top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Viața culturală,nr. 2 (189), februarie 2019
Mar 03, 2019 at 11:00 PM

 

CĂRȚI ȘI REVISTE

PRIMITE LA REDACȚIE

CĂRȚI:

• Gheorghe Glodeanu, Romanul. Aventura spirituală a unei forme proteice, Editura Pim, Iași, 2018;

• Constantin Cubleșan, Mihai Eminescu. Lecturi analitice, Editura Palimpsest, București, 2018;

• Mircea Petean, Amintirea luminii / Die Erinnerung an das Licht, versuri, antologie și traducere de Herbert-Werner Mühlroth, Editura Limes, Florești / Boppard am Rhein: Dionysos, 2019;

• Marcel Mureșeanu, Timp, vol. I, II, versuri, antologie de autor, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2018;

• Augustin Cozmuța, De la Nord statornic la Nord Literar, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, Baia Mare, 2018;

• ***, Ion Pop. Cetățean de onoare al județului Maramureș, supliment al revistei „Nord Literar”, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, Baia Mare, 2019;

• Genoveva Logan, Empatii, Editura Limes, Florești, 2019;

• Grigorie M. Croitoru, Linuța, proză, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018;

• Alensis De Nobilis, Simfoniile Lumii, Editura Absolut, Bucureși, 2018;

• Alensis de Nobilis, Alfa, versuri, Editura Absolut, București, 2018;

• Bogdan Silaghi, Primăvara, Editura Ceconi, Baia Mare, 2018;

• Maria Bologa, Râul hrănit de mâna ta, versuri, Editurea Eubeea, Timișoara, 2018;

• Catinca Agache, Akassia, cineroman, Editura Limes, Florești, 2019;

• Aurel Vasile David, Vasile Iuga de Săliște, Generalul Berthlot, un francez cu inimă de român, ediție aniversară „100 de ani de la Marea Unire”, prefață de acad. Ioan-Aurel Pop, Editura Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 2018.

 

REVISTE:

• „România literară”, nr. 5, 6, 7,/februarie 2019, București;

• „Orizont”, nr. 1/ianuarie 2019, Timișoara;

• „Tribuna”, nr. 394, 395/februarie 2019, Cluj-Napoca;

• „Poesis”, nr. 4/oct., nov., dec. 2018, Satu Mare;

• „Actualitatea literară”, nr. 89/februarie 2019, Lugoj;

• „Mozaicul”, nr.1/ianuarie 2019, Craiova;

• „Caiete Silvane”, nr. 2/februarie 2019, Zalău;

• „Ateneu”, nr. 593/ianuarie 2019, Bacău;

• „Acolada”, nr. 1/ianuarie 2019, Satu Mare;

• „Apostrof”, nr. 1/ianuarie 2019, Cluj-Napoca;

• „Steaua”, nr. 1/ianuarie 2019, Cluj-Napoca;

• „Familia”, nr. 11-12/2018, Oradea;

• „Discobolul”, nr. 250-251-252/oct.-nov.-dec.2018, Alba Iulia;

• „Tibiscus”, nr. 11, 12/2018, nr.1/2019, Uzdin (Banat, Serbia);

• „Floare de latinitate”, nr. 3/2018, Novi Sad (Serbia).

         

SCRIITORI ȘI LICEENI ÎN ANUL CĂRȚII 2019 

Ţinând cont de valorile unei societăţi deschise, în continuă schimbare de paradigmă, şcoala trebuie să le ofere elevilor posibilităţi variate de a-şi dezvolta sensibilitatea estetică și de a-şi valorifica potenţialul creativ. Este motivul pentru care în acest an, aflat sub decret prezidențial sub semnul cărții − deocamdată doar în scripte, fără vreun suport material pentru condeieri sau instituțiile de cultură −, am decis să inițiez un proiect, Scriitori și liceeni în Anul cărții 2019, care urmăreşte dezvoltarea inteligenţei artistice și emoționale a elevilor, valorificarea potenţialului lor intelectual, dezvoltarea spiritului critic și, mai ales, sensibilizarea lor înspre și întru lectură. Dincolo de relevarea zestrei cultural-istorice locale și naţionale, alături de consolidarea spiritului identitar, proiectul încurajează schimbul de idei între generaţii, prin dialogul direct cu oameni de litere, profesori universitari, istorici, critici literari, jurnalişti, facilitându-le accesul la laboratorul lor de creație, universul tematic, crezul lor etic/estetic etc.

Activitățile s-au derulat, din luna ianuarie, în cele două colegii băimărene, „Vasile Lucaciu” și „Mihai Eminescu”, manifestările fiind orchestrate de prof. dr. Monica D. Cândea. Prima întâlnire l-a avut invitat pe prozatorul Marian Ilea. Marți, 29 ianuarie, la Colegiul Național „Mihai Eminescu” și miercuri, de la ora 11, în Sala Festivă a Colegiului Național „Vasile Lucaciu”, liceenii atrași de lectură, părinți, bunici, membri ai societății locale și confrați condeieri au fost prezenți la dezbaterea Marian Ilea – scriitor mitteleuropean. Reacțiile ulterioare ale elevilor, înregistrate în presa locală, au evidențiat spiritul critic al spectatorilor, foarte fermi și necruțători în opinii.

În 28 februarie, de la ora 11, la CNVL îi vom înfățișa junilor exegeți pe domnii Gheorghe Mihai Bârlea și Gheorghe Pârja, în manifestarea Doi poeți, doi prieteni, două destine.

Daniela Sitar-Tăut

 

 

Despre Mitteleuropa periferiilor (I) (Gheorghe Glodeanu), nr. 2(189), februarie 2018
Mar 03, 2019 at 11:00 PM

 

Gheorghe GLODEANU

DESPRE MITTELEUROPA PERIFERIILOR (I)

 

          La Editura Brumar din Timișoara a apărut, în 2018, cea de a II-a ediție a lucrării Mitteleuropa periferiilor, semnată de reputatul critic și profesor universitar Cornel Ungureanu, un remarcabil specialist al problemei. După cum se specifică deja pe foaia de titlu, este vorba de o ediție revăzută și adăugită. Detaliu important, deoarece autorul adaugă la versiunea publicată în 2002 și un amplu capitol dedicat scriitorilor din Maramureș, motiv în plus de a prezenta această carte incitantă în paginile revistei „Nord Literar”. Înainte de a intra în problematica lucrării, exegetul simte nevoia să atragă atenția asupra elementelor de noutate aduse de către recenta versiune: „În ediția a doua subliniem modul în care literatura română, prin scriitorii ei, mai mult sau mai puțin importanți, din sec. XX sau de azi, pot defini «Mitteleuropa periferiilor»: o geografie literară legată de pierderea unui Centru – a unui reper. Și de regăsirea altui Centru”. În plus, se mai specifică faptul că, pentru a fi bine înțeleasă, cartea trebuie citită în paralel cu Literatura Banatului, o altă lucrare de referință pentru înțelegerea „Mitteleuropei periferiilor”.

