top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Depărtare; La coafor; Iarba pisicii ș.a.(Anca Goja), nr.11-12(174-175),nov.dec 2017
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Anca GOJA

DEPĂRTARE

 

          O vedeau ieşind din bloc la douăsprezece şi un sfert fix, păşind nesigur pe trotuar, cu vântul răvăşindu-i buclele scurte, albe ca vata, şi îndreptându-se spre staţia de autobuz. Aştepta treizeciul şezând pe bancă, ţinând în braţe geanta mică, de lac, şi urca întotdeauna pe scara din faţă, uneori ajutată de câte un călător milos. Cobora la staţia de pe bulevard şi se aşeza pe băncuţa de lemn din apropiere. Nu încerca niciodată să intre în vorbă cu nimeni, nu privea oamenii care se perindau prin faţa ei, nu butona telefonul. Pur şi simplu privea. Privea înainte, spre maşinile care treceau una după alta pe stradă şi spre magazinul Mega Image de vizavi. Câteodată, vreun trecător o întreba dacă se simte bine sau vreo femeie cucernică o privea lung şi apoi schiţa un gest spre portmoneu, dar bătrâna părea a avea gândurile duse pe altă lume, inaccesibilă oamenilor de rând.

          Stătea pe banca aceea exact o oră, de la treisprezece la paisprezece. Apoi lua din nou treizeciul, de data aceasta în sens invers, cobora la staţia din apropierea blocului ei şi se îndrepta şontâcăind spre casă.

          Zi de zi, de lunea până vinerea, făcea acelaşi lucru. Oamenii din cartier se obişnuiseră cu ea, dar nu reuşeau să înţeleagă ce avea în cap bătrâna aceea ciudată.

          Femeia trăia singură într-o garsonieră, la etajul întâi. Avea o pisică tărcată, un televizor şi un telefon mobil vechi. Câteodată, seara târziu, telefonul suna şi în difuzor se auzea vocea unui bărbat.

          - Alo, mamă? Ce faci? Ţi-ai luat medicamentele? Astăzi iar m-am gândit la tine. În pauza de masă, în timp ce-mi mâncam prânzul din caserolă, mă uitam pe fereastra biroului meu. Număram maşinile care treceau pe bulevard, prin faţa magazinului Mega Image, dar de fapt te vedeam pe tine, îţi auzeam vocea puţin aspră şi îţi simţeam mirosul de ceapă al degetelor care mă mângâiau pe creştet. Mamă, nu vreau să mă plâng, mi-e bine aici, dar eşti atât de departe! Stau toată ziua închis în birou, nu văd pe nimeni în afara celor câţiva colegi, doar bucăţica aceea searbădă de lume, bulevardul şi megaimajul, şi mă gândesc că te-am lăsat singură când aveai cea mai mare nevoie de mine. Când a murit bătrânul, ar fi trebuit să mă mut înapoi sau să te aduc aici, dar eu n-aş fi găsit niciun post ca lumea în orăşelul ăla prăfuit, iar tu n-ai vrut să-ţi părăseşti casa. Acum nu pot să dorm şi mă perpelesc întrebându-mă dacă tu te mai gândeşti cu dragoste la mine.

          Femeia îşi dezvelea dinţii falşi, îşi întindea buzele uscate într-un zâmbet şi spunea, cu voce hârâită:

          - Să mănânci tot din farfurie, să nu-l superi pe tată-tău.

 

LA COAFOR

          - Hai!

          Femeia cu plete de zână, 35+, cu un tricou negru cu sclipici, de sub care i se ghicea sutienul întins pe sânii generoşi, îi făcu semn să se apropie. Se ridică cu greu, cu genunchii nesiguri, făcu doi paşi şi se aşeză pe scaun, potrivindu-şi gâtul în spaţiul special din suportul cu care era prevăzută chiuveta. Încercă să se relaxeze, în timp ce Zâna începu să îl duşeze pe creştet, întrebându-l cu o voce maternă:

          - E prea caldă?

          Iar el, cu vocea-i în schimbare pe care nu putea să o suporte, îngăimă un:

          - Nu, e perfectă.

          Apoi simţi şamponul rece pe vârful creştetului şi degetele ei masându-i expert scalpul, savură senzaţia unghiilor geluite pe pielea cefei şi auzi muzica latino răzbătând din difuzor. Ar fi vrut să-i spună să nu se oprească, să coboare spre spate şi să-l scarpine ca pe un purcel rozaliu; el ar fi stat cuminte şi ar fi scos din când în când mici grohăituri de plăcere. Apoi simţi cum îi înfăşoară un prosop aspru în jurul capului şi îi cere să se aşeze pe celălalt scaun. Acum avea în faţă o oglindă mare, în care putea să o urmărească fără ca ea să-şi dea seama. O văzu cum îi şterge părul cu prosopul, apoi cum i-l descâlceşte cu piaptănul şi îi face cărare pe o parte. În timp ce cu o mână femeia ţinea piaptănul şi cu cealaltă mânuia foarfeca, el îi simţea sânii lovindu-i-se de umăr şi îi mulţumea lui Dumnezeu că avea peste haine o pelerină, astfel că prohabul nu era la vedere. Îi simţea răsuflarea caldă în ureche şi ar fi vrut să aibă puterea să se ridice, să o ia de mână şi să o ducă la el acasă. Îl uscă cu föhnul şi imaginea de băiat şmecher pe care băiatul o văzu în oglindă îl făcu să se simtă invincibil. O auzi spunând:

          - Eşti gata! treizeci lei.

          Și tocmai se pregătea să o invite la o cafea la barul de lângă, când o auzi spunând:

          - Hai!

          Și văzu un bărbat 30+ aşezându-se pe scaunul din faţa chiuvetei. Ea dădu drumul la duş şi îl întrebă:

          - E prea caldă?

          Și apoi o văzu cum îi masează expert scalpul, cum îl scarpină încet pe ceafă cu unghiile geluite.

          Lăsă banii pe tejgheaua de la oglindă şi ieşi val-vârtej. Când se văzu afară, în aerul rece de toamnă, scrâşni printre dinţi:

          - O curvă!

 

IARBA PISICII

 

Se uită la cutia în care semănase iarbă pentru pisică şi în care răsăriseră doar patru fire – fir-ar al naibii, îşi promisese că nu va mai cumpăra marca aceea de iarbă, nici data trecută nu răsărise ca lumea – şi se gândi că uite, aşa suntem şi noi, oamenii, pornim la drum în număr mare, dar doar câţiva reuşim în viaţă. Îşi aminti de adolescenţă, când umbla în haine negre şi rupte şi fuma în spatele liceului şi se simţea un om de nimic, ba nu, nici măcar om, era o entitate suferindă situată în afara lumii, era un fel de minge dintr-o materie fără nume  - aceea din care e făcut sufletul – şi căreia, din greşeală, îi lipsea învelişul protector, carapacea. Îşi aminti cum se îndrăgostise de un coleg şi cum odată, în pauză, erau amândoi în chioşcul din curte şi ea se postase în spatele lui şi brusc, fără să spună nimic, îl îmbrăţişase. Şi cum toţi ceilalţi începuseră să rânjească, şi cum ştia, da, ştia, chiar dacă nu putea să vadă, că şi el avea acelaşi zâmbet ironic pe chipu-i frumos. Şi atunci ea îl ţinuse strâns şi îşi spusese că acela era momentul ei şi că nimic nu conta decât clipa aceea de fericire şi se forţase să facă abstracţie de tot ce era în jur, inclusiv de mutra lui, şi să se bucure de căldura pe care o emana trupul acela tânăr. Şi apoi sunase soneria şi ea se desprinsese şi plecase pur şi simplu în clasă şi asta fusese tot.

          Iar acum, cu ochii pe firul de iarbă cel mai înalt şi mai zdravăn, se gândi că ea izbutise să scoată capul la suprafaţă şi să se arate lumii în toată splendoarea ei verde. Nici nu fusese chiar atât de greu, trebuise doar să îndure lovitură după lovitură, şut după şut, şi după fiecare izbitură materia aceea fără nume se deformase, dar, ceea ce era mai important, începuse să secrete o substanţă dură, care cu timpul se transformase într-o cochilie.

          Ce-i drept, acum era un fir de iarbă ca oricare, spre deosebire de vremea când materia ei fără nume strălucea într-un mod aparte. De atunci învăţase să fie sarcastică, să refuze pretendenţii cu zâmbetul pe buze, să spună des „eu”, „al meu” şi „mie”, ba chiar, în situaţii extreme, să întindă mâna şi să ia fără să ceară. Renunţase la hainele negre şi rupte, acum se îmbrăca foarte colorat, ba chiar se împăcase cu nuanţele calme de roz. Renunţase să mai intre în bodegi cu aer acrit şi cu perechi de ochi tulburi privind printr-o pătură groasă de fum de ţigară. Renunţase să mai asculte solouri de baterie, care în tinereţe o făceau să transpire şi să îşi scuture capul ca şi cum s-ar fi aflat în timpul unei exorcizări. În schimb, primise acceptarea.

          Pisica deschise gura şi începu să mestece cele câteva fire de iarbă.

 

NOAPTEA FEMEII TINERE

 

Femeia tânără îşi desface părul lung. Se urcă în pat, îşi aranjează perna şi adoarme curând. Visează că sună alarma telefonului, că o opreşte şi că se scoală. Că merge la serviciu, că îşi salută colegii, că stă îngropată în biroul strâmt câteva ceasuri, apoi că revine acasă şi face o baie. Visează că îşi ia cămaşa de noapte, că îşi desface părul, că urcă în pat şi adoarme, visând că sună alarma. În visul din vis, vede cum o opreşte, cum se ridică din pat ameţită, cum merge la serviciu şi îşi salută colegii. Apoi totul se întâmplă la fel. Numai că seara, după ce îşi ia cămaşa de noapte, adoarme şi începe să viseze.

