top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Cele șapte etaje - Dino Buzzati (trad. de Livia Marcan),nr.3 (190), martie 2019
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

DINO BUZZATI –

JOCURILE APARENȚEI ȘI ALE MAGIEI

 

Scriitura lui Dino Buzzati este o experiență a insolitului. Claviatura lui artistică este cu mult mai vastă și mai nuanțată decât ar putea intui cei care îl privesc pe scriitor doar prin lentila Deșertului Tătarilor, capodopera sa, care îi acordă poziția de cronicar al solitudinii și al morții. Prozele sale scurte rafinează ipostazele artei sale. Prezența literară a lui D. Buzzati în secolul XX italian a fost condamnată în primul moment la solitudine. Exegeza italiană mai mult l-a ignorat. Critica literară franceză, care i-a dedicat volumul Cahiers, a fost cea care a subliniat coordonatele particulare ale artei sale. Autorul însuși a simțit traumele călătoriei sale prin „infernul criticii” și afirma cu durere: „Criticii pun de multe ori un artist în sertar și nu doresc să-și schimbe opiniile. Crucea mea a fost de la început Kafka.” În ultimele decenii, scrierile lui D. Buzzati s-au bucurat de atenția traducătorilor români și ne-au transportat emoțional într-un univers fantastic care ne-a vindecat traumele realului imperfect. Nuvela Cele șapte etaje / I sette piani s-a bucurat de mare succes, este considerată una dintre valorile prozei sale scurte, alături de Monstrul Colombre, Mantaua, Zidurile din Anagoor.

 

CELE ŞAPTE ETAJE

După ce călători o zi cu trenul, Giuseppe Corte ajunse, într-o dimineaţă de martie, în oraşul în care se afla renumitul sanatoriu. Avea puţină febră, dar ţinu să meargă pe jos de la gară până la sanatoriu, cu valijoara în mână. Cu toate că avea doar o formă incipientă, Giuseppe Corte fusese sfătuit să meargă în acel sanatoriu unde se trata numai boala de care suferea el. Medicii erau foarte competenţi şi aveau o excepţională aparatură. Când zări de departe clădirea, o recunoscu pentru că îi văzuse fotografia într-un prospect-reclamă. Giuseppe Corte fu deosebit de impresionat. Clădirea albă cu şapte etaje era brăzdată de intrări ordonate, care dădeau impresia de hotel. Era înconjurată cu un brâu de copaci înalţi. După o sumară vizită medicală, în aşteptarea unei examinări mai atente, Giuseppe Corte fu instalat într-o cameră primitoare de la etajul al şaptelea, ultimul. Mobilierul era de culoare deschisă şi elegant, ca şi tapiseria; fotoliile erau din lemn, pernele erau îmbrăcate în ţesături policolore; vederea se deschidea spre unul dintre cele mai frumoase cartiere ale oraşului, totul era în jurul lui liniştit, prietenos şi reconfortant.

Giuseppe Corte se vârî de îndată în pat, aprinse veioza de la căpătâi şi începu să citească o carte pe care o adusese cu el. După scurt timp, intră o infirmieră ca să-l întrebe dacă are vreo dorinţă. Nu, nu dorea nimic, dar stătu bucuros de vorbă cu tânăra, cerându-i informaţii despre sanatoriu. Află, în felul acesta, despre un lucru ciudat, specific acelui spital. Bolnavii erau repartizaţi pe etaje, după gradul de gravitate al bolii. Al şaptelea, adică ultimul, era pentru cei cu boli uşoare. Al şaselea era pentru bolnavii cu boli nu tocmai de neglijat. La al cincilea se tratau afecţiunile mai serioase şi aşa mai departe, de la un etaj la altul. La etajul al doilea erau cei foarte grav bolnavi, la primul cei pentru care nu mai erau speranţe de viaţă. Acest sistem original uşura mult serviciul, făcea ca cineva cu început de boală să nu fie tulburat de cel aflat în agonie, asigura la fiecare etaj o atmosferă omogenă. Pe de altă parte, tratamentul putea fi gradat în mod perfect. Se înţelegea, din aceasta, că bolnavii erau împărţiţi în şapte caste progresive: fiecare etaj era o mică lume în sine, cu regulile şi tradiţiile ei. Fiecare sector era încredinţat unui alt medic, de aceea în metodele de îngrijire erau evidente deosebiri, chiar minime, cu toate că directorul general impusese sanatoriului o orientare unitară.

După plecarea infirmierei, Giuseppe Corte, având impresia că îi trecuse febra, se duse la fereastră, privi afară, nu pentru a admira panorama oraşului, deşi nouă pentru el, ci cu speranţa de a zări printre geamuri alţi bolnavi de la celelalte etaje. Structura clădirii cu intrări adânci făcea posibil acest gen de distracţie. Giuseppe Corte îşi concentră atenţia mai cu seamă asupra ferestrelor de la primul nivel, care i se păreau foarte îndepărtate şi care se vedeau doar pieziş. Cele mai multe erau baricadate ermetic cu rulouri gri. Se priviră adânc, cu simpatie tot mai mare, dar nu ştiau cum să rupă tăcerea. În sfârşit, Giuseppe Corte îşi luă inima în dinţi şi zise:

– Dumneata eşti aici de curând?

– A, nu! răspunse celălalt. Sunt aici de două luni...

Tăcu câteva clipe, pe urmă, neştiind ce să mai spună, adăugă:

– Priveam în jos, spre fratele meu.

– Fratele dumitale?

– Da… spuse necunoscutul. Am venit amândoi odată, dar lui îi merge din ce în ce mai rău, a ajuns la al patrulea.

  Ce anume, al patrulea?

– La al patrulea etaj, explică omul şi pronunţă cuvintele cu milă şi oroare, încât Giuseppe Corte rămase aproape înspăimântat

– Sunt chiar aşa de bolnavi cei de la etajul al patrulea? îl întrebă prudent pe necunoscut.

– Ei, nu sunt încă în stare disperată, dar veseli n-au de ce să fie.

– Păi, atunci, întrebă Corte cu dezinvoltură, ca unul ce glumeşte pe seama lucrurilor tragice care nu îl privesc, dacă la al patrulea bolnavii sunt aşa de grav, la primul pe cine mai pun?

– Oh, la primul sunt numai muribunzi. Acolo medicii nu mai au nimic de făcut. Doar preotul mai are treabă…Şi bineînţeles…

– Dar sunt puţini la primul etaj, îl întrerupse Giuseppe Corte, grăbit să primească o confirmare. Văd că aproape toate camerele sunt închise.

– Acum sunt puţini, dimineaţă erau însă destui, răspunse necunoscutul cu subînţeles. Acolo unde sunt trase rulourile, cineva a murit de curând. Nu vezi că la celelalte etaje obloanele sunt deschise? Scuză-mă, adăugă retrăgându-se încet. Parcă se face frig. Eu mă vâr în pat. Cu bine, cu bine…

Omul dispăru de la pervaz, fereastra fu închisă cu energie. Înăuntru se aprinse apoi o lumină. Giuseppe Corte mai rămase încă la fereastră, fixând rulourile coborâte de la primul etaj. Le privea intens, căutând să-şi imagineze tainele funebre ale acelui înfricoşător prim etaj, unde bolnavii erau duşi să-şi dea duhul. Se simţea uşurat, ştiindu-se atât de departe de el. Umbrele serii coborau asupra oraşului încet-încet. Ferestrele sanatoriului se luminau una câte una, încât din depărtare ai fi crezut că este un palat în plină sărbătoare. Doar la primul etaj, într-un adânc de abis, zeci de ferestre rămâneau oarbe şi întunecate.

Rezultatul vizitei medicale îl linişti pe Giuseppe Corte. Prin firea lui era înclinat să vadă totul în negru, de aceea se aşteptase la un verdict sever. N-ar fi fost surprins dacă medicul l-ar fi transferat cu un etaj mai jos. Febra nu dădea semne că cedează, cu toate că starea generală se menţinea bună. Medicul îl încurajă în cuvinte cordiale. Un început de boală foarte uşor exista, îi spuse. În două sau în trei săptămâni totul va trece.

– Aşadar, rămân la etajul al şaptelea?

– Fireşte! răspunse medicul, bătându-l prieteneşte pe umăr. Unde credeai că vei merge? Poate la al patrulea? întrebă râzând, ca pentru a pomeni de ipoteza cea mai absurdă.