          Cum este și firesc, în introducerea cărții, Cornel Ungureanu pune bazele teoretice ale investigației sale. Sub acest aspect, titlurile capitolelor se dovedesc elocvente: Lecția de istorie. Despre necesitatea unui alt Centru, Utopiile imperiale ca vocație a periferiei. Între periferie și margine, Cutia Pandorei (I). Temele tabu ale unei lumi blestemate, Cutia Pandorei (II). Pentru o istorie alternativă a literaturilor.

            Realizând o succintă incursiune în trecut, Cornel Ungureanu atrage atenția asupra faptului că dezbaterile privind Europa Centrală au luat amploare îndeosebi după publicarea, la jumătatea anilor 80, a eseului lui Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale, care a avut un ecou deosebit la apariție. În traducere românească, textul a fost publicat în lucrarea intitulată Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, antologie coordonată de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu (Editura Polirom, Iaşi, 1997). Purtând semnătura unui prestigios disident, care provenea dintr-o Europă în care utopia comunistă își trăia agonia, studiul lui Kundera este considerat un veritabil „manual de istorie, cu accente de pamflet politic”. Mult timp, Europa a fost împărțită în două sfere de influență: Europa de Vest, legată de Roma și de religia catolică, și Europa de Est, aflată sub tutela spirituală a Bizanțului și a bisericii ortodoxe. După al Doilea Război Mondial, granițele dintre cele două Europe s-au schimbat, influența Estului extinzându-se asupra unor teritorii ce au aparținut, în mod tradițional, Occidentului. Astfel, pe lângă țările Europei de Vest și cele aparținând Europei de Est, au apărut și acele teritorii situate în centrul Europei care, din punct de vedere cultural, țineau de Vest și din punct de vedere politic, de Est. Noua realitate geopolitică s-a impus datorită controlului exercitat, după al Doilea Război Mondial, de către Uniunea Sovietică asupra unor teritorii ce au aparținut, în mod tradițional, Occidentului. În locul modelului slăvit de generațiile anterioare sub comunism, romancierul de origine cehă propunea un model al Europei Centrale, relevând modelul politic, cultural și artistic oferit de această lume. Dintr-o atare perspectivă, rezistența maghiară din 1956 și Primăvara de la Praga din 1968 sunt văzute ca niște tentative de a apăra o parte a lumii care asigura buna funcționare a întregului. A preda Europa Centrală – relevă Kundera – echivala cu acceptarea asasinării spiritului european. Drept consecință, nimic nu este mai urgent decât salvarea acestei părți a Europei. Literatura nu făcea altceva decât să amplifice și să ilustreze „semnalele acestui SOS dramatic”.

          Pe lângă Milan Kundera, Cornel Ungureanu relevă și contribuția lui Czeslaw Milosz la sensibilizarea cititorului occidental cu privire la violențele promovate de ocupantul sovietic. În acest sens, sunt evocate două lucrări de succes, Gândirea captivă (1953) și Meleaguri natale (1959). Dintre cercetătorii români, autorul se oprește la Mircea Eliade și la studiul acestuia intitulat Destinul culturii românești din 1949. Este vorba de un articol care vorbește despre „războiul religios” purtat de ocupantul sovietic împotriva civilizației europene. Din această perspectivă, conceptul de „homo religiosus”, impus de către reputatul istoric al religiilor, devine un concept combatant după lăsarea Cortinei de Fier. În viziunea lui Eliade, retragerea din fața ocupantului sovietic devine sinonimă cu „o a doua părăsire a Daciei aureliene în fața barbarilor”. Amputarea Europei marchează începutul unui proces ce pune în pericol echilibrul omului modern. Fiecare dintre autorii care se referă la ocupant relevă distrugerea unei civilizații, a unei utopii mirabile, ce prefigurează și stimulează definirea utopiei habsburgice. La rândul lui, Imperiul Habsburgic va genera alte utopii ale marginilor. Cornel Ungureanu menționează faptul că „mitul Europei Centrale se naște la confluența unor necesități stringente și a unor proiecții în imaginarul utopiilor imperiale”. Din această perspectivă, utopiile negative ale lui Cioran, Gombrowicz și Witkewicz nu fac altceva decât să dea un sens utopiilor pozitive prezente la Eliade, Milosz sau Kundera.   

          Interesante și bine argumentate se dovedesc și ideile din capitolul intitulat Utopiile imperiale ca vocație a periferiei. În esență, Cornel Ungureanu vorbește despre raporturile dintre centru și periferie. Criticul literar relevă rolul jucat de utopia imperială vieneză după melancoliile și dezamăgirile ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Este contextul în care începe să se resimtă tot mai intens necesitatea unui model triumfal utopic. Nu întâmplător, după două războaie teribile, începutul secolului XX stimula o religie retro, caracterizată prin niște nostalgii puternice după un spațiu privilegiat. În mod paradoxal, nostalgia Imperiului trăiește mai ales prin intermediul marginilor sale. Cei care vedeau în Împărat un trimis al lui Dumnezeu pe pământ, care trăiau religia Imperiului erau – menționează Cornel Ungureanu – marginalii, populațiile zonelor arhaice. Orașele provinciale credeau în familia și în valorile imperiale, ele alcătuind o copie în miniatură a Centrului, a Vienei arhetipale. Nu întâmplător, tocmai în aceste spații periferice se dezvoltă și mitul „bunului împărat”. În același timp, nu erau ignorate nici valorile naționale. A vorbi despre Europa Centrală – relevă exegetul – „înseamnă a numi marginile unor imperii care țin în echilibru lumea”. Viena avea rolul de a asigura stabilitatea Europei Centrale în raport cu amenințarea tot mai puternică ce venea dinspre Răsărit. Or, după implozia Vienei, marginile au rămas pradă vecinului, care se comporta ca un agresor. Cornel Ungureanu menționează însă și diferențele existente între momentul 1918, când asistăm la o veritabilă explozie roșie, și momentul 1945, când noile granițe din interiorul Europei sunt trasate, cu predilecție, prin înțelegerile dintre aliați. Studiul lui Kundera relevă faptul că, în ciuda aspirației la coexistența pașnică între cele două blocuri, această coexistență pașnică se dovedește iluzorie. Cinci decenii de alianțe au creat o geografie mitizată a Europei de Răsărit. În acest context, Imperiul Habsburgic este văzut ca un zid de apărare împotriva pericolului rusesc. Sub amenințarea terorii istoriei, utopia habsburgică se substituie utopiei comuniste.

