top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Versuri de Margaret Atwood (trad. de Ana Olos), nr. 3(178), martie 2018
Apr 02, 2018 at 11:00 PM

Margaret ATWOOD

(1939, Toronto, Canada)

 

Deși Alice Munro a fost laureată cu Nobel în 2013, Margaret Atwood este, la ora actuală, pe plan internațional, autorul reprezentativ al literaturii canadiene. La această notorietate, pe lângă traducerile romanelor și ale nuvelelor ei, a contribuit și succesul, în 2017, al serialului TV Povestea slujitoarei (The Handmaid`s Tale), după romanul ei distopic, cu același titlu, apărut în 1985. De la debutul ei cu poezie (Circle Game) în 1964, cu roman în 1969 (The Edible Woman) și publicarea ghidului tematic al literaturii canadiene în 1973 (Survival. A Thematic Guide to Canadian Literature), activitatea ei literară s-a amplificat și diversificat, astfel că numeroaselor volume de poezie, de nuvele și romanelor de o remarcabilă varietate tematică și stilistică (numite de ea „ficțiune speculativă”), li s-au adăugat cărți pentru copii ilustrate de ea însăși, librete de operă, scenarii de film, critică și publicistică. Membră a Uniunii Scriitorilor din Canada, a Clubului PEN (președintă a lor câțiva ani), la fel și a Amnesty International, a fost încununată cu numeroase premii literare canadiene și internaționale, la care se adaugă și onorurile pentru activismul ei social și în domeniul protecției mediului. În decursul anilor, poezia ei, pe diferite voci, cerebrală, ironică și poate de aceea mai puțin tradusă – reflectând experiența imigranților (The Journal of Susanna Moodie), relația omului cu natura copleșitoare, comuniunea cu animalele și cu semenii (The Animals of this Country) etc. –  pierde teren în favoarea celorlalte genuri. După o selecție din volumele precedente apărut în 1995, cel mai recent volum este  The Door/ Ușa (2007). Traducerile de mai jos sunt din volumul Morning in a Burned House (Dimineață într-o casă arsă), dedicat familiei ei, apărut la editura McClelland & Stuart în 1995.

 

Asta-i fotografia mea

 

Făcută demult.

La  prima vedere apar

doar ca o copie

mâzgălită: linii vagi și pete gri

una cu hârtia;

apoi, în timp ce o scanezi,

vezi în colțul stâng

că apare ceva ca o creangă; un fragment de copac

brad sau mesteacăn

și, la stânga, la jumătate

ceea ce ar trebui să fie o pantă

lină, o casă mică, șubredă.

 

În fundal e un lac,

iar mai încolo, dealuri scunde.

 

Fotografia a fost făcută

în ziua în care m-am înecat.

Sunt în lac, în mijlocul

fotografiei, chiar sub luciul apei.

 

E greu de spus

cât sunt de mare sau de mică:

efectul apei

asupra luminii în refracție

 

dar dacă privești destul,

probabil

vei putea să mă vezi.

 

Februarie

 

Iarnă. Timpul să mănânci grăsimi

și să te uiți la hockey. Diminețile plumburii, motanul,

un cârnat de blană neagră cu ochi galbeni

ca Houdini, sare pe pat și încearcă

să mi se suie pe cap. E felul lui

de a vedea dac-am murit sau nu.

Dacă nu, el vrea să fie scărpinat; dacă da,

se va gândi la altceva. Mi se așază

pe piept trimițând spre mine răsuflarea lui

de carne regurgitată și canapele mucede,

torcând ca un durgalău. Un alt cotoi

necastrat ne-mproașcă ușa de la intrare

declarând război. Totul se reduce la sex și teritoriu

lucruri ce ne vor veni de hac

până la urmă. Proprietarii de pisici din vecini

ar trebui să-i scopească. Iar noi,

hominizii, de-am fi deștepți, am face la fel

sau ne-am mânca progeniturile ca rechinii.

Dar ceea ce ne oprește e iubirea. Din nou

și din nou El trage la poartă, El înscrie! în timp ce foamea

se oploșește în așternut atacând învelitoarea

ce pulsează, iar factorul de îngheț atinge

minus treizeci și poluarea se revarsă.

 

După Potop, noi

 

Suntem probabil singurii

rămași în ceața ce s-a ridicat

peste tot la fel

ca în pădurea asta

 

trec peste pod

spre refugiul de pământ ferm

(vârfurile copacilor sunt ca niște insule)

adunând oasele

scufundate ale mamelor înecate

(tari și rotunde în mâinile mele)

pe când ceața albă îmi spală

picioarele ca apa;

 

Probabil că înoată pești,

jos, în pădurea de sub noi.

Ca păsările, trecând de la copac la copac

și o milă mai încolo,

orașul, întins și tăcut,

zăcând pierdut, jos sub mare.

 

Tu pășești lângă mine, vorbind despre

frumusețea dimineții,

neștiind nici măcar

că a fost un  potop,

aruncând pietricele

peste umăr, la întâmplare,

în aerul dens și adânc,

neauzind primii pași

împiedicați ai celui aproape născut

venind (încet) după noi,

nevăzând

fețele brutale aproape umane

(plăsmuindu-se)

(încet)

din piatră.

