top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Viața culturală, nr. 4 (179), aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

 

CĂRȚI ȘI REVISTE

PRIMITE LA REDACȚIE

 

CĂRȚI:

• Aurel Sasu, Liliana Burlacu, Doru George Burlacu, Politică și cultură, antologie, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016;

• Aurel Sasu, Cum mor scriitorii români, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2017;

• George Vulturescu, Ștefan Aug. Doinaș. „Tiparele eterne” și poetica orizontalității, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018;

• Mircea Petean, Nerostitele noi poeme ligure, Editura Limes, Florești, 2018;

• Rodica Lăzărescu, Semne de carte, volumul III, Editura Corgal Press, Focșani, 2017;

• Menuț Maximinian, Cărți și contexte critice, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2017;

• Menuț Maximinian, Crucea nopții, versuri, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018;

• Grigore Arbore, Apa de zăpadă, antologie, versuri, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017;

• Aurel Codoban, Jurnalul „Amurgului iubirii”, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018;

• Ioan V. Moldovan, Noi nu mergem la război, proză, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.

 

REVISTE:

• „România literară”, nr. 14, 15, 16-17/martie, aprilie, București;

• „Orizont”, nr. 3/martie, Timișoara;

• „Tribuna”, nr. 373, 374/ martie, aprilie, Cluj-Napoca;

• „Arca”, nr. 1-2-3/2018, Arad;

• „Familia”, nr. 2/februarie, Oradea;

• „Litere”, nr. 3/martie, Târgoviște;

• „Scriptor”, nr. 3-4/martie-aprilie, Iași;

• „Boem@”, nr. 107, 108, 109/ ianuarie, februarie, martie, Galați;

• „Caiete Silvane”, nr. 3/martie, Zalău;

• „Ateneu”, nr. 583/martie, Bacău;

• „Acolada”, nr. 3/martie, Satu Mare;

• „Apostrof”, nr. 4/aprilie, Cluj-Napoca;

• „Steaua”, nr. 3/martie, Cluj-Napoca;

• „Ramuri”, nr. 4/aprilie, Craiova;

• „Neuma”, nr. 3-4/martie-aprilie, Cluj-Napoca;

• „Orizont literar contemporan”, nr. 1/ianuarie-februarie, Iași;

• „Cronica satului Desești”, nr. 7/aprilie, Desești.

   

   

ALEGERI ÎN FILIALA CLUJ A USR

 

            Joi, 19 aprilie, la sediul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, au avut loc alegeri pentru funcția de președinte al filialei, pentru Comitetului de conducere al acesteia și pentru reprezentantul ei în Consiliul Uniunii.

            În urma votului secret, au fost aleși:

• președinte – Irina Petraș;

• Consiliul de conducere  – Irina Petraș, Doina Cetea, Adrian Popescu, Ion Cristofor, Ovidiu Pecican;

• reprezentant în Consiliul Uniunii – Ovidiu Pecican.

            Din cei 296 de membri ai Filialei, au participat la vot 150.

 

 

Structură și roman - I (Gheorghe Glodeanu), nr. 4(179), aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe GLODEANU

STRUCTURĂ ȘI ROMAN (I)

            În 2003, la Editura Casa Cărții de Știință, a văzut lumina tiparului volumul intitulat Structuri mitice în proza contemporană de Elena Abrudan. Inițial teză de doctorat, lucrarea beneficiază de o bibliografie demnă de remarcat. În esență, investigația conține două secțiuni simetrice: una teoretică, intitulată Poetica mitului, și una aplicativă, denumită Sub semnul realismului magic. La acestea se adaugă Concluziile finale ale lucrării. Principalele idei directoare ale demersului întreprins de către Elena Abrudan au fost expuse în Argumentul cărții. Autoarea este de părere că „ascensiunea imaginarului” reprezintă „una din trăsăturile marcante ale sensibilității contemporane”. Într-o realitate ostilă, refugiul în imaginar are un vădit rol compensator, fenomen ce se amplifică și mai mult în perioadele de criză. Exegeta relevă faptul că imaginarul are propriile sale structuri și niște principii de evoluție specifice. Pe de o parte, Elena Abrudan remarcă persistența structurilor, a temelor și a modelelor. Pe de altă parte, ea recunoaște că acestea cunosc un permanent proces de reelaborare, care are drept consecință adaptarea lor la realitățile existenței cotidiene. În viziunea autoarei, „arhetipurile fuzionează în structuri dinamice care au o semnificație universală”. Acestea trădează o anumită „fixitate structurală”, manifestată „oriunde și oricând”. Demersul relevă faptul că „omenirea și-a păstrat credința într-o realitate de esență superioară”, în măsură să dirijeze lumea materială, dar și speranța în viața de dincolo de moarte. Omul își manifestă uimirea în fața diversității lumii, dar și-a exprimat dorința de a asigura unitatea și coerența ei. Nevoia de structurile arhetipale aparținând unui fond comun – menționează autoarea – se manifestă în imagini concrete. Imaginarul se impune drept o altă realitate, care nu este cu nimic mai prejos decât realitatea tangibilă. În mod elaborat, el își face resimțită prezența prin mituri, religii, utopii, ficțiuni literare, ipoteze științifice. Mitul este considerat conceptul cel mai folosit atunci când se vorbește despre imaginar. El este prezent în toate domeniile vieții, fie ca purtător al sacrului, fie în mod desacralizat. Mitul modern este considerat un continuator firesc al mitului tradițional. Este vorba de povestirea văzută ca o structură formală, de prezența sacrului, de existența forțelor supranaturale și a personajelor fabuloase.

            Elena Abrudan vorbește apoi de faptul că prezența mitului în literatură cunoaște o multitudine de forme. În secolul XX, asistăm chiar la elaborarea unor veritabile „metode de folosire a motivelor, personajelor și imaginilor mitice”. Pe lângă reluarea subiectelor tradiționale, apar și numeroase reinterpretări creatoare ale marilor teme ale antichității. În acest sens, sunt amintite o serie de creații, precum Muștele de Jean Paul Sartre, Euridice și Antigona  de Jean Anouilh, Antigona de Bertolt Brecht. Autoarea este de părere că, până în secolul XX, literatura a evoluat sub semnul demitologizării. Desigur, afirmația trebuie privită în mod nuanțat, deoarece arta a impus și înainte câteva mituri foarte importante, cum ar fi cel al lui Don Juan sau cel al lui Don Quijote. Fapt cert însă, secolul XX aduce cu sine o puternică redescoperire a miturilor. Autori precum Franz Kafka și James Joyce recurg la mitologizarea vieții banale, prozaice. O altă manieră a proiecției în fabulos este identificată în „jocul ironic cu imaginile mitologice tradiționale”. Bazându-se pe constantele arhetipale ale existenței omenești, în mod frecvent, scriitorii își creează – spune autoarea – un sistem propriu de mitologeme, ceea ce îi apropie de parabolă. O asemenea modalitate a mitologizării este identificată la scriitori precum A. Platonov, Thomas Mann și H. Hesse. Alți autori introduc motive și personaje mitologice în proza realistă. Este vorba de creatori precum Thomas Mann și John Updike. O altă direcție este întruchipată de mitologizarea evenimentelor și a marilor personalități istorice sau chiar a personajelor literare. În acest sens, sunt amintiți o serie de eroi reali sau livrești, precum: Napoleon, Cezar, Antoniu și
Cleopatra, Henric al IV-lea, Faust, Mefisto, Margareta, Don Juan, Don Quijote, Hamlet, Othello, Elena, Orfeu etc. Afirmația este adevărată, dar mitologizarea celor mai multe dintre aceste personaje a început înainte de secolul XX. Exegeta relevă apoi faptul că, în secolul al XIX-lea, sinteza mijloacelor mitologizării artistice poate fi identificată doar în Faustul lui Goethe. În ceea ce privește proza contemporană, procedeul poate fi întâlnit în câteva romane celebre, precum Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov și Un veac de singurătate  de Gabriel García Márquez.