– Mai bine aşa, spuse. Știţi, când omul e bolnav, numai la rău se gândeşte…

Giuseppe Corte rămase acolo unde fusese de la început. În puţinele după-amieze când putea să se ridice, cunoscu tovarăşi din sanatoriu. Urmă în mod conştiincios tratamentul, îşi dădu toată osteneala să se însănătoşească cât mai repede, dar cu toate acestea starea lui părea să rămână staţionară. Trecură aşa vreo zece zile, până când sora-şefă de la etajul şapte veni la Giuseppe Corte. Voia să-i ceară o favoare prietenească. A doua zi urma să se interneze în spital o doamnă cu doi copii. Erau două camere alături de a lui, dar lipsea a treia. N-ar binevoi domnul Corte să se mute în a treia, la fel de confortabilă? Fireşte,Giuseppe Corte nu avu nicio obiecţie. Pentru el o cameră sau alta era acelaşi lucru. Poate va fi o altă infirmieră mai drăguţă.

– Vă mulţumesc din toată inima, spuse sora-şefă, făcându-i o uşoară plecăciune. De la o persoană ca dumneavoastră, mă aşteptam la un gest cavaleresc. Dacă nu vă deranjează, într-o oră vom proceda la strămutare. A, uitasem să vă spun, veţi coborî la etajul de dedesubt, adăugă cu o voce scăzută, ca şi cum ar fi fost vorba de un lucru mărunt. Din păcate, la etajul nostru nu sunt camere libere. Dar este un aranjament doar provizoriu, se grăbi să precizeze, văzând că pacientul se ridicase în capul oaselor şi era gata să protesteze împotriva acestui aranjament provizoriu. Îndată ce se va elibera o cameră, peste vreo două-trei zile, vă veţi putea întoarce aici.

– Vă mărturisesc, spuse Giuseppe Corte zâmbind, pentru a arăta că nu este copil, vă mărturisesc că treaba aceasta nu-mi place deloc.

– Dar mutarea nu are temei medical. Înţeleg foarte bine ce vreţi să-mi spuneţi. E doar amabilitate faţă de doamna care doreşte să nu fie despărţită de copiii săi… Vă rog mult, adăugă râzând, să nu vă treacă prin minte că ar fi alte motive.

– Aşa o fi, zise Giuseppe Corte, dar mi se pare a fi un semn rău.

          Corte trecu în acest fel la etajul şase, deşi era convins că această schimbare nu înseamnă agravarea bolii, se gândea că între el şi lumea normală, a oamenilor sănătoşi, se interpunea un obstacol evident. La etajul şapte, loc care-i fusese indicat, era încă în contact cu oamenii sănătoşi. Putea fi chiar considerat ca o prelungire a lumii normale. La al şaselea intrai cu adevărat în corpul spitalului. Însăşi mentalitatea medicilor, a infirmierelor şi a bolnavilor era diferită. Se recunoştea că la acest etaj erau internaţi bolnavi adevăraţi, chiar dacă nu în stare tocmai gravă. De la primele conversaţii cu vecinii de cameră, cu medicii, Giuseppe Corte observă că, în  acest sector, etajul al şaptelea era considerat, în glumă, ca fiind unul rezervat bolnavilor diletanţi, suferind mai mult de idei fixe. Doar la al şaselea începeai cu adevărat să fii bolnav. Oricum, Giuseppe Corte înţelese că pentru a se întoarce sus, la locul ce i se cuvenea prin caracteristicile bolii, va întâmpina dificultăţi. Pentru a reveni la etajul şapte, trebuia să pună în mişcare un organism complex, deşi părea a fi un efort minim, dar, fără îndoială, dacă nu intervine el, nimeni nu se va gândi să-l transfere din nou la etajul superior al celor „mai sănătoşi”.

          De aceea Giuseppe Corte îşi puse în gând să-şi apere drepturile, să nu cedeze momelilor. Faţă de ceilalţi bolnavi ţinea să precizeze că se afla printre ei doar pentru câteva zile, că el fusese de acord să coboare un etaj, pentru a ajuta o doamnă şi că, de îndată ce va rămâne liberă o cameră, se va întoarce sus. Ceilalţi îl ascultau apatici, încuviinţau din cap sceptici. Părerea lui Giuseppe Corte fu confirmată de opinia noului medic. Admitea şi el că Giuseppe Corte putea foarte bine să fie repartizat la etajul şapte. Forma lui de boală era ab-so-lut u-şoa-ră. Scanda această definiţie pentru a-i da greutate. În fond, considera că la etajul al şaselea Giuseppe Corte ar putea fi mai bine tratat.

          – Hai să lăsăm poveştile astea! interveni bolnavul hotărât. Chiar dumneavoastră mi-aţi spus că locul meu e la etajul şapte, deci vreau să mă întorc acolo.

          – Nu spune nimeni altfel, insista medicul. Eu vă dădeam un sfat nu de me-dic, ci de a-de-vă-rat pri-e-ten! Repet: forma dumneavoastră este foarte uşoară, n-aş exagera dacă aş spune că nici măcar nu sunteţi bolnav, dar se deosebeşte de formele analoge printr-o extensiune ceva mai mare. Adică intensitatea răului este mică, dar amploarea este mare: procesul distructiv al celulelor – Giuseppe Corte auzea pentru prima dată de când era în sanatoriu acea sinistră expresie – procesul distructiv al celulelor este incipient, poate nici nu a început măcar, dar tinde, zic, numai tinde să lovească simultan mai multe părţi ale organismului. Iată de ce, după mine, dumneavoastră puteţi fi îngrijit mai bine aici, la al şaselea etaj, unde metodele terapeutice sunt speciale.

Într-o zi i se aduse la cunoştinţă că directorul general al sanatoriului, după ce se consultase îndelung cu colaboratorii, decisese o schimbare în repartizarea bolnavilor. Gradul lor de boală – cum se spune – era coborât cu o jumătate de punct. Admiţând că la fiecare etaj bolnavii erau împărţiţi după gravitatea stării lor în două categorii, subîmpărţirea se făcea numai de către medicii lor (exclusiv prin uzul internării), cea inferioară se făcea prin transfer din oficiu, cu un etaj mai jos. Adică, jumătatea bolnavilor de la etajul şase, cei cu forme mai avansate, trebuiau să treacă la al cincilea; cei mai puţin atinşi la al şaselea.

Vestea îi făcu plăcere lui Giuseppe Corte, fiindcă într-un cadru atât de mare de transferuri, întoarcerea lui la etajul şapte devenea mai uşoară. Îi vorbi în treacăt infirmierei despre această speranţă a lui, dar avu o surpriză amară. Află că avea să fie transferat nu la al şaptelea, ci la un etaj mai jos. Pentru motive pe care ea nu ştia să i le explice, el fusese inclus în jumătatea celor „mai gravi” dintre bolnavii etajului şase şi trebuia să coboare la al cincilea.

Când se trezi din ameţeala surprizei neplăcute, Giuseppe Corte îşi ieşi din fire. Strigă că îşi bat joc de el, că nu vrea să audă de transferări, va pleca acasă, că administraţia spitalului trebuie să le respecte drepturile şi diagnosticul medicului. Vocifera încă, când sosi medicul să-l liniştească. Îl sfătui să se calmeze, dacă nu voia să-i crească febra, îi explică că fusese o neînţelegere, cel puţin parţial. Admise încă o dată că s-ar fi cuvenit ca Giuseppe Corte să fie trimis la al şaptelea, dar preciză ca are în cazul lui o părere diferită, personală. Boala nu putea fi considerată de gradul şase, dată fiind forma manifestărilor ei. Nici el nu reuşea să-şi explice cum fusese Corte înregistrat la jumătatea inferioară a etajului şase. Poate că secretarul clinicii greşise transcrierea; poate direcţiunea agravase intenţionat diagnosticul, considerându-l pe el expert, prea indulgent. În fine, îl sfătui pe Corte să nu se îngrijoreze, să accepte transferul fără proteste. Importantă era boala şi nu locul în care se afla şi era îngrijit bolnavul. În ceea ce priveşte îngrijirea, adăugă medicul, Giuseppe Corte n-ar avea ce regreta. Medicul de la cinci are sigur mai multă experienţă. Era aproape o lege ca priceperea doctorilor să crească progresiv, cel puţin după opinia direcţiunii, pe măsură ce coborai un etaj. Camera era la fel de comodă şi de elegantă; priveliştea la fel de largă. Doar de la etajul al treilea în jos perspectiva era întunecată de prezenţa copacilor.

