top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Recenzii de Sonia Elvireanu și de Ovidiu Bufnila, nr.7-8(170-171), iul-aug 2017
Aug 31, 2017 at 11:00 PM

Sonia ELVIREANU

O SINTEZĂ DE ISTORIE POLITICĂ ŞI LITERARĂ

 

Recentul volum al istoricului şi criticului literar Ion Simuţ, Literaturile române postbelice (Editura Şcoala Ardeleană, 2017), este o carte de referinţă pentru orice cercetător al fenomenului literar postbelic. Studiul în patru capitole, precedate de Argument, se sprijină pe un vast material documentar de cea mai recentă dată:  surse istorice, politice, filozofice, de critică şi istorie literară, documente din arhivele securităţii.

Criticul îşi propune să ilustreze relaţia dintre politică şi literatură între 1945-1989, argumentând că nu există o literatură română unică, ci literaturi paralele, generate de factori multipli. Stabileşte patru serii de literaturi: geografică, istorică, tipologică, politică. În seria literaturii politice se situează literatura română postbelică, creată în „dictatura socialistă”. După raportarea scriitorului la regimul politic totalitar, identifică patru tipuri de literatură: oportunistă, evazionistă,  subversivă, disidentă şi literatura exilului.

Ideea unor literaturi diferite e lansată de Ion Simuţ încă din 1993, în articolul Cele patru literaturi, iar cartea sa Incursiuni în literatura actuală (1994) ilustrează pe larg „fenomenul diferenţierii discursurilor literare postbelice de dinainte de 1989”. În contextul cultural postdecembrist, inflexibil faţă de literatura creată în socialism, a intransigenţei morale faţă de scriitorii oportunişti, istoricul literar îşi impune teoria despre literaturile paralele.

Concepută ca „o teoretizare sau o interogare a celor patru tipuri de literatură, proiectate pe un fond generos de istorie politică”, Literaturile române postbelice este o pledoarie pentru regândirea conceptului de istorie literară, un alt „mod de a gândi istoria literaturii române postbelice în funcţie de conceptele definitorii“. Istoricul literar redefineşte concepte, surprinde specificul epocii comuniste (ideologie unică, partid unic, gândire captivă, obedienţă, represiune), instituţiile politice de constrângere şi control în dictatura postbelică (partidul, securitatea, cenzura), raportul scriitorului şi al literaturii cu puterea totalitară. Cercetează, diferenţiază şi priveşte critic istoriile literare postbelice, parţiale (focalizate pe literatură sub regim comunist) ori integrale (de la origini până în prezent). Remarcă două viziuni asupra literaturii postbelice: pesimistă (discreditează toată literatura, infestată de ideologie, Eugen Negrici) şi optimistă (unele opere se salvează prin valoarea lor estetică). Identifică plusurile şi minusurile acestora. Literatura română sub comunism (Eugen Negrici) e „descriptivă, neconceptuală, lacunară”, vulnerabilă din cauza precarităţii conceptuale.

Între cele două perspective exclusiviste, Ion Simuţ propune una care să evalueze literatura română în regim totalitar prin prisma esteticului în contextul istoric al suprimării libertăţii de creaţie.

Criticul reliefează diferenţe majore între scriitori în atitudinea politică şi în creaţie, chiar la acelaşi scriitor (evazionist, subversiv, apoi disident). Analizează lucrări de referinţă, studii recente, teze de doctorat despre literatura în comunism, exprimându-şi ferm şi argumentat punctul de vedere în legătură cu utilizarea, suprasolicitarea ori confuzia unor concepte, fără maliţiozitate, cu fair-play-ul profesionistului cu spirit polemic.

Periodizarea literaturii, diferită în sintezele şi istoriile literare analizate, e privită critic şi comparativ, cu reliefarea unor delimitări clare şi „reconstrucţia conceptuală a modernităţii româneşti” (Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernităţii). Evaluarea literaturii române în comunism nu se poate face, afirmă criticul, fără raportare la factorul politic care a generat-o: „Literatura a fost constrânsă, între 1945-1989, să trăiască în aceste relaţii de dependenţă totală”.

Istoricul literar ne propune o sinteză de istorie politică şi literară, ilustrată cu exemple relevante despre modificarea mentalităţii în comunism prin infiltrarea perversă a ideologiei comuniste în gândire, formarea unei literaturi aservite politicii partidului, funcţionarea securităţii şi a cenzurii pentru controlul total al culturii, „legislativ, ideologic, financiar, administrativ”. Citatele din notele informative şi fişele de securitate întocmite scriitorilor, o adevărată „arhivă de istorie literară”, mărturiile directe despre cenzurarea manuscriselor sunt concludente pentru înţelegerea raporturilor reale dintre politică şi literatură, sub controlul permanent şi represiv al securităţii.

Canavaua istorică condensează istoria perioadei 1945-1989, cu o periodizare raportată la evenimente istorice şi o succintă prezentare a literaturii: 1945-1947 (între două dictaturi), 1948-1953 (socialismul de tip sovietic), 1953-1965 (desovietizare lentă, spre comunismul naţional), 1965-1971 (etapa liberalizării perverse), 1971-1989 (socialismul dinastic). Primele două etape sunt marcate de arestări, persecuţii politice, epurări, suprimarea elitelor, de o violentă agresiune asupra culturii române, epurată, trunchiată ori interzisă pentru a crea şi impune o nouă cultură, proletară, de propagandă, aservită, supraevaluată.

Perioada de „desovietizare” se distinge printr-o aparentă destalinizare şi liberalizare culturală, cu anumite permisivităţi în reeditarea unor scriitori clasici şi interbelici, fără a renunţa la represiunea stalinistă.

Generaţia ’60 (Dumitru Radu Popescu, Fănuş Neagu, Augustin Buzura, Ştefan Bănulescu, Octavian Paler, Nicolae Breban, Constantin Ţoiu; Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu) marchează o schimbare benefică în literatura română: depolitizarea, reabilitarea esteticului şi recuperarea modernităţii interbelice. O literatură nouă, susţinută de critici tineri: Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Matei Călinescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu. Într-un capitol consacrat lui Nicolae Labiş, criticul surprinde modul în care poetul depolitizează lirismul, reabilitând poezia intimistă.

În etapa „liberalizării perverse”, regimul nu renunţă la ideologizare, la cenzură, dar permite unele libertăţi: reeditarea scriitorilor interbelici interzişi, apariţia unor „capodopere ale literaturii române”, publicarea cărţilor unor scriitori din exil (Ionescu, Eliade), apariţia antologiei lui Nicolae Manolescu cu introducerea unor poeţi din detenţie, reabilitarea lui E. Lovinescu.

În perioada „socialismului dinastic” se revine la redogmatizare şi control totalitar prin Tezele din iulie 1971. Ca reacţie, apar actele de disidenţă făţişă, prin atitudine şi operă, cazul cel mai spectaculos fiind Paul Goma, exodul scriitorilor spre Occident, canonul generaţiei ’80.