            Mitologizarea artistică presupune reinterpretarea subiectelor și a imaginilor mitologice tradiționale din perspectiva actualității, a prezentului. Fenomenul poate ajunge până la parodie, travesti, antimit sau stilizare mitologică. De aici recursul la metaforele mitologice. Prezența constantă a miturilor în literatura universală vine să demonstreze faptul că marii scriitori sunt și mari creatori de mituri. Fapt cert, reelaborarea temelor și a motivelor mitice reprezintă o constantă a literaturii. Chiar și în postmodernism, unde accentul se deplasează însă de pe mitizare pe un puternic fenomen invers, de demitizare parodică.

            Studiul realizat de către Elena Abrudan se concentrează, cu predilecție, „pe reliefarea și analizarea dimensiunii spațio-temporale și a structurii inițiatice”. În privința temporalității, lucrarea vizează prezența în opere a unor aspecte cum ar fi cosmogonia, escatologia sau miturile calendaristice. Caracterul mitic al structurii spațio-temporale se bazează pe „revelarea sacralității spațiului și timpului mitic, pe opoziția sacru-profan în interiorul acestei dimensiuni a prozei contemporane”.  Autoarea vorbește apoi de structura inițiatică a operelor, în care existența eroilor este văzută ca un șir de încercări inițiatice, în urma cărora se poate dobândi maturitatea, înțelepciunea sau chiar desăvârșirea spirituală.

            Lucrarea Elenei Abrudan relevă diferențele manifestate în înțelegerea și în interpretarea structurilor mitice în literatura contemporană. Autoarea insistă îndeosebi pe schimbarea de paradigmă care are loc la sfârșitul secolului XX, când codul simbolic este substituit de către scriitorii postmoderni cu cel naturalist. Creatorii afirmați sub zodia postmodernismului utilizează aceleași mitologeme și structuri mitice precum cei moderni, dar le conferă o altă semnificație. Cercetarea relevă proveniența elementelor mitologice existente în operele autorilor analizați, dar insistă, cu predilecție, pe „evidențierea structurilor, arhetipurilor, motivelor mitice și descifrarea semnificației acestora în cadrul diferitelor curente artistice”.

            Exegeta este conștientă de caracterul imperfect al oricărei clasificări, dar se vede obligată să împartă materialul utilizat în două secțiuni ample, care, la rândul lor, conțin mai multe subcapitole. Operele cercetate sunt analizate prin apartenența lor totală sau parțială la realismul magic. Concepte precum realism magic, realism miraculos, realism postmodern sau realism mitic ajută la ordonarea materialelor analizate în funcție de specificul metodelor de creație asumate de către autori. Pe de altă parte, ele facilitează stabilirea unor corelații și a unor influențe posibile.

            Prima secțiune a lucrării este eminamente teoretică și se intitulează Poetica mitului. Ea conține următoarele subcapitole: Teorii moderne ale mitului, Caracteristicile gândirii mitice, Metamorfozele mitului, Poetica mitologizării și Diversificarea procedeelor mitologizării. Pe urmele lui Mircea Eliade, Elena Abrudan vorbește de faptul că supraviețuirea mitului în literatură presupune desacralizarea acestuia, pierderea semnificației religioase. Drept consecință, se ajunge la dobândirea unui nou conținut, prin metamorfoza mitului într-un limbaj cultural și prin transmiterea lui prin intermediul folclorului și al primelor forme religioase. Elena Abrudan vorbește despre redobândirea semnificației religioase prin reînvierea spiritului și a gândirii mitice. Acest ultim aspect rămâne discutabil, deoarece tocmai desacralizarea mitului deschide calea literaturizării, or literatura nu aduce cu sine în mod imperios și procesul invers, al resacralizării. Circumscriind poetica mitului, Elena Abrudan se oprește la acele lucrări care propun o expunere sistematică a problemei din perspectiva contemporaneității. Sunt analizate cauzele transformării și ale evoluției miturilor până în zilele noastre, dar se vorbește – tot în prelungirea lui Mircea Eliade – de nevoia de mit a omului modern, de „capacitatea lui de a recupera lumea miraculoasă și fascinantă a mitului, de a o integra în propria viață și creație”. Pentru a fi cât mai convingătoare, autoarea trece în revistă principalele teorii moderne ale mitului și ale poeticii mitologizării în secolul XX.

            Abordând Teoriile moderne ale mitului, Elena Abrudan remarcă faptul că, privită în răspăr, mitologia nu este altceva decât o formă arhaică a fanteziei creatoare. Dominantă a culturii spirituale, rolul ei în societățile tradiționale a fost acela de a consolida unitatea sincretică „dintre creația poetică inconștientă, religia arhaică și reprezentările despre lumea înconjurătoare”. Diferențierea dintre aceste domenii – spune autoarea – se produce pe măsura dezvoltării sentimentelor religioase și a genurilor poetice. În același timp, mitul este considerat „o descriere simbolică a modelului lumii, prin intermediul povestirii, despre apariția diferitelor elemente ale lumii în întregul ei sau despre cum au apărut unele obiecte și primii oameni”. Întâmplările relatate în mituri sunt concepute ca adevărate, deoarece mitul povestește ceva ce s-a întâmplat la începuturile lumii. Drept consecință, cunoașterea miturilor echivalează cu cunoașterea originii lucrurilor și a fenomenelor care, în felul acesta, pot fi controlate. Pe urmele lui Mircea Eliade, Elena Abrudan vorbește de faptul că este vorba de „o trăire ritualică prin mijlocirea narării mitului în cursul unei ceremonii sau prin efectuarea ritualului căruia el îi servește drept justificare”. Retrăirea mitului are drept consecință reîntoarcerea la sacru prin rememorarea și reactualizarea unor evenimente semnificative petrecute pe vremea originilor. Dintre teoreticienii miturilor, exegeta îi trece în revistă pe: J. G. Frazer, B. Malinovsky, Lévi-Bruhl, Jung, E. Cassirer, C. Lévi-Strauss, Northrop Frye, Mihail Bahtin, Gilbert Durand, Mircea Eliade etc. De la cercetătorii ruși, Elena Abrudan preia ideea că „mitul și ritualul au constituit primul laborator al gândirii umane și al expresivității poetice”. Pornindu-se de aici, s-a considerat că folclorul reprezintă o treaptă intermediară între mit și literatură. Aceasta deoarece creațiile populare au permis păstrarea câtorva trăsături specifice mitologiei ca tip de gândire. Dintre principalele particularități ale gândirii mitice, cercetarea insistă pe importanța inițierii și pe rolul dimensiunii spațio-temporale.

            Vorbind despre Metamorfozele mitului, autoarea relevă faptul că întreaga literatură antică „este hrănită cu mitologie și cosmologie mitologică”. La mijlocul secolului al VI-lea î.H., se încheie vârsta de aur a eposului mitologic. În secolul următor are loc concentrarea subiectelor mitologice în cicluri care duc la apariția tragediilor. Elena Abrudan remarcă faptul că, acum, „aproape toate personajele poemelor epice au devenit eroi de dramă, parcă într-o mișcare inversă”. Mai exact, eroi de tragedie, deoarece, într-o epocă a purității formelor literare, drama ca specie încă nu exista.

            Exegeta relevă rolul lui Aristotel în teoretizarea miturilor, Stagiritul fiind primul care „a abordat din punct de vedere teoretic folosirea mitului în literatură”. Acesta le-a solicitat autorilor să păstreze firul epic al miturilor, dar să aducă și o serie de elemente novatoare în tratarea subiectelor mitologice. În felul acesta au apărut marile lucrări ale tragicilor greci, precum Oreste de Eschil, Electra de Sofocle, Electra și Oreste de Euripide.

