top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Miniepistole de Nicolae Silade, nr. 10 (185), octombrie 2018
Oct 29, 2018 at 11:00 PM

 

Nicolae SILADE

miniepistole

31

 

e o autostradă nouă prin mijlocul evului mediu. un avion

în zbor pe deasupra antichităţii. o rază laser care străpunge

prezentul şi-l eternizează. e un zâmbet peste toate acestea.

o seninătate de cristal. şi tu dragostea mea. şi tu inima mea.

 

e ceea ce vine după ceea ce pleacă. un liliac înflorit într-un

câmp de narcise. o narcisă întoarsă spre sine. o aspacardină.

un zgârie-nori aurit într-o ţară pustie. o sferă albastră şi rece.

un taxi galben spre rai. şi tu dragostea mea. şi tu inima mea.

 

e o scenă de teatru absurd. o poezie abstractă. un roman

fără început şi sfârşit. e cuvântul ce cuprinde necuprinsul.

marginea şi nemarginea. cerul înstelat de deasupra. cerul

înstelat dedesubt. şi tu dragostea mea. şi tu inima mea.

 

nicio lacrimă. niciun rid. nicio teamă. nici.

doar tu dragostea mea. şi tu inima mea.

 

32

 

în 1901 pe 17 mai s-a născut bunica şi tot în 1901 primul

premiu nobel pentru literatură fusese câştigat de francezul

sully prudhomme dar bunica nu auzise de el nici în timpul

vieţii nici după şi nici sully prudhomme nu cred că auzise

 

de bunica deşi o vreme fuseseră contemporani şi bunica

era frumoasă şi o chema eva iar pe bunicul îl chema toma

ceea ce m-a determinat să cred că lumea a început cu ei

că eu m-am născut dintr-o biblie o vreme chiar crezusem

 

că lumea e o bibliotecă şi în afara ei nu mai există nimic

dar bunica mi-a explicat cum stau lucrurile şi pentru asta

am iubit-o şi m-am gândit că n-ar fi rău s-o amintesc aici

pentru asta şi zău că n-ar fi rău să-i dedic aceste versuri

 

dacă trăia astăzi ar fi împlinit 113 ani şi ar fi fost

mai frumoasă decât pământul în care s-a-ntors

 

33

 

nu voi înceta să te iubesc niciodată câtă vreme tu eşti

însăşi viaţa nu voi înceta din viaţă niciodată câtă vreme

viaţa şi moartea nu pot fi despărţite nu voi înceta nu voi

înceta niciodată să fiu câtă vreme în mine eşti tu doar tu

 

cel care este cel înalt cel nevăzut cel necuprins cel atot

puternic cel care se iveşte din sine prin sine pentru sine

eul meu celălalt cel pe care tot omul îl caută din pântecul

mamei până-n pântecul pământului din pântecul mamei

 

până-n pântecul pământului nu voi înceta să fiu niciodată

nu voi înceta niciodată să-ţi scriu câtă vreme-n cuvânt mă

porţi peste ape câtă vreme mă înalţi la cer câtă vreme eşti

asemenea mie câtă vreme asemenea-ţi sunt nu voi înceta

 

niciodată să fiu câtă vreme tu eşti însăşi vremea

şi de vreme ce eşti nu voi înceta niciodată să fiu

 

34

 

tocmai când mă gândeam ce frumoasă ar fi viaţa fără acte

m-am trezit că îmi expiră buletinul fain mi-am zis şi o vreme

am trăit aşa cu identitatea expirată în afara lumii într-o lume

de după lume ca un supravieţuitor al propriei mele identităţi

 

am înţeles că certificatul de naştere ţi-l fac părinţii să ai şi tu

o dovadă că ai venit pe lume ca şi cum ţipătul n-ar fi de ajuns

am înţeles că buletinul ţi-l faci singur că din zece ani în zece

mergi să mai iei o porţie de viaţă după care te duci s-o trăieşti

 

am înţeles că atunci când îţi alegi jumătatea ai nevoie de

o dovadă de dragoste certificat de căsătorie adică dar de ce

îţi mai trebuie certificat de deces asta n-am înţeles niciodată

dacă oricum nu-l mai vezi dacă dincolo n-ai nevoie de acte

 

dacă dincolo tocmai moartea lipseşte oare nu e ciudat

că în viaţa asta se eliberează certificate de moarte

 

35

 

negresa din scrumieră o miniatură de porţelan prima ţigară prima

cafea şi importanţa unui lucru în aparenţă fără importanţă cum ar fi

spre exemplu faptul că mă trezesc dimineaţa la ore ciudate compuse

dintr-o singură cifră 2:22 3:33 4:44 5:55 şi brusc
mi-amintesc de

 

lucruri în aparenţă fără importanţă în dimineaţa asta de pildă mi-am

amintit de profesorul meu de istorie din anul trei de liceu despre cum

ne vorbea el despre nabucodonosor al doilea despre războaiele sale

în timp ce eu mă gândeam la grădinile suspendate ale semiramidei

 

ţin minte că ţinea minte toţi anii importanţi din istoria antică avea

o memorie fantastică şi cu toate acestea când l-am vizitat la spital

înainte să moară abia m-a recunoscut şi când m-a recunoscut a

început să plângă plângea ca un copil nu ştiu de ce poate pentru

 

anii ce s-au dus ca istoria antică poate pentru lucruri fără importanţă

sau poate pentru memoria lumii acest depozit infinit de cuvinte

 

36

 

sunt un om care simte gândeşte şi scrie nimic din ce e omenesc

nu mi-e străin nici dumnezeirea nu mi-e străină am trăit precum zeii

o vreme şi încă o vreme până când vremea da m-a prins m-a cuprins

cum te cuprind iubirea şi ura şi am iubit până când am început să

 

urăsc şi într-atât de mult am urât încât ura s-a transformat în iubire

şi cu această iubire am învăluit eu lumea am adus-o în lăuntrul meu

i-am lăsat doar cerul înstelat deasupra şi neliniştea toată în viscere

am urmat şcoala vieţii am absolvit-o şi am transformat-o în şcoală

 

de poezie convins că poezia e viaţa şi mai mult decât viaţa acum

sunt un om care simte gândeşte şi scrie despre omul care simte

gândeşte şi scrie nimic din ce e omenesc nu mi-e străin îmi spun

singur noapte bună bună dimineaţa bună ziua şi iar noapte bună

 

născut înainte de facerea lumii o privesc cum se face cum creşte

şi cum se desface o privesc până când în văzduh doar privirea

 

37

 

l-am văzut viu l-am văzut zâmbind pe terasa noastră cu viţă-de-vie

l-am văzut cu o halbă de bere în mână l-am văzut cu un pix roşu în

mână corectând şpalturile unui ziar de provincie corectând zile şi nopţi

şi evenimente l-am văzut la o masă întinsă şi bogată în restaurantul

 

royal în restaurantul gării înfulecând patru mici şi o bere şi privind pe

ascuns spre chelneriţa blondă l-am văzut cu blonde roşcate sau brune

l-am văzut cu negrese l-am văzut şi la mesele de la care acum lipseşte

l-am văzut la catedră l-am văzut pe stradă şi l-am văzut trecând strada

 

la paris la roma la copenhaga l-am văzut citind şi scriind şi vorbind

despre cele scrise rescrise cum ar fi bunăoară un vers de montale

(dacă sfârşeşte ce-i viu viu n-a fost niciodată) dar eu l-am văzut viu

şi nu pot să-l văd decât viu locuind o stea de deasupra parisului

 

locuind o stea şi zâmbind spre terasa noastră cu viţă- de-vie unde

e vie memoria şi încă mai vie sfâşierea de dorul unui bun prieten

 

38

 

bună ziua ce doreşte domnu’ o ploaie de vară domnişoară da

şi o domnişoară acolo afară dansând goală în ploaie şi cântând

cum cântă ploaia de vară pe streaşina fiinţei noastre de pământ

cum cântă cerurile când ne înfăşoară în curcubeie şi-n cuvânt

 