Sub influenţa febrei de seară, Giuseppe Corte asculta argumentele medicului cu o oboseală tot mai mare. Îşi dădu seama că-i lipsea puterea de a reacţiona la nedreapta transferare. Fără să mai protesteze, se lăsă dus cu un etaj mai jos. După ce se văzu la etajul cinci, senzația era aceea de a şti că era în inima medicilor şi a infirmierelor, în definitiv se putea considera la acest etaj cel mai fericit. Pe de altă parte, se gândea că între el şi lumea normală se aşezaseră două bariere. Pe măsură ce îşi făcea simţită prezenţa primăvara, aerul era tot mai cald, dar Giuseppe Corte nu simţea nicio plăcere să stea la fereastră. Cu toate că o astfel de teamă era curată prostie, când vedea ferestrele primului etaj, aproape toate închise, simţea o stranie înfiorare. Boala lui părea staţionară. La trei zile de când se afla la etajul cinci, îi apăru pe gamba dreaptă un fel de eczemă. Medicul îl asigură că este o afecţiune fără legătură cu boala sa. O neplăcere care i se poate întâmpla şi unui om perfect sănătos. Îi recomandă un tratament cu raze diagrama.

– Aici nu se pot face raze diagrama? întrebă Giuseppe Corte.

– Ba se pot face, răspunse cu satisfacţie medicul, spitalul are toate instalaţiile… Ar fi un alt inconvenient…

– Care anume? întrebă Corti cu o vagă presimţire.

– Inconvenientul, vorbă fie, se corectă directorul este… voiam să vă spun că instalaţia de raze se află la etajul patru, iar eu nu v-aş sfătui să faceţi de trei ori pe zi acest drum.

– Şi atunci?

– Ar fi mai bine ca, până trece erupţia, să cobori la al patrulea.

– Ajunge! urlă exasperat Giuseppe Corte. M-am săturat să tot cobor. Chiar de ar fi să mor, la al patrulea nu mă duc!

– Cum doriţi, spuse medicul, dar ţineţi seama că eu, ca medic curant, vă interzic să coborâţi de trei ori pe zi.

Din păcate, eczema se întindea tot mai mult. Giovanni Corte îşi pierduse liniştea, se foia în pat de ici-colo, trei zile o ţinu aşa. Apoi îl rugă el însuşi pe medic să-i prescrie tratamentul cu raze şi să fie transferat la etajul de jos. Acolo Corte observă cu o plăcere nemărturisită că el era o excepţie. Hotărât: ceilalţi bolnavi din sector erau într-o stare gravă, nu se puteau ridica din pat nici pentru un minut. El, în schimb, îşi putea permite luxul de a merge singur prin camera lui, la sala de raze, stârnind felicitările şi uimirea infirmierelor. Când vorbi cu noul medic, preciză cu insistenţă situaţia lui cu totul specială: un bolnav care ar fi avut dreptul la etajul al şaptelea se afla acum la al patrulea. De îndată ce se va vindeca erupţia, va urca... Nu va admite niciun pretext.

– Al şaptelea! Al şaptelea! exclamă zâmbind medicul, care abia îl examinase. Cum mai exagerează bolnavii! Mă grăbesc să vă spun că puteţi fi mulţumiţi de starea dumneavoastră, după câte văd din fişa clinică, nu s-au produs agravări serioase. Dar de aici, până a vorbi de etajul şapte…

– Atunci, întrebă Giuseppe, dumneavoastră la ce etaj m-aţi pune?

– De, e greu de spus… Nu v-am făcut decât un consult sumar. Ca să mă pot pronunţa, ar trebui să vă urmăresc cel puţin o săptămână.

– Bine, insistă Corte, dar n-aţi putea şti măcar cu aproximaţie?

Medicul se prefăcu că se concentrează, ca să-l liniştească, apoi dădu din cap şi zise tărăgănat:

– Ei, Doamne! Aşa, ca să vă fac pe plac, eu unul cred că aţi putea fi pus la al şaselea. Acesta ar fi mai potrivit.

Îi spuse aceasta, crezând că bolnavul se va bucura. Când acolo, pe faţa lui Corte apăru o expresie de spaimă. Îşi dădu seama că medicii ceilalţi îl înşelaseră, dar medicul acesta, mai priceput şi mai cinstit, socotea că trebuie să stea nu la al şaptelea, ci la al şaselea, poate chiar la al cincilea! Deziluzia îl copleşi. În seara aceea febra i se urcă. Timpul petrecut de Giuseppe  Corte la etajul al patrulea a fost pentru el perioada cea mai liniştită de care se bucură în spital. Medicul era un om foarte simpatic, prevenitor şi amabil, stăteau uneori chiar ceasuri întregi de vorbă despre subiectele cele mai diverse. Bucuros, Giuseppe îi povestea întâmplări din viaţa lui de avocat şi om de lume. Căuta să se convingă pe el însuşi că încă mai aparţine lumii oamenilor sănătoşi, interesat de afaceri. Voia, dar nu reuşea. În mod invariabil, conversaţia revenea la boală. Dorinţa unei ameliorări oarecare ajunsese o obsesie. Din păcate, tratamentul cu raze nu suprimase erupţia. Vorbea cu medicul despre asta.

– Spune-mi, doctore, zise într-o zi, cum stăm cu procesul distructiv al celulelor?

– Vai, ce cuvinte nesuferite! îl certă în glumă doctorul. De unde le-aţi învăţat? Nu e frumos, mai ales pentru un om bolnav! Să nu mai vorbiţi despre asta!

– Nu voi mai vorbi, dar nu mi-aţi răspuns la întrebare.

– Ei bine, vă răspund, spuse medicul cu amabilitate. Procesul distructiv al celulelor, ca să folosesc expresia dumneavoastră, este minim, dar obstinat.

– Obstinat, vreţi să spuneţi cronic?

– Nu mă obligaţi să spun ceea ce nu am spus. Aşa e în majoritatea cazurilor. Uneori afecţiuni banale au nevoie de îngrijiri energice, îndelungate.

– Spuneţi-mi: când voi putea spera într-o ameliorare?

– Când?... Pronosticurile în asemenea situaţii sunt destul de anevoioase… Dar văd că la dumneavoastră gândul vindecării este o idee fixă. Dacă aş şti că nu vă enervaţi, v-aş spune…

– Spuneţi-mi, doctore, spuneţi-mi…

– Ei bine, voi vorbi în termenii cei mai clari: dacă eu, atins de boala aceasta, în formă uşoară, aş ajunge în sanatoriu, aş cere să fiu repartizat la unul dintre etajele cele mai de jos, la…

– La primul? sugeră Corte cu zâmbet forţat.

– A, nu la primul! răspunse cu ironie medicul. Asta nu! Dar la al treilea sau chiar la al doilea. La etajele de jos, tratamentele se fac mult mai bine, aparatele sunt mai puternice, infirmierele mai bune. Dumneavoastră ştiţi cine-i sufletul acestui spital?

– Nu e profesorul Dati?

– Ba da, el este inventatorul tratamentului care se practică aici. El, maestrul, ca să zic aşa, stă între primul şi al doilea etaj. De acolo se transmite forţa lui conducătoare. Mai sus de etajul trei, până şi ordinele lui se fărâmiţează. Inima spitalului e jos, aici trebuie să stai ca să ai cea mai bună îngrijire.

– În cazul acesta, murmură Giuseppe Corte, cu un tremur un glas, dumneavoastră mă sfătuiţi...

– Mai luaţi în considerare ceva, continuă medicul netulburat, doctorul crede că nu ar trebui să neglijaţi erupţia. Un lucru minor, recunosc, plictisitor, care v-ar putea afecta moralul. Ştiţi ce importantă este starea psihică pentru vindecare. Tratamentul cu raze a fost eficient pe jumătate. Cauza? S-ar putea să fie o simplă întâmplare, dar s-ar putea ca razele să nu fie destul de eficiente. Probabilităţile de a vă vindeca eczema ar fi numeroase. Odată pornită vindecarea, pasul cel mai greu e făcut. Când vă veţi simţi cu adevărat mai bine, nu va fi nicio piedică să urcaţi aici, la noi, sau la al cincilea, la al şaselea… chiar la al şaptelea.

– Credeţi că asta ar grăbi însănătoşirea?

– Fără îndoială. V-am spus, doar, ce aş face eu în locul dumneavoastră.

În acest mod vorbea doctorul cu Corte zilnic, până când bolnavul, observând că eczema sporea cu fiecare zi, se decise să coboare cu un etaj mai jos. Observă că la etajul al treilea era o veselie deosebită, atât la medic, cât şi la infirmiere, cu toate că erau trataţi bolnavi cu stare îngrijorătoare. Cum voioşia era tot mai mare, o întrebă care este cauza ei:

– A, nu ştiţi? răspunse infirmiera. Peste trei zile plecăm în concediu.

– Cum plecăm în concediu?

– Păi, da, etajul trei se închide, pentru două săptămâni, pleacă şi personalul la odihnă. Concediul e repartizat pentru fiecare etaj.

– Şi bolnavii, ce faceţi cu ei?

– Cum sunt relativ puţini, din două etaje se face unul singur.

