top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Adrian Alui Gheorghe - 60 (Gh. Pârja), nr.7-8(182-183),iulie-august 2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

 

Adrian ALUI GHEORGHE – 60

SCRIITORUL ŞI ARHITECTURA OPEREI SALE

 

Oare cum să încep acest text despre Adrian Alui Gheorghe? Asta înseamnă, îmi zic, că am multe de spus şi nu ştiu care ar fi cea mai potrivită poveste. Multă vreme, care a fost un liant sănătos pentru noi, a construit staţii memorabile în viaţă şi, dacă tot trebuiau să primească un nume, vorba poetului, le-am spus într-un cuvânt: PRIETENIA. Deşi sentimentul acesta miraculos, câteodată mai fin decât frăţietatea, are suficiente capcane, noi am ştiut să nu dăm crezare vânturilor, nici valurilor. Într-un dialog telefonic de dată recentă, ne-am pus amândoi aceeaşi întrebare: de când ne cunoaştem? Am convenit că s-au rotunjit patru decenii. Dar eu am mai lansat un reper în timp. Eram împreună, pe când Laurenţiu Ulici venea, el însuşi tânăr, la Sighetu Marmaţiei, în numele unei promoţii (termenul lui) în care, cu adevărat, a crezut. Şi nu l-a dezamăgit, ea, promoţia '80. Îmi aduc foarte bine aminte câtă certitudine a pus în câteva nume, care acum sunt stâlpi ai literaturii contemporane. Unul dintre aceste nume, pe care Laurenţiu Ulici le-a scris apăsat, este Adrian Alui Gheorghe. Scriitorul care astăzi este tocmai împlinirea acelei încrederi, cu arhitectura operei ce presupune durată. Adrian Alui Gheorghe şi-a ales un drum propriu în poezie. Dovedind inteligenţă şi curaj liric, i-a făcut pe comentatori să oscileze în căutarea unor definiţii critice, de la „libertatea uimirii” la călăuzele născute din labirint. Dar poetul continuă aventura între carnaval şi mască, tocmai pentru a nu se supune convenţiei. S-a dăruit definitiv, într-un fel unic, misterului, dar şi unei realităţi salvate de conjuraţia ideilor. Aşa l-am aflat pe drumul lui, spre Emausul rostirii, cei preocupaţi de hermeneutica aproapelui, ca fiind un poet „alert, condensat, mistic peste măsura agreată de congeneri şi lucid fără a fi docil realului, ortodoxist de formulă update, poet al nobleţei chiar şi atunci când răstoarnă tarabele fascinat de ceremonii somptuoase” (Rita Chirian, o poetă tânără de astăzi).

Aici, pe malul râului Brandywine, cum în cufărul cu cărţi nu am pus şi opera lui Adrian, mă folosesc de fişa făcută de Vasile Spiridon pentru Dicţionarul Academiei Române. Este mărturia unei opere ample – poezie, roman, eseistică, ce marchează cu prisosinţă timpul contemporan al literaturii române. Mi s-a stârnit memoria lecturii cărţilor lui Adrian. Că aşa ne spunea mentorul nostru, Laurenţiu Ulici: citiţi-vă între voi, că numai aşa vă veţi cunoaşte mai bine. Fişa este un portret critic complex, în care se regăseşte pulsul ideilor unui scriitor de referinţă. „Între spirit şi materie, concept şi trăire, sens fiinţial şi sens poetic, senzaţie şi conspect liric, poetul găseşte permanent pentru discursul său un element de echilibru” (V.S).

O dimensiune mai puţin comentată a liricii lui Adrian este cea care stă sub semnul dicţiunii religioase: „Prin acurateţea şi atitudinea trăită, a dizertaţiei versurilor de iubire de Dumnezeul vieţii, relevat, alternează cu o laudatio a puterii şi necontenitelor chipuri şi daruri dumnezeieşti pe adresa omului istoriei” (Geo Vasile). Admirabile sunt pe această temă cărţile despre şi cu părintele Iustin Pârvu. Cel care ne spunea adesea regretatul Laurenţiu Ulici, că nu vom face ceasuri ca elveţienii, dar nimeni nu face cultură românească așa ca noi i-a pus de la început poezia sub semnul valorii, constatând că poetul „a făcut un drum în afara traseului comun generaţiei sale, cu care a pornit la drum”. Adrian i-a purtat recunoştinţă criticului, prea devreme dispărut, socotindu-l un căutător de aur, unul dintre cei care au vânturat cândva pământurile şi orizonturile Americii. El, criticul, îl consulta pe fiecare în parte, dar pe cei grav bolnavi de poezie îi ţinea aproape. Aşa s-a întâmplat şi cu Adrian Alui Gheorghe. Care, în repetate rânduri, aminteşte de povestea poeziei începute în Maramureş, la Sighetu Marmaţiei, şi continuată la Deseşti, unde mentor şi coagulator a fost Laurenţiu. Numai că rabinul din poveste murise, iar spre pădurea unde se desfăşurau de obicei ceremoniile acum se îndreptau doar câţiva neofiţi. Adrian nu uită că la Deseşti a luat Premiul „Nichita Stănescu” pentru poezie, în 1992. De altfel, autorul nostru a fost răsplătit cu premii şi diplome în ţară şi în străinătate.

Adrian este şi un consistent prozator. De la romanul Urma la Luna Zadar, epicul îşi urmează cursul genului. Trece dincolo de graniţele realităţii, acoperind lumea cu imaginaţia poveştilor. Numai că prozatorul constată că şi poveştile închipuite pot coborî în realitate şi atunci începe drama, dacă nu tragedia existenţei. Aşa s-a întâmplat în romanul Urma, despre universul concentraţionar, în care vinovaţii sunt inventaţi tocmai pentru absurdul exerciţiu al suferinţei.

Nu pot trece peste corespondenţa între Aurel Dumitraşcu şi Adrian Alui Gheorghe, purtată pe parcursul unui deceniu. Sunt mărturisiri tulburătoare despre frământările a doi tineri poeţi, care erau în căutarea şi cunoaşterea literaturii ca pe „o altă formă de comunicare, ca o soluţie împotriva singurătăţii înainte de a fi una împotriva morţii”. Mă întreb, alături de Ana Blandiana, cum ar fi arătat posteritatea lui Aurel Dumitraşcu fără devotamentul prietenului său, de fapt erau doi eroi de roman epistolar dăruit literaturii române.

Încă din perioada de început a prieteniei noastre, Adrian avea o vădită nelinişte, dorind să aşeze lumea cum ar fi trebuit să fie. Eseistica lui este tocmai o pledoarie ascuţită pentru nevoia de libertate şi cultură. A vorbit în repetate rânduri despre prestigiul scriitorului român în vremea de astăzi, despre planul de supunere a culturii şi de sufocare a libertăţii. A tras semnale de alarmă, constatând pierderea identităţii culturale. Scrie eseistul: „Şi în vreme de criză, primul lucru pe care trebuie să-l tăiem dintre priorităţi este visul. Sau cultura. Tăiem banii pentru cărţi, pentru spectacole, pentru muzică, pentru pictură. Să ne întoarcem în peşteră, că e criză. Să ne sfâşiem unii pe alţii, că e criză. Să ne spălăm creierele, că e criză. Să ne dispreţuim istoria, că e criză. Să ne fie ruşine că suntem normali, că e criză”.

În politică a intrat tot la îndemnul lui Laurenţiu Ulici, dar s-a convins repede de cuvintele maestrului: „La noi proştii nu sunt prea mulţi, dar sunt prea sus!”. El însuşi a avut parte de şmecheria mediocrilor, care i-au sfidat valoarea şi temeinicia muncii pe tărâm cultural. Cu ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler, cu demnitatea de cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ, a fost demis de la conducerea Bibliotecii Judeţene, prin implicarea politicului. Adrian a câştigat în instanţă, dar, între timp, postul a fost ocupat prin concurs.

Acest text l-am scris în preajma Hanului lui A.E. Poe. Se zice că marele poet ar fi întârziat sub acoperişul hanului până spre miezul nopţii. Cineva l-a supărat atât de tare, încât a plecat. Dar a lăsat în urmă un blestem. Nu a durat mult şi hanul era în flăcări. Se vede că şi atunci, ca acum, cuvintele provoacă incendii. Aşa mi-am amintit că Adrian a scris ca un critic avizat despre Andrei Codrescu, despre „experienţa americană a unui scriitor care trage origini româneşti după el, convins că nu se poate îndepărta de spaţiul natal”. Andrei Codrescu face demonstraţia că un european nu poate înţelege mai bine sufletul american decât intrând pe teritoriul poeziei. Nu uit că am început acest text sub semnul căutării unui drum mai prielnic pentru a-l descoperi, convenţional, pe Adrian Alui Gheorghe. Chiar am propus o întâlnire peste mări şi ţări. La poalele cerului, pe o masă rotilată, stau două cupe. După un ritual al prieteniei, eu îi închin prietenului Adrian să trăiască cu toată lumea bună din preajmă. Cei șaizeci de ani, rotunjiţi în 6 iulie, stau mărturia devenirii unei personalităţi. A scris poezie, proză, eseu. Fapte mari. Dar nu a uitat un lucru de preţ pentru om: miraculoasa prietenie, care, dacă e curată ca ploaia de iulie, stă alături de viaţă. Când scriam aceste rânduri, pe tărâm american, ştiam că Adrian are cufărul la uşă, spre a pleca la Praga, într-o cuvenită misiune culturală. Merită, deoarece Adrian a lucrat temeinic şi sub semnul duratei la arhitectura operei sale. Este rezistentă precum zidurile Cetăţii Neamţului. (Gheorghe PÂRJA, iunie 2018, Wilmington, SUA)    

 

 

Ostap (Adrian Alui Gheorghe), nr. 7-8 (182-183), iulie-august 2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

Adrian ALUI GHEORGHE

OSTAP

„Şi cele şapte spice seci au mâncat

pe cele şapte spice grase şi pline.”

