top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Viața culturală, nr. 4 (167), aprilie 2017
Mai 03, 2017 at 11:00 PM

CĂRȚI ȘI REVISTE

PRIMITE LA REDACȚIE

 

CĂRȚI:

 

• Teodora Gogea, Caii trebuie să fie liberi, proză, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2016;

• Grigorie M. Croitoru, De dragoste, antologie de autor, proză, Editura Singur, Târgoviște, 2017;

• Nicolae Iorga, Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către Ruși, Colecția „România. Marea Unire 1918-2018. 100 de cărți”, coordonator Ioan Scurtu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2017;

• Nicolae Iorga, Hotare și spații naționale, conferințe la Vălenii de Munte, 1938, Colecția „România. Marea Unire 1918-2018. 100 de cărți”, coordonator Ioan Scurtu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2017;

• Nicolae Iorga, Histoire des roumains de Bucovine à partir de l’annexion autrichienne (1775-1914), Colecția „România. Marea Unire 1918-2018. 100 de cărți”, coordonator Ioan Scurtu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2017;

• Nicolae Iorga, Războiul nostru în note zilnice. 1916-1917, vol. II, Colecția „România. Marea Unire 1918-2018. 100 de cărți”, coordonator Ioan Scurtu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2017;

• Ioan Lupaș, Istoria unirii românilor, Colecția „România. Marea Unire 1918-2018. 100 de cărți”, coordonator Ioan Scurtu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2017;

• Ștefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Colecția „România. Marea Unire 1918-2018. 100 de cărți”, coordonator Ioan Scurtu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2017.

 

REVISTE:

• „România literară”, nr. 13, 14, 15, 16-17/martie, aprilie, București;

•„Orizont”, nr. 3/martie, Timișoara;

• „Tribuna”, nr. 350/aprilie, Cluj-Napoca;

• „Actualitatea literară”, nr. 69/martie, Lugoj;

• „Ateneu”, nr. 571/martie, Bacău;

• „Jurnalul literar”, nr. 1-6/ianuarie-martie, București;

• „Acolada”, nr. 3/martie, Satu Mare;

• „Cronica satului Desești”, nr. 3/aprilie, Baia Mare;

• „Arca”, nr. 1-2-3/2017, Arad;

• „Litere”, nr. 3/martie, Târgoviște;

• „Ex Ponto”, nr. 1/ianuarie-martie, Constanța;

• „Caiete Silvane”, nr. 4/aprilie, Zalău;

• „Porto Franco”, nr. 250/2017, Galați;

• „Boem@”, nr. 95, 96, 97/ian., febr., mart., Galați;

• „Cartelul metaforelor”, nr. 33-35/aprilie-iunie, Buzău.

EDITURA TIPO MOLDOVA, 

DIN VREME DESPRE CENTENAR

   

  

ZILELE MARAMUREȘULUI

În perioada 18-23 mai 2017, sub genericul „Haida, hai în Maramureș”, va avea loc, sub egida Consiliului Județean Maramureș, ediția a III-a a Zilelor Maramureșului. În cadrul acestei ediții vor avea loc importante activități culturale, cu o largă participare națională.

Revista de Cultură „Nord Literar” s-a înscris cu simpozionul „Țara Lăpușului: istorie, cultură, literatură”. Din cuprins, notăm:

Cercetări etnografice în Țara Lăpușului. Stadiul actual și perspectivele de evaluare – prezintă prof. univ. dr. Ioan Cuceu, profesor la Facultatea de Studii Europene a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca, director al Arhivei de Folclor a Academiei Române, Filiala Cluj;

Scriitori din Țara Lăpușului și cărțile lor  - prezintă prof. dr. Terezia Filip;

Dr. Aurel Vaida și cercetările sale despre Marea Unire de la 1918 – prezintă prof. dr. Ilie Gherheș;

 

• lansări de carte.

Magistratura timpului (Gh. Glodeanu), nr.4(167), aprilie 2017
Mai 03, 2017 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU

MAGISTRATURA TIMPULUI

          După o așteptare de câțiva ani, reputatul critic, istoric și teoretician literar Ion Vlad revine în actualitate cu volumul intitulat sugestiv Dreapta și necruțătoarea magistratură a timpului (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017). Este vorba de o nouă carte aparținând unui cititor împătimit, care a transformat lectura într-un adevărat eveniment al cunoașterii. De altfel, profesorul de teoria literaturii a oferit, de-a lungul timpului, o serie de lucrări de referință, ce au marcat mai multe generații de cititori. Iată câteva dintre ele: Între analiză și sinteză. Repere de metodologie literară (1970), Descoperirea operei. Comentarii de teorie literară (1970), Povestirea. Destinul unei structuri epice (1972), Convergențe. Concepte și alternative ale lecturii (1972), Romanul românesc contemporan (1974, în colaborare cu Cornel Robu), Lecturi constructive (1975), Lectura – un eveniment al cunoașterii (1977), „Cărțile” lui Mihail Sadoveanu (1981), Lectura romanului (1983), Pavel Dan. Zborul frânt al unui destin (1986), Lectura prozei (1991), Aventura formelor. Geneza și metamorfoza „genurilor” (1996), În labirintul lecturii (1999), Romanul universurilor crepusculare (2004), Orizonturile lecturii (2007), The Novel of Crepuscular Universes (New York, 2010).