– Ce vreţi să spuneţi: puneţi bolnavii de la etajul al treilea cu cei de la al patrulea?

– Nu asta, preciză infirmiera, de la al treilea şi de la al doilea. Cei care sunt aici vor trebui să coboare jos.

– Să coboare la al doilea? murmură Giuseppe Corte, palid. Va trebui să cobor la al doilea?

– Sigur că da. Ce vi se pare atât de ciudat? Peste cincisprezece zile, când ne vom întoarce, veţi fi din nou în camera aceasta. Nu văd de ce să vă speriaţi.

Dar Giuseppe Corte, avertizat de o intuiţie interioară, fu cuprins de o teamă cumplită. Cum nu era posibil să împiedice plecarea personalului în concediu, convins că noul tratament cu raze va fi eficient – dispăruse aproape în totalitate –, nu se încumetă să se opună mutării. Fără a se sinchisi de glumele infirmierelor, pretinse că pe noua uşă a camerei scorul acesta era fără precedent în istoria clinicii, medicii nu se opuseră apreciind că unui asemenea temperament nervos şi un lucru mărunt putea să-i provoace şoc. În definitiv era o aşteptare de cincisprezece zile. Giuseppe Corte începuse să le numere cu patimă, stând ceasuri întregi pe pat nemişcat, cu ochii ţintă la mobilier, care la etajul al doilea nu mai era atât de modern, şi la vesele, care la etajele celelalte aveau dimensiuni mai mari, linii mai solemne şi severe. Din când în când îşi aţintea auzul, părea că surprinde la etajul inferior, etajul muribunzilor, „al celor condamnaţi”,vagi horcăieli de agonie. Toate acestea îl descurajau, fireşte. Moralul scăzut părea să-i agraveze starea, febra tindea să crească, se accentua slăbiciunea generală. Venise vara şi geamurile erau aproape mereu deschise. Nu se mai zăreau acoperişurile şi nici casele din oraş,  zidul verde al copacilor care înconjura clinica. După şapte zile, într-o după-amiază pe la două, intrară pe neprevăzute sora-şefă şi trei infirmieri care împingeau un pătuţ pe rotile.

– Gata pentru mutare? întrebă glumeţ sora-şefă.

– Ce mutare? întrebă cu glas stins Giuseppe Corte. Ce glume faceţi? Nu se întorc peste şapte zile cei de la etajul trei?

– Care etaj trei? răspunse sora-şefă, ca şi cum nu ar fi înţeles nimic. Îi arătă un formular pentru trecerea la etajul inferior, semnat de însuşi profesorul Dan.

În clipa aceea Giuseppe Corte izbucni în strigăte turbate, care se auziră în tot sectorul.

– Mai încet, vă rugăm, mai încet, îl rugau infirmierele, mai sunt şi bolnavi care nu se simt bine!

Dar nu reuşiră să-l liniştească. În cele din urmă, veni medicul care conducea sectorul, un om foarte politicos, se informă, cercetă, apoi se întoarse supărat către sora-şefă, declarând că fusese o eroare, el nu dăduse nicio dispoziţie de acest fel… În sfârşit, după ce le certă, se întoarse politicos spre bolnav, cerându-i insistent iertare.

– Din păcate, adăugă, profesorul Dati a plecat acum câteva ore pentru un scurt concediu şi se întoarce peste două zile. Sunt dezolat, dar nu putem trece peste dispoziţiile lui. Dânsul va regreta primul o asemenea eroare! Nu înţeleg cum s-a putut întâmpla!

Pe Guiseppe Corte îl apucă un tremur care-ţi inspira milă. Puterea de stăpânire îl părăsise. Groaza îl stăpânea ca pe un copil. Hohotele lui de plâns răsunau în cameră lente şi disperate. Ajunsese aici datorită acelei erori odioase. Ajunsese în sectorul muribunzilor, el care, în fond, după stadiul bolii, aşa cum recunoscuseră şi cei mai severi medici, avea dreptul să fie repartizat la etajul şase, dacă nu chiar la şapte. Situaţia era atât de grotescă, încât lui Giuseppe Corte îi venea să râdă, bătaie de joc. Întins pe pat, în vreme ce căldura după-amiezii învăluia liniştită oraşul, se uită afară la copacii verzi, convins că a ajuns într-o lume ireală, alcătuită din pereţi ciudaţi, cu siluete umane albe, glaciale, lipsite de suflet. Îi trecu prin minte că până şi copacii pe care îi zărea nu erau adevăraţi, se convinsese de aceasta când observă că frunzele nu se mişcau. Ideea îl tulbură atât de tare, încât sună infirmiera şi-i ceru ochelarii de miop, pe care nu îi folosea în pat. Abia aşa se mai linişti, cu ajutorul lor se convinse că vedea copaci adevăraţi. După plecarea infirmierei trecu un sfert de oră de linişte desăvârşită. Şase etaje, şase ziduri groaznice se înălţau deasupra lui, chiar dacă dintr-o eroare formală. În câţi ani va putea să urce până la marginea acelei prăpăstii? Cum se face că încăperea devenea tot mai întunecoasă? Ziua era încă în toi. Cu  un efort suprem, Guseppe Corte, paralizat de o ciudată toropeală, privi ceasul de pe noptieră. Era trei şi jumătate. Întoarse capacul în partea cealaltă şi văzu cum rulourile de la fereastră, ascultând de o comandă misterioasă, coborau încet, stăvilind pătrunderea luminii.

 

(Traducere din limba italiană

de Livia Mărcan)

Versuri de Reiner Kunze (În românește de Ioan MILEA și Herbert-Werner MÜHLROTH),nr.3(190),mart.2019
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

 


Reiner KUNZE

 

Cer alb fără nori

 

Chiar cerul pare să pălească

de neîndurarea soarelui

 

Râul, brăzdat de föhn,

își arată colții

 

De păducelul fără țepi se agață

șopârle, de parcă ar vrea să-i facă umbră

cu trupurile subțiri

 

Vreme câinoasă

 

De parcă trufia ar fi prea mult pentru el, soarele

pârjolește sorii din cerul hortensiilor

 

Uscată-i de-a lungul pantei cosite a pășunii

spuma albă a chimionului

iar urma copitelor întărită-i demult

 

Zadarnic speră la casă

verdele ciubărului de apă

 

Passau neliniștitor

 

Neliniștită doarme în ziduri

apa

 

Lăsată de puhoaiele de anul trecut ale râurilor

transpiră în tencuiala fațadelor

dâre de salpetru

 

Cerul, care din imaginile satelitului meteo

năvălește în odăile din orașul vechi,

e încărcat de nori

 

De-a lungul pervazurilor, bărbați construiesc

punți cu balustrade

 

 

Noaptea ucraineană

 

          Spatele Carpaților

          te cheamă

să te poarte

          Rose Ausländer

 

De țara

ciuntită,

          înșelată,

                   trădată

pe spatele Carpaților m-am văzut ridicată

și ca într-un vis treaz am auzit-o

          pe poetă întrebându-și mama

ce-ar fi vrut să fie și pe mama spunând:

o privighetoare

 

Și atunci începură să cânte toate

privighetorile din crânguri în mine purtate

și auzii împușcături detunând

și numele acesta răsunând:

Maidan, Maidan

 

Și în sunetul numelui

răzbătea numele poetului

al cărui cuvânt îl purtăm în noi:

Moartea-i un maestru din Germania

 

Dar aici se știe că moartea nu a venit

numai din Germania, a venit

cu un dublu chip

și uriașă-i țara-n care flori îi pun

și-mpletesc în cinstea ei cununi

 

Placa memorială Paul Celan

(fosta uliță Vasilko, Cernăuți)

 

Cartea deschisă –

două aripi în zbor,

un val din oglinda Senei,

când n-a mai îndurat viața

 

Cartea deschisă în zbor

peste, o, peste spin

Piatra n-a învățat să-nflorească,

valul netezește mânia

 

Poem revoluționar

 

          Pianul vopsit în culorile patriei

          stătea între fronturi...

          K.B., Kiev, iarna 2013-2014

 

Un cer albastru peste un lan de grău – așa stătea,

la minus douăzeci de grade, pe marginea străzii,

pianul

 

Și unii cântau

imnul și Chopin

iar ceilalți trăgeau

în imn și în Chopin

 

Un ceas cu tine însuți

 

Cu aripi negre și-a luat zborul roșul scoruș,

zilele frunzelor sunt numărate

 

Omenirea trimite emailuri

 

Tu cauți cuvântul despre care nu știi

decât că lipsește

 

Destrămare

 

În lumea dinlăuntrul urechii mele surde

răsună-n depărtare o bisericuță

ce nu se ia vreodată după ceas

 

Așa că nu știu:

e devreme, târziu?