şi mai doresc stimată domnişoară mai doresc să fiu fiind când

nu există nimeni mă înţelegi tu oare frumoasă domnişoară hai

mai bine să ieşim afară să ieşim râzând din rând şi să dansăm

în ploaie goi cântând cum nu mai cântă nimeni pe pământ hai

 

iubită domnişoară să umblăm pe ape ca întâia oară să ne dorim

până se face seară până se face iar lumină din cuvânt până când

ne-aşază domnu-n raiuri iară goi în ploaia de-nceput dansând

cu şarpele la subsuoară deci iată ce doresc stimată domnişoară

 

că nu e nou nimic sub soare şi mai doresc un soare nou sub care

nu mai doresc decât să mă doreşti ca-n cele mai veridice poveşti

 

39

 

nu e greu să-nţelegi dragul meu doar că drumul spre înţelegere

impune o conduită morală exemplară ştiu că nu eşti de acord cu

asta dar iată că ţi-am spus şi asta riscând a-mi atrage oprobiul

criticilor de poezie care spun că asta nu e poezie eu însă cred că

 

poezia e drumul spre cunoaştere spre înţelegere spre înţelepciune

altfel nu poţi să te cunoşti iar dacă nu te cunoşti pe tine însuţi nu vei

cunoaşte nimic şi dacă nu te stăpâneşti pe tine însuţi nu vei stăpâni

nimic sunt lucruri valabile de când lumea vei spune o tu care crezi

 

că lumea începe şi se sfârşeşte cu tine ei bine în ziua când eu am

venit pe lume era prima zi a lumii şi dumnezeu tocmai făcea lumină

cum a făcut-o numai dumnezeu ştie de aceea îţi spun cel mai mare

poet nu e cel care vrea să fie ci acela care vrea să fii dacă nici asta

 

nu e poezie dragul meu vreau să ştii că am trăit ca un mort între vii

conştient că sunt viu între morţii care citesc versurile acestei nepoezii

 

 

Ion POp. Portret literar-cultural (Viuța Dorca), nr.10(185),octombrie 2018
Oct 29, 2018 at 11:00 PM

 

Viuţa Dorca

(profesor, Şcoala Gimnazială Mireşu Mare)

 

ION POP.

PORTRET LITERAR-CULTURAL

Academicianul Ion Pop, universitarul de la Cluj, este o personalitate aparte a Ardealului, prin bogata sa activitate ca profesor la prestigioasa Universitate „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1964-2007), fără a pune mai prejos ipostaza de poet și de critic literar.

A condus revista „Echinox” timp de șaptesprezece ani (1969-1973, în calitate de redactor-șef; 1973-1986, în calitate de director al publicației). A fost o perioadă întinsă în care, alături de Marian Papahagi, de Ion Vartic și de alții, a contribuit la formarea câtorva generații de scriitori. „Profesor, poet, critic literar, redactor, domnul Ion  Pop este o personalitate de referinţă a culturii române şi un model pentru generaţiile de tineri intelectuali pe care i-a format. Nu degeaba defineşte Ion Pop echinoxismul ca pe un «însemn de nobleţe al unei tinereţi prelungite frumos sub semnul unei mai largi solidarităţi de spirit, încă netrădate». Ceva porniri juvenile tot mai persistă în comportamentul foştilor redactori – între care unii deja sexagenari – ai cunoscutei reviste clujene. Dacă nu şi-n alte privinţe, măcar în obiceiul de a-şi da întâlnire la fiecare cincinal, adică mai abitir decât liceenii”,  spune Andrei Terian în „Ziarul de duminică” (Cronica literară, Album  de familie, 30 aprilie 2009). Decan al Facultății de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și director al Centrului Cultural Român de la Paris (1990-1993), cariera sa literară se remarcă  prin volume de versuri, de critică literară și traduceri, prin numeroase articole publicate în reviste de specialitate din țară și de peste hotare.

Criticul Ion Pop este cunoscut ca teoretician al avangardei literare. Despre mişcarea „Dada” spunea: „ruptura, negarea radicală a tradiţiei cultural-literare, şi aspiraţia către o absolută înnoire a limbajului, către o construcţie pe teren virgin, pe tabula rasa, în afara oricăror tipare moştenite, în funcţie de o dialectică a mişcărilor, prin activism şi antagonism deopotrivă, este o mişcare de şoc, de ruptură şi deschidere în acelaşi timp”.

Ca poet, a debutat cu versuri în revista „Steaua” (1959),  iar editorial cu volumul de versuri Propuneri pentru o fântână (1966), volum urmat de Biata mea cumințenie (1969), Gramatică târzie (1977), Soarele și uitarea (1985), Echinox. Vocile poeziei  (2008) la Editura Tribuna din Cluj, de Amânarea generală (1990), Descoperirea ochiului (2002), Elegii în ofensivă (2003), Litere și albine (2010), În fața mării (2011), Casa scărilor (2015).

Opera sa literară aparţine generaţiei moderniste a anilor ’60,  purtând amprenta acestei perioade. Poezia sa este „metaforică”, „simbolistică  şi de viziune”, este „metapoezie”, aşa cum caracterizează teoreticianul Corin Braga operele poeţilor generaţiei ’60, precum Nichita Stănescu, Ioan Gheorghe, Ioan Alexandru. Poeziile Miere (5 aprilie 2011), Doi, Pini pe faleză, Vis; Aşadar, chiparosul; Arlesiană, O vară indiană, Colegul Platon, Cravata lui Gellu Naum, (aceasta din urmă publicată în revista „România literară”, nr. 42 din 2013) sunt poezii moderne atât prin formă, cât şi prin temă, intelectualism, ironie şi spirit ludic. Spaţiilor exotice numite  din:  Aşadar, chiparosul – „Aşadar, chiparosul. / – Iată-l aici, îl văd drept şi înalt, / în textul din faţa mării, / semn negru de exclamaţie-n soare, Arlesiană – „Ca arcurile din bolţile gotice, de piatră, / e-ncovoiată şi ea. / Singură. / Împinge încet, pe masa altarului, / spre picioare însângerate, / o roşie lumânare stinsă. / Curbat e acum, aplecat / spre nu ştiu unde, şi foarte greu / de desenat, /şi gândul meu”, O vară indiană – „În vara asta a mea, indiană, / frunzele arţarilor roşii, canadieni, / s-au românizat şi ei, se pare, / căzând în sângele meu”, Pini pe faleză – „Un pin aplecat, aproape căzut, / peste faleza cu parchet roşu, de cărămidă, / spre Nervi, sub soarele de octombrie al Liguriei” li se opune spaţiul autohton din poeziile Miere  – „Am trecut astăzi pe la crescătorul de albine / să cumpăr un borcan cu miere / şi l-am găsit între stupii lui / întorcând pe-o parte şi pe alta un dreptunghi de mormane zumzăitoare – / sub obrazul lui părea / un scafandru  scufundat în azur”,  Doi „…era / o muzică a cristalelor tale rămase / de prin salinele Transilvaniei”, Vis – „În noaptea asta, pe ţărm de mare, / a venit mama să mă certe în vis”, spaţii uneori nenumite, dar cu putere simbolică, ce exprimă percepţii şi intuiţii sensibile.