          Subtitlul Scriitori, cărți, confesiuni anticipează, în mod elocvent, tematica celor douăzeci de eseuri reunite în recentul volum purtând semnătura profesorului Ion Vlad. În fruntea meditațiilor se găsește un motto sugestiv din William Faulkner, în care celebrul romancier american circumscrie condiția dramatică a scriitorului.  „Să fii scriitor înseamnă să fii urmărit de demoni, să fii întotdeauna silit să acționezi, să fii mereu stimulat. E o muncă singuratecă, lipsită de satisfacții și pe deasupra niciodată atât de izbutită pe cât ai vrea. Trebuie să încerci mereu și totuși nu e îndeajuns. Niciodată nu e de ajuns. Ce răsplată are scriitorul, nu știu.

          După cum se precizează într-un succint preambul, noua carte a lui Ion Vlad reunește pagini confesive, false jurnale de călătorie și eseuri dedicate literaturii. Luminile călătoare ale criticului sunt, bineînțeles, livrești, drumurile de odinioară prin China, Polonia, Statele Unite și Franța alcătuind tot atâtea călătorii de factură inițiatică prin cultură. În mod firesc, recentul volum continuă preocupările anterioare ale unui cititor avizat, fascinat de universul miraculos al cărților. Lecturile nu sunt făcute la întâmplare, ci se bazează pe o selecție riguroasă. Drept urmare, lectorul de profesie mizează pe o serie de nume sonore, precum: Ileana Mălăncioiu, Horia Bădescu, Liviu Rebreanu, Mircea Tomuș, Mario Vargas Llosa, William Faulkner, Henry Miller etc. Inițial, textele au fost publicate în paginile revistelor „Steaua”, „Tribuna” și „Pro Saeculum”, dar reunirea lor în volum le conferă un plus de consistență și de coeziune. Pentru cititorul exigent, centenarul nașterii lui Liviu Rebreanu a constituit un excelent prilej de a se întoarce la opera marelui romancier, dar și la remarcabila ediție realizată de către Niculae Gheran. Alte eseuri vizează câțiva maeștri ai literaturii universale, meditațiile continuând paginile memorabile ale volumului Romanul universurilor crepusculare. Este vorba de eseurile consacrate „inegalabilului” William Faulkner, „nonconformistului” Henry Miller și remarcabilului povestitor Mario Vargas Llosa. 

          Meditațiile lui Ion Vlad se deschid cu niște admirabile pagini confesive despre Dreapta și necruțătoarea magistratură a timpului. Recitind textele unui reputat coleg de generație, D. R. Popescu, profesorul universitar redescoperă înțelepciunea anticilor, a tragicilor greci, pe care îi consideră contemporanii noștri. Deși își plasează meditațiile sub pecetea memoriei, autorul Lecturii romanului mărturisește că nu vrea să scrie autoficțiuni, asumând aserțiunea lui G. Călinescu potrivit căreia „memorii scriu numai cei care vor să fie văzuți sub lumina favorabilă a lustrelor”. Cu toate acestea, confesiunile preiau forma unei scrisori adresate unui/unor prieten/i. Evocarea unui timp dominat de frică, de obediență și de duplicitate se dovedește elocventă. Ion Vlad vorbește despre autorii stigmatizați sau implicați în procese inventate, despre confruntarea scriitorului cu teroarea istoriei, despre rezistența prin cultură, despre eforturile depuse pentru a crea în ciuda vitregiilor politice. Timpul este considerat un judecător incoruptibil care cerne valorile, de unde și titlul cărții. Profesorul de teoria literaturii recunoaște că biografia nu poate explica opera, de unde necesitatea ca istoria să poată examina, în mod obiectiv, erorile unor autori precum Knut Hamsun sau Louis-Ferdinand Céline. Ion Vlad atrage atenția asupra faptului că, în plină epocă a cenzurii ideologice, a delațiunilor și a supravegherii monstruoase, a existat și o conspirație în favoarea valorii. Aceasta deoarece, în perioada opresiunii totalitare, actele de cultură au însemnat niște veritabile „exerciții de supraviețuire”.

          Deși refuză autoficțiunea, Ion Vlad face elogiul descrierilor de călătorie. Aceasta deoarece Luminile călătoare alcătuiesc un depozit de impresii greu de uitat. Reîntoarcerile la locurile văzute odinioară au o puternică încărcătură emoțională, iar descrierea ajunge să concureze opera de ficțiune. Profesorul universitar vede peisajul prin cultură, evocarea locurilor vizitate odinioară transformându-se în veritabile călătorii inițiatice prin literatură. În Danemarca, de exemplu, Ion Vlad merge pe urmele lui Hamlet. Elogiind lumina, recunoaște că „literatura este unul dintre martorii și depozitarii celor mai tulburătoare experiențe”. Lumea miraculoasă a Chinei este descoperită în tinerețe. Urmează Cuba lui Hemingway, America lui William Faulkner, Cracovia universitară. De fiecare dată spațiul geografic devine pretextul unor noi incursiuni în lumea miraculoasă a bibliotecii.

