top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Viața culturală, nr. 6 (169), iunie 2017
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

CĂRȚI ȘI REVISTE

PRIMITE LA REDACȚIE

 

CĂRȚI:

• Niculae Gheran, Rebreniana, studii, articole, documente, vol. I-II, Editura Academiei Române, București, 2017;

• Gheorghe Pop, Neodihna gândului, versuri, Editura Maestro Tip, Fersig, 2017;

• Ioan Kaleve, Eseuri hermeneutice, Editura Carolina, Cluj-Napoca, 2016;

• Teo Banal & Van Teo Moldo, Puzzle... în toate sensurile, roman, volumul I, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2017;

• Colette Khouri, Zile împreună cu el, proză, traducere din limba arabă, studiu introductiv și note de Dumitru Chican, Editura Proema, Baia Mare, 2017;

• Mugur Voloș, România lui Eminescu, Orizonturile unei filosofii social-politice eminesciene, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2015;

• G. K. Chesterton, Omul etern, traducere de Delia Aurora Varga, Editura All, București, 2016;

• Vasile Morar, Bucurați-vă, versuri, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2016.

 

REVISTE:

• „România literară”, nr. 22, 23, 24, 25, 26/mai, iunie, București;

• „Actualitatea literară”, nr. 71/mai, Lugoj;

• „Orizont”, nr. 6/iunie, Timișoara;

• „Mișcarea literară”, nr. 1/2017, Bistrița;

• „Caiete Silvane”, nr. 6/iunie, Zalău;

• „Acolada”, nr. 5/mai, Satu Mare;

• „Discobolul”, nr. 229-230-231/2017, Alba-Iulia;

• „Familia”, nr. 4/aprilie, Oradea;

• „Apostrof”, nr. 4/aprilie, Cluj-Napoca;

• „Litere”, nr. 4/aprilie, Târgoviște.

  

  

FLORICA BUD - SCRIITORUL ANULUI DIN BAIA MARE

 

Sub semnul lui Mihai Eminescu a stat şi în acest an acordarea distincţiei „Scriitorul anului”. Evenimentul a fost organizat în ziua în care au fost comemoraţi 128 de ani de la plecarea în veşnicie a marelui poet naţional. Într-un cadru festiv, la Primăria Baia Mare, scriitori şi autorităţi au venit să o sărbătorească pe Florica Bud, cea care a primit în acest an titlul „Scriitorul Anului”. Este al şaselea an în care este acordat acest titlu scriitorilor care îşi desfăşoară activitatea literară în Baia Mare. „În 2012, la solicitarea Asociaţiei Scriitorilor şi a Reprezentanţei pentru Maramureş a Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj, a revistei «Nord Literar», am propus să se instituie acest titlu aşa cum era pentru artiştii plastici. La propunerea primarului Cătălin Cherecheş, Consiliul Local a emis o hotărâre prin care se instituie această zi a scriitorilor. Printre criteriile care stau la baza acordării distincţiei se află: o viaţă literară proprie cunoscută pe plan local, să fie implicat în viaţa literară şi culturală a oraşului”, a spus directorul executiv al revistei „Nord Literar”, Săluc Horvat. Persoana căreia îi revine distincţia a fost stabilită de un juriu din care au făcut parte: Cătălin Cherecheş - primarul Municipiului Baia Mare, în calitate de preşedinte, Gheorghe Glodeanu – directorul revistei „Nord Literar”, scriitorul Gheorghe Pârja – președintele Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj, consilieri ai municipiului Baia Mare (şefii comisiilor de cultură şi buget-finanţe). În cadrul evenimentului, edilul băimărean i-a acordat scriitoarei anului, Florica Bud, un buchet de flori şi o dilplomă. De fiecare dată am considerat că dumneavoastră sunteţi cei care puteţi decide cine sunt scriitorii premiaţi în fiecare an. E o satisfacţie că în acest an distincţia revine unui om care e un model prin ceea ce creează, un model de entuziasm, de prietenie, de optimism. E o încurajare pentru că sigur doamna Florica Bud ne va aduce multe surprize de acum înainte”, a spus Cătălin Cherecheş. La rândul său, poetul Gheorghe Pârja a făcut o prezentare a activității literare a scriitoarei în viața cetății. Scriitorul Ioan Groşan s-a alăturat şi el gândurilor bune transmise în această zi Floricăi Bud. Acesta spune că e de admirat „tenacitatea ca fiică, mamă, soţie, tenacitatea în scris, tenacitatea de a organiza viaţa literară ardelenească”. Despre Florica Bud au ţinut să vorbească şi alte personalităţi din lumea culturală prezente în sală. Fiecare a vrut să-i transmită un gând preţios în acest moment special. În acelaşi cadru festiv, scriitorii au primit asigurarea din partea municipalităţii că Parcul „Dacia” din Baia Mare va fi transformat într-un spaţiu al scriitorilor şi că acel loc va fi redat culturii. În decursul anilor, titlul „Scriitorul Anului” a mai revenit: profesorului universitar dr. Gheorghe Glodeanu, profesorului şi scriitorului Săluc Horvat, scriitorului şi ziaristului Gheorghe Pârja, precum şi scriitorilor Augustin Cozmuţa și Nicolae Goja. (Camelia Tocaci)

 

 

Confesiunile unui poet tragic - Paul Celan (I) (Gh. Glodeanu), nr.6(169), iunie 2017
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU

Confesiunile unui poet tragic -

Paul Celan (I)

        


  Paul Celan este pseudonimul reputatului poet, traducător și eseist Paul Pessach Antschel. Cel considerat unul dintre cei mai importanți poeți moderni s-a născut în data de 23 noiembrie 1920 într-o familie de evrei vorbitori de limbă germană din Cernăuți și s-a stins din viață la 20 aprilie 1970 la Paris. Autorul volumului Mac și memorie își începe studiile la o școală evreiască din orașul natal, urmează un gimnaziu ortodox, pentru ca să își termine studiile liceale în 1938. Începe să studieze medicina la Tours, dar revine în țară în 1939, unde devine studentul Facultății de Litere a Universității din Cernăuți. Tinerețea poetului este puternic marcată de moartea părinților săi, exterminați de către naziști în 1942. Între 1942 și 1944, el însuși este internat într-un lagăr de muncă de lângă Buzău. După al Doilea Război Mondial, mai exact între 1945 și 1947, Paul Celan se stabilește la București și se implică în viața literară a timpului. Devine redactor la Editura Cartea Rusă și traduce sub pseudonim câteva lucrări de referință: Un erou al timpurilor noastre de Lermontov (1946) și Țăranii de Cehov (1947). La 2 mai 1947, în tălmăcirea lui Petre Solomon, în revista „Contemporanul” apare celebrul poem intitulat Tangoul morții. Ca și în cazul lui Alexandru Vona, literatura română nu și-a pus puternic amprenta asupra operei scriitorului. De altfel, scrierile în limba română ale autorului se reduc la aproximativ cincisprezece poezii și poeme în proză, publicate de către Petre Solomon în Addenda lucrării Paul Celan. Dimensiunea românească (1987). Datorită originalității lor puternice, versurile în limba română ale poetului au fost comparate cu creațiile suprarealiștilor (Paul Păun, Gherasim Luca, Gellu Naum), în timp ce poemele în proză au fost asociate cu textele lui Urmuz.