          Eul liric transfigurează poetic teme precum: iubirea la vârsta maturităţii înţelepte (Doi), istoria neamului (Vis,  Pini  pe  faleză), condiţia Poetului şi a Poeziei sale (Aşadar, chiparosul), universalitatea în raport cu autohtonul
(O vară indiană, Arlesiană).  Poezia Colegul Platon  redă, cu ironie, trecerea prin  contemporaneitate: „Ce satisfacţie şi ce mândrie / să ştii că eşti cu adevărat original / într-o lume în care / se tot copiază! / Cu atâţia doctori în Neştiinţe! / Scot pieptul în faţă, / sub un scut de Ahile, / intru, în sfârşit vitejeşte / din Europa în Europa”. Poetul conştientizează că tot ce se întâmplă nu este altceva decât „O copie a copiei copiei”, idee susţinută de marele Platon: „Am totuşi / o destul de plăcută consolare: / am devenit, în sfârşit,/ un fel de coleg cu Platon, / şi sunt aproape sigur că el, / colegul Platon, / mă va înţelege”.

          O poezie cu un specific mai aparte este Cravata lui Gellu Naum, poem amplu, ce îngemănează mai multe teme care redau „starea mea de spirit actuală, care e una de revoltă extremă faţă de tot ce se întâmplă la noi mai ales în ultima vreme, dar cu antecedente grave în cei peste 20 de ani de când am crezut că s-a schimbat lumea”, aşa cum însuşi poetul mărturiseşte. Cravata devine un laitmotiv, ce apare în ipostaze diferite. „Într-o zi după moartea poetului, / Doamna Lygia mi-a făcut un dar, / cum se face de sufletul morţilor, / o cravată a lui Gellu Naum. / …eu urma să port ştreangul festiv, / deşi citisem undeva / că «aceste cravate mă fac inuman»… / că poţi deveni / la cea mai mică neatenţie / «un popă sau o cravată»”. Cravata pare să fie investită cu misiunea intelectualului, a pedagogului: „Cravata trăgea, nu-i aşa, spre cravată, / de gâtul meu tânăr, apoi tot mai uscat, / atârnaseră câteva zeci, de toate culorile, / dar mai ales sobre, ca şi cum / le-ar fi purtat un triunghi, / ori un pătrat, ori un tetraedru, erau – / am spus undeva – / un fel de cravate pedagogice”.

Laitmotivul cravatei are valenţe multiple şi contradictorii: „Dar au servit o dată chiar de lasouri / aruncate către bezmeticele cirezi din mine”, „…dar au fost, din când în când, şi capcane / …De atunci îmi pun cravata cu dungi / albastre şi negre doar când / nu mai ştiu unde sunt”. Cravata îl salvează pe purtătorul ei de primejdii: „Când simt că-mi fuge pământul de sub picioare, / şi fac câte-o piruetă neaşteptată, / ca un balerin şchiop ori ca o paiaţă – / …Tu mă salvezi atunci, cravată a lui Gellu Naum, / un gât mai ţeapăn printre atâtea capete moi, / plecate / printre atâţia muşchi tatuaţi cu ţâţe, / de vedete, / inimi / săgetate, dragoni şi ancore, / insigne şi decoraţii”. În societatea contemporană pare că totul este murdar, pângărit: „Dar, uite, lumea / nu se prea limpezeşte, nu se limpezeşte, / nu se  limpezeşte”, „aghiasma-i un bun înlocuitor pentru benzină, / văd chiştoace plutind în cristelniţe, / necredinţa mută munţii din loc. / Un elev îmi spune că, în sfârşit, / şi-a prins profesorul copiind / pe când asuda să devină definitiv / câteva mii de iude nu mai ştiu număra /decât până la 30…”. Poezia contrariază aşteptările publicului prin problematica existenţei şi a cunoaşterii, prin lupta dintre creator şi gânditor. Spiritul ludic şi delicat din alte poezii este înlocuit cu spiritul rece, ironic, disperat, prin care totul este demitizat. „Chiar aşa, Domnule Gellu Naum, / singurul chior din Ţinutul tău avea dreptate, / «lumea a început să pută» / şi continuă tot aşa, / pute, pute, pute, / pur şi simplu pute”. Spre final, dar nu la final, apare un licăr de speranţă dat de puterea rugăciunii: „Ia de la mine paharul acesta, / Mehr Licht, vine întunericul / la gheaţă, da, şi la urşi, / pe mine însumi / mie redă-mă, / botează-mă cu pământ, / ora pro nobis pecatoribus / nunc et in hora mortis nostrae / amen…”. Tehnica „citatului” din Glossă (în metru antic) a lui Eminescu, precum şi din Rugăciunea domnească în limba latină are rolul de-a mângâia, de-a linişti un suflet în pericol de alienare. La nivel formal, se observă lupta cu verbul, specific curentului modernist, „necuvintele” lui Nichita Stănescu fiind emblematice. Poetul Ion Pop se înrudeşte spiritual cu poeţii generaţiei ’60 prin verva şi insolitul creaţiilor date de inovaţiile în limbaj şi frazare, prin diversitatea temelor şi prin atitudine.

În ipostază de critic literar, îi apar volume precum: Avangardismul poetic românesc (1969), Poezia unei generații (1973), Transcrieri (1976), Nichita Stănescu. Spațiul și măștile poeziei (1980), Lucian Blaga, universul liric (1981), Lecturi fragmentare (1983),  Jocul poeziei (1985), Avangarda în literatura română (1990), A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele  poeziei (1993), Recapitulări (1995), Pagini transparente (1997), ecou al perioadei pariziene, Ore franceze, Ajournement general (1994). A tradus Georges Poulet, Conștiința critică (1979), și Jean Starobinski, Emblemele rațiunii, volum apărut în 1990. O lucrare, pe care a coordonat-o, este Dicționar analitic de opere literare românești, vol. I-IV (1998-2003), ediție definitivă (2007).

Articolul Telegrafic despre poezie al lui Ion Pop sintetizează succint un tablou al Poeziei şi al Poetului şi evidenţiază nuanţele criticii sale: „La sfârşit de an literar 2010, mi se pare că tot poezia ocupă mai des vitrina, în ciuda evidentei ei marginalizări. Iar faptul că Premiul Naţional «Mihai  Eminescu» a ajuns la a douăzecea ediţie, dovedind negru pe alb că avem poeţi de primă mână, deocamdată majoritar «neomodernişti» şi că, sub egida lui, s-au putut edita… nouăsprezece antologii de poezie adevărată argumentează în sensul acestei vitalităţi. Se pare că organismele cele mai fragile se acomodează şi la cele mai dure condiţii atmosferice. Dacă ne uităm în vitrină, o vedem alimentată cu volume datorate principalelor generaţii şi promoţii producătoare. Patria mea a Anei Blandiana arată că poeta se menţine la nivelul pe care i-l cunoaştem din vremurile sale bune, cu o lirică mai accentuat reflexivă şi tulburătoare accente elegiace”.

Doris Mironescu, în articolul Opera lui Ion Pop la o vârstă blagiană, din publicaţia „Bucureştiul Cultural” (nr. 124 din 28 mai 2013), arată: „Ion Pop a fost, în toate marile sale  lucrări: Avangarda în literatura română, Nichita Stănescu – spaţiul şi măştile poeziei, Lucian Blaga – universul liric, Jocul poeziei, Gellu Naum –
poezia contra literaturii, un adept al identificării coerenţelor. El însuşi îşi defineşte «metoda» pornind de la marii teoreticieni francezi şi elveţieni pe care i-a tradus şi i-a comentat: «Dacă există în scrisul meu critic acea relativă coerenţă,  ea e de descoperit, poate, tocmai în încercarea de a identifica ceea ce unifică, în operă, imaginarul, articulându-l ca univers cu o logică proprie, specifică, cristalizând ceea ce s-a numit o «obsesie modelatoare». Pentru mine, un astfel de liant profund e şi o probă de valoare”.

Pentru activitatea sa complexă a fost răsplătit cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România în anii 1973, 1979, 1985, 2001; de asemenea, Premiul Academiei Române i se oferă în anul 1985, iar Premiul Național al Uniunii Scriitorilor din România îi este decernat în anul 2012. La 26 noiembrie 2015, este ales membru corespondent al Academiei Române.

