top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Mitul și literatura (II) (Gheorghe Glodeanu), nr. 11-12(186-187), noiembrie-decembrie 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe GLODEANU

MITUL ȘI LITERATURA (II)


          Capitolul despre Viziuni și efecte estetice al lucrării lui Silviu Angelescu, Mitul și literatura, abordează o serie de fenomene apropiate, precum Fabulosul, Fantasticul și Straniul. În cazul fabulosului, exegetul trimite la o serie de creații, precum Iliada lui Homer, Olimpicele lui Pindar și Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu. La acestea se adaugă creații folclorice precum basmul, legenda și balada, specii caracterizate prin fabulosul viziunii. O observație importantă este aceea că, în operele menționate mai sus, actele umane nu au o semnificație proprie, ci se justifică prin trimitere la nivelul superior al divinului. În acest sens, se specifică faptul că motivul real al războiului dintre ahei și troieni nu se situează în planul uman, ci în cel divin, pornind de la cearta celor trei zeițe, Hera, Atena și Afrodita. Operele celebre ale Antichității nu fac altceva decât să ilustreze maniera în care conflictul mitic este coborât la nivel uman. Pentru a-și argumenta ideile și pentru a releva diferențele dintre conceptele utilizate, autorul trimite la cunoscutul studiul al lui Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică. În mod paradoxal, deși citat, studiul nu figurează la bibliografia cărții lui Silviu Angelescu. Fabulosul viziunii – precizează exegetul – este specific unei anumite etape a raportului dintre mit și literatură. Este vorba de o etapă în care asistăm la preeminența supranaturalului asupra naturalului. La acest nivel, raportul dintre religios și estetic, dintre mit și literatură presupune superioritatea religiosului. Integrarea mitului în literatură este considerată de către autor o mezalianță. Simbolul acestui proces este eroul epic, care, de regulă, are o origine duală. El este rodul legăturii dintre o zeitate și un muritor sau o muritoare. O asemenea apartenență la divin îi conferă personajului o ascendență în măsură să îi explice superioritatea. Genealogia mitică face din personaje precum Ahile sau Heracle niște eroi excepționali. În același timp, latura lor umană este în măsură să submineze condiția divină dobândită prin naștere. Dincolo de calitățile lor extraordinare, aceste personaje au niște limite specifice naturii umane, fiind supuse degradării și morții. În cazul mitului – consideră exegetul – intrarea în literatură echivalează cu un proces de emancipare. Scăpând de presiunile ritualului, el se eliberează de restricțiile ce îi determinau existența. Deplasarea dinspre sacru înspre profan (estetic) are drept consecință firească desacralizarea tot mai accentuată a mitului.

          Viziunea fantastică reprezintă o nouă etapă a raportului dintre mit și literatură. Silviu Angelescu remarcă faptul că prezența mitului desacralizat în proza fantastică face posibilă existența unei duble cauzalități: o cauzalitate naturală și una supranaturală. Consecința este ambiguitatea specifică literaturii fantastice. O asemenea narațiune, în care funcționează principiul dublei cauzalități, este La hanul lui Mânjoală de I.L. Caragiale. Dar, la fel de bine, am putea evoca și alte narațiuni, precum La țigănci sau Pe strada Mântuleasa de Mircea Eliade. Desigur, numărul lor este mult mai mare. Criticul menționează faptul că fantasticul presupune utilizarea altor tehnici narative și a altor modalități de integrare a mitului în narațiune decât basmul sau epopeea. Drept consecință, mitul devine o prezență mult mai discretă, contribuind la starea de incertitudine specifică genului, cititorul fiind obligat să aleagă între o explicație logică, rațională, plauzibilă și alta supranaturală, ilogică, nefirească. Mai mult, în ciuda opiniilor lui Tzvetan Todorov, într-o proză fantastică de calitate, ambiguitatea se menține și după încheierea textului, finalul rămânând deschis mai multor interpretări posibile.

          Un ultim raport dintre mit și literatură are ca obiect straniul. Există narațiuni în care mitul introduce o serie de semnificații, a căror valabilitate este negată ulterior. În aceste texte, cauzalitatea logică și preeminența realului devin mai importante decât semnificația mitică. Este vorba de narațiuni precum Prăbușirea casei Usher de E. A. Poe sau de Manuscrisul găsit la Saragosa de Jan Potocki. Cele două exemple, bine alese, vin să ilustreze maniera în care fabulosul inițial este negat în final, când supranaturalul este puternic demistificat. În felul acesta, pentru autorul care aspiră să realizeze efectul fantastic, mitul devine doar o capcană, o pistă falsă. Prezența lui este necesară pentru a induce senzația de straniu pentru ca, până în final, să se accentueze preeminența realului. Straniul reprezintă un efect ce presupune surpriza descoperirii firescului camuflat sub o aparență insolită.

          În finalul observațiilor sale, Silviu Angelescu ajunge la concluzia că fabulosul, fantasticul și straniul alcătuiesc nu numai niște modalități de a privi realitatea, ci și niște efecte estetice. Existența acestora reprezintă o consecință a raporturilor în care mitul intră cu literatura. În vederea obținerii unei anumite viziuni și a unui efect estetic corespunzător, literatura – menționează criticul – împrumută personaje, teme, motive, imagini și simboluri specifice mitului. Perspectiva fabuloasă este caracteristică mitului și este în măsură să își subordoneze literatura. În schimb, viziunea fantastică și cea stranie sunt proprii literaturii. În cazul fantasticului și al straniului, literatura reușește să își subordoneze mitul.

          Următorul capitol abordează fenomenul Dislo-cării temelor mitice. Și de această dată, problemele abordate de către Silviu Angelescu se dovedesc semnificative: Mituri cardinale, Metamorfoza mitului, Un eufemism al morții – metafora mioritică, O paranteză – mitizarea, Conversiunea mitului, Mitul estetic, Antitema. Pentru a circumscrie problema miturilor fundamentale ale poporului român, exegetul trimite la celebra Istorie a literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. Raporturile dintre mit și literatură l-au interesat și pe divinul critic, care a semnalat influența exercitată de către mitologie asupra literaturii române culte. O influență cu atât mai puternică cu cât, timp îndelungat, literatura populară a suplinit absența unei tradiții în sfera literaturii culte. Ecourile s-au dovedit cu atât mai pătrunzătoare cu cât mulți dintre scriitori proveneau de la țară și cunoșteau foarte bine bogatele tradiții ale poporului român.

                   Analizând înrâurirea exercitată de către poezia populară asupra literaturii culte, G. Călinescu identifică existența a patru mituri fundamentale, transformate în teme ale literaturii scrise. O primă temă mitică se referă la Traian și Dochia și vorbește de geneza poporului român. O altă temă vizează existența pastorală a poporului român și dezvăluie atitudinea omului în fața morții. Pornind și de la vechile concepții ale dacilor despre existență, moartea nu este văzută ca o dramă, ci, ca urmare a comuniunii puternice cu natura, este privită cu seninătate. Aceste experiențe fundamentale sunt zugrăvite în balada populară Miorița. O altă temă mitică vizează problema jertfei creatoare, pe care Călinescu o prelucrează, dintr-o perspectivă modernă, în romanul Bietul Ioanide. În creația populară, această temă este dezbătută superb în balada Meșterul Manole (Monastirea Argeșului). Ultima temă mitică abordează problema iubirii, prelucrând mitul erotic al zburătorului. Potrivit acestui mit, apariția sentimentului de dragoste în inimile tinerelor fete se datorează unui tânăr demon, numit zburător. În viziunea lui
G. Călinescu, cele patru mituri prezintă patru probleme fundamentale: geneza poporului român, existența cosmică a omului, problema creației și cea a iubirii. Dincolo de importanța acestor teme, abordând problema raportului dintre mit și literatură, Silviu Angelescu semnalează existența unor confuzii, a unor „zone de umbră”, explicate prin faptul că cercetarea rămâne legată atât de sfera religiosului, cât și de aceea a esteticului. Mai mult, în sfera esteticului se face o distincție necesară între creația poetică de tip oral și cea cultă, care dobândește aspect scriptural. Încălcarea frontierelor este în măsură să genereze o serie de complicații, pe care exegetul încearcă să le risipească.

