top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Mantaua (Dino Buzzati) - traducere de Livia Marcan, nr. 4 (179), aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

Dino BUZZATI

 

Scriitor, jurnalist, pictor, dramaturg, scenograf italian, Dino Buzzati (1906-1972), mare admirator al lui A. Camus, optează pentru tipul de existenţialism introspectiv. Este cunoscut mai ales pentru romanul său Deşertul Tătarilor (1940), dar este considerat şi un maestru al prozei scurte. Criticul italian Nella Gianetto îl caracteriza astfel: Sclipirea de geniu care i-a îngăduit lui Buzzati să treacă în posteritate este asumarea unui statut de autor existenţialist şi fantastic într-o epocă în care avea şansa să devină nepopular epoca neorealismului”. (Prefaţa la Deşertul Tătarilor, Ed. Mondadori, 2001). În 1958 i se acordă Premiul Strega pentru volumul Şaizeci de povestiri. Alături de Monstrul Colombre, Şapte etaje, Cei şapte mesageri, povestirea Mantaua, pe care v-o prezentăm în versiune românească, este una dintre capodoperele sale.

 

MANTAUA

 

După o aşteptare interminabilă, când speranţa începu să-i moară, Giovanni se întoarse acasă. Nu bătuse încă ceasul două, mama strângea masa, era o zi întunecată de martie, zburau cârduri de corbi de pretutindeni. Mama apăru pe neaşteptate în prag, strigând: „În sfârşit, dragul meu!”. Fugi să-l îmbrăţişeze.

Anna şi Pietro, cei doi fraţi mai mici ai lui, începură să scoată chiote de bucurie. Iată că momentul aşteptat de atâtea luni şi luni de zile, adesea visat în somnul din zorii zilei, le aducea acum fericirea. El nu spuse niciun cuvânt, reţinându-şi cu greu plânsul. Puse de îndată sabia grea pe un scaun; nu-şi luă de pe cap bereta îmblănită.

„Lasă-mă să te privesc”, spunea printre lacrimi mama, trăgându-se puţin înapoi. „Lasă-mă să văd cât te-ai făcut de frumos. Dar ce palid eşţi!”. Era într-adevăr palid, sfârşit. Îşi scoase bereta, înaintă până în mijlocul odăii şi se aşeză. Cât era de obosit! Era foarte obosit, îi venea greu să  zâmbească, era prea mult pentru el.

„Dar scoate-ţi mantaua, omule”, spuse mama, privindu-l insistent, pe punctul de a fi intimidată de prezenţa lui. Cât de înalt se făcuse, frumos, puternic (chiar dacă era puţin abătut)!

„Da’ scoate-ţi mantaua, băiete”, spuse mama şi se uită la el ca la o minune, gata să-şi piardă firea. Ce înalt şi frumos se făcuse, ce mândreţe de fecior! (Deşi era cam palid.)

„Dă-mi-o, nu vezi ce cald este?”

Giovannni făcu o mişcare bruscă de apărare, instinctivă, strângându-şi mantaua pe el speriat că i-ar lua-o cu forţa. „Nu, nu, lasă-mă”, răspunse evaziv. „Prefer să nu o dezbrac, peste puţin timp trebuie să plec, curând…”

„Trebuie să pleci? Te întorci după doi ani şi vrei să pleci?”, spuse ea dezolată, simţind îndată, după bucuria mare, cum începe brusc eterna mâhnire a mamelor. „Trebuie să pleci numaidecât, fără să mănânci ceva?”

„Am mâncat deja, mamă”, îi răspunse fiul cu un surâs blând, sorbind din ochi penumbra atât de dragă a odăii. „Ne-am oprit la un han, la câţiva kilometri de aici…”

„Ah, deci nu ai venit singur? Cine mai e cu tine? Vreun tovarăş de-al tău de regiment? Sau poate băiatul Menei?”

„Nu, nu, e unul întâlnit pe drum. Acum mă aşteaptă afară.”

„Este cel care aşteaptă acolo? Nu l-ai chemat în casă. L-ai lăsat în mijlocul drumului?” Merse la fereastră, traversă grădina, dincolo de gardul scund, de şipci, ce înconjura grădina de zarzavat, văzu pe drum un om care se plimba în sus şi în jos agale; era îmbrăcat tot în manta şi lăsa impresia unei momâi. În inima ei scăldată de bucurie se născu o incomprehensibilă şi puternică teamă.