Istoricul literar reabilitează imaginea maculată a scriitorului român din comunism printr-o antologie a demnităţii şi prezintă sintetic literaturile paralele: literatura oportunistă, de propagandă; literatura evazionistă (refugiul în imaginar: onirismul, cerchismul, euphorionismul); literatura subversivăîşi permite o politizare discretă, ieşită parţial din cadrele recomandate oficial”, prin limbaj esopic; literatura disidentă şi literatura exilului, „în totală opoziţie cu regimul”, cu ilustrarea cronologiei disidenţei şi a exilului literar postbelic (tipuri de disidenţă şi exil).

Studiul se încheie cu o perspectivă asupra literaturii române postdecembriste în economia de piaţă şi o „pledoarie pentru o critică simptomatologică”. 

Ion Simuţ pledează pentru o istorie literară care să facă inteligibilă literatura creată sub presiune ideologică totală. Ne propune o sinteză de istorie politică şi literară, excelent argumentată şi ilustrată, cu o amplă documentare, despre literatură în relaţiile sale cu regimul comunist dictatorial.

 

Ovidiu BUFNILĂ

IPOSTAZA VĂLURITOARE

Ce ar fi însă Universul? Să vedem dacă nu cumva ne asumăm un risc lucrând asupra limitei, asupra enciclopediei universale, asupra universului însuşi.

Ce ar fi însă Universul? Oare nu e cumva o frumoasă şi tragică ficţiune de trebuinţă profundei noastre raportări la existenţă? Nu este el verb şi nu substantiv? Nu este el o existenţă a textului sau a texturii? Dar ce poate fi existenţa? Carnavalul simţurilor? Beţia ideilor?

Oare nu ar trebui să depăşim această stare enciclopedică şi să ne avântăm navigând plini de curaj mai departe? De ce e bun un Univers izvorât dintr-o stare punctuală şi nu unul vălurit dintr-o mulţime de puncte vălurite şi ele? De ce ne-ar fi de ajuns un univers spânzurat într-o singularitate şi nu un univers vălurit în el însuşi şi mai mult decât atât? Sigur, spiritele auguste şi academiile gomoase vor susţine sus şi tare că, nedescoperindu-se neomogenitatea universului, acesta va fi fiind omogen. Dar dacă renunţăm la această idee încercând să găsim nu calitatea sau adverbul, ci mai cu seamă dinamica universului? Ce ar fi dinamica? Procesualizarea prin verb.

Renunţarea la statutul iluzoriu de spectator şi acceptarea unei mişcări bănuite dincolo de staticul care defineşte, eronat, acest Univers. Dar ce este oare acest Univers? E identificabil prin Big Bang? E identificabil prin construcţiile noastre rigide? Să nu fie oare Big Bang tocmai esenţa parşivă a staticului? Şi nu suntem chiar noi înşine arestaţi într-un static imposibil şi tembel? Mai degrabă Ipostaza pare să fie pe înţelesul nostru profund, dorit, imaginat, căutat. Ipostazele sunt acele fermecătoare alcătuiri dinamice care dau viaţă acestui Univers care pare să fie aşa cum nu bănuim să fie. Ipostazele nu sunt mulţimi de puncte şi nici puncte singulare. Par a trece dincolo de punct, azvârlindu-ne în incertitudinea văluririi. Căci nu cumva valul este expresia ipostazei vălurite? Nu acolo, pe fund, rămân lucrurile pironite în imagini în timp ce, undeva, sus, într-o iluzorie geometrie, se fac şi se desfac esenţele? Mulţimile de puncte sunt, ce-i drept, tentante. Ar fi simplu şi fermecător să fie numai mulţimi de puncte legate unele de altele prin alte mulţimi de puncte, puzderie. Punctul ne face vulnerabili. Ai crede că ne micşorăm aruncându-ne într-un hău cu aparenţă de punct.

Un fel de sorb magic, în care staticile noastre se frâng, se sfărâmă, se topesc într-o realitate virtuală imposibilă, nebănuibilă, inimaginabilă. Punctul ne place pentru că, iluzoriu, îl putem identifica. Sau cel puţin aşa ne amăgim. Pentru că e un punct iluzoriu, chipurile esenţial, Big Bang-ul ne place, ne atrage, ne face să-l formatăm, să-l înjghebăm cumva în Istoria noastră. Avem o referinţă, un punct de referinţă. Suntem aninaţi de un fals Big Bang cu un fel de disperare, traversând crize existenţiale importante, devastatoare, ultimative. Dar poate că ar trebui să ne eliberăm. Universul e un ocean de ipostaze. Ipostazele par perverse, ne scapă înţelesului. Nu poţi stabili coordonatele unei Ipostaze văluritoare aşa cum ai stabili coordonatele unei insule. Nu te poţi decât văluri împreună cu o Ipostază pentru a o înţelege, pentru a o descoperi.

Obiectele cosmice se transformă în ipostaze văluritoare, Big Bangul nefiind de trebuință nici măcar, așa, ca teorie. Sunt ipostaze și, se pare, Universul s-a născut dintr-un val care s-a spart. În urma noastră, scăpând observaţiei, fie ea empirică sau ştiinţifică, ipostaza se eliberează de strânsoarea staticului omenesc. Noi suntem chemaţi să descoperim ipostazele văluritoare nefiind alături lor şi nici înlăuntrul lor, ele nefiind în sens propriu.

Ipostazele vorbesc neîncetat despre discontinuitate. Dar nu despre delimitare.

Ele nu sunt ale limitei. În linii mari, ipostazele nu au o limită a lor, ci numai vecinătăţi. În inima vecinătăţilor se petrec ipostaze stranii, de negândit. Nu sunt obiecte cosmice, dar, privite dintr-un anume punct de vedere, par obiecte cosmice. Nu sunt nişte halte, ci poate arhipelaguri de insule care se schimbă neîncetat pe măsură ce văluririle le scaldă. Înghesuite unele într-altele, aparent şi pervers, ipostazele vălurite şi văluritoare sunt mereu în mişcare, ele fiind esenţa mişcării. Nu sunt corpuri şi nici trupuri. Nu le poţi arăta cu degetul şi nu le poţi vedea nici cu telescopul şi nici la microscop. Dacă ai atins ştiinţa magică a văluririi, poţi, ca semn suprem al libertăţii tale navigatoare, să ţi le imaginezi.