          Scriitorul se apropie de femeia tânără, îi aranjează o şuviţă, apoi părăseşte încăperea. Intră într-o cameră identică, unde o femeie tânără, cu plete lungi, doarme. Visează că are un iubit – un scriitor celebru, pe care femeia tânără nu-l cunoaşte decât din fotografii, şi pe care nici nu-l recunoaşte în vis –, e un iubit nou. Îl ia de mână. Femeia tânără aşteaptă gestul următor din partea lui, dar scriitorul celebru nu face decât să-i mângâie dosul palmei. Atunci ea îl sărută, dar el îşi ţine gura închisă şi doar o atinge uşor pe buze. Femeia tânără e frustrată: ar vrea o dragoste explozivă, însă scriitorul celebru crede că iubirile cucerite încet durează mai mult. Femeia tânără se trezeşte şi îşi spune că, în sfârşit, a întâlnit un bărbat galant. Merge în bucătărie să-şi prepare o cafea. Scriitorul îi spune să-i facă şi lui una. Apoi se aşază la masă şi îşi beau cafelele în tăcere, privindu-se, studiindu-se. În cele din urmă, scriitorul pleacă.

          Intră într-o încăpere care arată exact ca primele două. În pat, învelită cu o plapumă, se zvârcoleşte o femeie tânără. Părul ei se revarsă peste pernă. Se întoarce pe o parte şi pe alta, se dezveleşte, boţeşte perna de sub cap şi oftează. Îşi deschide telefonul, citeşte câteva postări pe Facebook şi unora le dă like. Scriitorul îi porneşte televizorul şi îl fixează pe Animal Planet, unde se difuzează o emisiune despre păsări. Femeia tânără îşi aminteşte că deunăzi a văzut în oraş o pasăre cu aripi albastre şi se hotărăşte să urmărească emisiunea. Păsările însă nu au o viaţă palpitantă, aşa că în curând femeia tânără adoarme.

          Scriitorul merge în camera lui şi se aşază la computer. Îşi freacă faţa în palme şi oftează: femeia tânără trebuie să treacă noaptea, dar nu oricum. Îşi trosneşte degetele şi tastează: „Când s-a urcat în pat şi s-a acoperit cu pătura albă, femeia tânără era atât de obosită, încât a adormit imediat. Somnul i-a fost greu, fără vise, iar dimineaţa a avut sentimentul că s-a trezit din moarte.”

 

SIROP

 

El e motivul pentru care nu mai plâng. El e îndrumătorul şi agresorul meu.

          L-am întâlnit la un curs de scriere creativă. Era prima oară când participam la un astfel de atelier. Eram vreo zece cursanţi. Ca să ne cunoască şi să vadă la ce nivel ne situăm fiecare, ne-a dat ca temă să scriem o povestire. Eu tocmai mă despărţisem de primul meu iubit, eram varză. Mă bufneau lacrimile în cele mai nepotrivite momente. Le lăsam să-mi curgă pe obraji, nu mă sinchiseam. Sau poate că era felul meu de a cere compasiune.

          Am scris o povestire despre prima noapte de dragoste a unei tinere. Tânăra eram eu, desigur. În text, fata şi băiatul făceau sex în casa unui prieten, la un chef, iar la final ea îi cerea să o ţină în braţe. „Căcat”, mi-a scris proful pe text. „Să nu mai scrii niciodată aşa ceva. N-am nevoie de sirop.” Şi n-am mai scris.

          A doua temă trebuia să fie despre animalul preferat. Am scris despre o fată care avea un iepure. Animalul sfârşea sub roţile unei maşini. Fata plângea şi spunea că n-o să-şi mai ia niciodată un animal de companie. „Mai lăsaţi-mă dracului cu plânsetele astea. Să nu mai văd personaje înlăcrimate în prozele voastre!”, mi-a spus proful.

          Proful era tânăr şi drăguţ şi avea mereu haine la modă. Toate fetele din grup îl plăceau. Nu ştiu de ce, m-a ales pe mine. Era cât pe ce să plâng de fericire în seara aceea când m-a invitat la el acasă, la un pahar de vin rosé sec. Dar m-am abţinut. Ştiam că îi plac personajele puternice.

          Eu şi Paul am fost împreună vreo două luni, cât a ţinut cursul. Pe urmă nu mi-a mai răspuns la telefon şi la e-mailuri. Mă tot întrebam de ce oare face asta, când eu îi oferisem totul. Mă gândeam că eu sunt de vină şi îmi analizam fiecare gest pe care îl făcusem şi fiecare cuvânt pe care îl rostisem.

          Apoi, într-o zi, la facultate, am văzut-o pe Mara, colega mea, îmbrăcată cu cămaşa lui în carouri. Aş fi recunoscut-o dintr-o sută, avea un mic defect la guler. Mara radia şi mă privea pe furiş.

 

          În seara aceea am scris o povestire despre o femeie care, înşelată de iubit, îl violează, îl umileşte şi la final îl ucide, tăindu-i penisul şi lăsându-l să sângereze. I-am trimis lui Paul povestirea prin e-mail. Mi-a răspuns că i-a plăcut personajul feminin şi că ar trebui să dezvolt povestirea, care acum pare doar o schiţă. Am muncit la ea zi şi noapte, am scris şi am şters, cu speranţă şi disperare. După câteva zile eram gata. M-am dus la Paul acasă şi i-am lăsat în faţa uşii o pungă de hârtie cu povestirea printată, o sticlă de vin rosé sec şi un cuţit mare, de bucătărie. Apoi am sunat la uşă şi am fugit pe scări. De atunci nu am mai plâns şi nu am mai scris niciodată.

Romanul lui Eminescu in fise biobibliografice (Mihai Cimpoi), nr.11-12(174-175), nov-dec 2017
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Mihai CIMPOI

 

          Stimate domnule Săluc Horvat, drag coleg, vă trimit anexat prezentarea pe care am făcut-o Reperelor biobliografice în cadrul Congresului Mondial al Eminescologilor. Regret nespus faptul că nu ați putut participa: a fost o ediție extrem de interesantă, care a avut ca obiectiv Publicistica eminesciană. Sper însă că o să veniți cu o proximă ocazie pentru a vă prezenta cărțile la Centrul Academic Internațional Mihai Eminescu. Vă mulțumesc din tot sufletul pentru articolele din Nord Literar”, pe care mi le-ați consacrat. Publicarea lor e o adevărată surpriză pentru mine și un semn de generoasă colegialitate.

Al Dvs. Mihai Cimpoi

 

ROMANUL LUI EMINESCU

ÎN FIŞE BIOBLIOGRAFICE

 

Săluc Horvat nu face simplă bibliografie eminesciană, adunând în mod cronicăresc datele caracteristice ale vieţii şi ale operei marelui creator. El depăşeşte nivelul factologic al descrierii acestora, selectând, focalizând, reţinând şi radiografiind esenţialul, mărindu-l sau prezentându-l cu încetinitorul. Portretul biobliografic al său este, în fond, un portret fenomenologic realizat schiţist, à la minute, printr-o rapidă străluminare. Nu visează, nu fantazează, nu e atras de senzaţionalul anecdotic sau de proiecţia legendară, devenită deja obişnuită în invocarea/evocarea faptelor de viaţă ale poetului. Se menţine stăruitor în limitele autenticului, ale veridicului, ale documentarului care vorbeşte de la sine, stricto sensu.

Ceea ce imprimă o notă absolut personală este munca benedictină de arhivarius, de scotocitor de acte şi documente, de ceea ce în vechime se numea condicar, este pasiunea de cunoaştere (de care vorbea Nietzsche) şi facultatea de dăruire în spiritul tradiţiei încetăţenite de Perpessicius. Întrezărim indiscutabil şi obiectivul călinescian de a reface arhitectonica virtuală a operei, prin unirea cu linii, ca în restauraţiile pompeiene, a figurilor mozaicurilor sparte.

Obiectivul de căpetenie e prezentarea, cu mijloacele fişării documentare, a romanului vieţii şi operei, surprins în aspectele biografice propriu-zise, sentimentale, ale formării şi afirmării intelectuale şi în cele – mai complexe – ale creativităţii şi ale activităţii (de bibliotecar, revizor şcolar şi gazetar). Să remarcăm faptul mai puţin obişnuit în bibliografii: urmărirea nu doar a faptelor din timpul vieţii, ci şi a tabloului receptării operei şi a personalităţii în posteritate, până în zilele noastre, pe o arie extinsă mondială, de asemenea prin înregistrarea cronicărească pe fişe a evenimentelor importante (apariţia de ediţii şi monografii în română şi în limbile străine, expoziţii, simpozioane, colocvii, manifestări literar-muzicale etc.).

Prin scurte comentarii se pun în evidenţă semnificaţia acestora şi contribuţia pe care o au la mai buna cunoaştere a poetului în ţară şi în lume.

Săluc Horvat procedează în spiritul modernităţii, conştient de faptul, semnalat de Eugen Simion, că opera modernă are un statut în care este înscris şi numele autorului în ipostazele sale de om de lume, eu profund sau voce impersonală.

În nota la ediţia a doua a Dicţionarului cronologic, intitulată Mihai Eminescu – repere biobliografice (Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2013) Săluc Horvat formulează, cu modestie, obiectivele pe care şi le-a propus: „Reperele biobliografice ce alcătuiesc volumul de faţă şi-au propus să reconstituie, pe baza unor date consemnate de istoria literară, viaţa şi activitatea lui Mihai Eminescu aşa cum au fost ele receptate de către contemporanii săi şi de către posteritate, cu urcuşurile şi coborâşurile lor, începând cu anul probabil al naşterii lui Petrea Iminovici, primul dintre strămoşii poetului atestat pe meleagurile Moldovei, şi până la finele anului 2012. În acest sens, am adunat şi ordonat cronologic date şi informaţii atât privitoare la viaţa poetului, cât şi la receptarea şi valorificarea în timp a creaţiei eminesciene, atâtea câte să contureze personalitatea şi opera de excepţie ale lui Mihai Eminescu” (op. cit., p. 13).