 

Vulpea roșcovană

 

Vulpea roșcovană trece peste gheață

fără să-mi dea vreo atenție.

E iarnă și resturi puține.

 

Stau în cimitirul acoperit de bălării,

dând impresia că mă uit la păsări,

dar în realitate urmăresc vulpea

căreia puțin îi pasă.

Se oprește pe luciul transparent

al iazului. Știe că sunt acolo,

adulmecându-mi mirosul adus de vânt spre ea.

De-aș avea o pușcă sau un câine

sau o inimă crudă, le-ar simți mirosul.

N-a ajuns degeaba așa de isteață.

 

E o vulpe slăbănoagă: îi văd

coastele, ochii vicleni

de hoață, plini de pofte

și disperare, picioarele

subțiri, adepta minciunilor.

 

De ce să încurajezi noțiunea

de sărăcie virtuoasă?

Este doar o scuză

pentru caritatea zero.

Foamea corupe, iar foamea absolută

corupe în mod absolut,

sau aproape. Desigur, există mame

care-și storc sânii

secați, lăsându-și trupul amanet,

scoțându-și dinții pentru copiii lor,

sau așa ne place să credem.

Dar amintiți-vă  – Hänsel

și Gretel au fost părăsiți în pădure

pentru că părinții lor erau muritori de foame.

Sauve qui peut. Pentru a supraviețui

ne-am transforma cu toții în hoți

și pungași sau așa spune cea de pe sticlă

cu haina ei de ticăloasă elegantă,

cu cuțitul alb al rânjetului,

cine știe unde se duce:

 

să fure ceva

ce nu-i aparține

o găină sau o altă ocazie.

Sau o altă viață.

 

Celula

 

Acum privește obiectiv. Trebuie

să admiți că celula canceroasă e frumoasă.

De-ar fi o floare, ai spune Ce drăguță,

cu centrul mov și petalele roz

 

Sau de-ar fi o copertă de revistă SF

pentru cărnoșii ani treizeci, ai zice Ce frapantă!

ca ceva extraterestru, un succes,

tot numai ochi violeți și tentacule gelatinoase

și țepi sau sunt lamele

târându-se roată pe noroiul granulat

roșu marțian ca interiorul trupului

 

în timp ce pereții ei fragili

se extind și plesnesc, sporii

i se împrăștie aiurea, fac rădăcini, ca banii,

în derivă ca ficțiunea

sau miasma în exteriorul creierului

oamenilor, săpându-se

cu hărnicie înlăuntru. Laborantul

zice. A uitat

cum să moară. Dar de ce să-și amintească?

Tot ce vrea e mai multă

uitare. Mai multă viață și mai multă abundență ca să ia

mai mult. Să mănânce mai mult. Să se înmulțească. Să continue

să facă acele lucruri pe veci. Astfel de dorințe

nu sunt necunoscute. Privește în oglindă.

 

Ceasul

 

Mai bine ai coborî, zise frate-meu,

I-a venit ceasul. Recunosc moartea când o văd

Are o înfățișare anume.

 

Mirosul dulceag, cumplit de spital

urină stătută și dezinfectant,

și pudră de talc.

 

Infirmiera a zis: A plecat

careva? Eu, am zis.

A, a zis. Ei așteaptă. Deseori e așa.

 

Soră-mea a zis: L-am ținut

de mână. A tresărit

ca și cum ai desprinde un bandaj,

 

s-a încruntat. Mama a zis:

Trebuie să stau o vreme

cu el. Nu prea mult. Singură.

 

Prezentare și traducere

de Ana OLOS

Revista revistelor (Raluca Hășmășan), nr. 3(178), martie 2018
Apr 02, 2018 at 11:00 PM

REVISTA  REVISTELOR

 

          • Plăcerea de a parcurge revista POESIS se datorează, în primul rând, eleganței și realizării grafice de care puține reviste de cultură se pot bucura. Iar într-un astfel de „ambalaj”, conținutul nu poate fi decât de poezie și artă bine alese. Specificul publicației sătmărene fiind binecunoscut, primul număr din acest an (1/ianuarie, februarie, martie) promovează „poemul contemporan” în pagini care poartă semnăturile poeților: Liviu Ioan Stoiciu, Rodica Marian, Ioan
Nistor, Nicolae Silade, George Nina Elian, Denisa Crăciun, Alensis de Nobilis, Vasile Dan. Selecții din versurile lui Slavomir Gvozdenovici și ale lui Lucian Alexiu alcătuiesc scurta „antologie” a prezentului număr.

          George Vulturescu scrie despre poezia Ioanei Diaconescu, relevând parcursul liric al acesteia de la primul volum (Furăm trandafiri, 1967) până la cel din 2017, Țesuturi, conturând un profil poetic original, adesea neconvențional.

          În cronica literară intitulată Un merituos povestitor sătmărean, Alexandru Zotta prezintă un autor încă prea puțin cunoscut, Radu Sergiu Ruba, cu o biografie captivantă, reflectată în volumul cu titlu simbolic O vară ce nu mai apune (apărut în 2014 la Editura Humanitas, tradus în engleză și publicat în acest an la o prestigioasă editură din New York).

