top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Niculae Gheran - Retrospectivă rebreniană (Săluc Horvat), nr. 10(173), octombrie 2017
Oct 30, 2017 at 11:00 PM

Săluc HORVAT

NICULAE GHERAN -

RETROSPECTIVĂ REBRENIANĂ

 

          Timp de peste cincizeci de ani, cu o „stupidă perseverență”, Niculae Gheran a întors pe toate fețele masiva operă a lui Liviu Rebreanu, propunându-și să-l redea posterității literare în integralitatea sa.

          Cele 23 de volume care alcătuiesc integrala ediției critice, sintezele monografice și numeroasele sale alte ediții și studii pe marginea biografiei și a operei rebreniene publicate de Niculae Gheran de-a lungul timpului sunt tot atâtea dovezi ale eforturilor sale. La acestea se alătură două volume recente de studii, articole, documente adunate sub titlul Rebreniana (Editura Academiei Române, 2017), ediție care radiografiază într-un fel aparte multiplele unghiuri sub care a fost privită opera lui Rebreanu de editorul ei.

          Prin adunarea la un loc a contribuțiilor de critică și de istorie literară, publicate inițial ca prefețe la diverse ediții sau ca studii în diverse reviste, Niculae Gheran readuce în atenție un material consistent, de un real interes pentru mai buna cunoaștere a lui Liviu Rebreanu.

          Primul volum al Rebrienienei se deschide cu un incitant Cuvânt înainte și înapoi, în care, în spiritul său critic și polemic, își arată dezamăgirea față de atitudinea acelora care „au un dispreț suveran față de orice muncă științifică, indiferență pentru valorificarea patrimoniului cultural”. Această stare de nemulțumire rezultă mai ales din scrisoarea pe care Niculae Gheran o trimite criticului Nicolae Manolescu, din care reies greutățile pe care le întâlnește la realizarea ediției critice a lui Rebreanu, care, „bună sau reaspune editorul –, este „deocamdată singura ediție critică terminată din literatura interbelică, unică în bibliografia cărții românești”. Niculae Gheran îi scrie, printre altele, președintelui Uniunii Scriitorilor: „Credeți-mă, mi-e silă la gândul că iar va trebui să cerșesc milă și înțelegere de la cei ce ar trebui să sprijine cultura”. Numeroasele scrisori adresate de acesta unor autorități și care nu au primit răspuns îl determină pe editor să afirme că i-a mai rămas o singură cale: „Să mă adresez Guvernului de la Budapesta să mă ajute să valorific creația lui Oliver Rebreanu”. „Mă doare sufletul – mai spune Gheran – că niciun bancher din Transilvania, mari întreprinzători locali nu au mișcat un pai (...), în timp ce funcționarii lui Sörös s-au grăbit să o facă”.

          În legătură cu cele două volume, autorul afirmă că, „cu mici excepții, structura acestora are în vedere bibliografia scrierilor personale apărute în seria «Opere» și în alte studii de acest gen”. De regulă, precizează Gheran, a renunțat la texte ocazionale, mai ales la cele privind diversele întâlniri pe teme legate de Rebreanu.

          Volumul prim se deschide cu o amplă Cronologie, care acoperă o perioadă cuprinsă între anul 1799, data de naștere a lui Ștefan Diugan, străbunicul pe linie maternă al scriitorului, și 1 septembrie 1944, data morții  lui Liviu Rebreanu la Valea Mare. Bogată în date privind activitatea și biografia lui Rebreanu, cronologia completează util conținutul volumelor.

          Întregul material este structurat în două capitole: 1. Studii și sinteze și 2. Varia (cu diverse subcapitole).

          În textele care deschid volumul întâi: Confesiuni și Început de drum, Niculae Gheran reamintește începuturile construcției ediției scrierilor lui Liviu
Rebreanu. Un prim obstacol cu care s-a confruntat a fost acela al stabilirii titlului de pe copertă. Propunerea sa de Opere complete a provocat reacții vehemente din partea editorului: „Cum opere complete? Păi așa ceva nu am făcut nici la Eminescu sau Caragiale, ca să nu mai spun că toți corifeii literaturii române apar într-o colecție tipizată de opere alese”. După mai multe negocieri, la care a participat și cunoscutul om de cultură Mihai Șora, redactor-șef al Editurii pentru Literatură, s-a ajuns la formula Opere, sub care au apărut toate cele 23 de volume.

          Dificultățile nu s-au oprit aici, au urmat multe altele, unele datorate cenzurii, altele de ordin editorial.

          Primele trei volume, care au cuprins nuvelele lui Rebreanu, au apărut în anul 1968. Începutul îi dă editorului speranța că în următorii șapte ani se va încheia întreaga ediție. Dar nu a fost să fie așa. Volumul al 23-lea a apărut abia în anul 2005, după aproape patruzeci de ani.

          În studiul Festina lente, publicat inițial drept prefață la trilogia Golanii, Ciuleandra, Calvarul (1965), Niculae Gheran se referă la începuturile literare ale lui Liviu Rebreanu, consemnând unele mărturii ale prozatorului despre debutul său și despre primele volume publicate. În privința debutului, se pare că încă nu se știe precis când a avut loc și unde s-a produs. Într- una din însemnări, Rebreanu nota: „Pe când eram în clasa a opta, s-a întâmplat marele eveniment de a-mi vedea tipărită o schiță într-o revistă din Budapesta. Semnam cu pseudonim, sub care am publicat pe urmă vreo trei ani prin diverse reviste și ziare ungurești și nemțești, fel de fel de mărunțișuri așa-zise literare”.

          De la aceste „nimicuri literare” la marea sa operă, Liviu Rebreanu nu a fost ferit de numeroase dificultăți. Ajuns în țară, după școlile sale în limbile maghiară și germană, Rebreanu avea nevoie să-și perfecționeze limba română. Au urmat mai mulți ani în care s-a pus la punct cu limba română, completându-și lecturile. „Abia de aici înainte – subliniază Niculae Gheran – începe adevărata aventură a prozei rebreniene, deloc palpitantă în capitolele întâi (ale romanului Ion) și totuși fascinantă în deznodământul ei”.

          Interesante și pline de date autentice sunt articolele referitoare la romanul Pădurea spânzuraților, la geneza acestuia. Romanul a apărut în anul 1922, la Editura C. Sfeta, fiind urmat de mai multe ediții și mai ales de o bună primire din partea criticii literare. Din numeroasele însemnări și mărturii ale lui Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților a parcurs un traseu interesant până să ajungă la stadiul în care autorul a ajuns să scrie că romanul „s-a născut din dorința de a marca moartea fratelui meu”. Se știe că punctul de plecare al romanului a fost o fotografie care prezenta o pădure cu o mulțime de militari cehi spânzurați. Cum fotografia l-a impresionat mult, s-a hotărât să scrie un roman cu titlul Pădurea spânzuraților. La acea vreme, Rebreanu publicase nuvela Catastrofa, al cărui erou, David Pop, ofițer român în armata austro-ungară, pus în situația de a lupta împotriva fraților săi români, intră în conflict cu propria sa conștiință. Pe fundalul acestei nuvele și pornind de la fotografia cu spânzurați, Rebreanu își construiește viitorul său roman, intitulat Pădurea spânzuraților. Inițial Rebreanu a scris mai multe capitole din roman, dar, după cum singur mărturisea, scriitura înainta greu. Se cunosc mai multe variante pe care le-a abandonat. Află între timp de moartea fratelui său, Emil, condamnat și executat prin spânzurare pentru trădare și încercare de dezertare la dușman. Întâmplarea face ca Liviu Rebreanu să întreprindă o amplă cercetare pentru a afla împrejurările și locul unde a fost executat. După ce a aflat și i-a făcut fratelui său o înmormântare creștină, Rebreanu a reușit să finalizeze romanul, după unele informații în circa nouăzeci de zile. Geneza romanului și travaliul lui Liviu Rebreanu pentru scrierea Pădurii spânzuraților sunt amplu redate de Niculae Gheran atât în Addenda la volumul V din seria Opere, cât și în numeroase alte studii, între care și articolul din acest volum.

Proiectul lui Niculae Gheran de a-l reda pe Liviu Rebreanu prin cuprinderea în ediția Opere a întregii sale creații a parcurs, pe lângă o amplă documentare bibliografică și istorico-filologică, de textologie, efortul de a așeza fiecare din scrierile sale la locul ce-i revine în istoria literară, trecând, și atunci când avea puține șanse de reușită, peste multele obstacole extraliterare, precum cenzura, și mai ales peste obtuzitatea unora dintre „slujitorii” peste destinele culturii. Includerea în ediție a unor romane precum Gorila, Adam și Eva, Jar, Amândoi, i-a creat editorului grele probleme. Amplele comentarii pe marginea textelor, notele de la subsol și mai ales textele mai recente sunt dovada acelei „stupide perseverențe” de care vorbea editorul, nelăsându-se abătut de la principiul că dintr-o ediție critică nu trebuie să lipsească nicio scriere, indiferent de valoarea acesteia.