Academicianul Ion Pop, născut pe 1 iulie 1941, în Mireșu Mare, judeţul Maramureș, a plecat din locurile natale, așa cum Domnia Sa mărturisește, în anii grei de după instaurarea comunismului, când familia sa a fost considerată ca făcând parte din pătura socială a chiaburilor și, prin urmare, copilului de vârstă școlară i s-a retras dreptul de-a frecventa școala, luându-i-se cravata de pionier. Domnul profesor spune aceste lucruri cu emoție în glas de câte ori are ocazia să evoce acele timpuri. O asemenea ocazie a fost și cu prilejul decernării titlului de „Cetățean de onoare” al județului Maramureș (5 octombrie 2018), Domnia Sa fiind „Cetățean de onoare” al comunei Mireșu Mare din 2008.

          Noi, cei care locuim și muncim în comuna natală a domnului academician, profesor Ion Pop, cei care ne-am ales meseria de dascăl, îi mulțumim pentru lumina exemplului personal, de muncă, perseverență, cinste și curaj, cu care ne călăuzește.

 

Bibliografie:

1. Doris Mironescu, Opera lui Ion Pop la o vârstă blagiană, „Bucureştiul Cultural” (nr. 124 din 28 mai 2013).

2. Gabriel Nedelea, Poezia şi critica lui Ion Pop, Literatura română în context european (în cadrul Colocviului Național Universitar de Literatură Română Contemporană, ediţia a V-a, Braşov, 18-19 martie 2010), la secţiunea „Poezia şi critica lui Ion Pop”.

3. Ion Pop, Avangarda în literatura româna, Editura Atlas, Bucureşti, 2000, p. 5.

4. Ion Pop, Lecturi fragmentare, Editura Eminescu, p. 190-191.

5. Ion Pop, Poezia românească neomodernistă, Cluj-Napoca, 2018, Prefață (coperta II).

6. Andrei Terian, Ziarul  de duminică. Cronica literară, Album  de familie, 30 aprilie 2009.

           

 

 

 

Dobaș (Traian Parva Săsărman), nr. 10 (185), octombrie 2018
Oct 29, 2018 at 11:00 PM

Traian PARVA SĂSĂRMAN

DOBAȘ

Satul este așezat de-o parte și de alta a unei șosele care urmează drumul soarelui. Dinspre Răsărit către Apus. Ca viața. La ieșirea din orășelul cu nume de gară și cu cântece despre drumul ei (cu sau fără suman) se desprinde din DE 58 un modest drum județean, presărat cu macadan. Și gropi. Acesta, după ce intersectează calea ferată Bistrița-Cluj (ori, dacă doriți, boieri dumneavoastră, Baia Mare-București), se izbește de poala celebrei râpe. Reușește s-o despartă de Someșu Mare. Definitiv. De veacuri și veacuri, râul a frământat râpa bucățică cu bucățică. Fără somn. În acest fel, nu lăsa sătenii să purceadă, după voia lor, la târgurile de miercuri. Ori la cele anuale. Târgul Buciului. Târgul Sângeorzului.

          Femeile mai aburcau râpa prin cele noroaie, cu coșurile încărcate cu mere, pere, cireșe, prune, nuci, ouă sau alte bunătăți, spre vânzare.

          Moș Alexandru Verdele, de colo, de pe lăițucă, către muiere: ,,Florico, bagă bine de samă că Becleanu-i oraș mare! Să nu care cumva să te pună păcatul să te pierzi printre doamne, că mă pun jăndarii la gloabă! No, auzit-ai?”. Sigur era faptul că mai erau și unii bărbați împătimiți în de-ale târgului. Nu vindeau, nu cumpărau. Dar erau prezenți în târg. Hobby, ce mai.

          Unul dintre aceștia era Badea Iacob. Poreclit Letobuț. Sau Găina. Era un om nu prea înalt care, mereu, peste cămașa albă sau pestriță, purta o cămașă de molton (sau sibir) în coște maronii ori negre. I se zicea budioșă. Acest fel de cămașă se aseamănă cu o rubașcă, moale și călduroasă, care se îmbracă peste cap. Și are aplicate, de regulă la piept, două buzunare (sau jeburi, după vorba măluțenilor), în care omul poate să țină de toate. Acte, o batistă, un briceag. Dar, în special, pachetul cu țigări. Plus chibrituri. În această direcție, Badea Iacob avea un obicei aparte. Ieșea din ocol în drum, înaintea trecătorilor și se așeza la vorbă. Îi chestiona despre tot felul de treburi. Unde merg. De ce. Dacă omului respectiv i-a fătat vaca. Ori scroafa. Ce mai știe despre cutare sau cutare. Cum a dormit. Cât o fi ceasul. Una dintre acestea era prima întrebare. Abordarea. Cea de-a doua suna invariabil: ,,N-ai să-mi dai o țigară?”. Curios, chibrituri avea totdeauna. Scormonea oamenii despre toate cele, cu o curiozitate extraordinară.

          Poate de aceea Gura Satului îl poreclise Găina. Putem chiar să credem că omul nostru era obligat să ceară țigări. Altora. Din cauza atracției lui teribile pentru tutun, lelea Anica, nevastă-sa, îi cususe buzunarele de la cămașa budioșă. Femeia se pricepea și la croitorie. Iar românul n-avea unde să-și păstreze țigările.

          Purta vara un clop de paie, curea lată de piele, cămașă budioșă și-o pereche de sprâncene stufoase. Sub ele adăstau doi ochi mici, rotunzi, de-un verzui nedefinit. Iscoditor. În Măluț și pe hotarele lui era ocupantul principal al funcției de Gică-contra. Orice ar fi afirmat oricine, avea mereu argumente împotrivă. Contrazicea pe toată lumea. Încât, la un moment dat, un șofer din Arpașteu (anume Todor a luʼ Micu), nume ponturos, le zise pe-o tarla măluțenilor: ,,Mă oameni, de cumva se-neacă Iacob în Someș, nu care cumva să-l căutați în jos. Aista mere-n sus pe apă, către râpă!”.

          Puțin îi păsa lui Iacob G despre șugubățul Todor a luʼ Micu din Arpașteu. El era nelipsit miercurea din târgurile Becleanului. Nu prea cumpăra. Vindea mai nimic. Dar știa prețurile, se pricepea la târguieli și uneori își ajuta prietenii să urce ori să scadă prețul. Era un adept al timpurilor trecute. Spunea că, deh, pe vremuri, când mergea el la târg, cumpăra de un leu pită. Și din ea se puteau sătura doi oameni. Alte vremuri.         

N-o trecut anul de când (mergând spre sută) s-a mutat la Bărăciuni. Deși mi-a fost vecin și neam șaizeci de ani, numai după am auzit că s-ar fi priceput și la o îndeletnicire de-a dreptul vrăjitorească. Cică lua laptele de la vaci. Gura satului afirmă că era destul să ia puțină tină din urma vacii și aceea nu mai dădea lapte. Acel lapte pare-se că se ,,transfera” la vitele lui. Acum se odihnește la Apus. Și poate o fi contrazicând și pe acolo. Pe toată lumea.

          Oricum a ninge și-a ploua, calea-și urmează cursul. Pe țărmul stâng al râului. Pe-un mal înalt. Se sprijină de-o lizieră de salcâmi, plopi și sălcii. Încâlcite. Îmbâcsite. Peste tot încurcă lumea pescarilor și a bocurilor lui Badea Grigore Capra tufe înțepătoare de măceș, spini care fac toamna porumbele atât de vinete, de parcă-s buze țigănești. Cresc scaieți. Cu nemiluita. Și urzici usturătoare.

          După râpă, drumul lasă, sub un deal aproape prăvălit peste lume, un izvor limpede. Răcoros. Foarte căutat. Asta când binevoiește să curgă. Uneori nu vrea. Pur și simplu. La Bontauă, deasupra izvorului (pe care oamenii-l alintă Fântânița) stă de strajă o răstignire. Pare  că apără intrarea în sat. Poate de răul unor spirite. Care pot sălășlui în pădurea de deasupra râpei. Un păr pădureț și niște pruni plantați anapoda încurcă privire. Și priveliștea, și lumea. Apoi...