          Recent apărut (2017, Editura TipoMoldova, Iași, Colecția Academica), volumul Scriitori, cărți, muze. Ipostaze ale discursului amoros în literatura română al lui Gheorghe Glodeanu se bucură de o bună receptare critică, Constantin Cubleșan demonstrând necesitatea și aspectele inovatoare ale amplului studiu (în cronica Din marile iubiri ale literaturii române). Este vorba despre o vastă sinteză asupra „literaturii de frontieră” (jurnale intime, memorialistică, corespondența scriitorilor) „pe tema marilor pasiuni erotice, productive în plan literar”. Părerea exegetului este că, prin acest demers, Gheorghe Glodeanu demonstrează necesitatea abordării sub toate aspectele a biografiei scriitorilor, întrucât în aceasta se pot afla repere în măsură să ilumineze din interior demonstrația operei ca atare”. În plus, autorul studiului realizează meticuloase comentarii critice asupra unor astfel de scrieri din literatura română (apărute în volume aparte), reușind o panoramă a raporturilor sentimentale, erotice dintre partenerii unor cupluri devenite, în timp, celebre.

          George Vulturescu poartă un interesant dialog despre balcanologie cu Mircea Muthu. Un alt interviu realizat de Vladimir Mitev ne dezvăluie curiozități despre cunoscutul traducător bulgar de literatură română Ognean Stamboliev. Prima carte tradusă a fost o culegere de poezii de genialul Nichita Stănescu, despre care spune că, dacă ar fi scris în una dintre limbile de mare circulație, ar fi primit Premiul Nobel pentru literatură. Despre literatura română susține că se află „la un nivel mondial”, iar în ce-l privește pe el ca traducător afirmă: „Întâlnirile cele mai fericite din viața mea au fost cu poeți români, pe care i-am tradus”.

          Câteva pagini îl au ca invitat pe Aurel Pantea, câștigătorul Premiului Național „Mihai Eminescu”, 2017. Citim, astfel, poeme reproduse din volumul
Nimicitorul și avizate referințe critice semnate de D. Păcuraru (De la „Poemele luminii” la „Negru pe negru”), Al. Cistelecan (Ultimul taliban) și George Vulturescu (Un Faust: „Nimicitorul” lui Aurel Pantea).

          Inedită este pagina ce reproduce o fotografie din colecția lui Adam Puslojić, înfățișându-l pe acesta la mormântul lui Nichita Stănescu, deplângând „moartea lui Enkidu” – „Fratele Nichita”. În traducerea Dușiței Ristin, parcurgem fragmente din jurnalul traducătorului Adam Puslojić.

          Despre o nouă carte care reia povestea tragicului triunghi erotic alcătuit din Natalia Negru, Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel scrie Gheorghe Glodeanu într-un amplu eseu. Este vorba despre volumul Durerile poeziei. Amintiri, Tecucel, ianuarie 1934 (ediție prefațată de Ionel Necula, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2016), autoare fiind Natalia Negru, protagonista întâmplărilor. Exegetul semnalează câteva minusuri ale lucrării, criticând prefața „neglijentă”, cu multe ipoteze „insuficient probate”, urmând să facă reflecții avizate asupra confesiunilor Nataliei Negru.

          Rubrica „Poesis internațional” propune cititorilor versuri de Inês Lourenço (traduse de Costel Drejoi), Jász Attila (traduse de Kocsis Francisko), Christos Koukis (în traducerea Claudiei Vulturescu), proză de Mesut Șenol (în românește de Maria Petrescu). 

 

          ROMÂNIA LITERARĂ (nr. 10-11/martie 2018)

          Dedicațiile (așternute pe cărțile primite/oferite) pot deveni adesea un izvor prețios pentru biografi și istorici. De acest fapt ne convinge Ion Buzași, analizând volumul lui Ion Brad, Printre mii de dedicații (Editura Muzeul Literaturii Române, 2017). Valoarea lucrării trebuie considerată din perspectiva faptului că prin astfel de „însemnări” se pot obține caracterizări memorabile sau detalii biografice ale unor personalități. În plus, adnotările făcute de Ion Brad îl aduc în ipostaza de martor și observator al vieții literare, „cartea dedicațiilor” dovedind pasiunea lui de colecționar, de arhivar literar, precum și priceperea valorificării acestor texte ca documente de istorie literară – arată
Ion Buzași.

          De Centenar, un pașoptist: Mihail Kogălniceanu îi captează atenția lui Răzvan Voncu, care prezintă la „Cronica edițiilor” volumele Opere. I-II. Scrieri literare. Scrieri culturale, Opere. III. Scrieri istorice (Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă/Muzeul Național al Literaturii Române, București, 2017), o ediție cuprinzătoare, care acoperă ansamblul operei scrise a istoricului, scriitorului și omului politic Mihail Kogălniceanu. Cronicarul subliniază importanța alcătuirii acestei ediții și din perspectiva faptului că „fără 1848, fără generația lui Heliade-Rădulescu, Kogălniceanu, Negruzzi și Alecsandri, nu ar fi existat nici ceea ce aniversăm anul acesta, adică 1918. (...) Reeditarea amplă, științifică, a operelor unuia dintre principalii ideologi ai epocii pașoptiste are menirea de a reaminti această legătură strânsă între Revoluția de la 1848 (...) și Marea Unire”. În opera lui Kogălniceanu se regăsesc aspecte esențiale pentru a înțelege legătura dintre 1848 și 1918 – arată Răzvan Voncu. 