          În viziunea lui Silviu Angelescu, cele mai mari probleme vizând înțelegerea corectă a mitului se leagă de dislocarea acestuia, de scoaterea lui din sfera religiosului, pentru a fi introdus în sfera esteticului. Consecința firească a acestui fenomen este metamorfoza mitului, care se transformă într-un motiv poetic. Pentru a vedea în ce constă schimbarea de identitate, exegetul aspiră să pună în evidență actul de secularizare care se exercită asupra mitului. Silviu Angelescu își ilustrează opiniile trimițând la un cunoscut studiu al lui Constantin Brăiloiu dedicat relației baladei Miorița cu lirica funerară. Prin contextualizarea temei, adică prin reînscrierea ei în mediul vital căruia îi aparține (unul mitico-ritual), Brăiloiu utilizează un procedeu similar cu Mircea Eliade în Comentarii la legenda Meșterului Manole. Concluzia exegetului este aceea că balada secularizează mitul, transformându-l într-un motiv poetic. Această nouă identitate impune însă o nouă semnificație.

          Abordând problema raportului dintre mit și rit, criticul trimite la studiul Comentarii la legenda Meșterului Manole de Mircea Eliade. Punctul de plecare al istoricului religiilor este tema sacrificiului necesar pentru a se realiza o construcție durabilă. Deja înaintea lui Mircea Eliade – precizează Silviu Angelescu – G. Călinescu a identificat în celebra baladă populară un mit estetic, vizând condiția creației și a creatorului. Cei doi cercetători abordează însă problema din puncte de vedere diferite, propunând tipuri de lectură complementare.

          Mircea Eliade – spune Silviu Angelescu – realizează o lectură etnologică a baladei. Analiza propusă de către istoricul religiilor se bazează pe deschiderile către vechile forme ale vieții mitico-rituale, „către un sistem al credințelor și al obiceiurilor de construcție”. Experiența creației pe care o zugrăvește Eliade implică permanenta raportare a umanului la divin, ceea ce presupune sacralizarea vieții. În concepția istoricului religiilor, fiecare act creator este profund ritualizat. Prin faptele sale, omul nu face altceva decât să imite un model arhetipal divin, model oferit de către mituri. În felul acesta, formele vieții religioase își manifestă autoritatea asupra realului. Mircea Eliade demonstrează faptul că, fiind o expresie a unei realități etnografice, adevăratele semnificații ale baladei pot fi identificate doar prin plasarea ei în sfera credințelor mitice și a practicilor rituale de construcție. Consecința este – remarcă Silviu Angelescu – o „dizolvare a operei literare în realitatea mitico-rituală evocată”.

          Spre deosebire de Mircea Eliade, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu propune o lectură literară. Din această perspectivă, balada nu mai este importantă ca ilustrare a unei realități etnografice, ci ca meditație asupra unei experiențe existențiale fundamentale, creația. Adresându-se sensibilității noastre, celebra creație populară este abordată în literaritatea ei, transformându-se într-o meditație asupra creației și a condiției creatorului. O asemenea lectură facilitează apropierea de opera poetică, ignorând contextul etnografic al apariției baladei populare și implicațiile ei mitico-rituale. În finalul observațiilor sale, exegetul pledează pentru complementaritatea lecturilor, o lectură ideală presupunând prezența ambelor perspective. Atât Lucian Blaga în Meșterul Manole, cât și G. Călinescu în Bietul Ioanide pornesc de la cunoscuta baladă populară. Fiecare însă pune accentul pe altceva. Autorul Poemelor luminii  insistă pe drama creatorului, în timp ce autorul Scrinului negru prezintă conflictul dintre adevăratul și falsul creator, precum și cel dintre creație și procreație.

          În finalul observațiilor sale, Silviu Angelescu precizează faptul că, dintre cele patru mituri fundamentale identificate de către G. Călinescu, comentariile sale se opresc doar la mitul zburătorului. Investigațiile au menirea de a releva maniera în care o experiență existențială fundamentală precum iubirea este reflectată în mitologia românească, în creația populară orală și în literatura cultă. Intenția autorului a fost aceea de a releva raporturile existente între mitul zburătorului și motivul poetic care îi corespunde.

          Prin intermediul exemplelor supuse atenției, exegetul aspiră să analizeze raporturile dintre mit și literatură. De aici și titlul cărții. Deși studiul se caracterizează prin rigoare, prin originalitatea ideilor avansate, o foarte bună capacitate de sinteză și o documentare minuțioasă, abia când se vorbește despre Mitul erotic al zburătorului putem constata cu adevărat erudiția cercetătorului, ce depășește în mod sensibil cele câteva titluri existente în bibliografie.

          Mitul și literatura este o carte densă, ce propune o serie de lecturi insolite asupra unor opere deja clasicizate. Scopul urmărit de către exeget a fost acela „de a prezenta modul cum mitul se articulează în literatură și care sunt efectele acestei alianțe”. Autorul este conștient de faptul că exemplele oferite nu epuizează problematica asumată, dar reușește să o ilustreze în coordonatele ei esențiale. Prelungirea mitului în literatură este în măsură să explice „instituirea unor tipuri de viziune și a efectelor estetice care le corespund: fabulosul, fantasticul, staniul”. Exemplele oferite (a se vedea trimiterile la mitul erotic al zburătorului) reușesc să ilustreze maniera în care valorile religioase se convertesc în valori estetice. În cazul celor doi prozatori investigați (Mihail Sadoveanu și Liviu Rebreanu), exegetul demonstrează maniera în care „mitul poate determina o tipologie a conflictului epic, o tipologie a personajului; chiar o tipologie a tehnicilor epice”. Relațiile dintre mit și literatură conțin însă și alte aspecte, ce pot fi relevate prin asumarea sugestiilor oferite de către antropologia culturală.

          Pătrunderea miturilor în literatură este văzută ca un fenomen firesc, literatura devenind un vehicul ce a permis transmiterea miturilor din antichitate până azi. Venind din vremuri străvechi, literatura a fost întotdeauna principalul depozitar al miturilor. Cu toate acestea, cercetătorul precizează faptul că simpla asumare a mitului de către opera literară nu constituie o garanție a valorii estetice. Valoarea creației literare „ține de capacitatea autorului de a observa și de a surprinde o problematică a vieții, de aptitudinea de a o exprima cu ajutorul imaginilor”. 

          Având  în vedere profunzimea și seriozitatea investigației, la sfârșitul lecturii cititorul rămâne cu regretul că cercetătorul nu a abordat și celelalte trei mituri fundamentale identificate de către G. Călinescu.

 

 

 

Cărți prezentate de Mircea Popa și de Alexandru Dohi, nr. 11-12(186-187), nov-dec 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 

Mircea POPA

ZENOVIE CÂRLUGEA, LUCIAN BLAGA.

DICȚIONAR ESENȚIAL – OAMENI DIN VIAȚA LUI


Ca orice critic și istoric literar care se respectă, și Zenovie Cârlugea s-a fixat, de-a lungul timpului, în perimetrul unor teme esențiale. Lucian Blaga – Brâncuși – Arghezi reprezintă o trinitate valorică pentru care criticul din Tg. Jiu a făcut o adevărată fixație. Așa, de pildă, a închinat lui Blaga nu mai puțin de zece cărți, fiecare dintre ele abordând o anume tematică, un anume perimetru al creației. Acum, ca la un sfârșit de bilanț, el a adunat toate aceste cunoștințe într-o lucrare de sinteză cu caracter enciclopedic și bibliografic. E vorba de mulțimea de oameni și personaje pe care Blaga le-a cunoscut, a avut legături de orice natură cu ele, au stat în preajma lui sau au devenit pentru scriitorul nostru subiecte de cercetare și reflecție. Cartea de față a fost concepută astfel ca un dicționar de personaje, ilustrând, într-un fel sau altul, natura interesului blagian pentru contemporanii săi, prin intermediul cărora „comunică sau se comunică” pe sine, „prin empatii și adversități”. E un mod modern și actual de a deschide ușa spre forul interior al poetului, spre ceea ce configurează substanța eului său creator, delimitându-se de contextul trăirii fie prin simpatii, fie prin adversități.