 

          Facerea

Ostap s-a născut mâncând. Da, chiar aşa. Când l-au scos din pântecele mamei lui tocmai înfulecase placenta şi, cu gingiile înroşite de sânge, şi-a rupt el singur cordonul ombilical, pe care l-a înghiţit pe nerăsuflate.

          Doctorul mamoş s-a minunat de aşa făt, l-a cântărit în palme, l-a plesnit peste fund, peste spate, ca să îi pornească respiraţia, după care l-a arătat mamei care stătea cu ochii înlăcrimaţi, speriată, parcă neştiind ce i se întâmplă. Că înfulecase placenta? În tratatele de specialitate nu scria nimic despre aşa ceva, încât doctorul mamoş rămase cu un semn de întrebare. În jurnalul său profesional, doctorul mamoș a notat cu litere mici: „De verificat dacă se poate dezvolta un făt fără să fie nutrit de placentă. Astăzi am avut un caz de absenţă a placentei. De sunat profesorul...”. A adăugat trei semne de exclamare, după care a uitat de situaţie. Au apărut, între timp, altele.    

          Tatăl lui Ostap, care se numea Ostap, le-a făcut o primire regească acasă. Bunicul Ostap s-a bucurat şi el. Bunica Stana s-a bucurat şi ea. Rudele, numeroase, au primit cu mare veselie naşterea lui Ostap. Vecinii au chiuit. Toată lumea îl aştepta, toţi păreau că s-au născut cu ceva ani mai devreme ca să îi încălzească, să îi pregătească locul în lume.

          Dar foamea cu care l-a scăpat Dumnezeu în lume a continuat să îl macine pe micul Ostap. Abia născut, a început să tragă din sânul mamei sale cu atâta forţă, încât în şapte zile a reuşit să o soarbă complet. Din femeia zdravănă care era Stana, fiica Stanei şi a lui Ostap, în şapte zile nu a mai rămas nimic. Dar nimic, nicio firimitură. Tatăl Ostap a fost extrem de îndurerat, o iubea pe Stana, dar pe micuţul Ostap îl iubea şi mai mult, aşa că a oftat ce a oftat, după care s-a întrebat ce e de făcut. Pentru că Ostap cel mic urla ca din gură de şarpe. Îi era foame.

          Ostap tatăl s-a uitat în jur, a ieşit pe strada mare şi până seara a adus o nouă mamă lui Ostap cel mic. Se numea Agripina, era o femeie frumoasă, trupeşă, care îl iubea în secret pe Ostap tatăl, de mai mulţi ani, acum găsise cu cale să i-o arate. Tatăl Ostap i l-a încredinţat pe pruncul Ostap, după care el a plecat cu ceva treburi în afara oraşului. Numai că în cinci zile micul Ostap a supt-o fără milă pe Agripina, când s-a întors Ostap tatăl de la treburile lui, din femeia trupeşă şi frumoasă mai rămăsese doar un ambalaj de piele, ca o pungă fără nicio valoare. Ostap tatăl a luat ce mai rămăsese din Agripina, s-a dus la părinţii acesteia şi le-a aruncat bucata de piele la picioare, spunându-le supărat:          

          – Chiar aşa am ajuns, să îmi daţi de soţie o bucată de piele fără valoare? Oare chiar orb am fost? Oare aţi crezut că nu am mai văzut femeie în viaţa mea?

          Părinţii Agripinei s-au supărat foarte tare, dar nu au avut ce să mai zică. Au recunoscut în punga de piele fără nicio noimă pe fiica lor: după miros, după gust, după ce le-au indicat al şaselea și al șaptelea simţ, simțul matern și simțul patern adică.

A doua zi, Ostap tatăl a adus altă mamă lui Ostap cel mic, care se întremase între timp, gângurea, îşi sugea periculos degetele, încât tatălui Ostap, bunicului Ostap, bunicii Stana le era frică să nu şi le înfulece. Mama nouă se numea Fraga, era o ţigancă frumoasă, după ea, în tinereţe, oftase mulţi ani Ostap tatăl, fără nicio speranţă. Numai că Fraga rămăsese văduvă de curând, aşa că avansurile lui Ostap nu au rămas fără rezultat. Ostap cel mic tare s-a mai bucurat când a văzut-o pe Fraga, Fraga s-a bucurat când a văzut aşa copil frumos şi zglobiu. Numai că în două săptămâni din Fraga nu au mai rămas decât nişte oscioare ambalate într-o bucată neînsemnată de piele şi care pe deasupra mai şi zornăiau. Ostap cel mic o supsese de tot, cu patimă, foamea creştea odată cu el. 

          Poate că au fost doar nişte întâmplări nefericite, spuse tatăl Ostap care asculta îngrozit zbieretele micului Ostap, care se prăpădea de foame. Aşa că tatăl merse din nou în oraş, de unde se întoarse cu o mamă nouă pentru micul Ostap. Nevasta cea nouă se numea Margareta, era o florăreasă vrednică, poloneză de origine, ciupită de vărsat, dar care avea un glăscior cu care cânta de topea şi pietrele. Margareta îi plăcu lui Ostap din prima clipă, femeia îi cântă cu vocea sa caldă, armoniosă, un cântec de leagăn, încât copilul adormi. Vai ce se mai bucurară bunicul Ostap, tatăl Ostap şi bunica Stana când îl văzură pe pruncul Ostap adormit cu un zâmbet întins pe toată faţa. Dar lucrurile nu evoluară aşa cum crezură toţi, în trei săptămâni trupeşa Margareta mai era de recunoscut doar după petele de vărsat de pe faţă, de cântat nu mai cânta, că nu mai avea pic de suflu, Ostap cel mic o supsese cu tot cu cântecele minunate pe care le ştiuse femeia. Margareta era ca o privighetoare înfulecată de pisică. Mai rămăsese doar amintirea cântecelor greu de uitat.

          Ostap tatăl insistă să mai caute mame pentru pruncul Ostap, dar după ce mai încercă vreo câteva variante cu acelaşi rezultat, căzu pe gânduri vreme de trei zile şi trei nopţi. Au fost zile grele pentru tatăl Ostap, care, dincolo de furnicarul zumzăitor al gândurilor, trebui să suporte zbieretele pruncului Ostap. Ultimele mame aduse pentru Ostap pruncul fuseseră Petra, Teodora şi Elisabeta, numai că foamea acestuia le secătuise ca pe nimic. Lumea în jur începu să vorbească. Autorităţile dădeau târcoale pe la poarta lui Ostap, întrebând una şi alta, ca să afle ce se întâmplă dincolo de gard. Dar când auzeau zbieretele lui Ostap cel mic îşi înfundau urechile şi îşi căutau de treabă.

          Bunicul Ostap, tatăl Ostap şi bunica Stana s-au adunat în cerdacul casei, cu pruncul Ostap în faţă, care avea deja câteva luni şi începuse să se ia la trântă cu animalele din curte. Dobora caii, vacile, măgarii, caprele, ţapii şi porcii, avea o forţă apreciabilă. Mai mult, începuse să le înfulece, pe ascuns, atunci când scăpa de sub supraveghere. Cârdul de gâşte a fost înjumătăţit în câteva săptămâni, câţiva porci dispărură fără urmă, dintr-un cal mai rămăsese nechezatul, iar mândria curţii, fazanii, au lăsat în urmă doar câteva pene viu colorate. Bunica Stana îşi ţinea şorţul la gură şi suspina continuu, suspinele o săgetau în inimă ca într-o ţintă îndelung ochită. Bunicul Ostap se reapucase de fumat, îşi răsucea tutunul în foiţă în timp ce căuta nori pe cer, în care să citească răspunsuri la întrebările care îi furnicau mintea. Tatăl Ostap se golise de orice înţeles al lumii din jur.   

          Situaţia nu mai poate merge aşa, a concluzionat tatăl Ostap. Bunicul Ostap, care făcuse câteva războaie pe lumea asta, recunoscu că situaţia este cu totul nouă pentru el şi că nici ruşii, nici turcii, nici americanii, nici tătarii, nici hunii, nici goţii nu aveau comportamentul micului Ostap. Bunica Stana continua să îşi şteargă ochii uscaţi cu colţul şorţului.

          – O să îl ducem în pădure, decise tatăl Ostap.

          – În pădure?, întrebă bunicul Ostap.

          – Dar ce o să facă el în pădure?, întrebă bunica Stana.

          – Da, în pădure!, apăsă pe cuvinte tatăl Ostap.

          – Dar sunt o mulţime de pericole în pădure, suspină bunicul Ostap.

          – În pădure sunt şoareci, spuse bunica Stana, care se temea îngrozitor de şoareci.        

Era dimineaţă, roua se întărise pe frunze şi flori, în momentul în care au ajuns cu Ostap în pădure.

          Ostap cel mic mesteca un boboc de rață, pe care îl culesese de pe drum. Bunica Stana mesteca un nod din gât, care o sufoca. Bunicul Ostap povestea cum a câștigat el singur un război pe care tot el îl provocase. Se sufoca povestind. Micul Ostap s-a oprit din mestecat, ca şi cum ar fi vrut să audă continuarea poveştii, numai că bunicul Ostap uitase cu cine se luptase, aşa că nimeni nu îl mai luă în seamă. Tatăl Ostap era încruntat, hotărât.