          La „Cartea de proză”, Adrian G. Romilă ne propune volumul lui Dan Alexe, Pantere parfumate (Polirom, Iași, 2017), „povestea eroi-comică a unui documentarist român (stabilit demult la Bruxelles), specializat pe  zona dintre Asia și Europa (la fel ca autorul însuși), care vrea să filmeze locurile prin care a trecut odinioară Alexandre Dumas în periplul său prin Rusia secolului XIX”. La „Cartea de poezie”, volumul propus de Marius Conkan este 4,5 litri de sânge, miliardar (Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2017), cu care Dan Dediu își face debutul în lirica contemporană, ca reprezentant al unei noi direcții estetice.

          Cronica literară semnată de Nicolae Manolescu este despre (Ne)știința editării, în care criticul analizează atent volumul Din laboratorul lui Mihai Eminescu. Sonetul (Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2018), realizat de Florica Gh. Ceapoiu și Florian Chelu Madeva. Demersul autorilor este considerat unul oarecum eșuat din cauza faptului că inadvertențele, comentariile neștiințifice sabotează bunele intenții care ar fi putut duce la o lucrare utilă și de neocolit pentru cercetători.

          Daniel Cristea-Enache face relectura celui de-al doilea volum de poezie al lui Mircea Cărtărescu, Poeme de amor (1983), reeditat la Editura Cartea Românească, colecția „Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie «Mihai Eminescu»” (București, 2017), relevând două trăsături izbitoare: „bogata paletă intertextuală” și „autoreferențialitatea versurilor

          Sorin Lavric prezintă trei volume ce reproduc texte ale tânărului Cioran, recuperate de Constantin Zaharia (Despre Franța; Razne; Îndreptar pătimaș II – Editura Humanitas, 2011, 2012), intitulându-și metaforic cronica Amoniac în trei epitete, pentru a exprima efectul de șoc pe care aceste scrieri îl au prin tonul de revoltă, prin aerul sufocant, de „zbucium de orgie lăuntrică”. 

          Într-un dialog cu Gellu Dorian, scriitorul basarabean Arcadie Suceveanu aduce lămuriri despre ce înseamnă literatura dintre Prut și Nistru scrisă timp de un secol, despre formarea sa intelectuală și despre debut, despre mesajul operei sale, despre recunoașterea și receptarea scriitorilor basarabeni în spațiul românesc ș.a.

          Alex Ștefănescu analizează alte două poeme eminesciene (În fereastra despre mare și Dormi), în cadrul rubricii „Eminescu, poem cu poem”.

          Într-un amplu eseu, Singurătatea fertilă, Liana Cozea analizează Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu (volumul I – 2014, volumul II – 2017), evidențiind solitudinea devenită „modus vivendi” și generatoare de inspirație creatoare.

          Versuri semnează Flavia Adam și Laura Dan. La rubrica „Meridiane”, citim versuri de Titos Patrikios (traduse de Sorina Munteanu),

          Revista oferă și un supliment „Centenar Marea Unire”.

Raluca HĂȘMĂȘAN

 

Parodii (Lucian Perța), nr. 3(178), martie 2018
Apr 02, 2018 at 11:00 PM

Lucian PERŢA

PARODII


Lucian VASILESCU

 

***

nu m-am străduit niciodată şi niciodată nu am sperat să am

o viaţă ordonată după un program

 

trecutul, prezentul şi viitorul au fost mereu pentru mine

straturi compacte între rău şi bine –

descoperă, mi s-a spus, din ceruri şi de pe pământ

evenimentele zilei şi în cânt

cu refren să le prefaci pentru cor,

o mie de guri să le cânte sonor

 

nu m-am străduit până azi să am, n-am sperat şi nu cer

o viaţă ordonată, dar de mâine sper !

 

***

am fost întrebat de multe ori de colegi

care e treaba mea în poezie,

ei n-au înţeles, dar tu, cititor, o să înţelegi

că întâmplările există ca eu să le pot scrie

 

acum, de exemplu, am scris pentru ,,Nord Literar”

aceste poeme şi sper că nu în zadar,

nu voi dezvălui în ele ingineria

poemului de dragoste, fiindcă hârtia

n-o poate cuprinde în toate şi tot,

acum, când de dragoste pe lume o doare în cot

 

oare ce-ar fi dacă din întâmplare, în urma unor

lecturi insistente,

lumea s-ar îmbolnăvi de nişte boli discrete?

oare tot din întâmplare şi nu ca fapt notoriu

ar fi internată imediat într-un sanatoriu?

oare n-ar trebui de aceea să ne gândim pentru omenire

de pe-acum la nişte sisteme de supravieţuire?

 

aşa cum îi spuneam până nu demult şi câinelui meu,

viitorul poate fi luminos, depinde de noi

să captăm şi să economisim lumina mereu,

chiar dacă viaţa ne va fi plină de nevoi

 

iar câinele – câinele meu drag – a înţeles şi imediat

din coadă a dat!