Eminescologul-biobliograf precizează că nu şi-a propus să facă o biografie critică, mai degrabă un roman cronologic al vieţii poetului şi nicio bibliografie a operei eminesciene, „cât o încercare de a contura dimensiunile creaţiei sale şi a interesului pe care aceasta l-a produs în critica şi istoria literară, în conştiinţa cititorilor şi a iubitorilor de poezie” (Ibidem).

Faptele aşa cum au fost vin să semnifice felul în care „au fost ele menţionate în izvoarele consultate, chiar în acelea care nu au fost validate de istoria literară sau au fost apreciate ca fiind invenţii şi născociri ale unor biografi ai poetului”.

Oricum, din montarea lor conform semnificaţiei deosebite pe care o comportă rezultă un tablou viu, „un film biografic de anvergură, unde protagoniştii sunt mereu în acţiune”. Este afirmaţia lui Mircea Popa din Cuvânt despre Eminescu, care mai menţionează cu justeţe: „Faţă de o Bibliografie Eminescu, pe care o avem acum destul de completă, Dicţionarul propus are meritul de a fi nu numai selectiv, ci şi ilustrativ, prin marele număr de citate la care apelează. Totul este succint, lapidar, suculent, cu dorinţa expresă de a consemna şi nu de a interpreta, de a informa şi nu de a comenta. De fiecare dată dicţionarul invocat este lăsat să vorbească singur, iar nu prin avocaţi interpuşi” (Ibidem, p. 11-12).

Intenţia eminescologului-bibliograf este aceea de a ne lăsa să desluşim noi înşine glasul faptelor, semnificaţia lor intrinsecă.

Or, chiar dacă se limitează la o consemnare documentară, interpretarea şi comentarea rămânând restrictive (enumerarea poeziilor apărute în reviste, bunăoară), există suficient spaţiu interstiţial pentru a sublinia sensul evenimentelor şi a pune în evidenţă impactul lor asupra fiinţei poetului, asupra „microcosmosului său interior”, după cum îi scrie Maiorescu.

Avem, în consecinţă, mărturii exprese despre vulnerabilitatea sa, despre „caracterul ticăit”, despre o retractilitate de stirpe romantică, dar şi despre un mod de reacţionare radical-etic la nedreptăţile care i se fac sau care au loc în societate (aversiunea faţă de Macedonski porneşte, de exemplu, de la citirea în presă a unei informaţii despre abuzurile comise în calitatea de director al prefecturii Siliştea-Nouă).

Să ne amintim, în acest context, remarca esenţială pe care o făcea Călinescu în capitolul final al Vieţii lui Mihai Eminescu: „El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case. N-avea nicio aspiraţiune pentru sine, ci numai pentru naţia şi societatea din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ. Deoarece nu urmărea un folos propriu, ci unul social, n-avea niciuna din acele însuşiri de a alerga pe treptele vieţii, spre a ieşi în frunte, dar era cu atât mai îndârjit şi mai muşcător în lupta pentru idei” (G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, ed. de Ileana Mihăilă, Bucureşti, 2002, p. 220).

Neurmărind metodic constituirea unei biografii critice ca atare, un Dicţionar cronologic are la îndemână aceleaşi izvoare documentare şi trebuie să „strângă laolaltă ştirile aşa de risipite şi contradictorii asupra poetului”. Aşa cum considera Goethe (în convorbirile cu secretarul său Eckermann), împrejurările sunt potrivnice vieţii şi voinţei unui mare creator; T. S. Eliot e de părere că „progresul unui artist este un perpetuu sacrificiu de sine, o continuă renunţare la propria lui personalitate”, că poetul nu are de exprimat o „personalitate”, fiind „doar un mediu determinat”; iar mai aproape de noi, Harold Bloom postulează ideea că „adevăratul folos adus de Shakespeare, Cervantes, Homer, Dante, Chaucer sau Rabelais este accentuarea dezvoltării sinelui propriu”, că „tot ce ne poate oferi canonul este o bună folosire a propriei solitudini, acea solitudine a cărei formă finală este confruntarea individului cu propria mortalitate”.

Săluc Horvat caută în ceea ce semnifică faptele prin ele însele, dar şi în dedesubtul lor, în felul cum se înşiră fenomenologic diacronic şi sincronic această prescriptivitate morală a fiinţei (după cum o numesc eticienii de azi), pornind de la faptul că tot ce se întâmplă cu poetul în sfera conştiinţei, a „cercului strâmt”, dar şi a aspiraţiilor lui transcendente ilustrează o exponenţialitate, o canonicitate, o organicitate.

Omul, poetul şi intelectualul râvnind completitudinea cunoaşterii – a propriei fiinţe, a lumii şi a universului, opera şi personalitatea („personalitatea” şi „mediul determinat” în sensul lui Eliot) apar într-un portret generic. Adulările prietenilor şi aversiunile duşmanilor intră în ecuaţie în egală măsură. Mai mult chiar: sunt consemnate prin citate (din scrisori, din jurnale, din amintiri) rezervele, lipsa de înţelegere a înşişi junimiştilor (dovadă mărturisirea lui Iacob Negruzzi făcută într-o scrisoare lui Titu Maiorescu, despre „ideile obscure în formă obscură”) sau părerea lui Maiorescu împărtăşită Mitei Kremnitz că în Melancolie este „un fel de nebunie în toată această neagră viziune, dar o nebunie plină de spirit” şi că „omul acesta este o enigmă”: „V-am povestit despre ciudăţeniile acestui om plin de talent, care, preocupat de cărţile sale, uită mâncarea şi băutura şi îşi pune paltonul amanet în toiul iernii ca să cumpere un manuscris vechi. Poezia reflectă toată starea lui de spirit…”.

În momentele-cheie, în care portretul poetului caută să fie denaturat fie de detractori, fie de golurile apărute în editarea operei sale integrale (cenzurare, interzicere, trunchiere), autorul Dicţionarului cronologic îşi exprimă tranşant atitudinea: „Întrebările care se pun cu insistenţă şi care aşteaptă încă un răspuns: De ce a fost acuzat/etichetat ca fiind nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, antisemit, naţionalist, şovin etc.? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce şi astăzi unii îl consideră „un poet minor din secolul al XIX-lea, un prozator nul şi un naţionalist à outrance, strămoşul legionarismului şi principala noastră piedică de a intra în Europa? Cui au folosit toate aceste acuzaţii atunci şi acum? În niciun caz culturii române şi nici memoriei marelui poet”.

 

Dicţionarul cronologic Mihai Eminescu demonstrează o preocupare constantă a lui Săluc Horvat (n. 23.II.1935 în Şigău – jud. Cluj; studii pedagogice şi filologice la Baia Mare şi Cluj; a fost lector asociat la Universitatea de Nord din Baia Mare şi a predat la mai multe colegii naţionale, actualmente director al revistei „Nord Literar”), semnatar şi al altor volume importante: Însemnări despre Eminescu (2000) şi Eminescu şi comentatorii săi (2009), De la Titu Maiorescu la Petru Creţia (2010), instrumente necesare tuturor celor ce se apleacă asupra valorilor noastre, bibliografia Gheorghe Bulgăr (1996), culegeri de studii şi articole despre Liviu Rebreanu (2002; 2011) şi Cronici şi comentarii literare (2010).

Vasile Morar.„Încă un vers și încă-o respirare” (Delia Muntean), nr.11-12(174-175),nov-dec 2017
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Delia MUNTEAN 

VASILE MORAR.

„ÎNCĂ UN VERS ȘI ÎNCĂ-O RESPIRARE”

 

          Într-o recenzie      pe care, probabil, ați parcurs-o deja (Începutul poemului perpetuu, p. 4), mi-a reținut atenția, printre altele, următoarea observație: „Cine nu e în stare să se bucure, să trăiască frumusețea versului să nu-și piardă timpul citindu-i volumul!”. Cuvintele, cu referire la cartea În ce mă privește a Doinei Rândunica Anton, îi aparțin lui Vasile Morar, el însuși autor al mai multor volume de versuri: Naturi moarte (1997), Biblioteca din Chelința (1999), Duminici samaritene (2004), Va veni îngerul (2005), Zodia scorpionului tandru (2007), Sub podul calicilor (2008), Nu vă temeți! (I – 2013; II – 2014; III – 2015) ș.a.

          Cum cea mai recentă carte a lui e intitulată Bucurați-vă! (Editura Ethnologica, Baia Mare, 2017) și cuprinde o mie de poeme (după alte trei mii adunate în trilogia Nu vă temeți!), îmi place să cred că remarca de mai sus se adresează și cititorilor propriei opere. Dezarmați, unii, poate, înaintea unui volum atât de masiv. De parcă însăși bucuria, prizată în doze mai mari decât ai putea duce, ar deveni împovărătoare.

          Mărturisesc, în tentativele (nu tocmai puține) de a mă apropia de noul volum al lui Vasile Morar, am trăit și eu sentimente contradictorii. Secolul XXI, cu toată sminteala lui, ne-ar acapara întru totul. De scris, se scrie. Mai mult decât se citește... Ori se poate citi. Ori merită citit. Precum vitejii din epopeea lui Ion Budai-Deleanu, am cercat – de data asta - să așez bucatele în avangardă și am purces la drum savurând în minte bunătățile cu care urma să mă ospătez mărșăluind.

          Recunosc acum (après la guerre!) că pătrunderea – cu scop de cucerire – pe teritoriul de hârtie al lui Vasile Morar s-a convertit din parte-mi, cu fiece nouă redută pe care îmi imaginam că o câștig, în reală încântare.

          Cum să te simți altfel când ești întâmpinat (exceptând cei o mie de oșteni ☺), cu pâine și sare?

          În plus, ești poftit într-un univers aproape lipsit de prejudecăți, de interdicții, în care mai vechile dihotomii/ierarhii se consumă, se risipesc una după alta. Aici lirica trubadurescă nu se află în competiție cu meditația asupra condiției umane; ba chiar se completează în chip firesc. Aici clipa se trăiește cu atâta patimă, încât ființa se epuizează, se topește (cu toate accepțiunile termenului) de dragul ei...

