Anda COMȘA-CHIȘ

Ucigaș de cuvinte

Strada e plină de intenții ascunse

după fiecare impresie

stă la pândă un cuțit

gata să se împlânte

până în mijlocul cuvântului

să-i scoată măruntaiele de sensuri

și să le întindă pe trotuar

strada e plină de cuvinte

măcelărite încă de la răsărit

rușinate că înghit zilnic

tentațiile unui ucigaș de cuvinte.

Despre a muri

Am să mor într-o zi de luni

mâinile mele vor prinde țărâna

și o vor îndesa sub pleoape

zilele mele se vor umple de smoală și de puf

îngerul mă va striga de două ori

iar a treia oară îmi va lustrui pantofii

pentru călătoria în abis

aș putea să mor în oricare zi

prefer să știu că oasele mele

vor avea șase zile în care

să rumege iarbă.

Iluminare

Prin ochiul unui bec

vezi lumea în chibrituri

împiedicând catranul

să ajungă la oase

prin gaura cheii trec

dedublări negații ale riscurilor

înclinate spre dinafară când

fatalitatea ne amintește

dreptul la iluminare.

Floarea

Floarea nu are spini

are cuțite care ne taie

buricul degetelor

nu mai putem ține în palme

lacrimile îngerilor

se amestecă saltul în neant cu prăbușirea

la tocirea cuțitelor

vom auzi picăturile

și ne vom lepăda de flori

la cântatul cocoșilor.

Și totuși

Piticii au barba lungă

și totuși nu se piaptănă

nu-și suflecă mânecile

când spun povești

în picioare stau și totuși

nu ajung să măsoare

schimbul pașnic de flori și de păcate

întind mâinile și totuși

nu cer un pahar de apă curată

piticii au barbă lungă

și inima impură

de admirație

la reflexia în oglindă

Moment de liniște

Linistea mă zgârie la buze

cel mai mic deliciu

devine o pacoste de închis în beci

un ceas ticăie

două cuvinte se sărută

al treilea e dreptul de a mă împotrivi

bătăilor de inimă la deschiderea

ușilor în afară.

Rochia ta (mamei)

Îngerii când mi te-au luat

mi-au aruncat din ceruri rochia ta

cînd am devenit mare

rochia a rămas

un petec de amintire inert

totuși

aștept ploi

cu haine amestecate

să pot deveni femeie.

Acasă (tatei)

Mă duc acasă

să-mi mai fac o gaură în inimă

ia de aici o bucată de pământ

îmi zice tata

să nu-ți mai stea nervii

cu gurile căscate

mai bine le îndesăm noi în gură

câte un pom să tacă și să se mire

ia privește ce mare e

holda de nețărani

puși să se scuture de neiubire.

Nici măcar

Nici măcar Dumnezeu nu ascultă,

urechile îi sunt astupate

de urletele Viilor în plină zi. 

Nici măcar Dumnezeu nu vede

plouă torențial cu vise spulberate.

Nici măcar Dumnezeu nu zâmbește,

pute a lehamite și a lene de mântuire

pe un ciob de sticlă spartă

un înger adormit camuflează tot peisajul.

A scrie

De mă va țintui Cuvântul spart

am să nasc în umbra lui arabescuri

dincolo de tăceri oarbe

cercurile deschise devin bastarzi

dintr-un Neînceput

nu mai încape vorbă

va țâșni curba iluzorie a literei

până în punctul unde

mi se ucide

virtutea de a scrie.

Mersul ca o pradă

Bărbații cu pantofi

din piele de pisică

așadar felinul după ce

își pune pielea în băț

urcă și încoardă

coloana vertebrală

până la zona de sticlă

când crapă de invidie

bărbații vânează pisici

își schimbă țigările

și exersează mersul ca o pradă

în pantofi de felină.

Îndoială

Mă privești și-mi spui

Că toate păsările au plecat

De fapt le urmărești de după perdea

Cum stau pe sârmă

Și aplaudă dansul pisicii la bară

Păsările astea au nevoie clară de o oglindă

Să poată călători în țara de dincolo de perdea

În anotimpul de nu mă uita

După a doua vară.

Daniela MICU 

Conturul

Ți-am însăilat conturul.

Mi-era teamă ca marea din tine să dispară.

De aceea am pus pe fiecare colț o piatră,

La fel puneam în copilărie pe o pătură.

Aș vrea ca acum, când te am lângă mine, să te alint

Cu șoapte de vânt.

Vântul este cel mai bun maseor.

El știe să poarte pe aripi orice dor.

Mâinile tale alungate opresc secunda

Și mângâie luna.

Văd cum îți tragi seva de sub talpa pădurii

Și-apoi renaști

Prin cascade și ploi.

Curgi, plutești și te-ntorci

Ca un râu la propriul izvor.

Știi să strecori lumina

Și roua.

Apoi le frămânți, te-nfierbinți

Și văd cum, printre degete, te pierd.

Dar desenul tău l-am salvat,

Tatuându-l pe-un gând.

Încet, marea din tine o scufunzi

În oceanul ce-ți iubește trupul,

Al cărui izvor este sufletul...

Un vis ce pare viu

E iarnă și umerii mi-s grei,

Cu pașii mei de lut, prin zi îmi fac cărări.