          Au oprit în prima poiană, au măsurat, au cântărit şi au ajuns la concluzia că nu era locul potrivit. Au oprit în a doua poiană, au studiat locul, au analizat pericolele şi au mers mai departe. În a treia poiană micul Ostap începu să alerge după fluturi, păsări, iepuri, veveriţe, pisici sălbatice, vulpi. Era fericit. Aşa că au decis să îl lase aici. Tatăl Ostap era încruntat, hotărât. Bunicul Ostap îşi adusese aminte cu cine se luptase, dar uitase pentru ce. Bunica Stana plânse gândindu-se că în poiană sunt şi şoareci, deşi nu văzuse niciunul. Tatăl Ostap era tot încruntat şi chiar mai hotărât. Bunicul Ostap era bucuros că îşi amintise între timp cu cine și pentru ce luptase, dar acum uitase unde. Bunica Stana încropi din şorţul ei o boneţică, pe care i-o puse pe cap micului Ostap, să nu îl ardă soarele. Era nostim. Micul Ostap reuşise să scoată din pământ un viezure şi acum îl jupuia. În timp ce viezurele încă mai chiţcăia, micul Ostap chiui bucuros. Îi plăcea în pădure.

          Tatăl Ostap, bunicul Ostap şi bunica Stana au decis să se întoarcă acasă. Le era şi foame, şi sete. Micul Ostap nici nu îi băgă în seamă când ei se îndepărtară, el descoperise între timp un cuib de şerpi de apă, din care făcu laţuri cu care voia să prindă veveriţe. Laţurile îi ieşeau foarte bine.

          Tatăl Ostap se uită o dată înapoi şi îl văzu pe micul Ostap căţărat într-un corcoduş sălbatic. Bunicul Ostap se uită de două ori înapoi. Prima dată îl văzu pe micul Ostap coborând dintr-un corcoduş, zgâriat pe faţă, dar cu o vulpiţă în mână, pe care o învârtea ca pe o sfârlează. A doua oară când se uită îl văzu pe micul Ostap cu palma deasupra frunţii privind cerul, căutând niscai păsări. Bunica Stana se uită de trei ori înapoi. Prima oară îl văzu pe micul Ostap culegând rândunici din zbor. A doua oară îl văzu zgâlţâind un copac, ca să scuture fagurii unui roi de albine sălbatice. Iar a treia oară îl văzu cum stătea încruntat, speriat parcă, privind după ei cu oarecare surprindere, dar învârtind în aer, ca pe o elice, o acvilă țipătoare. Dar dacă văzuse vreun şoarece?, se gândi panicată femeia. Fiindcă acvilele țipătoare se hrănesc cu șoareci.

          Dispariţia micului Ostap nu a trecut neobservată, dar nici nu stârni mare îngrijorare. Vecinii se bucurară într-un fel, nu mai aveau grija păsărilor, a animalelor de curte, nu mai auzeau zbieretele lui Ostap. Primarul şi primăria nici nu se sinchisiră de dispariţia lui Ostap, era prea mic ca să le plătească impozite, aşa că nu pierdeau nimic dacă nu mai urla ca să deranjeze pe cei care erau buni contribuabili.

          Tatăl Ostap se uita spre pădure dimineaţa şi seara cu speranţa că de acolo va apărea fiul său Ostap vindecat de boala cu care se născuse. Bunicul Ostap se uita spre pădure la amiază şi la miezul nopţii, necăjit că nu avea şi el alături pe micul Ostap să îi povestească despre un război despre care îşi adusese aminte şi pe care îl cîştigase cu palmele goale. Deși, de data asta, nu își mai amintea cine îi fuseseră dușmanii. Plus că nu își mai amintea nici pentru ce se luptase. Bunica Stana se uita spre pădure ori de câte ori avea prilejul, înspăimântată că micul Ostap ar fi putut să întâlnească vreun şoarece, fapt care i-ar fi afectat profund sensibilitatea.

Timpul trecea cu viteza trenului prin gară. Oprea o clipă, lua ce găsea pe acolo, după care dispărea după colţ. Așa îl luase și pe Ostap și îl dusese în pădure.

          Vecinii au uitat primii de Ostap. Tatăl Ostap se uita spre pădure cam o dată la o săptămână, deşi nu mai aştepta nimic. Bunicul Ostap se uita spre pădure cam o dată la trei săptămâni, dar uitase de ce trebuia să privească într-acolo. Bunica Stana se uita spre pădure pentru că așa trebuie să se uite o bunică, în zare. O bunică așteaptă întotdeauna ceva.

          La o vreme, poate să fi trecut jumătate de an de la abandonarea lui Ostap cel mic în pădure, cineva a adus vestea că în pădure nu mai cântă nicio pasăre. Cum adică să nu mai cânte nicio pasăre? Ce pădure e aceea în care nu cântă nicio pasăre? În plus cineva aduse vestea că îl văzuse pe micul Ostap care între timp se făcuse mare, mare.

          – Cum arată?, întrebă tatăl Ostap.

          – Cum arată?, întrebă bunicul Ostap.

          – Cum arată?, întrebă bunica Stana.                  

          – Cum să arate?, răspunse cel care pretindea că îl văzuse. E leit Ostap, numai că e mai mare. E îmbrăcat în piei de animal, are pene în păr, e plin de sânge la gură.

          – I-a crescut barbă?

          – Nu, nu i-a crescut barbă.

          – Apoi altcineva aduse vestea că în pădure nu mai sunt iepuri, vulpi, veverițe, pisici sălbatice, lupi, urși, râși, şerpi. Îi înfulecase pe toți Ostap.

          – Dar viezuri?, întrebă cineva.

          – Nici viezuri, îi răspunse cel care adusese vestea.

          – Dar şoareci?, întrebă bunica Stana.

          – Nici şoareci, răspunse acelaşi.

          – Dacă nu mai sunt şoareci, atunci e bine, conchise bunica Stana.

          Lucrurile evoluau după logica lor proprie, numai că într-o zi Betina și-a pierdut iedul. Era iedul pe care îl salvase de la sacrificiu, tatăl său voia să îl facă ostropel, după o reţetă numai a lui. Dar a cedat rugăminţilor Betinei şi nu a mai pregătit ostropelul promis.

          Dimineaţa Betina a ieşit cu iedul până la marginea pădurii, aici ea s-a apucat să adune un roi de albine care rătăcise de la cuib. Albinele zbârnâiau ca nişte săgeţi eliberate din arc, care nu îşi găseau ţinta. Probabil că iedul se speriase de albine şi a fugit în pădure.

          Până seara Betina l-a strigat, l-a aşteptat. Nimic. Seara, acasă, după ce a povestit, cu lacrimi în ochi, ce păţise, mama Betina, tatăl Filip, fraţii Matei şi Iulius au spus într-un glas: Ostap!

          – Doamne, dacă e Ostap, atunci e de rău!, a spus mama Betina.

          A doua zi, Betina a plecat în pădure să îl caute pe Ostap.

          Deşi mama ei i-a spus: Sub nicio formă să nu intri în pădure. Ostap mănâncă tot ce intră în pădure. O să îţi facem rost de alt ied.

          Dar Ostap nu mănâncă oameni, aşa spune toată lumea. Dar dacă s-au terminat celelalte animale din pădure, dacă s-au terminat păsările de pe cer şi peştii din ape, Ostap se apucă să mănânce oameni. E logic. Nu are încotro. Oricine, în situaţia lui, ar face la fel. Numai că Betina nu voia să se pună în situaţia lui Ostap.

          Următoarea zi Betina a intrat în pădure. Îi era oarecum teamă, deşi ea nu prea credea povestea cu Ostap. I se părea că toată lumea exagerează numai ca să îşi justifice spaimele, fricile, laşităţile.

          – Ostaaaaap! Ostaaaaap! Ostaaaap!, a început să strige Betina.

          ... staaaaaap! ... staaaaaaaaap! ... staaaaaap!, venea îndărăt ecoul.

          – Unde eşti Ostaaaap?, întreba Betina.

          ... staaaaap?, îi răspundea ecoul.

          Chiar îi plăcea acest joc, cu sunete. Ecoul intrase şi el în joc. Şi tot strigând, conversând cu ecoul, îl văzu dintr-o dată pe Ostap. Acesta se juca cu un roi de muşte, le zgândărea, în timp ce ele, provocate, îi intrau în ochi, în urechi. Era vizibil că şi muştelor le plăcea jocul, probabil că îl mai jucaseră. Betina rămase cu ochii măriţi de surpriză, privind această joacă.

          – Tu eşti Ostap, cel care a supt până la ultima picătură pe mama sa Stana, apoi pe Agripina, pe Fraga, pe Margareta, pe Petra, pe Teodora şi pe  Elisabeta? 

          – Nu îmi amintesc, spuse Ostap. Eram prea mic. Am mai auzit asta, spusă de unul, de altul, dar cred că lumea exagerează.

          Muştele erau iritate de dialogul care le întrerupsese jocul. De asta câteva îi dădură ocol Betinei, să vadă dacă și ea era dispusă să intre în joc. Betina însă le plesni cu palma în aer, lucru care displăcu muştelor, care intrară ca nişte avioane în picaj până spre urechile Betinei, bâzâind ameninţător.

          – Hai, alungă muştele astea, că vreau să te întreb ceva.

          Ostap le făcu câteva gesturi cu palma şi muştele se lăsară pe crengile unui copac. Zumzăiau, erau enervate de întreruperea jocului.         

          – Ce vrei să mă întrebi?

          – Dacă nu ai văzut un ied, iedul meu. Ieri am venit cu el până aici, la marginea pădurii şi el a intrat în pădure, probabil că a fost ispitit de florile de fragi, îi plac foarte mult.

          – Nu, nu am văzut niciun ied.

          – Poate că l-ai mâncat? Aşa au zis mama, tata şi fraţii mei, Iulius şi Matei. Că sigur l-ai hăpăit tu.

          – Nu, nu îmi amintesc ca în ultimile zile să fi înghiţit vreun ied.           

          – Cum arată?