            Metamorfozele romanului european ilustrează din plin faptul că mitologia antică a constituit un important subiect de inspirație pentru scriitori. În secolul al XIX-lea, îndeosebi creatorii romantici sunt cei care se reîntorc la gândirea mitică. Noul curent literar aduce cu sine descoperirea trecutului istoric național, a frumuseților naturii, valorificarea creațiilor populare. În paralel, are loc o democratizare a limbajului utilizat și a condiției personajelor, care pot fi alese și din clasele de jos. Spre deosebire de clasici, conflictul dintre sentiment și rațiune se rezolvă întotdeauna în favoarea sentimentelor. Romanticii descoperă teme, motive și imagini mitice, pe care le utilizează în mod conștient. Folclorul devine o bogată sursă de inspirație pentru literatura cultă, impunând un model de limbaj și de creație ce i se substituie modelului antic. Întoarcerea romanticilor la mitologie este identificată în temele predilecte asumate de către reprezentanții curentului: idealismul magic, cultul visului, reîntoarcerea la copilărie, frumusețea naturii, tablourile cosmogonice, mitul androginului primordial etc. Romantismul a favorizat proliferarea fantasticului, cufundarea în mister. De aici interesul pentru credințele populare, față de sondarea adâncimilor psihologice, asumarea unor viziuni mitice, cultul misterului, preferința pentru expresia simbolică. Fantasticul mitologic îi ajută pe scriitorii romantici să creeze o atmosferă de taină, de basm, pe care o opun realității banale. Recursul la magie, refugiul în vis, aspirația spre unitatea pierdută a lumii alcătuiesc trăsături ce se pot regăsi și în simbolism, în suprarealism, dar și în unele aspecte ale romanului contemporan. Îndeosebi romanticii germani au contribuit la impunerea mitologiei moderne în romanul secolului XX. O punte între mitologizarea romantică și cea modernă este identificată în opera compozitorului Richard Wagner. Acesta a creat un simbolism mitologic neoromantic și a impus o tehnică a laitmotivelor care va reveni și în romanul mitologic al secolului XX.

 

 

Cărți prezentate de Gh. Pârja, Ionel Necula și Săluc Horvat, nr. 4(179), aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe PÂRJA

SENTIMENTUL ROMÂNESC AL ROSTIRII

            M-au atras întotdeauna lucrurile esențiale. Cu întrebări ascuțite să obțin răspunsuri care risipesc nelămurirea. Să caut în lumea înconjurătoare simboluri care conțin mesaje ce trebuie deslușite. De aceea m-a interesat perioada ermetică a lui Ion Barbu, marcată de un limbaj criptic, încifrat, de o exprimare abreviată. Pătrunderea în miezul fenomenelor să se facă prin revelație și prin inițiere. În această zonă am așezat și textele de presă concise, profunde. Cu o broderie stilistică îmbietoare și convingătoare. În proxima vecinătate se așază cartea lui Teodor Ardelean, Rosturi și rostiri (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016). Cu un prilej observam situarea titlului sub ocrotirea a două concepte dragi lui Constantin Noica. Ba m-a dus la o întâmplare cu Nichita Stănescu și Mihai Olos. Dialogurile lor, multe pierdute în eter, au avut darul și harul să arunce o lumină tremurătoare peste sufletele noastre. „Nicio pasăre nu va ști niciodată mai mult despre lume decât atunci când a spart coaja oului”, spunea Nichita Stănescu. S-au prins într-o horă de întrebări și răspunsuri. Țin minte – „nu roata – vatra”, spunea Nichita, căutând să se ancoreze într-un straniu pământ. „Nu rotire – rostire”, a răspuns Olos. Cu rosturi și rostiri vine să ne provoace Teodor Ardelean. Doresc a spune că în textele cărții de care ne ocupăm preocuparea autorului este tocmai descoperirea și însuflețirea unor evenimente, uneori acoperite de pânza uitării. Așa Teodor
Ardelean și-a găsit rostul rostirii. „Teodor Ardelean are un discurs eseistic concis și mereu la obiect, chiar și atunci când comentează evenimente și fapte din viața politică internă și externă, diverse aspecte de ordin social și moral, făcând obiecții critice sau tratând encomiastic aniversări ori detaliind diversele forme de activități științifice”, apreciază Constantin Cubleșan.

            Cele 156 de tablete au tot atâtea forme de descifrare a unei realități care se cere explicată. Teodor Ardelean scrie despre un timp trăit la fața locului, dar și despre unul retrăit din lecturi sau evenimente întâmplate în preajmă. Dominanta textelor este înțelepciunea. Capacitatea aleasă de înțelegere a lucrurilor, cumpătarea, spiritul de prevedere, atitudinea demnă, dar critică asupra realității. Despre ce scrie Teodor Ardelean? Tocmai despre nevoia de înțelepciune, avându-l ca prototip pe legendarul Vasile Deac-Moșu. Apoi despre fenomenul Săpânța, „cea mai cunoscută localitate românească din lume”, cu nobila mănăstire Săpânța Peri. O aplicată incursiune face autorul în istoria Maramureșului (înainte de toate și întâi în toate), teritoriul de glorie veche, cu urmele lăsate în farmecul limbii, cu fața luminată spre lume. Crede autorul că „toposul maramureșean are o identitate atât de expresivă, încât suscită interes pe toate meridianele lumii”. Multe texte sunt dăruite municipiului Baia Mare, așezare iradiantă pentru multe inițiative devenite împliniri. Unele inițiative aparțin chiar autorului nostru. Celebre sunt bibliotecile din Europa întemeiate sub flamura instituției pe care o conduce. Elocvente sunt cele din Basarabia. Darul luminii din lumina cărților sub semnul ASTREI primește dimensiuni sporite, deoarece Teodor Ardelean este un astrist convins. Este doctor în ASTRA. Astriștii și-au pus credința în cuvintele lui Avram Iancu: „Unicul dar al vieții mele e să-mi văd națiunea mea fericită”. Cu reverență, autorul îl evocă pe universitarul băimărean Gheorghe Pop, un stâlp al ASTREI transilvane. Este preocupat de rodirile academice, în țară, dar și pe teritoriul Maramureșului. De pildă, omagierea la Glod a celebrului folclorist, antropolog, etnolog, laureat al Premiului Herder, fiu al satului, Mihai Pop. Scrie despre acad. Emil Burzo la 80 de ani, dar și despre sărbătoarea Academiei Române, la 150 de ani de la înființare. Sub versul eminescian „credința zugrăvește icoanele-n biserici” aș pune textele care se referă la sfintele lăcașuri, la mănăstiri, episcopi și preoți, cu truda lor de jertfă pentru istorie. Despre Bârsana scrie că „aici
Dumnezeu lucrează în chip minunat, punând în operă stări de suflet, trăiri și fapte ce se săvârșesc mereu cu gândul spre desăvârșire
”. Se lasă purtat de chemarea mănăstirilor românești de la Rohia până la poarta Mănăstirii Lainici. Scrie cu recunoștință despre nobilitatea maramureșeană, despre inițiativa familiei PISO de a reînvia spiritul diplomelor maramureșene, însemnele heraldice, aceste elemente de identitate locală.