Bisericuța răsună când îi vine

 

Știu cine funia în mâini o ține

 

 

Nu mai poate fi prea departe

 

Nu mai poate fi prea departe

moartea

 

Zac veghind,

ca între amurg și zori

să mă obișnuiesc cu-ntunericul

 

Încă se luminează

de zi

 

Dar vă spun, înainte

să nu mai pot:

Rămas bun!

 

Plecați-vă în fața copacilor bătrâni

și salutați tot ce-i frumos din parte-mi

 

Cine ești tu, poete

 

Cine ești tu, poete, să crezi

că lumea-i făcută să fie

locul unde să-ți răsune glasul?

 

În gâtlej ai două corzi,

mai puține decât o vioară

 

Ai adăugat tu

lume lumii?

Și în lume, ce?

 

Răspunsul e sentința care va cădea

asupra răsunetului vocii tale

 

Vârsta noastră

 

Vârsta noastră

e vârsta căreia îi vine greu

să se plece, mai ușor

să se încline

 

Vârsta noastră

e vârsta ce sporește uimirea

 

Vârsta noastră

e vârsta care, necuprinsă de credință,

cuvântul cel de la-nceput îl cinstește

 

Rar a venit visul la mine ca prieten

 

Rar a venit visul la mine

ca prieten

 

El era vânătorul, eu

vânatul

 

Iar ziua-i priveam

hăitașii în ochi

 

Filă răzleață de calendar

 

Miezul verii

 

Azi e a anului cea mai lungă zi

fără bătăi de clopot lumina veni

și pleoapa lin i-o ridică la adormit

 

Ceea ce vede de l-ar face fericit

ca ziua-n sufletu-i să prindă rădăcină bine

și pentru vremuri sumbre să o poarte-n sine

 

(În românește de Ioan MILEA

și Herbert-Werner MÜHLROTH)

 

 

Despre Mitteleuropa periferiilor (II) (Gheorghe Glodeanu), nr. 3(190), martie 2019
Apr 01, 2019 at 11:00 PM

 

 

Gheorghe Glodeanu

DESPRE MITTELEUROPA PERIFERIILOR (II)

         

Vorbind despre Mitteleuropa periferiilor, Cornel Ungureanu identifică spațiile ideale pentru analizele sale în toposul ardelean și în cel bănățean. Sunt teritorii marginale ale contactului etnic, care, o lungă perioadă, s-au găsit sub dominația Imperiului Otoman. Este vorba de niște spații interculturale în care, de-a lungul istoriei, s-au întâlnit cel puțin patru națiuni, patru culturi și patru forme de afirmare. După 1918, acestea propun forme proprii de migrație culturală.

          Exegetul menționează faptul că Europa Centrală poate fi înțeleasă cu adevărat prin relevarea transformărilor suferite, după Primul Război Mondial, de orașele de provincie. Localități precum Timișoara, Zagreb, Novi Sad și Cernăuți patronează, în această perioadă, inițiative culturale care se deosebesc în mod radical de cele de la București, Praga sau Belgrad. Spre deosebire de vechiul policentrism cultural, aceste capitale ale unor provincii istorice militează pentru păstrarea identității lor culturale, încep să afirme un alt regim de creație. La rândul lor, oamenii de cultură ai Europei Centrale încearcă să se așeze într-un nou centru și își propun să își asume o nouă identitate, ce preia locul vechii identități imperiale. În lucrarea intitulată Cripta Capucinilor, Joseph Roth menționează că nu patria este cea care dispare, ci imperiul, adică ceva mult mai mare și mai elevat decât o simplă patrie. După 1918, numeroși scriitori reîncep căutarea Imperiului. Unii îl regăsesc în țara întemeiată în 1918, în timp ce alții deplâng pierderea vechilor valori.

          Vorbind de scriitorii români, Cornel Ungureanu este de părere că Ioan Slavici este prototipul scriitorului „imperial” prin excelență, omul legat de tradițiile ancestrale. Vechi transilvănean, autorul Morii cu noroc este exponentul unui ținut cu rădăcini arhaice. Asemenea unor creatori precum Brâncuși, Coșbuc sau Aron Cotruș, Slavici este un om al locului care respectă obiceiurile străvechi. Tezismul adesea deranjant din paginile scriitorului este explicat prin faptul că acesta participă la un ethos al învățăturii, iar cărțile sale trebuie să fie neapărat niște cărți de învățătură. Cornel Ungureanu este de părere că tentativa de a descoperi un univers originar îl apropie pe scriitorul ardelean de creatorii de epopee. Literatura „marginilor” se reîntoarce la modelul epopeic, chiar dacă epopeea este prezentă prin reversul ei parodic, așa cum se întâmplă în Peripețiile bravului soldat Šveik de Jaroslav Hasek. Autorul atrage atenția asupra faptului că încă nu s-a studiat modelul imperial care domină literatura Școlii Ardelene, a lui Coșbuc, Slavici, Cotruș, Agârbiceanu, Rebreanu, Cioran. Sub acest aspect, Cornel Ungureanu ne apare ca un veritabil deschizător de drumuri.

          Comentând romanul Pădurea spânzuraților, exegetul menționează că, prin analiza unui veritabil antierou, romanul lui Rebreanu poate fi comparat cu literatura antiepopeică din Omul fără însușiri de Robert Musil. Este vorba de o lucrare ce face legătura între cărțile lui Crnjanski și cele ale lui Kusniewicz, dar și între cele ale lui Sorin Titel și Alexandru Ivasiuc. Cu toate acestea, Liviu Rebreanu nu este considerat un devotat al valorilor imperiale. Adevăratul fidel al Imperiului rămâne Ioan Slavici.

          După 1918, numeroși oameni de cultură aleg să meargă în exil. Imperiul dispărând, ei nu se mai identifică cu noua lume. Una dintre marile probleme ale celor din fostul Imperiu este aceea de a-și găsi țara. Prăbușirea vechiului centru aduce cu sine căutarea unui alt centru, în măsură să recupereze valorile spirituale pierdute. Pendularea între periferie și centru caracterizează activitatea unor scriitori ce aparțin „marginilor Imperiului”, precum bănățenii Franyó Zoltán, Markovits Rodion, Franz Liebhard, Ion Stoia Udrea, Aurel Buteanu, Méliusz József. Primii doi – menționează Cornel Ungureanu – devin, pentru scurt timp, niște vedete ale revoluției mondiale, fiind implicați în jurnalistică și în traduceri cu un real ecou.

          În continuare, exegetul analizează contribuția autorilor din Banat la viața culturală a Europei Centrale. Participarea acestora este inaugurată la începutul deceniului al III-lea prin intermediul revistelor trilingve ale lui Camil Petrescu și ale contelui Jakabffy. Este menționată importanța revistei „Banatul”, care marchează un moment deosebit în creația lui Aron Cotruș. Conservarea valorilor bănățene (românești, germane și maghiare) se găsește și în centrul preocupărilor revistei „Vrerea” a lui Ion Stoia Udrea. Cu toate acestea – remarcă exegetul – cărțile scriitorilor români din Banat și din Bucovina nu se bucură de o primire elogioasă, reproșându-li-se stilul greoi, melodramatismul și conservatorismul. Deși se exprimă într-o limbă de largă circulație, nici autorii de limbă germană nu au un succes deosebit. După retragerea Universității din Cluj la Sibiu ca urmare a Dictatului de la Viena, reprezentanții Cercului literar au încercat să recupereze tradițiile „mitteleuropene” ale locului.

          Lucrurile se schimbă după al Doilea Război Mondial datorită condamnării Germaniei hitleriste, dar și ocupării României de către trupele sovietice. Consecința este o îndepărtare de tradițiile Europei Centrale. Chiar și ieșirea din proletcultism de la începutul anilor 60 îndreaptă atenția asupra culturii franceze și engleze. Există și câteva excepții, precum repunerea în circulație a lui Kafka sau redescoperirea „spiritului vienez” de către A.E. Baconsky și Petre Stoica. Un adevărat eveniment literar este publicarea, în 1968, a antologiei Amurgul Imperiului de către Dieter Schlesak.

          Abia în anii 70 asistăm la îndepărtarea scriitorilor generației 60 de influența „noului roman” francez și redescoperirea modelelor agonice ale Imperiului. Printre cei mai buni prozatori ai „agoniei” sunt menționați Alexandru Ivasiuc (prin ultimele sale cărți), Nicolae Breban și Sorin Titel. Ardeleni și bănățeni, aceștia redescoperă „spiritul Europei Centrale”, găsind în Ardeal o zonă intens spiritualizată, un veritabil centru al lumii. Îngerul de gips, Bunavestire, Amfitrion sunt romane ce prezintă experiențele unor oameni fără însușiri. Este vorba de niște opere care – este de părere Cornel Ungureanu – „pot fi citite prin grila operelor fundamentale ale Europei Centrale”.