          În 1947, Paul Celan emigrează în Occident. Mai întâi se stabilește la Viena, unde o cunoaște pe Ingeborg Bachmann și unde, în 1948, publică primul său volum de versuri, intitulat Nisipul din urne (Der Sand aus den Urnen). În același an, poetul se mută la Paris, unde obține licența în litere la celebra Universitate Sorbona. Din 1959, devine lector de limba și literatura germană la École Normale Supérieure. Notorietatea i-o aduce creația în limba germană, Paul Celan fiind considerat unul dintre cei mai valoroși poeți europeni. Se sinucide în urma unei puternice crize existențiale, aruncându-se în Sena în data de 20 aprilie 1970. Biografia scriitorului a fost influențată de trei femei importante: mama lui, a cărei dispariție în lagăr l-a marcat pe viață, Gisèle Lestrange, soţia, şi Ingeborg Bachmann, iubita.

În 2010, la Editura Art, a văzut lumina tiparului volumul Timp al inimii. Ingeborg Bachmann – Paul Celan, Corespondență. Ediția este îngrijită și comentată de Bertrand Badiou, Hans Höller, Andrea Stoll și Barbara Wiedemann, în timp ce traducerea din limba germană a fost realizată de către Iulia Dondorici. Dincolo de interesul firesc trezit de texte, cartea se remarcă prin aparatul critic deosebit de minuțios, care ocupă aproape jumătate din numărul de pagini. Prefața realizată de către Barbara Wiedemann și Bertrand Badiou, precum și Postfața poetologică semnată de către Hans Höller și Andrea Stoll atrag atenția asupra importanței acestei corespondențe. Paul Celan și Ingeborg Bachmann s-au întâlnit la Viena, în luna mai 1948. Ea era studentă la filozofie, în timp ce el era un evreu apatrid de limbă germană. Autorii prefeței vorbesc despre diferențele semnificative dintre cei doi, al căror dialog a început în 1948 și a ținut până în 1967. Deja în anii 50, cei doi erau considerați „principalii reprezentanți ai liricii germane postbelice”. În centrul corespondenței se găsește problema scrisului, dar și cea a iubirii. Este vorba de un schimb epistolar atipic, presărat cu numeroase tăceri, cu nenumărate momente de pauză (criză). Autorii prefeței identifică șase etape distincte în cadrul schimbului epistolar dintre cei doi poeți, etape marcate de o serie de evenimente semnificative: întâlnirea celor doi la Viena, plecarea lui Celan la Paris în iunie 1948, întâlnirea de la colocviul Grupului 47 din Niendorf din mai 1952, reluarea poveștii de dragoste după colocviul din Wuppertal desfășurat în octombrie 1957, întâlnirea lui Ingeborg Bachmann cu Max Frisch în vara anului 1958 și înrăutățirea stării psihice a poetului la sfârșitul anului 1961 ca urmare a acuzelor de plagiat lansate de Claire Goll, văduva poetului francez Yvan Goll. Uneori, poeziile țin locul scrisorilor, reușind să sugereze mai bine starea de spirit a corespondenților.

Schimbul epistolar dintre Max Frisch și Paul Celan (16 scrisori) și cel dintre Ingeborg Bachmann și Gisèle Celan-Lestrange (25 de scrisori) întregesc semnificațiile corespondenței celor doi îndrăgostiți. Spre deosebire de Bachmann, care sprijină în mod necondiționat opera prietenului stabilit la Paris, autorul Nisipului din urne apreciază că opera lui Ingeborg nu are nevoie de o susținere specială. După o lungă perioadă de insecuritate, căsătoria îi oferă protecție materială scriitorului. Drept urmare, Celan se decide să își lege viața de graficiana Gisèle Lestrange în data de 21 decembrie 1952. La fel se va întâmpla și cu Ingeborg, după întâlnirea ei cu Max Frisch. În ciuda sentimentelor nutrite, destinul a făcut ca cei doi să își trăiască viața alături de altcineva. Trecând de la poezie la proză, Bachmann scrie romanul cu puternice accente autobiografice Malina (1971), în care dialoghează cu Celan prin intermediul operei acestuia. De altfel, Ingeborg îi va supraviețui poetului doar trei ani, trecând în neființă în data de 17 octombrie 1973.

Postfața poetologică realizată de către Hans Höller și Andrea Stoll atrage atenția asupra faptului că „relația de dragoste dintre Ingeborg Bachmann și Paul Celan reprezintă unul dintre capitolele cele mai dramatice de istorie literară de după 1945”. De altfel, romanul Malina conține numeroase pasaje ce vorbesc despre sentimentele prozatoarei pentru reputatul poet. Chiar dacă dragostea neîmplinită a jucat un rol important în decizia scriitorului, sinuciderea acestuia este pusă în legătură și cu alte evenimente. Celan s-a simțit culpabil toată viața pentru moartea părinților săi, considerând că, dacă ar fi fost deportat împreună cu aceștia, i-ar fi putut salva. Destinul a făcut însă ca el să nu fie acasă atunci când părinții lui au fost arestați. Mai mult, ironia sorții a decis ca el să se exprime ca poet tocmai în limba acelora care i-au exterminat familia! Dragostea trăită mai mult prin corespondență, sentimentul de culpabilitate față de părinți, campania de denigrare dusă de Claire Goll (care l-a acuzat pe nedrept pe Paul Celan că a plagiat poemele soțului ei, Yvan Goll) reprezintă tot atâtea traume ce zdruncină puternic echilibrul psihic fragil al poetului, determinându-l, în final, să renunțe la viață. Nu întâmplător, datorită permanentei stări de anxietate ce răzbate din scrisori, corespondența lui Paul Celan a fost comparată cu cea a lui Franz Kafka.

Schimbul epistolar dintre cei doi poeți este inaugurat prin poezia de dragoste intitulată In Aegypten, scrisă pentru Ingeborg și purtând data 23 mai 1948, Viena. Zece ani mai târziu, Celan analizează creația într-o scrisoare exemplară, unde afirmă următoarele: „După cum știi: tu ai fost pentru mine, când mi-ai ieșit în cale, și una și alta: senzualul și spiritualul. Acestea nu pot fi despărțite niciodată, Ingeborg”.  

De la bun început, surprind lungile perioade de tăcere din corespondența celor doi. Cum nu se întâlnesc decât foarte rar, firesc ar fi fost să suplinească acest neajuns prin intermediul scrisorilor. O fac însă prin intermediul tăcerii. Prima scrisoare este redactată de către Ingeborg abia în 1948, de Crăciun, când Celan este deja plecat la Paris. Deși idila lor ține doar o primăvară, cuvintele iubitei se dovedesc elocvente. Epistoliera nu se sfiește să își proclame sentimentele. O dovedește deja formula de adresare („Dragă, dragă Paul!”), dar și cea de încheiere („Cu mult, mult drag! A ta Ingeborg”). Epistoliera recunoaște faptul că se gândește mult la iubitul aflat pe malurile Senei. Nu îi scrie ca să provoace un răspuns, ci pentru că s-a gândit mult la el și pentru că simte bucuria dialogului. Plănuise să îi facă o vizită la Paris, dar simțul datoriei a ținut-o pe loc. În urmă cu trei luni, cineva i-a dăruit volumul lui de poezii. Nu știa că a fost publicat, detaliu ce vorbește despre sincopele existente în relația dintre ei. Dorind să înțeleagă lucrurile cât mai exact, se gândește ce a însemnat primăvara petrecută alături de Celan. Recunoaște că a fost frumoasă, „ca și poemele, ca și poemul pe care l-am creat împreună”. Femeia îndrăgostită nu ezită să își declare sentimentele: „Astăzi te iubesc și te simt atât de aproape. Vreau neapărat să-ți spun asta – pe-atunci am vrut de multe ori să-ți spun, dar n-am făcut-o”. Cum are timp, promite să îi facă o vizită la Paris, dar călătoria se amână mereu din cauza numeroaselor probleme materiale.