            Cum spune în prefață universitarul Ștefan Vișovan, „autorul a citit enorm și a călătorit mult prin lume”. Peste tot a purtat țara și ținutul în numele cărora a împlinit proiecte culturale de anvergură. Oamenii și locurile i-au stârnit imaginația. În fața Catedralei Episcopale din Vârșeț își amintește de Andrei Șaguna, episcop vicar în zonă. Constată și scrie despre relațiile reci dintre cele două biserici ortodoxe. Aflat la Vidin, la un simpozion internațional, autorul află date despre soarta românilor din Timoc. „În prezent, nu mai există nicio școală românească în Timoc și nicio biserică în care să se slujească în limba română”. Pentru simplul fapt că în Bulgaria nu există minorități naționale. Doctorul Ivo
Gheorghiu (cu soție din Sighetu Marmației) se luptă cu autoritățile bulgare și cu cele române pentru a opri un proces aparent ireversibil. În Germania, îl descoperă pe dr. Volkey Wollmann, fiind cel mai important specialist român în domeniul arheologiei industriale. Dă onorul în scris marilor bărbați ai neamului: George Pop de Băsești, Constantin Brâncuși, Ion Bianu, Sextil Pușcariu și mulți alții. Teodor Ardelean crede în prospețimea culturală a omenirii, în uriașele rezultate ale cunoașterii. Crede în puterea acestui popor, a intelectualilor care vor schimba societatea. Ca la Noica, și în cazul nostru, rostul presupune ordine. Din țesătura realității sunt decupate acele scene care ne pot convinge de faptele cu valoare de model. Că Teodor Ardelean are iscusința de a ne oferi pilde de urmat, care pot cataliza energii latente. Astfel, „rostul și rostirea românească te ajută să înțelegi chiar rostul filozofiei”. Rostul înțelepciunii atât de necesare pentru echilibrul lumii și al omului. Teodor Ardelean scrie cu bucuria realității lucrătoare despre faptele temeinice, dar și despre ezitările care trebuie eradicate. Autorul mai are harul de a înnobila amănuntul ca o aură necesară pentru măreția întregului.

            Din cărămizile acestei cărți se zidește o construcție cu multe ferestre, în care arde lumina cuvântului. Lectura cărții va putea proba spusele mele. Academicianul Ion Pop, distinsul critic literar de la Cluj-Napoca, apreciază tabletele lui Teodor Ardelean, întărindu-i convingerea că „este cu adevărat nevoie de acest tip de participare la dinamica prezentului, mai ales atunci când cel care ia cuvântul o face dintr-o motivație profund pozitivă”.

            Textele lui Teodor Ardelean consemnează cu argumente fapte de cultură, dar și întâmplări majore având ca instrument de gândire reflecția. Acribia documentării se îmbină fericit cu ondulări stilistice remarcabile. Cartea este traversată de sentimentul românesc al rostirii. Adevăruri despre Adevăr. Despre purtătorii de făclii ale  rostirii. Se potrivește înțelesul unui proverb al lui Solomon: „Înțeleptul este mai puternic decât un voinic, iar omul învățat decât cel vânjos”. Nu roata – vatra, nu rotirea – rostirea. Aceste texte sunt însumate în logica sprijinului în care rostirea este o candelă pentru vatră. Care ar fi unul dintre pilonii de rezistență ai acestei cărți. De învățătură prin oglindiri.

 

Ionel NECULA

MIRELA IANUŞ DINGĂ

ÎN ARMISTIŢII CU TIMPUL

Mi-o amintesc bine. Era o copilă abia ieşită din ciclul gimnazial şi frecventa cu regularitate cenaclul literar din localitate. De regulă, venea mai înainte de ora fixată şi până se adunau şi ceilalţi mai schimbam câte-o vorbă. Mă intriga numele ei alcătuit din trei note muzicale (mi-re-la) pe care, aşezându-le într-un portativ imaginar, încercam să le fredonez, dar nu-mi plăcea, mi se părea că încifrează în trilul lor un destin ciudat, cu coborâşuri şi cu suişuri şi-aş fi vrut, pentru ea, numai înălţări, zboruri  albastre, tocuri înalte, ridicări pe catalige.

      Aş fi vrut, dar, ştie oricine, nu-i pe voia omului să-şi croiască trecerea prin lume şi, după ce am văzut cu ce rezultate şi-a trecut bacul, am ştiut că mai devreme sau mai târziu îşi va aduna, vorba lui Arghezi, numele pe-o carte.

Apoi vremea a trecut ca zăpada mieilor, am pierdut-o din vedere, a luat, ca mulţi alţii, drumul spre Apus şi n-a poposit decât în Cremona, oraşul vechilor lutieri. Multe visuri s-or fi prăbuşit cu un huruit greu şi răscolitor, multe alte idealuri s-or fi cuibărit în locul celor expirate, dar jarul primei iubiri, fervoarea lirică ardea încă potolit şi persistent. Când şi-a prezentat primele versuri la un festival de poezie italian, a produs o  senzaţie de uluire printre cei ce alcătuiau juriul manifestării. Descoperise, chiar acolo, în penisulă, noua Emily Dickinson fără pretenţioasa cetăţenie americană.

Mirela Ianuş Dingă este de loc din Cosmeşti, judeţul Galaţi, şi şi-a făcut debutul în România de curând cu volumul Armistiţiu cu timpul (Editura Opera Magma, Iaşi, 2017)   o carte cu multe şanse de a fi luată în seamă, atunci când se vor decerna viitoarele premii literare. N-a ştiut nimeni de ea, nicio revistă nu i-a publicat un grupaj de versuri şi, fireşte, n-a atras atenţia niciunui critic. Rar se întâmplă să găseşti într-un volum de debut atâta maturitate şi atâta grijă pentru expresie, pentru imagine, pentru tot ceea ce poate configura o poezie bună şi la fel de rar se întâmplă ca un debutant să-şi asume cutezanţa de a se conecta la subiecte pretenţioase şi cu potenţial metafizic: Când luna – obosită amazoană – / stătea spre zori să cadă de pe cal / cu gândul te trimit înspre prigoană / pe râul ne-mpăcării în aval // căci învăţaseşi brusc pe dinafară / şi trupul meu şi lacrimile mele / gustând în despletirea lunii clară / cenuşa ninsă în zadar de stele. //struneai fugar în gând şi-n toate cele / un dor ce se-nchina luminii-n zori / parfumul tău îmbrac direct pe piele / şi mă transform sfios în car cu flori // speranţe se întorc în noua haină / ca nişte aripi care ieri s-au dus / ca avocaţi acoperiţi de faimă / ce vieţii curajoşi îi fac recurs (Car cu flori).

Nu trebuie să ne surprindă că precumpăneşte sentimentul iubirii, erotismul, eternul dor niciodată deplin împlinit, dar paleta subiectelor se lărgeşte aşa de generos, că nu lipseşte niciuna din formele poetice consacrate. Iată cum sună un pastel având ca temă anotimpul primăverii: „Ca trenă astăzi flamuri lungi târăsc / de iarbă, de miresme şi de flori, / tăcuţi copacii umbre zămislesc / când tu, decis mă strigi de după nori. // e dangătul luminii ce m-aruncă / spre nechezatul straniu de cocori, spre zarzării purtând ca la poruncă / ninsori senine tăinuite-n flori // nu ştiu de ce şi unde mă alungă / această teamă trează de cu zori /  mă-nchin copacilor cu umbră lungă / adânc supuşi fântânii de culori // sunt umbre ce mă ţin în somn de mână / în miezul nopţii rumegând zefir, / tămâia stelelor de jar adună / aroma vinului într-un potir (Primăvara).

Ceea ce surprinde la Mirela Ianuş Dingă este prospeţimea imaginilor, apetenţa pentru o metaforă grea, revelatorie, cum o definea Blaga, doldora de sensuri umbroase, tectonice, dar care ne induce în esenţă şi-n apriorismul stării care o generează: „vântul descheind nasturii cerului  sau „arborii mirarea de pe faţă / şi-o spală-n frunzele ce cad în lut.

Ce-ar mai fi de spus? Avem de-a face cu o poetă adevărată, o poetă care are toate şansele de a se impune în imaginarul poetic actual. Îi urăm un bun venit în lumea poeziei româneşti şi-i dorim un traseu cât mai fertil în procesul recunoaşterii publice.