 

***

toată viaţa am salutat în stânga şi în dreapta

cu speranţa că mi se va returna

într-o zi salutul şi mi se va recunoaşte arta

poetică şi mi se va da

dreptul de a descoperi sminteala

cuvintelor în cerneală picurate,

numai că nu mi-a fost bună socoteala,

că unii critici au făcut spume la gură la toate

încercările mele de poezie,

considerându-mă un ,,scamator al realităţii”,

aşa că de acum, fie ce-o să fie,

nu-i mai salut nici pe edilii cetăţii

 

aşa că măcar din acest motiv,

voi deveni un poet auster şi meditativ!

Proză Pierre Peju (trad. de Rodica Mone), nr. 3(178), martie 2018
Apr 02, 2018 at 11:00 PM


Pierre Péju 

Pierre Péju este profesor de filosofie (în mai multe instituții de învățământ din Paris și Grenoble), romancier și eseist francez, născut la 23 august 1946 în Lyon. Și-a petrecut copilăria printre cărți, alături de scriitorii și artiștii care frecventau librăria tatălui și a unchiului său, La Proue, iar în timpul studenției la Sorbonne a creat și condus revista pe care el însuși o definește „poetică și politică”, „Chute libre”. Mai târziu, Maurice Nadeau îi deschide drumul spre paginile prestigioasei reviste „La Quinzaine littéraire” și îi editează, în 1979, primul său roman, Vitesses pour traverser les jours. A studiat literatură, filosofie, psihologie și a obținut doctoratul în literatură comparată. Urmează o serie de romane excepționale, dintre care amintim: La vie courante (2005 – Premiul „Autres”), Naissances, La Petite Chartreuse (ecranizat în 2005 de Jean-Pierre Denis; 2003 – Premiul „Livre Inter” și Premiul „Rosine-Perrier”), Le rire de l’ogre (2005 – Premiul FNAC). A scris și nuvele, eseuri, monografii și biografii. În 2012, a obținut Premiul „Écrivains du Sud”.

Romanul Nașteri (Naissances) este un roman tulburător, construit cu delicatețe și forță în același timp, țesut din multă lumină, dar și din temute tenebre, o poveste care îți taie respirația și te duce la limita suportabilului, când nu te umple de bucurie și senin. Este o carte despre „venirea pe lume”, acest miracol atât de banal, despre această „trecere” despre care cu cât vorbim, cu atât ne întrebăm. Trei nașteri – trei povești foarte diferite, unică fiecare în felul ei, deși, undeva într-un alt colț de lume, o altă femeie, un alt cuplu, într-o altă epocă, ar putea trăi exact aceeași experiență. Prima naștere are loc într-un lagăr, o prizonieră naște sub privirile crude ale unor soldați și ale unei infirmiere abrutizați de regimul impus de carceră. Prezența bruscă a copilului schimbă parcă lumea: cu fragilitatea lui incredibilă, le încălzește sufletele împietrite. A doua este o naștere tragică, povestea unui nou-născut mort. În fine, a treia este nașterea fericită, perfecțiunea fiecărei noi vieți. În egală măsură, romanul Nașteri este o carte despre „privirea tatălui”, etern spectator la experiența pe care doar femeia o poate trăi și la clipa în care micuțul om își anunță venirea pe lume. Este vocea masculină, mărturia bărbatului, gelos și intrigat că nu poate aduce pe lume decât obiecte, în cel mai bun caz cărți, despre care nici el, nici nimeni nu va ști vreodată dacă sunt vii sau moarte. Pierre Péju nu este tradus în limba română.

 

Capitolul I : APARIŢIA

 

          1

          „Mi s-a rupt apa!” A lansat acest ţipăt în noaptea fetidă din dormitor, stridenţă care a tăiat în două pasta tenebroasă a nopții, grea de gemete, de plânsete înăbuşite, de solilocuri deşirate, pasta cu miros de mucegai, urină, transpiraţie, menstruaţii. Mirosul spaimei mai ales, căci frica pute şi sfârşeşte prin a impregna totul, și pielea cea mai delicată, dar și lemnul aspru, şi păturile. „Mi s-a rupt apa!”, a urlat ea din nou, ridicată în pat. Avea o voce pe care nu şi-o recunoştea, în care se amestecau neîncrederea, evidența a ceea ce se întâmpla, durerea.

          Chircite în propria lor frică, celelalte prizoniere stăteau nemișcate, ghicind mai mult decât distingând făptura acestei tovarășe care stătea acolo, în picioare, în întunericul străpuns de lumini lăptoase, cu ambele mâini strângându-şi burta enormă, şi care tremura cu toată ființa. Între coapse, de-a lungul picioarelor, tânăra simţea cum îi curge interminabil acel lichid cald, care o inunda, năclăindu-i cămaşa deja şifonată şi murdară. Atât de singură în celula și în starea ei, s-a năpustit spre un lighean de aluminiu pe care s-a chinuit cu stângăcie să şi-l aşeze sub ea, când o mână brutală i l-a smuls: „Nu, ligheanul ăsta e curat. După-aceea, nu vom mai avea în ce să ne spălăm!”. Noroc că alte mâini, mai puţin ostile, o îndrumau deja înspre găleata igienică, deasupra căreia s-a lăsat cu greu pe vine, continuând să se golească. Dintr-o dată, zdruncinătura dureroasă a unei prime contracţii și o uşurare foarte joasă în burtă. Atunci, paralizată de durere şi udă leoarcă, s-a aşezat în aşteptarea contracţiei următoare. Acele şocuri metalice, sub ea, erau date de toarta găleţii pe care o făceau să vibreze frisoanele care o străbăteau pe biata femeie. Câteva dintre prizoniere se aşezaseră totuşi pe paturile lor de lemn care trosneau, dar altele nu putuseră decât să se întoarcă şi să-şi ascundă capetele. Că un eveniment precum o naştere ar mai putea avea loc aici le era absolut indiferent. În lumea de-acolo, se vorbea despre altceva, se vorbea despre vagoane care veneau până aproape de blocuri şi care apoi erau încărcate. Se vorbea despre trenuri întregi, ticsite de trupuri în picioare, care plecau pe înserate, foarte lente, foarte sumbre, într-o ceaţă care ştergea tot.

