urmat-a Clujul și acum priveam
cu alți ochi, ai studenției, poezia,
alte repere pentru ea aveam
și îi descopeream și sărăcia.
Posibilități azi am, nenumărate,
din suflet poezia s-o-ndrăgesc,
dar, din păcate,
azi nu mai știu ca-n vremuri s-o privesc.
|
|
Versuri de Lucian Blaga (în franceză de Jean Poncet), nr.1(188),ianuarie 2019 |
Ian 29, 2019 at 11:00 PM |
Jean PONCET
Jean Poncet
(29 mai 1949, Marsilia, Franța) este profesor de limba engleză la Universitatea
din Grenoble. A lucrat ca diplomat în mai multe funcții culturale în Europa,
Asia și Oceania, a colaborat la revista „Sud” (1988-1997) și a fost redactor la
revistele „Autre Sud” („Alt Sud”) și „Phoenix”. Poeziile sale au fost traduse
în limbile chineză, română, italiană, croată, spaniolă, arabă. Este
traducătorul a numeroși poeți români. A realizat o antologie din poezia lui Blaga – până acum cea mai amplă în limba franceză – pentru care a fost distins
cu premii literare în România. În 1997 i s-a oferit Premiul „Lucian Blaga”
pentru întreaga sa activitate de promovare a poeziei românești. Este membru
onorific al Uniunii Scriitorilor din România. În 2016 a început să publice în
ediție bilingvă integrala operei poetice a lui Lucian Blaga, care va cuprinde
treisprezece volume. Pentru revista „Nord Literar” a oferit patru poeme din
volumul Lauda somnului, traduse în franceză, ce vor
apărea în volum în luna mai la Editura Școala Ardeleană, în colaborare cu editorul Jacques André (Lyon), precum și câteva poeme inedite proprii.
Lucian BLAGA
ÉLOGE
DU SOMMEIL
SOMMEIL
Nuit absolue. Les étoiles dansent dans l’herbe.
Les sentiers se retirent sous les futaies et dans les
grottes,
le gardien de la forêt se tait.
De grands hiboux gris se posent semblables à des urnes
sur les sapins.
Dans le noir sans témoins
retournent au calme les oiseaux, le sang, le pays
et les aventures auxquelles sans cesse tu t’abandonnes.
Perdure une âme dans la brise,
sans présent,
sans passé.
Levant de sourdes rumeurs dans les ramures
se dressent les siècles ardents.
Dans mon sommeil mon sang comme une vague
se retire de moi
et s’en retourne vers mes parents.
TÊTE INCLINÉE
Je m’efforce d’être
et pour un instant encore je suis.
Quelque part dans les champs
le vent mon frère est mort.
L’automne saigne
sur ma route lasse.
Dans les ombres qui s’étirent
je suspends mon destin.
Un vol s’est élancé
vers je ne sais quelle fin.
Comme un cierge qui vacille
un arbre s’est éteint.
Au-dessus du puits j’ai incliné
mes pensées et leurs mots.
Le ciel ouvre
un œil au profond de la terre.
LAMENTATIONS DE JEAN DANS LE DÉSERT
Où es-tu, Élohim ?
Le monde s’est envolé d’entre tes mains
comme la colombe de Noé.
Peut-être l’attends-tu encore.
Où es-tu, Élohim ?
Troublés, nous cheminons malgré nous,
nous te guettons parmi les ombres de la nuit,
dans la poussière nous baisons
l’étoile qu’a laissée ton pas,
nous demandons après toi – Élohim !
Le vent qui jamais ne s’endort, nous l’arrêtons
pour flairer ta trace,
Élohim !
Aux animaux inconnus qu’en route nous arrêtons
nous demandons après toi, Élohim !
De nos yeux nous fouillons jusqu’aux
ultimes frontières,
nous les saints, nous les eaux,
nous les brigands, nous les pierres,
nous avons perdu le chemin du retour,
Élohim, Élohim !
FIN
Frère, tout livre te semble une maladie vaincue.
Mais celui qui t’a parlé est maintenant sous la terre.
Il est dans l’eau. Il est dans le vent.
Ou plus loin encore.
Avec cette page je ferme la porte et jette la clef.
Je suis quelque part là-bas ou bien là-haut.
Toi, éteins la chandelle et interroge-toi :
le mystère vécu, où s’en est-il allé ?
Tes oreilles ont-elles retenu quelque mot ?
Délaisse le dit du sang
tourne ton âme vers le mur
et tes larmes vers le couchant.
(Traduit du roumain par Jean Poncet)
FRAGMENTS DE PALESTINE
peuple d’akènes
semé au vent lâche
de l’histoire
on entre dans la demeure
de vos pères
comme en une prison
mais qui est le détenu
sinon aussi le maton ?
***
la tombe de vos aïeux
vous est interdite
pourtant
anonymes et solidaires
des mains
la fleurissent
***
sept années durant
ils t’ont exilé
du regard maternel
et ce soir
en cette ville inconnue
qui fut la tienne
une femme de rencontre te guide
souriant
comme un défi à leur nuit
***
et toi étranger effaré
tu marches au cœur de la vieille cité
parmi enfants et gravats
quand de son divan éventré
à l’ombre d’un maigre olivier
le vieillard tranche pour toi
le soleil juteux d’un kaki
***
alentour
roc roc et poussière
partout
identiques
seul le béton est frontière
***
roc roc roc et poussière
les villes sont de pierre
les murs seuls de la prison
sont de béton
***
le golgotha même
est en prison
sous une dalle de verre sale
et les ors d’une religion
à l’âme fanée
***
et la couronne a troqué ses épines
pour du fil barbelé
mais le sang est le même
rouge dans les veines
noir sur la terre
qui sans cesse
le boit
LA POÉSIE
La poésie est un érémitisme.
***
L’ermite n’écrit pas de poésie, il est poésie.
***
Le poète écrit – essaie d’écrire – de la poésie. Il n’est
pas un ermite. Peut-être est-il poète lorsqu’il cesse d’écrire.
***
Écrire de la poésie, c’est faire de la langue un usage
médiumnique qui nous met en rapport, sans nous la dévoiler, avec la part
inconnaissable de l’être.
***
Les mots savent des choses que je ne sais pas.
***
Les mots sont des notes. Ils sont la musique de l’inconnaissable, pas son dictionnaire.
Jean PONCET
|
|
|
More...
-
Arcadie Suceveanu - frenezia lirică... (Terezia Filip), nr. 1(188),ianuarie 2019
-
Proză de Răzvan Vischi, nr. 1(188), ianuarie 2019
-
Viata culturala, nr. 1 (188), ianuarie 2019
-
Fascinația povestirii (Gheorghe Glodeanu), nr. 1(188), ianuarie 2019
-
Asteptările și profețiile unui elegiac (Andrei Moldovan), nr.1(188), ianuarie 2019
| << Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>
| Rezultate 1 - 10 din 2158 |
|
|