Următoarea scrisoare a lui Paul Celan este datată 26.01.1949. Poetul i se adresează cu apelativul „Ingeborg”, ce trădează o anumită distanțare, dacă nu răceală. O roagă să uite tăcerea lui atât de îndelungată, dar suferința i-a fost atât de mare încât nici fratele lui nu l-a putut alinta. Îi cere să îi scrie și o îmbrățișează.

Constatăm însă că nici Ingeborg nu se grăbește cu răspunsul. În data de 12.04.1949, ea este cea care își cere scuze că l-a lăsat să aștepte atât de mult. Recunoaște că a făcut-o fără intenție și fără vreun gând neprietenos”. Culmea e că, între timp, i-a scris de vreo două-trei ori, dar nu a trimis scrisorile! De aici afirmația: „Dar ce contează asta atâta timp cât ne gândim unul la altul, și poate că vom mai face asta multă vreme”. Își aduce aminte de primăvara petrecută împreună la Viena, care a fost „atât de stranie și de neuitat. A simțit mereu că el suferă și îl întreabă dacă l-ar ajuta să primească mai multe scrisori. Toamna trecută, prietenii i-au dat în dar volumul lui de poezii. A fost un moment trist, deoarece cartea a primit-o de la străini și nu de la autor, așa cum ar fi fost firesc. Îl anunță că, la Viena, lumea întreabă de el și înțelege că a fost mai bine pentru Celan să plece la Paris. Chiar îl amenință cu o vizită. În ceea ce o privește, are foarte mult de lucru. Își pregătește teza de doctorat, scrie pentru ziare și colaborează cu posturile de radio mai mult decât înainte.

În mod paradoxal, mai nuanțate decât scrisorile propriu-zise se dovedesc schițele mesajelor netrimise. În acest sens, rămâne elocventă ciorna unei scrisori neterminate din perioada mai-iunie 1949. Renunțând la orice fel de cenzură, Ingeborg își exprimă dorul față de iubitul aflat departe: „Paul, dragă Paul, mi-e dor de tine și de poveștile noastre. Ce să fac? Ești atât de departe de mine, și salutările tale de pe cărțile poștale, cu care mă mulțumeam până de curând, nu-mi mai sunt de-ajuns”. În plus, fragmentul vorbește de faptul că nu toată corespondența celor doi s-a păstrat, ceea ce explică numărul relativ mic al scrisorilor. Primește de la Klaus Demus mai multe poeme inedite purtând semnătura lui Celan, dintre care trei sunt recente. O deranjează faptul că aceste creații nu au ajuns la ea direct de la autor, ci pe căi ocolite și îl roagă să nu se mai întâmple așa ceva. Mai ales că îi înțelege mai bine versurile decât ceilalți, deoarece în aceste texte îl regăsește pe adevăratul Celan. Mărturisirile femeii îndrăgostite se dovedesc elocvente: „Pentru mine, doar tu contezi, îmi storc creierii îndelung cu asta și-ți vorbesc, îți iau capul străin în palme și aș vrea să-ți înlătur piatra de pe inimă, să-ți eliberez mâna cu crizantemele și să te aud cântând”. Viața i se desfășoară după același program cotidian: lucrează intens și cu succes, bărbații se învârt în jurul ei, dar acest lucru o lasă rece. Din afirmațiile corespondentei nu lipsesc rândurile ce dobândesc o turnură de factură poetică. Iată un bun exemplu: „Tu, frumosul și tristețea se întind peste zilele care trec în zbor”.

 

 

 

Un periplu european în douăsprezece narațiuni (Ioan Nistor), nr.6(169),iunie 2017
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Ioan NISTOR 

UN PERIPLU EUROPEAN

ÎN DOUĂSPREZECE NARAŢIUNI

 

Inspirate din realitatea occidentală şi din viaţa românilor plecaţi din ţară, cele douăsprezece proze ale lui Mihai Matei Nistor (Încolo și încoace, Editura Eikon, 2010, prefață de Hanna Bota) surprind aspecte stridente ale contemporaneităţii, precum drama dezrădăcinării, falsele valori, necunoaşterea sau ignorarea aproapelui, fundamentalismul religios sau propaganda excesivă, orgoliul în exces lipsit de minima raţiune în situaţii tensionate, autovictimizarea, sensibilitatea exagerată generatoare de violenţă în circumstanţe dintre cele mai banale... Şi multe altele, lista ar putea continua, toate acestea fiind prezentate fie într-o notă gravă, fie cu duioşie, cu ironie sau umor, dar mai presus de toate cu spiritul critic ascuţit al unui observator lucid, favorizat de o activitate științifică remarcabilă în „filosofia geografiei”. De menționat că volumul a fost precedat de o plachetă (Mihai M. Nistor, Viața în fugă, Ed. Verba, Baia Mare, 2008), cu un titlu la fel de sugestiv și cu o tematică similară.

De la bun început se impune observaţia că textele incluse în acest volum comunică între ele, având o tonalitate şi o viziune unitare, deconspirând resursele romaneşti ale autorului. Se transmite senzaţia de realitate trăită, paginile devenind nişte documente psihologice despre migranții români din Occident sau chiar nişte semnale demne de luat în seamă de către diverşii decidenţi ai noilor configuraţii sociopolitice europene. Naratorul, Mike, de la Mihai, este un explorator al realităţii, atras mereu de specificul geografic, de detaliile diversităţii umane cu care vine în contact. El vede, aude, se implică, judecă, iar imaginile sunt vii, portretele memorabile, sugestiile devenind convingătoare.

În ceea ce-i priveşte pe ai noştri, migranţii românii, cei ţinuţi un sfert de veac sub obroc şi treziţi pe nesperate în libertatea europeană, ei sunt înfăţişaţi cu obiceiuri şi stângăcii, cu limbajul de acasă, dar şi cu jargonul impus de noile realităţi lingvistice. Protagoniştii apar în diferite ipostaze, în avion, la o bere, la corida, la congrese, prin Veneţia sau Florenţa, pe la vestitele muzee în aer liber ale Italiei... Răzbate pretutindeni drama desprinderii din acel misterios microunivers numit acasă, sentiment de natură ancestrală atât de puternic. Plecarea din ţară e conştientizată abia în momentul transplantării într-un spaţiu nou, care se dovedeşte a fi într-o ordine aproape perfectă, dar lipsit de suflet. „Trimişii”, de voie, de nevoie, în Occident, sunt personaje deosebit de vii, sunt dinamici şi capabili de o adaptare rapidă la exigenţele noului mediu. Domnul Mihalchea, din povestirea cu acelaşi titlu, este un Radu Tulie Teacă al zilelor noastre. Cinstit, că de! aşa stă bine când ieşi în lume, el îşi păstrează candoarea, dar şi manierele provinciale, care, deşi inofensive, stârnesc un inevitabil zâmbet. Mihalchea are sufletul copilului care a fost deprins să facă acasă de toate, dar care, îndată ce e trimis „în sat” la magazin, constată că e nevoie şi de o altă îndemânare, aceea de a fi politicos, adică artificial. Şi asta nu i se pare în regulă. În avion și la aeroport, ghinioanele se ţin lanţ, dar el trece mai departe încrezător, visul său fiind unul extrem de exact şi presant: mirajul miei de lire pe lună şi salvarea din mizerie.