          Refugiate sub o coajă de spaimă, câteva femei nu voiau să mai vadă nimic, nici să mai ştie. Totuşi, printre toate acelea care urmau să fie duse, erau fără îndoială şi alte burţi fecundate, şi alte burţi ce conţineau un omuleţ care se pregătea să ceară să iasă, care urma să se nască, să se nască acolo sau în circumstanţe chiar mai rele, căci viaţa merge înainte, viaţa se vrea ea însăși vie, într-un mod misterios, până la cele mai dezastruoase dintre limitele sale. Foarte vag, ca o părere, tânăra a simţit că un braţ îi înconjoară umerii, că o mână ocrotitoare şi proaspătă i se lipeşte de frunte. În spatele ceţei, a auzit o prizonieră care lovea cu pumnul în uşa încuiată şi zbiera în gura mare: „E una care naşte! E una care naşte!”. Vocea ascuţită, ţipând în continuare cu toată puterea, înjura, urla, apoi au început să se audă pocnituri, scârţâituri, zgomot de tocuri metalice care se apropiau.       

 

          2

          Iată, scriu povestea acestei femei de vreo douăzeci de ani, arestate pe când poartă prima ei sarcină, şi care se pregăteşte să nască, înainte de deportare, într-un lagăr francez. Vine un moment în care scrierea însăşi mă împinge la marginea violenţei, la liziera unei dureri căreia îi este atât de greu să-şi găsească cuvintele. Dacă în scriere se află o dorinţă de a spune „viaţa curentă”, o poftă de a însoţi fluviul timpului, de a dilata clipele şi banalitatea înşelătoare, a scrie înseamnă şi intenţia obscură de a înhăţa ceea ce survine, de a înhăţa ceea ce ţâşneşte brutal viziune teribilă, care se dezveleşte privirii. A scrie înseamnă a distinge printre cuvinte ceea ce în realitate nu se poate vedea: naştere şi moarte, apariţie şi dispariţie fulgurante ale fiinţei. Perpetuitate a acestor catastrofe. Povestea acestei naşteri dramatice o purtam de multă vreme. Totuşi, nu am cunoscut-o niciodată pe femeia care a trăit acel calvar. Eu nu mă născusem pe vremea aceea. Eu, destinat pufului confortabil al unei lungi păci locale. Cu toate acestea, povestea m-a atras în câmpul ei magnetic şi sumbru pe măsură ce s-a încărcat cu imagini, cu zgomote, cu senzaţii şi cuvinte smulse din alte povestiri, din propria-mi experienţă a copiilor veniţi pe lume sub ochii mei. Eu sunt bărbat şi, în calitate de bărbat mereu aruncat în exteriorul evenimentului care este naşterea, aş vrea să povestesc cum bărbaţii văd răsărind alte fiinţe umane. Aş vrea chiar să intru în ochii acelor soldăţoi imbecili şi cruzi care, în lagărul de prizoniere, au tratat o femeie ca pe o căţea şi au fost martori fără voia lor la fascinanta aducere pe lume a unei fiinţe umane. Această primă povestire despre naştere a ajuns la mine într-un mod simplu: a căzut din cerul lăptos al televizorului, într-o noapte în care m-am întors târziu acasă şi am făcut ceea ce se face în linişte şi în singurătate, când totul doarme în casă. Adică mai bei un pahar, mai mănânci o bucăţică de brânză, te mai învârţi printre lucrurile care dorm şi, maşinal, faci gestul de a deschide televizorul. Mai puţin ca să vezi, mai mult ca să măsori distanţa şi ca să auzi orice, departe, altundeva, la celălalt capăt al nopţii. Pentru un pic de lumină. Pentru nimic. Un canal ales la întâmplare, dar, la ora aceasta târzie, scurgerea colorată de zâmbete şi de tâmpenii cam secase. Dimpotrivă, prezenţe calme şi grave, feţe obişnuite şi vârstnice filmate în gros plan, oameni care aduceau mărturii, spuneau povești, dar ale căror cuvinte erau sistematic întrerupte de imagini cu cadavre scheletice, cu barăci negre înceţoşate şi de fotografii cu tinere surâzând în vremuri dinainte de război. Mergând şi venind într-o distracţie nocturnă, ţinând în mână un pahar în care-mi turnasem vin, nu mi-am dat deloc seama când atenţia mi-a fost captată de cuvintele unei doamne în vârstă care povestea ceva oribil. Chipul ei de bunică liniştită, cu părul alb încreţit, cu ochelari groşi, cu o jachetă albă tricotată, contrasta cu extrema violenţă a ceea ce spunea că a trăit şi ce evoca oarecum cu reţinere, căutând cu grijă cuvintele potrivite, stăpânindu-şi emoţia, deşi spunea că au fost decenii întregi în care nu a putut vorbi despre aceste fapte. Amintiri. A reuşit să spună în sfârşit aceste lucruri pentru că intrase deja în marea bătrâneţe, aproape de ceea ce ea numea „moartea sa normală”, ea, care traversase moartea dementă şi zdrobitoare, ea, care coborâse în iadul iadurilor. Ceea ce m-a uimit poate cel mai mult în această mărturisire e faptul că traversarea morţii fusese precedată de o dramatică naştere. Și ceea ce m-a fascinat e punctul de interacţiune între ieşirea aceea progresivă din lumea celor vii şi obscura venire pe lume a unui bebeluş urgent dispărut. Bătrâna scăpase miraculos din lagărul de concentrare, dar despre copilul pe care-l născuse înainte de deportare nu a mai ştiut niciodată nimic, în ciuda anilor de căutări. În hazardul nopţii livide şi televizate, era această femeie care ar fi putut fi mama mea. Banală, fragilă, incredibil de puternică. Vedeam o fantomă. Vedeam o fantomă blândă şi în acelaşi timp înspăimântătoare. Auzeam cuvintele dureros de calme ale supravieţuitoarei, incapabile să articuleze vreun cuvânt despre toate acestea, vreme de cincizeci de ani, şi alegând în cele din urmă să vorbească public, nu atât pentru a-şi alina suferinţa, cât pentru a se supune unei datorii bizare, dar umane, de a spune povestea. Şi copilul?... Urmăream faţa brăzdată de riduri a femeii. Căutam cu naivitate o urmă a acelei dureri, un semn teribil, dar categoric invizibil, al copilului dispărut, al copilului pierdut, al copilului topit – înlănţuit într-o atroce incertitudine. Dar nimic nu mai era vizibil: viaţa redusă la această voce curgând repede spre final.