          Cel care se împărtășește din poezia lui Vasile Morar nu descoperă, desigur, libertatea absolută. Sau adevărul suprem. Întâlnește libertăți relative ori adevăruri precare - banale câteodată, dezarmant de accesibile (la o privire de suprafață). De le va judeca însă și cu inima, acesta și-ar putea dărâma din zidurile de el însuși înălțate, fiindcă va fi îmbiat să valorizeze altfel frumusețea și taina existenței. Să se îmbete de emoție. Să iubească viața. Așa cum este.

Pe de altă parte, ca să te bucuri de ospeție, nu se cuvine doar să bântui hulpav prin regat: autorul așteaptă să lucrezi laolaltă cu el, după puterile tale, la facerea noii lumi. Complicitatea o reclamă numeroasele încrengături dintre texte, ecourile pe care și le stârnesc reciproc, temele și motivele care migrează, recosmetizate, de la un poem la altul sau chiar contaminările cu lirica scriitorilor din diverse epoci (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Nichita Stănescu, optzeciștii). Dialogul cultural e menit să comunice semne, semnificații și după închiderea cărții. Să ducă mai departe Omul și Poetul: „Atunci veți vedea că aveți nevoie de mine/așa că treceți prin poemele mele mai des” (Prin poemele mele). Să producă bucurie nu doar publicului specializat, ci lumii întregi, cu luminile și umbrele ei: „Eu o să împart focul cu măsură/cum se dă sfânta cuminecătură/la cuvioase, la excroci [sic], la hoți/din focul meu vor fi mântuiți toți” (Din focul meu).

 

*

 

Îmi voi purta poemele, ca pe-o cruce, în spate”...

          Câtă vreme „se aruncă afară” odată cu respirația, cuvintele dau seama, în viziunea lui Vasile Morar, de vitalitatea artistului. Sunt „o adevăra-
tă-nviere
”. Îmbătrânirea fizică echivalează, dintr-o atare perspectivă, cu diminuarea respirației lirice, a forței creatoare, motiv pentru care fiece vers nou, fiece poezie constituie o clipă câștigată, în stare să prelungească viața, să amâne descompunerea finală. Cu atât mai mult capătă valoare cuvântul neauzit, nepalpabil („Întotdeauna cuvântul nerostit/e mai frumos decât cel de pe buze” – Secetă), care așteaptă să fie îmblânzit, așezat la locul lui, în poemul-cuib – chiar și unul „de lut” -, ca să nu se reîntoarcă în nimic („Și de nu-l scrii pe colile aceste/în clipa următoare nu mai este” – Cuvântul). Ori cel ascuns în trupul iubitei: „Eu credeam că poezia e numai cuvânt/sau e jocul solemn de paiațe/azi descopăr cutremurat de plăcere/că acum e femeia care mi se leagănă-n brațe” (Poezia și femeia).

          Prin intermediul lui, poetul construiește imagini artistice ingenioase („Ca o turmă de gazele piezișe/ploaia călărea acoperișe” – De ploaie; „țipătul ia formă de pasăre” – Steaua cu coadă; „peștele care înghite râul” – Rostirea cuvântului; „Ea se piaptănă, o văd cum se piaptănă/clatină, se clatină, pădurea nebună” – Pieptănarea; „albușul acoperă viitoarele fapte”, „iată macul cum vine descheiat la cămașă”; „soarele vine măreț de dincolo/purtând mânzoaicele zilei de frâu” – Când soarele vine; „stropii imenși lovesc acoperișurile largi/de parcă-s copite de cai potcoviți” – După ploaie), creează lumi (Rostirea cuvântului), problematizează teribilist contemporaneitatea („cu măiastra mea gură/dezbat despre toate și ceva în plus/hai minunata mea gură hai/spune tot ce ai de spus” – Gura deșartă), potolește conflicte („Văd că-i întinzi dușmanului felia de pâine/văd că lași pușca să ruginească-n rastel/văd că pe vrăjmaș îl poți ierta/și deasupra a toate văd că te rogi pentru el” – Cântec);  se expune, devenind vulnerabil, incomod pentru sine și pentru ceilalți („Privirile lor îmi trec pe față/altele-agale ca melcii, altele iuți/îmi plesnesc fruntea și ochii/ca un zbici împletit din cucuți” – Eu plâng).

          Cu toată plăcerea scrierii, uneori semnele sunt nărăvașe (Cai de sticlă) ori „moarte de bete” precum Cuvinte(le) stricate argheziene (Calul albastru). În asemenea momente, ele subminează sistemul liric, rânduiala lui constrângătoare, articulată de generații și generații de poeți (teme, motive, semnificații, tehnici prozodice etc. reluate obsesiv), generând spații de nesiguranță și de tensiune, secvențe cu punctuație relaxată și alianțe grafice permisive, care să dezamorseze, la nevoie, preaplinul emoțional („așeazăte-n el să-i punem capacul” – Mica publicitate; „așa sa hotărât în forurile lor” – Hotărâre; „le-aș putea săpa/cu dălți s-au târnăcoape” – Poruncile; „Vii moarte cu voluptate-n spre mine” – Tu, nerușinato; „Acolo se va rosti-ncurând cuvântul” – La început a fost cuvântul; „i-a cârnați, jumări” – Împăcare; „speriațis-ar caii, loveascăte trenul” – La șosea). Aparenta dezordine se dovedește însă, în poezia lui Vasile Morar, îndrăzneață, creatoare. Autorul respinge perfecțiunea sterilă, ucisă de tabuuri. „Ordinea” pentru care pledează se dorește una flexibilă, nesilită. Omenească.

Alteori, neascultarea limbii („Eu caut cuvintele, cu-nfrigurare le caut/deși mă-nconjoară foarte rar le găsesc” – Prin poemele mele) se coalizează cu nestatornicia inspirației. Poetul invocă atunci divinitatea, așa cum procedează în textele Scribul („Șoptește-mi Doamne/mâna mea e harnică și scrie”) sau Pe osul frunții („adesea noaptea vorbesc cu Dumnezeu/ca între cunoscuți, ca-ntre bărbați//[...] și ascultând destăinuirea lui/scriam pe bolta osului, scriam”).

Or, pentru ca implorarea să primească răspunsul râvnit - permițând artistului să-și depășească marginile preaomenești -, creația trebuie să reziste dincolo de viață și de moarte, să construiască, să primenească și înăuntru, și în afară. O asemenea perspectivă transformă vremelnicul joc al gândului în „rană sângerândă” („lumea îmi țâșnea din unghii” – nota Mircea Cărtărescu în Îmbrățișarea). Pretinde creatorului totul. Îi cere trupul întreg. Jertfirea, epuizarea sinelui în text până la confundarea deplină cu acesta: „Nu-i rugăciune mai adâncă, mai înaltă/decât poezia pe care o scriu/țineți-mi cărțile-n mâini și veți vedea/cât m-am rugat de-aici din viață, de-aici din sicriu//Rugăciunea mea e neîntreruptă/cu oasele m-am rugat, cu sângele răzvrătit/cu carnea, cu degetele, cu urechile/cu ochii care n-au obosit” (Rugăciunea).

E limpede acum că ființa poetului și ființa poeziei se completează/se devorează una pe alta („Vedeam cum degetul mi se scurtează/și cum poemul meu se închega […] Scrisul se vedea până departe/și mâna tot mai scurtă, doar un ciot” – Scrierea poemului). O stare lirică esențială pentru creatorii autentici.

 

*

 

„Pe blazon voi așeza femeia”...

Asemenea artei, femeia reprezintă pentru Vasile Morar o șansă, o modalitate de a domoli lucrarea timpului. Ele se contaminează, își împrumută sevă una alteia. Conviețuiesc latent în ființa creatorului, subjugând-l și, în egală măsură, așteptând să fie eliberate, să aibă viață independentă („Tu ești frumoasă ca un vers/pe care-l știu dar nu-l pot rosti/e-n mine, îl simte [sic] sângele, oasele carnea/dar până la urmă voi izbuti” - Toată făptura ta; sau: „O să vedeți cei ce-o să citiți cartea/poemul meu m-a înghițit de tot” – Scrierea poemului). Grație lor, poetul se întâlnește cu sine, învață să se cunoască. În jocul dragostei și al creației, se cercetează și își pune la încercare adevărurile proprii. Explorând corpul femeii, citindu-l, venerându-l („un sân al tău face cât opera mea” – constata Mircea Cărtărescu în Fiara), îl pregătește pentru a se pune pe sine în operă: „Talpa și glezna, genunchii și fesele/frumoase și dulci ca miresele/pe ele visez să scriu un poem/[…]/la sâni zăbovesc numai un pic/[…]/pe ei vreau să-mi fac autoportretul/[…]/acesta-i în mare trupul ei gol/la care mă-nchin, adesea mă-nchin/ca la o cruce din flori de crin” (Autoportretul).

Cu cât trupul se lasă mai greu descifrat („Din glezna ta începe poemul acesta/nopți întregi am studiat-o neînțelegând nimic” – Atât de grațioasă), cu atât imaginea femeii devine mai obsedantă: precum Pygmalion, o va sculpta, în manieră sacră ori profană, aproape cu fiece nou exercițiu liric (Făptura ta, Femeia și îngerul, Joc secund, Ciocolată pe sâni, Ca o cărare, Cântecul tău ș.a.), făcând-o astfel să dureze. Atât cât va dura poemul.

 

*

Tu, nerușinato”...

Cel care, în tinerețe, dezmierda stelele în căușul palmei (Visul) devine, pe măsură ce trece  timpul, tot mai preocupat de măcinarea trupului („În coasta râului gemea o moară/ce geamăt, parcă din mine se rupea/din carnea mea, din oasele zdrobite/făina moale zilnic picura” – Moara; Plânsul), de istovirea gândului (Tocirea lucrurilor).