Referindu-se la romanul Gorila (vezi studiul La reconsiderarea romanului «Gorila») și la includerea lui în ediția Opere, nota: „Lipsa unei ediții critice, care să explice un punct de vedere bazat pe studiul complex al tuturor documentelor de arhivă face ca unii comentatori să denatureze esența operei rebreniene în general și a Gorilei în special, prezentând-o tendențios, ca fiind în favoarea ideologiei unor elemente declasate cu care Rebreanu nu a avut nicio afinitate. (...) Mai mult decât în cazul altor cărți, interpretarea corectă a Gorilei presupune cunoașterea temeinică a vieții scriitorului și mai ales a ansamblului operei din care romanul face parte” (vezi Rebreanu. Opere, vol. 10).

De un real interes sunt articolul Date noi despre «Gorila», capitol abandonat, și ecourile postume, în care, între altele, N. Gheran povestește cu un anumit sarcasm avatarurile editării romanului Gorila. „Este vorba despre o întâlnire a lui N. Ceaușescu cu scriitorii, întâlnire la care vine vorba și despre romanul Gorila, într-un context total neprielnic repunerii în circulație a romanului interzis de cenzură. La ședință au participat scriitorii din conducerea Uniunii, dar și din structurile politice. Criticul Șerban Cioculescu, vrând să critice proasta calitate a unor producții literare, citează din Goga: «Ascultați ce frumos spune poetul: Privighetori din alte țări vin doina s-o asculte», la care Ceaușescu îi replică tăios: «Tovarășe profesor, Goga n-a adus privighetori, ci tancurile naziste. Din păcate, ca și Rebreanu, care, în afara unei capodopere ca Răscoala, a scris Gorila». De trei ori fusese rostit numele romanului ce se afla în corectură la mine pentru bun de tipar”.

Din fericire, volumul Opere. 10, care conținea romanul Gorila, a apărut și a ajuns repede în librării și la cititori. Vigilența cenzurii s-a trezit prea târziu. Pe când voia să-l retragă de pe piață, a constatat că nu mai au ce, fiind total epuizat.

Rebreniana lui Niculae Gheran, în cele două volume, este încărcată cu multe alte date, amintiri, detalieri, convorbiri cu editorul lui Rebreanu, corespondențe privindu-l pe Rebreanu, greu de cuprins într-o cronică.

Niculae Gheran scrie despre Rebreanu, dar și despre sine, despre bucuriile, dezamăgirile, împlinirile și neîmplinirile unei vieți oferite cu generozitate unui scriitor și operei sale. În cele două volume îl descoperim pe Rebreanu cu opera sa, cu viața sa. Îl descoperim și pe criticul și istoricul literar, pe neegalatul editor și, totodată, descoperim viața literară a unei perioade de peste cincizeci de ani. Descoperim regretul lui Niculae Gheran că n-a reușit să-și vadă cele 23 de volume într-o nouă serie, la care a început să lucreze cu aportul unui colectiv instruit, reușind să publice și un corpus de documente, din care au apărut două volume de corespondență. Regretul că n-a reușit să publice bibliografia lui Rebreanu.

 

 

Anul 70 al vieții mele (Jurnal Augustin Cozmuța), nr. 10(173), octombrie 2017
Oct 30, 2017 at 11:00 PM

Augustin COZMUȚA

ANUL 70 AL VIEȚII MELE

 

Volumul Anul 70 al vieții mele zugrăvește frământările și neliniștile omului aflat în spatele cărților sale, un om care trece printr-o acută criză existențială. Sunt însă angoase generatoare de operă, de unde și caracterul insolit al însemnărilor. Ca și în cazul jurnalului lui N. Steinhardt, principala operă a lui Augustin Cozmuța rămâne această carte de confesiuni, mult mai profundă, mai autentică și mai umană decât opera sa critică. ” (Gheorghe Glodeanu)

***

 

Vineri, 21 februarie 2014

Omul este un proiect continuu, niciodată încheiat. Și așa e bine să creadă, altfel ar căpia, ar înnebuni înainte de vreme, înainte de verdictul final. Urmăresc interviuri cu oameni în vârstă, între 70 și 90 de ani, și niciunul nu spune că a pus pușca jos, că nu mai face nimic, că a încheiat cu toate, toate fiind – după spusa Eclesiastului – deșertăciune. Nu, dimpotrivă, declară că, dacă va mai avea zile și dacă sănătatea îi va permite, va mai face una sau alta, nu consideră că nu mai are rost să facă ceva fiind prea bătrân sau neajutorat sau neputincios sau pur și simplu că nu mai are chef. Nu, majoritatea sunt preocupați să mai facă ceva, în recuperare sau în avans, oricum, dar să se afle în treabă, moartea să-i surprindă la lucru: actorul să moară pe scenă, eruditul în bibliotecă, scriitorul musai cu condeiul în mână, lucrând la o nouă carte, nu neapărat la ultima, șoferul la volan, funcționarul la birou și așa mai departe. În atari condiții, cum să te mai gândești la moarte, cum să te odihnești înainte de a pleca și de a nu mai fi. Imposibil!

(...)

Joi, 6 martie 2014

De dimineață, fiind la Cluj, ies la plimbare pe malul Someșului, pe o faleză frumos amenajată, încât mă bucur atât de peisaj, cât și de mișcarea și expunerea în soare pe care reușesc să le realizez cu o reală plăcere. Sunt ca un copil răsfățat, savurând dulceața aerului primăvăratic. Orașul mi se pare și el mai primitor ca în alte dăți, de toamnă și de iarnă, prin care a trecut mohorât ca și anotimpurile din sufletul meu marcate de traversarea bolii. Simt că am putere, simt că am libertate să respir, simt că am plăcere să mă mișc, aș pluti și pe apă, dacă mi s-ar da voie să cred în minuni. Dar văd o minune în chiar ce mi se-ntâmplă mie în aceste momente de viață și parcă nu știu cui să mulțumesc pentru ele. Ce bine e să depășești o stare ca de ananghie, ca de condamnat la o vină de care nu reușești să te faci responsabil. Ce mi se datorează mie și ce se datorează altora din ceea ce se petrece cu mine, acum când nu mai sunt tânăr, dar nici bătrân nu m-aș vrea de tot? În minte am aripi și gândul îmi zboară ca o pasăre în bătaia vântului.

(...)

Miercuri, 2 aprilie 2014

În privința acelor „scenarii de viitor”, mă pronunț categoric împotrivă. Nu mi-au plăcut niciodată utopiile și nici literatura SF sau de anticipație. N-am fost curios să-l citesc nici pe Jules Verne, deși se apreciază, la distanță de o sută de ani de la publicarea scrierilor sale, că unele „scenarii” imaginate de el s-ar fi adeverit, cum este, de pildă, zborul omului pe Lună. Aici ar intra și profețiile Bibliei sau ale lui Nostradamus, ideile socialismului utopic, toate vecine cu minciuna, amăgirea și șarlatania. Nu numai că nu poți prevedea viitorul, dar nici nu e recomandabil să-l știi, dacă cineva ți-ar garanta ce o să urmeze. La ce ar folosi, de pildă, dacă s-ar ști că peste un deceniu s-ar declanșa un nou război mondial, că peste un an s-ar produce un cutremur de pământ devastator, că în anul 2000, așa cum s-a profețit, va surveni „sfârșitul lumii”, din fericire pentru omenire deocamdată amânat? Desigur, nu se știe până când și în ce fel pot fi evitate diferite dezastre, care trebuie luate în calcul, dar care sunt imposibil de stabilit cu exactitate. Și, încă o dată, nici n-ar fi bine să se știe, n-ar ajuta la nimic. E bine să fim prevăzători, asta e altceva, dar viitorul oricum aduce surprize și, dacă sunt surprize, ele nu pot fi prevăzute în niciun „scenariu”, oricât de isteți ne-am considera noi, pământenii și muritorii. La ce bun să știi când vei muri, de exemplu? Ar fi contrar sensului vieții, care e animat de speranță până la limita ultimă, fără măcar a reuși să bănuiești când va surveni această limită, când se va lăsa definitiv cortina peste spectacolul existenței tale. Speranța de viață e o valoare statistică, care te orientează și te avertizează impersonal, fără să indice clipa când tu vei trece pe lumea cealaltă, pe alt tărâm, ca în basme. Știm că suntem muritori și e destul spre a ne pregăti din timp „marea trecere”. E o invocație doar retorică și în Psalmi (38), când se spune: „Grăit-am cu limba mea: Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârșitul meu/Și numărul zilelor mele, care este, ca să știu ce-mi lipsește”. Da, să știi ce-ți lipsește ca să poți înfrunta demn și curajos moartea, deși nicio pregătire nu-i suficientă. Sunt unii care „grăiesc cu limba lor” sau „pe limba lor”, spunând: „De acum, pot să mor, nu mai îmi pasă de nimic, fie ce o fi, toate s-au sfârșit pentru mine”. E prefăcătorie și nimic adevărat în asta, ca în orice „scenariu de viitor” clădit pe nimic, pe presupuneri care nu ajută pe nimeni.