E frig, iar părul mi-a albit

Și ninge viscolit, 

Doar ceaiul cald îmi duce gândul

Spre alte primăveri.

Adorm în visul iernii

Și-ajung la țărmul unei mări.

Așez valurile,

Împart vânturile,

Întind brațele și învăț zborul.

Plutesc deasupra grijilor

Și zbor, zbor...

Sub pleoapa trezirii

Visul pare viu,

Iar într-un târziu

Îmi păstrez în memorie momentele.

Simt aripile crescute cu greu,

Cu ele îmi ridic sufletul

Spre cer și dincolo de el...

Alexandru ZOTTA

RECEPTAREA FRANCOFONĂ

A UNUI SCRIITOR ROMÂN

Adunate prin grija profesorului Ilie Rad într-un volum cuprinzător (Reflexe francofone, Școala Ardeleană, 2018), referințele critice din lumea francofonă la creația de expresie franceză a lui Horia Bădescu reprezintă nu numai o rară întreprindere editorială, ci și un prestigios omagiu adus operei și activității unuia dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii noastre actuale. Implicarea poetului, prozatorului, eseistului și diplomatului în cultura francofonă nu este un fapt singular. Relațiile româno-franceze au o tradiție îndelungată, constituită pe baza romanității comune a popoarelor și a limbilor, dar și a prestigiului înalt al civilizației și al culturii franceze. Cu deosebire în istoria modernă Franța a constituit multă vreme un model pentru multe popoare, nu numai europene, urmat cu apreciabilă consecvență și de societatea românească, pentru care prestigiul lumii francofone rămâne și în prezent unul de cea mai ridicată altitudine.

Pentru lumea românească Franța a reprezentat întotdeauna un spațiu de manifestare creatoare și, mai cu seamă, de consacrare a valorilor de civilizație și de cultură. În anii izolării totalitariste, exilul românesc a găsit în Franța, în primul rând, și în țările francofone principalul teren de manifestare creatoare, științifică și culturală. Reprezentată la nivelul recunoașterii universale de renumita triadă – Ionescu, Cioran, Eliade –, dar și de numeroase alte personalități din cele mai diverse domenii de activitate, diaspora românească, extinsă în urma persecuțiilor politice, a contribuit atât la afirmarea spiritualității naționale, cât și la susținerea și sporirea valorilor lumii francofone. Din acest motiv, afirmarea elementului românesc în spațiul francez are de depășit exigențe ridicate, create în bună parte și de conaționalii noștri. 

Produs după încheierea perioadei totalitariste, contactul poetului cu lumea francofonă s-a desfășurat într-un context politic cu totul diferit. Horia Bădescu ajunge în Franța ca diplomat învestit cu atribuții culturale importante, condiție pentru care era recomandat de o creație poetică apreciată și distinsă cu premii naționale și locale dintre cele mai prestigioase, precum și de o experiență publicistică substanțială, dobândită prin colaborarea la publicații apreciate, și prin funcțiile de răspundere la conducerea unor importante instituții artistice, naționale sau regionale.

 Întemeiată pe specializarea în filologie franceză, pe creație literară și experiență culturală recunoscută, învestitura diplomatică atribuită după evenimentele din decembrie 1989 a însemnat o condiție favorabilă pentru intensificarea relațiilor între cele două societăți, pe care Horia Bădescu a servit-o folosindu-și cariera, vocația și devotamentul pentru promovarea valorilor românești în spațiul francofon. Sub patronaj diplomatic, în colaborare cu instituții academice și cu personalități de prim rang ale literaturii și ale gândirii occidentale moderne, a inițiat acțiuni și proiecte de reală eficiență pentru cunoașterea valorilor culturii și ale literaturii române în spațiul francofon, unele de amploare și durată mai mare, aflate în derulare și în prezent. E suficient să menționăm doar proiectul, în bună parte realizat, privind traducerea integrală a operei poetice și filosofice a lui Lucian Blaga, eveniment literar de rezonanță internațională.        

Continuându-și activitatea creatoare în noile condiții, Horia Bădescu s-a integrat cu pasiune și perseverență în viața literară franceză, a creat în această limbă volume întregi de poezie, care au întrunit exigențele ridicate ale specialiștilor și interesul cititorilor. Numeric, scrierile de până acum în această limbă ar fi suficiente pentru a alcătui o întreagă operă și a consacra un poet „cu certificat european”, cum îl caracterizează cu deplină îndreptățire profesorul Ioan Holban, unul dintre cei mai apreciați critici literari români. Acestea însă doar întregesc opera autorului, adăugându-se poeziei, prozei și eseisticii în limba maternă, scrieri care, la scurte intervale, au primit în mare parte și expresie franceză.