Tematica prozelor este diversă şi incitantă. Fiecare piesă deschide o fereastră spre altceva. Autorul face o radiografie critică lucidă, veridică, bazată pe experienţa directă, a societăţii din Vest. El prezintă un alt fel de Occident decât cel bănuit sau descoperit de personajele sale, unul aflat, dacă s-ar putea spune astfel, şi „mai la vest” decât se prefigura în speranţele lor, aşa cum îl deducem din Pâine acră. Nu lipsesc destinele dramatice, „umiliţii şi obidiţii” ajunşi la periferia societăţii, precum Dorel Butufei din Măturătorul lunii. Tulburătoarea proză Podul soacrei pune în scenă condiţia femeii migrante într-un dialog despre iubire, sex şi puritate. Sensibilitatea, inteligenţa, frumuseţea şi alte calităţi ale femeii nu sunt suficiente, din nefericire de prea multe ori, pentru un traseu existenţial demn. Fluturele propune o meditaţie pe tema religiei și a libertății de a gândi şi despre inabilitatea celor care-și impun agresiv propriile opțiuni. Propovăduirea credinței poate căpăta accente agresive, dar nici replicile nu excelează prin înțelepciune, înțelegere, toleranță. Rădaşca numărul 7 evocă destinul nefericit al unui polonez traumatizat de relaţiile tensionate ale părinţilor şi de pierderea tatălui. În Supa accentul cade pe sursele violenţei, iraţionale, nejustificate, absurde, deoarece de multe ori se bate la porţi deschise, sau unii indivizi comozi se complac în starea de victime pentru a-şi justifica pornirile vindicative ori pur şi simplu din cauza plăcerii bizare de a se complace în nefericire. Nu este uitată nici dramatica încordare a efortului scriitoricesc. Astfel, proza Morfologia oraşelor post-socialiste este o demonstraţie pe viu a dificultăţilor scrisului.

Desigur, autorul atinge şi aspecte grave ale unei istorii româneşti recente, care a generat fenomenul dezrădăcinării. Astfel, în Călare pe Calul Alb dăm peste o confesiune despre renunţarea dramatică la patrie, la familie, despre pierderea unei cetăţenii şi câştigarea alteia, dar şi despre modul superior cum statele civilizate ştiu să ofere demnitate persoanei, încât să-i cultive în modul cel mai natural mândria de a fi cetăţeanul lor. Cât despre cauzele subtile ale rupturii cu “ginta”, iată câteva consideraţii mai mult sau mai puţin subiective, din perspectiva personajului narator, dar demne de a fi luate în seamă: „Am hotărât asta nu pentru că m-aş simţi mai britanic decât român, dar am dorit oarecum să îmi echilibrez viaţa, să mă descotorosesc de statutul de «venitură». Mi-am pierdut de mult încrederea în calitatea de cetăţean, în ideea de naţionalitate şi, la fel ca Joyce, consider că poţi ajunge la adevărata înţelepciune doar dacă poţi renunţa la năvodul triplu format din religie, naţionalitate şi familie. Aceste datorii, aceste loialităţi sunt până la urmă cele care corup judecata omului, deoarece convingerile noastre ne împiedică să ajungem la adevăr, nu dilemele”. Dezrădăcinarea generează derută, nihilism. Drama expatrierii este complexă: „Dar trăim aici pentru că ne este greu să credem sau poate pentru că suntem prea mândri să acceptăm că aici nu este mai bine decât acolo, în locul lăsat în urmă, aşa cum nici acasă nu este mai bine decât aici unde am ajuns. Suntem ca nişte stafii, prinşi între două lumi care ne atrag sau resping în egală măsură, şi pendulăm indecişi în eternul nostru purgatoriu”.

În După-amiaza responsabilităţii, cadrul ales este Barcelona coridelor. Spectacolul uciderii taurilor e văzut cu ochii estetului şi ai cugetătorului care caută în violenţa acestei tradiţii milenare atât arta, cât şi simbolistica unor astfel de atrocităţi. Pe de altă parte, eroii, naratorul şi Ila (Mihăilă), caută să dea sens fenomenului migraționist al momentului, vieţii, banilor pe care-i câştigă cu greu, cu umilinţe uneori. Cei doi se salvează din banalitatea cotidiană dând frâu liber ipotezelor. Prilejul e bun pentru a mai pune de-o vorbă despre specificul naţional, despre mizeria demagogiei lăsate acasă. Iar diagnosticul este exact: „- De aia am plecat, mă Mihai, a continuat, de aia. Că nu am mai putut să suport lipsa de responsabilitate a neamului meu. Crezi că noi, ăştia care plecăm, toţi plecăm numai pentru bani? Crezi că ne e bine acasă şi de aia plecăm? Pe dracu, a zis el şi a mai scos două sticle din lada frigorifică. Ne ducem unde vedem cu ochii pentru că nu mai suportăm batjocura. Nu am plecat, a continuat el vizibil mişcat, pentru că nu mi-a păsat de ţară, aşa cum zic unii. Şi, când mai merg pe acasă, rudele îmi zic: e bine de voi, v-aţi cărat cu toţii şi ne-aţi lăsat aici să dregem singuri lucrurile... Nu, nu am plecat pentru că nu-mi iubesc ţara, ci pentru că  refuz să mi se frângă inima în fiecare zi când o văd cum se chinuie din cauza demagogiei şi a lipsei de responsabilitate”. Diagnoza e corectă, medicamentația e în alte mâini...

Povestirea Este asta o raţă? îl evidenţiază pe portretistul şi amatorul de detalii care este Mihai Matei Nistor. Din câteva linii, el îi individualizează pe comilitonii veniţi din toate colţurile Europei la un congres al geografilor. Şi aici, proza se apropie de evocare, de memorialistică, impresia de autenticitate fiind asigurată. Naraţiunea abordează şi un aspect mai deosebit, familiar naratorului, şi anume cel al filosofiei geografice, dacă aşa ceva există, şi anume nevoia de a privi altfel lumea. După o aglomerare de detalii despre cazare şi despre participanţii la congres (cazați, simbolic, într-un tren din Lund tras pe o linie moartă), ni se oferă o subtilă parabolă a georgianului Şalukvadze despre evoluţie, tinereţe, urbanism, dar mai ales despre incapacitatea omului de ştiinţă de a accepta că, deşi planeta e mereu alta, iar omul vrea mereu s-o transforme, ea rămâne în fond aceeaşi, adică un „cerc strâmt”, cum ar zice Eminescu. Sugestia ex-sovieticului e că, fără o gândire prospectivă, curajoasă, acest „cerc” se poate strâmta și mai mult. Sau, mai grav, poate fi... șters, după cum sugerează el ștergând cercul desenat pe tablă. Oamenii sunt incapabili să accepte că obiectivitatea primează asupra subiectivismului, sau, cu spusele filosofului, că „nu eşti alb pentru că noi credem pe drept cuvânt că eşti alb, ci pentru că tu eşti alb” (Aristotel, Metafizica, IX, 10). Concluziile lui Şalukvadze, venit dintr-o ţară unde dictatura a lăsat urme adânci, merită un bob zăbavă: „Oraşele pe care le studiem sunt oraşe pentru că le credem noi, le definim noi şi le studiem ca atare. Oraşele sunt doar nişte adunături de oameni, dar noi le studiem ca entităţi de sine stătătoare. Pentru progres e nevoie de imaginaţie, iar pentru imaginaţie e nevoie de tinereţe”.

Interesul cititorului este sporit şi de faptul că autorul nu se fixează într-un anumit spaţiu etnolingvistic european. Personajul martor este un peregrin care schimbă mereu peisajul cu nedeclarate intenţii integratoare. Curiozitatea şi admiraţia cititorului se îndreaptă spre capacitatea autorului de a reuni între copertele cărţii o diversitate de culturi şi de limbi. În acelaşi timp, personajele de acelaşi sânge cu naratorul degajă acea maleabilitate unică, specifică românilor, respectiv capacitatea de a se adapta, deturnată de atâtea ori în mod tragic de la valenţele ei fertile, adaptabilitate izvorâtă nu doar dintr-o istorie versatilă, ci, mai presus, din acumulările arhaicităţii, din amprentele civilizaţiei greco-latine şi din creştinism. Senzaţia creată de personajele consângene este că se plimbă prin metropolele apusene cu aceeaşi rapidă dezmeticire pe care o aveau când treceau prin satul vecin, pe la cumetri.