 

Săluc HORVAT

OAMENI PE CARE I-AM CUNOSCUT

            De curând, părintele Viorel Thira mi-a dăruit, cu un autograf generos, recenta sa carte, un tom de peste cinci sute de pagini, cu titlul Far pentru amintiri, cu subtitlul Oameni pe care i-am cunoscut, apărut la Casa de Editură „Dokia” (Cluj-Napoca, 2017), cu un Cuvânt înainte semnat de conf. univ. dr. Ștefan Vișovan.

            Cercetător cu o largă deschidere spre teme de istorie literară, de cultură în general, Viorel Thira este autorul unor importante cărți, studii și articole publicate de-a lungul anilor. Amintim volumele: Fără personalități îi frig în istorie (2007), Carte de întâmplământ (2009), Praf de stele (2011), Antologie de suflet și inimă românească (2016). Acestora li se alătură recentul volum Far pentru amintiri (2017), o carte de amintiri și evocări, de comentarii pe marginea unor cărți, a unor evenimente din viața literară și spirituală.

            Mânat de dorința de a cunoaște și de a descoperi date și curiozități despre oameni din viața literară și nu numai, despre preocupările și biografia acestora, pasionat bibliofil, Viorel Thira a colindat țara pentru a se întâlni și pentru a comunica cu aceștia, pentru a stabili legături de prietenie. Volumul la care facem referire este rezultatul acestor călătorii, al numeroaselor întâlniri, al prieteniilor pe care și le-a făcut. Cartea lui Viorel Thira este, în același timp, o bogată sursă de date de un real interes pentru istoria literară. Este interesantă și prin caracterul ei inedit, multe din paginile cărții conținând informații de interes biografic mai puțin cunoscute. Este o carte scrisă cu pasiune, cu dăruire, cu credință, uneori cu compasiune, chiar cu ură împotriva relelor pe care le-a adus regimul comunist asupra culturii și a oamenilor de cultură ajunși prin închisorile sale.

            În cuprinzătorul Cuvânt înainte, universitarul Ștefan Vișovan afirmă: „Cartea părintelui Viorel Thira este o adevărată antologie a frumosului românesc, o rememorare impresionantă a unei vieți dedicate omului și neamului”.

            Descoperim, în primul rând, evocarea locurilor natale ale autorului – Inărul din Țara Lăpușului, cu istoria și oamenii lui. Aflăm apoi despre anii copilăriei, ai perioadei în care a fost elev la Școala Pedagogică de Învățători din Gherla. Autorul aduce cuvinte de prețuire pentru profesorii acestei școli, amintindu-și de Ion Apostol Popescu, profesorul de limba română, un dascăl de excepție, despre care spune: „El m-a făcut bibliofil și mi-a format o dragoste nebună față de cărți și literatura română, dragoste care nu s-a potolit nici după șaizeci și cinci de ani, ci a crescut în intensitate”. Cuvinte de laudă are pentru mulți alți profesori ai școlii din Gherla.

                        Interesante sunt relatările privitoare la locurile prin care a trecut ca preot, la oamenii cu care a comunicat, mai ales la perioada cât a slujit la parohia din stațiunea balneară Sângeorz-Băi. Aici l-a cunoscut pe criticul și istoricul literar Ovidiu Papacostea, cu care a purtat rodnice discuții despre Octav Minar, cel acuzat că a falsificat scrisorile lui Eminescu. Opiniile celor doi diferă. În timp ce Ovidiu Papacostea susținea implicarea lui Minar în textul scrisorilor lui Eminescu, Viorel Thira susținea că scrisorile publicate sunt autentice. Iată relatările lui Viorel Thira privitoare la acest subiect: „Odată fiind la mine în birou, veni vorba de Octav Minar, ale cărui cărți le aveam aproape pe toate în bibliotecă și pe care eu îl prețuiam foarte mult. În schimb, Ovidiu Papacostea era de părere că Octav Minar nu este decât un impostor și falsificator de documente (...) Eu nu am fost de aceeași părere”. Afirmând că i-a citit toate cărțile, autorul crede că „dacă textele lui Eminescu citate de către Octav Minar sunt plăsmuite de el, atunci ar rezulta că Octav Minar are condei de talia lui Eminescu, ceea ce este imposibil și nu poate fi admis nici prin absurd”. Cu un alt prilej, Ovidiu Papacostea îi spune că a intrat în posesia textelor originale ale scrisorilor lui Eminescu publicate de Minar, ajungând și el la concluzia că nu e vorba de niciun plagiat.

            Între personalitățile cu care s-a întâlnit în stațiunea balneară Sângeorz-Băi îi evocă pe cunoscutul istoric literar clujean Iosif Pervain, pe doamna Fanny Rebreanu, soția lui Liviu Rebreanu ș.a.

            Capitolul Oamenii pe care i-am cunoscut este cel mai cuprinzător. Aici ne întâlnim cu fețe bisericești, cu scriitori, cu istorici, despre care adună date și mărturii de un larg interes. Reprezentanți ai bisericii ortodoxe, dar și greco-catolice, nume precum cel al lui Miron Cristea, regent și patriarh al României, mitropolitul Bălan, care, după 1918, a fost așezat în scaunul Mitropoliei Sibiului, episcopul cardinal Iuliu Hossu, cel care a citit actul Unirii de la Alba Iulia din 1918 și a făcut parte din delegația care a prezentat Declarația regelui Ferdinand, personalități care au jucat un rol important în istoria țării și implicit a bisericii.

            Între textele cărții, autorul strecoară și unele povestioare, așa cum face când vorbește despre familia lui Miron Cristea, despre tată, relatând împrejurările în care acesta a cunoscut-o pe tânăra Domnița, fiica primarului din comuna Galații Bistriței, Pavel Coman, pe care a cerut-o de soție. Din căsătoria lui Gheorghe Cristea,  flăcău tomnatic din Toplița, cu tânăra fată a primarului Pavel Coman din Galații Bistriței din județul Bistrița Năsăud s-a născut, la data de 18 iunie 1868, Miron, cel ce va deveni patriarhul României și un important om de stat, nu în ultimul rând un cărturar, unul dintre primii biografi ai lui Mihai Eminescu, despre care va scrie un studiu semnificativ, Viața și opera, conceput inițial ca o teză de doctorat.

            În șirul mărturisirilor referitoare la oamenii pe care i-a cunoscut Viorel Thira se regăsesc alte și alte comentarii și relatări. Întâlnim nume ale unor istorici de seamă: Ștefan Lupșa, Onisifor Ghibu, Vasile Lucaciu, pan Halipa, unul dintre înfăptuitorii Unirii Basarabiei cu Țara Mamă, Alexandru Filipașcu, cu celebra lui Istorie a Maramureșului, căruia îi realizează un studiu monografic amplu. Între altele, Viorel Thira notează: „Alexandru Filipașcu și Ioan Mihali de Apșa, alături de voievozii Bogdan și Dragoș, sunt cele patru mari glorii ale Maramureșului din toate veacurile, iar faptele și lucrările lor sunt făclii veșnic vii, care grăiesc și vor grăi în veacurile viitoare marile noastre adevăruri”.

            Galeria scriitorilor este cel mai bine reprezentată, explicabil, dacă avem în vedere apropierea sa de acest domeniu. Cu majoritatea celor amintiți a avut întâlniri, a întreținut prietenii sau a corespondat. Despre fiecare dintre aceștia și despre viața lor aduce informații inedite, obține mărturisiri necunoscute de istoria literară, ceea ce dă lucrării un caracter de noutate, de contribuție directă la completarea istoriei literare, de la scriitorii clasici (Rebreanu, Agârbiceanu, Sadoveanu) la cei contemporani. A manifestat o sensibilitate aparte pentru scriitorii care au avut de suferit în timpul regimului comunist: Victor Papilian, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Militaru ș.a., care au trecut prin închisorile regimului. Despre Vasile Militaru amintește condamnarea  pentru uneltire contra ordinii sociale” la douăzeci de ani de închisoare și confiscarea întregii averi. A murit în închisoare. I s-au ars toate cărțile.