În critica literară franceză a fost receptat mai întâi ca poet, calitate care rămâne efigie dominantă a creației sale. Dacă la volumul Le Visage du temps (1993) s-a remarcat fidelitatea față de tradiția marelui lirism românesc, al lui Eminescu și Blaga (André Doms), căruia Horia Bădescu îi asigură continuitatea și configurarea modernă, următorul (Le fer des épines, 1995) a fost rapid întâmpinat și a întrunit numeroase comentarii integral și înalt apreciative, aparținând unor poeți și critici cu un statut de ridicată altitudine în literatura de expresie franceză, mulți dintre aceștia având funcții universitare sau de înalt prestigiu literar și cultural. Numărul lor va crește cu fiecare dintre cele unsprezece volume de poezie scrise în limba franceză, depășindu-l deseori pe cel al intervențiilor critice din propria țară. N-au întârziat nici studiile de sinteză, aparținând unor autori cu un statut de autoritate precum Max Alhau și Maurice Couquiaud, din partea PEN Clubului Francez, ori unor consecvenți analiști ai creației autorului român, cum sunt Gérard Bayo, Werner Lambersy, Jean-Luc Wauthier, Jean Poncet, unii dintre ei traducători ai creației poetice, ai prozei și ai eseisticii autorului. Contribuția acestora la analiza și interpretarea operei lui Horia Bădescu trebuie menționată mai cu seamă că, așa cum precizează profesorul Ilie Rad în prefața volumului, „exegeza critică (...) nu mai operează, în spațiul francofon, cu discursul de tip academic”. 

Explicația numeroaselor ecouri imediate constă cu certitudine în valoarea creației autorului. La apariția primului volum în limba franceză acesta avea o experiență de peste un sfert de veac de creație poetică întemeiată pe o viziune de o mare profunzime, centrată pe teme esențiale, pe căutarea și dezvăluirea dimensiunilor Ființei. În bună parte, viziunea auctorială se apropie de filosofia existențialistă. Încă din perioada echinoxistă criticul Petru Poantă, coleg de generație al autorului, observa că „poezia sa este una de natură existențială, în care spaimele și interogațiile omului contemporan sunt aceleași pretutindeni”. Filosofia existențialistă a reprezentat puntea de legătură cu poezia occidentală și francofonă, aspect care, alături de performanța estetică a poemelor sale, a contribuit la depășirea circumspecțiilor și la receptarea rapidă și susținută a fiecărui volum. Principală orientare a gândirii filosofice moderne, existențialismul s-a dovedit destul de diversificat și permisiv spre a cuprinde și percepția lui est-europeană, care-l și întregește. Cu un aport substanțial la racordarea reflecției filosofice și a experienței estetice naționale cu spiritualitatea Occidentului european, creația poetică, epică și eseistică a lui Horia Bădescu este receptată în primul rând sub aceste aspecte.

În aproape toate comentariile critice s-a reținut luciditatea cu care poetul înțelege condiția tragică a morții și inevitabilitatea acestui impact dureros, aspecte pe care le exprimă tranșant într-un limbaj esențializat, direct, fără eufemisme estetizante. Astfel, s-a observat „o scriitură profundă și plină de înțelepciune” (Georges Sédir), „o poezie fără înflorituri”, care „se înscrie într-o necurmată căutare a ființei” (Yvan Mecif), o „carte de reflecție a unui liber cugetător, carte de înțelepciune și interogație” (Lucie Spède), „o carte esențială, deopotrivă emoționantă și exigentă... care vindecă și rănește în același timp, (...) o carte de umbră și uitare” (Jean-Luc Wauthier), „un mesaj omenesc și lucid despre condiția noastră umană” (Max Alhau), iar șirul aprecierilor, după cum se vede, nu doar estetice, ar putea continua destul de mult. 

 Cred că dintre numeroasele aprecieri cuprinse în volum, aparținând unui număr impresionant de poeți și critici literari, oameni de cultură și literatură, cea a poetei belgiene Luc Norin sintetizează în modul cel mai concis și inspirat creația poetului și prefigurează totodată locul acestuia în literatura actuală, nu numai francofonă: „Horia Bădescu ne precedă în pustietățile noastre. Și așază reperele”.

La „precedentul” identificat de comentatoarea membră a PEN Clubului și a biroului Asociației Internaționale a Criticii Literare au contribuit și unele dimensiuni ale spiritualității noastre naționale, precum concepția mioritică privind posibilitatea de ameliorare a tragicului și a evitării spaimei de moarte ca urmare a posibilității vieții dincolo de acest inevitabil prag și, mai cu seamă, concepția blagiană privind „transcendentul care coboară”, ilustrând o relație mult mai apropiată a divinității cu ființa și amendarea umanistă a dimensiunilor înspăimântătoare ale numinosului. În felul acesta, fără a ignora impactul tragic și ireversibil al morții, „pustietatea” e totuși locuită de prezența transcendentală, iar neantul, perceput ca tărâm al negației, e substituit de abis, spațiu spre care cunoașterea omenească îndreaptă tremurătoare priviri și cutremurătoare întrebări. În nemărginirea acestuia, poezia, vecinătate inseparabilă între rostire și tăcere, poate găsi „amintirea, (...) o noțiune care ne permite să rezistăm neantului, chiar dacă vom rătăci într-un nemărginit abis” (Max Alhau).

  Sunt valori de gândire și de sensibilitate create și promovate în spațiul național, în bună parte și de creștinismul ortodox, pe care Occidentul nu le cunoaște îndeajuns și le descoperă acum, cu surprindere, inclusiv pe calea poeziei.

Identificând și adăugând accente și nuanțe de gândire existențialistă provenite din dimensiunile spiritualității est-europene, referințele criticii franceze au reliefat în primul rând profilul de poet al scriitorului. În raport cu demersurile autohtone, ele alcătuiesc nu doar substanțiale compliniri și detalieri, ci contribuții pe deplin întemeiate la exegeza critică a creației poetice a autorului.