          Confesiunile exegetului sunt urmate de comentariile acestuia. Primul autor luat în vizor este Ileana Mălăncioiu, o personalitate proteică, puternic ancorată în viața literară contemporană. Analizând lucrarea Vina tragică, Ion Vlad reține faptul că este vorba de „o lectură în conformitate cu accepțiile conceptului de hybris și cu devenirea acestuia în marile creații ale umanității: filosofi, scriitori etc.”. Teoreticianul literar relevă faptul că Ileana Mălăncioiu propune o reinterpretare în virtutea unei lecturi noi și originale a unor creații fundamentale în favoarea recreării spiritului tragic. În ceea ce privește poezia, ea a reprezentat un exercițiu de supraviețuire. Asemenea eroinelor din tragediile antice, Ileana Mălăncioiu este considerată o luptătoare care vede amenințarea supremă în moartea spirituală. De aici versul: „Să nu mor înainte de a fi murit”. Ideea o putem regăsi și în scrierile lui Augustin Buzura.

          Ion Vlad analizează apoi opera unei alte voci lirice inconfundabile, Horia Bădescu. Pornindu-se de la volumul Vei trăi cât cuvintele tale, este relevat faptul că poetul aparține universului poetic propriu francofoniei. Autorul Ronsetelor este considerat un elegiac, pentru care poezia reprezintă expresia unei voci neliniștite. Cititorul reține judecățile de valoare vehiculate de către Ion Vlad, constată profunzimea lecturilor, trimiterile culturale, dar și fraza inconfundabilă a unuia dintre cei mai buni oratori pe care i-a avut filologia clujeană în ultima jumătate de veac.

          Mai bine de o treime din comentariile profesorului Ion Vlad vizează opera lui Liviu Rebreanu, cele aproape o sută de pagini aspirând la o construcție independentă în cadrul eșafodajului critic. Titlul capitolului se dovedește semnificativ: Un univers romanesc numit Liviu Rebreanu. Teoreticianul literar vorbește despre remarcabila ediție îngrijită de către Niculae Gheran, din care primele trei volume au apărut în 1968. Anul centenarului – 1985 – devine un pretext pentru a celebra opera, dar și eforturile depuse de către neobositul editor. Observațiile sunt reluate după ce monumentala ediție este finalizată, lectura transformându-se într-un veritabil omagiu. Parcurgând creația romancierului ardelean, exegetul constată faptul că acesta este mereu „într-o extraordinară luptă cu sine, cu scrisul, cu tainele cuvântului, cu relieful construcției sale epice”. Ion Vlad vorbește despre geneza operelor, semnalează etapele creației, circumscrie crezul artistic al scriitorului și descrie lupta lui teribilă dusă pentru îmblânzirea verbului. De fiecare dată, exegetul intransigent aduce în sprijinul afirmațiilor sale o serie de citate elocvente din operă sau trimite la numele sonore care au abordat opera rebreniană.

Ion Vlad acordă atenție și unui sector mai puțin comentat din opera scriitorului, proza scurtă, relevând faptul că deja începuturile literare ale creatorului stau sub semnul tutelar al universului țărănesc. Exegetul remarcă elementele de noutate aduse de către prozator și insistă pe ineditul unor nuvele ce vizează lumea periferiei: Culcușul, Golanii, Strămutarea. Este vorba de creații ce anticipează operele unor autori precum G. M. Zamfirescu și Carol Ardeleanu. Ion Vlad recitește opera rebreniană pornind de la ideile estetice ale scriitorului și reușește să aducă numeroase puncte de vedere originale în interpretare. De exemplu, exegetul remarcă îndepărtarea nuvelelor de paseismul și de idilismul semănătoriste, propunându-se o viziune gravă asupra lumii. Tragicul este considerat una din dominantele operei celui considerat un „mare creator de lumi și destine”. Lecturile criticului identifică, apoi, o serie de note expresioniste în nuvela Răfuiala. Mai mult, Ion Vlad nu ezită să vorbească despre vocația de nuvelist a prozatorului. Re-lecturile exegetului ne dezvăluie un Rebreanu modern, ce depășește canoanele rigide ale realismului și care, deja în proza scurtă, se apropie de expresionism. Prozatorul zugrăvește un univers dominat de spaimă, umilințe și nesiguranță. Citind aceste pagini profunde, lectorul rămâne cu regretul că ele nu s-au materializat într-o carte independentă. Cu toate acestea, capitolele despre Liviu Rebreanu pot fi considerate o micromonografie dedicată celui mai important romancier român. În sprijinul acestei idei pot fi aduse titlurile elocvente ale subcapitolelor: Proiect pentru o întâlnire cu opera, În căutarea certitudinilor, Vocația nuvelistului, „…Ca o uriașă pasăre de pradă”, Fascinația construcției epopeice, Poezia epică, „Dosarul” unei existențe, Alternativa romanului clasic: „Adam și Eva”.  