Până în momentul de față autorul a tipărit la TipoMoldova două volume însumând împreună peste opt sute de pagini și iluminând traseul existențial al poetului printr-un parcurs ideatic deosebit de semnificativ, împărțit în egală măsură între adulanți și contestatari. Dicționarul e conceput alfabetic, ca o desfășurare vălurită de forțe culturale atrase de magnetul Blaga asemenea piliturii de fier din binecunoscuta experiență școlară. Sunt adunate în acest prim volum 211 prezențe scriitoricești din ambele tabere, balanța înclinând totuși în chip evident spre oamenii care l-au apreciat și venerat. Între aceștia se numără Ion Agârbiceanu, Ioan Alexandru, Vasile Băncilă, Ovidiu Drimba, Nichifor Crainic, Sextil Pușcariu, Gh. Pavelescu, Zevedei Barbu, Aurel Avramescu, Augustin Bena, Dan Barbilian, Ion Breazu, Bazil Munteanu, dar și colegi și discipoli din Cercul Literar de la Sibiu, cum au fost D.D. Roșca, Radu Stanca, Ion Negoițescu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Nicolae Balotă, I.D. Sîrbu, Deliu Petroiu și alții. De cealaltă parte, Mihai Beniuc, Gh. Bogdan-Duică, Marin Ștefănescu, I.U. Soricu, D. Stăniloae, dar și mulțimea de apropiați din cercul familiei și al muzelor sale, cum ar fi Victoria Bena-Medan, Livia Armeanu, Domnița Gherghinescu-Vania, Coca Rădulescu, Eugenia Mureșanu, Elena Daniello, Olga Caba, Rosetta del Conte, Zorica Lațcu, Lelia Rugescu. Prin reînvierea unor astfel de vieți și de relații, descoperim adevărata viață a poetului, împărțită între creația literară și tributul existenței diurne. Portretistica lui Z. Cârlugea, ca și reliefarea faptelor, antrenează în desfășurarea epică un mare număr de personaje și de situații, unele dintre ele cu adevărat pitorești sau numai încărcate de semnificații. Cel de al doilea volum al Dicționarului stăruie asupra altor 123 de personagii, alese și ele cu grijă din marea masă a celor care au trecut, într-un fel sau altul, prin viața poetului, chiar dacă implicarea lor a fost într-un anume fel mai redusă. Alegem câteva nume la întâmplare: Bartolomeu Anania, N. Bagdasar, Olimpiu Boitoș, Septimiu Bucur, Emanuel Bucuța, Radu Brateș, Ovidiu Cotruș, Radu Dragnea, Ecaterina Focșeneanu, Ion Gheorghe, Vintilă Horia, Victor Iancu, Monica Lazăr, Adrian Maniu, Ioan Miclea, Grigore Nandriș, Victor Papilian, Ion Apostol Popescu, Larian Postolache, Mihai Ralea, Nicolae Tolu, Lucian Valea,Vasile Voiculescu. Prezența fiecărui personaj în acest periplu biografic este argumentată cu grijă, prin apelul la memorii, confesiuni epistolare, corespondență, comentarii și opinii asupra operei. Citatele sunt alese cu grijă, iar articolul vorbește de la sine despre modul cum se întreține cultul unui scriitor. Autorul lucrării nu se oprește la simpla relatare și situare valorică, ci oferă o listă de referințe și lucrări critice care deschid, la rândul lor, noi perspective de abordare a operei poetului. Rolul imediat al articolului de dicționar este acela de a informa, de a documenta, de a face trimiteri la întreaga literatură română. Se lărgește mult cercul cunoscuților, prin aducerea în scenă a unor traducători din țară și din străinătate, prin mărirea spațiului informativ cu referințe la publicații străine, la prieteni și cunoscuți de peste hotare. În jurul numelui lui Blaga se coagulează o întreagă sferă de motivații umane și spirituale, care îl aduce pe Blaga mai aproape de noi, de trăirea unei realități umane cu profunde reverberații atitudinale. Pe ecranul epocii, eonul Blaga întregește și configurează un mod de a fi, o viață citită și văzută altfel, nu din punctul de vedere al centrului spre margine, ci dinspre margine spre centru.

***

 

Alexandru DOHI

(Suedia, membru al USR)

 

DESPRE TRANDAFIRUL DE NOIEMBRIE


În cartea de poeme a Doinei Rândunica Anton, Trandafirul de noiembrie, apărută la Editura Junimea (Iaşi, 2018), se aud o lină zbatere a mântuirii şi o aspră năzuire a firii dincolo de Dilemă. Din „umbră”, din „aspra furtună”, din ceaţa cenuşie a zilelor îmbibate cu noiembrie, apare, în ciuda aşteptărilor spulberate, „peste ape cu braţele deschise”, dar nu pentru oricine şi oricând: „Eram la îndemâna unui răspuns!”. Deci, pentru cineva pregătit să dăruiască totul. Cartea se află sub aura unei nehotărâri mistice: „Dacă din urmele paşilor tăi / Îmi voi ridica o colibă / Voi adăposti nesfârşitul”. Dar de ce acest „dacă”? De fapt, a fi „la îndemâna unui răspuns” este chiar Inspiraţia. Această carte este venită prin Inspiraţie. Răzbate asta din fluenţa poemelor, dar mai ales din densitatea de metafore. (Dacă melodia este esenţa muzicii, atunci metafora este esenţa Poeziei.) Metafora nu se poate construi (nu ţine de ingineria literară); metafora e prin excelenţă rod al Inspiraţiei!

Aproape toate poemele se adresează unui TU buberian (Martin Buber), care uneori devine tu-ul unui iubit(ă) – persoană, iar alteori un tu divin (citind cartea, pentru prima dată mi-am dat seama cum noi, de fapt, Îl tutuim pe Dumnezeu. Nu Îi vorbim sau ne rugăm cu  Dumneavoastră). Deci, în termeni spirituali, când Eul devine conştient de sine, automat se întâmplă o distanţare de trup, ba chiar o neidentificare cu corpul, cu memoria lui şi cu gândurile sale; sufletul devine mai evident din momentul în care devii martorul propriei vieţi. De aici absurdul ideii de a iubi pe cineva, fie şi pe Dumnezeu (căci nu se poate iubi la acuzativ). De fapt, în niciun caz, nu se poate iubi aşa cum cred mulţi, ci fie poţi fi Iubire, fie nu poţi. Iubirea nu e dualitate (advaita – a iubi pe cineva sau ceva anume, totdeauna naşte un conflict). Oare cine poate fi Iubire? Cine se poate mântui?  Poate acel Nimeni din Homer. De fapt, mereu ne aflăm în alegerea dintre Nimeni (cel din Homer) şi Elpenor (tot din Homer). Ca să te salvezi, trebuie să fii Nimeni, altfel eşti azi sau mâine Elpenor, tot vâslind şi tot murind.

Poemul Strigătul roşu este antologic. Este vorba de finalul actului fizic amoros, de acele câteva clipe oferite până şi omului dur (mai puţin sensibil), când dualitatea dispare. Apoi poate să aprindă o ţigară sau să adoarmă şi totul reintră în normal, mai dur sau mai sublim. La cei hipersensibili apare o năprasnică dorinţă de a menţine acea stare chiar fără paroxismul carnal.