*  *  *

O contribuție ce depășește cu certitudine nivelul de receptare din critica noastră literară a prilejuit-o proza lui Horia Bădescu. Romanul Zborul gâștei sălbatice (Le vol de l͗'oie sauvage), tradus de poetul și eseistul Gérard Bayo și publicat în 2000 la prestigioasa editură „Gallimard”, a întrunit până acum mai multe și, mai cu seamă, mai substanțiale comentarii și interpretări decât în critica românească. Traducătorul o consideră „o carte magică și fraternă, care ne vorbește cu simplitate și luciditate”, deschizând calea unor deosebite aprecieri și atenționează totodată asupra unor posibile interpretări estetizante ale romanului: „Să nu-i reproșăm magia inexplicabilă, savantă, redutabilă de asemenea”.   

Critica noastră a interpetat romanul ca o scriere poetică, apreciind contribuția lirismului la crearea de atmosferă și la configurarea semnificațiilor simbolice ale comportamentului personajelor, reproșându-i însă un deficit de construcție epică, situație extinsă și asupra celorlate două opere în proză ale autorului, Joia patimilor (1981) și O noapte cât o mie de nopți (2011), de altfel prea puțin comentate. 

Dintre pozițiile comentatorilor francofoni se detașează analiza aplicată și interpretarea adecvată întreprinse de profesoara Prisca Mamengui-Otouma de la Universitatea Paris-Est, Créteil, în eseul  La quète de l͗'être dans  „Le vol de l͗'oie  sauvage” de ᷾ Horia  Bădescu.  Acceptând aprecierea lui Robert André privind „sensibilitatea poetică” și lirismul romanului, calitate „rezervată  prea ades doar scriitorilor sud-americani”,  autoarea găsește, la rândul ei, în toposurile imaginare ale romanului – Pavilionul și Fazaneria –, dar mai ales în „halucinațiile personajelor” certe similitudini cu „realismul magic” sud-american. Dacă Fazaneria rămâne un spațiu învăluit în mister, inaccesibil personajelor, Pavilionul are oarecum o configurație asemănătoare celei din Salonul nr. 6 al lui Anton Pavlovici Cehov, numai că maladia personajelor nu mai este nebunia, ci nostalgia după o dimensiune a cărei absență se resimte dramatic în configurația contemporană a ființei. 

  Toposul Pavilionului, în care se desfășoară existența cotidiană a unor personaje de condiții destul de diverse, performează mai cunoscuta structură sadoveniană a „locului unde nu se întâmplă nimic”, constituind totodată un spațiu al așteptării. În același timp, romanul imprimă un curs particular unor structuri prezente în proza noastră din perioada totalitară, precum cea a romanului „comunităților mici” în care se desfășoară „anchetele” unor evenimente singulare, surprinzătoare, orientate spre dezvăluirea unor adevăruri greu accesibile. Într-un timp bine cunoscut autorului, astfel de romane au scris A.E. Baconski (Biserica Neagră), Sorin Titel (Lunga  călătorie a prizonierului), D. R. Popescu (Vânătoarea regală), Ștefan Bănulescu (Cartea de la Metopolis) etc.

Horia Bădescu orientează proza spre investigarea unor adevăruri fundamentale, obscurizate prin starea de așteptare, care se dovedește în cele din urmă revelatoare a crizei de identitate deplină a personajelor.

Observând că așteptarea are alte motivații decât la Samuel Beckett sau Dino Buzzati, comentatoarea dezvăluie criza de prezență a personajelor, concept  care  exprimă o consecință gravă a condiției actuale a ființei, ideea cea mai substanțială a întregului eseu și a întregii receptări francofone a romanului. Criza de prezență justifică și așteptarea, ca promisiune de identificare a unui sens al existenței. Personajele în criză de identitate deplină își doresc „o prezență care se sustrage, care se refuză în ele”. Prezență absentă sau absență prezentă, această condiție, păstrându-și oximoronic contradicția și complementaritatea termenilor, menține personajele într-o continuă așteptare tensionată, la capătul căreia „speră să găsească o umanitate actualizată.” 

Deși s-au făcut observații pertinente asupra caracterului aluziv al situației epice în raport cu societatea totalitară, interpretarea autoarei depășește cu îndreptățire percepția istorico-sociologică: „Această aspirație trece dincolo de o criză identitar-socială sau existențială. E mai degrabă o sfâșietoare nostalgie a ființei”, expresie care, punând parcă punctul pe „i”, conduce spre condiția ființei. Totodată, ea depășește și mitul romantic al „vârstei de aur”, arătând că omul din spațiul Pavilionului dorește să afle „nu despre ce el ar trebui să fie, ci despre ceea ce este cu adevărat și nu știe că este”. Pentru aceasta lumea romanului e alcătuită din „personaje dispuse să se recucerească, să încerce să se reconstruiască”, poate să-și recupereze condiția de ființă pe care au uitat-o.

O încercare de acest gen face pictorul Marchidaș. El are de ilustrat un model uman pe care nu-l găsește în lumea actuală și investighează un trecut îndepărtat, care l-ar orienta spre origini; nu-l realizează însă, întrucât acest model ar trebui să fie cel al Ființei, purtător al unității și al sacralității primare, originare, nealterate de lupta pentru putere și de artificilitatea vieții actuale, la care nu are însă acces deplin.