 

 

La fierărie (Leon-Iosif Grapini), nr.7-8 (170-171), iul-aug 2017
Aug 31, 2017 at 11:00 PM

Leon-Iosif GRAPINI

LA FIERĂRIE

 

Fierăria de lângă apă era locul cel mai atrăgător, mai interesant și mai plin de viață de pe ulița noastră. Scriu și retrăiesc în cuvinte întâlnirea cu fierăria acelor vremuri. Aici se adună la taclale gospodarii satului, se deapănă amintiri din armată, se spun cele mai teribile povești și cele mai năstrușnice întâmplări. Oamenii vin cu un cal sau cu un bou la potcovit, cu o unealtă la reparat, cu alte treburi ori pur și simplu să mai schimbe o vorbă, să mai audă o minciună, să-și verse năduful pe autorități, convinși fiind, lucru verificat, că meșterul e om de cuvânt și de încredere. Dar făuria este un loc de poveste nu doar pentru că bărbații vorbesc de una și de alta petrecute prin sat și prin lume, ci și pentru că aici întâlnești lucruri miraculoase, ești mic și nu știi multe, așadar, ce vezi îți stârnește mirarea, te uiți și te crucești, când pășești înăuntru te izbesc din toate părțile felurite scule, sunt atâtea scule agățate, una lângă alta, una sub alta, în cuie pe toți pereții, pe grinzile de susținere ale acoperișului sau aruncate la voia întâmplării pe mese de lemn sau metalice, încât nu știi asupra cărora să stăruiești mai mult cu privirea și te întrebi la ce folosesc toate la un loc sau unele în parte, cu înfățișări ciudate, fără nicio noimă, unele cu denumiri în altă limbă, dacă vrei să le spui numele ți se încurcă limba în gură. Atracția cea mai mare o are focul din vatră, unde se înfierbântă și se roșește o bucată oarecare de fier, foc ce se înviorează și sporește ori de câte ori fierarul sau ucenicul lui apasă cu piciorul o pedală legată printr-o sfoară groasă la foale, un ditamai burduful, dar și mai abitir ademenește privirea locul din mijloc al atelierului, unde se află nicovala pe un butuc uriaș, pe care fierul înroșit se înmoaie de parcă ar fi lut ori plastilină, ai tentația să-l iei în mână și să faci din el figurine și forme nedefinite, meșterul, cu un clește lung în mâna stângă, ține bucata de metal, în vreme ce cu dreapta, mânuind un baros, lovește cu forță mai mare sau mai mică, după cum cere obiectul care se va naște, se folosește de marginile colțuroase, conice sau drepte, ale ilăului pentru a contura și a da forma finală fierului. Se găsesc și alte nicovale, cu toate că seamănă între ele, sunt ușor diferite, fiecare e potrivită la fabricarea unor anumite piese. Până la forma ultimă încă e cale, răcindu-se, bucata de metal, care prinde oareșce înfățișare, revine în vatră, se înroșește din nou, se reiau loviturile, până când fierarul, privind cu un ochi de specialist piesa, hotărăște că e gata. Dacă ne gândim numai la potcoave și la cine știe ce obiect ieșit din mâna făurarului, suntem departe de adevăr, aici se meșteșugesc garduri și porți metalice cu fel de fel de bare răsucite și încovoiate în fel și chip, cu ornamente de tablă ce închipuie flori, frunze sau alte lucruri din natură sau făcute de om, scaune și mese de fier, stelaje, scări, telegi și cărucioare, sobe de tablă în formă de cizmă, mari sau mici, după cum este plita adusă de beneficiar, toate lucruri de trebuință, sunt timpuri când acestea nu se găsesc în comerț sau, dacă se găsesc, sunt prea scumpe. Din bucata de fier sar scântei care, dacă ai sta aproape, însă nu ți se dă voie, ți-ar arde îmbrăcămintea, ba, mai rău, fărâma aprinsă ți-ar putea sări pe mâini sau pe față, provocându-ți arsuri, sau, Doamne ferește, în ochi, ceea ce ar fi mult mai grav, hainele fierarului nu ard, el poartă un șorț lung de piele tăbăcită, ce-i acoperă trupul de la gât până la căputa piciorului, în mâini are mănuși, iar pe față, un obrăzar cu o fereastră alungită și îngustă, prin care ochii lui văd ce are de făcut. În lucru, folosește baros mai mare ori mai mic, ciocane de diferite dimensiuni, în funcție de mărimea și de finețea piesei prelucrate. Are atâtea baroase, ciocane și ciocănele, încât te întrebi la ce i-or fi bune toate sau dacă le folosește pe toate, ori le ține numai spre mirarea proștilor, mai știi, poate le afișează peste tot doar de impresie, La ce-ți folosește asta, bade, La nimic, Atunci de ce o mai ții, Așa, ca să întrebe cei ca tine. De la fierul înroșit sau de la foale nu-ți poți lua ochii decât atunci când meșterul scoate cu un cârlig potcoava dintr-un butoi de tablă, plin cu apă neagră ca tăciunele, iese afară și se îndreaptă spre strunga unde este priponit calul, te iei după el, e păcat să nu asiști la potcovitul bidiviului, în timp ce stăpânul îl ține cu o mână de căpăstru, iar cu cealaltă îl lovește repetat și ușor cu coada biciului peste bot, fierarul ridică piciorul animalului, stând într-o lăture, altfel riscă să fie lovit cu copita tocmai în numele tatălui și să ajungă la Tatăl ceresc, îi curăță unghia groasă de noroi și o taie cu un cosor, îi potrivește potcoava răcită în butoi, nu suficient de răcită, căci locul curățat sfârâie, împrăștiind un miros înțepător cum numai aici poți mirosi, apoi, bate caiele în găuri, terminând lucrarea. Ești mic și neștiutor, te întrebi dacă-l doare pe animal când îi pătrund cuiele în copită, fierarul spune că nu, greu de crezut, îți intră un ghimpe mic sub unghie și urli de te aude tot satul.

Milăria, ridicată pe grădină, ne fascina doar la început, când badea Leontin așeza, de la mic la mare, în picioare, sprijinite unele în altele, lobde și trunchiuri subțiri de copac, alcătuind o construcție conică uriașă, o acoperea cu cetină de brad și cu pământ argilos, pe care îl bătea cu dosul unei lopeți sau cu o scândură lată, lăsa la bază un orificiu cât o gură de găleată, pe unde aprindea lemnele îngropate, și-l astupa mai apoi, milăria nu trebuia să răsufle pe niciunde, când fumul își găsea o gaură să iasă afară, fierarul o acoperea cu baligă și cu pământ. După două, trei săptămâni, poate o lună, după cât era de mare movila, rezulta un cărbune numai bun pentru focul din vatra atelierului său. Ce faci aici, bade, O milărie, Ce-i aia, O să vedeți când e gata, Hai, zi-ne, Păi nu v-am zis, cărbuni fac, Pentru ce, Pentru foc, Și când e gata, Mă, parcă ați sta pe cărbunii aprinși pe care încă nu i-am făcut, nu aveți răbdare, mai durează, mergeți voi la joacă, vă chem când o termin, Mai bine ne uităm, Mai bine, uitatul nu e pe bani, puteți sta oricât.