Își simte noaptea aproape, strecurându-se „ca șarpele în apă” ori ca nisipul printre degete (În șezlong). Se învață, hedonist-tragic, cu scârțâitul dricului (Plutirea sufletului), cu zborul în jos („Pasărea mă poartă/mă bate un gând/nu spre cer mi-e calea/ci înspre pământ” – Nu spre cer). Își regizează... videoclipuri cu ritualul trecerii („camerele filmau fără-ncetare/și fotografii se învârteau în jur/poziții bune, unghiurile clare//Îmi scoteau personalitatea în relief” – Femeia care plânge), plănuindu-și, conștient de valoarea creației lăsate în urmă, o ceremonie pe măsura faimei (Aura), imortalizate, neapărat, de succesorii condeiului, de pictori, de sculptori: „Eu trebuie să rămân în cuvânt, în piatră, pe pânză/toți artiștii stau în jurul meu/cu dalta, cu lira, cuvântul/se-nvârte în juru-mi mereu” (Pe portativ). În alte secvențe, se imaginează crucificat (Îngerul de pe cruce), plutind spre înălțimi cu aripi de flăcări (A zburat) ori strigând din cenușa propriei urne (Crematoriu).

Observăm dubla ipostază în care se dizolvă, în poeziile amintite, orgoliul afirmației personale: eul liric apare atât ca actor, cât și ca spectator. Unele creații se metamorfozează astfel în spectacole în toată puterea cuvântului, așa cum se întâmplă cu textele Tu, nerușinato („S-a terminat Babă Cloanță, s-a terminat/du-te pe pustii spurcată ce ești/de vrei bătaie o să-ți dau bătaie/de astăzi nu mai cred în povești”), În interior („Eu desigur voi sta într-o parte/pe lini-a-ntinsă între viață și moarte/când va veni moartea să-mi bată în poartă/vezi de treabă tanti, umbra mea e moartă”) sau La decese („Moartea stă pe bancă în parc lângă mine/eu citesc ziarul ea nu zice nimic/mă uit la lunga rubrică de decese/la firma de pompe funebre toți comandă dric//Ea stă mândră și zâmbește-ntr-o parte/nu mai sunt dricuri nu mai sunt cai/și la un timp când parcă nu mai aveam ce face/se ridică mă i-a [sic] de mână și-mi zice: hai!”).

Sunt emoționante poemele în care privește moartea ca pe o reîntoarcere, un fel de topire în elementele dintâi, din care se va împărtăși, bucurându-se și înfiorându-se, universul cu toate ale lui: plugurile vor ara în carne, fetele își vor căuta ursitul „sub salcia din mine”, vrabia va poposi pe mlădițele tâmplei, flămândul se va hrăni cu pâinea din semințe, femeia se va învălui în parfumul florilor, învingătorul va purta frunza de laur (Moartea și viața), vitele îi vor tăvăli și-i vor mușca trupul înierbat, îndesându-l cu copitele mai mult în țărână (Intrarea-n pământ)...

Ești în stare să nu te cutremuri când descoperi, pe urmele Martei Petreu din Aduceți verbele, că „un poem despre moarte/e mai real decât moartea”?

E o confirmare, poate, a nevoii creatorului de a se descătușa de hotarele primite oferindu-se pe sine drept hrană celor pregătiți să se cuminece din trupul și din sângele lui. În cazul de față, această disponibilitate o regăsim exprimată în poezii precum Cântec fără sfârșit („Sufletul e un cântec […] rupeți din el”) sau, pur și simplu, Cântec: „Veniți oameni să învățăm iubirea de oameni/mor de sete dar împart cu tine stropul de apă/mi-e foame dar împart pâinea puțină/am un măr, ia, prietene, mărul și-l crapă […] Aceasta este esența cântecului meu/a cântecului meu de iubire/prietene, văd că l-ai învățat/acum, te rog, cântă-l în zorile senine”...

 

Este felul în care înțelege Vasile Morar să trăiască în literatură.

Versuri de Constantin Gherghinoiu, nr. 11-12(174-175),nov-dec 2017
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Constantin GHERGHINOIU

 

1

 

după ce m-am lepădat a treia oară de tine,

am luat hotărâri istorice. am înfiinţat alte ierni,

alţi zei,

alte ceruri din care să cerni

alte idei

 

mai lungi, mai anapoda,

mai aproape de nu decât da,

 

mi-am smuls nervii, am ars şapte sute de neveste,

am străbătut pământuri, am şters de pe hărţi distanţe

şi verste,

 

mi-am luat trei sute de concubine,

o fi fost de rău? o fi fost de bine?

 

la vreme de bătrâneţe, femeile mi-au întors privirea

spre dumnezei fantomatici. slăbirea

 

puterilor mi-a adus închipuiri de departe.

să fie, te întreb, iubire? să fie doar moarte?

 

2

 

flăcări jucau peste arbori - comori din paradis.

ai deschis gura? ce-ai fi avut de zis?

 

taci. dincolo de frunze joacă flăcări. decad

constelaţii? sunt numai reflexii care vin din iad?

 

nu ai timp de răspunsuri. trece jalnic o faimă.

nici nu tresari. ai sădit în grădină doar spaimă.

 

vrei să guvernezi grădina prin spaime şi frică?

te uită: şarpele protestează şi se ridică:

 

unde se duce domnul nostru? unde?

în ce constelaţii depărtate? în ce lumi căscăunde?

 

taci. de bunăvoie ai pierdut orice răspunsuri?

neajunsuri

 

istorice te au în paza lor? răspunde, te rog!

Dumnezeu tace. în locul lui ar răspunde oarece inorog

 

3

 

viaţa îşi deschide răsurile în soare.

să fiu pe mare? să fi trecut de mare?

 

unde sunt? orizonturi sumbre descântă

cu gura larg închisă o nuntă.

 

o fi nunta mea, mă gândesc şi mă sperii.

mai aveam de cucerit mii de femei ca imperii.

 

mergem la nuntă, hotărăşte el, Dumnezeu.

mergem, răspund. voi fi mire? voi fi fariseu?

 

Dumnezeu se preface că nu aude. tace.

ptiu, drace,

 

exclam. am ales oare o nuntă care nu este?

sau şi Dumnezeu este doar o poveste?

 

4

 

fluturii au năvălit. parcă veneau armate

din lumi neştiute. veneau puhoaie şi descăpăţânate.

 

se aşezau pe crengi. am spus: ce urmăreşti?

de ce scuturi

confuzia sporită dintre frunze şi fluturi?

 

crengile păreau din altă lume. de unde să vină

amestecul de plante şi zburătoare? din grădină?

 

am îngropat acolo un vis al meu. un vis dintre lumi.

să încolţească astăzi? sau tu astăzi sugrumi

 

din faşă visul? întrebi răstit: unde te afli, Adame?

îţi răspund frunzele: doarme

înfăşurat în fluturi ca într-un pământ,

doarme pe umerii unui zburător şi

umblător și cuvânt

 

5

 

aici a curs, la vremuri, năpastă de apă.

stau cu picioarele-nfipte în pământ

şi ascult cum sapă

 

cineva sub tălpile mele mormânt.

vei coborî. în el vei semăna pe vodă vânt.

 

vei spune apăsat din ceruri de departe:

vin tocmai din Scytia Minor. nicio moarte

 

nu a stat cu mine de vorbă. nu m-a întrebat

despre pământ. nu m-a bătut granat.

 

stau în mormânturi, stau cu almandinul

roşu, al morţii. el îmi croieşte destinul

 

prin vaduri, prin vremuri curge năpastă de apă.

mă acoperă. mă mângâie. cald mă îngroapă

 

6

 

distinse domn, trebuie să-ţi spun: cineva a spart cerul,

a curs din el lumina raiului. a curs ploaie şi tot zodierul...

 

a curs din el lumina fiinţei mele de Adam uitat,

a curs o parte din tine. catapeteasma lumii s-a clătinat

 

şi a căzut în gol. ai văzut că sunt gol şi mă ascund

cu pietrele pe prund.

 

trebuie să-ţi mai spun, distinse domn, despre

drumurile care urcă neunde şi se frâng sub vespre,

 

sub înserări.

sunt drumuri rupte din sângele meu şi sunt existări

 

de dincolo de tot ce se vede.

distinse domn, îmi este poftă a te pierde

 

în fără de umbra sângelui şi în cruzimi scobite

sub stânca tăcere.

să ne pregătim şi de moarte, iar eu de înviere?

 

7

 

ce-o să se întâmple cu tine, Elohim?

de ce tremuri? vine raza de soare din înger.

în linişte să drămuim,

 

să te drămuim, Elohim, du-ne în patrie, du-te

în apele primare, neîncepute,

 

fă să înceapă cosmosul, ah, de la ele,

din fiecare picătură eleată să faci pământ de stele,

 

din mare să-l faci pe Dumnezeul părinţilor noştri,

din fiecare val să scoţi heruvimii şi monştrii,

 

apoi, inventează focul, Elohim, focul viu,

cuvântul cel sălbatic şi bidiviu.

 

călare pe cuvânt să trecem de vulcanii stinşi din pământ,

să strigi tunător peste flăcările moarte din noi:

Eu sunt cel ce sunt

 

8

 

în primul rând, vreau, distinse domn, să ştii şi despre mine

că sunt autorul timpului şi că mi-e bine,

 

că aş fi vrut să te bucur mai mult, că aş fi vrut uneori

să bat pe nicovală seninul de nori

 

să ai pe unde să calci când vei veni. nu mai ştiu nimic

despre tine. mai ai de gând să vii? la noi a răsărit grâul pitic,

 

s-au ivit, din trupul rocilor piroclastite, clarvăzătoare,

diavoli. şi vorbesc despre tine cu mari semne de întrebare.

 

cu eclipse de lună.

ce se mai întâmplă în cer? tot în malul de clisă îşi sapă

lăstunii cuib şi văgăună?

 

grădina ai păstrat-o curată? mai este tot cea de atunci?

îţi mai aduci aminte? îngrozitoare porunci

 

mi-ai strigat. îţi mai aduci aminte şarpele? eram gol

şi nu ţi-am răspuns. m-ai izgonit. mi-ai pus ban în mână,

obol

 

pentru trecerea în lumea de jos. în lumea unde sunt.

tu cum o mai duci? când mai treci pe la noi, pe pământ?