Asemenea interpretări critice, la care, în volumul în cauză, se adaugă destule nuanțări și compliniri, atestă valoarea și actualitatea romanului. Pentru criticul și istoricul literar Pierre de Boisdeffre, cartea poate
reprezenta „Educația sentimentală a timpului nostru”, motiv pentru care o cuprinde în Istoria Literaturii Franceze, aducând astfel cel mai înalt elogiu acestei realizări literare românești și autorului ei.

*  *  *

La receptarea creației lui Horia Bădescu în lumea francofonă și, prin intermediul acesteia, și pe alte meridiane, a contribuit substanțial eseistica poetului, precum și conferințele și intervențiile la manifestări literare și filosofice de înaltă ținută academică, la colocviile internaționale consacrate poeziei, condiției și finalității ei contemporane. Acestora li se adaugă și valoroase inițiative și proiecte culturale, literare și estetice de rezonanță europeană și universală.  Tradus în franceză de autor în colaborare cu Gérard Bayo (Ėditions du Rocher, Monaco, 2000), în același an cu Zborul gâștei sălbatice, eseul Memoria ființei (La Mémoire de lʼêtre). Poezia și sacrul a însemnat pentru mulți eseiști, poeți, critici literari, filosofi, esteticieni o provocare singulară la o dezbatere substanțială despre condiția poeziei. Dintre comentariile integral apreciative ale eseului e de reținut în primul rând ideea că „reflecția autorului (...) încearcă să facă din poezie o paradigmă ontologică (sublinierea mea, a.z.), una care să-i justifice astfel necesitatea” (Andrea Genovese). Același comentator afirmă că „toată gândirea occidentală hrănește reflecția autorului”, recunoscând astfel aria cuprinzătoare a investigației auctoriale, la care se adaugă însă surse de sugestivitate și reflecție filosofică, naționale și orientale, ajungând până la îndepărtatele Vede indiene. 

Într-o complementaritate deplină se situează părerea lui Dominique Daguet că „poezia ar fi parte intrinsecă a misterului celui mai profund care fondează spiritul omului și care privește ceea ce caracterizează ființa în originea sa”. Reconstituind de la începuturi memoria ființei, poezia devine „un fel de geneză, (...) cu profeția cuvântului just și împlinirea vorbei trăite” (Claude Albarède). O astfel de condiție atribuită poeziei „i-ar fi plăcut și lui Heidegger”, spune Salah Stétié, poet și eseist de expresie francofonă, diplomat de carieră, provenit din spațiul Orientului Apropiat. Eseul valorifică ideile heideggeriene privind poezia ca limbaj originar al ființei, substanța căruia o alcătuiește memoria.

„Articulată sacrului”, cum observă Jaques De Decker, președinte al Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză din Belgia, realizând „sacrul de coeziune”, potrivit lui Michel Camus și cercetătorilor transdisciplinarității, poezia îndeplinește o funcție edificatoare, salvatoare de ființă pentru actualitatea noastră.  Nu întâmplător diplomatul Jean Poncet, poet și traducător de poezie românească, îmi amintea la o recentă întâlnire la Satu Mare că  despre poetul nostru s-a spus: „El nu cântă pentru a seduce, ci pentru a salva”. 

Față de perisabilitatea vieții, accentuată de condițiile actuale, ilustrată și în volumul de interviuri cu personalități reprezentative pentru poezia actuală (Dacă Orfeu, Limes, Cluj-Napoca, 2015), revelarea acestei funcții a poeziei îl detașează pe autor printre eseiștii contemporani.  Nu este de mirare că două capitole din acest eseu, unic în reflecția actuală despre condiția ființei, au fost cuprinse în esențiala Antologie Manifeste. Habiter poétiquement le monde,  alături de incontestabile celebrități ale gândirii moderne, precum Holderlin, Keats, Leopardi, Hugo, Hegel, Poe, Baudelaire, Mallarmé, R. Caillois, Gide, Rilke, Apollinaire, Tagore, Claudel, Ungaretti, Cocteau, Breton, Borges, Neruda, Brodski ș. a.m.d.

Adăugând acestor substanțiale contribuții la receptarea unui scriitor român în lumea francofonă și numeroasele distincții și premii acordate de foruri de cel mai înalt prestigiu cultural și literar, culminând cu Premiul de poezie francofonă europeană „Leopold Sedar Senghor”, în 2004, și cu titlul de Membru de Onoare al Uniunii Scriitorilor Francezi, întregim portretul unui eminent scriitor român, ale cărui operă literară și activitate diplomatică aduc excelente servicii culturii românești.

Reflexe francofone reprezintă totodată un binemeritat omagiu adus scriitorului ajuns la 75 de ani de viață și la aproape jumătate de veac de impresionantă activitate literară și culturală.