(...)

Sâmbătă, 12 aprilie 2014

Este ziua Cosmonauticii și n-am motive speciale s-o sărbătoresc, dar nici să o ignor total. Zborul Omului în Cosmos m-a fascinat din tinerețe, însă nu aveam aptitudini nici măcar să devin pilot, deși în secret admiram un consătean care a ajuns pe atunci, la Brașov, instructor de zbor și pilot pe avioane de încercare, înainte de a fi omologate pentru intrare în exploatare. Primul om în spațiu – Gagarin; prima femeie ‒ Tereșcova; primul câine – cățelușa Laika etc. mi-au rămas în memorie ca personaje din epopeea spațială. Cu primul cosmonaut român – Dumitru Prunariu am făcut un interviu, fiind venit la Baia Mare la o întâlnire cu publicul. Când Ioana a ajuns în California și noi, părinții, la ea, putem spune că eram deja obișnuiți cu zborurile, măcar în imaginație, stimulată desigur de lansările americane transmise la televizor. Pe un cosmodrom n-am ajuns totuși, cum a ajuns Ioana cu fetele să asiste împreună la o lansare de la centrul spațial din Florida, dar ne-am atașat de domeniu prin prezența fiicei noastre în activități de cercetare la NASA. Cine s-ar fi gândit că din satul meu natal voi zbura atât de departe și asta datorită… cosmonauticii!

Stăm acasă și ne simțim bine, confortabil chiar. Ioana s-a întors și ea în State din Arabia Saudită, deci tot acasă, dar în altă țară. Mă tot întreb în ultimul timp ce mai înseamnă pentru mulți noțiunea și termenul acasă. Acolo unde m-am născut nu mă mai simt acasă, acolo unde am învățat nu am cum să mă consider acasă, acolo unde am muncit și locuit o viață de om tot nu mă îndemn să cred că aș fi acasă, acolo unde am călătorit și șezut mai mult, aș putea zice că mă aflu acasă, de dragul fiicei și al nepoatelor – Amelia și Alexandra – pe care le-am îngrijit de mici ca un bunic cu suflet de copil. În ultimă instanță, acasă nu poți fi decât lângă părinți, până trăiesc, apoi lângă copii și nepoți până trăiești tu, deci numai în familie ai sentimentul de a fi acasă, cu și lângă ai tăi cei dragi. În rest, ești un străin vremelnic ocupând o locuință, un apartament sau o casă, prin care treci ca un chiriaș… grăbit, până ajungi să-ți ocupi locul de veci, oriunde în lume, dar lângă familia ta!

(...)

Sâmbătă, 3 mai 2014

Trăim o relativă izolare sau doar mie mi se pare? Obișnuit cu prea multe contacte umane, cu prezențe asidue în viața publică, martor și implicat în agenda cotidiană a evenimentelor, resimt deocamdată ca o frustrare lipsa de întâlniri cu oamenii mai mult sau mai puțin apropiați, mai mult sau mai puțin cunoscuți și interesați de probleme comune. Pentru bătrânețe este recomandată de obicei detașarea de cele lumești, retragerea într-o singurătate și nu neapărat izolare spirituală, vecină totuși cu isihia, cu retragerea în sine și din timp, precum anahoreții în pustiu. Exagerez, desigur, nu mă văd capabil să mă retrag din forfota vieții, chiar dacă ritmurile ei sunt mult încetinite și lipsite de orice element spectacular. Încerc însă să înțeleg ce forță morală și putere de credință în sine îi animă pe cei care se retrag din vâltoarea vieții în locuri izolate la țară, prin mănăstiri și schituri etc. Departe de mine modelul Daniel Sihastrul, a cărui colibă am văzut-o undeva prin preajma Putnei și mi-a rămas în memorie ca un loc de refugiu, de retragere din istorie, deși a ajuns o figură legendară a epocii lui Ștefan cel Mare!

(...)

Miercuri, 7 mai 2014

Dau un telefon fratelui Teofil în Cernești, să aflu cum se simte. Sun lung până să-mi răspundă, semn că ori era departe de aparat, ori se mișca greu până la el, ori pur și simplu dormea și l-a trezit insistența țârâitului. Îmi spune că e mai bine, că se mișcă în voie prin ogradă, că a coborât în sat, că a fost duminică la biserică, unde este corator, și că tocmai voise și el să-mi dea un telefon, după ce de Paști nici măcar nu ne-am sunat să ne spunem un Cristos a înviat! Eu am renunțat la supărarea că n-a venit să mă vadă după operație, ceea ce i-am și reproșat de altfel. Mi-am călcat pe inimă și, când m-am dus pe la Cernești, la celălalt frate, am trecut să-l văd și pe el, după operația pe care a suferit-o. Pentru liniștea mea și împăcarea mea sufletească mi-am zis că e mai bine să nu pretind reciprocitate de sentimente, chiar între frați fiind. Lipsa de răspuns însă mi-a creat nedumerire și mi-a creat pierdere în dragostea de frate care credeam că trebuie să existe dincolo de orice impedimente. Dar, în genere, despărțirea de oameni devine mult mai ușoară când reciprocitatea în împărtășirea sentimentelor nu funcționează. E un minim câștig pentru o mare pierdere!

(...)

Joi, 17 iulie 2014

„Nu avem literatură!”, spune ritos în atitudine o autoare onorabilă, dar pornită pe răfuieli cam anarhice cu prezentul nostru, care mai mult i-a înșelat așteptările decât să-i confirme iluziile. Probabil că este posibilă „schimbarea la față a României”, ca să-l pomenim pe cinicul Cioran cu ale sale diatribe la adresa spiritului românesc sub vremi. Personal, nu agreez asemenea luări radicale de poziție, chiar dacă au unele îndreptățiri firești și comune mai multor critici vehemenți prin temperamentul lor. Așa a făcut Eugen Negrici cu lucrarea sa Iluziile literaturii române, negând valori naționale certe, în acord cu timpul istoric și cu resursele de talent ale scriitorilor români din toate epocile. Cum o fi situația azi în literatura română contemporană e departe de a fi catalogată drept catastrofală. Presupunerea că ar exista o mafie intelectuală care intenționează, mascată de cele mai bune intenții critice, să desființeze spiritul poporului român mi se pare cu totul exagerată. A încercat și avangardismul interbelic să ne nege tradițiile, dar n-a reușit decât să declame vehemente contestații. Replica actuală la ele este la fel de sterilă și de inutilă.

 

 

„Migdale și stafide, alef și beit” (Delia Muntean), nr. 10(173), octombrie 2017
Oct 30, 2017 at 11:00 PM

Delia MUNTEAN

MIGDALE ȘI STAFIDE, ALEF ȘI BEIT

 

          O lectură de zile mari: volumul Evreii și cuvintele (Editura Humanitas Fiction, 2015; traducere din engleză și note de Ioana Petridean), al scriitorului israelian Amos Oz, realizat împreună cu fiica cea mare, Fania Oz-Salzberger. Nu este un roman, așa cum ne-a obișnuit autorul (în limba română au fost traduse, printre altele, începând din anul 2005: Soțul meu, Michael; Cutia neagră; Să cunoști o femeie; Fima; Să nu pronunți: noapte;  Iuda), ci o culegere de eseuri atingând teme precum identitatea, familia, tradițiile, cultura și istoria evreilor.