Hai să amintim câteva din metaforele şi comparaţiile de mare fineţe: „Dacă te ating, drumul meu se va rupe / Ca o bucată de pâine / În mâinile cerşetorului”; „Cânt încet / Ca o pădure plină de soldaţi”. Sau acest pasaj Chagallian: „Nu te ştiam / Sub ochi crinii sălbatici / Scriau despre sfârşitul lumii / Aveai cămaşa deschisă la piept / Eram o lebădă cu o aripă de hârtie / Cu cealaltă încolăcită în jurul lunii / Pluteam înspre copilărie / Puntea era veche, pe alocuri pierdută în hăuri / Biserica nu mai încăpea sub ea, / Clopotele nu se mai loveau de nori. / Mă întrebam dacă vei simţi pragul câmpiei în inimă”, din care răzbate un aer de neoromantism; „Nu ne privim, ci doar căutăm un loc / De odihnă şi singurătate”. Nici nu e nevoie nici de privit, nici de atins, nici de vorbit şi nici măcar de a fi de faţă. Când s-a instalat sentimentul de a fi împreună, poate unul să fie la Polul Nord şi celălalt la Polul Sud şi tot vor simţi starea binefăcătoare de a fi împreună. Acest sentiment sabia nu-l taie, focul nu-l arde şi distanţele nu-l scad. La acest nivel nu mai e nevoie de confirmări, ci doar „De un loc de odihnă şi singurătate”. Când unul a descoperit adâncul înalt din celălalt, şi asta reciproc, da, atunci ai trecut peste „strigătul roşu al porţilor”. „Întorc filele cărţilor / Ca pe nişte porţi ale unei cetăţi de odihnă”; „Să înfloresc pe steaua / La care tocmai priveşti”; „Întorc ceasornicul cu bătăile inimii / Până se face pământ”; „un suflet spală picioarele serii”; „Nu se aude decât râul domol / Al unui sărut, / Nu se aude decât râsul înalt al copilului”; „Nu pot să-mi scot din genunchi / Marginea prăpastiei”; „Şi câteodată vine ziua / În care pragul uşii e un port”; „Fereastra se umple de focul apusului / Şi se revarsă în paharul cu vin”; Spăl roşii în bucătărie / Tai ardeii cu un cuţit inofensiv / Ameţit de parfumul sânilor goi / Pun deoparte nevoia acută de dragoste / Pe fundul de lemn freamătă mărarul / Ca un val de mare răzleţ”; „Netedă şi tandră, / Gura ta plămădeşte muchia unei secunde”.

De fapt, în întregime poemul Cetatea de la marginea lumii e antologic şi de o frumuseţe la nivel de Saint John Perse, aburind caritate, împăcare, climax, uitare de sine.

Între chenare – vai, ce poem! Ce imagine clară văzută doar de poeţii adevăraţi, care tot timpul sunt îndrăgostiţi. Aceasta este starea de bază a naturii lor chiar şi fără obiect sau subiect. Acest poem e ca o imagine dintr-un film de Tarkovski; e un alef, o emblemă a stării de fapt a naturii umane. „Cad frunze mai dulci / Decât buzele frumoasei / De la patiseria din colţ”. Poate oare un adevăr să fie trist?! Eh! Adevărul nu e nici vesel, nici trist, asemenea biciclistului venit prin Tzara sau, de ce nu, prin Miţa Biciclista din Bucureşti. Adevărul e mereu desculţ şi nu trece niciodată (poemul Nu). Poate oare liniştea să doară? Clar că doare atunci când nu eşti recunoscător (Liniştea care doare).

O oarecare după amiazăvai, ce titlu bun pentru o nuvelă cehoviană! Şi de fapt e un poem din Sighet în întregime.

După citiri şi recitiri, până la urmă mi-am aflat poemul preferat: Eleganţe inutile, de adâncă şi temperată frumuseţe. E aici o atmosferă sublimă, încărcată de subtil erotism. Acest poem miroase a crin. Un fel de religiozitate senzuală învăluie singurătatea înălţată la rang de extaz. E un poem fără cusur şi de intensă sugestivitate, de o frumuseţe prerafaelită. De când îl citesc, îmi apare fie Beata Beatrix, fie Proserpina, venite prin Dante Gabriel Rosetti (cred că i-ar fi plăcut şi lui Kavafis). E aici acel lamento paradoxal mustind de speranţă. Rareori am citit o poveste de iubire aşa de reuşit transfigurată şi sublimată poetic. Mulţumesc din suflet!

 

 

 

Constantin Rîpă, Fiindu-ți aproape... (Ștefan Vișovan), nr. 11-12 (186-187), nov-dec 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 

Ștefan VIȘOVAN

CONSTANTIN RÎPĂ,

FIINDU-ȚI APROAPE. 

POEZII (NUMAI DE DRAGOSTE)

         

Hotărându-se să-și adune, în antologia cu titlul de mai sus, poeziile de dragoste risipite prin cele șapte volume publicate până în anul 2013 (Îmbrățișata mea – 2000, Joc de-a timpul – 2001, Reistorie – 2002, Nașterea de-a doua – 2002, Poezii întârziate – 2003, Poezii impersonale – 2006, A doua ivire – 20081), talentatul poet și distinsul muzicolog, dirijor, profesor universitar, conducător de doctorate Constantin Rîpă a oferit cititorului iubitor de frumos un grupaj de versuri, în structura căruia identificăm cu plăcere efuziuni lirice, metafore măiestrit alcătuite, un limbaj elevat, adeseori intelectualizat, dar fără a deranja – toate acestea concurând în a pune în lumină portretul remarcabil al unui veșnic îndrăgostit, care iubește cu patimă, suferă și se bucură, dar nu ezită să filosofeze și să emită judecăți de valoare pe tema acestui profund, complex și uneori greu de definit sentiment care este iubirea.

          Fără îndoială, Constantin Rîpă are nu doar talent, dar și știința versului, limpezimea cuceritoare a expresiei, capacitatea uimitoare de a jongla cu simboluri, de a sugera stări greu de descris, de a insinua conflicte sau pseudoconflicte cu el însuși etc., dar din toate acestea transpar o sensibilitate cuceritoare, o înțelegere superioară a sentimentului de dragoste, alături de trăiri puternice, atât ale stărilor de fericire, de mulțumire, de satisfacție, de inefabil pe care i le prilejuiește iubirea, cât și ale momentelor de deziluzie, amărăciune, pesimism etc., generate de același sentiment.

          Volumul este deschis de o poezie (Îmbrățișata), care, atât prin realizare artistică, cât și prin delicatețea adresării, poate fi inclusă într-o antologie a celor mai frumoase versuri de dragoste. Aici sentimentele alese ale poetului se materializează în sintagme de o încărcătură imagistică densă, în economia căreia se așază maiestuos o suită impresionantă de metafore, prin intermediul cărora poetul reușește să transmită trăiri intense, îndoieli presupuse, optimism și  tristeți, speranțe și înfrângeri care se pot transforma în victorii. Căci dragostea, în concepția lui Constantin Rîpă, generează stări și fenomene contradictorii: lumină astrală pentru îndrăgostiți, petale de zăpadă pentru cei nemângâiați (în dragoste, desigur), picături de rouă – ca balsam al nefericiților. Starea de optimism predomină, ea fiind accentuată de o apariție celestă – pasărea sărutului, simbol al dragostei care trebuie să guverneze întreaga natură.