 

9

 

eram de faţă. lupta dintre înger Mihail şi balaur

era pe moarte şi pe viaţă şi bătea monedă de aur.

 

nu puteam să mă hotărăsc de-a cui parte

să fiu. de partea îngerului? să-i fiu moarte?

 

în cele de pe urmă a învins Mihail. întreb: eu ce fac?

mi-a răspuns: te arunc pe pământ, te fac om sau copac.

 

strălucea ca apusul îngerul biruitor. apoi, m-a azvârlit.

pe pământ. sub pământ. şi falit

 

sunt. când de partea adevărului adevărat, când de partea

unui adevăr învăluit, oarecare.

tu, distinse domn, unde deschizi cartea

şi oare

 

ai fost de partea balaurului? a îngerului?

nu te văd nici în cer, nici pe sub poalele sângerului

 

10

 

printr-o spărtură de cer îmi arunc ochii: te văd.

paradis

al somnambulilor e cerul. ce vis,

 

ce sens te ţine acolo, în cer? pe pământ, alături

am face lucruri mari, grădini peste grădini, edenuri...

tu să mături

 

totul. să iasă iarbă nouă de sub umbra fiinţei noastre,

să răsară planete sihastre...

 

prin spărtura cerului arunc o privire. înţeleg.

nimeni nu poate avea coşmarurile pe care el le vrea.

şi de la trunchiul de lemn al ochiului dezleg

toate privirile aruncate de mine în cer.

sunt ale altcuiva

 

 

Gheorghe Glodeanu - 60, nr.11-12 (174-175),nov-dec2017
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

GHEORGHE GLODEANU – 60

 

Ion VLAD

GHEORGHE GLODEANU

SUB SEMNUL EPOSULUI

 

          Ar părea că întâlnirea cu paginile, numeroase şi de o constanţă remarcabilă, ale unui critic literar dublat de istoricul formelor şi al destinelor literare impune justificarea opţiunilor. Gheorghe Glodeanu s-a format în climatul unei teorii a creaţiei literare puse sub emblema istoriilor, a prozei de proporţii sau a confesiunii convertite într-o pasionată şi inepuizabilă poetică a narativităţii. Poetica romanului românesc interbelic. O posibilă tipologie a romanului, teza sa de doctorat, inaugura de fapt un excurs critic care privilegia literatura luminată de istoria destinelor, a evenimentelor, a tipologiilor şi, în cele din urmă, POVESTIREA.

          Periodicul clujean „Tribuna” i-a oferit şansa debutului publicistic pentru ca Gheorghe Glodeanu, universitarul şi pasionatul comentator al literaturii, să confirme. O retrospectivă – sumară desigur – a poeticii formelor atrage atenţia prin contribuţia substanţială, Gheorghe Glodeanu fiind un pledant pasionat format la şcoala teoriei creaţiei epice; într-un cuvânt, a cultivat constantele şi coordonatele naratologiei, formulând judecăţi de valoare informate şi argumentate; repet probabil, atunci când îl situez în categoria, numeroasă şi populată de veritabile personalităţi formate în atmosfera universitară, oficiind în faţa unor generaţii de viitori profesori şi profesionişti ai scrisului şi ai valorilor literare.

          Romanul, jurnalul şi dialogul epistolar, alternativă a confesiunii şi a memorialisticii, diversitatea prozei secolului XX, actualitatea literară în perspectiva unor modele şi a unei tipologii narative deţin un loc privilegiat în scrisul acestui universitar de o rigoare şi acribie demne de apreciat. În esenţă, paginile lui Gheorghe Glodeanu urmează preceptelor poeticii literaturii narative; diversitatea operelor examinate se redefineşte prin consecvenţa unui teoretician format la şcoala devenirii formelor. Criticul şi-a construit un tip de discurs întemeiat – cum spuneam – pe rigoare şi minuţie, pe sesizare a nuanţelor, a sugestiilor şi a referenţilor decantaţi în pagini de romane, de jurnal sau de literatură epistolară. Preeminenţa prozei fantastice (debutul editorial e elocvent: Fantasticul în proza lui Mircea Eliade). De altminteri, va reveni la scriitorul şi exegetul pomenit. Avem să ne întâlnim cu „Jurnalul” tulburător (însemnări, pagini de corespondenţă, adrese oficiale) al lui Anton Holban. Pseudojurnal, ediţie îngrijită de Ileana Corbea şi de Nicolae Florescu (criticul va prefaţa şi va asocia un număr impresionant de note remarcabile ca informaţie), îi va oferi criticului de la „Nord Literar” un comentariu critic demn de reţinut.

          Retrospectiva, sumară de altfel, invită cunoscătorul scrisului lui Gheorghe Glodeanu să menţioneze ediţii şi pagini substanţiale de critică literară: M. Blecher, Mateiu I. Caragiale, Urmuz, totdeauna receptiv la experienţe în teritoriul deschis al epicului. Preeminenţa volumelor consacrate corespondenţei dintre scriitori, oameni de cultură şi personalităţi memorabile ale vieţii spirituale româneşti este concludentă şi „biografia” istoricului literar, de data aceasta, e demnă de urmărit. E mai degrabă o retrăire în imaginar a unor destine cunoscute multora dintre noi, familiare ca experienţă de viaţă şi mărturii creatoare. Radu Stanca şi I. Negoiţescu, volumul îngrijit cu o autentică emoţie de Ion Vartic, e urmat de dialogul epistolar Radu Stanca şi Dorina Ghibu, veritabilă istorie a unei iubiri tulburătoare, regăsite şi în dialogul foştilor ctitori ai Cercului literar de la Sibiu; Ioana şi Liviu Petrescu, două fiinţe devenite pentru noi, foşti profesori ai celor doi universitari tineri, exemplare ca personalitate şi inteligenţă…

          Profesorul Gheorghe Glodeanu, fostul student al Universităţii clujene, îmi oferea adesea impresia că retrăim anii studenţiei, ai doctoratului, ai concursului pentru o carieră universitară. A crezut în misiunea de dascăl şi de continuator al cronicarilor preţuiţi pentru devoţiunea lor în întâlnirea, de fiecare dată nouă, cu opere, scriitori şi categorii generatoare ale reflecţiei; împătimit al prozei, al formelor generate de istoriile lumii şi ale rapsozilor. Un masiv volum reuneşte paginile unei cariere şi ale unei perpetue ispite: literatura scrisă sub emblema eternului „A fost odată…”. Or, eposul îşi revendică muze protectoare. Scriitori, cărţi, muze, ipostaze ale discursului amoros în literatura română (Tipo Moldovan, Iaşi, 2017). Inspiratoare ale scrisului, fiice ale lui Zeus şi ale Mnemosinei, muzele devin protectoarele scrisului. Gheorghe Glodeanu şi-a descoperit în epos o ipostază a muzei creatoare!

 

Cornel UNGUREANU

GHEORGHE GLODEANU

ȘI ULTIMA SA ENCICLOPEDIE

 

          Scriitori, cărţi, muze. Ipostaze ale discursului amoros în literatura română e titlul unei „istorii literare” menite a lămuri publicul cititor despre cele neştiute din istoria scrisului nostru. Pentru publicul cititor, cartea începe cu un capitol savant, Despre muze, destinat a lămuri nu misterele, ci adevărurile creaţiei:

Din cele mai vechi timpuri, în procesul anevoios al creaţiei, oamenii de artă (poeţi, prozatori, pictori, sculptori, muzicieni etc.) au implorat ajutorul muzelor”. Cercetătorul se sprijină pe cărţi importante, cum ar fi dicţionarele lui Victor Kernbach sau Ion Acsan. Fascinaţia literaturii de frontieră şi Poetica discursului îndrăgostit sunt capitole care ilustrează şi mai bine seriozitatea demersului: Gheorghe Glodeanu nu e doar un cercetător al arhivelor, ci şi un istoric literar care încearcă a aborda o cale proprie. În multe  capitole, fie că e vorba de Eminescu şi Veronica Micle, de Gala Galaction şi Zoe Dumitru Marcoci şi de alţii, aflaţi sau rătăciţi prin istoria literaturii, autorul încearcă încă a urca peste accidentul erotic, încercând a descifra mistere ale creativităţii.

Ceea ce mi se pare cu deosebire important – cu deosebire interesant pentru stilul de lucru al domnului Glodeanu – e că nu pune sub semnul întrebării calitatea acţiunii scriitoriceşti. Respectivul autor îndrăgostit nu scrie cartea cu pricina fiindcă a vrut să răzbune, să şantajeze, să-şi facă de râs amantul trădător. Opera nu  e rezultatul unui impuls fratricid. În fiecare capitol profesorul Glodeanu lasă la o parte informaţii, ştiri, pagini dintr-o carte sau alta, dintr-o publicaţie sau alta: răuvoitoare. Nimic din istoriile lui Gala Galaction legate de adolescenţa năbădăioasă a viitorului preot şi nici de metamorfozele îndrăgostitului de-a lungul vremii. Oameni cu joben de Zaharia Stancu se ocupa de iubirile Lidiei Manolovici pentru Octav Şuluţiu, Anton Holban şi… Zaharia Stancu. Istoricul literar e interesat de portretele scriitorilor şi nu de râvna ziaristului de a vorbi, într-un anume fel, despre familia unui bancher. Fiindcă ziaristul Zaharia Stancu n-are milă de nimeni din familia bancherului. Celebru, scriitorul nu-şi va aminti de acest roman şi va fi iritat când cineva o să-şi amintească de el. Nu-l va reedita. (Când i-am amintit de Oameni cu joben, m-a privit cu mirare: Am scris eu aşa ceva? Nu-mi amintesc.) Despre Rădăcinile sunt amare, scrisă mult mai târziu, îşi va aminti cu orgoliu, ca şi de întâlnirea cu Natalia Negru. E necruţător, ca şi în paginile familiei bancherului, din Oameni cu joben…, dar în anii 50 serveşte realismul socialist. Nici în paginile consacrate Cellei Serghi, iubirilor ei, domnul profesor Glodeanu nu vrea să extindă paragrafele, cu portretul pe care Cella Serghi îl face bunei sale prietene şi rivale Anişoara Odeanu, şi ea aflată în preajma lui Camil Petrescu. Gheorghe Glodeanu îi reciteşte amintirile şi cărţile validabile şi atrage atenţia asupra scriitoarei: merită, din plin, stima noastră. Nici Memoriile unei dive. Leny Caler nu trec dincolo de istoria norocoasă a divei. Putem trece dincolo de memoriile ei, în istoria vieţii teatrale din Bucureştii anilor treizeci-patruzeci? Istoricul literar nu se depărtează prea tare de documentele din imediata apropiere. Ele trebuie urmate. Capitolul Cel mai iubit dintre pământeni. Marin Preda – Aurora Cornu păstrează aceeaşi încredere în corespondenţa dintre cei doi. Dacă citim însă recenzia domnului profesor Glodeanu la confesiunile Ninei Cassian, Memoria ca zestre din revista Poesis (numerele 312 şi 313/2017), observăm câte poate adăuga domnul profesor numitului capitol! Desigur, poate adăuga foarte multe fiindcă Gheorghe Glodeanu are în urmă studii ample despre fiecare dintre scriitorii care îşi trăieşte, în acest volum, povestea de dragoste. Gheorghe Glodeanu scrie cu destulă răbdare şi fiecare dintre secţiunile consacrate îndrăgostiţilor poate fi tipărită separat, într-un volum. Nu mă îndoiesc că paginile consacrate iubirii dintre Nina Cassian şi adoratorii ei, serial în „Poesis”, vor alcătui un volum. Separat.