          – Ca orice ied. E alb cu pete negre pe bot şi pe piciorul drept din faţă. Are ochii mari şi frumoşi, cu care te priveşte drept în faţă. Dacă îi vezi privirea, nu ai cum să-l mănânci, te dezarmează. De asta şi eu cred că nu puteai să îl mănânci. Dar te rog un lucru, numai tu poţi să îl cauţi, să îl găseşti. Ostap, poate că ai avut şi tu în viaţa asta un ied, la care ai ţinut. Sau un mânz. Sau o ciocârlie. Sau un vultur pleşuv. Ştii ce înseamnă să te ataşezi de un animăluţ. Te rog, Ostap.

          Ostap ar fi vrut să îi spună că el nu a ţinut niciodată la niciun animăluţ, dar nu mai apucă. Muştele l-au înconjurat iarăşi, ca într-un nor, intrându-i în ochi, în urechi, în gură chiar.

          Betina nu a suflat o vorbă acasă despre întâlnirea cu Ostap. Mama Betina a anunțat-o la cină că îi va face rost de un alt ied, deja a vorbit cu cineva, situaţia se rezolvă. Tata Filip a spus că şi el a vorbit cu cineva de la grădina zoologică şi îi va aduce un ied gata dresat. Fraţii Matei şi Iulius au anunţat-o că şi ei au vorbit cu nişte prieteni şi că vor face rost de un ied, mult mai simpatic decât cel pierdut. Numai că Betina a spus că nu vrea cu niciun preț alt ied, ea îşi doreşte iedul ei înapoi şi că nu va avea tihnă până nu îl va găsi.

          – Dacă a intrat în mâna și în gura lui Ostap, bietul tău ied este hăpăit cu siguranță, îi spuse tatăl Filip.

          – Nu, Ostap nu putea face aşa ceva! Voi nu îl cunoașteți pe Ostap, eu nu cred că ar putea să înghită tot, tot așa cum se vorbește.

          – Dar cine îl cunoaște pe Ostap? Nici tatăl lui, nici bunica lui, nici bunicul lui. Și ei sunt îngroziţi de aşa fiinţă...!, spuse mama Betina.

          Betina a mers din nou în pădure, a doua zi.

          – Ostaaap ...!, a strigat ea.

          ... haaaap!, a răspuns ecoul.

          ... hap ... haaaaaap!, a răspuns din nou ecoul.

          Ostap a apărut de undeva din nişte stufărişuri de mure şi aluni fragezi, pe umăr ţinea un arici care îi scurma în ureche.

          – Să ştii că nu am găsit niciun ied în partea asta de pădure.

          – Am întrebat şi peştii din heleşteu, dacă nu au văzut un ied care să fi venit să bea apă. Şi nu, nu au văzut. Mai spune-mi ceva despre iedul tău.

          – Când era fericit sărea pe copitele din spate, îngenunchind cu cele din faţă, după care se ridica şi repeta mişcarea în sens invers. Ai prins figura?

          – A-ha!

Betina trecea aproape zilnic prin pădure, unde îl întâlnea pe Ostap.

          Acesta îşi continua cercetările, dar fără succes: iedul parcă intrase în pământ.

          – E adevărat că tu ai mâncat toate păsările din pădure? Şi toate vulpile şi toţi iepurii şi toţi şerpii...?, îl întrebă Betina.

          – Nu-i adevărat, se înţelege. Dar să ştii că toată lumea este un imens tub digestiv. Nu este piatră, nu este fir de praf, nu este strop de apă care să nu fi trecut prin acest stomac uriaș care mestecă, mestecă.

          – E posibil să ai dreptate, dacă e să mă gândesc bine, căzu Betina pe gânduri. Şi eu am observat că oamenii caută toată ziua numai să înfulece. Nu le stau gurile, cum nu stă apa în loc.

          În altă zi.

          – Uite la ce m-am gândit eu. Atâta vreme cât lucrurile se desfăşoară unul după altul, într-o ordine, aşa cum vin anotimpurile, de exemplu, încă mai suntem copii. Din momentul în care lucrurile vin laolaltă, aglomerând o viaţă şi aşa destul de alandala, ei, din momentul acela omul îmbătrâneşte, intră în panică. 

          – Deşi nu pot să te urmăresc, îmi place ce zici. Ai gândit tu asta?, întrebă Betina.

          – Într-un fel, da. Deşi am citit pe feţele oamenilor. Toţi oamenii exprimă acest lucru, dacă îi analizezi. Oamenii pot fi citiţi, aşa cum citeşti cărţile.

          – A-ha!

          – Dar de unde știi tu toate lucrurile acestea?

          – Stau ascuns între crengile cireşului sălbatic şi îi privesc pe oameni. Stau între crengile arţarului şi privesc lupii. Şi trag nişte concluzii.

          – A-ha!

          – Uite, îi spuse Betina, în altă zi, noi ne jucăm deseori de-a timpul, închipuieşte-ţi.

          – Şi cum e jocul ăsta?

          – E simplu, chinezii l-au inventat. Adică iei o oră şi o împarţi în treizeci de părţi, apoi iei fiecare minut şi îl împarţi în treizeci de părţi şi apoi fiecare secundă şi o împarţi, la rândul ei, în treizeci de părţi. Şi începi să trăieşti acest timp, multiplicat de treizeci de ori, senzaţia e că ai intrat deja în infinit. Poţi să mergi şi mai departe, să iei fiecare miime de secundă şi s-o împarţi în treizeci de părţi. Dar aici se trece deja la rafinamente. Ai înţeles jocul?

          – Oarecum.

          – Toți oamenii pot să facă minuni. Da, absolut toți oamenii pot să facă minuni, spuse Ostap.

          – Minuni minuni...?

          – Da, minuni. Numai că nu toți cred că pot să facă, aceștia sunt primii care le ratează. Alții le fac, dar nu îşi dau seama, trec peste ele cu uşurinţă, le neglijează. Alţii le fac, conştientizează, dar vor să facă altele şi mai mari, de aici şi lipsa lor de atenţie pentru ceea ce fac. Alţii fac minuni, dar le ascund celorlalţi, nu vor să îi întărâte. Nu toţi din jur acceptă ca vecinul lor să aibă calităţi care nu pot fi înseriate.

          – Eu pot să fac minuni, de exemplu?         

          – Sigur că da, chiar acum! Totul e să crezi că poţi şi apoi să vrei să poţi.

          – De unde ştii lucrurile acestea?

          – Îmi vin de nu ştiu unde. Dintr-un univers pe care îl stăpânesc, intru într-un univers care mă stăpâneşte. E tot o minune, nu e aşa?  

          – Aşa e. Nu are cum să fie altfel.

          Bun, deci, îşi spuse într-o dimineaţă Betina. Au trecut şase săptămâni şi nu am găsit iedul. Ostap l-a căutat peste tot, aşa spune, dar e posibil să-l fi hăpăit chiar el şi acum nu ştie pe unde să scoată cămaşa, mă poartă cu vorba. Cu Ostap am epuizat cam toate subiectele de discuţie, îl văd din ce în ce mai taciturn, se uită în ochii mei şi nu spune nimic ore în şir. Multe din lucrurile pe care mi le spune sunt incoerente, unele sunt de-a dreptul fără noimă. Sau sunt chiar stupide. În plus, Ostap miroase a animal de pădure, a câine ud. Şi vorba lui Ostap: „Viaţa asta e pustie, / Mai trăieşte ce-i răpus, / Noi iubim numai ce pierdem,/ Ce s-a dus, s-a dus!”. E un cântec pe care el l-a auzit spus de un vânător ocazional de licorne. Mama Betina e nefericită că nu găseşte pentru mine un ied la fel de năstruşnic, precum cel pe care l-am pierdut în pădure. Dar când uită de nefericirea asta se comportă ca şi cum iedul meu nu ar fi existat. Tata Filip a şi uitat de ied, are alte probleme. Matei şi Iulius nici nu mai deschid subiectul iedului, când le mai spun eu ceva în legătură cu asta schimbă vorba. În consecinţă, nu mai merg la pădure, începând de astăzi.

          Din ziua în care Betina a hotărât să nu mai meargă la pădure, Ostap a fost văzut ieşind din pădure şi apropiindu-se tot mai mult de oraş. O zi, două, trei. Apoi se întoarse acasă, ca şi cum nimic nu se întâmplase.

          – V-am spus eu că se întoarce, zise poştaşul care împânzi vestea.

          Bunica Stana plânse, ca orice bunică. Bunicul Ostap îşi aminti unde, de ce şi cu cine luptase în război, dar nu îşi mai amintea când. Tatăl Ostap îşi plesni fiul peste spate, ca şi cum ar fi evaluat o marfă de calitate. Era mândru. Dar Ostap intrase în oraş cu un ied în braţe. Era iedul pierdut de Betina. Iedul crescuse între timp, se făcuse un ţap în toată regula. Barba rară îi flutura în vânt, semăna cu un cantor de la biserică. Puteai să îl recunoşti pe vechiul ied doar după petele negre de pe piciorul drept şi de pe bot, dar care de acum se făcură mai mult cenuşii. Şi ochii negri se făcură galbeni. Mai mult, odată eliberat din braţe se urca în pomi şi mânca mugurii şi frunzele. Şi fructele. Înfuleca precum Ostap odinioară. Nimeni nu avea nevoie de aşa creatură, de asta toată lumea îl alunga cu beţe, cu strigăte furioase, când îl vedea. Ostap ajunse cu iedul în braţe până la casa Betinei. Voia să îi facă o surpriză. Dar Betina a plecat în lume ca să citească pe chipurile oamenilor poveştile lor trăite sau nu, i-a spus mama Betina. Dar Betina a plecat în lume ca să facă minuni, i-a spus tatăl Filip. Pentru că ea susţine că toţi oamenii fac minuni, dar nu îşi dau seama. Dar Betina a plecat în lume ca să demonstreze că universul e un uriaş tub digestiv care fărâmiţează continuu materia, îi spuseră fraţii Matei şi Iulius.

          – Şi iedul...?, întrebă Ostap arătând spre ţapul care se zbătea să îi scape din braţe.