Cele peste o sută de poeme (mai exact – 108), câte cuprinde antologia, reflectă o multitudine de trăiri ale eului îndrăgostit și de modalități de receptare și conștientizare a sentimentului de iubire. Sunt prezente, de asemenea, efectele binefăcătoare, stările de extaz, înălțătoare (unele voit confuze), alături de momente de tristețe, dezamăgire, respingere sau chiar revoltă. În Protourmă, prin șase distihuri, cu repetiții și reluări subtile, cititorul este întâmpinat de un joc zglobiu al sentimentelor erotice, dincolo de care întrezărim, parcă, intenția poetului de a elogia maternitatea, căci dragostea nu moare, ea are capacitatea de a se regenera: „Ea creștea să rodească … Ea sfârșea să renască”. Poezia Dumnezeule îi este foarte dragă autorului, de vreme ce a așezat-o, ca un fel de concluzie, pe coperta a IV-a a volumului. Aici, invocând divinitatea, Constantin Rîpă se declară învins de darul dragostei și-i reproșează lui Dumnezeu că l-a pedepsit neoferindu-i și antidotul corespunzător – darul înfrânării. Să fi glumit poetul sau, realmente, i-a fost ursit să poarte o atât de grea povară? Oricare ar fi adevărul, în altă poezie (Chemare), își invită cu o insistență necenzurată iubita să trăiască „secunda târzie”, să simtă intens „starea beției aproape de vis sau de nebunie”, stare greu de descris, ceva între „vrajă, himeră sau vis”, capabilă să ofere trăiri ce depășesc condiția paradisiacă. Alteori (Ai grijă), în contexte care, după expresia lui Adrian Țion, „forțează gramatica2 („să mă exiști”; „idee venită nimănui”), insistă să se pună sub protecția iubitei, căci ea știe totul despre el, chiar și atunci când el se plasează în afara timpului sau evoluează bizar într-o abstracțiune. Prezența ființei dragi îi creează o stare de adâncă beatitudine, de uitare de sine, de evadare din lumea reală, de plutire într-un ocean de fericire, în care îndrăgostiții, „înlănțuiți de dragostea captivă”, vor „pluti fără de țintă ca-ntr-o derivă”, poposind „pe o insulă știută doar de Dumnezeu”, unde-și vor trăi iubirea „ca-n vis” (Hai să zburăm). Constantin Rîpă crede cu tărie că dragostea e un lucru grav, măreț. Are un discurs erotic sensibil, impresionant, copleșitor, captivant. Parcă se insinuează în întreaga ființă a femeii pe care o caută și o iubește și de dragul căreia ar dori să reia „veșnicia de la capăt” (Spune). Este pur și simplu invadat de prezența iubirii, ființa iubită volatilizându-se, sublimându-se, devenind o abstracție, care-i ocupă mintea, bântuindu-l „ca o obsesie nocturnă” (Ah). Se vrea închis în sentimentele ei, să fie doar al ei: „Înconjoară-mă tu / Din toate părțile / Arestează-mă și închide-mă / În închisoarea ta sublimă / Ca să fiu ocrotit / Împotriva unei înconjurări / Din toate părțile” (Grăbește-te). Produce declarații de iubire sofisticate, impregnate  adeseori de o ciudată și chinuitoare filosofie a așteptării; îi face ființei iubite un portret încărcat de metafore („Perlele salcâmilor înfloriți / Îți cad pe umeri, / Iar sevele pomilor / Șiroiesc pe dunele vârstelor tale”); ea poate fi mireasa oricui, dar el este în orișicare dintre aceștia: „Tu ești mireasa oricărui logodnic / Iar eu, fiecare din ei” (Tu ești).

În ciuda asaltului de bucurii și sentimente înălțătoare, poetul face efortul de a rămâne rațional, căci experiența îl atenționează că, oricât va dura sărutul, el va marca implacabil începutul numărătorii inverse în dragoste (Exercițiu de stil). Trăirile-i sunt foarte adesea contradictorii. După ce se simte îmbătat de iubire, reține câteva manifestări superficiale ale acestui sentiment, manifestări care prefigurează trădarea ce râde „cu țipăt de buhă” (Medievală). Caută iubirea ideală, trainică, de lung parcurs, dar realizează și diluarea sentimentelor, fenomen care duce la moartea iubirii (Atunci și acum). Îl doare neîmplinirea, cauzată de incapacitatea ființei iubite de a se ridica la înălțimea trăirilor lui sincere. Sunt situații când iubirea îl păcălește. Cântă acest sentiment îl înalță, îi aduce elogii, dar îi constată și inconsistența, prăbușirea în neant, ceea ce-i lovește sufletul (Pigmalion).

Constantin Rîpă cunoaște universul feminin. O știe pe femeie, îi cunoaște toate secretele, tresăririle, seismele (Ești tu). El îi remarcă pornirile spre o cochetărie nevinovată, concretizată în gesturi aproape involuntare: „Felin își toarce în mână părul / Iar mai jos piciorul își încoardă mușchii”, pregătind parcă „o acțiune devoratoare unei victime virtual seduse” (Uite un joc), dar condamnă prefăcătoria, tendința unor partenere de a mima că-n ele „zac comori” (Actrițo!), ba are chiar unele impulsuri vindicative vizavi de trădări și minciuni (Romanță – lui Minulescu). Crede că femeia care pleacă lasă în urma ei „o trenă detectabilă prin alte simțuri / poleindu-ți drumul / Pe care s-o afli la capăt / Pentru  a se zbate / Convingător în brațele tale” (Miriapod). Nu cedează impulsurilor de moment, care l-ar împinge spre o oarecare frumoasă blondă care-i atrage atenția, obiectând că aceasta „e povara altuia” (Povara). Altă dată nu se lasă, pur și simplu, ademenit, provocat: „Tu-mi zâmbești, /  Amestecând / Surâs cu perversitate / Dar eu rezist…”. Ezitarea aceasta poate fi un semn al maturității, dar, oricum, contrazice ideea conform căreia poetul nu ar deține în niciun fel darul înfrânării (vezi poezia Dumnezeule).

Trădările, lipsa de încredere, obturarea comunicării pregătesc calea despărțirilor. Este conștient de faptul că iubirile sunt trecătoare (Mor și în mai iubiri) și că, de altfel, și în inima lui zac multe iubiri ca într-un cimitir (Dacă aș crede), ba chiar recunoaște că a furat vieți, dăruind, în schimb, foarte puțin: „Dragostea mea, / Ce mult te iubesc eu pe tine / Ce mult ți-am furat viața / Ce puțin ți-am dăruit!” (Adevăr). Și, cu toate acestea, are frustrări și  trăiește acut sentimentele neînțelegerii, suportă cu greu despărțirile, care dau naștere unei apăsătoare tristeți a singurătății, căci în sufletul lui gol persistă „un chip ce de-a pururi s-a dus” (Nimic nu-mi convine) și atunci izbucnește întrebarea care sună mai mult a reproș: „Unde te duci, iubita mea, când niciun cer nu te mai vrea, doar cerul din lacrima mea?” (Rămâi). Își propune să uite, să rupă definitiv legăturile; e stăpânit de regrete, de revolta părăsirii; ar vrea să găsească femeia care să nu-l părăsească (deși reiese că și el le-a părăsit pe unele). Este trist, ar dori să uite, să-și afle liniștea; dezarmează; se autodefinește confuz (În dimineața asta). Alteori îi cere iubitei zâmbetul de odinioară, chiar dacă acum îl copleșesc regretele  (Zâmbet). Presimte apropierea momentului despărțirii, ca pe un vânt dinaintea unei furtuni, ca pe „o noapte întunecată neagră” care vine „să șteargă orice orizont, orice urmă, statornicind că totul se curmă” (Între noi). Anticipează fiorul trădării, dar simte nevoia de ea, recunoscând însă cu o tristă sinceritate că ea nu simte la fel (Nevoia).

Constată cu stupoare, cu uimire, dar și cu durere că n-a fost iubire, de vreme ce se despart „în dezgust și silă” și nu rămâne nicio amintire (Irosire), urmând o despărțire cu ură, fără cuvinte de bun-rămas (Există).