          Într-un capitol intitulat în mod simbolic Cutia Pandorei, Cornel Ungureanu nu ezită să abordeze Temele tabu ale unei lumi blestemate. Exegetul remarcă faptul că „mitul Vienei paradisiace e mereu subminat de un altul, al unui oraș infernal, aflat sub întreitul blestem al antisemitismului, al casei imperiale, al kitsch-ului”. Nu întâmplător, românii, polonezii, slovacii, rutenii au ocolit termenul „mitteleuropa”, deoarece el evocă o politică a anexărilor teritoriale. Pentru aceștia, amintirea Imperiului aducea cu sine și o serie de spaime, deoarece ei se simțeau excluși de o „istorie imperială” care îi nedreptățea. Exegetul discută cazul unor autori români de primă mână, precum Eminescu, Slavici, Aron Cotruș și Lucian Blaga, care, deși printr-o parte a operei lor sunt creatori ce aparțin Europei Centrale, nu se revendică din acest teritoriu. Deși sunt personaje esențiale ale Europei Centrale, Slavici, Goga și A.C. Popovici sunt constructori de identitate națională.

          Lucrurile se schimbă în mod radical după 1 Decembrie 1918,  când românii Europei Centrale încep să asculte de un alt sistem de valori. Prioritară nu mai era participarea la viața imperiului, ci definirea statului național. În noul context social-istoric, Bucureștiul devine centrul ce polarizează toate energiile. Drept consecință, tot ceea ce ține de construcția europeană începe să fie privit cu neîncredere. Îndepărtarea de Europa Centrală se amplifică în contextul revizionismului din anii 30, când alianțele firești vizează Franța și Anglia, nu Germania. Valorile acestui spațiu sunt puse și mai mult sub semnul întrebării după 1945, când Europa Centrală pierde încă un război. Mai mult, datorită învingătorilor, o bună parte din Europa Centrală devine Europa de Răsărit, tot ceea ce era legat de acest spațiu transformându-se într-un subiect tabu. Antisemitismul vienez, Hitler, lagărele de concentrare devin însemnele emblematice ale unui teritoriu al crimei, mesajul cel bun al locului fiind transferat Europei Răsăritene. Cornel Ungureanu vede importanța lucrării lui Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale, în faptul că ea reușește să recupereze cu mai multă energie decât scriitorii maghiari, cehoslovaci și polonezi un topos pus sub interdicție. Exegetul vorbește despre necesitatea specialiștilor în interpretarea acestui teritoriu. Din păcate, specialiștii nu sunt mulți, fiecare vorbind nu numai în numele unui proiect cultural, ci și în numele unui proiect politic. Marii scriitori recunosc însă că problema Europei Centrale, pusă ca în 1914 sau în 1940, „nu e decât consecința capacității noastre de a ne autoiluziona”.

          Cornel Ungureanu preia o afirmație a lui Danilo Kiš, după care „fiecare vede în acest spațiu ceea ce vrea să vadă”. Drept consecință, pentru multă lume, imaginea Europei Centrale ține de o construcție utopică eternă, ce duce la reinterpretarea istoriei. În acest sens, este amintită contribuția lui A.C. Popovici, care propune una dintre cele mai spectaculoase rescrieri. În lucrarea intitulată Statele Unite ale Austriei Mari, acesta militează pentru un proiect federativ salvator, care echivala cu o tentativă de a depăși „evul barbar al deznaționalizării”. Proiectul federativ al lui A.C. Popovici este apreciat drept „opera unui bărbat de o invidiabilă erudiție, dar și a unui spirit care altoia, pe ideologia spiritului național a secolului al XIX-lea, idei dintre cele mai felurite”. Virgil Nemoianu, considerat cel mai important analist român al Europei Centrale, identifică în lucrarea din 1906 a lui A. C. Popovici „dominantele modelului liberal american”. Cornel Ungureanu nu evită nici întrebarea cu vădite implicații polemice lansată de către Konrád György, dacă „mai visează cineva Europa Centrală”. Răspunsul exegetului sună în felul următor: „Toată lumea (noastră) visează Europa Centrală, dar o visează așa cum Krleža visează «haosul panonic», Milo Dor, Trakia, Blaga, Dacia («revolta fondului nostru nelatin»)”. După cum afirmă Konrád György, există în Europa Centrală „nu numai o viguroasă rădăcină sentimentală”, ci și „un fond de visătorie care îi îndeamnă pe ficționarii zonei să reconstruiască trecutul”. Proiectele federative încep în Europa Centrală și de Răsărit abia după 1918. Eșecul unor state precum Cehoslovacia și Iugoslavia îl determină pe Cornel Ungureanu să afirme că o federație europeană nu poate începe decât de la cele mai puternice state ale continentului, state care să nu fie condiționate „din afară”.

          Cea de a II-a secțiune a capitolului intitulat Cutia Pandorei pledează Pentru o istorie alternativă a literaturilor din Europa Centrală. Cornel Ungureanu vorbește despre necesitatea studierii tradițiilor Europei Centrale, dar și a zonelor de contact etnic din această regiune. Aceasta și ca urmare a constatării existenței unor lacune în studiul celebru al lui Milan Kundera. Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea nu au însemnat numai sfârșitul Imperiului Austro-Ungar, ci și prăbușirea Imperiului Otoman. O serie de țări, precum Iugoslavia, Bulgaria, România, Polonia, au fost condiționate, timp de secole, de existența acestui Imperiu. Drept consecință – spune Cornel Ungureanu –nu putem înțelege Europa Centrală dacă nu punem în evidență documentele spirituale ale lumii care rămâne după prăbușirea Imperiului Otoman”. Din această perspectivă, pentru noi, sunt considerați scriitori esențiali Krleža, Crnjanski, Blaga, Aron Cotruș, Andrić, Miodrag Bulatović. Acestora li se adaugă Eminescu, Slavici și Sacher-Masoch.