Gheorghe Glodeanu citește tot, e mereu lângă cărțile de ultimă oră: capitolele mari  sunt consacrate lui Mircea Eliade (Când dragostea nu moare) sau lui Emil Cioran (Ultima iubire a unui pseudomisogin). În capitolul consacrat iubirilor lui Lucian Blaga, Gheorghe Glodeanu nu-şi uită confraţii din provincie, insistând asupra calităţilor de exeget ale lui Zenovie Cârlugea, prea des abandonat de iluştrii exegezelor.

Să mai adăugăm că Scriitori, cărţi, muze, volum monumental, a fost pregătit de sute şi sute – mii – de pagini, de studii despre romanul românesc, despre Mircea Eliade ş.a. consacrate … „discursului fericit în literatura română”.

 

Constantin CUBLEȘAN

CRITICUL MARILOR SINTEZE

 

          Între criticii literari de azi la noi, Gheorghe Glodeanu se individualizează pregnant prin marea sa putere de sintetizare în studiul diferitelor aspecte ale fenomenului literar contemporan. Comentator constant, cu probitate, al noilor apariții – luând în considerare și reeditările din clasici, mai ales din interbelic –, el își concepe întotdeauna în așa fel demersul analitic încât evidența unei perspective de asamblare ulterioară într-un proiect (studiu) de amploare, menit a sintetiza aspecte ale literaturilor de nișă, cum se spune azi, nu lasă nicio îndoială asupra viziunii sale înnoitoare. Încă de la volumul Poetica romanului românesc interbelic. O posibilă tipologie a romanului (1998) și chiar de mai înainte, demersul său s-a impus atenției generale. Au urmat alte asemenea incursiuni, finalizate în masive volume de studii, pe diferite teme esențiale pentru rejudecarea și revalorificarea unor linii tematice, cum ar fi: Incursiuni în literatura diasporei și a dizidenței (1999), Măștile lui Proteu. Ipostaze și configurații ale romanului românesc (2005), Romanul. Aventura spirituală a unei formule literare poetice (2007), Narcis și oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română (2012), Orientări în proza fantastică românească (2014) etc., etc. Se observă cu limpezime o specializare în abordarea formulelor epice, în analiza și interpretarea cărora își dovedește nu doar pătrunzătoarea privire asupra istoricității evoluției acestora, cât și o subtilitate comparativă în cadrul ansamblului literar autohton, ca și a celui universal. În plus, are avantajul practicii profesionale (profesor la Universitatea de Nord din Baia Mare), care îi facilitează sistematizarea didactică, dacă vreți, dar luată în sensul cel mai pozitiv al expresiei, impunând atenției, de fiecare dată, o construcție de monumentalitate singulară în critica și istoriografia literară de azi, la noi. Astfel, în decursul câtorva decenii de activitate critică, a durat o operă impresionantă, care este greu de evitat pentru orice tânăr cercetător pasionat de destinul creației literare românești. Ajuns la o vârstă jubiliară, Gheorghe Glodeanu a devenit un reper major și un model de profesionalitate obiectivă în judecarea și interpretarea fenomenului literar românesc, meritând cu prisosință toate elogiile și onorurile cu care a fost recunoscut și așezat în rândul celor mai importanți exegeți actuali.

 

Gheorghe PÂRJA

PROFESORUL DE ELIADE

 

          Universitarul băimărean, criticul și istoricul literar Gheorghe Glodeanu ni se înfățișează ca o conștiință a scrisului. Și-a asumat proiecte de anvergură, cutreierând teritorii mai puțin bătătorite de alții. Face parte dintre intelectualii care și-au asumat curajul de a privi din unghiuri noi opera marilor scriitori români. Este criticul care pune în lumină stări adormite ale operelor literare. Folosește în acest sens o impresionantă experiență de lectură. Ne-a adus aproape scriitori importanți, care au marcat epocile, care ar fi zăcut mult în rafturile unor biblioteci. Scriam cu zece ani în urmă că prima redută cucerită de criticul Gheorghe Glodeanu a fost opera lui Mircea Eliade. A abordat cu îndrăzneală, dar și cu inteligența lecturii opera marelui scriitor și istoric al religiilor. Cu reușite recunoscute, considerând universul eliadesc un teritoriu inepuizabil pentru orice exeget. De aceea îmi place să-l consider Profesorul de Eliade. Este un fin cunoscător al literaturii fantastice. Mircea Eliade parcă a fost aeroportul de pe care a decolat spre alți maeștri ai genului. A deschis culoare inedite în cercetarea operei lui Max Blecher, a lui Anton Holban, a lui Liviu Rebreanu ori a lui Mateiu I. Caragiale. Raftul de cărți al lui Gheorghe Glodeanu, pe care noi opere îl completează, este și va fi o provocare pentru cunoașterea unui intelectual complex. Mai rar întâlnit astăzi pe meleagurile literaturii române. Opera lui sporește cu fiecare an. Este autorul unor opere monumetale și la propriu, dar și în curajul abordării. În urmă cu cinci ani, citeam într-o carte de 650 de pagini, semnată de profesorul Gheorghe Glodeanu, despre Metamorfozele jurnalului intim în literatura română. Narcis și oglinda fermecată i-au înlesnit autorului nostru citirea trecutului, a prezentului și chiar a viitorului prin prisma acestui gen de operă literară: jurnalul intim. Profesorul Gheorghe Glodeanu ajunge la concluzia că literatura este plină de oglinzi magice.

          Recent a apărut un alt tom impresionant (800 de pagini) despre Ipostaze ale discursului amoros în literatura română. De unde se vede că, din cele mai vechi timpuri, în procesul anevoios al creației oamenii de artă au implorat ajutorul muzelor. Profesorul Glodeanu ne dăruiește câteva faimoase povești de dragoste, care au generat opere nemuritoare. Această seducătoare carte ar putea sta și sub semnul viziunii lui Blaga: „Orice dragoste care duce la creație își dobândește legitimitatea”.

          Criticul mai are o virtute dătătoare de respect. S-a ocupat cu migală și autoritate critică de scriitorii din Maramureș. Îi datorăm multe, deoarece, în această confuzie, el a pus diagnostic valorii în spațiul respectiv.

          Și textul de față scriu despre criticul și istoricul Gheorghe Glodeanu, cu regretul că nu pot surprinde în câteva rânduri energia unui intelectual profund, căruia nu-i lipsesc ironiile, nici sarcasmul când este nevoie. A demonstrat cu prisosință că poate susține o lege valorică în literatură.

Se spune că rotunjește șase decenii de viață. Recapitulez un timp de început al distinsului confrate. Eram martor când a primit întâiul premiu important pentru critică literară la revista „Tribuna”, în anul 1987. Eu îl primeam atunci pentru poezie. De atunci am rămas sub semnul prețuirii. Acum, când împlinește șase decenii de viață, îi spun ca acum zece ani: Profesorul de Eliade. Nu uit că debutase în „Tribuna” cu un articol despre Mircea Eliade. Urarea mea de bine se reazemă pe o apreciere critică la care mă raliez: E unul dintre istoricii cei mai importanți ai literaturii române. Cărturar de seamă, domnul profesor Glodeanu e un reper al cercetării scrisului de astăzi.

 

Ioan DERȘIDAN

GHEORGHE GLODEANU –

ȘCOALĂ, CĂRȚI ȘI LITERATURĂ

 

Apropierea de scrisul profesorului Gheorghe Glodeanu îmi reamintește vechea constatare a lui Alexandru Odobescu: o școală este trei lucruri, deodată: o sală de clasă plină de discipoli – o carte - un dascăl. Profesorul Gheorghe Glodeanu vine în întâmpinarea acestei asocieri cu vocația sa didactică și cu preocuparea de cărțile formatoare, fundamentale, de istorie și critică literară. Astfel, într-un interval de treizeci și cinci de ani i-au apărut douăzeci și două de cărți, monografii și studii importante consacrate literaturii moderne și contemporane, unele în mai multe ediții, de la Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, până la Scriitori, cărți, muze. Ipostaze ale discursului amoros în literatura română. Dintre volumele tipărite amintim Eseuri, Editura Umbria, 1996; Mircea Eliade. Poetica fantasticului şi morfologia romanului existenţial, Editura Didactică şi Pedagogică, 1997; Poetica romanului românesc interbelic. O posibilă tipologie a romanului, cu o prezentare de Ion Vlad, Editura Libra, 1998; Dimensiuni ale romanului contemporan, Editura Gutinul, 1998; Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei, Editura Libra, 1999; Avatarurile prozei lui Mihai Eminescu, Editura Libra, 2000; Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Editura Dacia, 2001; Liviu Rebreanu. Ipostaze ale discursului epic, Editura Dacia, 2001; Noaptea de Sânziene de
Mircea Eliade, Editura Dacia, 2002; Poetica misterului în opera lui Mateiu I. Caragiale, Editura Dacia, 2003; Poezie şi poetică, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2004; Măştile lui Proteu. Ipostaze şi configuraţii ale romanului românesc, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2005; Max Blecher şi noua estetică a romanului românesc interbelic, Editura Limes, 2005; Fascinaţia ficţiunii. Incursiuni în literatura interbelică şi contemporană, Fundaţia Culturală Libra, 2006; Anton Holban sau ,,transcrierea” biografiei în operă, Editura Limes, 2006; Romanul. Aventura spirituală a unei forme literare proteice, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2007; Narcis şi oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012. Acoperirea tematică, didactico-literară a scrisului său ilustrează un program al unui critic și istoric literar preocupat de importanța și locul limbii și literaturii române în programa și în manualele școlare, în curricula universitară și de rolul disciplinelor filologice în formarea tinerilor și în dezvoltarea lor intelectuală.