Ion Vlad remarcă faptul că „Liviu Rebreanu creează romanul țărănesc cel mai convingător și, totodată, cel mai apropiat de dimensiunea epopeicului”. Jurnalul romancierului este comentat în calitate de document literar, dar și ca o scriere despre mecanismele creației și crezul artistic al scriitorului. Este vorba de mărturisirile unui autor conștient de valoarea sa. Publicarea jurnalului – consideră Ion Vlad – validează opinia că universul unei creații și al unei biografii de scriitor se recompune și se dezvăluie numai din totalitate. Exegetul laudă eforturile depuse de Puia Florica Rebreanu și de Niculae Gheran pentru a produce un document revelator, pentru a restitui o operă și un destin.

Dintre autorii aparținând literaturii universale, primul la care se oprește criticul literar este Mario Vargas Llosa, apreciat pentru excelentele sale calități de povestitor. Format la interferența a două culturi (cea latino-americană și cea europeană) autorul Războiului sfârșitului lumii este considerat „un romancier și un spirit prin excelență reflexiv, pătrunzător și totodată sensibil, înregistrând fără «răceală» doctă universul ficțiunilor și-al meditației”.

          Două capitole ample îi sunt dedicate lui William Faulkner, romancier care, după modelul tragediilor antice, a reușit să elaboreze o veritabilă mitologie a sudului. Exegetul decodifică nu numai semnificațiile majore ale romanelor, ci se oprește și la corespondența scriitorului, în care identifică un veritabil jurnal de creație. Finalul comentariului trimite la mitul orfic, propunând salvarea prin intermediul cuvântului.

La opt decenii de la apariția romanului Tropicul Cancerului, mai multe eseuri îi sunt destinate lui Henry Miller. Acesta elaborează o „creație-confesiune, o operă răscolitoare prin formula directă, polemică, prin restituirea universului nord-american”. Pornind de la corespondența purtată cu Lawrence Durrell, Ion Vlad reconstituie ideile estetice ale scriitorului, circumscriindu-i viziunea despre artă. Asemenea lui James Joyce, Miller este considerat un prozator confruntat cu prejudecățile și locurile comune ale receptării. Exegetul vede în autorul Tropicului Capricornului un nonconformist ce refuză convențiile, un creator ale cărui opinii violente se apropie de radicalismul manifestelor de avangardă.

Dreapta și necruțătoarea magistratură a timpului este o lungă meditație despre scriitori și cărți, despre condiția dramatică a creatorului. Ion Vlad nu face cronică literară, ci ne oferă o galerie de portrete, reconstituind profilul spiritual al scriitorilor comentați, relevându-le formația spirituală și crezul artistic.

 

 

O stare de urgență (Ion Pop), nr. 4(167), aprilie 2017
Mai 03, 2017 at 11:00 PM

Ion POP

O STARE DE URGENŢĂ


Cu Sânge de nisip (Editura Şcoala Ardeleană, 2016), ilustrată inspirat de Ioan Marchiş, Elena Cărăuşan se află la a treia carte de versuri. Are şi privilegiul de a fi prefaţată generos, cu sagacitate analitică, de Ion Mureşan, poetul cunoscut şi mult apreciat. E un text care ar putea fi aşezat la rubrica criticii de factură „tematistă”, ce pune în evidenţă principalele „figuri” ale ima-ginarului mobilizate în texte, care le conferă o anumită unitate simbolică. Sângele ca „personaj” sui generis, emblemă a vitalităţii ameninţate, apoi clepsidra, îndeajuns de transparentă ca efigie a timpului în scurgere, cuvântul - element substitutiv al corporalităţii precare, în fine, gândul ca „sânge perfect”, inalterabil, sunt aceste câteva închegări imagistice care realizează liantul logicii discursive a volumului. Parcă auzim aici un ecou din apelul Daimonului lui Nichita Stănescu cerându-i fiului său să se schimbe în cuvinte, ca fiind partea cea mai rezistentă a biologiei umane...

          Elena Cărăuşan scrie însă mai ales despre precarităţi, dezagregări ale trupului, agresiuni şi dezordini celulare - „celulele hrăpăreţe, rebele” -, praguri ultime care îndeamnă la transgresări vizio-nare cu funcţie redemptivă, nelipsind şi un anume accent religios, fără mare elan metafizic totuşi, cu figuraţie îngerească oarecum convenţională. Tonul general e discret elegiac, lipsit de lamentaţii retorice,  constatativ: „Şi nisipul meu a fost un munte/înainte să devină simplă vibraţie/.../Şi sângele meu a fost o mare”. Starea de urgenţă în care se află subiectul obligă la notaţii concrete, aproape seci: „Porii larg dilataţi parcă vor să-şi ia zborul/ori să elibereze sângele din chingi/stenoze înguste, vene tumultuoase,/forţat să curgă sus-jos,/creier, mâini, picioare,/sus-jos, sus-jos/tâmple, piept printre oase”, nu fără a trimite, totuşi, în finalul de poem la „suişul pe Golgotă” al trupului împovărat – „creier neliniştit, căutător,/puls hăituit prin gânduri mii”.