În finalul acestor consideraţii, ar mai trebui reiterat faptul că toate textele au acelaşi personaj, Mike, deopotrivă reporter, narator şi martor, un peregrin singuratic, recognoscibil după „Callatisul” geto-pontic omniprezent – ţigările sale preferate – şi după limbajul uşor afectat de relativa îndepărtare de mediul lingvistic natural. Am în vedere micile neglijențe de limbă care însă dau farmec narațiunii prin lipsa oricărui complex în fața oralității. Prin seifurile sale psihologice dăm mereu de cioburile românismului, de acel „noi” care nu se poate şterge, asemenea amprentelor digitale.

Cu accente memorialistice, teziste sau eseistice, povestirile lui Mihai Matei Nistor amintesc de scrierile exilaţilor români contemporani, dar şi de spiritul lui Dinicu Golescu sau Ion Codru Drăguşanu, fiind, dincolo de ficţiunea bănuită, un periplu incitant prin paradisul occidental, cel visat decenii la rând de protagonişti, devenit apoi realitate palpabilă pentru ei şi pentru naratorul martor, savurat cu nesaţ, dar şi judecat aspru. Am putea spune că, în relaţia cu Occidentul, cititorul e dus la plimbare nu numai prin umbra răcoroasă a parcurilor sclipind de curățenie, ci şi prin praful piețelor şi prin scaieţii potecilor, unde dă peste ţânţarii şi furnicile realităţii.

Încolo și încoace e un fragment din oglinda societăţii europene contemporane care ne integrează și pe noi, românii, o carte-document care trezește interes, o scriitură care ține treaz interesul şi întărâtă imaginaţia.

Verva și umorul când fin, când grosier, viziunea, imaginația şi ochiul foarte atent la „materia” realităţii pe care o străbate per-pedes, toate acestea anunţă, putem spera, un viitor roman picaresc.

 

 

 

Titu Maiorescu și Junimea (Săluc Horvat), nr. 6(169), iunie 2017
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Săluc HORVAT 

TITU MAIORESCU ȘI JUNIMEA

(15 FEBRUARIE 1840 - 18 IUNIE 1917)

 

          Cei peste 150 de ani care au trecut de la nașterea Junimii și a „Convorbirilor literare” nu au șters puternicele urme lăsate de acestea în viața culturală și literară a României. Influențate de apariția și de promovarea unor idei novatoare și mai ales de vocile puternice ale marilor scriitori care au marcat aceste momente, operele de valoare care s-au scris au făcut ca această perioadă să rămână ca una dintre cele mai interesante epoci în cultura noastră.

          În rândul personalităților care își leagă numele de Junimea și de revista „Convorbiri literare”, Titu Maiorescu ocupă un loc aparte prin ceea ce a însemnat acesta. În toamna anului 1862, sosea în Iași „un tânăr distins prin ținuta și superioritatea atitudinilor sale, care se impunea de la prima vedere”. Tânărul se numea Titu Maiorescu, care, după ce a urmat studii strălucite în școlile din Viena, Berlin și Paris, venea să ocupe Catedra de filosofie și logică a Universității ieșene. Animat de vocație, tânărul profesor a reușit în scurt timp să intre în atmosfera culturală a Iașiului, să adune în jurul lui un grup de intelectuali de elită, ce se aflau în acele vremuri în orașul de pe Copou. Între aceștia: Iacob Negruzzi, P. P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, toți cu studii prin universitățile Europei. În timp, s-a alăturat un șir întreg de personalități ale vieții literare, științifice, istorice și filosofice și mai ales marii scriitori care vor marca istoria noastră literară. Împreună cu aceștia, Maiorescu va pune bazele societății Junimea și apoi ale revistei „Convorbiri literare”, va aduna cele mai alese spirite ale culturii și literaturii române, Iașiul devenind cel mai important și mai elevat centru cultural al țării. Într-o scrisoare trimisă surorii sale, datată 26 martie 1863, Maiorescu o informa: „Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai valabile elemente din Iași: Rosetti, Carp, Pogor sau Negruzzi, toți cu doctorate în Germania și Franța”.

          Constituită ca o „societate literară fondată pe comunitatea de idei a unor tineri dornici de a da un alt curs culturii române”, Junimea a fost o adunare privată de iubitori de literatură și știință, de iubitori sinceri. Întâmplarea a făcut ca cei dintâi membri să fie înzestrați nu numai cu o cultură vastă din domenii diferite, ci și cu harul creației și nu cu mai puțin spirit al dialogului și al umorului. Așa se face că multe dintre întrunirile Junimii se transformau în reale spectacole de voie bună.

Începuturile Junimii au pornit de la acele „prelecțiuni” populare, conferințe rostite în public și care s-au bucurat de o largă audiență, cele mai multe fiind susținute de Maiorescu. Prelecțiunile au continuat și după venirea lui Eminescu la Iași. În 14 martie 1876, Eminescu, îmbrăcat în fracul protocolar, susținea în fața unui public numeros prelegerea pe tema Influența austriacă asupra românilor din Principate, text care va fi publicat în „Convorbiri literare”. În acesta se regăsesc ideile sociale, politice și economice pe care Eminescu le va dezvolta în publicistica de mai târziu.

La 1 martie 1867, din inițiativa lui Iacob Negruzzi și în redacția lui, pe care o va deține timp de 27 de ani, apare revista „Convorbiri literare”, a cărei doctrină va fi dată de Titu Maiorescu, determinând un curent literar care a dus la Direcția nouă în poezia și proza română.

Activitatea lui Titu Maiorescu în cadrul Junimii și al „Convorbirilor literare” este importantă și a cunoscut forme diferite, de la ciclul de conferințe populare, cu care și-a început  Junimea activitatea, la lectura textelor în cadrul ședințelor sau la stabilirea unor concepte critice asupra creației literare, multe din opiniile sale regăsindu-se în comentariile directe sau în studiile sale critice publicate. Între acestea amintim: O cercetare critică asupra poeziei românești de la 1867; În contra direcției de astăzi în cultura română; Direcția nouă în poezia și proza română; Eminescu și poeziile lui ș.a. Rolul avut de Titu Maiorescu în cadrul Junimii și al „Convorbirilor literare”, mai ales în perioada ieșeană, a fost unul hotărâtor, atât prin spiritul său critic, cât și prin preocupările sale de promovare a unei literaturi valoroase.

Un loc aparte în activitatea Junimii îl ocupau ședințele săptămânale, animate de discuții pe marginea unor idei de principiu din sfera esteticii, a filosofiei, a literaturii, a filologiei (precum cele referitoare la ortografia limbii române). Intervențiile aveau o înaltă ținută intelectuală. Exigență sporită se întâlnea în cazul creațiilor literare prin care se dorea exprimarea virtuților naționale. Spiritul critic era adesea dus până la cele mai subtile ironii.