Apărut la Editura Tipo Moldova, din Iași, în 2017, volumul Scriitori, cărți, muze. Ipostaze ale discursului amoros în literatura română (786 de pagini, A5), de Gheorghe Glodeanu, se situează în prelungirea investigațiilor îndelungate, analitice și tematice, ale criticului, privitoare la genurile biograficului și la documentele de însoțire a literaturii. Astfel, autorul a publicat în 2012 cartea Narcis şi oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română
(679 de pagini, A5), destinată aspectelor teoretice și practice (aplicative) ale jurnalului și altor scrieri memorialistice și calendaristice și diverselor codificări ale scripturalului în timp și în spațiu, la noi și în alte culturi.

Volumul consacrat de către profesorul Gheorghe Glodeanu discursului amoros este unul prețios și pretențios, datorită temei dragostei și modurilor diverse de reprezentare/configurare a acesteia, prin literatură și prin documentele care o însoțesc, prin viu grai și în formă scrisă, ale unor pățiți, uneori conturând o poetică ori un cod, cu tensiuni și intensități măsurabile, cuantificabile, cu recursuri de tot felul și care antrenează deopotrivă autorii, naratorii, personajele și persoanele, actorii și regizorii, scriptorii și descriptorii, dar și cititorii, mai mult sau mai puțin specializați, până la comunicarea electronică.

Asemenea deschideri și închideri ale textului și voci ale celor îndrăgostiți, adesea  personalități și destine exemplare, sunt urmărite atent de către criticul literar, care le cuprinde în mod programat într-o poveste a întregului, a cuplului și a iubirii, o restituire dreaptă a contextelor literare și biografice și într-o retorică.  Remarcabil, ea nu rămâne cantonată unei poetici instituite arbitrar sau literaturii de frontieră, ci este conectată iubirii și vieții, criticul având încredere în speciile epice, lirice și dramatice și în documentele care le însoțesc, perspectivele oferite prin scrisori, jurnale, manuscrise, romane, poezii, piese de teatru, alte depoziții și mărturisiri ori informații biografice și citate bine selectate, conturând povestea unor cupluri, în care de cele mai multe ori dacă dragoste nu e, nimic nu e...

În receptarea lui Gheorghe Glodeanu, discursul erotic se întemeiază pe încrederea în muze și pe examinarea unor povești de dragoste celebre și, concomitent, pe modurile de transfigurare a acestora în opere de ficțiune. Astfel, memorialistica, jurnalul intim și corespondența ne apropie de literatură și o explică. Acestea, specii ale biograficului, sunt cuprinse în forme diverse în narațiune și, adesea, în creația literară. Exegetul prezintă, din perspectiva temei sale, istoria scrisorii și a jurnalului și formele de receptare a acestora, la întâlnirea cu literatura. Miezul și coaja lor se regăsesc în numeroase analize și sinteze, examinate de autor, de la Literatura epistolară, a lui Al. Săndulescu și Literatura de frontieră, a lui Silvian Iosifescu, până la Mari corespondențe, de Livius Ciocârlie, O poetică a corespondenței intime în literatura română a secolului al XX-lea, de Mirela Tomoiagă, jurnale și corespondență, discursuri de tot felul și mai multe dicționare literare.

Cele douăzeci de analize se deschid cu poetica discursului îndrăgostit (Mihai Eminescu și Veronica Micle) și cu romanul epistolelor de dragoste (Gala Galaction – Zoe Dumitru Marcoci) și se încheie cu ultima iubire a unui pseudomisogin (Emil Cioran-Friedgard Thoma) și cu corespondența intimă a două spirite alese (Ioana Em. Petrescu – Liviu Petrescu). Complementare, descrierile, analizele și explicațiile exegetului sunt numeroase în acest volum, căci arhetipul iubirii și expresivitățile cuplului și ale indivizilor conectează semnificativ dimensiunea literară la întâlnirile cu biografia și cu unele din formele iubirii.

Tocmai de aceea atracția cititorului este dirijată deopotrivă spre aspectele strict estetice și spre cele privitoare la dragostea care ,,nu moare”. Căci romanele de dragoste ale cuplurilor prezentate sunt pline de peripeții și se citesc cu implicare, la paliere diferite, istorice, estetice, morale, de mentalitate și de sociologie a receptării. Știutor, criticul pune în pagină creația și personajele, textele și contextele, într-o narare captivantă, conștientă de întreg și de scopurile finale ale diverșilor actanți. Pentru cititorul interesat semnalez câteva capitole ale acestei cărți tâlcuitoare: VIII. Muzele lui Lucian Blaga; X. Când dragostea nu moare (Mircea Eliade – Maitreyi Devi); XII. Efuziunile sentimentale ale unui spirit olimpian (G. Călinescu); XX. Cel mai iubit dintre pământeni (Marin Preda – Aurora Cornu); XV. Biruința unei iubiri (Dinu și Nelli Pillat); VI. Mausoleul iubirii (Octavian Goga – Veturia Goga) etc.

La vârsta de acum și a tradiției din care se revendică, eseistul știe că ,,a sosit ca să mă certe/Fiul cerului albastru/Și-al iluziei deșerte” (Kamadeva). Căci Eros/iubirea ,,tinde să depășească antagonismele”, ,,actualizează virtualitățile ființei” și ,,este simbolizată prin cruce, sinteză a curenților orizontali și verticali” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant). Spiritul și sufletul, Animus și Anima, Logosul și Eros, în formularea lui Constantin Noica, principiul masculin și feminin, corespund cu sinele și sinea, care alcătuiesc ,,perechea absolută” și sunt concomitent în expansiune și în concentrare. La Eminescu, prin care se ilustrează la noi o ,,poetică a discursului amoros”, cum arată Gheorghe Glodeanu, romanul epistolar dezvăluie două suflete și condiția dramatică a marelui scriitor aflat dincoace și dincolo de ,,mitul operei”.

În activitățile definitorii ale criticului și istoricului literar Gheorghe Glodeanu intră, desigur, proiectele de cercetare individuală și colectivă inițiate și cursurile și seminariile consacrate de-a lungul anilor prozei (în primul rând romanului), fantasticității, diasporei, jurnalului și literaturii pentru copii. Numeroase cronici literare, articole și recenzii ale  profesorului, cu asemenea subiecte documentate de-a lungul anilor, au apărut în reviste din țară și în mai multe monografii, studii și volume colective ori ediții de opere. Astfel, cărțile tipărite constituie referințe importante pentru cercetătorii acestor domenii: proza fantastică (cu largi ilustrări și aplicații cu privire la Mircea Eliade, Mihai Eminescu și Mateiu I. Caragiale), monografii (Anton Holban, Liviu Rebreanu, Urmuz), sinteze de critică și istorie literară (despre roman, jurnale, disidență și diasporă, poezii, proză, Max Blecher, Vasile Voiculescu și Lucian Blaga). Complementare acestora sunt studiile și cărțile care au în vedere modernismul, literatura exilului, fantasticul eliadesc, discursul autobiografic, generația 60, creația lui Nicolae Breban și a lui Max Blecher și literatura Maramureșului. Acestor teme și investigații li se adaugă altele, privitoare la cercetările tematice și la coordonările științifice, axate pe creația lui Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Urmuz, Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Grigore Cugler și Pavel Dan etc.

Gheorghe Glodeanu trăiește de ani mulți în lumea școlii și a cărților acesteia, în primul rând a celor de literatură, care l-au format, căci astăzi profesorul are temele și subiectele sale, unde filologii îl caută, îl găsesc și îl citează, pentru echilibrul și valoarea judecăților sale, pentru informații și puncte de vedere argumentate referitoare la Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Mateiu I. Caragiale și la evoluția și formele romanului românesc ori despre scriitorii și literatura exilului, despre jurnalul intim și coordonatele imaginarului. Citind cărțile criticului și istoricului literar Gheorghe Glodeanu și întorcându-te la ele, înțelegi mai bine plăcerea povestitului, a povestitorului și a profesorului care le scot la lumină, cu naturalețe, expresivitate și știință. Îndelung documentate, ele instruiesc despre sensul înalt al literaturii și modurile de conturare a identității acesteia, despre căutarea știutoare și pățită a nucleelor creației, a adevărului și a reperelor morale în documentele numeroase care le însoțesc.

 

Rareori am auzit pronunțate cu mai mult respect și afecțiune de către absolvenți și studenți, în sălile de curs, consoanele și vocalele numelui unui profesor, precum în cazul lui Gheorghe Glodeanu, a cărui activitate literară și didactică lasă urme durabile, bune, în numeroși învățăcei și cititori, preocupați de scriitorii, de ideile, temele și personajele pe care pariază criticul și istoricul literar în mileniul trei, de amploarea cercetărilor și de fervoarea scrisului său. La mulți și fericiți ani, dragă domnule Profesor!

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1 - 10 din 1948

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.