Atracția principală la fierărie era însuși fierarul, badea Leontin, un bărbat înalt, solid, cu burta ușor revărsată peste cureaua pantalonilor, cu mâini uriașe, în care barosul părea un simplu ciocan, rotund la față, bucălat, cu sprâncene stufoase și negre, umbrind doi ochi jucăuși, pătrunzători și mereu puși pe iscoadă, privirea se acomoda după om și după împrejurare, pătrunzătoare, tare și dojenitoare sau înțelegătoare și blândă. Farmecul lui erau vorbele de duh, avea un umor așezat, rece uneori, îi erau pe plac glumele, chiar și cele făcute pe seama sa, prilej pentru replici pe măsură, dacă nu cumva și mai usturătoare, îi făcea plăcere să dea povețe celor mici, să-i ia în derâdere pe creduli și pe făloși, intra în discuții cu vorbe calculate, avea păreri sănătoase despre una sau alta, nu suporta lenea și trufia, mai ales minciuna și cerșitul, nu-i vedea cu ochi buni pe țigani, avea ceva milităros în comportare, îi plăcea să țină lecții celor din jur, spunea povești urmărind un scop anume, în beneficiul său ori al ascultătorului, se distra pe seama noastră, a celor mici. În armată, după ce a urmat o școală regimentară, a devenit comandant de pluton, dar, fiind singur la părinți, a ales să se întoarcă acasă, cu gradul de sergent, ceea ce, în acele timpuri, constituia un lucru însemnat, avea un respect afișat față de armată, nu însă și față de autoritățile comuniste, atitudine mai mult bănuită de către prieteni, decât certă. Își iubea cei doi băieți, Miluț și Tinu, dar, ca și mama, avea aceeași părere privind educația copiilor, ei trebuie să știe că sunt îndrăgiți, dar să știe și de frică, dacă o corecție cu biciul era necesară, o aplica fără reținere. Vedeam în el un model, ne impresiona meseria lui, de altfel, băiatul cel mic o va îmbrățișa, devenind la vremea lui fierar. Nu era nici gură spartă, nici mână largă, aduna bani pentru a cumpăra o nouă casă, mai încăpătoare, cu ogradă mai largă, unde să-și instaleze atelierul, cu grădină lângă locuință, și a reușit, eram pe clasa a doua când s-a mutat de pe uliță, în locul lor venind o familie cu trei fete, mult mai mici decât mine. Întrucât nu-i dădea mâna, am văzut de ce, nu cheltuia fără rost, copiii nu s-au bucurat de jucării cumpărate, le confecționa el din lemn sau din tablă, el ne-a făcut schiuri din doage de bărbânțe învechite și patine de lemn, prinse pe picior cu nojițe, care alunecau pe gheață cu ajutorul unei lame de metal, vestitele tălpălauă, mai toți copiii din sat aveau aceste patine. Din dreptul casei lui Iochim, ulița cobora într-o ușoară pantă până la râu, un adevărat derdeluș, veneau aici, cu sania și cu schiurile, băieți și fete din drumul mare, sigur, întâietate aveam noi, copiii de pe ulicioară, dacă eram mai mici, și nu ne ascultau, aveam frați mai mari ca ei. Când lucrul îl copleșea, iar noi ne zgâiam la el din ușa atelierului, încurcându-l în drumurile sale, ne aduna în fața fierăriei și ne spunea o poveste înspăimântătoare, ne luam tălpășița cât ai zice pește, povestea cu mogâldeața e grăitoare, o vom citi când îi va veni rândul. Uneori, discuțiile între bărbați deveneau nerușinate, locul nostru nu era acolo, însă cum să pleci de bunăvoie când auzi așa ceva, Mă, copii, nu cumva trece șatra de țigani pe drumul mare, ne întreba, noi o luam la goană, nici vorbă de căruțe cu coviltir, sau, Voi ați mâncat azi plăcinte cu urdă și cu mărar, Nuuu, No, ia vedeți că nevastă-mea are un lighean plin, fugi și vezi că nu are, Nu are, bade Leontin, Poate încă nu a dospit aluatul, Ne-ai păcălit, Mă, copilași, nu v-am păcălit, v-am trimis de aici că vorbele nu erau pentru urechile voastre. Când socotea că întrebările despre uneltele sale devin supărătoare și-l distrag de la muncă, ne liniștea imediat, Dar asta ce-i, Seletzețhamăr, Ce, Ce ați auzit, Dar scula asta cum se cheamă, Rundhamăr, Și asta, Stekly, Asta, Pantfago. Era clar, ce să mai întrebi. Când venea nevasta lui să-l cheme la masă ori pentru o treabă care ținea de el, o tachina, Leontine, ai gătat de lucrat, Dar tu ai gătat de stat, Leontine, hai până acasă, Repede să vin sau încet, Repede, repede, Atunci vin încet. Uneori, mama se lua la sfadă cu lelea Lucreța, se ocărau una pe alta din pricina odraslelor, eu îl pâram pe Miluț la mama că m-a lovit, el mă spunea mamei sale că am dat în el, ele ieșeau în târnaț, se certau la vedere, le despărțeau curțile și un gard, în timp ce ele își spuneau vorbe urâte, eu cu Miluț reluam joaca, ele reluau buna înțelegere după câteva zile, tot din cerdac se certau și bunicile noastre, verișoare una cu alta, din aceeași pricină, dar cu voce mai slabă, erau bătrâne, și cu mai multe cuvinte de ocară, aveau experiență mai mare. Badea Leontin nu avea treabă, când nevastă-sa se ciondănea cu mama, el, venind de la fierărie, îi spunea în trecere, Ceartă-te liniștită, când gați, hai și-mi pune în farfurie. Într-o sâmbătă, cu o zi înainte de Paști, vine un om să-i ascută o secure, E urgent, se interesează fierarul, Ar cam fi, Atunci, hai la fierărie, pe drum, clientul, ca tot omul, să intre în dialog, dacă tot l-a deranjat, așa că întreabă, Femeia ta a frământat de colaci, i-a dospit aluatul, Nu, încă mai dospește ea în pat. De la el țin minte câteva vorbe pilduitoare, Când ieși dintr-o încăpere saluți, nu înjuri, Cartea în ghiozdan e o povară, mai apoi e o comoară, Nu-ți iei pălăria din cap nici ca să dai cu ea de pământ, nici ca să te supui, ci ca să arăți respect.

 

 

Versuri de Werner Lambersy și de Max Alhau (trad. de Horea Bădescu), nr. 7-8 (170-171), iul-aug 2017
Aug 31, 2017 at 11:00 PM

Werner LAMBERSY

 

Poet şi prozator belgian, născut la Anvers în 1941. Din 1982 trăieşte la Paris. A publicat numeroase culegeri de poezie, volume de artist şi opere în proză. Printre numeroasele premii primite se află Premiul Academiei Franceze şi Marele Premiu de Poezie al Festivalului Internațional „Lucian Blaga”. Este tradus în mai multe limbi, printre care şi româna. Poemele de faţă aparţin ultimei sale apariţii, Lettre à un vieux poète, Editura Caractères, Paris, 2017.