 

 

Închisoarea miniștrilor (Daniela Sitar-Tăut), nr.2 (189), februarie 2019
Mar 03, 2019 at 11:00 PM

 

Daniela SITAR-TĂUT

ÎNCHISOAREA MINIȘTRILOR


Printre studiile de referință alocate sistemului represiv comunist și mai ales vârfurilor intelectualității românești încarcerate la Sighet se individualizează și Elita academică în închisoarea politică de la Sighet (1950-1955), apărută în colecția restitutivă a Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare, în anul 2017. Ambii autori, conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea şi dr. Andrea Dobeş, sunt nume bine cunoscute în arealul autohton alocat fenomenului totalitar, fiind implicați de decenii în gestionarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet, în adunarea documentelor și organizarea unor manifestări academice de înaltă ținută ce focalizează această perioadă nefastă din istoria locală și națională.

Astfel, eforturile rememorative depuse de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, care posedă chiar un ambițios Fond Documentar al Academiei Române, sub coordonarea dr. Teodor Ardelean, merită salutate, chiar dacă uneori patriotismul local primează asupra valoricului. Nu este însă cazul acestui tom, tip dicționar, care luminează aspecte mai puțin cunoscute ale intelectualilor închiși la Sighet. În loc de prefață, îmbrățișând demersul celor doi cercetători, dr. Teodor Ardelean realizează o persuasivă pledoarie, un imn al spiritualității maramureșene: „[...] Maramureșul, prin natura sa impresionantă, prin spiritualitatea și măreția oamenilor săi, a captat atenția multor academicieni, care au întreprins aici cercetări fundamentale și au elaborat studii remarcabile” (p. 6).

Volumul este segmentat în două secțiuni, cea dintâi de factură teoretică, o diagnoză probă a sistemului represiv comunist – Totalitarismul comunist și elitele, respectiv fișele identitare ale locatarilor acestui topos damnat, exterminator, prelucrate în amplul capitol secund, Note biobibliografice ale academicienilor. Prezentarea frustă a circumstanțelor încarcerării, Fișele personale ale acestora întocmite de Securitate, penelarea cauzelor extincției datorate condițiilor insalubre și torturilor ignobile suferite fac din acest tom o carte vie, autenticistă și tragică deopotrivă. Cei douăzeci de academicieni închiși la Sighet, dintre care mai bine de jumătate au militat fervent pentru realizarea Marii Uniri, sunt: Victor Bădulescu, Gheorghe I. Brătianu, Dumitru Caracostea, Silviu Dragomir, George Fotino, Pantelimon Hallipa, Emil Hațieganu, Iuliu Hossu, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaș, Iuliu Maniu, Ștefan Meteș, Iuliu Moldovan, Ioan I. Nistor, Zenovie Pâclișanu, Teofil Sauciuc Slăvescu, Florian Ștefănescu-Goangă, Gheorghe Tașcă, Gheorghe Tătărescu. Într-un cincinal, în perioada mai 1950-iulie 1955, din aproximativ două sute de personalități închise la Sighet, 53 (25%) au decedat între zidurile închisorii, fără îngrijiri medicale, umilite, malnutrite, închise la „neagra”, supuse unor tratamente inumane, care vizau „un regim de exterminare lentă, unde deținuții erau lăsați să moară încet, dar sigur” (p. 26).Trupurile răposaților erau lepădate noaptea, în cimitirul orașului, apoi, din 1952, în cel al spitalului, „fiind aruncate în gropi individuale, ce au rămas anonime până azi” (p. 27). Certificatele de deces ale acestora au fost redactate retroactiv, în 1957, ca urmare a insistențelor familiilor intelectualilor, mulți victime ale arestărilor din timpul „nopții demnitarilor”, 5/6 mai 1950, cum a fost denumită de Claudiu Secașiu. Fostul director al închisorii, Vasile Ciolpan, mărturisește cinic: „N-au fost executați oamenii: s-au sinucis ei de disperare, au pierit de boală, lipsiți de grija medicală, sau au înnebunit. Cred că nu există în toată țara o altă închisoare care să dea un procent așa de mare de morți, de sinucigași și de nebuni” (p. 29). Notele biobibliografice, succinte, devin biografii ale celor prezentați. Comutarea frecventă a pedepsei, de la 24 la 60 de luni, adâncește acest climat al terorii insalubre, în care deținuții aveau deja o vârstă venerabilă. Regulamentul de funcționare al carcerei are legi draconice, scrise și nescrise, cu vini imaginare. Sighetul, transformat în Unitatea de muncă „Evidența Specială Dunărea”, cum i se spunea Penitenciarului în cadrul Ministerului de Interne, încarcerează preponderent foști demnitari, membri ai partidelor istorice, intelectuali, preoți greco- și romano-catolici.

Scenariul desființării Academiei Române în anul 1948, an nefast, al sovietizării țării, relevă circumstanțele metamorfozei vechii Academii într-una aservită politicului, cu oameni sumisivi, aserviți ideologicului. Astfel, circa 70% dintre vechii academicieni nu se mai regăsesc pe liste, în urma Decretului din 13 august 1947, adică 113 personalități au fost epurate. Desigur, „rezistenții prin cultură” rămași au semnat nițel pacturi obediente cu noua putere. Fotografiile și documentele reproduse în volum aparțin arhivei Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet și fondului documentar al Consiliului Național pentru Studierea Arhivei Securității.