În general, poeta pune surdină stării dramatice pe care o traversează – îşi construieşţe spaţii şi viziuni de refugiu luminos – „Sângele meu e un cer cu aer curat” – înregistrând ca în treacăt nişte „lacrimi prelinse pe obraz,/silabe articulate-n surdină,/mângâierea însingurării”, pentru a anunţa metamorfoza în sensul spiritualizării finale, al atingerii unei stări eterice, beatitudinale, cu figuraţie olimpiană clasicizantă: „Ce uşoară mă simt,/ajunsă pe piscul unde zeii dansează,/apar, dispar în mantii lungi/albastre şi albe,/verticale în dungi./.../dar voi merge spre alt cer,/un alt sânge se va metamorfoza” (Sângele meu). Discreţia reapare şi în alte locuri, ca atribut al curgerii nisipului în clepsidră, încă un semn al voinţei de dedramatizare a tensiunii lăuntrice: „Nisip în cristale foşnite discret,/e timpul în care te strig/iubire,/în haine vineţii şi chip de ascet” (Ce-aş putea să spun). Ultima asceză e totuşi marcată de transformarea în gând, eliberarea de materie, evanescenţa luminoasă: „voi fi numai gânduri,/cântece şi cuvinte/.../Aşa voi fi nevăzuta văzutului/şi neştiuta ştiutului/Iar luciul din oglindă/îl va şti doar Dumnezeu” (Voi fi doar gânduri). Regimul imaginar al elevaţiei spirituale, purificatoare, propune în mai multe poezii mici ritualuri cathartice (două versuri spun chiar explicit care e sensul acestora: „Mă prind în horă cu multele mele chipuri/dansăm, cântăm cu ritual catharsis împrejur”), aproximând un spaţiu de calm şi seninătate în sfârşit atinse: „Acolo, cocorii mei/îmi dăruiesc singurătatea cerului /iar rădăcinile din pământ îmi dau mângâierea/cu tăcerea şi liniştea întunericului.//Egoistă, îmi trăiesc fericirea;/în Cerul gol al paşilor grei/simt cum cerul s-a scurs pentru mine,/îmi dă mântuirea”. Nu lipseşte nici sentimentul comunicării cu lumea elementelor, cu straturile temporale succesive, precum în sobru-elegiacul poem Dragostea pietrelor: „Stau culcată cu tâmpla pe pietre/.../Timpul e cel ce le-a văzut naşterea,/el le dă binecuvântarea când se iubesc,/se cunună;/.../Culcată pe pietre ascult suspinul pietrelor/fiecare pas al nostru calcă pe dragostea lor”.

Adesea mişcătoare prin francheţea confesiunii, cu pagini de autentic lirism, cartea face totuşi multe concesii unor clişee poetizante la îndemână, de mult decolorate, care vor trebui neapărat evitate în viitor: „rădăcina adâncului, braţele înaltului”, „corzi de linişte”, „strune de veşnicie”, „arcuşul zânelor”, „îngerii reîncarnării”, „fecioare înlănţuite/în hora dorinţelor încătuşate”. 

 

Elena CĂRĂUȘAN

 

Sânge de nisip

 

Cât un cristal de nisip

e cântecul sacadat-ordonat al inimii.

Sângele – embrion miraculos,

așteaptă cuminte să treacă

prin trepte, spirală a sorții.

 

Valva cotită, graniță lut – chip

deschide, închide

cheamă, recheamă

alungă, inundă

aripi de cocor în fața morții.

 

Și nisipul meu a fost un munte

înainte să devină o simplă vibrație,

apoi, s-a strecurat în buzunarul timpului,

s-a îmbrăcat în puf alb

cu frisonul trecerii în frunte,

cristal de gravitație,

încât pot și eu să țin clipa în palmă

s-o privesc, ochi temut,

s-o mângîi, în metronom s-o ascult?

o clipire rece,

și ea deja e trecut.

 

Și sângele meu a fost o mare,

apoi, s-au hotărât să-l întrupeze în mine,

în ritm constant își pulsează bucuria,

dar el nu știe că drumul limitat în vigoare:

deschide, închide

cheamă, recheamă

alungă, inundă,

i-a ucis nemurirea.

 

Sângele meu  

 

Și sângele meu e un cer cu aer curat

se plimbă păsări,

multe aripi se zbat

aripi largi, sincopate se înalță,

altele în ritm dezordonat coboară,

fluturi cu simfonia polenului

murmurată din floare în floare,

 

privesc în față solstițiul de vară

privesc în spate solstițiul de iarnă

și steaua dimineții nu se dă dusă,

își dă ultimul licăr insistent;

 

e sângele,

e sângele dirijorului,

când armonios se cântă balada vieții,

e sângele pruncului desprins de placentă

neștiind că vine o vreme fără sânge,

e dansul globulelor colorate

ce înconjoară gânduri,

noapte în tenebre răsucită,

rugă de seară,

lacrimi prelinse pe obraz,

silabe articulate-n surdină,

mângâierea însingurării,

 

și steaua dimineții se depărtează mult

ziua îmi va evapora sângele,

stele, păsări, fluturi...

 

Ce ușoară mă simt,

ajunsă pe piscul unde zeii dansează,

apar, dispar în mantii lungi

albastre și albe

verticale în dungi.

 

Viața mea, o fantomă a celei

în care, fără să aleg, furișată voi intra,

dar voi merge spre un alt cer,

un alt sânge se va metamorfoza.

 

Ce-aș putea să spun?

 

Sunt prea bătrână să-mi mai doresc să mor.