Câteva dintre nenumăratele plecări, trădări, deziluzii sunt urmate de împăcări, bucuria acestor reveniri făcând obiectul mai multor poeme. Împăcările refac punțile iubirii. Grație lor, cei ce se iubesc renasc „noi în soarele încă neasfințit al dragostei”. Niciodată nu-i târziu pentru a reface puntea iubirii deteriorate de porniri inconștiente. Simte că n-a apus soarele iubirii, chiar dacă există suficiente deficiențe de comunicare (Camera), căci orice plecare are întoarcere, o parte din cea care pleacă oricum rămâne în el (Cu tine). Dragostele trecute nu se uită, ci dor „în apa liniștii / Din singurătatea înserării” (O amintire), iar iubirile noi nu vindecă suferințele pricinuite de dragostea pierdută (O pasăre).       

     Poetul are și intervenții de o logică rece, imbatabilă: luatul de la capăt în iubire e greu, chiar imposibil, căci capătul a rămas undeva departe în urmă. Se impun un nou început, o ieșire din noaptea suferinței, a uitării: „Deci n-o putem lua decât de aici!” (De aici).

Poemul care încheie volumul (O, Tu) vrea parcă să ne asigure că poetul și-a găsit, în sfârșit, primăvara iubirii, o dragoste perpetuă, fără sinuozități: „O, tu, primăvara mea / Ce mi-ai adus? / O dragoste / Fără anotimpuri”.

 

Note:

1. Vezi, în acest sens, Adrian Țion, Constantin Rîpă. Muzicianul și poezia, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018, p. 88, unde sunt consemnate și cele două volume, care au apărut după 2013: Poezii finite (2014) și Poezii salvate (2016).

2. Ibidem, p. 40.

 

 

 

O restituire: Camil Petrescu... (Daniela Sitar-Tăut), nr. 11-12(186-187), nov-dec 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 

Daniela SITAR-TĂUT

O RESTITUIRE: CAMIL PETRESCU –

AICI SE REPARA IEFTIN ROATA NOROCULUI

 

Camil Petrescu este unul dintre scriitorii cei mai vitregiți în postumitate. Nu are încă o ediție completă de Opere, din publicistica lui nu a apărut decât volumul întâi, deși corpusul textual acoperă lejer întinderea a zece volume, corespondența, deși fertilă, e cvasiinexistentă tipografic, i se tipăresc, aproape monocord, în condiții grafice nu tocmai elegante și cu o distribuție deficitară, Ultima noapte..., Patul lui Procust sau teatrul, în programa școlară nu figurează ca scriitor zis canonic decât cu un singur text, deși în urmă cu un deceniu erau obligatorii ambele romane și o dramă, în sălile de spectacol rareori îi mai este pusă în scenă vreo piesă și atunci sala e aproape goală, populată de câteva studente tocilare de la Litere și de câțiva nostalgici... Una dintre cauze, în opinia noastră, ar fi lipsa de interes a forurilor decizionale față de acest scriitor incomod, veșnic problematic, care nu are cum să fie pe gustul maselor.
O altă cauză, relevată de doamna Florica Ichim, ar fi faptul că scrisul lui, ilizibil, e greu de descifrat pentru un deco-deur contemporan căruia-i lipsește bagajul informațional referitor la epocă și la persoanele la care se face referire. Mai multe detalii referitoare la destinul lăzii de zestre cu manuscrise camilpetresciene ne-a oferit doamna Florica Ichim, legatara testamentară a lui Camil Petrescu, într-un interviu1:

Daniela Sitar-Tăut: O chestiune intrigantă de istorie literară este soarta (vitregă) a arhivei lui Camil Petrescu.

Florica Ichim: Referitor la arhivă, Camil a trecut, aşa cum spuneam în diverse prefeţe la ediţii din opera lui, de-a lungul vieţii sale prin o mulţime de avataruri, dacă n-ar fi decât bombardarea imobilului în care locuia – relatarea o şi găsim într-una din nuvele. Arhiva s-a împrăştiat. Chiar din vremea lui. El ordona manuscrisele în nişte lăzi, din care eu mai am la Buchea [localitate în Argeş], unde locuieşte fiică-mea. Lăzile sunt acum aproape goale, mai conţin doar câteva foi  de  manuscris. Acolo  erau  sute  de  pagini. Erau acolo notaţii pentru Plicul negru sau pentru Atomul – încă nu ştim ce a vrut să fie acest Atomul – pentru Românii e deştepţi... Acestea sunt trei proiecte sigure, începute. Multe manuscrise au fost furate fără măsură. Multe au fost vândute de către soţia lui Camil, pentru că erau cât de cât coerente, Muzeului Literaturii. Ei au publicat în revista lor «Manuscriptum» din ce aveau acolo. Dar soţia lui a mai vândut şi la alte biblioteci, nici nu ştiu la câte. A vândut mult din ce rămăsese în biblioteca lui, pe care abia reuşisem s-o aranjăm, eu fiind muncitorul manual. Publicarea Jurnalului medical – care se află acolo jos, în bibliotecă – e o chestiune delicată, e prea intim, pune probleme dificil de rezolvat”.

Editura Actaeon Books din Baia Mare, inițiind în această toamnă Seria de Autor „Camil Petrescu”, Colecția „Restitutio”, își propune să readucă în actualitate un scriitor pe cât de celebru, pe atât de puțin cunoscut. Prima piesă restitutivă editată o constituie drama Aici se repară ieftin roata norocului, netipărită niciodată în volum, și aceasta la mai bine de șase decenii de la moartea autorului. Nota asupra ediției și notele îi aparțin editorului, Alexandru Buican. Să încercăm să recompunem, axându-ne pe confesiunile auctoriale și pe pauperele reflectări ale acesteia în presa vremii, circumstanțele și contextul elaborării ei.

În septembrie 1956, cu şapte luni înainte de moarte, Camil Petrescu făcea un inventar al lucrărilor literare pe care, datorită bolii, era posibil să le lase în manuscris: „În ceasul acesta al unei sănătăţi falimentare, prin abuz de muncă şi din alunecare peste timp, mă găsesc dator cu volumul al treilea din Un om între oameni, cu pregătirea pentru tipar a poemului eroi-comic Papuciada, de asemenea cu pregătirea pentru tipar a pieselor Caragiale şi Aici se repară ieftin roata norocului, toate de neocolit, care nu pot fi lăsate în drum2. Şi temerile sale se vor dovedi întemeiate.

După trecerea în neființă a autorului, survenită la 13 mai 19573, Caragiale în vremea lui primeşte „bunul de tipar” în octombrie 1957; volumul al III-lea din Un om între oameni primeşte şi el bun de tipar în decembrie. Papuciada va trebui însă să mai aştepte (până în iulie 1966). Legenda spune că întârzierea s-ar fi datorat personajului Urs din epopee, existând teama că acesta s-ar fi putut să fie identificat drept o aluzie la ursul rusesc.

Dar Roata norocului va avea soarta cea mai ingrată. După o încercare de tipărire, fragmentară, în „Luceafărul”, în august 1959, două acte se vor tipări în revista „Teatrul”, în august 1960. De atunci, deci de exact şase decenii, tăcerea, ca să nu spunem uitarea, s-a aşternut asupra acestei lucrări – până la această primă ediţie. Nota redacţiei revistei „Teatrul”, ce însoţeşte cele două acte, are un caracter confuz, aruncând un val de incertitudine asupra acestei piese atât de nenorocoase. Câteva afirmaţii, făcute fără simţul responsabilităţii în precizări, ar putea crea impresia că ne aflăm în faţa unei lucrări incomplete: „în această ultimă, nedefinitivată piesă”; „din păcate, Camil Petrescu nu şi-a putut realiza piesa până la capăt”, se afirmă acolo. Dar, tot în cursul acelei note se spune că „piesa se numea în versiuni anterioare” şi că scurtul fragment, tipărit în facsimil, provenind din actul trei din „versiunea 1957”, era un „fragment care nu se găseşte, de altfel, în nici una din versiunile complete ale piesei”.

Avem de-a face, până la urmă, cu o piesă completă. Nici nu s-ar fi putut astfel, de vreme ce Camil scrisese mai multe „versiuni anterioare” ale acestei piese buclucaşe „la care lucra de câţiva ani”.