          Pe stânga încep să se înșiruie casele. Locuite. Îngrijite. Faine. Un  Ceteraș, un Scriete, un Mărginean, un Groșan. Și tot așa. Pe stânga. Cum ar veni. Pe dreapta? Cu totul altă poveste. Preț de-o țigară, sufulcată pe treabă bună, drumul se uită măreț la râul umilit de salcâmi. Pare-se, fiind supărat, Someșu Mare o taie spre miazănoapte, făcând un ocol larg. Astfel, binevoitor, îi lasă satului un dar. O luncă largă. Cu un pământ mănos. Sigur că nu-i convine că măluțenii
și-au rostuit casele pe malul înalt. Și, nefiind destul, i-ai furluat și malul stâng. Și datu-i-au satului un nume dulce. Ca cireșele de la-nceput de iunie. Șopotitor. Alinător. Adică? Măluț.

          Că tot îi spunea un cristurean șmecher, prin anii cincizeci: ,,Măi, măluțanule, satu-ista aʼ vost îi ca tovarășuʼ ministru Zăroni – de ce bea, de ce-ar mai bea!”. În tinda copilăriei mele, casele satului erau puține. Acolo vreo sută cincizeci-șaizeci. Semănau între ele și erau înșiruite ca mărgelele pe ață.

          În locul în care Someșul se desprinde de ulița principală a satului, tâmplarii au meșterit o luntre. O covată de lemn, plutitoare, care poate trece peste râu opt-zece oameni. Iar Vasile Căuaciu (fierarul satului și-al colectivului) a legat-o cu șina și șurube de fier rezistente.

          În vremea când râul e furios, înghețat sau mânios foarte, universul Măluț e blocat. Închis. Între Râpă, Grigoroi și Bărăciuni! Chiar dacă sub el
se-nvârte axa pământului.

          Când e vreme bună, gospodarii pot trece pe malul drept pentru a-și lucra pământurile. Cele de peste ape. Încă un câștig. Sătenii, folosind luntrea, au drum liber spre gara Coldău. Cărarea printre porumburi durează preț de două țigări. Fumate încet. Încetișor.

          Pe lăițucă, la cărți, Pecu spune un banc nou, auzit pe la cheferul lui. Zice-se că, în satul vecin (și prieten) Braniștea-românește, Arpașto-ungurește sau Arpașteu, cum îi ziceau măluțenii, doi vecini, anume Ion și Pișta, șed pe lăițucă, se odihnesc. Și cugetă. Ori poate numai șed. Trecu val-vârtej un tânăr. Să-i zicem Ionică. După binețea cuvenită, întreabă:

– Pișta-baci, eu mă grăbesc să ajung la gară și am auzit că prin porumbul dumitale e o cărare care scurtează drumul. Spune-mi, fă bine, și mie, unde-i cărarea?

Pișta, de colo:

– Io nu știe!

– Hai, Pișta-baci, că-i târziu și pierd trenul!

– Ioniche, draghe, io nu știe!

Ionică pomenește ceva de ișten și tălpăluiește spre gară.

          După o oră de tăcere Ion:

– Mă, Pișto, de ce n-ai vrut să-i spui băiatului cărarea? Ori ai ceva cu tată-so. Ori cu mă-sa?

          După o jumătate de oră, Pișta:

– Mă Ione, draghe, io n-are cu nime` nimic!

Ion:

– Și-atunci, nu înțeleg, de ce n-ai spus unde-i drumul?

Pișta, enervat:

– Daʼ la mumă-sa la p...., de două mii de ani aicea și nici drumuʼ la gare nu știe! No!

Cu sau fără cărarea lui Pișta, gara Coldău a permis multe plecări în lumea largă. Și, din când în când, câte-o întoarcere. Acasă.

          Așadar, de la Răsărit, după râpă, luntrea era principalul eveniment al intrării în sat. Implicit. Sigur. Absolut. Prima ,,instituție”, pe dreapta, la intrare, era o căsuță de doi (m) pe doi. Acolo se odihnea luntrașul. Din când în gând. Dacă putea. Acea căsuță avea pe ,,inventar” (vorba lui Pecu) una fereastră, una ușă, un pătuț, una saltea cu pănuși, una sobiță, una pătură sură, militară (nu se știe de unde se completase), un urcior pentru apă și-un lămpaș vopsit roșu. De regulă, afumat. Ca Piticu, ca Zarone, ca Indescu.

          Peste toate aceste elemente care asigurau ,,bunăstarea” funcției de luntraș, obiectul cel mai folositor (și frumos) era un clopoțel. Glas de clopoțel. Colindând.

          Era acel clopoțel (căruia o babă de-o sută de ani îi zicea în șagă ,,plocoțel”) legat meșteșugit, evident cu sârmă, de odogonul luntrii. Avea darul de a-l trezi pe acel Caron oricând. În noapte. Poate în zorii zilei. Dacă, de-o pildă, un drumeț străin dorea să treacă râul. Spre a ajunge la liman. În sat.

          Că, referitor la clopoțel (ori plocoțel după sută), Moș Verdele se uita de-a lungul râului. Și, cu băgare se seamă, îi prevestea luntrașului: ,,Isidoare, ție-ți colindă clopoțelul toată ziua și, mai ales, noaptea. Faină rânduială! Daʼ să vezi ce hâdă-i treaba, când îți cântă clopotele!”.

          Își ia bota ce fusese rezemată de căsuță, întoarce hotărât spatele luntrașului și luntrii și-o ia cătinel, spre casă. Se uită iar cu băgare de seamă, cum sunt rânduite casele. Ziua par cenușii. Monotone. Noaptea însă? Sub lumina lunii, mie mi se păreau misterioase. Mai mereu. Pare că erau ascunzători de suflete. Curioase. Și cercetau drumeții. În special pe cei rătăciți pe ulițele albe ale satului. Cel liniștit. Vecin cu veșnicia. Străjuit și ocrotit dintotdeauna de meri, peri, pruni. Sau nuci. Dintre toți pomii, numai Nucu are nume omenesc.

          După căsuța luntrașului, se rânduiau câteva table de pământ arate. Fără case. Urmează gospodăria lui Gorița. Prima pe dreapta. Iar gol. Apoi, badea Găvrilă a Diacului. La rând cu spatele spre Răsărit și fața către Apus, casa lui Isidor. Care tocmai era luntraș cu schimbul. Un om înalt, impunător, cu un clop cât o claie. Negricios. Gras și mare meșter într-ale peștilor și pescuitului. Cam toți cei care locuiau aproape de râu se îndeletniceau cu crâsnice (leșteu) sau plase împletite cu meșteșug și garnisite cu plumbi.

          Badea Isidor purta, la înălțimea lui, o burtă serioasă, rotundă ca o minge. De-abia-l cuprindeau pantalonii și cureaua. Cu pielea negricioasă întinsă ca pe-o tobă. În sat se zice dobă. De-aici s-a tras luntrașului porecla. Dobaș. Un om cam ciudat. O casă ciudată. Îi plăcea să mai râdă de oameni. Dacă alți măluțeni acceptau zâmbind poreclele atribuite de Gura Satului, omului nostru nu-i plăcea deloc. Dar vorba lelii Rafila lui Ruiu: ,,Gura satului și curuʼ copilului nu le poți opri!”.

          Așadar, Isidor era luntraș cu schimbul. Pe atunci în tandem cu Vasâlie Sătănoaia. Cel cu măgarii. Mai apoi cu Groșan. O zi la ,,sărvici”, una liberă. Numai Bunul Dumnezeu și clopoțelul cu glas de înger ar putea ști câte sute și sute de oameni au trecut cu luntrea peste undele „șarpelui albastru”.