Când mă știam secătuită de dor,

moartea era răzbunare nesăbuită

și alint al disperării,

în piept mă ardea iubirea netrăită

doar de ochi nedormiți știută.

 

Nisip în cristale foșnite discret,

e timpul în care te strig,

iubire,

în haine vineții și chip de ascet.

 

Ce-aș putea spune ochilor care în orbire

nu vor vedea nisipul trecerii

nici vise de somn liniștit?

Dar florile mele ce nemângâiate veți rămâne,

cerul neprivit,

roua ierbii neatinsă de viața pașilor mei

aburind în răsărit?

 

Ce-aș putea să-i spun sângelui

când, blocat în trupul meu,

între creier și călcâie,

va ști, doar singurul,

că nu va putea să se verse în alt trup?

va simți neputincios spaima

că celulele se vor distruge unele pe altele

apoi pe ele însele.

 

Poate le spuneți voi,

nisip, cer, iarbă și flori,

în clipa mea de apoi,

de ce a trebuit să plec!

 

Voi fi doar gânduri

 

M-am dezbrăcat de piele și oase

de tot ce oglinda și ochii tăi văd.

 

Vei ști că mai exist,

când vei învăța să-mi vorbești;

numai glasul și buzele mă vor găsi,

doar aparent,

căci voi fi numai gânduri,

cântec și cuvinte,

brațele tale nu vor simți albumina depărtării

decât prin fierbințeala trupului transparent.

 

Așa voi putea vedea mărginirea nemărginitului.

Gândul va naște gânduri,

ca semințele de rodie,

mă voi înmulți,

mă voi naște, pe rând, câte una

pentru fiecare zodie

și-n fiecare gând voi fi o alta,

seninul va fi în plămânul meu.

 

Așa voi fi nevăzuta văzutului

și neștiuta știutului,

iar luciul din oglindă

 

îl va ști doar Dumnezeu.

O voce distincta in lirica feminina contemporana (Diana Dobrița Bîlea),nr.4(167)apr.2017
Mai 03, 2017 at 11:00 PM

Diana DOBRIȚA BÎLEA

O VOCE DISTINCTĂ

ÎN LIRICA FEMININĂ CONTEMPORANĂ

 

Zodia palmelor tale (Editura Libris Editorial, 2016) este cel de-al şaptelea volum de poezie al Mihaelei Aionesei. Cartea întreagă este un poem, a cărui temă principală este iubirea, divi-zată pe două axe: o iubire tăinuită în faţa lumii şi, într-o anumită măsură, chiar faţă de iubit, şi o iubire care, împlinită la un moment dat, va rămâne pentru totdeauna o „icoană a sufletului” poetei. De altfel, poemul care deschide volumul se numeşte icoana sufletului meu şi reprezintă realitatea unei stări permanente a celei care ştie cine e şi ce rol are în lume: „eu m-am născut să merg pe ape/şi am aceeaşi vârstă cu râul/care desparte şoaptele de alte şoapte/de aceea pot zidi în fagurii de lună/aceste taine ale noastre”. Pământescul şi divinul („un fir de busuioc/şi unul de lumină”) alcătuiesc o cruce pe care poeta alege s-o poarte ajutându-se, cum altfel?, de energia vocabulelor: „cuvintele acestea pe care ţi le scriu/nu dor şi nici nu strigă/sunt lumânări care veghează”.

Poeta caută şi uneori găseşte, apelând la naturalele ei stratageme feminine, căi de transmitere a sentimentelor către „aproapele mereu/mult prea departe, tu” (www.soarele meu.md); „mâinile-aceste vulpi neastâmpărate cum ar vorbi/cum ar îmblânzi gheţarii” (fără contur); „dacă nu tu, iubire,/atunci nu ştiu cine ar fi cutezat/să înfrunte atâtea împotriviri/doar să mă simt a opta minune/astă seară...//când mai vii?” (ecou prelungit); „o cerşetoare/cu plete roşcate şi haine ponosite/sunt eu dar el nu ştie/ghemuită în cuvinte ascund în sân/gesturile de dragoste/cu care desenez o planetă... planeta doi” (fiecare om e un poem nescris). Ca nişte promisiuni curg verbele la modul condiţional-optativ întru înduplecarea iubitului ori a destinului: „m-aş învârti în jurul inimii tale//(...)mâinile mele ca o armată de rebele te-ar cotropi//(...) aş putea face semn ploii să se apropie/să ne ascundă în franjurii ei//(...) aş putea uita câtă zbatere de pleoape/câtă ninsoare m-ar îngropa după ce ai pleca” (dorinţa).