            În volum se regăsește descrierea locurilor pe unde a slujit ca preot. Între acestea, Maramureșul ocupă un loc aparte. Autorul vorbește despre bisericile de lemn, despre oamenii de cultură întâlniți, despre profesorii Mihai Tomoioagă, Ion Berinde, Grigore Holdiș („vechi ilegalist al PCR, dar om cu largă vedere și de aleasă delicatețe sufletească, încât îmi ziceam în sinea mea că, dacă toți ilegaliștii ar fi ca el, ar fi raiul pe pământ și dreptatea și adevărul ar fi așezate pe tronul de aur”). Între figurile reprezentative ale Sighetului era folcloristul Petre Lenghel-Izeanu, autorul unor valoroase culegeri din folclorul maramureșean.

            La sfârșitul lecturii cărții lui Viorel Thira, rămâi copleșit de bogăția datelor pe care le adună, de mulțimea numelor la care face trimitere.

            Far pentru amintiri. Oameni pe care i-am cunoscut nu este doar o carte de amintiri, ci și una care îl prezintă pe părintele Viorel Thira, așezându-l între oamenii de erudiție cu totul admirabilă.   

 

 

 

Daniela Sitar-Tăut în dialog cu Mircea Coloșenco, nr. 4(179),aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

DANIELA SITAR-TĂUT

ÎN DIALOG CU MIRCEA COLOȘENCO

 

Daniela Sitar-Tăut: Domnule Mircea Coloșenco, sunteţi membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. Descrieţi, vă rog, circumstanţele care au condus la această adeziune. Are legătură cu faptul că familia dumneavoastră a fost evacuată din Basarabia într-un refugiu restrictiv, în martie 1944, în mai multe judeţe din România?

Mircea Coloşenco: În luna martie 1944, linia frontului/Războiului antisovietic se apropia cu viteză de la o zi la alta de malurile Nistrului. Guvernul mareșalului Ion Antonescu a hotărât evacuarea funcționarilor statului din Basarabia dincoace de Prut. Printre ei, și părinții mei – Natalia (1906-1988) și Petre Coloșenco (1908-1966), învățători de limba română, gr. I, numai că tata se afla deja concentrat în Armata Română, fapt pentru care mama, la 25 martie 1944, împreună cu mine (în vârstă de șase ani) și fratele meu (de trei ani, cu sechele de poliomielită) și cu bruma de avere, cât putea să cuprindă lada de zestre, însoțiți de bunica paternă, de două surori de-ale tatei și doi verișori (sub zece ani), cu altă brumă de avere similară, am ajuns trei zile mai târziu cu trenul din gara Căinari, j. Tighina, în gara Curtea de Argeș, localitate în care primise fixarea pe un post la o școală primară pentru câteva luni, după care am migrat pe la alte școli din județele Hunedoara și Gorj. În încheierea participării Armatei Române (250 de zile) la Războiul Antihitlerist (12 mai 1945), tata a fost eliberat de sub arme (decorat cu Medalia „Bărbăție și Credință”, cl. III, la luptele din Cehoslovacia, 1945), s-a întrunit familia și, prin Comisariatul General al Refugiațiaților și al Evacuaților. Serviciul Evidenței Refugiaților Basarabeni și Bucovineni, care funcționa în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, au fost recomandați în consecință Ministerului Instrucției Publice, primind împreună cu mama posturi de învățători în fostul j. Tutova/actualmente Vaslui, în comuna Bacani, unde am urmat primele patru clase de școală, apoi ne-am mutat în municipiul Bârlad. Este un periplu care mi-a marcat viața pozitiv. În prezent, împreună cu fratele, avem statutul de refugiat politic, în baza legii 189/2000.

 

D.S.-T.: Sunteţi născut în judeţul Tighina, din Basarabia, deci cunoaşteţi mai bine situaţia de acolo. Cum vedeţi relaţiile dintre Republica Moldova şi România, din punct de vedere politic şi cultural? Ce perspective de reintegrare a Basarabiei în statul român există?

M.C.: Satul în care m-am născut într-o duminică (3 iunie 1938), Cârnățenii-Noi, pendinte de comuna Căinari, j. Tighina (actualmente rn. Căușani), pe râul Botna, a fost înființat în 1925, în jurul conacului boierului Pavel Nedov, ca urmare a Reformei agrare/Decretul de organizare a Comisiilor pentru Împărțirea Pamântului Expropiat (17.07.1921). Aici, într-o casă improvizată ca local de școală, au fost transferați părinții mei (absolvenți ai Școlii Normale din Chișinău), în anul 1937, locuind cu chirie, ulterior achiziționându-și o casă și, împreună cu sătenii, au ridicat un local de școală. Familia s-a întregit cu trei copii (din care unul a decedat), iar activitatea instructiv-educativă s-a îmbogățit prin înființarea unui cămin cultural pentru antrenarea tuturor locuitorilor, închegându-se spiritual noua comunitate de venetici. Sala de curs, duminica, devenea un loc de slujbă religioasă prin ascultarea la radio a liturghiilor transmise de Patriarhia Română din București. (De abia în prezent se finisează construcția bisericii satului). Atunci, în 1944, spaima de sovietici era fără margini: fratele mamei fusese arestat în ‘40 la ocuparea Basarabiei și dus a fost în Siberia. (Peste ani, am aflat că a lucrat muncă de ocnaș la gurile fluviului Ienisei!!?) Mama a încuiat ușile de la casă și dependințe, de la școală, predându-le omului de serviciu, spunându-i cu glas sugrumat: „Dumitre, de ne-om întoarce, să ai grijă până atunci. De nu, ale tale să fie!”. Ștergându-și ochii de lacrimi, fără a se mai uita în urmă, ne-a luat pe cei doi copii, ne-a urcat în căruță și duși am fost... De izbeliște au rămas alte două case cu grădini frumoase ale părinților, în Căinari și Hârton-Hasan/Bervomaisc, unde au locuit bunicii paterni și familia unei surori de-a tatălui, precum și casa unei surori de-a mamei, plecați cu toții în urgia pribegiei. Iar cât privește verii mei rămași acolo, s-au rusificat, neputând convorbi cu ei după 1990, când am ajuns în satul natal, la mai bine de 45 de ani de la evacuare. În tot acest răstimp n-am avut nicio legătură cu ei din motive... bolșevice: teama de a nu o păți ca unchiul Volodea – pahod na sibir.

În 1990, prin răposatul Fănuș Băileșteanu (1947-2008), critic și istoric literar, pe atunci director adjunct al Bibliotecii Academiei Române, am fost contactat de distinsa acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (1920-2006), vicepreședinte al Academiei Române, să alcătuiesc biobibliografiile scriitorilor basarabeni Ion Druță ( n. 3 sept. 1942), Grigore Vieru (1935-2009) și Mihai Cimpoi (n. 3 sept. 1942), în vederea alcătuirii recomandărilor acordării titlului de membru de onoare al Academiei Române (primii doi, în 1990, al treilea, în 1991).

Așa am putut avea acces la colecțiile marcate, până atunci, de monopolul „servicii speciale”, interzise cercetătorilor neacreditați oficial de o instituție de profil și să aprofundeze cultura „conaționalilor” noștri... moldoveni de peste Prut!