 

Tăceri

1

Am trăit din scris, din alcool, din mânie şi dragoste. Din dezordinea unei porunci de urgenţe. Adâncurile închipuite ale Baikalului, chiar sub cagula de gheaţă sau în găurile săpate cu pioletul pentru un pescuit la copcă, ne-mbărbătează prea puţin în cutele spaţiului unde vidul şi pânzele sufletului de-abia acoperă imperceptibila materie a vertijelor ridicate de haos. Cei care ştiu să citească invizibilul pot să aibă măsura descumpănirii noastre. Scrisul, alcoolul, mânia şi dragostea au fiecare mitologii feroce şi nemiloase metamorfoze. Ne-ncurajează totuşi grăunţele de Carrara dintr-un pumn de orez imaterial curgând printre degetele nopţii în sita luminii şi tamburina sonoră a pleoapelor unei femei.

 

Cântece

1

Atâta frumuseţe nimic n-a putut! Doar să rămână aici, neputincioasă, cum veghezi un copil pierdut într-un vis urât, sau cum implori în picioare îndărătul porţilor închise ale unui oraş asediat de ciumă. Atunci, poete, cântă universul, cabotier de galaxii precum altădată de insule şi recife fără de ţărmuri, şi-nmiresmeză infinitul până la-nfiorare, precum pielea sub portocala zemoasă şi rotundă a valurilor. Cântă omul, în epopeea speciei sale, a cărei voce până-acum a rămas fără răspuns, fără ecou, lângă zidul admirabil al materiei şi pierdută printre dunele pustiite-ale sufletului.

 

2

Acest cântec îl vom slobozi dincolo de şalele noastre, de măruntaie şi de plămânii noştri atrofiaţi? Şi cine, printre copiii noştri, să-l preia, fără speranţă, nici consolare, ci-n libertatea care descinde din frumuseţea originară şi – cine ştie – pentru totdeauna pierdută? Va trebui el să cânte lauda corabiei cu trei catarge, spirit, corp şi suflet, pe care ne-am îmbarcat? Acest cântec, dincolo de care n-a putut nimeni să meargă nicicând, va fi cântat, chiar dacă ştiut este că nu poţi ajunge la capăt, fiindcă acel sfârşit cineva a-ncercat să-l intoneze deja?

 

3

Cămaşa muiată în moarte lipită de carnea mea, pe piept, pe porticul umerilor apasă şi mă-ngreunează; eu tremur, plâng, mi-e teamă precum câinelui care-i chemat să fie bătut sau armăsarului care simte pământul pe care-a curs sângele bătăliei, rigolele abatoarelor unde e dus...  Atunci când, astfel înzorzonat de violenţe, sufletul nu mai poate dansa, ce-ntortochere în limburile lui, cât de greu şi penibil să lepezi moletierele tenebrelor, ca să-ţi moi gleznele în valul oceanic, să-mpărtăşeşti răsuflarea iodată a alergătorilor zării, ca apoi să te-adăposteşi sub copacul din tine unde-atâtea păsări migratoare poposesc şi-şi usucă penajul.

 

Cântă atunci universul cămătar de comete, poete, stelele, curcubeul, aurorele boreale, incendii şi cicloane grozave în noaptea neuronilor şi a pixelilor de pe ecranul cavernos al craniului tău, ale cărui dagherotipte sepia, inflamabilele pelicule vechi ale trecutului care devine tot mai mult gri, cenuşiu, înnegrit, care se deformează, se şterge şi arde dimpreună cu frunzele veştede pe rămășiţele serii.

Fie ca muzica ta, ritmul, pulsul împrumutat uraniscului, planetelor şi lunilor schimbătoare ale cuvintelor să restituie desăvârşita eleganţă a ecuaţiilor sentimentale-ale omului!

 

7

Cântă! Chiar dacă poemul nu poate mare lucru împotriva răutăţii, a indiferenţei ipocrite, a laşităţii oamenilor atunci când trimit la război, masacrează şi lasă să moară de foame copiii. Abia dacă poate ea, poezia, să se arate atunci când nimeni nu o aşteaptă, şi fără-ndoială întâlnirea cu ea se vădeşte a fi ultima tresărire, atunci când bucuria misterului nu mai are loc la fraternele-agape. Iar eu privesc cu oroare munca furnicilor, a termitelor şi a viermilor a căror voracitate nu lasă nimic din sepultura cuvintelor când se-arată-nvelite în rare esenţe de lemn, în velururi, aramă şi aur, în dantele şi steme brodate, catafalcul vanităţilor.

 

 

Max ALHAU

 

Născut în 1936 la Paris. Profesor de literatură şi conferenţiar pentru poezie la Universitatea Paris X Nanterre. Poet şi nuvelist, autor a peste douăzeci de volume de versuri. Laureat al Marelui Premiu de Poezie al Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” şi al Marelui Premiu pentru Nuvelă al Societăţii Oamenilor de Litere. Tradus în mai multe limbi, printre care şi româna. Poemele de faţă fac parte din volmul Aperçus-Lieux-Traces, Editura Henry, Montreuil-sur-Mer, 2012.

 

Copaci

 

*

Un copac, tu-i ştii singurătatea crengilor când se elibereză de pământ şi de cer.

Vocea unui copac e doar vântul. Orb pentru totdeauna, el călătoreşte în visele sale, rădăcinile lui tăiate-s pentru o noapte.

El îşi închipuie poate deşertul sau marea, atâtea alte peisaje decât acela de care l-a legat întâmplarea.

 

*

 

Un copac se adaugă altuia pentru a da sens pădurii. Dar nu rămâne mai puţin singur, prizonierul propriei umbre.

 

*

Un copac poartă în el focul şi cenuşa, însă le ignoră prezenţa.

Şi tot înlăuntrul copacului se scriu timpul, anotimpurile: acestea-şi pun amprenta pe el.

Un copac lor le reînnoieşte încrederea, lor le mulţumeşte pentru această trecere care anulează orice-aşteptare, orice grabă inutilă.

 

*

 

Un copac îmblânzeste ploaia cu un foşnet de frunze. Ploaia care-l leagă de cer şi de nori. Pământul nu-i singurul lui domeniu. 

 

*

 

Copac torţă care-aprinde-orizontul, trăsnetul ţi-acordă favoarea de-a fi foișorul de veghe al acestei lumi căreia cenuşile tale-i vestesc viitorul.

Copac cu rădăcinile smulse, tu ignori tot ceea ce ţine de moarte ca şi de exil. Iată imaginea destinului nostru. Vom împlini împreună, departe unul de altul, acelaşi parcurs.