Maiorescu, filosof, critic și estet care a dat culturii române o „direcție nouă”, a știut să-și adune în jurul lui nume precum Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Goga sau Sadoveanu, dând dovadă de sensibilitate critică și de erudiție estetică. În lecturile din cadrul Junimii, Maiorescu s-a impus prin vocea lui caldă și muzicală, cu care își încânta auditoriul, uneori lecturile sale ridicând valoarea textului citit. Într-una din evocări se spunea: „Am auzit de câteva ori pe Maiorescu citind versuri: avea un glas muzical, o intonație cum rar se întâlnea, care făcea din el cel mai bun cititor al «Convorbirilor...»”. Se spunea că, atunci când avea în mână textul unei poezii, o trecea o dată, de două ori pe sub ochi, apoi o citea cu glas tare. Doar Eminescu îl concura la lecturi, care citea în lipsa maestrului sau după ce acesta a plecat la București. De asemenea, se zice că la un moment dat Maiorescu a citit o proză pe care auditorul o considera de mare valoare, propunând ca aceasta să fie publicată într-un număr festiv al „Convorbirilor...”. La apariție, proza n-a mai întrunit acele aprecieri, fapt din care s-a dedus că lectura lui Maiorescu i-a dat valoare.

Maiorescu a fost prețuit și adulat de mulți dintre cei din jurul lui. În general, când se vorbea despre el, se insista asupra inteligenței lui sclipitoare, asupra vastei sale culturi, asupra neîntrecutului talent de povestitor, asupra minunatelor sale calități de profesor. Pe lângă toate acestea, sub aparența unei firi reci și echilibrate se ascundea un suflet bun și duios. Nu întâmplător lui Maiorescu i se spunea „rege al gândirii” sau „maiestrul maieștrilor”.

Într-un articol publicat în revista „Viața” (12 decembrie 1893), Al. Vlahuță îi schița lui Maiorescu următorul portret: „Talie mijlocie, conformație puternică, figură calmă, de o severitate impunătoare. În vorbă și în privire, în gest, păstrează totdeauna aceeași măsură și siguranță a omului care se observă și se simte stăpân pe el. O bogată cultură științifică și literară dă acestei naturi așa de bine înzestrate o distincție și superioritate remarcabilă. Maiorescu e un neîntrecut cunoscător în tot ce e artă. El știe să admire din tot sufletul ce e frumos, chiar dacă opera ar veni de la un om care i-ar fi urât”.

P. P. Carp, unul din ctitorii Junimii, adresându-i-se lui Maiorescu cu ocazia împlinirii a șaptezeci de ani, spune: „Tu, Titule, ai fost cel mai luminat reprezentant al generației noastre și de aceea te-am urmat, fiindcă ai crezut și ai luptat și numai noi știm cât ai suferit. Te-am urmat fiindcă tu ca psiholog ți-ai dat seama că, dacă știința nu e niciodată mediocră, mediocritatea va să fie totdeauna știință. Te-am urmat nu numai că ai fost un nume, o minte luminoasă, nu numai un mare talent, dar și un mare caracter”.

Însă Maiorescu a fost tot atât de puternic contestat și criticat pentru ideile sale și pentru planul criticii literare, pentru modul de receptare a valorilor. „Noua direcție” a lui Maiorescu, introdusă în Junimea și în „Convorbiri literare”, a produs multe adversități și polemici împotriva societății și a scriitorilor. Iacob Negruzzi, cu spiritul său sarcastic, drept reproș adus lui Maiorescu îi dedică, la una din întâlnirile aniversare ale Junimii, următoarea anecdotă ironică: „Maiorescu blestemat,/Cine dracu te-a-ndemnat/Într-o zi nefastă nouă/Să scornești Direcția nouă?/Vai, acest cuvânt pocit/Pe noi toți ne-a prăpădit”.

Maiorescu nu va scăpa de ironiile și de hărțuielile adversarilor săi politici, aceștia înscenându-i un proces calomnios, legat de o anumită comportare imorală în vreme ce era profesor la Școala Centrală de Fete din Iași. Chiar și junimiștii îi spuneau din când în când „Centrala”. Când, într-un discurs la un dineu, Maiorescu l-a numit pe Vasile Alecsandri „regele poeziei”, C. Missner l-a acuzat de „lès magestrate”.

Următoarea istorioară este una pe cât de banală, pe atât de hazlie. Maiorescu se afla în tren. Stând la geamul vagonului, pălăria i-a fost suflată de vânt. Coborând în gară cu capul descoperit și cu valiza în mână, a fost recunoscut de către trecători, care, știindu-l pedant în ținută, au crezut că s-a întâmplat ceva cu „maiestrul”. A doua zi, Bucureștiul vuia că Maiorescu ar fi înnebunit. În plus, unii dintre colegii săi din Parlament l-au provocat a doua zi să țină un discurs. Ceea ce s-a și întâmplat, Maiorescu rostind cuvântarea cu aceeași vervă oratorică, dovedind că zvonul era fals.

Junimea nu a fost doar o societate literară. La vechile ședințe ale Junimii se cultiva nu numai literatura, ci și istoria, științele politice și filosofice, precum și muzica. La acea vreme nu era în Iași salon în care să nu fie și muzică. Așa se face că nu de puține ori ședințele Junimii s-au transformat în reale concerte.

Atmosfera artistică a a Junimii era deosebită. Cât de interesante erau ședințele în care, alături de pianistul N. Burghele, luau loc, pe rând, la pian,
Th. Rosetti, Carp, dr. Kremnitz! Maiorescu cânta și el la două instrumente: flaut și violoncel. De fapt, majoritatea junimiștilor era iubitoare de muzică. Alecsandri cânta la orgă, Petre Carp la pian, Iacob Negruzzi la flaut, A. D. Xenopol la pian etc.

 

În întreaga ei existență, Junimea a fost preocupată de promovarea culturii, căreia i-a subordonat literatura. Deși nu a avut o ideologie perfectă și unitară, societatea s-a remarcat prin coeziunea spirituală a tuturor membrilor săi. Până și marile personalități, cu o operă distinsă, au acceptat supremația Societății Junimea și mai ales a lui Titu Maiorescu, a cărui personalitate a constituit un liant al întregii grupări.

Daniela Sitar-Tăut în dialog cu George Achim (I), nr.6(169),iunie 2017
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

în dialog cu George ACHIM (I)

 „CA ROMÂN, ÎMI VĂD CONDIȚIA DE EUROPEAN

PRECUM PAȘOPTIȘTII: BINE ÎNFIPT ÎN SOLUL PATRIEI”

 

Daniela Sitar-Tăut: Domnule Profesor, v-am întâlnit cu ceva ani în urmă, într-un loc în care păreați plantat greșit, ‒ cancelaria Școlii Profesionale Nr. 10 din Carei, școală la care predați limba și literatura română. Cum v-ați rătăcit acolo?

George Achim: N-aș spune că eram chiar „rătăcit” pe acolo, dragă Daniela, deși din afară putea părea astfel. Se întâmpla în anul 1983, aveam douăzeci și trei de ani și eram proaspăt absolvent al Facultății de Filologie. Primisem repartiție, cum se întâmpla pe atunci, la școala din Carei pe care ai pomenit-o. Avusesem o medie mare la absolvire și mă puteam considera norocos că ajunsesem într-un oraș (dintre cele mici, căci orașele mari erau, de o vreme, strict interzise absolvenților!) și nu prin noroaiele vreunui sat uitat de lume, cum s-a întâmplat cu atâția alți colegi de generație. Sigur, norocul ăsta putea părea relativ, căci școala de care vorbim era o școală de meserii, pentru elevi cu diferite dizabilități intelectuale sau motorii, într-un cuvânt, elevi cu intelect la limită, venind de obicei din familii modeste și nefericite. Descris în acești termeni, peisajul nu părea prea atrăgător, ba chiar ar fi putut induce o anume oboseală și gânduri depresive. Dar eram în faza cea mai exuberantă a juventuții mele, eram tânăr, plin de energie și cu o irepresibilă dorință de a realiza ceva important, indiferent unde aș fi ajuns să-mi fac meseria. Pe scurt, eram hotărât de a sfinți locul, iar locul nu era deloc atât de neprietenos sau de neatrăgător, precum ar putea părea astăzi. Las la o parte frigul pe care l-am îndurat în iarna geroasă a anului 1984, într-un oraș care avea condiții foarte precare de încălzire (petreceam ore întregi, împreună cu alți colegi mai tineri și cu veșnicii mâncători de semințe, la cinematograful municipal, pentru că acolo, deși sala era îmbâcsită, era ceva mai cald și ne dezmorțeam oasele) și-mi amintesc cu jind și nostalgie de anii aceia, ca de dulcea pasăre a tinereții.