După 1993, transferat de la Muzeul Național al Literaturii Române, unde am funcționat ca muzeograf între 1991-1993, la Direcția Muzee și Colecții a Ministerului Culturii ca referent de specialitate memorialistică, am traversat Prutul, ca persoană particulară, de câteva ori, dar și cu atribuții de serviciu la muzeele din Chișinău. (Precizez: nu am luat parte la nicio manifestație titrată festivist „Podul-cu-Flori”, o înscenare politică fals națională! Chiar grotescă.)

Recent, în zilele de 23-24 august, la invitația Institutului Cultural Român, Filiala „Mihai Eminescu” din Chișinău (director: poetul Valeriu Matei), am luat parte la manifestările dedicate comemorării centenarului morții lui Alexei Mateevici (1888-1917), poetul Basarabiei, născut la Căinari, comuna mea natală, a tatălui meu, a fratelui, și a surorilor lui, localitate în care se află Casa Memorială a Poetului. A doua zi a manifestărilor, pe 24 august 2017, fusese programat, în Piața Centrală din Chișinău, un concert susținut de Filarmonica Națională. Spre stupoarea tuturor celor care veniseră în Piață în acest sens, au aflat că, urmare a dispoziției tovarășului Igor Dodon, președintele rusofon al Republicii Moldova, concertul cu pricina a fost dedicat Zilei de Eliberare a teritoriului basarabean, la 24 august 1944, de către ostașii moldoveni de sub cizma nazistă a... Armatei Române!?! Fără replică!

 

D.S.-T.: Sunteţi şi poet. Aţi tipărit un volum de versuri, Climate, în 2002, cu un portret făcut de Nicolae Hilohi, și volumul titrat Fabule virtuale, în 2011, la Editura Sfera din Bârlad.

M.C.: La această editură, fratele meu este director onorific. Mi-a făcut surpriza, de fiecare dată de ziua mea de naștere (în 2002, 2011), să mi le trimită drept cadoul său. Textele cu pricina i le lăsasem la Bârlad, unde locuiește, să-și dea cu părerea. A scris pe ele că nu se pun în comerț. Prima plachetă conține catrene, rondeluri și sonete. Le văzuse anterior și pictorul de talent deosebit Nicolae Hilohi (1930-2017), care a conspirat cu fratele meu la editare. Le plăcuse sonetul Neam: „Susură trist Prutul, în drum de șarpe, / Când își solzește la soare albia, / Printre câmpuri cu spicul cât vrabia: / Românii l-ar sobi în cânt de harpe! // Dușmanii îl transformară în sabia / Cu care sângeră tărâmuri carpe / C-au desțărat, în gemene eșarpe, / Bucovina, Herța, Basarabia... / Cu jug străin, cu-obida Oastei Roșii / Și cu Siberii s-au ales cei buni, / Când leninau stalinii – ticăloșii! // Româna cutezanță, cu răbdare, / Mereu înfruntă pe cruzi, lacomi, nebuni: / Ne vrea uniți în Țara Mare.” Din cea de-a doua plachetă, mă tachinau cu „aberațiile” mele critice, făcând referire la morala din ultima fabulă titrată Ars critica: „Un papagal berbant cu suflet de artist, / fost arlechin voievodal în vremi trecute, / ieși odat’ din colivie pe tăcute / și începu să joace-n ritm de twist. // Părea un ghem de puf de pernă răvășită, / pumn de confetti aruncate-n mire, / snop de crepuscul, având mii de fire / de lumini, drăcie slută și teșită. // Obosit de bucium se opri din vaier. / Pisica l-a pândit și l-a mâncat în pripă / de n-a rămas din el, sărmanul, într-o clipă, / decât un alter ego al dansului din aer. // Nu de puține ori din omul de creație, / terestrul ospăț critic lasă o aberație.”

            ...Un alt volum de versuri îmi stă în sertar. E strict secret...

 

D.S.-T.: I-aţi editat, în special, pe poeţi: M. Eminescu, I. Barbu, N. Labiş, G. Bacovia,
N. Stănescu, G. Topîrceanu, Al.Vlahuţă... La ce proiecte lucrați în prezent?

M.C.: Activitatea mea de literat, fiind absolvent al Facultăltății de Filologie, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, promoția 1965, s-a desfășurat în particular/ paralel cu atribuțiile profesionale ale serviciilor deținute (până la ieșirea la pensie, în 1998, ca profesor de limba și literatura română în gimnaziu/licee, ziarist, bibliograf, muzeograf, referent de specialitate la Direcția Muzee/Ministerul Culturii ș.a.). Astfel, am fost, pe de altă parte, „liber profesionist”, dacă se poate spune, ca publicist, autor de monografii/ biografii/bibliografii, dar și alcătuitor de ediții/editolog de antologii tematice, ediții standard pentru cca douăzeci de scriitori români, pe unii i-ați enumerat, însumând câteva zeci de cărți/volume cu prefețele și aparatul lor critic respectiv. O categorie specială/performantă este formată din edițiile critice/bibliofile integrale (Ion Barbu, George Bacovia, Nichita Stănescu) și parțiale (Al. Macedonski, Liviu Rebreanu), realizate sub egida Academiei Române, între anii 2000-2007, care conțin un aparat critic complex (note, variante, comentarii), cu întregiri de creații inedite. De pildă, lui George Bacovia i-am colecționat șaptesprezece poezii inedite dintr-un caiet aflat la Casa Memorială de la Bacău, de după 1975, întregindu-i opera la 420 de poeme. Lui Macedonski i-am descoperit treizeci de poezii inedite în colecțiile particulare, dar și sute de articole/ interviuri extrase din publicații/arhiva Radioului/a Televiziunii Române. La acești cinci scriitori marcanți (cele șaisprezece volume, care compun edițiile în discuție: cca 25.000 pagini, inclusiv 7500 p. aparatul critic) m-am bucurat de concursul domnului acad. Eugen Simion, semnatarul prefețelor la fiecare autor , fiind coordonatorul colecției „Opere fundamentale” de tip Pleiade, de nivel național, din care fac parte și ele. E adevărat, am realizat ediții și din operele lui M. Eminescu și Ion Luca Caragiale, marii noștri clasici, iar sub tipar, la Editura Academiei Române, se află un volum titrat Ion Creangă, Poezii. Rostiri. Ziceri, o altă fațetă a creației sale literare, dar i-am făcut ediții și lui Pamfil Șeicaru – ziarist total (trei volume), precum și lui Petre Petre Țuțea „Socratele român” (cinci volume), și la atâția alții, cu lucrări uitate în presa timpului sau inedite din arhive. În prezent, finisez ediția critică Opere de Nicolae Labiș (cca. 300 p.)

 

D.S.-T.: Cum aţi caracteriza situaţia actuală a editurilor? Ce pondere au clasicii în cataloagele lor editoriale?

M.C.: Cred că sunt mai multe edituri decât cărți serioase. Piața Cărții a intrat în derizoriu. Fiecare știutor de carte se consideră dator să scrie (cel puțin) o carte-două... Iar cât privește clasicii, aceștia sunt drămuiți în programele școlare. La fel, în edituri! Mai deunăzi, o oarecare profesoară cerea cu vehemență rarisimă interzicerea predării în școală a romanului Baltagul de Mihail Sadoveanu, pentru că instigă la violență! Atât a înțeles vajnica apărătoare a drepturilor nu știu care... Societate bulversată național! Mai poți spune altceva?

 

D.S.-T.: Ați fost realizator al emisiunii „Lumea cărților” la T.V. Sigma – postul de televiziune al Universității Tehnice București. Ce ne puteți spune despre aceasta?