Vorbind despre soarta urmelor materiale rămase de la el, doamna Florica Ichim scrie: „Din zecile de mii de cărţi n-a mai rămas nimic, s-au spulberat în şapte zări, în deceniile ce-au trecut de atunci. S-au vândut, s-au furat, s-au donat. Şi casa a fost vândută, aşa că nici măcar un colţ memorabil nu se poate încropi în afara celui modest de la Muzeul Literaturii4. Această afirmaţie poate fi extrapolată şi în ceea ce priveşte manuscrisele. Puţinătatea filelor rămase şi care sunt adăpostite de fondurile publice e absolut uimitoare. Niciunul dintre manuscrisele marilor lucrări nu se găseşte în vreo bibliotecă publică sau în vreun muzeu.

Iar în cazul piesei Aici se repară ieftin roata norocului, din câteva versiuni, nu se mai găseşte niciuna! Şi, totuşi, ea este una dintre cele mai interesante ale lui Camil, datorită tematicii ei şi epocii în care a fost scrisă.

Cu mult timp în urmă, scriitorul declarase emfatic, într-un interviu: „Consider lichidată cariera mea literară5. Şi se ţinuse de cuvânt. Să nu ne lăsăm înşelaţi de producţia de după 1944. Proiectele Bălcescu (teatru, proză, scenariu cinematografic) şi Caragiale erau menite doar a justifica o existenţă socială la suprafaţă. Era filozoful cel care se ascundea în spatele unor evocări istorice, în vreme ce lucra la doctrina sa, Substanţialismul, ce nu mai putea să vadă lumina tiparului în noile condiţii politice.

Şi totuşi, în Nuvele, ce însumează texte excepţionale, dar care, datorită „cruzimii” lor dureroase, sunt greu de digerat de o psihologie neaoşă, mai mult de farsă, şi-a continuat explorarea acelei drame naţionale pe care o investigase în marile sale lucrări din deceniile doi şi trei. Şi tot acolo, poate neaşteptat, în textul Un episod..., a revenit în actualitate (actualitatea sa), aducându-şi personajele, chiar dacă numai indirect – în acest caz, pe Ştefan Gheorghidiu – în zilele bombardamentelor din august 1944.

Apoi, abordarea aceleiaşi epoci într-o lucrare de proporţii, cum e piesa Aici se repară ieftin roata norocului, înseamnă cu adevărat revenirea lui la literatură. Piesa nu e mai puţin „crudă” în investigarea psihologiei precare şi triviale a „burgheziei româneşti” care, în mediul ei de pauperitate morală, încerca să se „adapteze” realităţilor. Dar, o analiză a poziţiei scriitorului faţă de evenimentele din 1944 nu poate fi făcută în absenţa actului III, final, al piesei. Numai descoperirea lui şi reintegrarea întregii lucrări „sistemului” camilpetrescian pot da o imagine exactă a ceea ce s-a numit „colaboraţionismul” lui cu noul regim în acel „deceniu obsedant”. Într-o notă autobiografică, scriitorul afirmă că piesa i-ar fi fost comandată: „7 piese nejucate niciodată. Darea afară din teatru. Două comandate, acum în manuscris (Roata norocului, Caragiale). Ultima oară jucat în 19496. Refugiul său în trecutul neutru să fi trezit vreo suspiciune de „evaziune” de adeziune? Mai mult decât probabil, dar iar o chestiune la care n-am căpătat încă răspuns...

Din acest motiv, pe lângă readucerea în spaţiul culturii române a acestui proiect camilpetrescian (atât cât a mai rămas din el), ediţia de faţă se vrea şi un apel adresat unei eventuale persoane particulare care se întâmplă să aibă vreuna dintre variantele complete ale piesei, de a o reda culturii române. Nu credem că francezii ar fi lăsat să treacă mai bine de jumătate de secol fără să valorifice o piesă rămasă în manuscris de la Racine, de pildă. Însă în cadrul culturii române totul e posibil, ba mai mult, asemenea catastrofe sunt de aşteptat, ele fiind un lucru firesc, organic chiar.

Textul tipărit de Editura Actaeon Books îl reproduce pe cel din revista „Teatrul”. Cum acolo numerotarea scenelor şi a tablourilor nu e întotdeauna logică, editorul a corijat această carenţă. În lista personajelor figurează şi nume care nu apar pe parcursul celor două acte şi presupunem că ele s-ar găsi în actul al III-lea. De asemenea, unele personaje, care apar însă, nu sunt trecute în listă. Fireşte că menţiunea „în ordinea intrării în scenă” n-are relevanţă. De aceea s-a optat pentru trecerea celor două personaje absente din listă – Corloiu şi Lazăr – la sfârşit.

 

Note:

1. Daniela Sitar-Tăut, În direct, Interviuri 2011-2018, „Am fost multe zile în comã. Şi pe el l-am chemat în ajutor, pe Camil. Nu aveam pãrinți. Mama murise, tata murise şi el, dar pe el l-am chemat de-acolo”, Actaeon Books, Baia, Mare, 2018, p. 162-163.

2. Camil Petrescu, Început de toamnă pe Cumpătul..., în Camil Petrescu, Versuri, ESPLA, Bucureşti, 1957, p. 164.

3. Circumstanțele morții lui Camil Petrescu au fost și ele prolix prezentate de către istoricii literari. Reproducem aici confesiunea doamnei Florica Ichim, cea care i-a fost alături în ultimele clipe: Daniela Sitar-Tăut: Acum încă o întrebare – de final. Aţi răspuns la numeroase întrebări despre Camil Petrescu, în diferite interviuri, aţi îmbogăţit materialul documentar privind viaţa (şi moartea) sa – cum aţi făcut cu foarte mare amabilitate şi acum. Se ştie că aţi fost persoana care s-a aflat alături de Camil Petrescu în clipa morţii sale. Ar fi o chestiune importantă de clarificat. Exact de ce boală a suferit, din care cauză a fost şi internat în mai multe rânduri? În postfaţa la volumul Versuri, Început de toamnă pe Cumpătul, din 1957, Camil Petrescu menţionează boala, dar nu o numeşte. Puteţi să relataţi, încă o dată, circumstanţele morţii acestuia?

Florica Ichim: S-au spus şi s-au scris lucruri absurde, neadevărate în legătură cu moartea lui Camil. Alexandru Balaci chiar a scris lucruri absurde. Camil a suferit de o boală de inimă şi a murit în urma celui de-al treilea infarct. A murit în seara zilei de 13 mai, la ora unsprezece şi douăzeci, fiind vegheat de mine, de femeia de serviciu, Katty, şi de şoferul Gheorghe. Camil se afla sub un cort mare care acoperea fotoliul în care era aşezat şi avea alături de fotoliu un tub mare de oxigen. El nu suporta nimic pe gură sau pe nas. Poate că la spital să fi acceptat tuburile care veneau la gură şi la nas, dar nu acasă, în faţa noastră. Cortul era transparent şi noi îl vedeam şi-l vegheam. Cortul se umfla când el respira. Noi am văzut că nu se mai umfla cortul. Eu stăteam pe un alt scaun, la fereastră, cu faţa spre el. Şi, în 1957, eram şi eu destul de pruncă, Katty era mai puternică şi Gheorghe era evident cel mai apărat. Dar ne-a cuprins şi pe noi două emoţia când el a spus: «Nu mai respiră». Au fost câteva minute bune până ne-am dat seama că e mort. Eu m-am uitat la ceas, am crezut că e foarte important să ştiu momentul morţii. Şi era ora unsprezece şi douăzeci. După cincisprezece, douăzeci de minute a apărut fratele soţiei lui, care era medic deja sau medicinist. Nu ştiu dacă terminase încă Facultatea de Medicină, dar pot spune aici că foarte mult a contribuit cu bani Camil ca să-şi poată termina studiile. A şi fost apoi un chirurg eminent. Şi el a fost cel care a ridicat cortul şi a pus mâna pe Camil, noi n-am pus mâna pe el. El avea ochii închişi mai devreme. Noi nu ne dădeam seama dacă mai respiră sau nu. Deci el a constatat că e mort şi m-a scos pe mine de acolo şi a spus: «Chemaţi-o pe Ghighi». Şi a mai spus: «Descurcaţi-vă», deşi cuvântul nu era frecvent pe vremea aceea. Era ceva cu sensul: preluaţi lucrurile. Probabil Katty s-a dus şi a chemat-o pe Ghighi. Din acel moment mai am amintiri doar de la funeralii. O amintire importantă pentru mine: când a fost depus la Academie, în aulă, erau coroane de toate felurile – nu prea multe, multe au fost la cimitir – şi la ora opt seara a dispărut toată lumea, inclusiv soţia lui, fratele ei. Toată lumea a plecat din birouri, de peste tot şi am rămas absolut singură. Noaptea aia o ţin minte. Nu mi-era niciun fel de frică de Camil, în schimb, fotoliile, mobilele scârţâiau. Şi am avut câteva momente de panică când am ieşit până în curte. Dar m-am întors, ca să nu-l las singur.” (În Daniela Sitar-Tăut, În direct, Interviuri 2011-2018, p. 168-169)