REVISTA    REVISTELOR

• O nouă revistă primită la redacția noastră, prin intermediul colegei Daniela Sitar-Tăut, ne impresionează plăcut, ne stârnește interesul și o propunem cititorilor. Este vorba despre publicația ANTILETHE (editată la Craiova), subintitulată „revistă pentru rememorarea exilului românesc”. Apare sub egida Asociației Culturale „Carmina Balcanica”. Mihaela Albu este directorul fondator, Dan Anghelescu – redactor-șef, Marius Chelaru – secretar general de redacție. Printre redactori se regăsesc Alexandru Buican, Theodor Codreanu, Cornel Ungureanu, Daniela Sitar-Tăut, Ștefan Ghilimescu, Marilena Rotaru, Ileana Corbea Florescu ș.a. Profilul revistei este inedit și necesar, în contextul recuperării unor documente, scrieri și scriitori ai exilului, în condițiile în care reintegrarea acestora în cultura română nu prinde forma unui demers instituțional, cu strategii și obiective ferme, o mare parte fiind necunoscute în țară și riscă astfel să se piardă în neant. De altfel, titlul sugestiv, „Antilethe”, preluat din jurnalul de exil al lui Vintilă Horia, anunță scopul/profilul publicației – o piedică „împotriva uitării”. Despre această „datorie a memoriei” ne convinge Mihaela Albu în editorialul numărului pe care-l parcurgem – 1(4)/2018 –, enunțând argumentele ce au stat la baza conceperii acestui proiect publicistic. Acest număr este dedicat artistului și omului de cultură Camilian Demetrescu.

Dan Anghelescu realizează un Mozaic portretistic celui care în anul 1968, „cu un curaj rarisim la vremea aceea, în semn de protest față de politicile culturale care se aplicaseră în România, avea să refuze primirea ordinului Meritul cultural. În anul următor, 1969, solicita azil politic în Italia”. Aflăm despre destinul impresionat al acestuia, despre mutațiile înregistrate la nivelul limbajului artistic, despre activitatea publicistică, despre premiile și recunoașterile obținute în Italia și că, în anul 2000, și președintele României i-a conferit „Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Ofițer, pentru contribuția deosebită adusă promovării democrației și culturii românești în lume”. Urmează câteva interviuri prin care se întregește portretul artistului/omului Camilian Demetrescu. „Am servit un geniu” mărturisește Mihaela Mamali-Demetrescu (soția regretatului pictor), într-un dialog cu Mihaela Albu, divulgând și faptul că acesta va fi și titlul cărții pe care o are în lucru. Doamna Demetrescu aduce inedite informații din biografia artistului, oprindu-se asupra prieteniilor legate în exil și asupra istoriei faimoasei biserici de la Gallese. Marilena Rotaru a avut șansa să-l cunoască și să pătrundă în universul artistic al lui Camilian Demtrescu, să observe modul în care s-a produs „revelația sacrului în cotidian” și urmările avute în plan artistic. Interviul  realizat de aceasta în 1995 („Aici am îmbrăcat cămașa creștină!”) evidențiază, printre altele, toate formele exilului (politic, cultural, religios, exil în exil) și felul în care acestea au fost trăite de pictor. Aflăm că, din 2007, „tapiseriile sale, din ciclul Hierofaniilor, se află expuse în sala de audiențe a Vaticanului, acolo unde Papa primește regii, împărații și președinții planetei. Un mare artist român salută pentru totdeauna, din inima Vaticanului, capetele încoronate și șefii cancelariilor acestei lumi”. Ultimul interviu dat de Camilian Demetrescu face parte din volumul Dialoguri cardinale (Brașov, 2012) al scriitorului Mircea Brenciu și este reprodus în prezentul număr al revistei „Antilethe” (Drumul maestrului între două milenii – o singură credință). Dialogul se întinde pe douăzeci și patru de pagini și atinge aspecte precum: condiția artistului, libertate, expoziții, datoria față de România, postcomunism ș.a.

          Colectivul de redacție și-a propus să ilustreze totodată și presa românească din exil. Mihaela Albu prezintă, cu această ocazie, o importantă revistă românească din exilul parizian, „Limite”, apărută în perioada
1969-1986, sub îngrijirea lui Virgil Ierunca, „având un conținut de certă valoare”. Autoarea articolului aduce lămuriri în ce privește semnificația titlului „Limite”, se oprește asupra unor materiale relevante pentru a contura importanța acestei publicații, stăruind asupra numărului 20 (decembrie 1975). Sunt redate apoi diverse texte din presa exilului, scrisori din exil (Mihaela Demetrescu către Mircea Brenciu, Nicolae Petra către Mircea Popescu, Baruțu T. Arghezi către Octavian Blaga etc.), restituiri, texte originale în versiune românească. Rubrica „File din literatura exilului” recuperează poezii publicate în revista „Limite” (Virgil Ierunca – Pronume personal; Horia Stamatu – Occident, La cules de cer; Ștefan Baciu – Întâlnire pe o stradă care duce din Honolulu în Brașov). De asemenea, este reprodus un fragment din Memoriile unui fost săgetător (Vintilă Horia).

Așadar „Antilethe” este, cu singuranță, o publicație cu informații inedite pentru cititori și așteptăm cu interes dezvăluirile din numerele viitoare.