Principiul ordonării academicienilor este cel alfabetic. Cel dintâi încarcerat este Victor Bădulescu, licenţiat în economie şi drept al Universității din Paris, profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București, demnitar la Ministerul Afacerilor Străine, mort după abia câteva luni la Sighet, în decembrie 1953. Gheorghe I. Brătianu, cu studii universitare la Iaşi şi Sorbona, profesor la Facultatea de Litere din Iași, apoi la Universitatea din București, fondator al mișcării georgiste, a decedat la Sighet, la 27 aprilie 1953. Umilințele cotidiene datorate celor trei ani de domiciliu obligatoriu sunt dublate de dorul după copiii-i plecați din țară. Deși i se solicită de numeroase ori să-şi revizuiască unele teze referitoare la Basarabia în schimbul eliberării, acesta refuză, iar moartea lui rămâne una dintre enigmele încă nedezlegate, speculațiile oscilând între asasinat, potrivit mărturiei Monseniorului Todea, boală – în opinia lui Constantin C. Zamfirescu, fost coleg de detenție, respectiv sinucidere, prin tăierea jugularei, teză pentru care pledează Constantin Tomescu. Ca o ironie macabră a sorții, pedeapsa profesorului va fi majorată la cinci ani, în pofida faptului că acesta decedase deja cu patru luni în urmă. Dumitru Caracostea, istoric și critic literar, filolog, cel care a înființat Institutul de Istorie Literară şi Folclor din Bucureşti, ministru al Educației Naționale, a fost eliberat după cinci ani și scapă de urmărire penală. Silviu Dragomir, profesor de istorie bisericească la Seminarul „Andreian” din Sibiu, secretar de stat pentru minorități, este eliberat în 1955. C. Giurăscu spune că acesta a recunoscut imediat Sighetul după turla unei biserici din oraș, înștiințându-i și pe ceilalți asupra locului în care sunt încarcerați. George Fotino, cu studii de drept la Bucureşti şi Paris, profesor la Facultatea de Drept din București, vicepreședinte al Camerei Deputaților, este pus în libertate în 1955, după ce semnase un document prin care se angajează să coopereze cu „organele Statului pentru demascarea tuturor acțiunilor îndreptate împotriva orânduirii din R.P.R.”. Pantelimon Halipa, vicepreședinte al Sfatului Țării, ministru de stat pentru Basarabia, este încarcerat la Sighet, apoi predat sovieticilor, care-l condamnă la 25 de ani „pentru spionaj împotriva Uniunii Sovietice”. După trei ani de gulag siberian, va lupta până la sfârșit pentru „ca să ne recăpătăm Basarabia și să apărăm Moldova de pretențiile rușilor”. Emil Haţieganu, profesor la Facultatea de Drept din Cluj, rector al Universității clujene, ministru al Muncii, Sănătății și Ocrotirii, participant la Marea Unire, e eliberat în 1955. Referindu-se la penitenciarul Sighet, mărturisește: „Am fost singur în celulă și la Sighet patru ani, dar acolo mai vedeam lumina zilei, și apoi vorbeam singur, cu toate că paznicii ziceau că sunt nebun”. Episcopul unit dr. Iuliu Hossu, cu studii teologice la Blaj şi la Roma, care a citit Proclamaţia de Unire a Transilvaniei cu România, numit la 28 aprilie 1969 cardinal „in pectore”, este închis la Sighet pentru refuzul de a se converti la ortodoxism. Eliberat în 1955, va descrie condițiile umilitoare la care erau supuși prelații greco-catolici: „am fost îmbrăcat din cap până în picioare de robi și tratați de robi. De multe ori numai pentru a ne batjocori. Pus întreg episcopatul la două closete, cu toți preoții noștri mai tineri”. Alexandru Lapedatu, licenţiat în geografie şi istorie, director al Arhivelor Statului, om politic liberal, are dureri gastrice acute și se sinucide în penitenciar. Ioan Lupaş, profesor la Universitatea din Cluj, ministru al Cultelor și Artelor, a fondat Institutul de Istorie Naţională din Cluj, a participat la Marea Unire. La Sighet, bătut, va face greva foamei și, pentru a renunța, i se toarnă ciorbă fierbinte pe gură. Iuliu Maniu, cu studii la Cluj, Viena şi Budapesta, preşedinte al PNŢ, prim-ministru al României și ministru de Interne, în 1947 este condamnat la temniță pe viață pentru crimă „de înaltă trădare”. Moare la 5 februarie 1953, la Sighet. N. Carandino îi descrie ultimele momente. Ştefan Meteş, deținut politic, a fost directorul Arhivelor Statului din Cluj. „Se va transforma într-un elogiator al dictatorului Ceaușescu, girând cu numele său politica acestuia”, subliniază Liviu Pleșa, în Trei decenii sub supravegherea Securității. Iuliu Moldovan, studii de medicină la Viena şi Praga, profesor la Universitatea de Medicină din Cluj, membru PNȚ, eliberat în iulie 1955. Ion I. Nistor, lider al mișcării de emancipare a românilor din Bucovina, studii la Cernăuţi şi Viena, membru PNL. Zenovie Pâclişanu, studii teologice la Blaj şi Viena, membru în delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, încarcerat pe motiv că oficia „slujbe clandestine de rit greco-catolic”, moare la 21 octombrie 1957 în arestul Ministerului de Interne. Teofil Sauciuc-Săveanu, studii la Viena şi Cernăuţi, rector al Universității din Cernăuți. În anii`30, în urma unor săpături arheologice, scoate la lumină ruinele oraşului Callatis. Victor Slăvescu, studii universitare la Paris, München și Halle, profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București, doctor în ştiinţe economice, om politic liberal, eliberat în anul 1955. Ajuns la limita subzistenței, mefient față de cunoscuți, se întreține dând lecții de franceză unor persoane mai în vârstă. Florin Ştefănescu-Goangă, cu studii la Bucureşti şi Leipzig, rector al Universităţii din Cluj, fruntaș liberal, eliberat la 5 iulie 1953. Nepoata lui, Anca Lemaire, menționează că, la ieșirea din penitenciar, bunicul ei, de 1,90 m, cântărea 62 kg. Gheorghe Taşcă, studii de drept şi economie la București și Paris, ministru al Comerțului și Industriei în cabinetul lui Nicolae Iorga, moare la Sighet, la 12 martie 1951, la câteva luni de la încarcerare, din pricina unei pneumonii, potrivit istoricului Constantin C. Giurescu. Gheorghe Tătărascu, studii de drept la Bucureşti, doctorat în drept la Paris, ministru în numeroase guverne, în perioada 1923-1947, a condus delegația României la Conferința de Pace de la Paris. Anchetat în cadrul grupului Pătrășcanu, declară, chiar în fața ministrului Al. Drăghici, potrivit unei note a generalului de securitate Vasile Vâlcu, în schimbul îngrijirilor medicale, că „este total și fără cea mai mică ezitare la dispoziția guvernului, acceptând tot ce i se va cere”.