          Pe lângă Nicolae Breban, literatura „mitteleuropei periferiilor” este foarte bine ilustrată de către Sorin Titel, prozator care a cunoscut și influența „noului roman” francez. Romane precum Țara îndepărtată, Pasărea și umbra, Clipa cea repede, Femeie, iată fiul tău stau sub semnul multiculturalismului propriu valorilor imperiale, personajele lor descoperind o Vienă specifică începutului de secol XX. Printre reperele amplului ciclu epic sunt identificate o serie de modele caracteristice „scriitorilor marginilor” precum Andrzej Kuśniewicz sau Danilo Kiš.

          De-a lungul timpului, mai mulți dintre scriitorii generației ʼ60 au încercat să recupereze „momentele imperiale”. Norman Manea este amintit printre acei creatori care fac legătura între scriitorii născuți în Bucovina, care au trăit experiența cumplită a Holocaustului, și scriitorii care, în țară, au fost condamnați să își asume exilul interior. După 1989, menționează Cornel Ungureanu, Norman Manea devine, pentru cititorul american,  continuatorul unor autori precum Kafka și Bruno Schulz, relevând tradițiile unui spațiu specific.

          Cornel Ungureanu vorbește despre necesitatea unei istorii alternative a literaturilor din Europa Centrală, „care să recupereze autori uitați, cărți abandonate, valori lăsate în penumbră”. O asemenea istorie ar trebui să recupereze numeroși autori bănățeni, bucovineni, maramureșeni, autori din Galiția Orientală și din Trieste. De altfel, însăși cartea lui Cornel Ungureanu reprezintă o asemenea istorie alternativă a literaturii. În mod firesc, participarea la resurecția spiritului european ne plasează în Europa Centrală. Exegetul ne avertizează însă și asupra capcanelor pe care le poate înfrunta istoricul literar care ar încerca să realizeze o asemenea cercetare. Aceasta deoarece unii dintre autorii studiați ar putea surprinde prin opțiunile lor inavuabile și prin momentele lor de rătăcire. Astfel, după Marea Unire, unii dintre scriitorii români se refugiază în provincie „pentru că au fost martori la procesele antiromânești intentate de regimul austro-ungar”. Au mizat pe cartea maghiară sau pe cea austriacă, devenind agenți secreți ai poliției imperiale. Un exemplu ar fi, în acest sens, Lucian Costin, traducător din limba germană, eseist prolific și poet mediocru. Pe alții, derapajul îi aduce lângă legionari, lângă Hitler sau Mussolini. Este cazul Anișoarei Odeanu care, după  1947, încearcă să își piardă urma refugiindu-se în diferite localități de provincie. Există apoi autori care și-au făcut un nume efemer elogiindu-l pe Stalin. Pentru mulți creatori, retragerea la periferie a echivalat cu o tentativă de a scăpa de represaliile învingătorului. În încheierea observațiilor sale, exegetul remarcă faptul că „urmărirea și răzbunarea învingătorului, încercările lui de a-și subordona literatura, transformând-o într-o anexă propagandistică au marcat profund culturile Europei Centrale, atât de condiționate de dictaturi”.

          Cornel Ungureanu ne oferă o carte densă, greu de rezumat datorită bogăției de idei și noutății punctelor de vedere avansate. De exemplu, pentru a înțelege rostul lui Mihai Eminescu într-o geografie a literaturii, se reconstituie momentele esențiale ale formării sale spirituale. Leopold von Sacher-Masoch, Jaroslav Hašek, Miroslav Krleža, Hermann Broch, Witold Gombrowicz, René Fülöp-Miller și Emil Cioran sunt autorii comentați în prima secțiune a lucrării. Lor li se adaugă o serie de Români, germani, maghiari. De la Franyó Zoltan la Robert Reiter.

          Cea de a doua mare secțiune a comentariilor îi vizează pe scriitorii ardeleni: George Coșbuc, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, reprezentanții Cercului literar de la Sibiu, Ioan Alexandru, Marta Petreu, Horia Ursu, Radu Pavel Gheo, Alexandru Potcoavă. Sunt scriitori de valori deosebite, dar care sunt uniți prin apartenența la toposul transilvănean.

          Ultima parte a lucrării se ocupă de scriitorii din Bucovina (Anița Nandriș Cudla, Paul Celan, Gregor von Rezzori, Norman Manea, Lucian Costin, Mircea Streinul) și de cei din Maramureș (Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc, Ion Șiugariu, Arthur Dan, Ioan Groșan, Ion Zubașcu, Gheorghe Pârja, George Vulturescu, Ioan S.Pop, Marian Ilea). După cum se poate constata, criteriul de selecție nu este unul exclusiv estetic, ci maniera în care valoarea se îmbină cu reprezentativitatea pentru un anumit topos specific. Acest lucru este valabil și pentru scriitorii din Maramureș. Dacă autori precum Augustin Buzura, Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc și Ioan Groșan s-au bucurat de atenția criticilor literari, dedicându-li-se numeroase studii și chiar monografii, alții au câștigat centrul atenției în ultimii ani. Surprinde, oarecum, prezența în această listă a lui Arthur Dan, evocat cu volumul Mituri căzute. Din jurnalul unui psihiatru (1999). Cel considerat de către Eduard Pamfil „cel mai de seamă psihiatru român” face parte din categoria acelor autori care au reușit să sfideze „porțile percepției”. Reputatul medic nu se leagă de Maramureș prin operă, ci prin proveniență, prin apartenența sa la o familie de nobili originari din acest topos cu rezonanțe mitice.

          Și opera lui Augustin Buzura este interpretată din perspectiva obârșiei maramureșene a scriitorului. Autorul însuși recunoaște că majoritatea întâmplărilor povestite în cărțile sale le-a trăit acasă, în Maramureș. De fiecare dată când se simte obosit sau începe un nou roman, el se întoarce acasă, la un spațiu cu o puternică încărcătură anteică. Spre deosebire de alți autori, la Augustin Buzura, toposul maramureșean nu dobândește rezonanțe legendare, ci este privit din interior, în funcție de particularitățile psihice ale oamenilor. De aici și atenția acordată minerilor, oamenilor din subterană, dar și vieții satului. Este scriitorul care, în cunoștință de cauză, insistă asupra unei tipologii regionale. Deja în volumul De ce zboară vulturul?, Cornel Ungureanu identifică coordonatele majore ale romanelor de mai târziu. Exegetul vorbește despre fenomenul Buzura, un autor aflat în opoziție față de oficialii regimului comunist. Observațiile criticului se extind și asupra volumului intitulat Canonul periferiei. Cartea reunește editorialele publicate în revista „Cultura” și vine să demonstreze maniera în care Centrul devine Periferie.

          Alexandru Ivasiuc, Ion Șiugariu (considerat primul poet modern al Maramureșului), Ioan Groșan („profesorul” de la școala ludică), Ion Zubașcu, Gheorghe Pârja, George Vulturescu, Ioan S. Pop sunt alți autori care completează această saga a Maramureșului.

          Mitteleuropa periferiilor este o carte densă, incitantă, greu de rezumat, care are meritul de a analiza operele scriitorilor români dintr-o nouă perspectivă, cea a apartenenței lor la o geografie literară specifică.

 

 

 

Cărți prezentate de Andrei Moldovan și de Adrian Țion, nr.3(190)/martie 2019
Apr 01, 2019 at 11:00 PM

 

Andrei MOLDOVAN

LUMEA PE DOS CA SOLUŢIE POETICĂ


Rareori mi-a fost dat să văd un volum de debut, mai cu seamă în poezie, elaborat cu atâta maturitate, cu atâta profesionalism faţă de potenţialul cuvântului de a transforma lumea, de a o bulversa şi reclădi, aşa cum este volumul Sandrei Cibicenco, Salata de cuvinte (Editura Charmides, 2019). Dialogul şi interferenţele între abstract şi palpabil trec printr-un univers al cifrelor şi al cuvintelor (15.00, Patologic), între golirea de sens şi preaplinul înţelesurilor (Prepelecii).

Volumul nu poate fi citit oricum, pentru că este organizat precum un întreg, o poveste despre o întâmplare a existenţei, dramatică, posibilă între atâtea alte întâmplări. Totul are un început (Început), ca apoi să dea semne de tulburare (Primele semne), să se raporteze la lumea din jur (Ceilalţi), să tindă spre regăsiri, identificări (Tablou clinic), să erupă până la urmă dincolo de limitele omenescului (Delirul), pentru ca să revină la locul de plecare înţelegând totul altfel (Realul), cu resemnare şi înţelepciune, ca pentru a întâmpina altfel un haos nou (Sfârşit), poate de explorat şi el cândva. Există aşadar o logică poetică, am putea chiar să o numim o naraţiune a poemului, dacă am admite că întreg volumul este un poem şi trebuie citit ca atare.