Pentru cititorul mai puțin familiarizat cu mentalitatea și cu valorile acestui popor, reflecțiile din cartea de față ar putea răsturna anumite prejudecăți. Ele îndeamnă totodată la reexaminarea creațiilor de ficțiune ale lui Amos Oz dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare. „Criticul dintre noi” (ca să întrebuințăm formula agreată de cei doi autori) sugerează să revizităm, de pildă, romanul - cu certe inserții autobiografice - intitulat Poveste despre dragoste și întuneric1. Să pătrundem din nou în casa „plină-ochi cu cărți” în care a venit pe lume, la Ierusalim, prin 1939, pruncul Amos; să îi revedem părinții, cu backgroundul lor cultural atât de consistent (tatăl vorbea unsprezece limbi, mama – cinci) și pe unchiul Joseph Klausner, a cărui bibliotecă – peste 25.000 de titluri din lumea întreagă - va însoți nepotul, cu mirosul ei de „înțelepciune, taine și praf”, toată viața. Am putea apoi relua paginile ce evocă stăruința cu care adulții își țineau copilul/nepotul prin preajmă în momentele de răgaz, la reuniunile cu prietenii ori cu rudele, când dezbăteau pătimaș chestiuni cu mult peste puterea lui de înțelegere. Dacă le-am parcurge prin prisma ideilor vehiculate în lucrarea nonficțională, am zăbovi mai îndelung asupra faptului că Amos nutrește de pe acum o puternică dorință de a scrie, când îi va veni vremea, cărți „din capul” lui; ba chiar de a se face el însuși, după ce va mai crește, o carte. Da, o carte. „Nu un scriitor. Oamenii pot fi omorâți ca furnicile. Nici scriitorii nu sunt greu de omorât. Dar cărțile nu: oricât te-ai trudi să le distrugi, întotdeauna e o șansă să supraviețuiască un exemplar și să continue să se bucure de viața lui de pe raft, în cine știe ce ungher al vreunei librării, la Reykjavik, Valladolid sau Vancouver” (p. 29-30).

Cu siguranță, nu e nimic fals, nimic superficial ori snob în această atitudine a neamului Klausner vizavi de cunoaștere. Temeiul unor asemenea preocupări îl reprezintă însă mai mult decât formarea intelectuală obișnuită a succesorilor. Avem de-a face deopotrivă cu o venerare a cărții sau, după cum mărturisesc eseurile semnate de perechea tată-fiică (o întreprindere inedită, dacă ne gândim la predominanța legăturilor patrofiliale), cu dependența de carte, dată de înțelegerea profundă a menirii ei. Ne referim în primul rând la Tanah (Biblia redactată în ebraica veche), care nu lipsește din nicio familie evreiască, ea constituind dintotdeauna temelia pe care s-a zidit întreaga achiziție culturală de mai târziu. Ceea ce impresionează și îmbie la meditație e mai ales faptul că la evrei semnificația și forța cuvântului scris ori rostit trebuiau (și trebuie) transmise - îndeosebi descendenților pe linie masculină - încă de acasă, din copilăria timpurie. Ei „își educau copiii familiarizându-i cu poveștile vechi încă de când dădeau semne că pricepeau ceea ce li se spunea, adică în jurul vârstei de doi ani, și apoi îi învățau să le citească, în jurul vârstei de
trei ani și jumătate (s.n.). Pe scurt, școala începea curând după înțărcare” (Evreii..., p. 23). Frecventarea școlii era obligatorie pentru toți băieții, indiferent de starea sociomaterială a familiei, de la trei la treisprezece ani.

Merită reținute, de asemenea, metodele și mijloacele prin care cei mici erau atrași către învățătură: „Secretul consta în a le preda un volum cât mai mare de informații în primii ani de viață și în a-i recompensa cu dulciuri, pe care să le mestece și să le asimileze împreună cu primul lor alfabet” (id.). Pe scurt: „migdale și stafide, alef și beit” (A și B – n.n.; p. 110). Obiceiul, menținut aproape neschimbat în zilele noastre, e descris de către Fania Oz-Salzberger și într-un interviu acordat recent jurnalistei Magda Grădinaru: „Când copilul de trei ani merge la școală, pentru a fi învățat de rabincând învață primul alfabet, pe literele alfabetului mama îi pune ceva dulce, zahăr sau miere2. Acești copii sunt denumiți de Talmud „bebeluși de școală, «tinokot shel beit rabban»” (p. 50).

Învățarea în cadru instituțional (în sala de clasă ori la sinagogă) e completată în permanență de educația primită acasă, aspect reflectat peste ani implicit în numărul semnificativ de personalități din varii domenii. Cel mai bun prilej îl constituie întâlnirile din timpul meselor de sărbători când, cu Scripturile la îndemână, se citesc și se interpretează cu scrupulozitate pasaje atent alese, „în așa fel încât nici măcar o singură piatră să nu rămână neîntoarsă de la locul ei” (p. 54). O șansă de care puteau beneficia/profita și fetele evreice. Până la un punct.

Prin tradiție, copilul (respectiv talmidul, adică elevul) e încurajat să provoace el însuși la dialog tatăl (res-pectiv rabinul, melamedul, adică profesorul), întrebarea fiind socotită autentic instrument de „punere în mișcare a rotițelor creierului”. Jocul preferat, „diferența de opinie”, sporește curiozitatea, solicită documentare continuă și atrage învățăcelul către preocupările spiritului. În plus, discipolul e îndemnat să nu se limiteze la comentariile din Talmud, căci fiecare evreu tânăr e dator să gândească unghiuri noi de abordare a textelor, să îmbogățească memoria culturală colectivă și să o perpetueze.

Amos Oz și Fania Oz-Salzberger insistă asupra ideii că lecturile însușite în familie și în primii ani de școală nu se suprapun peste ceea ce în mod curent numim literatură pentru copii: textele acestea – reluate, conform calendarului evreiesc, zilnic, săptămânal, lunar sau anual – cuprind înseși poruncile divine și norme de conduită. Chiar dacă în vremurile noastre ele nu mai intimidează/constrâng copiii, tradiția rămâne activă, asigurând viitorilor adulți (implicit celor atei) o cultură biblică substanțială și înzestrându-i cu unelte de mânuire inteligentă și plăcută a cuvântului.

În viziunea celor doi autori, cunoașterea aprofundată a cărților sfinte - îmbogățită pe parcurs cu scrieri profane și aparținând altor popoare - a reprezentat pentru destinul evreilor o condiție și, totodată, o mărturie ale continuității, ale supraviețuirii, în ciuda risipirii lor de-a lungul și de-a latul pământului, în pofida exilului aproape continuu și a celorlalte încercări istorice, politice, religioase.

*

Au emigrat, s-au mutat, au fugit, au mers târșâindu-și picioarele din pricina slăbiciunii și a oboselii, dar și-au cărat cărțile în spinare” (p. 60); „Atunci când fugeai pentru a-ți salva viața din calea masacrului sau a pogromului sau dintr-o casă ori o sinagogă în flăcări, luai cu tine doar copiii și cărțile. Copiii și cărțile” (p. 61; s.n.).

*

Succesiunea biologică și identitatea evreilor sunt așadar intim legate de transmiterea mai departe, prin intermediul copiilor („Un urmaș bine instruit reprezintă cheia supraviețuirii colective” – p. 43), a narațiunilor întemeietoare, care, privite astfel, își sporesc înțelesurile. Devin chiar mai relevante și mai durabile decât vestigiile arheologice; farmecul limbajului și bogăția de pilde, simboluri, teme, adevăruri dau naștere în continuare altor cărți (ficționale și nonficționale), inspiră compozitorii și artiștii plastici.

Observăm că cei doi autori problematizează continuitatea neamului căruia îi aparțin din perspectivă nereligioasă („Noi suntem ateii Cărții” – p. 64), respingând intervenția divină, miraculosul, misterul, teleologia. Ei filtrează textele sacre, pe care le consideră „monumentale” și le cunosc în profunzime, prin sita rațiunii, a inteligenței și își asumă această opțiune (manifestată și cu alte prilejuri), conștienți fiind de controversele iscate odată cu publicarea volumului. De dragul învățăturii și al exprimării neînțelegerilor prin dialog, prin cuvânt. Iată ce afirma „romancierul dintre noi” cu ocazia unei întâlniri din 1982 cu locuitorii din Ofra (aparținând Teritoriilor Ocupate): „Sunt liber să decid ce voi alege din această uriașă moștenire, ce voi așeza la loc de cinste, în sufragerie, și ce voi duce în pod. (...) Este dreptul meu să decid ce anume mi se potrivește și ce nu. (...). Este dreptul meu să cern grâul de tărâțe” (fragment din discurs, reprodus la p. 235-236).