Concluziile denunță programul represiv totalitar repercutat asupra elitelor „intelighenției” românești, precum și stabilirea de mărci separative, disjunctive și antagonice între clasele sociale ale țării: „burghezia (elita economică și intelectuală) versus clasa muncitoare (și elita ei); chiaburimea rurală (clasă socială inventată pentru definirea țărănimii înstărite) versus populația rurală săracă majoritară etc. Radicalizarea era, așadar, fundamentată pe o ideologie a conflictului și a contradictualității dintre clase – ca lege implacabilă a societății” (p. 149).

Ideologia terorii ubicue, reflectate pe toate palierele vieții sociale, a urmărit consecvent pulverizarea ordinii sociale și instituționale, decimarea elitelor și substituirea lor cu ilari idoli sumisivi de mucava. Restructurarea Academiei conduce înspre metamorfoza acesteia din far identitar, academic într-o plagă proletcultistă, aservită ideologiei sovietice, de import, din care valoricul era repudiat perpetuu.

Finalul cărții problematizează asupra posibilității de reviriment, în era globalizării, a regimurilor totale de tip comunist. Ascendența mișcărilor teroriste, revendicative, alături de – am spune noi – amplificarea puterii partidelor naționaliste, ar încuraja această ipoteză. În România, consideră analiștii, această revenire a totalitarismului de tip comunist nu e posibilă... Ne permitem, în acest punct, să nu fim întru totul de acord cu cercetătorii. Cel puțin, în sistemul de învățământ, coerciția exercitată „de la centru” se simte tot mai pregnant, de la isteria populistă, generalizată și degenerată grotesc cu ocazia Centenarului la inocularea obligatorie, în curricula dascălului, a cursurilor de toleranță, incluziune, diversitate culturală, ba chiar limba turcă, toate sub mantaua pillatiană a pollitically correct-ului...

Toţi cei amintiţi de autorii noştri au fost membri ai Academiei Române. Au trecut prin iadul de la Sighet. Abia în 1990 Academia Română îi repune în drepturi post-mortem pe cei deposedaţi în mod abuziv de titlul de academician. Gheorghe Mihai Bârlea şi Andrea Dobeş ne-au dăruit o carte care prezintă un capitol tragic al detenţiei politice a unui număr de douăzeci de academicieni în închisoarea politică de tristă faimă de la Sighet. Este şi o carte-avertisment: „Cine uită istoria, riscă să o repete”. De aceea Ana Blandiana, cea care s-a implicat ca fosta închisoare să devină astăzi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, spune că trebuie menţinută trează „memoria, ca formă de justiţie”. Îndemn la lectura unei cărţi în care aflăm că suferinţa la nivel academic umileşte o naţie. De care noi am avut, din păcate, parte.

 

 

Poeme de Radu Ulmeanu, nr. 2(189), februarie 2019
Mar 03, 2019 at 11:00 PM

 


Radu ULMEANU

 

Poem

 

Cum urlă destinul pe străzi rănit ca o fiară

 

***

 

Uneori seara

 

Uneori seara, mult după apus   

cerul rămâne roşu aprins

spre miazăzi

ca şi cum un glob de foc

s-ar afla dincolo de norii compacţi

 

un glob uriaş

cât să incendieze

toată jumătatea de cer

sau chiar un incendiu adevărat

 

parcă ar fi o reeditare a holocaustului

cu crematoriile lui

cu coşurile înalte pe care, prin fumul lor alb

evadează sufletul victimelor

 

totul e, evident, o fantasmagorie

sângele curge prin alte părţi ale lumii

şi trupurile putrezesc prin deşerturi

devorate de şacali, ciugulite de vulturi

 

rămâne doar

roşul acesta cărămiziu

o metaforă a sângelui

un sânge al apocalipsei

 

şi sufletul meu care se frânge în versuri

ca o bucată de pâine

servită la o cină mistică

întru iertarea păcatelor nu ştiu cui

 

***

 

Invazie

 

Uneori visez prieteni sau simpli cunoscuți ce au murit de o vreme

de unii sunt conștient că sunt fake people

pe alții însă îi iau de buni așa cum se arată

oricum, vrând-nevrând, sunt într-un fel de complicitate cu visul

ajungând să mă prefac eu însumi că îi iau ca atare

nu doar zombi înșelători

 

Complicațiile survin când conștiința lucidă

îmi spune că sunt morți, îngropați

și nu au ce să caute în visele mele,

cu masca aceea de oameni vii

 

În asemenea situații survine teroarea,

regnul nostru, al oamenilor în viață, fiind invadat

de această lume a morților

 

***

                 

Poezia

 

Poezia vine la mine ca o duminică fastă

o primăvară întârziată în care inimile de gheață

încep să se topească și picură

broboane de sânge însingurat

               

***

 

Picătura

 

Nu am nimic să-i dau lumii în care trăiesc

decât acest sul de papură, coli de hârtie

pe care se-nșiră din când în când

vorbe amețite

 

Apăsarea soarelui, a lunii și a stelelor

purtate toate pe cerul ochilor mei

și apoi pe cerul gurii

e singura, cea mai dulce povară

 

Din când în când ne e dată povara iubirii –

atunci spațiul se curbează

precum razele stelelor

în jurul făpturii de vis

 

care nu e decât picătura ce umple paharul

făcându-l să se reverse

spălându-mi obrazul

și lumea

 

esență a adevărului prim

a cuvântului de pe urmă     

 

***

 

Discurs

 

În lucruri e o pace nesfârșită,

în noi e un dezastru iminent,

călcăm pe pajiști mari de dinamită

sporovăind în limbă de ciment

 

Din casa mea văd luna tot mai mare,

zbârcită, atacată de nebuni,

ne explodează-n ochi televizoare,

ciorile-alungă mierle și lăstuni

 

Mor oameni și sirenele Salvării

sfâșie liniștea la trei minute

urmate de policemeni acătării,

elicoptere-nghit gâze cornute

 

Iar Dumnezeu se-ascunde prin biserici

și morții în pământul tot mai rar.