Nu întâmplător se recurge des la mijloace narative, şi mă refer în primul rând la formule arhaice, cum ar fi conjuncţiile narative în repetiţie, înnoind totuşi limbajul prin neaşteptate asocieri. Aşa se face că narativul se converteşte la poematic prin ruperea convenţiilor, în primul rând la nivelul limbajului: „şi seara a decurs normal / fiindcă erau stele multe / şi câteva idei de biruinţă / dar la masa vecină / adormise unu’ cu capu’ pe masă / şi când mă aplec după chibrituri / văd un drăcuşor mic / că îmi face cu ochiu’” (Idei de biruință). Formele oralităţii, ici-colo, sunt mai degrabă semnale ale posibilităţii de a recurge la o mare diversitate de forme ale limbajului, de a explora şi un potenţial mai puţin explorat al acestuia, fără să abuzeze de altfel de nicio formă, ceea ce duce la un neîntrerupt efort de înnoire, vizibil în volum, într-un flux al memoriei, al gândirii, al contemplaţiei, al limbajului, cu perspectiva ruperii limitelor convenţionale şi a pătrunderii, cu naturaleţe, în noi universuri, nu prin evadare, ci prin regăsire de sine.

Sandra Cibicenco dovedeşte că nu este străină de experienţele avangardiste, ceea ce mi se pare esenţial pentru tendinţele poeziei de azi, nu printr-o revenire, ci printr-o continuă nevoie de înnoire, o înnoire care se naşte în primul rând dintr-o curajoasă privire spre sine, din însumarea unor eşecuri, a unor refuzuri, ceea ce trimite spre o tot mai dramatică trăire lăuntrică.

Se înţelege, poetul (nu folosesc femininul, pentru că exprimă doar o valoare gramaticală şi mi se pare că pierde din conţinutul semantic, îl denaturează) nu îşi refuză privirea spre lumea de dincolo de sine, ceea ce duce la o aglomerare de planuri care se interferează şi se suprapun, devenind astfel relevante, în profunzime, determinând năruirea, prin ridiculizare, a idealurilor, a credinţelor colective sau individuale: „În final nu ai ce face, / închizi ochii şi caşti gura, / unii plâng, unii fumează, / iarba creşte / dar eu n-am habar. / Am zis că da, poate de mâine, / poate, poate... / iau o puşcă / şi-o să ies la vânătoare” (Vertebratele). Finalul înnoieşte orizonturile prin abandon, prin dezamăgire, prin nevoia de altceva.

Este de remarcat şi o atracţie spre dramatic, nu pentru scenic însă, ci mai degrabă pentru formele mai îndepărtate ale relevării adevărului prin dialog, aşa cum le-a iniţiat cândva Platon şi cum au considerat că trebuie să le revitalizeze în timp mulţi alţi autori după el (Boala conştiinţei Nimicului, Zvârcolirile ş. a.). Trăirile fiinţei nu sunt neapărat noi, dar Sandra Cibicenco găseşte forme care să le facă vii într-o lume nouă. Chinurile plictisului de viaţă (spleen) ale lui Baudelaire nu sunt simple influenţe, în condiţiile asimilării unor experienţe ale modernismului mai îndepărtat sau mai apropiat, de natură să înfăţişeze o altă imagine a aplatizării fiinţei. Lumea din jur, cu personaje, fie fiinţe, fie lucruri, oferă tot atâtea forme ale existenţei, cu dramele şi, până la urmă, cu eşecurile lor, dezvăluind un univers şubred, dinspre percepţia creaţiei. Sunt multe forme ale dedublării, sinonime cu o maladie a omului profund, mereu spre o trecere (uşa!), care nu oferă nicio garanţie a regăsirii şi a armoniei: „Pacientul: să ghicesc la ce oră o să cad în cap / în timp ce mă aşteaptă băieţii la City / săptămâna trecută a trebuit să schimb yala / parcă nu ştiu... / parcă m-aş lăsa păgubaş / da, mă... dar iar mi-e greaţă / aş mai face nişte dragoste / şi-aşa m-am declarat anticarierist // El însuşi: Noi suntem la uşă, nicidecum aici, / aşa ca ieri, aşa ca azi...” (Poemul Pacientului).

Simptome ale bolii de care suferă fiinţa se găsesc şi într-o neputinţă a definirii, într-un eşec repetat al tentativelor de identificare cu sine (Leziuni), ducând spre o evadare, eşuată şi ea, din preajma feţei dezagreabile a lucrurilor (Gestaţia). Degradarea prin închipuire, pentru că există şi o astfel de degradare, tinde să ia contur (Nălucire), iar lumea cu înţelesurile ei cu tot se tulbură (Boala aflării). Până şi iluminarea se preschimbă în maladie: „Imediat după ce m-am iluminat, / mi-au bătut la uşă / duşmanii, puhoaie întregi. / A trebuit să închid bine,  / uşi, ferestre, găuri de aerisire. / Şi părul îmi creştea zilnic / câte un centimetru. / Am luat zăbrele noi, / lacăte, / foarfecă nouă, / (cumpărăturile mi le făcea fiu-miu). / A fost teribil, / eram disperat, / nu ştiam ce să mai fac...” (Boala iluminării).

Boala fiinţei nu se interiorizează doar, nu este doar una individuală, ci are dimensiunile unei epidemii a lumii (Boala pândei), lucru care alunecă spre o complicare a organizării lucrurilor ducând la o percepere a amintirii ca o anulare a barierelor timpului, în vecinătatea relevării absurdului (Amintire falsă), cum ar fi în poemul Sisifice: Fără cântări e drept că nu există / m-aş întoarce la banal / aş intra-n convenţii / aş lipi pe uşă gumă şi jargoane / într-un tren iar m-aş sui / dar nu scap lingvistic mult. // Să mă-ntorc la introspecţii? / – iar m-ar declara nebun – // Tot voiesc lumi şi frisoane / şi ader spre culmi înalte / iar când muşcă, fug la vale”. Trimiterile, cum se vede, într-un subtil joc livresc, trec mai degrabă spre Albert Camus.

Pentru că un prizonierat se conturează în lumea lăuntrică prin eşecul mai multor tentative de autodefinire soldate mai degrabă cu o puternică tulburare (Şi eu sunt femeie, Despre sine), prin inflexiuni suprarealiste care nu sunt de neglijat (La marginea pădurii), se produce o erupţie, o ieşire din sine, fără certitudini şi ea, pentru că fiinţa pare sfâşiată, trăitoare în mai multe planuri: „am sărit o dată/ am sărit de două ori / de trei ori / hoop! / şi de fiecare dată am căzut / m-am rostogolit / chiar şi lovit / smintit / şi apoi revenit / (...) / oooof aaaaah / ce frumos sar peste lume / peste mine / peste toate / cu mâinile ca nişte aripi / cu genunchii înainte / și cu gândul iar departe” (Un’, doi, trei... şi!). Atracţia spre ludic, cât şi eclipsarea verbelor, preluată din literatura copiilor, dar abil utilizată, fac să se deseneze un spaţiu lipsit de orice fel de tipare, dar fragil.

Poetul recade în realitate, o cădere lirică a regăsirii realului printr-o deformare pozitivă a percepţiei. Tinde spre o existenţă trăită plenar, precum într-un nou ritual al Domnişoarei Hus: „noaptea aceea de noiembrie / când am intrat la Piaf / şi am dansat ca o destrăbălată / un swing, două swinguri / sigur că ale lui Armstrong şi Fitzgerald! / dar şi hit the road jack / până am simţit înţepături în partea stângă / şi am crezut că splina mi s-a deplasat în ficat / dar doar mi s-a părut // beciul Piafului răsuna a muzică / a beri ciocnite şi a voci subţiri” (Piaf).

Finalul volumului, prin poemele din partea intitulată Sfârşit, aduce o relativizare a neliniştilor, înainte de a deveni abisale (Plânset), chiar dacă se recurge la o dematerializare a fiinţei. Înţelepciunea dobândită prin experienţă poetică tinde să opteze pentru lumea pe dos ca pentru o posibilă soluţie a celui care a căutat zadarnic certitudini.

Continua căutare a poetului o remarcă şi Ion Mureşan în textul escortă de pe ultima copertă, în timp ce, în acelaşi loc, Andrei Doboş invocă, pe bună dreptate, o „criză tardo-modernă a limbajului”. Oricum, Sandra Cibicenco nu se aşază comod, nici în forme poetice, nici în armonii poematice. Ea propune o poezie vie, o poezie a cărei vitalitate, în sensul unei continue deveniri, murmură stăruitor despre viitorul volum, care s-ar putea să nu fie frate cu cel de faţă.