Amos Oz și Fania Oz-Salzberger, posesori deopotrivă ai unei formații umaniste occidentale de calitate, sunt de părere că dăinuirea unui popor nu se rezumă la „lustruirea artefactelor” de muzeu, la privirea către viitor dinspre trecut; ea presupune, în egală măsură, conflicte între idei („laicii conștienți de sine nu se află în căutarea liniștii, ci a unei efervescențe intelectuale, iubind întrebările mai mult decât răspunsurile” – p. 19), revolte, inovații, reexaminări, deconstruiri, împrumuturi de la alte civilizații. Pentru ei, Biblia, creație „sofisticată”, „care îți taie pur și simplu respirația” (p. 19), care a întemeiat religii și influențează până în zilele noastre morala și legislația, nu este decât un produs omenesc, supus greșelii (e reamintit cunoscutul filozof evreu Baruch Spinoza, care a fost alungat din cetatea Amsterdam, în 1656, când a cutezat să afirme aceasta), cu inexactități istorice și științifice, cu unele aspecte confuze, cu atitudini misogine [fac excepție doar câteva episoade, cum este cel referitor la fetele lui Iov, considerate egale cu frații lor și îndreptățite la moștenirea bătrânului („Bună treabă, Iov” – p. 94); ori secvența în care e judecată corect, de către un tribunal masculin, Tamar, pe care socrul ei o lăsase însărcinată, însă refuză recunoașterea faptului – chiar își umilește nora, împreună cu întreaga cetate – până în momentul când aceasta, „inteligentă, abilă și condusă de un puternic simț al dreptății” (p. 100), îi aduce dovezile: inelul cu pecete, cingătoarea și toiagul identității, primite ca răsplată de la el însuși (Facerea); ori episodul cu cele cinci fete ale lui Salfaad, care și-au câștigat dreptul la moștenire grație puterii lor de judecată (Numeri)], cu idealizări ale faptelor și ale eroilor poporului evreu (v. David și Solomon) – dimensiuni care nu-i afectează însă măreția. Fiindcă „parabolele pot spune adevăruri” (e drept, tainele din „livada învățăturii” nu sunt accesibile oricui, cei neinițiați riscând să-și piardă mințile ori însăși viața – p. 57-58), iar „ficțiunea nu înseamnă falsitate sau minciună” (p. 79). Personajele biblice sunt la fel de adevărate precum cele din opera lui Shakespeare, a lui
Homer sau a lui Dostoievski. Ele trăiesc în imaginația cititorilor, ca adevăruri textuale.

Autorii, un profesor-romancier și un istoric, privesc cu detașare și discernământ încrederea oarbă în litera Cărții („nici măcar rabinii cu cea mai mare aplecare spre misticism nu au așezat înfăptuirea de miracole înaintea învățăturii și niciun hasid cu respect de sine nu voia ca propriul copil să crească învăluit într-o magică ignoranță” – p. 186) și observă că atitudinea îmbrățișată de tot mai mulți evrei o constituie „ireverența reverențioasă” (neregăsibilă, afirmă autorii, în alte sisteme religioase) – „o subtilă îmbinare a credinței, a spiritului certăreț și a umorului autodirecționat” (p. 228).

Intelectuali de valoare, Amos Oz și Fania Oz-Salzberger nu pledează nici pentru superioritatea ori separatismul evreilor („căci fiecare dintre noi este o peninsulă” – p. 222), pentru destinul lor profetic, fidel unei religii anume („Israelul antic a fost o civilizație profund politică și juridică, nu o simplă adunătură de coreligionari” – p. 196).

Ei privesc poporul evreu într-un context mai larg, al omenirii înseși care comunică și se comunică prin poveste. E semnificativ în acest sens mesajul din ultimele rânduri ale volumului:

 „Încercați să înlocuiți cuvântul «evreu» din această carte cu «cititor». Veți fi surprinși cât de bine se potrivește contextului, în foarte multe dintre cazuri.

Chiar și antisemitismul se poate traduce uneori printr-o brutală reducere la tăcere, prin ardere de cărți, blocarea unor site-uri de Internet sau cenzură. Oriunde.

Text și individualitate, umor și dezbatere, femei cu limbi ascuțite și copii plini de întrebări – nu sunt ele specifice existenței umane în general, făcându-și apariția în cadrul oricărei culturi care permite acest lucru?” (p. 238-239).


1. Am consultat ediția din 2011, apărută la Humanitas Fiction, București, traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin după versiunea semnată de Nicholas de Lange; o cronică a cărții am publicat în revista „Nord Literar” în numerele din lunile mai („Când o să fiu mare, o să fiu o carte”) și iulie-august 2012 (Despre dragoste și întuneric. Amos Oz).

2. http://www.news.ro/cultura-media/interviu-fania-oz-salzberger-despre-cum-e-sa-scrii-o-carte-cu-tatal-tau-cand-acesta-este-amos-oz-despre-bunicii-din-basarabia-si-despre-cum-iti-inveti-copilul-cu-miere-sa-iubeasca-cartea.

 

 

Marian Hotca, Paula Zăhan, Ioan Hada, Vasile Dan Marchiș, nr. 10(173), cotombrie 2017
Oct 30, 2017 at 11:00 PM


POEȚI DIN NORD

 

Marian HOTCA

 

Stare

 

un soc înflorit pe o cărare albă

e drumul acestor zile

cu capete de umbre tăiate ce-ascultă

doar gândul

 

mai departe

în trupul unei insecte

ard un cuvânt

și-aud țipete dintr-o colonie de furnici

iar mâna se lasă înfrântă

fără contur și fără pix

mă pedepsesc încă de la începutul vieții

să scriu poeme în aer

cu dalta

 

și de fiecare dată

când zămislesc câte un poem placid

în aerul acesta oțelit ca răsuflarea morții de mâine

spaima vântului

îmi soarbe zarea

cu poem cu tot

 

rămân fără senin

trec peste pagini nescrise în vânt

suspendat în grozăvia unui vis scăpat

în vacarmul acestei lumi nedefinite

 

Poem în reflux

 

câteodată îmi vine să spun

că sunt doar un asasin de umbre

alungite în amurg printre brazi

și mă hrănesc doar lunea

cu mișcări oțelite de cuvânt chinuit

 

peisajul care mi-a dat picioare

descătușate

mă obligă să pășesc până la sânge

printre mormintele părăsite

păscute de cai

 

devin un simplu aranjament al vieții

ce scrie și mai respiră din când în când vise

un obiect încrâncenat

în care fluxul și refluxul luminii

se joacă cu gândurile

dezbrăcate de propria-mi veșnicie

 

voi împietri aici

pentru toți îngerii cosiți în iarbă

lăsându-mi chinul

cu ochii deschiși până la cer

să nască în iarba de mâine

o nouă moarte

mai verde

 

Umbră

 

caut trifoiul în patru în iarba

plină cu cenușă

și umbra murdară

mă doare

 

cât adevăr spulberat

în trupul pământului

a fost cândva

tăcerea focului plânsă

 

abia mă mai strâng în cuvinte

și ele întregi nemișcate

dau forma perfectă lucrurilor vechi

 

eu - spulberat de sensul soarelui

suspendat într-un arc de ceas -

nasc umbre plângând

în închipuirea mea

 

am făcut moarte

în lumina amurgului

și cioburi colorate din spectre suspecte

mi-au străpuns umbra

până la sânge

 

 

câtă durere șiroiește

în orice semn

în orice deget

în orice punct

de-acum nu mă va interesa decât

o fereastră larg deschisă

de la care să zăresc umbre

sugrumate în vânt

 

 

***

 

Paula ZĂHAN

(elevă în clasa a XII-a

la Colegiul Național „Vasile Lucaciu”)

 

Enigma iubirii

 

Nu mă mai țin în viață decât fiorii clipelor lungi și apăsate

Prin care inima se limpezea și în același timp se colora

Atunci până și apusul era un răsărit… al nopții

Trezea stelele din noi, stelele din mine

 

Simțirile se îmbrățișau precum mâinile noastre

Totul era difuz, înmuiat în dulceață de endorfină

Azi fericirea se naște din ochii-mi albaștri,

Păcat… are gust sărat.

 

Acum frânturile putrede ale trecutului s-au dizolvat

Poate din pricina vechimii –

Au rămas microbii…

Prea periculoși ca să fie infimi.

 

Aici…

 

Acesta e tărâmul din inima mea,

Asta e lumea în care îți moare gândul,

Căci florile sufletului se trezesc,

Iar crucea ce-o porți îți e stâlp

Și amic ți-e cerul cu perle.