          – Ei, iedul nu mai trebuie nimănui. Deja e mare, behăie îngrozitor de urât. Plus că strică tot ce îi iese în cale. Şi nu avem nicio certitudine că e acelaşi ied, care aparţinuse Betinei, a replicat Matei.

          Ostap a lăsat iedul din braţe ca pe un trofeu inutil. 

 

(Din volumul de proză scurtă Zugzwang sau Strada cu o singură ieşire, în curs de apariţie la Editura Polirom)

Limbajul viu al luminii interioare în poezia... (Gheorghe Manolache), nr.7-8)182-183),iul.-aug.2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

Gheorghe MANOLACHE

LIMBAJUL VIU AL LUMINII INTERIOARE

ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ, BRITANICĂ ȘI AMERICANĂ

 

Studiul intitulat Limbajul viu al luminii interioare în poezia românească, britanică și americană, scris de Clementina Mihăilescu și publicat la Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, se bazează pe interpretarea de texte literare din pespectiva stilistico-cognitivă, perspectivă dublată de câteva teorii sociopsihologice menite să acopere o anumită realitate – „un anume adevăr de imaginație” – în terminologie bachelardiană.

Dată fiind dimensiunea sociopsihologică și cognitiv-stilistică a operelor literare analizate, Clementina Mihăilescu ne propune o bogată și variată grilă interdisciplinară pornind de la afirmația lui Lakoff că „aspectele imaginative ale rațiunii metafora, metonimia și imaginile mentale sunt mai degrabă centrale rațiunii decât anexe ale literalului”. O astfel de aserțiune interferează organic cu teoria lui T. S. Eliot referitoare la muzicalitatea textului poetic, cu teoria arhetipală a lui Jung, cu perspectiva fenomenologică a lui Bachelard, cu teoria constructelor personale a lui Kelly și, nu în ultimă instanță, cu constructele retorice aristotelice clasice de Logos, Patos și Etos, toate considerate a fi oglinda adevărului viu de imaginație surprins în diferitele opere literare.

O grilă atât de variată și totuși unitară de interpretare a stat la baza unui studiu extrem de serios, dar și extrem de sensibil și de nuanțat, cu puncte de vedere prețioase asupra naturii profunde a scriitorilor analizați din perspectiva aducerii la suprafață și a evidențierii „virtuților directe” ale imaginilor poetice comentate.

Capitolul intitulat Metafora sunetului în poezia lui Iris Murdoch, Anne Szumigalski, George Precup și John Berryman, în strânsă legătură cu afirmația lui Nist legată de „ontologia stilului”, care, în opinia sa, este legat de majoritatea nivelelor structurii estetice, se bazează pe identificarea „stratului sonor, a stratului semantic și a stratului calităților metafizice”, în primul rând, în poeziile Ianuarie și Decembrie aparținând lui Iris Murdoch, poezii cuprinse în volumul Anul păsărilor (Year of Birds), tradus chiar de autoarea articolului.

De remarcat concluzia interesantă a autoarei legată de progresia ontologică a „stilului murdochian”, care se desprinde din identificarea modelelor alternative fonologice, morfologice și semantice care au fost analizate și din perspectiva opțiunilor estetice ale poetesei, numite în mod elevat „întruparea imaginativă progresivă a esteticii sale de viață”.

Validăm modul în care autoarea a reușit să demonstreze cât de valoroasă este analizarea din perspectiva stilistico-cognitivă a poeziei Ianuarie, structurată în jurul imaginii pescărușilor. Asocierea modelului sonor redat prin sunetul „i”, care, prin repetiție, sugerează sunetul pescărușilor, a fost magnific interpretată de autoare ca expresie a infinitului întrupat în cuvânt, infinit care ni se dezvăluie mai ales prin cuvântul „cer”. Dimensiunea spațială și temporală sugerată de acest cuvânt își adâncește semnificația prin repetare. Distanțarea lor creează un efect stilistic deosebit, observa autoarea, prin schimbarea accentului; rezultatul este remarcabil, căci atmosfera nu „se cristalizează doar în jurul purității, ci în jurul dorului de eternitate”.

Conceptul de „dramatism al limitei”, împrumutat de la Gabriel Liiceanu, contracarat de „morfologia miracolului”, a renașterii spirituale din poezia Decembrie, a condus-o pe autoarea studiului spre articularea convingerii că poezia lui Murdoch, asemenea romanelor sale, este structurată pe filosofia mobilității, a transcendentului care coboară, realizată prin imaginea lui Isus Hristos, care coboară în cotidian pentru a ne vindeca în plan moral și pentru a ne ierta.

Originalitatea demersului hermeneutic întreprins de autoare se degajă din sesizarea întrepătrunderii sunetului și a sensului menit să îmbogățească percepția cititorilor legată de decodificarea textului prin punerea în lumină a subtilităților aranjamentelor fono-prosodice, a efectelor muzicale și a asociațiilor cognitive neașteptate ce rezultă din arhitectura textului.

Pe de altă parte, poezia canadiencei Anne Szumigalski, al cărei sens se degajă din variatele structuri fonologice inserate în imagini intuitive deosebit de originale, au atras aprecierea din partea autoarei studiului în legătură cu faptul că ea se constituie ca o încercare de recuperare a Logosului poetic originar. Dicotomia aparență-esență, baza iluminării sale intuitive și a discernământului său logic, au fost în mod inspirat analizate pornind de la diferitele conotații semantice ale vocalelor și consoanelor, care, în plan estetic și etic, demonstrează valoarea inestimabilă a cuvintelor.

Poezia lui George Precup focalizată pe evocarea sacrului nu ca „mister înspăimântător, ci ca o lumină neobișnuită” a fost analizată cu aceeași sensibilitate de autoare pornindu-se de la conceptul identitar prezent în poezia intitulată Sinele și prin valorificarea relațiilor calitative dintre real și ideal prezente în poezia Lumina gândită.
Se remarcă subtilitatea, dar și tenacitatea autoarei de a recupera unitatea ontologica a minții și a sufletului prin identificarea conotațiilor semantice ale consoanelor și ale vocalelor, toate sugerând constructul subordonat de „domeniu spiritual elevat”, așa cum se afirmă în finalul capitolului.

Capitolul intitulat Sunetele și ritmurile din poezia Deposedații de John Berryman se distinge prin modul inspirat și nuanțat în care autoarea abordează dinamica personalității acestui poet modern preocupat de „facerea, refacerea și desfacerea sunetului, sensului și eului”. Conceptul lui Coleridge de „imaginație secundară” care se disipează pentru a recrea lumea a fost valorificat de Berryman pentru a crea tipare muzicale disonante, menite să redea tensiunea interioară a poetului, se afirmă în capitol.

Sugestia lui Berryman din Manifestul său în legătură cu fenomenul estetic ce facilitează faptul că ritmurile sufletului sunt susținute de aceleași ritmuri ca și cele corporale a fost valorificat de autoare pentru identificarea și comentarea ritmurilor fizice și psihice din volumul de poezii intitulat Deposedații. Ipoteza lui Ibrăileanu referitoare la faptul că un anumit tipar ritmic sau fonic se potrivește mai bine într-un context decât în altul a funcționat ca o bază de identificare și comentare a celor mai semnificative tipare stilistice care redau cel mai bine anxietatea dureroasă care-l torturează pe poet.

O serie de observații remarcabile făcute de autoare cu privire la unele consoane și la cenzură, ambele anunțând schimbări semantice menite să radicalizeze stările sufletești ale poetului, au fost inserate în comentarii pertinente. Nu ne putem abține să nu remarcăm originalitatea abordării, care derivă din comentariile extensive asupra tiparelor fonologice și prosodice și a implicațiilor lor psihologice profunde, toate demonstrând că sunetul este un mijloc de potențare a sensului și că abordarea cognitiv-stilistică este o manieră extrem de valoroasă pentru înțelegerea problemelor existente în operele literare din perspectiva propusă de autoare, și anume cea de receptor intuitiv și de evaluator logic.

Asa cum afirma Gaston Bachelard, funcția terapeutică a poeziei nu e valabilă doar în cazul „dezarticulărilor și devierilor care țin de competența psihiatriei”, ci ea își descoperă o valabilitate mai largă, adresându-se și omului obișnuit dar condiționat de lectură. În deplină consonanță cu această opinie, Clementina Mihăilescu ne invită, cu fiecare poet analizat din perspectiva relației sunet-sens, și nu numai, să pășim în spațiul poetic respectiv, spațiu în care suntem repuși în legătură nu numai cu natura descrisă de poeți, ci cu propria noastră natură profundă.

Astfel, capitolul focalizat pe poezia lui D. H. Lawrence a fost abordat de autoare, pe de-o parte, din perspectiva simbolismului freudian, și, pe de altă parte, din pespectiva „simbolismului limitei”. Apreciem că originalitatea grilei interdisciplinare valorificate de autoare și aplicate cu curaj și măiestrie pe poezia lui D. H. Lawrence derivă din identificarea tiparelor freudiene și prin decodificarea lor din perspectiva simbolismului limitei.

De remarcat abordarea sistematică și explicativă a conceptului de limită prin punerea în relație a termenului grecesc „peras” (limita), asocierea lui cu conceptul „pero” (depășirea limitei), cu „poros” (modalitatea de depășire) și cu „peiro” (încercarea de depășire). Toate au intrat în ecuație cu distincția stabilită de Liiceanu între „limita asumată” și „limita impusă”, asociate în plan moral și dublate de „voință” și conștiință”.

Afirmația lui Gabriel Liiceanu cu privire la po-sibilitatea de depășire a limitei biologice prin „voință” și „conștiință”, au fost valorificate de autoare, cu multă candoare și măiestrie, în analiza întreprinsă asupra a două poezii aparținând lui Lawrence, și anume We Are Transmitters (Noi, cei care transmitem) și Fidelity (Fidelitate).