 

          3

          Stătea, așadar, pe vine deasupra singurei găleţi igienice din încăpere, tremurând, suferind, când gardiana a descuiat uşa, urmată de două gărzi înarmate şi vizibil cuprinse de somn. Speriată, femeii i-a fost cumplit de greu să meargă prin labirintul acela de coridoare şi gardiana a trebuit să o apuce zdravăn de brațe: „Hai odată!” Ciudat, tutuirea brutală şi imperioasă i-a făcut bine, ca şi când cineva foarte hotărât în sfârşit o lua în grijă. Ea, care în lunile de sarcină s-a gândit atâta la micuţ, nu s-a gândit la el ca la o fiinţă viitoare, căci o aspirau propria durere şi propriile spaime. Dar, în timp ce o împingea, îşi susţinea şi îşi proteja instinctiv pântecele. Alte încuietori, alte scârţâituri. Încăperea în care au dus-o era mare, goală, cu tavanul foarte înalt. Un bec lumina podeaua şi pereţii de ciment murdari cu pete gălbui. O mai veche pardoseală albă fusese parţial smulsă, spartă. S-ar fi putut crede că era o bucătărie dezafectată, un laborator sau o infirmerie în paragină. „Dezbracă-te şi urcă-te!”, i-a comandat gardiana, arătându-i în mijlocul încăperii o masă lungă de ciment, cândva acoperită cu faianţă, dar acum crăpată şi cu pete întunecate. Gardiana i-a luat hainele, a pus neglijent pe masă o cârpă de pe jos şi a ajutat-o pe tânără să se cocoţeze și să se întindă pe suprafaţa orizontală şi tare. Cu un gest obosit, i-a îndepărtat picioarele, abandonând-o în această poziţie și anunţând-o că, poate, va veni cineva de la Crucea Roşie. Mai lungi, mai violente, durerile au luat-o de la capăt şi spasmele acopereau dârdâitul care nu încetase. Avea impresia că ea însăşi era mică şi zdrobită de propriul ei pântece. Complet depăşită de ceea ce se întâmpla, de ceea ce trebuia să treacă prin trupul ei, de contracţiile care se succedau, gâfâia, făcând efortul de a-şi păstra controlul asupra respiraţiei, apoi îşi ieşea din nou din minţi, fără să ştie ce ar trebui să facă. Rătăcită, ferecată, a suferit toată noaptea, în valuri, în accese, dar uneori durerea se potolea, aproape înceta de tot, lăsând-o să alunece nu în disperare, ci în oboseală, în extrema oboseală. În acele răgazuri intermitente, a simţit pe corpul ei gol, acoperit de sudoare, mângâierea curentului de aer răcoros care venea dinspre o fereastră inaccesibilă, cu gratii, undeva sus pe perete, în faţa ei, deasupra ei. Şi atunci, în inima acestei dureri ucigătoare, suflul de răcoare, oricât de mărunt era, devenea o binefacere, o şansă preţioasă pe care o asocia cu cerul, mai puţin cu Cerul la care se ruga decât cu cerul înstelat pe care îl privea vara, cu cerul albastru - roz în care își înmuia fruntea în dimineţile de libertate, în dimineţile din copilărie, când nimic nu se mişca şi când lumea era o vastă pictură în acuarele încă umede, care fremăta de şoapte şi de străluciri, plină de râsete şi de gesturi reţinute asemenea picăturilor, pe marginile petalelor şi ale buzelor. Şi iar contracţiile acelea! Cu faţa convulsionată, cu dinţii strânşi, tânăra a reînceput să împingă, să împingă cu partea de jos a pântecelui, cu pieptul, cu gâtul, cu tâmplele, cuprinsă de acea nevoie irezistibilă de a împinge, acea crispare insolită şi monstruoasă care punea stăpânire pe ea. (…) Aplecată deasupra ei, gardiana o ocărăşte, îi depărtează iar picioarele şi o anunţă că va trebui să nască singură acest plod şi deci să împingă mai tare, o dată ca lumea, să-l scoată odată! (…) Abia mai respirând şi goală pe acel paralelipiped de beton, în poziţia unuia care zace pe un mormânt, cu pielea acoperită cu o crustă de praf ca un ghips lipit de transpiraţie, a încercat să-şi întindă puţin picioarele, larg depărtate de-atâta vreme. Câteva vene de pe faţă s-au rupt în efortul său, imens şi zadarnic. Când şi-a întors capul, o rază aurie care aluneca lin pe cimentul peretelui i-a dezvăluit o ţevărie ruginită din care picura şi la capătul căreia era un robinet din care apa se prelingea lovind în cadenţă metalul chiuvetei. Ar fi vrut să bea, dar nu reuşea să-şi adune forţele care i-ar fi permis să ajungă la această infimă sursă, clepsidră absurdă marcând doar tropăitul înspăimântător al timpului. Viziuni aurite, viziuni de cărămidă, viziuni negre.