Nimic nu-ncepe, totul se sfârșește,

soarele pâlpâie, mocnește-n jar

                 

***

Poem

 

Încet, încet, trupul se pregătește de moarte

 

***

 

xxx

 

Imensitățile toate

să fie fardate cu stele în noapte

a zis Cel de Sus

în ziua fără apus

 

***

 

Conflict

 

Timpul nu mai are răbdare

iar eu

nu mai am nervi să-l îndur

 

Doar cuvinte

 

Din când în când  

mă cutreieră spaima

de la cap la picioare

cu întrebarea

unde-ai plecat

 

Ce meleaguri de flăcări străbaţi

spre ce îndepărtate orizonturi

sfâşii norii cerului

plumburii

 

Ce stea ţi-ai aprins la oblânc

ce păsări de pradă

te ocrotesc

 

Aripile mele întinse

se zbat inutil,

de şindrilă, de puf singuratic

 

În loc de săruturi,

cuvinte umplându-ne gura

 

***

 

Un poem

 

Să scriu un poem uriaș despre facerea lumii

un fel de ab urbe condita despre măruntul univers

despre orașul meu, despre o țară care se degradează încet

 

să scriu o apocalipsă ca Ioan în exil

la urma urmei ce e facerea, ce e sfârșitul

unul și același lucru

 

să povestesc lumea asta cum umblă pe catalige

sau în cârje, cum se tăvălește fie în pulbere, fie în praf de stele

fie în războaie nimicitoare, fie în nunți și împreunări extatice

plătindu-și intrarea pe porțile strâmte ale lui Dumnezeu

 

să scriu un poem minuscul despre mine însumi

în nemernicul exil, în tăvăleala-ntunericului

ezitând să fac un pas, singurul,

în casa îngerului, păzitorul meu de la întemeierea lumii

 

 

 

 

 

 

 

 

Liviu Rusu și revirimentul esteticii interbelice(Mircea Popa), nr.2(189), februarie 2019
Mar 03, 2019 at 11:00 PM

 

Mircea POPA

 

LIVIU RUSU ȘI REVIRIMENTUL

ESTETICII INTERBELICE

 

          Universitatea clujeană, se știe, a fost cea dintâi instituție românească din capitala Ardealului apărută ca rod al Marii Uniri. Înființată în climatul entuziast care a urmat adunării de la Alba Iulia, prin câțiva delegați desemnați de Consiliul Dirigent, între care s-au numărat Valeriu Braniște, Onisifor Ghibu și Sextil Pușcariu, acesta din urmă fiind chemat în calitate de prim rector, Univesitatea și-a deschis porțile prin alocuțiunea lui Vasile Pârvan Datoria vieții noastre, atingând în curând parametrii unei universități europene. Chiar din prima serie a absolvenților acesteia a făcut parte viitorul estetician Liviu Rusu, originar din satul Sărmașu de lângă Cluj, care a declarat cu mândrie: „Fac parte din generația studențească a Unirii, a Unirii tuturor românilor”. La absolvire a fost încadrat la Institutul de Psihologie condus de Florian Ștefănescu-Goangă, sub conducerea căruia și-a susținut și doctoratul în Psihologie, elaborând mai multe lucrări despre selecția copiilor dotați sau despre principiile de bază ale psihologiei aplicate sau despre inteligența practică. Ulterior, după ce a făcut stagii de specializare în Germania și Anglia, mentorul său Fl. Ștefănescu-Goangă l-a desemnat unei viitoare catedre de Estetică, fapt pentru care l-a trimis la Paris în vederea pregătirii unui doctorat. În 1935 el avea deja gata cele două teze necesare doctoratului de stat și anume Essai sur la création artistique. Contribution à une esthétique dynamique și Le sens de lʼexistence dans la poésie populaire roumaine, pe care le și suține public sub conducerea esteticianului Charles Lalo în același an. Acest fapt îi asigură accesul la titlul de profesor de Estetică, dobândit în 1938, fapt care va ridica mult calitatea înțelegerii fenomenului artistic de către generațiile de studenți ai Universității. În special generația Cercului Literar și-l revendică, el fiind unul dintre mentorii ei de seamă, majoritatea seriei de absolvenți ai Facultății, mutată la Sibiu, formându-se și sub îndrumarea sa competentă,  așa cum o dovedesc mărturiile lui Radu Stanca, Șt.Aug. Doinaș, Ion Negoițescu, N. Balotă, I.D. Sîrbu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Radu Enescu etc.