Pledoaria lirică se apropie uneori de poantele soresciene, e inclusiv teatrală, fără să poată fi acuzată însă de cabotinism: „s-a cuibărit în mine o linişte,/mâna mea se împotriveşte cu spaimă/ce să fac, Doamne, cum să umblu la vedere cu ea?” (tâmpla de linişte). Când se împlineşte totuşi, dragostea e trăită până la paroxism, eludând compromisul: „şi-n loc să mă ascund,/să mă ghemuiesc/desfac braţele larg,/clipele cad – fulgi de lumină//(…) niciodată nu s-a înălţat din mine/ceva mai frumos…/încă nu ştiu ce ne leagă,/ce ne desparte -/raiul sau infernul” (dragoste, altfel). Alteori, însăşi poeta se simte nepregătită să răspundă iubirii lui altfel decât cu „atâta drag în rugăciune”, de aceea recurge şi de această dată la promisiuni uimitoare: „vom fi cândva doi bulbi de rouă/iubindu-se nestăviliţi prin iarbă/dar până atunci/mai rabdă-mă aşa sfioasă/şi lasă cerul desfătării noastre/să se coacă” (când ţi-e dor…). În viziunea Mihaelei Aionesei, iubitul poate fi născut din nou, de către iubită de această dată, după cum şi dragostea se poate regenera: „văzută de sus/ca zidul chinezesc/era dragostea/şi creştea/şi tot creştea” (regenerare).

          Figurile de stil abundă şi dau o notă particulară poeziei. O hiperbolă potenţată de o comparaţie relevă în registru acut o stare nostalgică: „dorul/ ca un fierăstrău taie/munţii în două” (ninge sufletul împăcat). Imagini care conţin alte imagini sporesc panopticul semantic al poemului: „am aprins în fiecare zi/câte o gutuie în geam/în suflet am agăţat crenguţe de vâsc” (ninge sufletul împăcat); „m-a înghiţit o balenă/şi n-am cum să ies/doar scrijelesc pe burta ei/de câte ori aş fi vrut să te strig” (toamna cu genunchii la piept); „cine sunt eu să înfrunt ierburile tale toate/pentru un pumn de greieri nebuni/şi iluzii deşarte?” (sălaş pentru singurătate). Iubirea poetei are şi un chip: „o inimă uriaşă şi roşie/dă pe dinafară fluturi/repetând pe buze/numele tău” (i-u-b-i-r-e). Când împlinirea iubirii pare imposibilă omeneşte, poeta găseşte cea mai înaltă cale de uniune, posibilă în urma unui post sever, sui-generis: „ţin post de lună//(…) ţin post de pâine//(…) ţin post de iubire//(…) şi-n această asurzitoare tăcere/simt cum ne ridică în braţe/Dumnezeu” (post). De altfel, instanţa divină este adesea invocată şi nu întotdeauna ca ultimă soluţie pentru împăcarea sufletului îndrăgostit, dar şi în virtutea pudicităţii şi a moralei în care poeta încă mai crede: „i-am dat iubirii numele tău/şi am ascuns-o/la piciorul altarului/să o înveşnicească/Dumnezeu” (sfinţire). Dintre multele definiţii date de poetă poeziei, o aleg pe aceea – şi simt că sunt în asentimentul ei – în care se pune semnul egal între poezie şi iubire: „poezia asta e o patimă albă/în ea ard împăcată/fără să mă lepăd/de amintirea ta” (la capătul unei iluzii).

            Poezia Mihaelei Aionesei impresionează prin maturitatea şi complexitatea discursului liric, prin claritatea şi frumuseţea imaginilor artistice, prin tropii surprinzători. Cuvintele îi sunt supuse poetei, care se dovedeşte o abilă mânuitoare a acestora. Mihaela Aionesei este, se pare, o voce distinctă în lirica feminină contemporană.

 

 

 

Bucuria și tristețea vernisajului (Vasile Jurje), nr.4(167)aprilie 2017
Mai 03, 2017 at 11:00 PM

Vasile JURJE

BUCURIA ȘI TRISTEȚEA VERNISAJULUI 

Vernisajul unei expoziții personale este într-un fel un spectacol în fața publicului, prin prezentarea în premieră a unor lucrări noi, realizate de către artist. La această sărbătoare sunt invitați prietenii, specialiștii și toți iubitorii de frumos. De fapt, artistul iese în fața publicului cu produsele lui, prozaic spus, cum își prezintă un meșteșugar marfa pe o tejghea, ca prin vânzarea ei să-și recupereze cheltuielile și să-și câștige existența. Puțini sunt cei care reușesc să vândă lucrări din expoziție, eventual cei ce expun peisaje și flori, tematica preferată a publicului. După circa două săptămâni, autorul strânge lucrările, depozitându-le undeva, într-un colț de atelier. De cele mai multe ori, doar un anunț  într-un ziar marchează evenimentul și atât. La noi nu există ca în alte țări galerii specializate în vânzări și tranzacționări cu lucrări de artă, cu manageri pricepuți în acest domeniu. Aș da un exemplu în acest sens. Un coleg pictor a fost invitat să expună la o galerie din Germania, aceasta vânzându-i toate lucrările. Știu că Bucureștiul are câteva galerii de acest fel, dar nu orice artist poate ajunge acolo, mai ales unul din provincie. Filiala UAP Baia Mare a organizat câteva expoziții cu licitație. Nu cunosc rezultatele, dar văzând expoziția permanentă a Galeriei de Artă de pe bulevardul București, nr. 6, cu prețuri accesibile față de prețurile din alte țări, precum și frecvența slabă a vânzărilor, îmi pot da seama de interesul băimărenilor pentru artă. Colecționarii lipsesc din peisaj și foarte puține instituții comerciale, de stat sau private, ori proprietari ai unor somptuoase locuințe apelează la înnobilarea interioarelor cu lucrări de artă. Se preferă postere, litografii sau kitsch-uri. Nu sunt nostalgic, dar prin ani 70 - 80, toate hotelurile aveau în camere lucrări originale ale plasticienilor, comitetele de cultură achiziționau de la fiecare artist expozant lucrări, ce ulterior erau repartizate instituțiilor de stat sau muzeelor.