 

*

 

Mesteacăn al cărui alb e copia unei pagini încă nescrise, incitaţia ei. Ce cuvinte vor naşte să-ţi laude prezenţa dreaptă şi mută, aici, în această grădină care te-nchide?

 

*

 

Dacă te duci în întâmpinarea unui copac, dacă-i afli numele, fii recunoscător ramurilor şi frunzelor care te primesc. Vezi în el veghetorul care se trudeşte să-aducă ziua cât mai aproape de paşii tăi. Dacă-nconjură cerul, e doar pentru a-ţi oferi necuprinsul.

 

*

 

Nu uita să saluţi copacul care-ţi face semn agintându-şi crengile, chiar atunci când ignori dacă e viaţa sau moartea cea cu care se întâlneşte.

 

*

 

Copac, pasăre nemişcată ale cărei vise ţâşnesc spre azur mai înainte de a pieri printre stele.

 

(Traducere şi prezentare

 

de Horia Bădescu)

Viața culturală, nr, 7-8(170-171),iul-aug.2017
Aug 30, 2017 at 11:00 PM


CĂRȚI ȘI REVISTE PRIMITE LA REDACȚIE


CĂRȚI:

• Viorel Șerban, Bazarul cu amintiri, proză, Editura Limes, Florești - Cluj, 2017;

• Lazăr Popescu, Mircea Petean sau știința poeziei, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2017;

• Ioan Milea, Despre Brâncuși, versuri, Editura Limes, Florești – Cluj, 2017;

• Diana Dobrița Bîlea, Omul dintre două lumi, roman, Editura Ex Ponto, Constanța, 2017;

• Theophil Spoerri, Dante și literatura europeană, Imaginea omului în structura limbii, traducere de Ioan Milea, Editura Limes, Florești – Cluj, 2017;

• Dorina Șișu, Joi despre miercuri, versuri, Editura Limes, Florești – Cluj, 2017;

• Marin Ifrim, Din/spre teatrul „George Ciprian”, Editura Teocora, Buzău, 2017;

• Teo Banal & Van Teo Moldovan, Puzzle... în toate sensurile, vol. I, II, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2017.

 

REVISTE:

• „România literară”, nr. 29, 30-31/iulie, București;

• „Actualitatea literară”, nr. 72/iulie, Lugoj;

• „Tribuna”, nr. 356, 357/iulie, Cluj-Napoca;

• „Pro Saeculum”, nr. 3-4/aprilie-iunie, Focșani;

• „Boem@”, nr. 98, 99, 100/aprilie, mai, iunie, Galați;

• „Ex Ponto”, nr. 2/aprilie-iunie, Constanța;

• „Arca”, nr. 4-5-6/2017, Arad;

• „Familia”, nr. 5/mai, Oradea;

• „Orizont”, nr. 6/iunie, Timișoara;

• „Salonul literar”, nr. 94/2017, Odobești;

• „Acolada”, nr. 6/iunie, Satu Mare;

• „Caiete Silvane”, nr. 7/iulie, Zalău;

• „Ateneu”, nr.574/iunie, Bacău;

• „Cartelul metaforelor”, nr. 36-38/iul.-sept., Buzău;

• „Lex et honor”, nr. 1/iunie 2017, Baia Mare.

   

  

FESTIVAL-CONCURS PENTRU TINERII SCRIITORI DIN MARAMUREŞ EDIŢIA A VI-A


Este al şaselea an de când Reprezentanţa Maramureş a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, şi Asociaţia Culturală „Nichita Stănescu”, Deseşti organizează un festival-concurs dedicat tinerilor scriitori. În cadrul evenimentului literar sunt evidenţiaţi şi scriitori care au debutat în volum. Timp de un an, un juriu, alcătuit din membri ai Uniunii Scriitorilor, urmăreşte evoluţia tinerilor sau a mai puţin tinerilor creatori, după care decide acordarea unor premii care să le răsplătească talentul şi munca de creaţie.

În 12 iulie, la sediul Reprezentanţei (str. Gheorghe Şincai, nr. 46) a avut loc festivitatea de premiere, la care au luat parte scriitori şi iubitori de literatură. În debutul evenimentului, a fost evocată activitatea literară a doi mari prozatori ai literaturii române, de origine maramureşeană: Alexandru Ivasiuc, născut în 12 iulie 1933 la Sighetu Marmaţiei, şi Augustin Buzura, născut la Berinţa în 22 septembrie 1938, condus pe ultimul său drum în 12 iulie 2017 (Cimitirul Belu, Aleea Academicienilor). Despre opera şi personalitatea celor doi mari scriitori au vorbit Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, Săluc Horvat, Terezia Filip, Gheorghe Pârja, Alexa Gavril Bâle. 

Juriul, format din Gheorghe Pârja - preşedinte, Echim Vancea - secretar, Gheorghe Mihai Bârlea, Săluc Horvat şi Alexa Gavril Bâle, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, a decis următoarele premii:

          1. Ion Mariş, Sighetu Marmaţiei - Premiul „Gheorghe Chivu”;

          2. Gelu Dragoş (Lucăceşti) - Premiul „Ion Burnar”;

          3. George M. Nicoară (Baia Mare) - Premiul „Mihai Olos”;

          4. Adela Naghiu (Baia Mare) - Premiul „Ion Iuga”;

          5. Ileana Pop-Nemeş (Sighetu Marmaţiei) - Premiul „Ileana Mihai”;

          6. Delia Varga (Baia Mare) - Premiul „Alexandru Ivasiuc”, pentru traducerea cărţii „Omul etern”;

          7. Adriana Ţura (Bontăieni) - Premiul „Augustin Cozmuţa”;

          8. Maria Diana Cornea (Baia Mare) - Premiul „V.R. Ghenceanu”.

Din partea Consiliului Judeţean Maramureş, care a susţinut financiar manifestarea, a participat domnul Ioan Dragoş, secretar executiv, el însuşi membru al Uniunii Scriitorilor din România.

 

 

Confesiunile unui poet tragic-Paul Celan(II) - Gh. Glodeanu, nr.7-8(170-171),iul-aug2017
Aug 30, 2017 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU 

Confesiunile unui poet tragic -

Paul Celan (II)

 

          În data de 20 iunie 1949, în pragul aniversării zilei de naștere a iubitei sale, Paul Celan îi scrie de la Paris. Așteaptă cu nerăbdare momentul în care poate depune pe masa ei foarte mulți maci și foarte multă memorie, aluzie la propria lui operă. Ingeborg primește felicitarea în ajunul aniversării, iar veștile o umplu de bucurie. Cuvintele iubitului o ating la inimă, astfel încât recunoaște că, uneori, nu își dorește altceva decât să plece la Paris, să simtă cum Paul îi prinde mâinile și cum o împresoară cu flori. Aspiră spre un ideal nedefinit, dar constată faptul că în jurul ei „totul e flasc și searbăd, obosit și uzat înainte de a fi folosit”. Mărturisește că la sfârșitul lunii august dorește să petreacă mai multe zile la Paris. Visează să se plimbe în compania lui Celan pe malul Senei și să privească în adâncurile apei. Pe poet îl bucură vestea sosirii iubitei la Paris și o roagă să îl anunțe când sosește. Își cere voie să o aștepte și este nerăbdător să o vadă.