• Nr. 87/noiembrie-decembrie 2018 al ACTUALITĂȚII LITERARE (Lugoj) este o gazdă bună pentru câțiva scriitori maramureșeni, colaborare ce ne bucură. Invitată de onoare la „Școala de poezie” este Adela Naghiu, versurile ei fiind mereu surprinzătoare. I se alătură Ileana Pop-Nemeș, o altă voce a liricii maramureșene de luat în seamă. Printre cărțile semnalate și propuse cititorilor se află și volumul colegei noastre Delia Muntean (Incursiuni în lumea cărților, Editura Mega, 2018 – cronici literare publicate în perioada 2005-2017), care are parte de ecouri favorabile. „De mult nu am mai ținut în brațe o carte de critică cu un așa aer de noblețe” – susține Remus V. Giorgioni, apreciind valoarea exegezelor și a scriitorilor abordați. În altă pagină găsim o recenzie semnată de Maria Bologa la volumul lui Vasile Muste, Eu nici în moarte n-am să pot muri (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018).

Rețin atenția și opiniile lui Remus V. Giorgioni din textul Cel născut în exil sau Emanuel, „Dumnezeu e cu  noi”. Cornel Ungureanu prezintă antologia lui Arcadie Suceveanu, O sută și una de poezii (Editura Academiei Române; antologare, prefață și selecția reperelor critice – Ioan Holban). Radu Ciobanu scrie despre volumul Ioanei Pârvulescu, Dialoguri secrete, în care autoarea a explorat un tărâm inedit și vast, rugăciunea în literatură, subtitlul lucrării fiind Cum se roagă scriitorii și personajele lor. Autoarea urmărește și exemplifică formele pe care le iau rugăciunea și credința la Tolstoi, Ion Budai-Deleanu, Cioran, Rilke, Arghezi, Dostoievski etc. Constantin Cubleșan (în Poezia universului mic) analizează versurile lui Robert Șerban din volumul Tehnici de camuflaj (Editura Tracus Arte, București, 2018), subliniind lirismul „ce decurge din descriptivismul aproape prozaic al micilor întâmplări de fiecare zi”. George Motroc a realizat un interviu cu Adrian Alui Gheorghe, dialogul purtându-se mai ales în jurul volumului de proză Zugzwang sau Strada cu o singură ieșire.

Proză semnează Radu Ulmeanu (Un banal accident rutier – fragment de roman). Alte versuri: Artur Cojocaru, Alensis De Nobilis, Gheorghe Șimon. Traduceri din Ramon Martinez Lopez.

 Raluca HĂȘMĂȘAN

Lucian PERŢA

PARODII

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Cuvintele îmbracă sunetele-n auz

Nu mă lăsa în urmă, muza mea, te rog,

mă cam dor coastele de-o vreme bună,

dar nu-ți cer aceasta ca și un milog

și nu țin de idee, cum ține-ar un buldog,

ci bine-ar fi în drumu-ți să mergem împreună.

Cuvintele ce scris-am, de nu sunt îmbrăcate

în clinchetul și-aroma ce numai tu le-o dai,

nu pot fi poezie și în zadar sunt toate,

nisip în vântul lumii-s, de care parte n-ai,

sau fructe ce la coacere s-ajungă,

n-ajung, oricât ar fi toamna de lungă.

Cât despre varianta că m-ai lăsat pe drum,

se sperie și gândul și chiar mă ia cu frig,

e frigu-nsingurării, un frig ce nicidecum

n-o să mă părăsească, de-aceea, acum strig:

rămâi cu mine, muzo, tot costul mi-l asum!

O tăcere șlefuită pe margini

 Îți las poruncă, fiul meu, să faci

ce faci în viața asta, dar iubirea

pentru părinți mereu să o îmbraci

în fapte bune, fiindcă fericirea

Să știi că doar din asta va ieși,

precum sămânța iese din pământ

și tu, la rându-ți, spune-le-ntr-o zi

copiilor ce-nseamn-acest cuvânt.

Când văd că totu-i azi contrafăcut

și sufletul nu mai privește cerul,

înlăcrimat îți spun ce-ai de făcut:

să îți păstrezi și cugetul, și flerul!

Tăcerile din jur de te-or împunge,

nu te lăsa împuns, ci, binișor,

le șlefuiește marginea, ușor

și astfel, chiar și-n dragoste-i învinge.

Armură luminoasă, strai de dor,

să-ți fie poezia și nu-n van,

iar dacă vrei să-ți spun un autor,

citește-l și pe Perța Lucian!

Lumea nu știe să privească

Mă-ntorc în anu-acela în care-am început

să scriu eu poezie, în anii de liceu,

era o primăvară cum nu am mai văzut,

în care-nflorea totul, nimic nu era greu.

Dragostea era albastră și cerul, ochii ei

și inima-mi în ritmuri trohaice bătea,

pământu-ntreg în juru-i se-nvârtea…

Apoi urmat-a Clujul și acum priveam

cu alți ochi, ai studenției, poezia,

alte repere pentru ea aveam

și îi descopeream și sărăcia.

Posibilități azi am, nenumărate,

din suflet poezia s-o-ndrăgesc,

dar, din păcate,

azi nu mai știu ca-n vremuri s-o privesc. 