***

Adrian ŢION

CLIPA TRĂITĂ – CLIPA SCRISĂ

Afirmată în cercurile literare din Cluj-Napoca şi în reviste literare de prestigiu precum „Steaua”, „Poesis”, „Convorbiri literare”, desigur şi în altele, Antonia Bodea scrie eseuri şi comentarii critice pătrunse de o înaltă exigenţă faţă de actul creator şi de profund ataşament faţă de procesul valorizării textului. Pornind de la un fel personal de investigaţie euristică, ce-i pune în evidenţă formaţia filologică didactică, Antonia Bodea descoperă analizând, amănunţind repetitiv în corpul nuanţelor valenţe inedite şi dezvoltă un discurs riguros construit în geana iluminării esteticului. De altfel, unul din volumele sale conţine chiar în titlu această trimitere spre scânteia declanşatoare de catharsis: Fulguraţii (2012). Contragere ce anunţă în subsidiar nevoia de purificare prin magia cuvântului, explicitată printr-un motto aşezat la deschiderea volumului: „Scame de gând / Risipite în cuvânt / Aer de mister / Între pământ şi cer. Momentul / clipa / secunda declicului spre cunoaştere prin logos este preocupantă pentru Antonia Bodea. Ea caută mereu ca „străluminarea clipei de graţie să prindă contur” în modulaţiile textului. În mod obsesiv aproape, „Clipa cea repede / Ce ni s-a dat” pentru a trăi eternitatea cuvântului este reversibilă grafic şi pe coperta altui volum, intitulat Gravuri pe obrazul clipei (2016). Desigur, reperul arhetipal este citat în cadrul studiului despre poezia lui Valeriu Anania: „Atunci muri vecia, căci clipa se născuse” (Facerea). Se insinuează în discursul eseistic promovat cu remarcabilă conştiinciozitate fascinantul balans între clipă şi atemporalitatea ei. De la acest nucleu emblematic, fixat ca incipit teoretic, analizat, reiterat, porneşte succesiunea valorizantă a ideilor ataşate argumentativ. Plăcerea interpretărilor şi a reinterpretărilor sensurilor „risipite în cuvânt” îmbracă de cele mai multe ori forma unor abstrase sintagme derivative de tipul „rostuiri şi rostiri”, „întemeieri şi întemeietori”, „făptuiri şi făptuitori”, alterităţi pe căile demonstraţiei critice.

 Sensibilitatea poetică vizibilă cu ochiul liber, exercitată prin limbaj metaforic amplu eşalonat, se îmbină cu o austeritate a frazării ce dezvăluie caracteristicile unui spirit cartezian. Implicată afectiv şi cognitiv în demersul analitic al textelor, autoarea dobândeşte siguranţa raportării la reperele imuabile, universal valabile, căutate şi amintite cu premeditare metodică. La Valeriu Anania sunt urmărite „mitul arhetipal”, „dimensiunea isihastră” şi „cultul misterelor”, făcându-se o subtilă analogie cu „mentorul secret al lui Valeriu Anania”, nimeni altul decât Tudor Arghezi. Tot la el autoarea descoperă şi subliniază „trăirea românească drept o dimensiune a armoniei cosmice”. Dar înainte de a prefigura profilul de „căutător întru spirit” al înaltului prelat, Antonia Bodea face o ambiţioasă incursiune în originile lirismului. În apoteotic spirit ortodox, eseul despre mireanul şi duhovnicul Bartolomeu Anania este continuat cu elogierea bisericii din satul natal Băiţa, extindere despre care Rodica Marian scrie următoarele: „Trebuie să subliniez fibra confesiv-poetică a autoarei, cea creatoare şi rezonatoare de atmosferă mitico-arhaică, manifestată în vibrantele pagini dedicate hramului bisericii din satul natal”.

Entuziastă şi cu vădită putere de pătrundere se arată Antonia Bodea în studierea mecanismelor lirismului la Horia Bădescu, Aurel Rău, Persida Rugu, Marcel Mureşeanu, Andrei Fischof, nume cu rezonanţă în arealul poetic transilvan. Cititorul are plăcerea de a găsi notaţii savant formulate despre motive literare de largă amplitudine, cum ar fi acest balans al reflectărilor clipei astrale în statornicirea cuvântului scris. Reflex preluat, poate, din Stefan Zweig. În elan emfatic este portretizat poetul Mircea Diudea: „Scormonitorul prin pulberi de ere, prin fulgurări de gând spre misterul vieţii tescuite în clipă, poetul răvăşeşte firea până la fărâma de stea...”. Tot el „înscrie clipa între atemporal şi dezamăgire”. La Andrei Fischof, „plugar al cuvintelor”, memoria afectivă „subminează clipa, care se vrea trăită sub un alt cer şi printre alte ape, invadând cu spinoase anxietăţi orele smulse neantului”. La Rodica Marian, autoarea depistează prefigurarea clipei „ipostaziată în ceea ce intuim drept eu poetic”, ea e „plină de fascinaţie, dar şi de suferinţa căutării dramatice”.

Meditând pe marginea unor cărţi şi a unor autori, Antonia Bodea şi-a creat un univers de receptare foarte apropiat de înţelegerea la nivel superior a mesajului conţinut în operele analizate, aplicând o dreaptă judecată asupra fenomenului literar actual.

 

 

Viața culturală, nr. 3(190)/martie2019
Apr 01, 2019 at 10:00 PM

 


CĂRȚI ȘI REVISTE PRIMITE LA REDACȚIE

 

CĂRȚI:

 

• Zenovie Cârlugea, Tudor Arghezi – Dicționar esențial. Oameni din viața lui, Editura Tipo Moldova, Iași, 2019;

• Mircea Popa 80 – Mărturie literară. Activitatea științifică, Corespondența primită, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019;

• În honorem Mircea Popa 80, volum coordonat de Georgeta Orian, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Editura Aeternitas, 2019;

• Valeria Bilț, Ubi bene?... Ubi patria?... (un roman al emigrării), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019;

• Nicolae Breban, Frica, Editura Tracus Arte, București, 2018;

• Gheorghe Pârja, Seniorul lemnului, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2019;

• Bogdan Silaghi, Păcatele tinereții, Editura Ceconi, Baia Mare, 2017.

• Gavril Ciuban, O zi de cristal / Jour de cristal, versuri, ediție bilingvă română-franceză,
traducere de Ioana Trică, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018;

 

REVISTE:

 

• „România literară”, nr. 8, 9-10, 11, 12/februarie, martie, 2019, București;

• „Pro Saeculum”, nr. 7-8/septembrie-decembrie 2018, Focșani;

• „Orizont”, nr. 2/februarie 2019, Timișoara;

• „Viața Românească”, nr. 3/martie 2019, București;

• „Litere”, nr. 2/februarie 2019, Târgoviște;

• „Contemporanul – Ideea europeană”, nr. 1/ ianuarie 2019, București;

• „Tribuna”, nr. 396, 397/martie 2019, Cluj-Napoca;

• „Familia”, nr. 2/februarie 2019, Oradea;

• „Caiete Silvane”, nr. 3/martie 2019, Zalău;

• „Acolada”, nr. 2/februarie 2019, Satu Mare;

• „Ateneu”, nr. 504/februarie 2019, Bacău;

• „Apostrof”, nr. 2/februarie 2019, Cluj-Napoca.

   

 

 

ÎNTÂLNIRE CU SCRIITORUL NICOLAE BREBAN

 

          În 20 martie, la cafeneaua „Poesis” din Satu Mare, a avut loc întâlnirea de primăvară cu scriitorul Nicolae Breban, în organizarea omului de cultură Dumitru Păcuraru. Născut la 1 februarie în urmă cu 85 de ani la Baia Mare, Nicolae Breban a ținut să aibă în preajmă și scriitori din Maramureș. Au fost de față Teodor Ardelean (directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu”), Gheorghe Glodeanu și Săluc Horvat (din partea conducerii revistei „Nord Literar”) și Gheorghe Pârja (din partea Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor ). Cu acest prilej, a fost lansată recenta apariție editorială, romanul Frica, o radiografie minuțioasă a acestui sentiment generator de stări profunde. Autorul a vorbit despre spiritul locului în construcția lui romanescă. Cei care au luat cuvântul au conturat personalitatea unică a romancierului, fiind apreciat ca cel mai mare scriitor român în viață. O întâlnire care ne-a marcat și a marcat auditoriul din sala plină a cafenelei „Poesis”!

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 11 - 20 din 2192

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.