 

Acesta e drumul pustiu de munte,

Ce îți chinuie picioarele amorțite și sătule,

Căci mai bine mori trăind,

Decât să trăiești murind,

Mai bine vezi ploaia și fulgerul

Decât să nu vezi nimic.

Mai bine ești totul…

Decât să ai totul…

Și mai bine asculți nimicul din tine

Decât pe cei plini ‒ de ei.  

 

Singură

 

M-am adăpat cu propriile-mi lacrimi

Căci am preferat un eu mai sigur.

Nu mă am pe mine decât mâinile ce făuresc,

Căci numai astea mă mai încălzesc acum,

Când nu e iarnă, dar totul e-nghețat... pe dinăuntru.

Nu mai am decât lumina ochilor,

Cu care mă prind de ce apuc real din lumea asta.

Nu mai am pe mine decât eul,

Înconjurat de nimicuri incerte, pământești.

 

***

 

Ioan HADA

 

Fragilitatea

 

în absența ta

noaptea aceasta

lugubră

cu spaima tenebrelor

va trece

precum

urletul lupului

rătăcit în beznă

ce sfâșie speriat

până și luna...

în singurătatea

singurătății

înfășurat

resimt

fragilitatea

frunzei veștede

ce încă atârnă

ca pe structura mea

intimă

 

***

 

Vasile Dan MARCHIȘ

 

Gramatica iernii

 

Scriu parcă

mut zăpadă dintr-un loc în altul...

 

Referitor la această scriere

nu poți ști exact care sunt arhaisme

și care sunt neologisme

deoarece toate cuvintele sunt din zăpezi veșnice...

Ba mai mult, în asemenea condiții,

scrierea mea continuă pare o avalanșă...

 

În această gramatică a iernii

până și diacriticele

ba chiar și semnele de punctuație

par rânduri, rânduri de ninsori...

iar la sfârșitul acestor elemente

în loc de puncte, puncte, sunt troiene...

 

Crivățul nu-i altceva decât

ecoul unui prelung icnet de iarnă

redat gramaticii prin vocalele: a, e, i, o, u, ă, â

și amplificat de ger...

 

 

 

 

 

Echim Vancea în dialog cu Mihai Hafia Traista, nr. 10(173), octombrie 2017
Oct 30, 2017 at 11:00 PM

ECHIM VANCEA

ÎN DIALOG CU MIHAI HAFIA TRAISTA

 

          Mihai Hafia Traista este unul dintre liderii de necontestat ai literaturii ucrainene din România. Poet, prozator, dramaturg, publicist, s-a născut în 15 iunie 1965 la Sighetu Marmației, într-o familie de țărani ucraineni din Rona de Sus. A absolvit facultățile de jurnalism și filozofie din cadrul Universității „Spiru Haret” Bucureşti şi Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, are un masterat în „Strategii Comunicaționale Interculturale”, e doctorand al Școlii de Studii Literare și Culturale a Universității București. Este redactor al revistei literare a scriitorilor ucraineni din România, „Naș holos”, redactor al revistei literare a Uniunii Scriitorilor din România „Rotonda Valahă” și redactor-șef al revistei de cultură și atitudine „Mantaua lui Gogol”. Deţine mai multe funcţii în cadrul Uniunii Ucrainenilor din România. Este membru în Comisia pentru Cultură a Direcției Relațiilor Interetnice a Guvernului României. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina, autor a 21 de cărți de poezie, proză, studii literare și teatru, atât în limba română, cât și în limba ucraineană. Din anul 2008 trăiește în București.

 

APARȚIN ATÂT LITERATURII

UCRAINENE, CÂT ȘI CELEI ROMÂNE

 

          Echim Vancea: Înainte de toate, te rog să îmi dai voie să te felicit pentru Premiul Uniunii Scriitorilor din România recent primit pentru volumul de nuvele Între dragoste şi moarte (Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2016) la secţiunea minorităţi naţionale, premiu care este râvnit de mulţi scriitori, fie trăitori în Maramureş, fie plecaţi în alte „zări senine”. Aşa că dintru început te rog să îmi spui în ce relaţie eşti cu „vânătorii” de interviuri.

          Mihai Hafia Traista: Odată, celebrul nostru Bulă a fost întrebat ce e bunicul său? „Semi haiduc”, a răspuns. „Se ascunde în pădure, dar nu îl caută nimeni”. Sunteți al șaptelea „vânător”, dar poate s-or mai ivi, nu au intrat nici zilele și nici vânătorii în traistă.

 

          E.V.: Cine eşti, Mihai Hafia Traista? De unde vii?

          M. H. T.: Sunt un supus al verbului, un rob al poeziei și a tot ce e frumos. Vin din Rona de Sus, „Unde curge rostul, cel preschimbat în vin/şi în răchie tare, mustind a epitete./Zâmbeşte chiar Esenin, înduioşat puţin/şi parcă te întreabă: tu tot mai scrii, poete?”.

 

          E. V.: Stăpâneşti atât tainele textului poetic, cât şi pe cele ale prozei, ca să nu mai vorbim de talentul tău de scriitor şi ilustrator, în acelaşi timp, de cărţi pentru copii. Mai publici cărţi pentru copii?

          M. H. T.: Am publicat trei cărți pentru copii în limba ucraineană, am ilustrat douăzeci și una, dar am scris și în limba română; anul trecut a apărut Aventurile din Pădurea Argintată; dar cel mai mult îmi place să scriu piese de teatru pentru copii. Am început să colaborez foarte bine cu o trupă de teatru, „KIDStar” – copii ai unei școli de teatru din Slatina, județul Olt, care au pus în scenă anul trecut piesa mea Scrisoarea din Africa, premiera a avut loc de Ziua Copilului, la Teatrul „Eugen Ionescu” din Slatina, iar anul acesta, pe 17 iunie, a avut loc premiera piesei Lecția de paremiologie, pe care am scris-o special pentru ei. Acum lucrez împreună cu fiul meu Stepan la o carte de benzi desenate pentru copii, Aventuri pe planeta Harbuzia.

 

          E. V.: Te ştiu nu doar ca scriitor, ci şi ca cititor. Este ceva care te individualizează în literatura ucraineană din România?

          M. H. T: Înainte de a mă apuca de scris, treizeci de ani am fost un cititor înrăit. Din păcate, am citit ce mi-a căzut în mână și dacă deschideam o carte mă simțeam dator să o citesc până la capăt, obicei de care nu am scăpat nici astăzi. Dar când am citit pentru prima oară, cred că l-am citit de vreo trei-patru ori, romanul lui Mihai Nebeleac, Aproapelui dragoste, am simțit nevoia să scriu, dar îmi era frică, poate din cauză că mi-a fost profesor, iar pe urmă bun prieten. La fel am simțit și când am citit romanul lui Paul Romaniuc, Nepovernenea (Neîntoarcerea).

 

          E. V.: Nu eşti ispitit de a traduce şi edita (editura mea îţi stă oricând la dispoziţie) o antologie a spaţiului din care ai „năvălit” în lumea mare a literaturii?

          M. H. T.: Acum, dacă mi-ați aruncat mănușa, chiar am să o ridic și o să mă apuc să traduc pentru revista scriitorilor ucraineni din România, „Naș holos”, unde au apărut și poeziile dumneavoastră, traduse de regretatul Ștefan Tcaciuc.

 

          E. V.: Cum l-ai evoca pe consăteanul tău şi prietenul nostru, dar şi al altor mulţi scriitori maramureşeni, Mihai Nebeleac?

          M. H. T.: Cu riscul de a se supăra pe mine confrații mei, Mihai Nebeleac și Corneliu Irod sunt de neegalat în literatura ucraineană din România, când vorbim despre proză. Când vorbim despre poezie, Nebeleac se situează pe primul loc și, slavă Domnului, avem o pleiadă de poeți recunoscuți atât în spațiul cultural românesc, cât și în toată diaspora ucraineană. Dar cel mai mult mi-a plăcut de el ca om, ca prieten gata oricând să lase treburile lui la o parte și să-ți sară în ajutor. Mihai Nebeleac era definiţia poetului frumos boem, cu o deosebită inteligenţă umană şi artistică. 

 

          E. V.: Crezi că despre scriitorul Mihai Nebeleac se vorbeşte astăzi mult prea puţin? Este primul scriitor de limbă ucraineană din România care a publicat un roman în limba ucraineană, Lorana (premiat în anul apariţiei de către USR) şi care nici astăzi nu a fost tradus în limba română.