În mod paradoxal, o tăcere ciudată înconjoară iubirea celor doi poeți, care își scriu rar și nu își spun tot, preferând, fiecare, să își ducă mai departe propria lui taină. O demonstrează și scrisoarea lui Celan din data de 20 august 1949. Acesta își exprimă dezamăgirea că iubita și-a amânat cu două luni călătoria la Paris, fără să precizeze de ce. Păstrează tăcerea și în privința bursei pe care urma să o primească, ceea ce trădează faptul că starea ei materială este destul de precară. Poetul îndrăgostit își explică muțenia din ultimul an atât prin starea lui sufletească, cât și prin faptul că nu știe ce crede femeia iubită despre cele câteva săptămâni petrecute împreună la Viena. Se pare că primele ei scrisori, redactate în treacăt, nu au fost elocvente în privința sentimentelor sale. Celan afirmă că se evită unul pe celălalt exact acolo unde ar dori să se întâlnească mai mult. Știe însă că fiecare trebuie să ia singur marile hotărâri. Când ea o întreabă ce să aleagă, Parisul sau Statele Unite, Paul este derutat. Pe de o parte, ar fi dorit să își exprime bucuria dacă ea ar alege Franța. Pe de altă parte, se gândește că, dacă pentru ea ar fi contat să trăiască în același oraș cu omul iubit, nu i-ar fi cerut sfatul. A trecut un an de la întâlnirea lor și ar dori să știe cât de aproape mai este Ingeborg de el.

În mod ciudat, cei doi nu manifestă nerăbdarea specifică îndrăgostiților de a se vedea și de a dialoga. Iubirea lor este trăită mai ales în plan spiritual. Nu își ascund sentimentele, dar nu se grăbesc să le exprime. Așa se explică de ce Ingeborg își trimite scrisoarea redactată în luna august abia în data de 24 noiembrie 1949. Totul i se pare și ei foarte trist. Simte că îi spune prea puțin iubitului ei, că nu îl poate ajuta, dar nu face nimic în acest sens. Promite că, într-o zi, va merge și îl va readuce la Viena. Recunoaște că există multe obstacole în calea lor, dar este conștientă de faptul că nu trebuie să lase ca timpul să distrugă totul. Îi cere să îi scrie și să se elibereze prin scris de tot ceea ce îl apasă. Totuși, cei doi corespondenți nu prea cred în funcția terapeutică a scrisului.

Deosebit de importantă în privința clarificării sentimentelor este anexa la scrisoarea din 24 noiembrie. Este vorba de epistola redactată în data de 25 august și trimisă abia acum. Semnificativ se dovedește deja apelativul „Iubitule” cu care Ingeborg își începe mesajul. Recunoaște că a trecut un an de la povestea lor de dragoste, un an fără întrebări și fără răspunsuri, cu vagi încercări de a sta de vorbă și cu rare convorbiri telefonice. Bachmann vorbește de o senzație de sufocare ce pune stăpânire pe ea atât în scrisori, cât și în cazul convorbirilor telefonice. Recunoaște că, dintre ei doi, ea este cea mai puțin complicată și vrea să își explice tăcerea. În mod paradoxal, muțenia nu a însemnat o îndepărtare, ci a fost provocată de nevoia de a păstra cu fidelitate în amintire săptămânile pe care le-au petrecut împreună. Drept urmare, nu a dorit decât să primească de la el, prin intermediul unei cărți poștale, dovada faptului că nu visase și că totul a fost real. Mărturisește că iubirea ei a rămas neschimbată, de parcă ar fi fost conservată sub un clopot de sticlă. Cei doi poeți trăiesc în două nivele temporale diferite, ce marchează distanța dintre sacru și profan. De o parte se găsește existența cotidiană, care nu contează. De cealaltă parte se află amintirea unei iubiri de două luni, bine păstrată în memoria îndrăgostiților. Ingeborg și-a făcut planuri ca să îl revadă la Paris, dar, în ciuda sentimentelor sale, nu știe de ce dorește să îl vadă. Recunoaște că, în răstimpul care a trecut de când au fost împreună, a avut relații și cu alți bărbați, însă nu s-a legat de nimeni. Culmea, se pare că Celan însuși o încurajează în acest sens! Este mai neliniștită decât oricând și spune că nu poate și nu vrea să promită nimănui nimic. Întrebată fiind cât de departe sunt cele două luni (mai și iunie 1948) pe care le-au petrecut împreună, mărturisește faptul că acestea alcătuiesc un fel de prezent continuu, un timp de referință ce a trăit și va trăi foarte viu în memoria ei. Trebuie să își susțină examenele finale la doctorat, dar acestea se prelungesc foarte mult. Chiar dacă trivialul cotidian aparent îi desparte, recunoaște că este foarte aproape de el. De aici următoarele cuvinte emblematice: „E frumoasă dragostea pe care o trăiesc cu tine, și nu spun că e cea mai frumoasă doar pentru că mi-e frică să spun prea mult”. În ciuda stilului fluent, recunoaște că își găsește cu dificultate cuvintele. Drept urmare, ar dori ca el să poată citi și printre rânduri.

În data de 6 septembrie 1950, Ingeborg vorbește cu durere despre neînțelegerile dintre ei. Mărturisește că în ultimele săptămâni a fost foarte bolnavă, ceea ce a făcut-o incapabilă să aibă reacții normale și să ia o hotărâre. Îi cere să o ajute să plece la Paris și, în acest sens, îi solicită o invitație oficială. Spune că ar putea merge în octombrie, când va avea, probabil, suficienți bani pentru a supraviețui fără să-i devină o povară. Simte că totul s-ar putea îndrepta între ei în momentul în care va avea ocazia să stea în fața lui, să îi strângă mâna și să îi povestească totul. În încheiere, îi cere un răspuns cât mai grabnic, indiferent care va fi acesta.

Într-adevăr, Celan îi trimite invitația necesară obținerii vizei pentru Franța în data de 7 septembrie 1950. Mai mult, o roagă să înceapă cât mai repede demersurile necesare în vederea călătoriei și o asigură că nu trebuie să își facă probleme în privința șederii sale. Recunoaște că s-a adaptat cu dificultate la viața pariziană și îi promite să o protejeze de experiențele pe care le-a trăit el până a reușit să se acomodeze.