          Așa după cum am mai spus, luntrașului Isidor îi cam plăcea să râdă de săteni. De unii. De alții. Nu mai știu dacă era cumătru, ceva neam (se știe că neamurile sunt de două feluri, adică neam prost și neam de traistă) ori poate doar prieten cu Badea Grigore, cel pe care Gura Satului îl alinta cu porecla Capra. Acesta (așa după cum mi-l amintesc) era un om subțirel, cam înăltuț și adus de spate. Mereu purta un clop sau o căciulă mai mare decât trebuia. Nu l-am știut vorbăreț. Tăcut. Întrebător. Purta, sub sprâncenele rare și albite de vreme, doi ochi iscoditori. Uneori nu da binețe sau nu răspundea. Mergea pe drum cu capul aplecat, cu mâinile la spate. Avea un suman larg și lung. Părea mereu (și poate era) înfrigurat. Nu suporta porecla de nicio culoare. Cu ori fără coarne. Evita cuvântul. Sau cuvintele. De altfel, fie capră de tăiat lemne, fie din cele care dau lapte ori ba, Badea Grigore le zicea bocuri. Asemeni celor care pe vremuri, de obicei, se așeza copârșeul celor care-și isprăveau datoriile pământești. Așadar, un boc. Două bocuri.

Sigur că bocurile erau neutre. În toată povestea. Dar...

          Badea Grigore, cel iubitor de bocuri, locuia aproape de râu. Și de luntre. Avea un fecior și avea trei fete. Casa lui era cam a treia. Pe stânga. Dacă socotim bine. Prima era a lui Groșan, urmau Ceterașu și el.

          În acea primăvară zâmbitoare, într-o zi de joi, fără ploi, așa mai spre seară, Dobaș se odihnea pe-un butuc rezemat de căsuța luntrașului. Sufulca cu sete o mărășească. Amară și puturoasă. Daʼ bună...

          Urmărea cum dinspre râpă, pe drumul de intrare în sat, veneau doi oameni. Socotind după sumanele negre și căciulile țuguiate, puteau fi de prin părțile Năsăudului. Mânau, altoind uneori din bâte, un ciopor de capre. Sau bocuri, după voia lui Moș Grigore. „Capra-i un animal pedestru, blăstămat”, afirmă Găvrilă a lui Badea Indrei a lui Todoraș. Și cum să n-aibă dreptate Găvrilă, că el are patru ochi. Și știe multe. Și mai mari și mai mărunte.

          Caprele nu merg niciodată cum trebuie pe drum. Ca oile. Sar pe toate gardurile. Se-ntind la orice verzitură, fie iarbă, fie muguri, fie varză. Oamenii noștri le mai altoiau cu cele bâte de corn. Sau fluierau și strigau la ele. Daʼ bocuʼ, tot boc. Probabil că cei doi duceau caprele la târg, la Dej, să le vândă. Cum coboară de peste dealurile Grigoroiului faptul serii, cei doi s-au oprit în dreptul luntrașului. După binețea cuvenită, drumeții l-au întrebat pe Isidor dacă ar găsi, în sat, un om bun să-i lase de mas. Eventual să-i adăpostească cele capre săltărețe în vreun ocol. Să n-o ia razna. Cu mare seriozitate și satisfacție, zâmbind pe sub mustață, Dobaș le explică ce om de seamă îi Badea Grigore, cât de dragi îi sunt caprele. Apoi le arată casa spunându-le: ,,Nu strigați la el că nu-i place. Și-i oleacă surd. Ș-apoi se culcă devreme. Deschideți ușor poarta, băgați caprele în ocol și voi vă puteți odihni pe prispă. Mâine, de dimineață, Grigore o să vă omenească. Și va fi bine!”

          Păstorii mulțumesc frumos de îndrumare și mai lasă, o vreme, caprele să pască pe malul Someșului. Apoi, după înserare, se-ndreaptă hotărâți spre casa indicată de luntraș. Deschid cu grijă poarta și mână caprele în ocol. Ei se așază liniștiți pe prispă. Casa se odihnește în noapte, după o zi de trudă. O bună bucată de timp (poate două-trei ceasuri) iedele șed cuminți. Obosite de drum lung. Numai că, în curte erau niște tufe de liliac și iasomie, un păr frumos înmugurit, plus ceva tufe de vie. Iar pe brâul târnațului ședeau, frumos aliniate în niște oale vechi, mai multe mușcate roșii, albe, ceva busuioc și calapăr cu mentă creață. Ca-n rai. Aproape.        Bieții drumeți, învățați de Isidor să nu deranjeze, și-au întors sumanele pe târnaț. Și, trudiți de alergături, au ațipit. Îmbătați de aerul primăvăratic. Dar caprele tot bocuri. De la o vreme au început a rupe mugurii arbuștilor și-ai părului. Au sărit pe târnaț. Se ospătau în lege cu frunze și flori de mușcate, calapăr, orice flori mai răsădise lelea în cele oale hârbuite. Era zaiafetul caprelor. Hărmălaie. Dezmăț în toată regula. Moș Grigore ar fi putut crede că au venit ceva tătari în prăduială. Așa că ieși în cămașă și izmene, cu un lămpaș în mână, să vadă ce se întâmplă. Drumeții sforăiau în tihnă, iar cele capre se ospătau cu tot ce era mugure, frunză ori floare la îndemână.

          Mai târziu Isidor povestea râzând cum s-au auzit, tocmai de la luntre, alduielile și sudalmele lui Grigore: „Mă, hâtu-vă, sfinți și parastase, ce-i cu bocurile aestea la mine-n ocol?”. Cei doi se treziră, buimăciți și începură a da explicații gospodarului. Cum că acele capre sunt ale lor. Sunt capre bune. Sunt capre de cultură și vor să le ducă la târg. Și că ei știu că-i plac caprele. Caprele lor dau lapte bun. Și capre-n sus. Și capre-n jos. Cum cuvântul se repetă neobosit, Badea Grigore se înfurie și-i dădu afară din ocol. Evident, prima dată au fost evacuate bocurile. Totuși, după ce s-a mai răcorit, i-a întrebat cum au ajuns la el în curte. Drumeții i-au povestit că, uite, luntrașul le-a zis că lui i-s dragi caprele. Și cum să intre în ocol. Și celelalte. Și iar capre. Tot Isidor mai zicea, cam în șagă, că l-ar fi auzit pe Badea Grigore suduind: „Soarele și sfinții tăi, Isidore, laʼ că te răfuiesc io!”.

          Acuma, drept zicând, mie nu prea-mi vine a crede că Grigore l-ar fi alintat cu numele lui. Sunt aproape sigur că s-a putut auzi, peste tot, despre Dobaș și dobă-dobăluită, un număr serios de apelative. Poate chiar mai multe dobe decât câte capre (mă rog, bocuri) aveau cei doi târgari.

          Ehei! Caprele s-or fi vândut la târgul din Dej. Au ba. Badea Grigore era înciudat. Troznea și pufnea. Se gândea cum să-l poată ,,răfui” pe Dobaș. Acela râdea de isprava lui. Care se răspândea în sat lesne. Și lăițucile râdeau. Că tot n-aveau duminica și-n sărbători altă ocupație. Someșuʼ curgea domol de la râpă la Căsoi. Vara se simțea tot mai aproape. Caldă. Aurie. Superbă. Ținutul Someșean fiind asuprit de căldură. Isidor (ca și ceilalți săteni) purta clop de paie și-o cămașă largă și lungă. Subțire. Peste nădragii-i care parcă-i mai ascundeau burta.

          Într-o dimineață de iulie. Cuptor, ce mai șergo-mergo. Așa, cam către prânzișor, luntrașul stă de vorbă c-o mărășească. Șade pe butuc, lângă căsuță. Râde în sinea lui amintindu-și despre capre. Bocuri?