          M. H. T.: Din Rona de Sus a venit primul prozator ucrainean din România – Ivan Fetico, primul romancier – Mihai Nebeleac și (ca să vedeți cât de modest sunt) primul dramaturg. Eu nu aș spune că în spațiul ucrainean se vorbește puțin despre Nebeleac sau mai puțin decât despre alții. Apar în fiecare an articole literare despre creațiile lui, la fel și la conferințele slaviștilor deseori sunt prezentate expuneri despre el. În ceea ce privește romanul Lorana, eu am tradus un sfert din roman, dacă vă aduceți aminte, v-am dat să citiți primul capitol. Am și publicat din el, nu mai țin minte în ce revistă literară, probabil voi continua traducerea lui, dacă voi avea acceptul familiei.

 

          E. V.: Ai avut o relaţie specială cu scriitorul Mihai Nebeleac? Care a fost relaţia ta, în timp, cu Mihai Nebeleac?

          M. H. T.: Am fost prieteni foarte buni, petreceam mult timp împreună, ne întâlneam în fiecare zi, discutam literatură, îi știam aproape toate poeziile pe de rost, mă punea să-i recit Balada despre caii tatălui. Pe urmă eu am greșit față de el, fără să-mi dau seama l-am jignit într-un articol, aveam orientări politice diferite, și relația noastră s-a răcit, dar până la urmă ne-am împăcat. A spus că mă iartă și că înțelege entuziasmul meu de tânăr gazetar. Asta s-a întâmplat cu vreo trei luni înainte de trecerea sa în veșnicie.

 

          E. V.: Eu te ştiu ca poet şi prozator, dar şi ca un acid pamfletar. Cum ai ajuns la teatru? Ai avut cumva în vedere „sărăcia” pieselor de teatru în actualul peisaj literar? Te-a atras afişul teatral? Scena teatrului? Sau o dorinţă neîmplinită, aceea de a deveni actor?

          M. H. T.: A fost o întâmplare. Poetul şi umoristul Dumitru Coreniuc m-a rugat să scriu o scenetă umoristică pentru ansamblul artistic pe care îl conducea şi urma să participe la un festival internaţional de umor din Ucraina. Astfel, am scris sceneta Femeile noastre de toate zilele, pe care am rescris-o până a ieșit o piesă de teatru în trei acte. Mai târziu, după ce am publicat-o, omul de televiziune Vasyl Dovhyi, dramaturg şi regizor al câtorva seriale de mare succes în Ucraina, mi-a spus că nu crede să fi citit o comedie mai bună decât aceasta şi că o va propune unei trupe de teatru. După ce am terminat piesa în limba ucraineană, am tradus-o şi în limba română sub titlul Ibovnice cu ochi de Maramureș şi am publicat-o pe site-ul „Regizor caut piesă”. Peste trei zile m-a sunat regretatul regizor Dan Simion de la trupa de teatru InDArt din Bucureşti şi mi-a cerut acordul să joace piesa. Pe urmă m-a sunat și regizorul Nicu Ioan Popa (PIN) din Slatina, povestea s-a repetat şi peste câteva luni am fost invitat la premieră. Se întâmpla în toamna lui 2011 şi iată că piesa se mai joacă şi acum, s-a jucat pe scenele aproape tuturor oraşelor din regiunea Olt, în Bucureşti la Teatrul „Mignon” şi la Teatrul Mic și la Teatrul „Oscar” din Milano, unde am fost şi eu împreună cu trupa de teatru. A doua piesă, Logodnicii Amaltheiei, a fost jucată de mai multe ori în Slatina, de aceeași trupă, şi în alte oraşe din judeţul Olt și în Bucureşti la Sala Dalles. Cât despre cea de-a patra piesă, Cu cine mă culc în seara asta sau Portretul făcător de minuni, nu pot să vă spun mare lucru, dacă va avea o poveste şi eu sunt aproape sigur că va avea, atunci povestea ei de abia începe, deoarece am scris-o de curând.

 

          E. V.: Am avut ocazia de a vedea că eşti un pamfletar redutabil, bătăios „până la sânge”! Te mai apucă dorul de umor?

          M. H. T.: Da, sunt pe val, cum s-ar spune, scriu texte umoristice, un fel de stand up comedy, pe care uneori sunt invitat să le citesc la diverse concerte, mai ales de către cantautorul Nicu Nicușor sau de prietenul nostru comun Nicolae Doboș, liderul trupei „Arhaic”.

 

          E. V.: Regreţi că ţi-ai legat destinul de literatura ucraineană din România atât de puţin cunoscută atât în ţară, cât şi afară? De altfel, nici literatura română nu este mai brează! Ţi-ar plăcea să aparţii unei alte literaturi?

          M. H. T.: Nu regret deloc, în primul rând, datorită literaturii ucrainene am pătruns în literatura română, în cercurile literare bucureștene elitiste, la care cu câțiva ani în urmă nici nu visam. Cum să visezi că o să fii prieten bun cu Aurel Maria Baros, Nicolae Stan, Corneliu Irod, Mihai Antonescu, Ioan Andreiță, Dan Fruntelată sau Leo Butnaru? În al doilea, rând literatura ucraineană, dar și cea română sunt pentru mine totul, eu trăiesc numai din scris și nu mă plâng. Aparțin atât literaturii ucrainene, cât și celei române, aș putea la fel de bine să scriu și în limba rusă, pe lângă facultatea de jurnalism, am absolvit și facultatea de  limbi și literaturi străine, secția ucraineană-rusă. Dar nu simt în limba rusă. Cred că un scriitor trebuie să scrie în limba în care simte, în limba în care se roagă. Niciodată nu mi-a venit să mă rog în limba rusă.

 

          E. V.: Cum a început drumul tău în literatură atât ca poet, cât şi ca prozator?

          M. H. T.: Am debutat în anul 1977 în revista „Novyi vik”, condusă de poetul Ivan Covaci, eram elev în clasa a VII-a, și de atunci am tot publicat sporadic în diverse reviste, ajutat foarte mult de Pavel Romaniuc, trebuie să recunosc asta, până într-o zi când l-am întâlnit pe regretatul Ștefan Tcaciuc, care mi-a oferit toate condițiile posibile pentru a putea scrie. Spunea, a și scris în câteva rânduri, că vede în mine și în Nicolae Corneştean doi stâlpi ai literaturii ucrainene din România. Eu cred că niciunul din noi nu l-am dezamăgit și că se bucură de acolo de sus de fiecare reușită a noastră.

 

          E. V.: Câte ore dedici, zilnic, scrisului? Ai un program în acest sens?

          M. H. T.: În medie, cam opt ore. Mă trezesc în fiecare dimineață la ora trei și scriu până la opt, când merg la redacție, pe urmă mai scriu după-masă cât pot, deoarece mă culc foarte devreme.

 

          E. V.: Nu vreau să intru cu „cizmele” în viaţa ta personală, în intimitatea ta, dar aş fi curios să îmi spui dacă ai avut ispite ale vieţii? Ai sărit peste altele? Cum le-ai făcut faţă?

          M. H. T.: Doar pe cele mai importante, în afară de jocuri de noroc. Nu prea am sărit peste niciuna, m-am apucat până și de politică, am fost consilier parlamentar, dar acuma m-am lecuit aproape de toate, mai ales de politică; beau rar, era cât pe ce să ajung „băutor fruntaș”; nu mai fumez; ce-i drept, din când în când mă uit la femei frumoase, „că și uitarea e scrisă în legile omenești.”

 

          E. V.: Mi se pare că ai debutat ca poet. Cum ai ajuns la proză în condiţiile în care cuvântul, este ştiut, este materialul de „construcţie”?

 M. H. T.: Foarte greu, nici nu vă imaginați cât de greu, patru ani m-am chinuit să scriu prima nuvelă, Ultima revedere. După ce am văzut-o publicată, am început să scriu cu o ușurință de neînchipuit. La fel de ușor scriu și acum. Niciodată nu revin asupra textului, nu pot, vorba lui Pilat: „Ce am scris rămâne scris”.

 

          E. V.: Ce părere ai despre literatura română de astăzi? Dar despre literatura minorităţilor naţionale?

          M. H. T.: Avem o literatură foarte bună, dar nu este promovată aproape deloc. O mulțime de scriitori talentați nu sunt susținuți, își publică cărțile pe banii lor, editurile promovează traducerile și scriitorii străini, în afară de câțiva, care îşi publică operele la edituri sonore, la care au acces doar ei, „faimoşii”, care pun mâna aproape pe toate proiectele finanţate de stat, pentru traduceri şi altele, şi nu permit altora să se afirme, despre debutanţi nici nu are rost să vorbim. La capitolul literatura minorităților naționale stăm mai bine, deoarece majoritatea cărților apărute în limbile minorităților naționale sunt finanțate de Guvernul României. Vorba lui Dinescu: „E mai bine să fii minoritar”. 