M.C.: A fost o experiență benefică de natură... digitală. Alte universuri. Totul – live, în direct: convorbiri/schimb de păreri care mai de care mai spontane, vreme de opt ani (2008-2016), săptămână de săptămână câte o oră, de fiecare dată cu altcineva, cu specialități diferite, dar autori de literatură, arte plastice, științe... În prezent, postul și-a întrerupt emisiunile. Nu cunosc motivele. Dar a fost extraordinar! Iar doi dintre invitații Postului TVSigma (moderator și invitat neremunerați!), d-nii Mihai Șora (cinci emisiuni consecutive, în 2011) și general de flotilă aeriană (R) Radu Theodoru (șase emisiuni consecutive, în 2014), convorbirile respective au luat forma de cărți (2016, în 2017). Altele sunt în curs de tratative editoriale. Am de gând ca emisiunile, la care am păstrat înregistrările video/audio, să le donez Muzeului Național al Literaturii Române din București, spre aducere aminte ca arhivă electronică... vreo câteva sute.

 

D.S.-T.: În ce stadiu vă aflaţi cu cel de-al patrulea volum al ediţiei de Opere complete Alexandru Macedonski, volum de o importanţă excepţională în procesul de readucere în conştiinţa publică a marelui poet? În anii ‘40 Tudor Vianu a publicat o selecţie din publicistica lui. Ar trebui să urmeze pagini răzleţe de jurnal, documentele şi corespondenţa, care ar oferi o imagine mai completă a poetului.

M.C.:  Nu e vorba de un singur volum, ci de mai multe în curs de documentare: muncă uriașă, deși există ediția lui Adrian Marino, încheiată cu o monografie indispensabilă. Oricum, sper că în anul care vine va fi gata unul dintre ele – jurnalul și corespondența.

...Alexandru Macedonski, fiind de stirpea „sângelui albastru”, a fost unicul scriitor român invitat la mesele regale de Crăciun ale lui Carol I, la Palatul Peleș! Și câte vești-povești se mai pot scorni...

 

 

Poeme de Ioan Es Pop (60), nr. 4(179), aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

 


Ioan Es POP – 60

 

dacă n-aș fi fost silit să vorbesc,

n-aș fi vorbit niciodată.

până la șase ani nu mi-au cerut-o

și a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire

ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.

 

ascundeam acolo o știință

pe care, la șase ani, m-au silit să o pierd.

îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea,

ziua-n amiaza mare,

când realitatea e de netăgăduit.

 

nu i-am iertat nici pentru faptul că m-au dat la școală,

unde a trebuit să vorbesc,

iar mai târziu să mă străduiesc să le seamăn

celorlalți, care vorbeau de zor

și dădeau din mâini și din picioare,

năucindu-mă cu viața lor.

 

chiar și astăzi vorbesc doar cu spaimă,

pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,

iar vorbirea îmi face rău.

n-am nimic de spus în vorbire umană,

unde totul este întâmplare și zarvă.

 

mă prefac însă cu o anume dibăcie

că vorbesc, iar afară se aud

sunete aproape omenești,

dar în gâtlej e un muget analfabet și inform,

care n-are de a face cu vorbitul.

 

mai rău e însă că știința tăcerii mele s-a dus,

s-a dus și îngerul care mi-a stat

la căpătâi până la șase ani,

s-a dus și omul care putea fi alt om,

tăcând în așa fel încât, la capătul

multor ani de muțenie, să poată dezvălui

știința cea mai neiertătoare a științelor,

 

singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă

și mașinile mai îngăduitoare. 

***

când eram mic, visam să fiu și mai mic.

mai mic decât masa, mai mic decât scaunul,

mai mic decât cizmele mari ale tatălui.

cât un cartof, atâta mă visam.

pentru că primăvara pe cartofi îi

puneau în pământ și gata,

până toamna nu-i mai necăjeau.

 

mă visam în cuib, printre ei,

dormind cu dulceață-n întuneric,

întorcându-mă pe-o parte și pe alta vara

iar apoi căzând din nou în somn.

 

și toamna să mă trezesc tot nedormit

și tot nespălat ca frații mei

și când să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra

și să le strig: nu mai săpați, nu mai săpați,

căci vin acasă de bunăvoie,

dacă-n primăvară mă puneți la loc,

 

și primăvara să fiu primul pe care

îl aruncă înapoi în cuib

și tot așa, să rămân să dorm mereu,

din cuib în pivniță și din pivniță în cuib,

ani mulți, neîntors și uitat.

***

suntem la capătul tuturor limbilor.

cei care vin nu le vor mai folosi

sau le vor folosi tot mai puțin.

nimeni, acum treizeci de ani,

n-ar fi crezut asta, dar pentru cei care vor să priceapă

este limpede: suntem la capătul

ultimei limbi omenești.

 

de inventarea alteia se vor ocupa ei,

care vor abandona tot ce trebuie abandonat.

deja, acolo unde ieri era gol, azi e plin.

e uluitor cum au intrat acești noi barbari

în istorie, fără să captureze vreo iscoadă,

fără să facă vreo victimă.

 

ei citesc deja în alt alfabet

și vorbesc altă limbă,

deși limba asta a lor pare încă a noastră,

numai că noi n-o mai pricepem.

nu, nu ne vor urî, ci doar ne vor ignora,

iar telefoanele lor mobile nici măcar

nu ne vor înregistra dispariția. 

*** 

puţină moarte marţea la noi, dar şi

puţină viaţă. fenicienii aduc daruri pe care

nu oricine le poate cumpăra.

 

asta până când oamenilor de pământ ai noştri

li se povesteşte viaţa oamenilor lor de mare.

din clipa aceea, oamenii noştri încep să viseze

să cumpere mare şi să vândă pământ.

  

nu întâmplător fenicienii au dispărut

trăgând de la o vreme la uscat.

nu întâmplător dispar ai noştri

cumpărând mare de la fenicieni.

  

şi nu se bagă de seamă: o somnolenţă lentă învăluie

lumea noastră şi lumea cealaltă,

nimeni nu-şi mai aduce aminte de nimeni, de parcă

locuim dintotdeauna fiecare într-o groapă a lui.

 

la o lună, la un an o dată, cineva vine şi îşi apleacă

umbra peste margine şi acela credem noi că e dumnezeu.

dar e o umbră ameninţătoare şi mută, care nu face decât să arunce

încă o noapte peste această noapte de jos.

 

*** 

ţi-am spus să te fereşti de dimineţi,

soarele lor crud nu e pentru noi.

iar soarele închis şi greu al lumii noastre

abia mai abureşte orizontul. suntem

la începuturile altei lumi şi altor sori.

 

 

ai rămas singur. e bine. ai tot trecutul la îndemână.

ai văzut răul cu ochi mari şi te vei vindeca.

într-o zi ai să-nţelegi că tot ce străluceşte

îţi aduce moartea mai aproape.

  

serile, în schimb, aici or să-ţi placă:

eşti în vremea lumilor livide,

jumătate umbră, jumătate necunoscut.

fii binevenit, aici viitorul

aproape-a trecut.

***

pe corniţele mele de miel:

când m-a răpus măcelarul, aveam două luni, dar nu, deşi a durut aşa cum trebuie să-i doară şi pe ai lui, am ţipat doar câteva secunde.

apoi însă, m-am simţit plin de importanţă, pentru că la ei veneau paştele, dar m-am simţit şi mai important când m-au pus pe cel mai înalt raft al frigiderului.

mai apoi însă, m-am gândit din nou: bine, dar oare eu nu merit mai mult? pe mine de ce nu mă pun în congelator, unde cărnurile stau cu lunile, de par aproape nemuritoare?

măi, să fie, înseamnă că eu sunt doar aşa, de-o singură mâncare. fraţii mei, aşa se va întâmpla şi cu voi? cum ar fi ca de la anul cei ca noi să nu se mai nască, să rămână în oi?

nene păstorule, când oamenii or să învie, or să învie şi mieii? şi, dacă da, cu ce-i vei hrăni pe toţi cei ce nu vor mai muri?

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1 - 10 din 2024

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.