La școală, dincolo de obligațiile oficiale, unele absurde, impuse de dogma oficială, exista o anume complicitate în încercarea de a rezista în fața absurdului și a asaltului ideologic, o atmosferă de prietenie, înțelegere și întrajutorare, pe care cu greu le mai regăsim astăzi. Sigur, nu ne puteam eschiva de la a îndeplini anumite cerințe obligatorii, dar o făceam – vorba unui cunoscut banc – cu infinit dezgust, făcându-ne complice și subversiv unul altuia cu coada ochiului. Activiștii și politrucii erau deoparte și erau relativ puțini, pe oportuniști și pe turnători în general îi cunoșteam și îi disprețuiam, dar între noi ceilalți erau o solidaritate, o camaraderie și o frondă de grup care însemnau în fond o formă de rezistență tacit consimțită și împărtașită. Citeam cărți pe care le schimbam cu prietenii cei mai buni, ascultam discuri pe care unii le aduceau din Iugoslavia, foloseam deodorante și ne îmbrăcam cu haine aduse din Ungaria, luam parte la petreceri zgomotoase în viile celebre ale Careiului, unde fiecare familie onorabilă avea câte o casă de vacanță. Pe scurt, găsisem, în cuprinsul marasmului generalizat pe care-l trăiam, o oază de libertate interioară care a fost pentru mulți și un liman salvator. Pe atunci, fiecare își salva (sau își vindea ori amaneta!) sufletul, conștiința sau propria sensibilitate, după cum putea ori îl duceau principiile, onoarea, mintea sau fantezia. Eu am făcut-o în felul în care îți povestesc și consider că acel prim an al meu de profesorat rămâne o experiență de care îmi aduc cu plăcere aminte. Am rămas definitiv legat sentimental de acel oraș. Când am împlinit cincizeci și cinci de ani, mi s-a organizat o mică sărbătoare acolo, o festivitate la celebrul castel Karoly, acum refăcut, unde pe vremuri alcătuisem o mică trupă de teatru care a jucat Cântăreața cheală, de Ionescu. După treizeci de ani am regăsit aceeași atmosferă și patina de duioasă și calmă provincie chezaro-crăiască. Deci, privind retrospectiv, aș spune că nu eram nicidecum rătăcit, ci eram într-o etapă necesară din traseul propriei mele deveniri, eram o părticică dintr-un puzzle ale cărui logică și configurație au devenit evidente doar odată cu trecerea anilor.

 

D.S.-T.: În perioada 2008-2012 ați funcționat ca Gastlektor la Universitatea din Viena, Institut for Romanistik. De fiecare dată când mergeam la București, la Institutul Limbii Române, doamna Marcela Mateescu releva magnitudinea evenimentelor culturale organizate de dumneavoastră acolo.

G.A.: Îmi pui niște întrebari tip bungee-jumping, dragă Daniela, pentru că mă obligi să fac un salt neașteptat în timp, întinzând coarda retrospecției peste alți aproape treizeci de ani...

Așadar, de la Carei la Viena. Adică de la periferia unei lumi central-europene, în chiar centrul ei organic. Aș spune că uneori subconștientul nostru trimite semnale foarte ciudate, premonitorii poate. Uite, de pildă, în contextul de care vorbeam: nu mă gândeam vreodată că voi ajunge să predau la Universitatea Viena (în treacăt fie spus, instituția a fost întemeiată în anul 1365, cam pe vremea „descălecatelor”, adică a întemeierii Țărilor Românești). Nu făcusem studii de germanistică și vorbeam limba net sub nivelul celorlalte limbi străine pe care le cunosc. În decursul anilor însă au apărut, în ceea ce mă privește, câteva vagi aluzii și sugestii vieneze, aparent inexplicabile. Astfel, pe coperta cărții mele de versuri din 1994, Dinspre ieri spre nicăieri, apărută la Editura Dacia, excelentul grafician Călin Stegerean a ales imaginea stilizată a celebrului carusel din Praterul vienez, iar mai apoi, în 2007, o carte de critică de data aceasta, Răsfățuri și melancolii, era însoțită pe copertă de o compoziție grafică bazată pe pictura lui Klimt. După care, în anul 2008 am ajuns la Viena, la Institutul de Romanistică și am rămas patru ani acolo.

 Există o deja îndelungată tradiție în studiul limbii române la Viena, ale cărui baze au fost puse încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea de romaniști celebri precum Adolf Mussafia sau Wilhelm Meyer-Lubke. După cum există, fără îndoială, și o „Vienă românească”, temeinic stratificată în timp, începând cu aceea aulică a dârzului și nefericitului episcop Inocențiu Micu Klein, continuând cu aceea iluministă a lui Petru Maior și Ion Budai Deleanu, absolvenți ai Colegiului Oriental „Sfânta Barbara”. Mai târziu îi regăsim aici pe George Barițiu, unul dintre primii deputați români, trimiși de către ardeleni în capitala Imperiului, după revoluția de la 1848, pe Al.Vaida Voievod, medic cu clientelă serioasă și om politic de anvergură, pe Aurel C. Popovici, prietenul și sfătuitorul de taină al Arhiducelui Franz Ferdinand, cel asasinat la Sarajevo, în 1914. Reamintesc că Popovici, lugojan de baștină, scrisese în 1906 o amplă analiză politologică, intitulată Statele Unite ale Austriei Mari, în același timp un ambițios și îndrăzneț proiect politic care se bucura de susținere din partea Kronprinzului. El vedea realizându-se unitatea națională a românilor tocmai în cadrul unui astfel de proiect federativ, în care putea fi antrenat și Regatul român.  Asasinatul din capitala bosniacă, din fatidica zi de 28 iunie, a spulberat însă toate aceste planuri.

Pe de altă parte, avem o prodigioasă Vienă românească, literară și artistică, intelectuală și culturală, din care nu lipsesc Maiorescu, Eminescu (secretar al „României June”, foarte activa asociație studențească a tinerilor români aflați la studiu în Alma Mater Vindobonensis), Ioan Slavici (o vreme, președintele aceleiași asociații), Ciprian Porumbescu și George Enescu, Lucian Blaga și Aron Cotruș (studenți în capitala Imperiului și diplomați în capitala Republicii Austria, în anii 30), Traian Grozăvescu și Maria Cebotari, cu succese fulminante pe scena muzicală. Mai târziu – Vintilă Ivănceanu, Ioan Holender și foarte mulți alții, oameni de cultură și de știință din diferite domenii, precum Vincențiu Babeș.