Jean PONCET

Jean Poncet (29 mai 1949, Marsilia, Franța) este profesor de limba engleză la Universitatea din Grenoble. A lucrat ca diplomat în mai multe funcții culturale în Europa, Asia și Oceania, a colaborat la revista „Sud” (1988-1997) și a fost redactor la revistele „Autre Sud” („Alt Sud”) și „Phoenix”. Poeziile sale au fost traduse în limbile chineză, română, italiană, croată, spaniolă, arabă. Este traducătorul a numeroși poeți români. A realizat o antologie din poezia lui Blaga – până acum cea mai amplă în limba franceză – pentru care a fost distins cu premii literare în România. În 1997 i s-a oferit Premiul „Lucian Blaga” pentru întreaga sa activitate de promovare a poeziei românești. Este membru onorific al Uniunii Scriitorilor din România. În 2016 a început să publice în ediție bilingvă integrala operei poetice a lui Lucian Blaga, care va cuprinde treisprezece volume. Pentru revista „Nord Literar” a oferit patru poeme din volumul Lauda somnului, traduse în franceză, ce vor apărea în volum în luna mai la Editura Școala Ardeleană, în colaborare cu editorul Jacques André (Lyon), precum și câteva poeme inedite proprii.

Lucian BLAGA

ÉLOGE DU SOMMEIL

SOMMEIL 

Nuit absolue. Les étoiles dansent dans l’herbe.

Les sentiers se retirent sous les futaies et dans les grottes,

le gardien de la forêt se tait.

De grands hiboux gris se posent semblables à des urnes sur les sapins.

Dans le noir sans témoins

retournent au calme les oiseaux, le sang, le pays

et les aventures auxquelles sans cesse tu t’abandonnes.

Perdure une âme dans la brise,

sans présent,

sans passé.

Levant de sourdes rumeurs dans les ramures

se dressent les siècles ardents.

Dans mon sommeil mon sang comme une vague

se retire de moi

et s’en retourne vers mes parents.

TÊTE INCLINÉE

Je m’efforce d’être

et pour un instant encore je suis.

Quelque part dans les champs

le vent mon frère est mort.

L’automne saigne

sur ma route lasse.

Dans les ombres qui s’étirent

je suspends mon destin.

Un vol s’est élancé

vers je ne sais quelle fin.

Comme un cierge qui vacille

un arbre s’est éteint.

Au-dessus du puits j’ai incliné

mes pensées et leurs mots.

Le ciel ouvre

un œil au profond de la terre.

LAMENTATIONS DE JEAN DANS LE DÉSERT 

Où es-tu, Élohim ?

Le monde s’est envolé d’entre tes mains

comme la colombe de Noé.

Peut-être l’attends-tu encore.

Où es-tu, Élohim ?

Troublés, nous cheminons malgré nous,

nous te guettons parmi les ombres de la nuit,

dans la poussière nous baisons l’étoile qu’a laissée ton pas,

nous demandons après toi – Élohim !

Le vent qui jamais ne s’endort, nous l’arrêtons

pour flairer ta trace,

Élohim !

Aux animaux inconnus qu’en route nous arrêtons

nous demandons après toi, Élohim !

De nos yeux nous fouillons jusqu’aux ultimes frontières,

nous les saints, nous les eaux,

nous les brigands, nous les pierres,

nous avons perdu le chemin du retour,

Élohim, Élohim !

FIN 

Frère, tout livre te semble une maladie vaincue.

Mais celui qui t’a parlé est maintenant sous la terre.

Il est dans l’eau. Il est dans le vent.

Ou plus loin encore.

Avec cette page je ferme la porte et jette la clef.

Je suis quelque part là-bas ou bien là-haut.

Toi, éteins la chandelle et interroge-toi :

le mystère vécu, où s’en est-il allé ?

Tes oreilles ont-elles retenu quelque mot ?

Délaisse le dit du sang

tourne ton âme vers le mur

et tes larmes vers le couchant.

(Traduit du roumain par Jean Poncet)

FRAGMENTS DE PALESTINE

peuple d’akènes

semé au vent lâche

de l’histoire

on entre dans la demeure

de vos pères

comme en une prison

mais qui est le détenu

sinon aussi le maton ?

***

la tombe de vos aïeux

vous est interdite

pourtant

anonymes et solidaires

des mains

la fleurissent 

***

sept années durant

ils t’ont exilé

du regard maternel

et ce soir

en cette ville inconnue

qui fut la tienne

une femme de rencontre te guide

souriant

comme un défi à leur nuit 

***

et toi étranger effaré

tu marches au cœur de la vieille cité

parmi enfants et gravats

quand de son divan éventré

à l’ombre d’un maigre olivier

le vieillard tranche pour toi

le soleil juteux d’un kaki

***

alentour

roc roc et poussière

partout

identiques

seul le béton est frontière

***

roc roc roc et poussière

les villes sont de pierre

les murs seuls de la prison

sont de béton

***

le golgotha même

est en prison

sous une dalle de verre sale

et les ors d’une religion

à l’âme fanée 

***

et la couronne a troqué ses épines

pour du fil barbelé

mais le sang est le même

rouge dans les veines

noir sur la terre

qui sans cesse

le boit

LA POÉSIE

La poésie est un érémitisme.

***

L’ermite n’écrit pas de poésie, il est poésie. 

***

Le poète écrit – essaie d’écrire – de la poésie. Il n’est pas un ermite. Peut-être est-il poète lorsqu’il cesse d’écrire. 

***

Écrire de la poésie, c’est faire de la langue un usage médiumnique qui nous met en rapport, sans nous la dévoiler, avec la part inconnaissable de l’être.

***

Les mots savent des choses que je ne sais pas. 

***

Les mots sont des notes. Ils sont la musique de
l’inconnaissable, pas son dictionnaire.

Jean PONCET