          Locurile par potopite de-atât albastru. Râul. Cerul. Nicio urmă de nor. Uscăciune. Colb cât cuprinde. Rar se mai aude șuierul unui tren care vine sau pleacă, pufăind, din gara Coldău.      

          Apa e atât de scăzută, încât luntrea nici nu trebuie legată de par. Stă singură. Adormită la mal. Luntrașul nu vede prea bine la distanță. Dinspre sat se-apropie cineva. Un om. După mers și clop, pare a fi ,,pretinul” Grigore Capra.

          Românul poartă o traistă și-o bâtă sănătoasă. De corn. Cam tare. ,,Da, domnule!” se dumirește Isidor, ,,ăsta-i chiar Grigore!”. Chiar îmbrăcat cu haine bune, tot pare friguros. Luntrașul se scarpină în cap. Insul dă binețe scurtă și moale. Apoi se coboară-n luntre. Dobaș înțelege din mormăielile lui cum c-ar merge la ceva prieteni prin Coldău. Ori Cristur. Cele mai apropiate sate de pe celălalt mal al Someșului Mare. S-ar putea spune că, în luntre, se simte o tensiune mocnită. După trecere, Grigore iese din luntre. O ia cu mersul lui șovăilenic către gară. Dobaș se uită preț de câteva clipe în urma lui. Apoi întoarce covata spre cestălalt mal. După un sfert de ceas, Grigore intră în porumburile crescute până la coarnele caprelor. De-abia i se mai vede clopul. Porumbul e gras și verde, crescut bine. Și trecut binișor de a doua sapă.

          Dinspre gară spre râu tălpăluiește, cam nehotărât, un țigănel zdrențuros, cu o privire de vulpe șireată, răspândită în toate părțile. Niciodată nu se poate ști dacă nu-i rost de furgășit câte ceva. Un ou, un leu, un chiștoc. Ori poate chiar o țigară. Întreagă. Parpanghel poartă o traistă jerpelită, mare cât toate zilele. Deocamdată goală. Are sclipire ciudată ca de sălbătăciune în ochii lui vineții.

Tuciurind, dă binețe lui Badea Grigore. Îi cere o țigară. Și-l întreabă. De-a dreptul curios:

– Bade dragă, oare-i cineva să mă treacă cu luntrea?

– Da, măi copile, răspunse Capra, zâmbind pe sub mustață. Îi un om de treabă, doară că-i cam surd. Surd bine. Vezi, când te apropii de țărm, strigă tare și întruna: ,,Bade Dobaș, bade Dobaș”, c-apoi vine și te trece peste Someș.

          Omul își vede de drumul lui. Țigănelul, pufăind vesel, iese dintre porumburi cam tanda-manda. Apoi, văzând căsuța și luntrea, începe a zbiera cât îl ținea gura:

– Bade Dobaș, bade Dobaș, hai fă bine trece-mă!

N-aude niciun răspuns. Și iar: ,,Bade Dobaș, bade Dobaș...”

          Isidor, ieșind din căsuță, aude oarece și-ncepe a sudui:

– Hâtuți și anafora și alduituʼ și sfinții mamii cui te-o făcut, taci odată! Însă Parpanghel nu și nu. Mereu: ,,Bade Dobaș, bade Dobaș...”  Ca o placă stricată.

   Cu toate înjurăturile de rigoare, luntrașul pornește spre celălalt mal. Însă oprește luntrea la patru-cinci metri de țărm. Nu de alta, dar voia să se răcorească Parpanghel. Cert e că l-a trecut pe țigănel. Până la urmă. Gurile rele și batjocoritoare (Spinu, Vântuʼ, Capra) afirmau cum că Isidor (care era cât un deal cu burtă cu tot) l-ar fi liciorit pe Parpanghel prin apă. Asta înainte de-a-l urca în luntre. Eu înclin să cred că și-a dorit să-i facă Tandalerului, pe lângă o răcoreală, și un pic de deratizare. Nu de alta, dar să nu-i lase prin luntre ceva amintiri scărpinătoare. Care, eventual, i-ar fi putut deranja somnul.

          Așadar, meciul dintre bocuri și dobe s-a încheiat remiză. Arbitrat de Parpanghel, care s-a ales cu un duș foarte binevenit (după Moș Verdele). Și a mai trecut Someșuʼ fără să plătească. Câștigul lui. Deh!

 

Revista revistelor (Raluca Hășmășan), nr. 10 (185), octombrie 2018
Oct 29, 2018 at 11:00 PM

 

REVISTA    REVISTELOR

 

• COLOCVIILE DE LA NICULA (edițiile VII-VIII-IX, 2016-2017-2018) este un volum tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, coordonat de preotul Ioan Morar, apărut la Editura Renașterea (Cluj-Napoca, 2018), care reunește toate lucrările prezentate în cadrul acestor manifestări de la ultimele trei ediții.

Eveniment cultural-spiritual cu tradiție deja, găzduit de Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, Colocviile de la Nicula au ajuns la ediția a IX-a (21-22 septembrie 2018). Organizate de Despărțământul Astra „Ioan Alexandru”, Gherla și de Mănăstirea de la Nicula, inițiate și coordonate de preotul Ioan Morar, manifestările adună, an de an, oameni de cultură și de spiritualitate din țară (prof. univ. dr. Ioan Mariș, prof. univ. dr. Virgil Nistru Țigănuș, dr. Stelian Gomboș, scriitorul Nicolae Băciuț, dr. Florin Bengean, scriitorul Valentin Marica, scriitorul Ion Onuc Nemeș, actorul Paul Antoniu – sunt câteva nume edificatoare) pentru a participa la slujbe de parastas în memoria unor personalități care-și dorm somnul de veci în cimitirul mănăstirii (precum și a altora care își leaga destinul de aceste locuri sfinte) și la lucrările colocviilor. Până să treacă la cele veșnice, colegul nostru Augustin Cozmuța a fost un fidel participant al acestor colocvii. Ne bucură însă faptul să constatăm că spiritul său e viu chiar și în edițiile ulterioare trecerii sale în neființă (2016, 2017, 2018), fie prin cuvântări și comemorări realizate de cei care i-au cunoscut opera și firea (In memoriam Augustin Ioan Cozmuța – Florian Roatiș), fie prin articole ce-i poartă semnătura, apărute în volumele sale Punct critic  (2004) sau Din Lemniu la Nicula – un ocol prin lume (2011). 

Lucrările prezentate în cadrul colocviilor sunt adunate într-un volum ce apare o dată la trei ani, cel de față cuprinzând așadar ultimele trei ediții (2016-2017-2018). Părintele Ioan Morar, președintele „Astra” Gherla, argumentează atât de frumos intențiile care au stat la nașterea acestei sărbători de suflet (de moralitate, de cultură și de spiritualitate totodată): „Colocviile de la Nicula le-am inițiat din dorința de a comunica cu personalități pe care poiana de brândușe și pământul sfințit al grădinii Maicii Domnului le-au îmbrățișat pentru blânda odihnă până la marele semnal al deșteptării. Ei s-au dus dintre noi mai degrabă, dar au atâtea să ne spună și sunt neliniștiți dacă nu îi vom asculta. Iar noi vom rămâne mult prea săraci, dacă nu le primim darul oferit”. Prin aceste cuvinte, se referă la personalități precum Ioan Alexandru, Vasile Avram, Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, Grigore Vieru, Ion Apostol Popescu ș.a., iar rezultatele și stradania celor implicați sunt laudabile. Într-adevăr, din paginile volumului ies, ca niște făclii ce stau azi mărturie unor timpuri grele, portretele unor mari oameni care nu și-au trădat poporul, care și-au păstrat spiritele nealterate de vântoasele vremurilor, precum și destinele lor admirabile.