Se impune a împărtăși concluzia ce se desprinde din acest capitol, și anume faptul că doar prin „voință” și conștiință” limita poate capta conotații cognitive și morale, făcându-ne în felul acesta să ne simțim împliniți în plan moral și spiritual. O astfel de concluzie demonstrează că textele literare pot fi surse utile de a oferi ipoteze și ipostaze ale eului nostru complex în care eul logic și cel emoțional intră într-o relație armonioasă prin eul actant, așa numitul „etos”.

Deoarece poezia posedă capacitatea de „a converti valorile”, de a tempera tristețea, imediat ce „afectivitatea colorează un spațiu”, afirma Bachelard, Clementina Mihăilescu pare a se conforma acestui demers în capitolul focalizat pe Martirologia lui Nichol. Se propune un demers hermeneutic prețios și pretențios prin încercarea de decodificare a jocului lingvistic practicat de poet și care pare a genera probleme serioase de comunicare, deoarece relația dintre elementele ce compun entitățile încărcate semantic este alunecoasă și foarte puțin inteligibilă.

Se pornește de la premisa că relația dintre cuvinte este distorsionată datorită posibilităților multiple de combinare a literelor și a fonemelor, combinații care devin accesibile doar prin metodele convenționale de decodificare. Noi sensuri, extrem de criptice, se prefigurează din redistribuirea paginilor albe, a cuvintelor trunchiate sub aspectul ortografiei și a jocului de cuvinte.

O atare abordare cunoaște o extindere în planul grilei valorificate prin puternice infuzări pragmatice, datorate faptului că poezia lui Nichol este focalizată pe comunicarea interpersonală. Astfel, autoarea valorifică teoria lui Grice cu privire la „maximile de cantitate și relație”, care conduc organic spre concluzia că sensul este „violat”, trunchiat de anumite limitări cognitive.

Grila interpretativă este îmbogățită până la saturație prin argumentele lui Semino referitoare la „vioara cognitivă” datorată faptului că rațiunea este topicalizată „nu ca o resursă constructivă pentru cunoaștere și pentru împlinirea eului”, ci ca o resursă distructivă menită să anuleze înțelegerea și comunicarea dintre oameni. Concluzia ce se desprinde din analiza extrem de elaborată a poeziei lui Nichol este că acesta în mod voit a transformat structura de suprafață a cuvintelor într-un adevărat „simulacru al eului” pentru a transmite cititorilor mesajul că lumea modernă este amenințată de disipare și distorsionare în plan semantic datorită relației compromise dintre Logos, Patos și Etos. 

Capitolul intitulat Conotațiile stilistice ale contributiilor poetice ale lui Page se ocupă tot de profunda criză morală a limbii moderne și imaginea identificată de autoare care a redat cel mai bine acest fenomen este cea referitoare la viziunea unui copil care descoperă lumea prin jocul agresiunii și al trădării, ilustrat în poezii sugestiv intitulate Omul de zăpadă și În timpul orei ne creem pe noi înșine când ni se spune să închidem ochii și ni se oferă o bucată de plastelină ca să modelăm o persoană. Cea de-a doua poezie a fost în mod inspirat interpretată de autoare ca o formă de joc și de „socializare a emoțiilor” prin sugestia că am fost creați după model divin și, dată fiind abstragerea din acest tipar, am devenit grotești și lipsiți de empatie unii față de ceilalți.   

Apreciem originalitatea abordării, care decurge din aplicarea teoriei jocului și a mitului creației aparținând lui Fr. Nietzsche și care au generat concluzia autoarei că imaginile create de noi, creatorii orbi (orbiți de păcat), sunt propria noastră imagine.

Asemenea lui G. Bachelard, care s-a hotărât să se „înscrie la școala imaginației”, Clementina Mihăilescu încearcă să ne invite să ne cantonăm și noi într-un nou și benefic început de reînnoire spirituală prin identificarea cu valențele tămăduitoare ale limbajului poetic prezente în poeziile unor poeți sibieni, și anume Gheorghe Apetroae sau Dumitru Chioaru.

Poezia lui Gheorghe Apetroae pare a fi structurată după modelul lui Proust, prin reliefarea aspectelor sensibile legate de copilărie, de adolescență, caracterizată prin încercarea disperată de a identifica „esența lucrurilor prin scris”. Evoluția în plan artistic, atât de bine ilustrată în poezia Noime, s-a bucurat de un tratament privilegiat din partea autoarei, care apreciază, urmând linia interpretativă sugerată de Bachelard, identificarea „culorilor vii ale gândului poetic” ca fiind „germen de reverie”. O atare aserțiune a condus-o pe Clementina Mihăilescu spre o abordare a poeziei din perspectiva fenomenologiei imaginației.

Din această perspectivă, noimele par a se fi transformat într-un „centru de gravitație poetică”, din care emană sensuri noi și neașteptate. Un astfel de sens iradiază și din poezia Mărturii, focalizată pe imensitatea și intensitatea istoriei poporului român și a naturii sale intime, profunde și tulburătoare.

Sunt surprinse cu finețe imaginile poetice care redau transfigurarea istoriei poporului român, și anume „marea și cerul”, „limba și poporul”, ambele emanând din memoria sa involuntară. Aceste structuri poetice au fost evaluate și interpretate de autoare ca „instanțe fenomenologice legate de capacitatea de a vedea întrupate în imagini vizuale care demonstrează că doar o grilă interdisciplinară bazată pe structuri cognitive și stilistice poate aduce la lumină și evidență permanenta lor întrepătrundere”.

Capitolul focalizat pe poezia lui Dumitru Chioaru pornește de la supoziția că sunetul este „un mijloc de potențare a sensului”; în consecință, el conține o multitudine de structuri fonice interpretate într-o manieră extrem de sensibilă și inspirată în strânsă legătură cu problemele suferinței și ale regenerării morale. Au fost plenar analizate poezii ca Radiografiile timpului citite în lumină.

Teza originală care se desprinde din analiza întreprinsă de Clementina Mihăilescu este că sunetele sunt menite să reveleze natura intimă a poetului prin orchestrarea lor inedită, cum ar fi vocalele „a” și „i” activate de substantive, adjective și verbe, interpretate de Bachelard ca reprezentând „rădăcinile arhetipale ale vorbirii” datorită încărcăturii lor simbolice și semantice menite să pună în valoare oscilațiile eului poetic.

Se apreciază extrem de pozitiv de către autoare că timpul și spațiul experimentate poetic prin imagini vizuale și auditive ne plasează direct în „memoria cauzală”, care evidențiază natura intimă a poetului, toate interpretate prin fenomenologia verbelor „a vedea” și „a auzi”. Cele mai ilustrative instanțe poetice de „fenomenologie întrupată a vederii” sunt „întunericul alb” ce seamănă cu un cerb, iar „prin coarnele lui cobora / o scară de marmură lună”.

La fel de impresionantă și magistral interpretată imagine poetică este cea care descrie „cum ninge cu oasele morților prefăcuți odată cu moartea călcând în cerbi”. Vocea imaginară ce se aude ca un ecou și redată prin interjecția „vai” ne proiectează în ceea ce G. Bachelard numea „pre-auzire” a reverberațiilor unui „univers al limitelor”, în care doar conștiința poetică „renaște permanent în casa fabuloasă a memoriei”, apreciază autoarea dotată cu un simț acut al ierarhiei imaginilor și al valorilor estetice.

Și pentru a ne convinge o dată în plus de faptul că spațiul intimității artistice se derulează de la „intimitatea poetică la întinderea nedefinită a reveriei”, Clementina Mihăilescu, activând conceptele bachelardiene de „germen” și „rațiune” pentru a forja refugiul de mare siguranță a poetului visător, ne proiectează în plin miraj interior al poemelor lui Augustin Doinaș. 

Poezia intitulată Cântecul visătorului ne propune un exercițiu de verticalizare prin înscrierea noastră emoțională în ceea ce G. Bachelard numea „temporalitatea poetică verticală”. Ni se relevă în felul acesta poetul cufundat într-o stare de visare, contemplând un miraj interior, după afirmația autoarei studiului pe care îl recenzăm. Se precizează, într-un demers de identificare totală cu textul lui Șt. Aug. Doinaș, că acest miraj interior nu devine lucrativ decât dacă ne detașăm de preocupările noastre cotidiene, prezente în poezie în sintagma „primăvara plugarilor”.

La cealaltă extremitate a textului reveriei se află o intensă experiență emoțională, și anume nevoia de împlinire a unui vis de iubire, sugerat prin variate structuri cu valoare simbolică, cum ar fi puritatea sentimentului, redată mai întâi în termenii geografiei absenței, pentru ca apoi să fie sugerată prin structuri ambigue ca „rod al treziei”, „stea disperată zorilor” sau „între cei hărăzit, spațiu de suflet cu tălpile goale/ aleg răsăritul din rouă”. Se concluzionează de către autoare că dicotomia „germen-rațiune”, interpretată din perspectivă interdisciplinară, ne conduce spre comprehensiunea faptului că poetul este unul din acei germeni menit să îmbogățească recolta visului prin voință și rațiune.

Versuri de Elena Liliana Popescu, nr. 7-8(182-183), iulie-august 2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

 

Elena Liliana POPESCU

 

Pietà

 

Privirea pătrunde în marmura pură

ce-şi cântă iubirea cea fără de seamăn.

Şi-n veşnica ei resemnare, îndură

întreaga durere ce Lumii e leagăn.

 

Şi Spaţiul se strânge şi Timpul dispare,

doar marmura plânge-n tăcere...

Natura e mută. E doar disperare

când moartea tributul de viaţă şi-l cere.

 

Pierdută-i acum omenirea întreagă

prin vina imensă şi copleşitoare.

Şi însăşi Fecioara Maria se roagă

doar pentru a noastră Iertare.

 

Şi Cerul se-ndură şi Graţia vine

doar marmura pură e vie.

Eterna icoană, sculptată de Tine,

rămâne a Milei divine solie.