În plus, aș aminti două episoade istorice foarte spectaculoase, deși mai puțin cunoscute în afara unui cerc de istorici specializați, pe care le-am regăsit sugerate sau evocate de către Viena culturală în anul 2008, când se împlineau nouăzeci de ani de la abdicarea împăratului și proclamarea Republicii, la 26 octombrie 1918. În acele zile de toamnă, marasmul, foamea și disperarea cuprinseseră Viena, după patru ani de război crâncen și devastator, iar spiritele erau încinse de idei socialiste și revoluționare, adesea anarhice. Se prăbușea, cu scrâșnet și durere, în incertitudine și haos, o întreagă lume ale cărei rosturi și mecanisme de funcționare păreau foarte stabile până cu puțin timp înainte. Aflăm despre tragismul acelor zile în primul rând din romanele lui Joseph Roth, dar și din evocarea lui Blaga din Hronicul și cântecul vârstelor. Așadar, în acele momente de cumpănă, când autoritatea statală se prăbușea, când toate resorturile politice și administrative intraseră în stare de descompunere, iar degringolada și nesiguranța amenințau să se instaleze definitiv, orașul a fost salvat de la jaf și anarhie de câteva regimente de ardeleni care se întorceau de pe frontul italian, sub autoritatea marelui om politic Iulian Maniu, locotenent în uniformă, care revenea și el din tranșeele de la Piave și Doberdo. Acei români ardeleni au salvat capitala de la jaf și distrugere, păstrând ordinea și legea acolo. Poate că ar fi nevoie, atunci când ne raportăm români fiind la Viena, ca la unul dintre marile centre de iradiație culturală și politică a Europei, să ne amintim și să ne identificăm în primul rând cu ei, românii ardeleni păstrători de lege și ordine în capitala imperială, și nu cu atât de evocații mâncători de lebede, de la începutul anilor 90!

Alt episod pe care l-am văzut evocat de o expoziție, deschisă la muzeul Belvedere, cam în același timp. În anul 1908, împăratul Franz Josef sărbătorea șaizeci de ani de domnie, Viena îl omagia printr-o grandioasă expoziție universală. La festivitățile inaugurale, făcute cu ceremonial fastuos și paradă militară, bătrânul împărat care, ca un adevărat soldat, a rămas în picioare pe toată durata ceremoniei, a primit defilarea armatei și omagiul delegațiilor din toate provinciile coroanei. Era emoționant să îi vezi, în filmarea de epocă, pe țăranii români din Banat, Făgăraș sau Maramureș, în portul lor de sărbătoare, cu căciulile în mâini, trecând prin fața tribunei oficiale și a „drăguțului” de împărat căruia i-au stat alături la urcarea pe tron, în furtunoasele evenimente ale anului 1848.

Cunoscând această zestre fabuloasă, tot ceea ce am făcut eu în anii în care am fost profesor acolo a fost să readuc în atenția studenților, a specialiștilor – îndeosebi cei din domeniul romanisticii – și finalmente a publicului vienez, câteva din caratele acestor personalități și legătura lor intimă cu mediul cultural matricial al Vienei intelectuale. Tinerii ardeleni, bucovineni și bănățeni de până la 1918 au găsit aici un sol germinativ deosebit de fecund pentru formarea și împlinirea lor spirituală, un Bildungsepoque care le-a marcat hotărâtor tinerețea și devenirea. Înțelegem atunci lamentoul nostalgic al poetului: „Cu măsurile ei blânde,/Cu isonul: harum-horum,/Ne primea în a ei brațe,/Alma Mater philistrorum./(...) Cu evlavie cumplită/Înghițeam pe regii libici./Unde sunt acele vremuri?/Te întreb, amice Chibici”.

 

D.S.-T.: Ce diferențe majore ați perceput între studenții dumneavoastră de la Viena și cei de aici? Sau între sistemul universitar de acolo și cel din România? Studenții pe care i-am avut eu la Universitatea Comenius din Bratislava erau mai modești, dar onești, fără fartiții și foarte disciplinați, binecrescuți.

G.A.: Munca la catedră mi-a prilejuit în anii vienezi constatarea că se petrece un rapid proces de egalizare între sistemul de învățământ de tip occidental și cel, mult mai așezat și mai conservator, din Răsăritul Europei, nu neapărat în avantajul acestuia din urmă. O comparație la îndemână între nivelul intelectual și profilul cultural al studentului român de acum zece ani (între timp lucrurile s-au schimbat mult și la noi, și nu în bine!) și cel al studentului occidental (vienez, în speță, dar și bavarez sau italian, de pildă) era, în opinia mea, în avantajul celui dintâi: un mai mare bagaj cultural, o cultură mai polisistemică și mai organic asimilată. Din păcate, între timp, aceste atuuri au început să se devalorizeze rapid și la noi, preferându-se o cultură a fragmentului și o gândire de tip croșet cultural. Studentul din Vest are, prin forța contextului cultural în care trăiește, o mai mare dezinhibiție (chiar dacă ea uneori frizează superficialitatea) în fața unor spații sau fenomene culturale și o mai mare mobilitate de mișcare, dată în principal de susținerea financiară pe care Universitatea o acordă studenților ei. Când ai posibilitatea, de exemplu, să studiezi limba spaniolă și în varianta ei castiliană, la Saragoza, și în varianta ei gallego și în cea sud-americană sau caraibeană, dobândești, în mod natural, o dezinvoltură și o siguranță de sine pe care studentul român, privat multă vreme de astfel de oportunități, nu le are întotdeauna. El are, în schimb, seriozitatea și rigoarea livrescă pe care ți le dă întotdeauna biblioteca și numai rareori călătoria.  În rest, aș vrea să mai amintesc de statutul bine consolidat al profesorului, căruia i se pun la îndemână mijloacele materiale și administrative pentru a cerceta, a călători, a face studiu de teren, a participa la manifestări științifice internaționale. Profesorul de universitate are un statut de reputație și recunoaștere publică pentru care colegii lui români ar trebui să fie invidioși și ar trebui să lupte să-l obțină la rându-le. Un întreg aparat administrativ (secretară, documentariști, bibliotecar) este în serviciul profesorului pentru a-l ajuta să-și pună în valoare capacitatea intelectuală ori abilitățile didactice și să producă idei sau opere. Frisonez acum, când mă gândesc, prin comparație, la felul în care sistemul birocratic administrativ românesc îl controlează și îl obstaculează adeseori pe profesor, considerându-se (vorbesc de acest sistem) îndrituit de a-l cenzura sau de a-i amenda acțiunile.

Din păcate, sistemul universitar occidental păcătuiește adesea prin creditul excesiv pe care-l acordă unui concept care, supralicitat și absolutizat, poate deveni nociv și inhibant:  corectitudinea politică. Pentru intelectualul din Estul european, care decenii în șir s-a luptat cu constrângerile aberante ale dogmei ideologice, corpusul de cerințe restrictive și imperative care îi cenzurează și standardizează expresia îi aduce aminte de discursul șablonard al gândirii captive și de limba de lemn a narativului ideologic oficial. Pe bună dreptate te întrebi care a fost sensul rezistenței prin cultură, un preț foarte greu plătit uneori, al atâtor generații de intelectuali din Est dacă, după traversarea deșertului, constați că orweliana poliție a gândirii găsește resurse să se camufleze insidios, iar marxismul cultural, la fel de intolerant ca și cel economic, pare a-și fi trecut în cont o însemnată victorie de etapă.

Printre multe admirații și uimiri entuziaste, contactul cu Occidentul a însemnat pentru mine și vindecarea de multe iluzii. După câțiva ani petrecuți acolo, a început să-mi fie foarte dor de acasă. Cred că asta se întâmplă cu foarte mulți dintre cei plecați, deși foarte puțini au curajul sau onestitatea să o recunoască. Eu îndrăznesc să o spun răspicat, precum pașoptiștii: nu poți fi european decât adânc înfipt în solul patriei tale. Văd astăzi mulți intelectuali sau tineri care vor să-și asume o identitate europeană, în primul rând prin renunțarea instantanee la condiția de român, prin autoblamare și o vinovată relativizare a tuturor valorilor naționale.

 

(Continuarea în numărul următor)

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1 - 10 din 1863

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.