 

          E. V.: Mai are astăzi România o aleasă clasă muncitoare, o aleasă ţărănime muncitoare?

M. H. T.: Permiteți-mi să vă răspund cu trei strofe din poezia mea, Dreptul la replică: „Avea o vilă cel de la partid?/și democratul azi îşi are vila,/dar muncitorul e şomer falit/și din bazar îşi ia cartofi cu «chila».//Oftează badea Gheorghe cu mult greu,/puterea de ţăran azi i-au lut-o,/iar el şi-a dus căruţa la muzeu –/ce-i pasă lui c-am aderat la NATO?//Şi lelea Doca plânge trist-amar,/prin curte capra nu-i mai sare tropa,/a moarte vântul şuieră-n hambar,/ce-i pasă ei, că noi dorim Europa”.

 

          E. V.: Poţi a ne dezvălui ceva din „valoarea” volumului abia premiat? Cât este el de maramureşean?

M. H. T.: Volumul de nuvele Între dragoste și moarte este maramureșean de la prima până la ultima pagină. Acțiunile din toate nuvelele se petrec în Maramureș (Sighet, Rona de Sus, Coștiui, pe Valea Izei ș.a.m.d.), aproape toate personajele reale sau închipuite aparțin spațiului maramureșean.

 

          E. V.: Ce preţ mai are astăzi literatura?

M. H. T.: ??? (nu știu ce să răspund, ar fi prea multe de spus)

 

          E. V.: La români există o zicală: „Prietenul la nevoie se cunoaşte”. Ai avut prieteni care te-au abandonat în momentele în care aveai o mare nevoie de ei?

M. H. T.: Ce-i drept, nu am mulți prieteni, dar aceia pe care îi am nu m-au dezamăgit niciodată.

 

          E. V.: Poţi a „denunţa” un critic, fie el din literatura română, fie din cea a minorităţilor naţionale, care ţi se pare a fi „cel mai bun”?

M. H. T.: Circulă  de mult  prin mediile literare bucureștene o butadă: „Cel mai bun critic roman, Eugen Simion, a trăit în vremea lui Manolescu…”. Eugen Simion, bineînțeles!

 

          E. V.: Eşti un scriitor implicat în presa politică?

M. H. T.: Nu. Am fost, dar după câteva procese am renunțat, cu toate că nu am pierdut niciunul.

 

          E. V.: Eşti interesat de traducerea volumului recent premiat în limba română?

M. H. T.: Mai am două nuvele de tradus, Onoarea hoților de cai și Între dragoste și moarte, nuvela care a dat titlul volumului.

 

          E. V.: Eşti mulţumit de modul cum editurile minorităţilor naţionale editează scriitorii în limba maternă?

M. H. T.: Da, în ceea ce privește Uniunea Ucrainenilor din România lucrurile stau foarte bine. Noi publicăm anual în jur de douăzeci de titluri, avem chiar și o comisie în acest sens.

 

          E. V.: Periodic au loc „donaţii” de carte în limba română pentru românii din dreapta Tisei.  Cum se implică, dacă se implică, scriitorii ucraineni în acest sens?

M. H. T.: E prima oară când aud de aceste acțiuni. Dacă ne dați mai multe detalii, o să ne implicăm cu mare drag, chiar avem ce dărui fraților noștri români de peste Tisa.

 

          E. V.: Cum vezi târgurile de carte din România? Editurile minorităţilor naţionale sunt prezente la aceste manifestări?

M. H. T.: Aceste bâlciuri literare sunt adevărate banchete spirituale foarte necesare cititorilor, dar mai ales autorilor, unde pot vedea cum sunt cotate creațiile lor literare, unde se întâlnesc atât cu confrații lor, cât și cu publicul cititor. Direcția Relațiilor Interetnice asigură minorităților naționale din România standuri la Târgul Internațional de Carte „Gaudeamus”, la Salonul Internaţional de Carte „Bookfest” sau la Salonul Internaţional de Carte și Muzică „Amplus”, de la Sinaia.

 

          E. V.: Care este, după a ta părere, cel mai important dintre cei câţiva autori Mihai Haifa Traista: poetul, prozatorul ori dramaturgul?

M. H. T.: Poetul în niciun caz, sunt doar un textier ale cărui versuri sunt cântate de trupele „Acum” și „Arhaic” sau de cantautorii Dan Vasilescu, George
Negrea, Dan Manciulea și alții. Confrații mei mă consideră prozator, regizorii mă consideră dramaturg, iar eu mă consider, asemenea lui Danilo Kiș, un autor de cărți.

 

          E. V.: „Omul care iese în stradă purtând pe buzele sale versurile unui poet nu va rămâne niciodată nepăsător la suferinţa celor care-l înconjoară” – spunea undeva poetul Ştefan Aug. Doinaş. Crezi în ea? Ca scriitor (poet, prozator, dramaturg), ce îţi spune ţie astăzi această spusă?

M. H. T.: Această spusă e cam dusă, adică au cam apus acele vremuri, acuma cei mai mulți ies în stradă purtând pe buze versurile manelelor. Desigur, mai există tineri cărora le place poezia, cu siguranță aceștia adeveresc spusele marelui poet. Din păcate, avem mai mulți poeți decât cititori de poezie. Facebook-ul mustește de poeți, de poezii, de pagini și grupuri literare, care dincolo de propriile lor creații nu citesc nimic.

 

          E. V.: Cum şi când ai ajuns la Bucureşti?

M. H. T.: Cu trenul, pe 24 februarie 2006. Lăsând gluma la o parte, atunci mi s-a ivit posibilitatea de a lucra ca secretar de redacție la revista literară a scriitorilor ucraineni din România, „Naș holos”.

 

          E. V.: Poţi a ne divulga câteva aspecte din munca ta la revista „Mantaua lui Gogol”? Cum ai ajuns la acest titlu?

M. H. T.: Ideea de a înființa o revistă literară care să oglindească literatura ucraineană mi-a dat-o Ioan Petrovai, cu mulți ani în urmă, și am tot căutat împreună un titlu: „Concordia”, „Marmația literară”, „Ronișoara literară” și altele. Pe urmă am renunțat la proiect, iar când m-am mutat în București, având alte posibilități și văzând că mă susțin scriitori ca Aurel Maria Baros, Ștefan Dorgoșan, Corneliu Irod, Leo Butnaru, Ioan Cozmei, Silvia Zabarcenco și alții, am reluat ideea, iar titlul mi-a venit pe neașteptate. Mă aflam pe holul tribunalului din Sighet și citeam „România literară”, când am dat peste acel citat dostoievskian: „Noi toți ne tragem din Mantaua lui Gogol” și am spus: „Asta este!”. Așa s-a născut primul număr din publicația trimestrială „Mantaua lui Gogol”, care a ajuns la cel de al 23-lea număr.

 

          E. V.: Ce aşteaptă Mihai Haifa Traista de la „ziua de mâine” atât ca scriitor, cât şi ca maramureşean „desţărat”? La ce mai lucrează scriitorul Mihai Haifa Traista?

M. H. T.: Nu aștept nimic special, până acum viața a fost foarte darnică cu mine, mi-a dat cam tot ce, nici măcar, nu îndrăzneam să-mi doresc. Iar de lucrat lucrez la teza de doctorat intitulată Când sângele se face apă – ucrainenii și rușii: aspecte imagologice în context comparativ, la romanul Zodia mielului, la o piesă de teatru, Când moartea a fost el, și la un film documentar, Cobzarul ucrainenilor din România, un film despre Ștefan Tcaciuc.

 

E. V.: Nu te interesează o antologie a scriitorilor români din Maramureş în limba ucraineană? Dar una a scriitorilor de limbă ucraineană în limba română?

M. H. T.: Da, v-am mai spus că o să mă apuc să traduc din română în ucraineană pentru „Naș holos” și din ucraineană în română pentru „Mantaua lui Gogol”. Când voi strânge suficient material pentru antologii, o să le public.

 

          E. V.: Ai tabieturi atunci când scrii? Nu poţi a scrie fără…?

M. H. T.: Când scriu studii literare, recenzii sau alte articole gazetărești, mă uit la filme sau citesc, după fiecare zece rânduri, mă uit zece minute la film sau citesc două trei pagini. Când scriu proză, uit de mine și de toate, de abia reușesc să mă țin după personaje, care sunt atât de greu de stăpânit.

 

          E. V.: Mulţumesc.

M. H. T.: Eu vă mulțumesc!

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1 - 10 din 1926

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.