Liberalizarea comerțului și interesul pentru câștiguri rapide și grase au afectat desigur și piața artei. Artiștii cu studii de specialitate s-au înmulțit după 1990, prin faptul că peste tot în țară există universități de artă unde poate studia oricine, indiferent de vârstă și de îndemânare. Aceasta a dus la diminuarea exigențelor, la diluarea valorilor, creând confuzii și dezinteres în rândul iubitorilor de artă, mai ales  prin prezența  unor expoziții avangardiste, neînțelese de un public fără o minimă educație artistică, educație ce lipsește cu desăvârșire din școli.

O altă problemă este aceea a artiștilor independenți sau organizați în asociații, fără studii de specialitate. Artiștii amatori (deși nu-și mai spun așa) sunt bine organizați și foarte activi în manifestări expoziționale. Este un lucru foarte bun, deoarece pasiunea spre culoare sau formă artistică este legată de starea sufletească a fiecăruia și istoria a demonstrat acest lucru. Din rândul acestor pasionați s-au ridicat mulți meșteri populari și reprezentanți de seamă ai artei naive și chiar valoroși artiști. Urmărind câteva expoziții ale amatorilor, am constatat lipsa acestei preocupări, tendința fiind spre imitare, pe lângă lucrări valoroase existând și multe kitsch-uri. Întotdeauna am comparat termenii de „profesionist” și „amator” în artă cu aceiași termeni folosiți pentru un conducător auto. Ca valoare profesională nu trebuie să existe nicio diferență, altfel pe șosele mor oameni și în artă… moare frumosul.

Baia Mare este un cunoscut centru artistic de talie europeană. De curând a aniversat 120 de ani de când grupul de artiști condus de Holossy Simon a poposit sub poalele Gutâiului cu cer albastru, punând bazele cunoscutei Școli băimărene de pictură, unde de-a lungul anilor s-au perindat foarte mulți artiști valoroși. De unii ne amintim, pe alții i-am uitat. Memoria lor se păstrează în muzee și în consemnările specialiștilor. Cei care sunt meniți să găsească și să valorifice nestematele artei sunt criticii de artă. Aceștia sunt oameni cu o cultură vastă și cu un limbaj elevat, care știu să pătrundă în profunzimea unei lucrări, să o descifreze sub toate aspectele pentru că, se știe, un artist întotdeauna vrea să ne transmită ceva prin lucrările sale, astfel imprimând multe sensuri unei lucrări, unele vizibile, altele ascunse, dictate de impulsurile subconștientului. Fiecare artist are un mod personal de exprimare, indiferent dacă o face prin mijloace figurative sau abstracte. Esențial este să fie o exprimare cu valoare artistică, pentru că se adresează percepției noastre prin mijloacele stării afectiv-emoționale. În acest sens, arta  evoluează mereu, apar tehnologii noi și materiale moderne total deosebite față de secolele trecute, cu posibilități infinite de exprimare. Se schimbă însăși gândirea artiștilor despre noțiunea de frumos, tot mai mult teren câștigând originalitatea. Tocmai de aceea criticul de artă cunoscător al acestor fenomene poate contribui la clarificarea și ordonarea valorilor artistice în această perioadă atât de agitată  pe toate planurile.

Din păcate, acest mare centru al artei, care este Baia Mare, duce lipsă de asemenea specialiști. În afară de dl dr. Tiberiu Alexa, director al Centrului Artistic - Muzeul de Artă, un coordonator excelent al acestui centru de prestigiu băimărean, nu există alt specialist care să susțină și să urmărească evoluția artei contemporane maramureșene. Să fiu bine înțeles, în Baia Mare există mulți specialiști, oameni de litere sau artiști plastici, care ar putea prelua o astfel de activitate, dar nu o fac sau o fac ocazional, fără să se pretindă critici de artă. A spune adevărul, a critica (de aceea i se spune critic) înseamnă a supăra! Cu toate acestea, criticul devine de un real ajutor în drumul artistului spre afirmare. Apoi toate manifestările expoziționale care rămân neconsemnate de un  specialist se pierd în timp. Din acest punct de vedere, am avut o mare admirație pentru regretatul scriitor și jurnalist Augustin Cozmuța, care din pasiune a intrat în lumea artiștilor plastici, lăsând multe însemnări cu valoare istorică.

 

Și, ca să mă întorc la evenimentul care se numește vernisaj, poate că pe lângă bucuria festivă cu felicitări și laude, o consemnare într-o revistă de specialitate (și acestea cam lipsesc!) ar îmbogăți analele istoriei artelor, ca mărturii ale trecerii noastre prin această lume, iar revista „Nord Literar”, ce ilustrează fiecare număr cu lucrări de artă, grație domnului Mircea Bochiș, ar putea include și o rubrică despre artiștii plastici și manifestările lor.

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1 - 10 din 1832

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.