Prezentare și traducere

de Rodica MONE

 

Viața culturală, nr. 3 (178), martie 2018
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

 

CĂRȚI ȘI REVISTE

PRIMITE LA REDACȚIE

CĂRȚI:

• Săluc Horvat, De la Ion al Glanetașului la Apostol Bologa, doi eroi, două destine, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017;

• Gheorghe Pârja, Ochii Basarabiei, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, Baia Mare, 2018;

• Ioan Nistor, Mirajul ghilimelelor, Editura Citadela, Satu Mare, 2017;

• Pompiliu Crăciunescu, Teze&cărți, Muzeul Brăilei „Carol I”, Editura Istros, Brăila, 2017;

• Ion Cristofor, Vida de reserva/ Viață de rezervă, versuri, traducere de Pere Besso, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2018;

• Gavril Moldovan, După ce trec, zilele devin abstracte, Jurnal 2017, vol. II, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018;

• Ilie Pioraș, Memorandistul Gherasim Domide, Protopop al Bistriței, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017;

• Ion Cristofor, Cronica stelelor, versuri, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017;

• Adi Filimon, Nuntă în ape, versuri, Editura Vinea, București, 2017.

 

REVISTE:

• „Poesis”, nr. 1/ian., feb., mart., Satu Mare;

• „România literară”, nr. 10-11, 12, 13/ martie, București;

• „Familia”, nr. 1/ianuarie, Oradea;

• „Tribuna”, nr. 372/martie, Cluj-Napoca;

• „Steaua”, nr. 2/februarie, Cluj-Napoca;

• „Orizont”, nr. 2/ februarie, Timișoara;

• „Viața românească”, nr. 3/martie, București;

• „Litere”, nr. 2/februarie, Târgoviște;

• „Ateneu”, nr. 582/februarie, Bacău;

• „Acolada”, nr. 2/februarie, Satu Mare;

• „Actualitatea literară”, nr. 79/februarie, Lugoj;

• „Floare de latinitate”, revistă de cultură și spiritualitate românească, editată de Consiliul Minorității Naționale Române din Serbia, nr. 3-4/2017, Novi Sad;

• „Tibiscus”, nr. 12/decembrie 2017, Uzdin (Banat, Serbia);

• „Libertatea”, ziar al românilor din Serbia, nr. 9/martie 2018, Serbia.

   

  

                      ALEGERI ÎN USR

 

Joi, 19 aprilie 2018, ora 10:30, va avea loc, la sediul Filialei din Cluj, alegerea președintelui filialei, a conducerii Filialei Cluj și a reprezentantului în Consiliul Uniunii. Pentru funcția de președinte este un singur candidat, în persoana scriitoarei Iraina Petraș. Pentru Comitetul Filialei candidează Irina Petraș, Elena Abrudan, Hanna Bota, Constantina Buleu, Doina Cetea, Ion Cristofor, Karacsonyi Zsolt, Rodica Marian, Andrei Moldovan, Ovidiu Pecican, Flore Pop, Adrian Popescu.

Cu acest prilej se va alege și președintele Uniunii Scriitorilor din România. Candidați sunt Nicolae Manolescu, Dan Lungu, Ștefan Mitroi, Simona Vasilescu, Narcisa Zărnescu.

Reprezentanța pentru Maramureș a avut o întâlnire în acest sens în 21 martie. Din cei 23 de membri ai Reprezentanței, au fost prezenți 17. Aceștia l-au ales în calitate de președinte al Reprezentanței Maramureș a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, prin vot secret, pe scriitorul Gheorghe Pârja. (Săluc Horvat)

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1 - 10 din 2007

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.