În așteptarea vizei, Ingeborg vorbește despre starea ei de spirit. Tânjește după ocrotire, deoarece este rătăcită, disperată și amărâtă. Știe că Parisul nu îi va rezolva toate frământările interioare, multe lucruri depinzând de ea și de relația lor. Promisiunea unei fericiri apropiate i se pare un vis, în timp ce realitatea în care trăiește este dominată de sărăcia care o zdrobește și care pare o hidră cu o mie de capete. Urmează să primească viza în data de 5 octombrie, iar dacă până atunci obține și banii necesari, după mult timp, va avea motive să fie fericită. Din păcate, scrisorile nu vorbesc despre maniera în care s-a derulat proiectata întâlnire dintre cei doi.

Există mai multe aspecte insolite în schimbul epistolar dintre Ingeborg Bachmann și Paul Celan, un schimb care nu are nimic convențional. Mai ales Ingeborg este cea care redactează o serie de mesaje pe care nu le expediază sau le expediază ulterior, ca anexe la epistola pe care tocmai o scrie. În data de 4 august 1951, poeta profită de călătoria la Paris a prietenului lor comun, Klaus, prin intermediul căruia trimite o scrisoare și trei „anexe”. Epistoliera își îndeamnă iubitul să își tipărească versurile la o editură germană. Își cere scuze că își bate la mașină scrisorile, dar aceasta a devenit o obișnuință de care doar cu greu se mai poate dezbăra. Dincolo de problemele legate de creație, o altă problemă ce revine obsedant este posibila călătorie la Paris. Trece pe la Institutul Francez, de unde află că ar putea beneficia de o bursă abia în februarie sau martie 1952. Recunoaște că, în ultimul timp, l-a îndrăgit foarte mult pe Klaus, cu care s-a văzut frecvent. Boala constituie o altă temă ce revine frecvent în scrisorile lui Ingeborg. La fel de sensibilă și de vulnerabilă precum Paul Celan, ea pare o depresivă ce se complace în maladia pe care o trăiește. În scrisoarea din martie 1951, vorbește – pentru a câta oară? – despre posibila ei călătorie la Paris, programată pentru toamna aceluiași an. Este vorba însă de un proiect mereu amânat din motive financiare. În încheiere, își îndeamnă din nou iubitul să îi scrie: „Scrie-mi, te rog, din când în când. Nu-mi scrie doar vag, nu-ți fie teamă să povestești că perdeaua de la fereastra noastră a ars din nou și că oamenii se uită la noi din stradă”.

Anexa din iunie 1951 abordează problema publicării poeziilor lui Celan. Ingeborg ia legătura cu Heimito von Doderer de la Editura Beck, a doua ca vechime din Germania, care se arată interesat de tipărirea versurilor poetului. Drept consecință, îi așteaptă manuscrisul.

Dragostea dintre Paul Celan și Ingeborg Bachmann are ceva din trista poveste dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Cum cei doi se văd foarte rar, iubirea lor este trăită mai ales în plan spiritual, în sfera imaginarului. O dovedesc din plin scrisorile ce preiau locul întâlnirilor reale. Dragostea rămâne promisiunea supremă, cel puțin până când cei doi se decid să își trăiască viața alături de altcineva. Iubirea nu dispare nici atunci, dar se transformă într-o tentativă de recuperare a stării inițiale.

Sub aspectul trăirilor lui Ingeborg, semnificativă se dovedește epistola din 27 iunie 1951, trimisă și ea ulterior, ca anexă, prin același prieten comun, Klaus. În mod paradoxal, există scrisori pe care epistoliera nu îndrăznește să le expedieze imediat, deoarece se teme de reacțiile imprevizibile ale lui Celan. Este de părere că amicul lor îi va putea spune mai bine ce e mai important de spus despre ea. Recunoaște că îi este foarte dor, un dor care aproape că o îmbolnăvește. Nu își dorește altceva decât să îl revadă cât mai curând. În ciuda tuturor vicisitudinilor, își aduce aminte cu nostalgie de clipele fericite trăite odinioară. Îi reproșează că nu îi scrie și că nu simte că vrea să meargă la el cu inima ei nebună, confuză și contradictorie. Femeia îndrăgostită nu ezită să își mărturisească sentimentele: „Te iubesc și nu vreau să te iubesc, e prea mult și prea greu; te iubesc mai presus de orice – îți spun astăzi, chiar cu riscul că n-o mai auzi sau nu mai vrei s-o auzi”. Ingeborg își face planuri vagi, irealizabile din punct de vedere material. Constată cu regret că bursa ei pentru Paris s-a amânat pe 1952 și nu știe cum va suporta această lungă așteptare. Semnificativă se dovedește formula de încheiere a femeii iubite: „Lasă-mă să-ți dau, cu tot dragul și cu toată dragostea, sărutările și îmbrățișările pe care nu le poți lua, lasă-mă să fiu lângă tine atât cât durează un gând… A ta Ingeborg”.

Îndeosebi Paul Celan este cel care conștientizează faptul că ei doi nu au un viitor comun. Doar trecut. Un trecut pe care nimeni nu li-l poate lua și care este ireversibil. El nu poate fi modificat, ci doar reînviat prin intermediul amintirii. Îi mulțumește pentru eforturile depuse pentru a i se publica poeziile și o roagă să îi scrie mai des și mai regulat.

Din când în când, Ingeborg vorbește despre existența foarte grea pe care o duce la Viena. De aici afirmația: „Anul acesta, viața în Austria s-a înăsprit atât de tare, a devenit atât de dezolantă, încât e nevoie de foarte mult curaj să te readaptezi în fiecare zi”. Este nevoită să își ia o slujbă, dar se pare că este foarte prost plătită din moment ce face asemenea afirmații. Îl întreabă dacă a renunțat la proiectul de a veni în Austria și îl anunță că, de curând, poemele lui au fost citite în Secesiunea Vieneză. Concluzia ei este aceea că numele lui Paul Celan devine cunoscut în cercuri din ce în ce mai largi. 

 

Tonul iubitei este ceva mai optimist în data de 30 august 1951, când acceptă o slujbă nouă, care o solicită mai mult, dar care se găsește mai aproape de preocupările ei. Mai exact, devine „Script Writer Editor” la postul de radio Rot-Weis-Rot, unde urmează să organizeze, aproape singură, emisiunile cu caracter științific. În plus, se va ocupa și de piesele radiofonice. Din această nouă postură, îl întreabă pe Celan dacă poate realiza o emisiune cu poeziile lui. Este interesant faptul că Ingeborg vorbește despre Viena la modul peiorativ, considerând orașul un „no manˈs land”. În privința bursei, speră să primească un răspuns favorabil prin luna septembrie sau la începutul lui octombrie. Nu îndrăznește să își dorească ceva, deoarece vede că nu îi sunt îngăduite dorințele, existența limitându-i-se la travaliul cotidian.

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1 - 10 din 1889

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.