 

 

Viaţa din Vis

 

O lumânare-abia topită

mai arde

fără flacără

o clipă…

 

Ea află

pentru prima oară

cum Timpul

vieţile din Vis

măsoară.

 

 

În clipa regăsirii

 

În libertatea mării constrângerea e malul.

Deplinul întuneric lumina o conţine.

Pe ţărmul neclintirii neliniştea e valul

şi din ce-a fost el lasă doar lumea care vine

 

Nimic îţi pare totul când cauţi nemurirea.

În muta disperare tăcerea e cuvântul.

Nefericirea însăşi cuprinde fericirea

când, plin de umilinţă, tu părăseşti pământul

 

Iluzia, supusă, ascunde adevărul

doar pentru a-l cunoaşte în clipa despărţirii

Acela care astăzi înseamnă trecătorul

şi care este veşnic în clipa regăsirii…

 

Imn Tăcerii

 

Cel ce aspiră încă să-şi rostească

sensibila trăire-n poezie,

Cel invitat la cina-mpărătească

hrănind cu har umila-i fantezie,

 

Cel ce ofrandă-aduce tot ce are

Aceluia ce-nseamnă însăşi Viaţa,

cel ce se-ntoarce veşnic la izvoare

şi-i pregătit oricând pentru povaţa

 

Oricui ar fi dispus să îl înveţe,

cel ce se-ncumetă-a privi-n tăcere

să-L vadă-n faptele ce par răzleţe

pe Cel ce, Singur, ştie-a lor durere

 

Şi le păstrează-n viaţă prin Iubire,

cel ce-n poeme-ncearcă să cuprindă

Esenţa vie-ascunsă-n elixire

şi din tabloul Vieţii să desprindă

 

Ce Pictorul a vrut să-nfăţişeze

prin umbrele pe Chipul nemuririi,

cel ce-ndrăzneşte să se adreseze

prin efemere versuri, omenirii,

 

Muindu-şi pana-n disperarea mută,

reînviind speranţa şi-n cuvinte

întreaga lui iubire aşternută,

din toate câte sunt, luând aminte,

 

Cel ce avea atât de mult a spune,

cândva, prin rimele-i meşteşugite

ar mai putea un alt poem compune

decât cel al tăcerii nesfârşite?

 

Acorduri neaşteptate

 

Atingi clapele durerii

în armonii bizare

pe care nu le recunoşti

acorduri neaşteptate –

ale simfoniei trăirilor omeneşti –

suferinţa îşi spune cuvântul

sub cele mai nebănuite forme

ale aparenţei,

înveţi mereu

şi eşti la fel de neştiutor,

trebuie să experimentezi mai mult,

eşti vioară, arcuş, şi mâna care vibrează

în ritmul melodiei,

eşti compozitorul ce o trăieşte

în sufletul său, tăcut,

mai înainte de a o înveşmânta

în sunete sfâşietoare,

şi cel ce o ascultă înfiorat,

eşti cântecul care doare,

când îţi atinge coardele inimii,

eşti necunoscutul

ce te întâmpină ca pe-un prieten vechi,

eşti glasul sufletului

care se regăseşte,

fără să se fi cunoscut vreodată.

 

Clipa aceea

 

Câteva cuvinte, ţi-ai spus,

doar câteva cuvinte, şi ai creat

o întreagă istorie, al cărei prezent

este deja ieri, aşa cum mâine

va fi doar trecutul aceluia

ce-l va lăsa în urmă, pierdut

pentru totdeauna...

 

Doar un cuvânt, îţi spui,

doar un cuvânt, şi te-apropii

în drumul tău de nebănuitul pas

spre necunoscut, fără să te sperii

de gândul acela care eşti şi nu eşti

tu, de clipa aceea în care poţi să fii

şi eşti.

 

Când totul se pierde

 

Ceasul nu s-a oprit dar orele

nu se mai văd marcate

pe cadranul Timpului

ce stă pe loc, în contemplare.

 

Perspectiva nu s-a pierdut,

dar obiectele nu se mai văd

delimitate pe întinderea pură

a Spaţiului – cel fără de nume.

 

Viaţa nu s-a sfârşit, dar moartea

nu se mai vede la orizont

în aşteptarea fiinţei ce se revolta

cândva, undeva, în ţara uitării...

 

Totul este la locul său ca altădată,

deşi totul nu mai înseamnă nimic

când se pierde în spaţiul fără de timp,

în timpul fără de spaţiu...

 

 

Ca prin minune...

Fiilor mei: 

Mihai-Gabriel, Dan-Cristian, Nicolae-Armin

 

Viaţa, nesupusă legilor omeneşti,

imperfecţiuni adăpostite-n cuvinte,

incapabile să trăiască fantasticul

joc al anotimpului necunoscut...

 

O, fiule, nu ţi-am spus niciodată

că timpul este vrăjitorul temut,

doar pentru cel care-şi uită obârşia,

ţara de taină, inima, viaţa, fiinţa,

 

Pentru cel ce se zbate în plasa întinsă

cu măiestrie şi farmec oriunde în jur

şi priveşte cu ochi tulburaţi peisajul

îmbietor al grădinilor plăsmuite de el,

 

Vede ceea ce vremelnicul stăpânitor

i-aduce cu bună ştiinţă înaintea ochilor,

şi-ascultă ceea ce poate auzi urechea

aflată sub vraja sunetelor modelate

 

Cu dibăcia celui ce ştie să mânuiască

secundele, orele, anii şi erele,

putere umbrită doar de neputinţa

păstrării unui singur şi tainic moment,

 

În care poţi trăi pe deplin libertatea,

când puterea îl părăseşte dintr-odată

pe mai marele vrăjitorilor lumii de vis

şi ai putea să te trezeşti, ca prin minune...

 

Am văzut-o

 

Am văzut-o cum vine,

aşteptată sau nu,

încet sau deodată.

Şi pleacă victorioasă

sau aşa crede,

pentru că nu poate lua

decât ceea ce poate duce,

ceea ce se poate pierde.

De fiecare dată constată

că Altcineva a fost primul

şi înţelege că şi acum

puterea îi este dată

doar pentru a se supune

şi a-şi purta în tăcere

povara acestei cunoaşteri

de-a lungul Vieţii nesfârşite.

 

Primăvara acestei clipe

 

Primăvară,

fiorul iernii abia se mai simte

în răsuflarea ta,

căldura binefăcătoare

și armonia culorilor verii

– încă în germene –

se întrezăresc

în blândețea soarelui amiezii…

Toamna este și ea acolo,

cu bogăția ei de arome,

dar Primăvara,

cea dinăuntrul tău,

primăvara acestei clipe,

este de nedescris în cuvinte.

 

 

Octavian Smigelschi-în panteonul național al artiștilor (Teodor Ardelean),nr7-8(182-183)iul-aug2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

Teodor ARDELEAN

OCTAVIAN SMIGELSCHI –

ÎN PANTEONUL NAȚIONAL AL ARTIȘTILOR

 

În iunie 2014, cu ocazia unei vizite la Sibiu, am primit în dar de la Alexandru Constantin Chituță volumul Octavian Smigelschi. 1866-1912, editat de Muzeul Național Brukenthal și purtând semnătura autografă a cercetătorului. De altfel, A. C. Chituță (n. 1986), care și-a susținut la prof. univ. dr. Ioan Ică jr. disertația teologico-istorică Octavian Smigelschi și pictura Catedralei Mitropolitane din Sibiu, vizează prin cercetările sale nu doar obținerea unui titlu nobil de doctor, cât, mai ales, așezarea într-o nouă lumină a operei și a destinului acestui artist, care înseamnă pentru istoria artelor plastice românești „creatorul neobizantinismului național”, iar pentru cea transilvăneană ceea ce reprezintă Grigorescu, Andreescu și Th. Aman pentru Muntenia.

Parcurgând firul cărții, care înmănunchează, într-o sinteză armonioasă, considerații pertinente și reproduceri elocvente, gândul m-a dus înainte de toate la anii liceului, în care, ca elev umanist, am învățat și istoria artelor plastice din România, din care lipseau orice fel de trimiteri spre acest nume, spre acest destin, spre această solitudine verticală. Acum, extinzând căutările peste tot unde îi este pomenit numele, constat că găsim la Octavian Smigelschi pietre unghiulare din care se pot ridica înfățișări și îmbrățișări noi pentru a reflecta etapele parcurse de neamul nostru în încercarea sa de ridicare spre orizonturile de lumină ale culturii. Smigelschi poate reprezenta, în același timp, un exemplu de zbatere amplă și un model de căutare permanentă a mijloacelor de exprimare specifice.

          Din păcate, pictorul, sculptorul și graficianul O. Smigelschi este puțin cunoscut. La 24 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, ce a avut loc la doar 46 de ani, la 10 noiembrie 1912 (an în care ne-au mai părăsit și alte mari spirite, cum au fost Spiru Haret, Ion Mincu, Ion Luca Caragiale), cercetătorul Virgil Vătășianu a publicat la Sibiu o monografie despre marele artist, la Editura Kraft și Drotleff. Din lucrare rezultau cu claritate atât căutările, cât și performanțele. Așezat la confluența dintre academism, naturalism și simbolism, Smigelschi concentra prin cursul său de viață atât multietnicitatea, cât și multiculturalismul și ecumenismul. (N.n. – o nouă ediție a apărut în 1982 la Editura Meridiane din București).