4. Florica Ichim, Cuvânt înainte, în Camil Petrescu, Note zilnice, Gramar, Bucureşti, 2003, p. 8.

5. Petru Sfetca, D. Camil Petrescu ne mărturiseşte: «Consider lichidată cariera mea literară»”, „Vrerea”, VIII (XVI), 1947, nr. 1-2, ianuarie-februarie.

6. Citat în Florica Ichim, „Cronologie”, în Camil Petrescu, Teatru, Gramar, Bucureşti, 2000, p. 1495.

 

 

 

Poeme de Gheorghe Mihai Bârlea, nr. 11-12(186-187), nov-dec 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 


Gheorghe Mihai BÂRLEA

 

Portret de țărancă

Mamei

 

Te-am visat aplecată peste pământ,

despărțind neghina de grâu,

boabele le sărutai îndrăgostită

să le țină de cald în brazde;

 

cu ochii măsurai mersul soarelui călător

și vechi cuvinte pe gura ta răsăreau – 

tresărau pietrele în râu de se făceau valuri

și se înmulțeau peștii

spre hrana pruncilor tăi

și a neamului până la a șaptea sămânță.

 

Rodire și rod

 

Să rodești, rodirea-i frumusețea

marelui înalt ceresc și viu,

cum de-a pururi purpura luminii

încolțește în piatră și în pustiu,

 

și-ți arată calea, însoțindu-ți gândul,

răsăritul zilei, soarele-n apus,

te cuprinde visul și privești prin el

cum se întorc la viață cele ce s-au dus...

 

Umilirea vidului

 

Numai lumina a putut umili vidul – 

opus materiei ca formă solidă

îmblânzită de zei –

 

prin pustietățile lui împăienjenite monstruos

se mai târăsc corbi însetați de moarte,

dar lumina a despărțit ce era de despărțit

și de ceea ce în viață va fi să ne poarte.

 

Bocet maramureșean

 

Se întoarce o ploaie bogată

peste inimi,

să încolțească sămânța bună

și să ne bucure;

 

iarba sub tălpile goale

trezește simțurile

și scurtează depărtările cenușii;

 

singuratic sorbind

din răsăritul de lună mă îndestulez

și crezându-mă dezlegat de păcat,

visez și îngân:

 

„Da-u-ar Dumnezeu Cel Sfânt

cărare pe sub pământ,

o cărare umblătoare,

să se întoarcă cel ce moare”.

 

Minune în sine

 

Nu face din păcatul altuia

numărătorul zilelor lui

ci în tine caută răbdare

și fii iertător – 

 

Poate fi o formă a regăsirii

de sine   

minune în sine

înainte de a fi muritor.

 

Înmulțirea bucuriei

 

Smulge rădăcinile răutăților

din calea ta

și vei culege mere întraurite

din grădinile semenilor

 

stele te vor însoți

în călătoria spre Carul Mare

și ochii din inimă

îți vor înmulți bucuria.

 

Dileme

 

Orbitoare pot fi uneori zilele de vară,

cu nori în văzduhul din spatele soarelui,

topind conturul însetat al gurii;

 

și nopțile de iarnă-s monotone,

cu lumina lunii zgribulită,

iar între tine și stele înalță un zid de zăpadă;

 

ți-ai dori o călătorie pe mare,

cu tumultuoase valuri lovind

o veche corabie fără proră,

și să nu-ți controleze nimeni dilemele,

nici cum se nasc, nici cum se devoră.

 

Floarea-soarelui

 

Floarea-soarelui

încolțește sămânța dragostei

până la stele,

întinde și tu, repede,

mâna către ele;

 

fructele amărui din viață

intre în uitare

iar tu urmărește-ți negrăbit

visarea spre soare;

 

cuprins de iubire, ca într-un clește,

chiar și rănile trupului se vor vindeca

la umbra florii-soarelui

care, rotindu-se, crește.

 

Muzica sferelor (liturgică)

 

Se deschid urechile mele

să audă muzici din sfere cerești,

să picure înveșmântată lumina

în adâncul inimii;

 

cuvintele să capete formă,

să laude spre încântarea semenilor

roadele bogate ale simțirii;

 

uitarea înghețată despre adevăr

să se cutremure

și să se înțeleagă că toate ce sunt

sunt la viață

fiind numite pe numele lor;

 

și întru toate deopotrivă vrăjit,

voi asculta muzica sferelor,

iar stelele când la culcare fi-vor duse,

mă voi răsfăța printre ceruri suprapuse.

 

Meta-poetice (stări)

 

Trece o femeie strada

cu mers legănat, ca o frunză în vânt,

pare că s-a întors

mama mea pe pământ,

 

exact cum o vedeam în pruncie,

îngândurată și nemuritoare;

această iluzie mă salvează,

iarăși, de plâns și de uitare.

 

***

 

Clipa de fericire,

ca stropul de rouă,

ca lacrima,

la atingerea vântului

se usucă;

 

rămâne un sigiliu de sare,

adânc înrămat între pleoape,

care nu se topește

și nu se usucă,

ci crește.

 

***

 

Brumele dimineții

și iarba în răsfăț

prefigurează mersul amiezii de toamnă;

 

seara încercănată

de soarele în stingere

așteaptă șiragul de stele;

noaptea pândește un vis,

care să te facă

învingător împotriva fricii.

 

***

 

Oricât de căptușite îi sunt abisurile,

iubirea țâșnește din trup ca un fulger,

după îndelungi rătăciri omenești

de te atinge,

 

nu în genunchi, nu temător,

nici înfrânt, ci, ca un soldat

salvat din tranșeele morții,

iubește-l pe cel ce iubire ți-a dat.

 

Fericitul păstor

 

Ferice de tine, păstorule,

tu visezi să crească lână de aur

pe oile tale;

soarele din vârful muntelui

te aude

și astfel străvede

îmblânzind iarba-fiarelor

în calea ta;

 

cât e muntele de munte,

umbra lui urcă în cer

și de acolo pe tine te apără îngerii;

 

ploile mănoase și trecătoarele furtuni

nu sperie turmele tale,

din fluier le cânți

și plânsul lor asemenea cântecului

se aude și nu rătăcesc;

 

ferice de tine

cât cu tine-s oile tale

și tu, cel ce vede și aude

cântecul lor asemenea plânsului –

 

până apune soarele la poalele muntelui.

 

Ex-retorică

 

Poate fi învinsă boala cuvintelor,

atinsă cu o floare,

intră în propria cochilie;

 

cu disperare caută alte semințe

în flori mai bogate în rod,

dar copacii făloși suspină

și-și trimit frunzele în exod.

 

și boala singură moare,

ca orice banală întâmplare

 

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 11 - 20 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.