          Despre toate acestea, ca și despre importanța operei profesorului în sistemul de învățământ interbelic și postbelic dă seama lucrarea pe care universitarul clujean Vasile Voia a dat-o recent la iveală la Editura Școala Ardeleană sub titlul Liviu Rusu. Adevăr și valoare. El însuși elev și discipol al profesorului în anii ʼ60, cu o teză despre Novalis susținută în 1978, prof.  Voia a devenit în anii din urmă și editorul devotat al operei esteticianului clujean, dând la lumină, în cadrul unei serii de șase volume editate sub auspiciile Academiei Române, cele mai importante scrieri din domeniu ale profesorului, între care se numără Logica frumosului, Eminescu și Shopenhauer, Scrieri despre Titu Maiorescu, De la Eminescu la Lucian Blaga, Viziunea lumii în poezia noastră populară, pe care le-a însoțit cu note și comentarii lămuritoare. În concepția sa, Liviu Rusu a reprezentat aliniamentul cel mai ridicat atins de studiile de estetică în perioada interbelică la universtatea clujeană, reorientând interesul generațiilor de studenți spre marii tragici greci, spre opera fundamentală a romanticilor germani, insistând în mod special asupra lui Lenau și Goethe, pe care îi studiază în legătură directă cu marile curente filosofice ale epocii clasicismului și romantismului. A reînviat interesul pentru studiile și preocupările de estetică, la un nivel neîntîlnit până la el, atrăgând atenția asupra frumuseților formale și ideatice ale poeziei populare, asupra unei viziuni proprii poporului român, prin care se valorifică un ethos original și profund optimist. De un optimist fundamental a vorbit el și în cazul lui Eminescu, polemizând cu teza mai veche a pesimismului acestuia și oferind noi puncte de sprijin pentru poziția sa cu adevărat singulară în cadrul romantismului european. Liviu Rusu a reluat și amplificat argumentația privind importanța influențelor și a similitudinilor în cadrul studiilor comparatiste, aducând în discuție tezele celor mai importanți esteticieni care au studiat fenomenalitatea artistică a diferitelor epoci creatoare, de la Nietzsche la Hartmann, și de la Th. Ruyssen la Max Dessoir, și de la Herbart la Hegel și de aici la Heidegger și Gadamer. Excursul documentat și aplicat pe care profesorul îl întreprinde în strânsă corelație cu filosofia epocii a avut rezultate dintre cele mai palpabile asupra generației Cercului Literar, în echiparea și modelarea preocupărilor acesteia în raport cu dominanta estetică a operelor literare, încetățenind examenul predominant axiologic, încât I.D. Sîrbu putea să susțină că generația sa a beneficiat din plin de pe urma acestor prelegeri, care au reprezentat „o punte de legătură între litere și filosofie, între speculație și artă, între metodă de investigație și opera în sine ca act, valoare și sens”. Aceste deprinderi au determinat în cele din urmă acțiunea salutară a Manifestului cerchiștilor, prin care se aliniau ideilor lovinesciene și se afirmau ca prima generație estetică a Ardealului, dovedindu-și disponibilitatea estetică prin animarea unei întregi serii de reviste, prin studii, articole și comentarii, dar și prin opere literare remarcabile, axate pe principii valorice clare. Pregătirea estetică pe care Liviu Rusu a asigurat-o acestei generații, alături de deschiderile filosofice oferite de cursurile lui Lucian Blaga, au marcat întreaga activitate a membrilor Cercului Literar, ridicând-o la cote valorice  deosebite. S-a vorbit chiar de o întreagă direcție de studiu, marcată de Bucur Țincu, George Popa, Andrei A. Lilin, Al. Husar, Victor Iancu etc. Din păcate, tocmai când ideile și conceptele estetice se afirmau în chip tot mai strălucit, evenimentele istorice au făcut ca acești doi pioni de bază ai învățământului universitar românesc să fie înlăturați de la catedră, astfel că învățământul clujean a intrat sub zodia proletcultismului neguros. Abia după anii ʼ60 s-a putut constata o revenire la direcțiile fecunde ale învățământului filologic interbelic, iar profesorul Rusu și-a putut recăpăta catedra. Sunt ani în care el a avut un rol important în readucerea în spațiul ideatic și public a ideilor maioreciene, fiind printre spiritele care au pledat constant pentru reabilitarea operei marelui șef și creator de școală junimist, cu influențe majore în rândul gândirii și al orientării literaturii române de la începtul secolului. Remarcabile pagini de analiză estetică a scris prof. Rusu și asupra operei lui Lucian Blaga, studiat sub raportul faustismului operei sale, dovedind cu mijloace dintre cele mai convingătoare fundamentele umaniste și profund inovatoare ale acestei creații. Monografia pe care V. Voia o închină activității și cercetărilor întreprinse de Liviu Rusu scoate în relief multiplele direcții de acțiune pe terenul criticii și al esteticii literare pe care Școala clujeană interbelică le-a validat, printr-un studiu riguros, conceput ca o reevaluare cumpănită, fără stridențe și exagerări partizane, acomodată stadiului cercetărilor și deschiderilor filosofico-estetice din clipa de față, într-un stil critic plăcut, accesibil și fluent, care pune în lumină calitățile comparatistului Vasile Voia. Se citesc cu mult interes paginile cu vădită tendință polemică ale lui Liviu Rusu, susținute cu o mare risipă de argumente atunci când dorește să combată limitele ideologic-interpretative ale unor ideologi și filosofi oficiali ai momentului, precum N. Tertulian, Z. Ornea, S. Ghiță, pledând pentru o depășire reală a sechelelor sociologice trecute. Demersurile sale au fost apreciate de T.Vianu și Al. Dima, ieșirile critice și polemice marcând cadrul și climatul ideatic al unei adevărate cotituri care a facilitat revenirea în câmpul literar al membrilor Cercului. Poziția sa estetică a putut fi bine circumscrisă de autor și prin sublinierea rolului acordat de profesor influențelor, similitudinilor și interferențelor care configurează câmpul înțelegerii comparatiste tradiționale, cărora el le-a adăugat și alte direcții și argumentări de estetică intinsecă, cum ar fi problema „alianțelor ideologice” sau a „perspectivei profunzimii”, creând o adevărată fisură în fetișismul factologic al momentului, și a unor  demersuri critice stereotipe. Comprehensiunea critică dovedită de profesor este exemplificată de autor prin examinarea amănunțită a căilor și a metodelor la care apelează pentru a scoate la suprafață calitățile estetice perene ale unor creații românești, străbătute de un ethos național original și  expresiv. 

          Cartea lui V. Voia are meritul de a adăuga textului teoretic-dezbatativ și o antologie de opinii, mărturisiri, amintiri, care ridică valoarea demersului său și poziționează opera lui Liviu Rusu mult mai bune și mai eficient în raport cu școala literară și estetică pe care a influențat-o (N. Balotă, I.D. Sîrbu, Șt. Aug. Doinaș ), subliniind importanța lecțiilor de inițiere muzicală sau a celor privind tragediile shakespeariene pentru formarea gustului estetic al tinerilor săi studenți. Prestigiul de care s-a bucurat în rândul acestora este cel mai bine ilustrat de mărturia lui  I.D. Sîrbu, pe care ne permitem s-o reproducem aici: „De câte ori mă întorc în Clujul tinerețelor mele, împlinesc un ritual: întâi mă duc în cimitir la mormântul bunului meu prieten Radu Stanca, apoi într-un anume parc găsesc statuia lui Lucian Blaga...; abia după ce îmi rostuiesc aceste mărunte, dar grave amintiri spirituale, întinerit dintr-odată, cumpăr cele mai frumoase flori și cu emoția studentului veșnic urc Feleacul, mă înscriu pe strada Iorga și la nr. 32, sun la ușa domnului profesor Liviu Rusu, pentru mine el reprezentând, în modul cel mai fermecător și veșnic, Alma-mater-napocensis”.                                    

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1 - 10 din 2177

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.