          Selectăm câteva titluri elocvente: „Imnele Putnei” lui Ioan Alexandru – de la pământ spre cer, de la umanitate la sfințenie (dr. Florin Bengean), Limbă – Credință – Vitejie – coloanele dăinuirii noastre (pr. Ioan Morar), Ioan Alexandru: poet al rădăcinilor neamului (Lazăr Lădariu), Nevoia de Vasile Avram (dr. Camelia Burghele), Paradigme materne în poezia lui Grigore Vieru (pr. drd. Cătălin Varga), Cunoașterea transcedentală – scânteia creației lui Vasile Avram (Nedelcu Diana-Maria), Ilie Șandru: Destine după destine (pr. Ioan Morar), Preoțimea ortodoxă transilvăneană în timpul Primului Război Mondial și rolul ei la realizarea Marii Uniri (prof. dr. Florin Bengean), Pietate în publicistica lui Ioan Alexandru (Valentin Marica), Grafii ale spiritului românesc în interpretarea profesorului Mircea Muthu (prof. univ. dr. Virgil Nistru Țigănuș), Imnografia ca element stilistic și „meteahnă profesională” în scrierile mitropolitului Bartolomeu Anania și ale lui Ioan Alexandru (ierom. Maxim Morariu), Ion Apostol Popescu (1920-1984) – exeget literar al spiritualității românești din Ardeal (pr. Fabian Seiche) etc.

Chiar dacă au, în general, un caracter științific, fiind axate pe interpretări ale operelor sau pe aspecte culturale, articolele au și o evidentă încărcătură emoțională, autorii atingând inevitabil latura sufletească, spirituală prin trimiteri la secvențe din biografia celor prezentați sau prin referiri la credințele și luptele lor interioare, la încercările ce le-au marcat existența. Astfel face pr. Ioan Morar în O mică poveste despre un mare om, în care schițează portretul tridimensional (spiritual, intelectual și moral) al lui Vasile Avram, atenționând însă că „nu opera lui propriu-zisă este ținta însemnărilor” sale, ci omul, găsind „portițe” de intrare în „livada sufletului său”. Ajuns în posesia unei scrisori pe care mama lui Vasile Avram i-a trimis-o pe când acesta era student, pr. Ioan Morar intuiește astfel sursa forței acestei personalități de a rezista cu demnitate și verticalitate, de a scrie opere în duhul tradiției culturii românești și de a nu-L nega pe Dumnezeu, în perioada de tristă amintire a regimului comunist-ateu. Este impresionant ce și cum îi scrie mama, „o țărancă cu foarte puțină școală, dar cu multă minte”, tânărului Vasile Avram, în 30 ianuarie 1964. Cu regretul de a nu putea reda întreaga scrisoare, selectăm câteva din vorbele calde și înțelepte ale mamei: „Sunt curioasă să știu și cum ai luat examenele, știu că mai ai unul, după cum mi-ai scris, în trei II. Doresc să-ți ajute bunul Dumnezeu, să ai curaj să le poți sfârși cu bine și să ne bucurăm cu toții, să se bucure și profesorii care te-au învățat și ca, prin învățătura ce o înveți, să poți fi de folos neamului și Patriei și să binecuvintezi numele lui Dumnezeu”. Iar felul în care își încheie răvașul este profund emoționant: „Cu mult drag te sărută Mama. Te-aștept cu drag pe tine / Sau răspunsul tău / Și-ți doresc mult bine / De la Dumnezeu”. Cu un astfel de ghid în viață, nu ai cum să te rătăcești – subliniază pr. Ioan Morar. În același text, cititorul va găsi și un frumos și de luat-aminte „decalog existențial”, pe care Vasile Avram l-a respectat cu sfințenie. Spre exemplificare, cităm câteva puncte care îndeamnă astfel: „1. Fii tu însuți. Trăiește în adevăr; 2. Nu deveni înainte de a fi ; (...) 4. Vorbește, dar nu flecări; petrece, dar nu te pierde în zgura senzației; lucrează, dar nu te irosi în lucuri; (...) 7. Împărtășește-te cu discreție și cu bucurie din ceea ce se dăruie fără să se împartă: lumina, viața, natura, credința, iubirea, speranța”. 

O pildă de optimism, de tenacitate și de dăruire găsim și în textul In memoriam, pe care Florian Roatiș l-a scris în amintirea lui Augustin Cozmuța, de la a cărui trecere în neființă se împlinesc în luna noiembrie trei ani. Autorul face mărturisiri din perspectiva unei prietenii de 42 de ani și din împrejurările ultimelor zile din viață în care i-a fost alături, veghindu-l și având astfel cunoștință de „zbuciumul sufletesc cauzat de ireversibila slăbiciune trupească”.

Volumul de față este o oglindă valoroasă a cinstitelor manifestări de la Nicula.

Raluca HĂȘMĂȘAN

 

 

 

 

Parodii (Lucian Perța), nr. 10(185), octombrie 2018
Oct 29, 2018 at 11:00 PM

Lucian PERŢA

PARODII

 

Nicolae SILADE 

miniepistole

 

31

 

ţi-aş scrie nişte epistole lungi de-acum, ţie, dragostea mea,

mi-e visul în lucru, dar mi-am dat seama că în prezent,

adică în actualitate, timpul costă bani şi nu vei putea

să le citeşti, aşa că o să-ţi scriu nişte miniepistole pe moment

 

o să-ţi scriu despre actualitatea literară de aici din Lugoj,

despre autostrada care va brăzda câmpul cu narcise,

despre cartea poeţilor pe care mi-am propus să mi-o trec pe răboj,

despre raiul în care sper să fim amândoi şi despre alte vise

 

sper că şi tu, dragostea mea, tu, inima mea, îmi vei răspunde,

nu vreau în poezie abstractă sau început de roman,

m-aş mulţumi cu un cuvânt, dar care să simt că mă pătrunde,

cuprinzând tot necuprinsul din sufletul meu logojan

 

fii atentă tu, dragostea mea, şi voi, cititori:

iubirea nu bate la uşă de mai multe ori!

 

34

 

tocmai când mă gândeam că am trimis la ,,Nord Literar” o dată şi-o dat`,

cam degeaba, un  grupaj de poeme aproape uitate,

numai ce mă sună parodistul P. Lucian şi cu-n glas exaltat

mă felicită pentru poemele şi poza de la pagina şapte

 

nu prea am înţeles tot ce vorbea precipitat, doar că poza

este foarte reuşită, deşi pare cam anacronică,

să nu zic expirată,

fiind, după cum crede, de acum două decenii, dar

că am scuza

că mergerea înainte a poeţilor spre eternelia nu poate fi fotografiată

 

am înţeles de-asemenea că trebuie să-mi parodieze poemele,

nu pe toate, să-i aleg eu cam jumătate din ele

şi să i le spun care, să-şi poată face şi el la revistă temele,

că are şi el rubrica lui grea în aceste vremuri grele

 

şi dincolo de toate acestea, din asta am învăţat

că şi din nevoia de parodie poţi fi publicat!

 

 

39

 

mi-e foarte greu să te fac să-nţelegi, draga mea, că demersul

unui poem depinde de conduita morală a poetului –

inspiraţia, ca şi iubirea de altfel, nu are niciodată interesul

să bată la uşa unuia care şi-a atras oprobiul colectivului

 

poezia este o continuă mergere înainte spre undeva

unde toate cuvintele visează că sunt frumoase

şi pline de înţelepciune, poate şi la mine tu vei observa

că visul acesta mi-e în lucru, deşi nu mari foloase

 

o să-mi aducă, presimt, în lumea aceasta în care poetul

trebuie să cotizeze încă din pruncie dacă vrea fără drame

să intre în cartea poeţilor şi numai Dumnezeu ştie că bietul

de el de multe ori aproape că moare de foame

 

parodiştii, în schimb, draga mea, parodiştii sunt vii

şi veseli, şi prosperi, că ei se hrănesc cu poezii!

 

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1 - 10 din 2118

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.