          S-a născut la 21 martie 1866 în satul Ludoșul de Sus din județul Sibiu, în familia notarului Mihail Smigelschi, cu origini certe poloneze, și a Anei Sebastian, aromâncă mândră de consângeanul Andrei Șaguna, Marele Păstor. Se pune uneori întrebarea de către unii exponenți ai purismului național de ce artistul, creștin greco-catolic și pictor de monumente ortodoxe, n-a renunțat la numele său polonez în favoarea unuia mai românizat, cum a făcut tatăl lui Titu Maiorescu, Ioan, care a renunțat la numele Maior, chiar dacă era nepot al cărturarului Petru Maior, numai pentru a nu lăsa lucrurile într-o confuzie lingvistică. Ne răspunde la această întrebare o nepoată a sa, artistă precum bunicul, dar ne oferă răspuns și Timpul. Într-un imperiu atât de divers cultural și într-o bătălie cu marele vecin de la vest, Smigelschi era purtător de nobilitate poloneză, iar Octavian un nume intraductibil în maghiară, precum mai erau pe atunci câteva dintr-o listă „sacră” bine cunoscută de intelectuali: Pompiliu, Septimiu, Severus, Ulpiu, Traianus, Silvestru, Ignațiu, Demetriu, Epaminonda, Viniciu, Teoctist, Tancred, Coriolan, Liviu, Marius, Sabin, Grațian etc.

Odată cu intrarea sa pe porțile Liceului Maghiar de Stat din Sibiu (azi Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”), începe și perioada formării sale ca artist. Studiază artele cu pictorul german Carl Dörschlag (1837-1917), exponent veritabil al picturii academice în epocă; în combinație cu spiritul simbolismului, constituie prima sa școală vocațională. Profesorul sibian a fost timp de decenii unul dintre cei mai căutați portretiști din Transilvania (Portretul parohului Karl Fuss, Portretul doctorului Carl Konrad ș.a.), dar și un peisagist excelent, pe urmele curentului realist de la Academia de Arte Frumoase din Berlin. Cunoscătorii apreciază cu deosebire lucrarea Portretul unei femei / Tânărul român, cărbune pe hârtie, expus pentru prima dată la Sibiu în 1887, dar mai ales un peisaj din Cisnădioara, aflat astăzi în custodia Muzeului Național Brukenthal. De la maestrul său, Octavian Smigelschi a învățat multe taine, cu deosebire „tehnica” de dirijare a luminii, atât pe „chip” – în portret, cât și pe „decupaj” – în peisaj.

Pe acest traseu de viață în care orizontul plastic era deja dominant, se vor broda mai apoi contacte profunde, concretizate atât prin studii (1885-1889, Școala de Profesori de Desen din Budapesta, unde l-a avut ca magistru pe Bartolomei Szekelyi, urmaș al școlii vieneze de pictură), cât, mai ales, prin călătorii de studiu. Prima o întreprinde încă din perioada budapestană la München, acolo unde pulsul picturii europene era cel mai relevant, după Paris și Viena. Dar la Viena și apoi la Dresda și din nou la München va avea prilejul unei documentări temeinice, decisive pentru clarificările sale pe linie de expresie artistică. Va mai întreprinde vizite tematice la Veneția, Ravenna și Florența, iar în 1904, în pregătirea unei oferte ortodoxe sibiene, vizitează mănăstiri și biserici la Tismana, Cozia, Bistrița, Horezu, Curtea de Argeș, București, Snagov, Sinaia. Apoi, Iași, Suceava, Dragomirna, Putna, Rădăuți, Humor, Voroneț și Cernăuți... De aceste vizite se leagă reușita sa la concursul pentru pictarea Catedralei Mitropolitane din Sibiu (iconostas, cupolă și pandantive), căci influența artei bisericești din Regat a fost decisivă.

Vorbeam de formarea sa pe paralelele de memorie plastică europeană. Mai trebuie adăugat exercițiul didactic de la Schemnitz (azi Banská Štiavnica, în Slovacia), de acolo de unde în decursul secolelor anterioare au venit cei mai mari specialiști în minerit și prelucrare pentru bazinele miniere transilvănene (Baia Mare și Apuseni). Toate aceste peregrinări culturale, de voie și de nevoie, au lăsat amprente speciale în cariera acestui artist ardelean. Dominat de instinctul verticalității și de dorul de înalt, O. Smigelschi a lăsat ca toate să-i „trezească” interioarele, încât răspunsurile artistice să poată lesne să fie considerate în același timp și asumări axiologice, dar și răspunderi creștine.

Și-a exersat puterile de așezare în operă a talentului său cultivat lucrând intermitent la executarea picturilor de la bisericile din: Racovița, Bratei, Drăguș, Șanț, Sâncel, Ilva Mare, Măgura Ilvei, Romuli, Rodna, Poiana Ilvei, Mihalț, Vereșmort, Timișoara-Fabrica, Ciacova. Lăcașuri de cult din Alba, Sibiu, Timiș și Bistrița-Năsăud, zone cu specific și cu sufraganități diverse. Biserica din Rădești era lăcașul de suflet al episcopului martir Demetriu Radu de la Oradea Mare. La Sibiu comisia era formată din specialiști de la București. Pictorul s-a pliat minunat pe toate cerințele iconologice și iconografice, fie ele ortodoxe, fie greco-catolice (a executat schițele pentru pictura Catedralei Greco-Catolice din Blaj, dar lucrările s-au amânat din rațiuni financiare), fie romano-catolice (a pictat și capela de la Gimnaziul Catolic din Budapesta).

Din toate aceste încercări Octavian Smigelschi a lăsat o moștenire diversă imensă. Cartoane pentru frescă, desene, schițe, mulaje, figurine, piese sculpturale, panouri, fotografii ... Prin toate aceste „exerciții” și „realizări” s-a impus în axiologia artistică drept întemeietor al neobizantinismului românesc, curent de intersecție între Orient și Occident.

Deși a trăit doar 46 de ani și a „făcut artă” doar 22 (prima expoziție o are la Sibiu în 1890), Octavian Smigelschi a beneficiat de multe aprecieri. Burse de studiu în diferite centre, premii, stipendii, expoziții, carieră didactică, laude ...

Au formulat elogii, fie pe linia unor analize de context, fie cu ocazia unor evenimente: Al. Tzigara Samurcaș, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Elie Miron Cristea, Ioan Rațiu, Ion Mincu, Nicolae Iorga, Valeriu Braniște, Octavian Tăslăuan, episcop Demetriu Radu, episcop Vasile Hossu, George Oprescu, Coriolan Petranu. Dar și contemporanii noștri: Virgil Vătășianu, P.S. Visarion (fost episcop vicar la Arhiepiscopia Sibiului, acum episcop de Tulcea), P.S. Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea, unul dintre cei mai mari protectori ai memoriei lui Smigelschi în vremurile de azi, inclusiv sprijinitor financiar al cărții-album menționate... Apoi acad. Răzvan Theodorescu, Gheorghe Vida, Negoiță Lăptoiu, Ioana Beldiman, Iulia Mesea, Nicolae Sabău, Ioana Gruiță-Savu, Olimpia Tudoran, Ion Onuc Nemeș, Alexandru Constantin Chituță. Acesta din urmă s-a poziționat esențial și în inițiativele ultimilor cinci ani, dar și în „nucleul” propriilor demersuri.

Acum, când multe din energiile neamului se concentrează spre a reflecta, în cadrul „Centenarului 1918-2018”, cele mai alese contribuții pregătitoare ale „miracolului românesc” de la începutul secolului XX, să nu-i uităm pe acei patrioți care n-au avut roluri de fațadă, dar au lucrat în profunzimile pulsațiilor românești specifice. Spuneam că nu a dorit să-și românizeze numele, dar asta pentru că El considera că eticheta de identitate națională ți-o dă mult mai bine opera. Prin pictura unor peisaje, a unor figuri de țărani români ardeleni, a unor biserici-nave de salvare a limbii și a credinței strămoșești, Octavian Smigelschi a adus în atenția opiniei publice din vremea sa, alături de autoportrete și alte portrete de figuri ilustre, tablouri concrete ce oglindesc aspirațiile naționale ale românilor. Tripticul național (1906) format din Seceriș, Neagoe Basarab în portretul votiv de la Curtea de Argeș și Cucerirea Plevnei (cumpărat de George Pop de Băsești și aflat astăzi la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie din Baia Mare), alte lucrări în ulei, tempera, acuarelă, cărbune, frescă, ciment colorat, mozaic în pastă de sticlă reprezentând: Țărani, Țăran din Ardeal, Femeie bătrână, Portret de țărancă, Ulița din sat, Peisaj cu fântână, Marginea satului.

Din mărturisirile fostului „tânăr muzeograf” de la Brukenthal, N. Gh. Iorga, aflăm că Octavian Smigelschi a avut parte, chiar și în „perioada neagră” a culturii române, de o frumoasă punere în lumină a operelor sale, cu ocazia semicentenarului comemorativ din 1962. Organizatorii au putut beneficia atunci și de consilierea devotată a doamnei Pulcheria Smigelschi, venerabila soție a artistului. Iar peste patru ani, același muzeu a organizat la București, cu ocazia centenarului nașterii artistului, în sălile Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, o expoziție retrospectivă.

Mai aproape de noi, de moștenirea culturală a celui care ne-a inspirat relația dialectică dintre credință și solemnitate și ne-a reînvățat pictura bisericească, la punctele de intersecție dintre clasic și bizantin, se ocupă Mitropolia de la Sibiu, Muzeul Național Brukenthal, Episcopia Greco-Catolică de la Oradea, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu și urmașii artistului, căci familia Smigelschi are un adevărat eșantion de expresie plastică și la ora actuală (dinastiile de artiști Smigelschi și Șetran).

În 1912, în „Neamul Românesc”, la moartea lui Octavian Smigelschi, Nicolae Iorga scria printre altele: „Noi, de aici nu-l cunoaștem pe acest ardelean...”. La 105 ani de la această tristă aserțiune ar fi bine să putem spune că, grație inițiatorilor „flăcării naționale”, îl cunoaștem pe Octavian Smigelschi la adevărata sa valoare și pentru rolul istoric pe care l-a jucat în scurta sa viață.

          Fie-i memoria mult binecuvântată!

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 11 - 20 din 2082

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.