„E mai bine să nu-l chem”, răspunse el hotărât. „S-ar plictisi, este un om ciudat.”

„Dar putem să-i ducem un pahar de vin? Pot să-i duc eu un pahar de vin?”

„Lasă, mamă! Este un tip ciudat, capabil să se înfurie.”

„Dar cine este de fapt? De ce mergeţi împreună? Ce vrea de la tine?”

„Nu-l cunosc bine”, spuse el rar, adâncit în gânduri. „L-am cunoscut în timpul călătoriei. M-a însoţit, asta-i tot.”

Părea că preferă să vorbească despre un alt subiect, că se ruşinează. Mama, ca să nu-l supere, schimbă imediat subiectul, dar lumina care i se aprinsese în ochi se stingea...

„Ascultă, spuse, imaginează cât se va bucura Marietta când va afla că te-ai întors! Va sări în sus de bucurie! Pentru ea voiai să ieşi?”

El surâse doar, mereu cu expresia celui care voia să pară vesel, deşi nu era, pentru că îl apăsa o povară ascunsă. Mama nu reuşea să înţeleagă de ce sta acolo şi era trist, ca şi în ziua plecării. Acum se întorsese acasă, avea în faţă o viaţă nouă, foarte multe zile fără gânduri, seri frumoase petrecute împreună cu ai lui, un şir nesfârşit care se pierdea în nemărginirea anilor viitori. S-au terminat nopţile de chin, când în zare apăreau vâlvătăi de foc şi o mistuia gândul că poate el este acolo, zace ţeapăn pe pământ cu pieptul pătruns de  gloanţe şi nenumărate răni însângerate. Se întorsese, în sfârşit, mai înalt, mai frumos, iar Marietta va fi foarte bucuroasă! Peste puţin timp va veni primăvara, s-ar fi căsătorit în biserică, într-o zi de duminică dimineaţa, printre dangăte de clopot şi flori. Atunci de ce sta nemişcat, parcă fără viaţă, absent, nu râdea, nu povestea despre bătălii? Mantaua? De ce o tot strângea pe el, pe căldura aceea? Poate fiindcă, sub ea, uniforma-i era ruptă şi însângerată? Dar cum putea să-i fie ruşine de mama lui? Credea că se terminase zbuciumul, când acolo se ivise o nouă nelinişte. Privirea ei caldă, aruncată puţin într-o parte, îl privea cu nelinişte, atentă să nu i-o întâlnească, ca să-i poată ghici toate dorinţele. O fi cumva bolnav? Poate îl obosise atâta vorbărie? De ce nu  spunea nimic? De ce n-o privea măcar? Într-adevăr, Giovanni nu o privea, ea părea că îi evită privirile, ca şi cum s-ar teme de ceva. În acest timp ceilalţi doi fraţi  mai mici îl măsurau muţi, cu o stranie sfială.

„Giovanni, murmură ea cu reţinere, eşti în sfârşit aici, în sfârşit te-ai întors! Stai puţin să-ţi fac cafeaua!” Se grăbi spre bucătărie. Giovanni rămase cu cei doi fraţi mai mici decât el. Nici măcar nu i-ar fi recunoscut, dacă s-ar fi întâlnit pe drum, atât de mult s-au schimbat în cei doi ani. Acum se priveau în linişte, fără să vorbească, doar zâmbind în acelaşi timp, toţi trei, amintindu-şi, parcă, de o înţelegere  pe care o uitaseră. Şi, iată, se întoarce mama cu cafeaua aburindă şi o bucăţică mare de turtă pe farfurioară. Goli un sfert din ceaşca de cafea pe nerăsuflate, mestecă turta în grabă.

„Nu-ţi mai place? Altădată era slăbiciunea ta, o pasiune!”, ar fi vrut să-i spună mama, dar tăcu ca să nu-l supere.

„Giovanni, îi spuse ea, nu vrei să-ţi revezi odaia ta? Am pus pat nou, am văruit pereţii, este o lampă nouă, haide să o vezi… mantaua nu vrei să o dezbraci? Nu ţi-e  prea cald?”

Soldatul nu-i răspunse, dar se ridică de pe scaun, îndreptându-se spre odaia vecină. Gesturile lui erau greoaie, încete, ca şi cum nu ar fi avut douăzeci de ani. Mama o luă înainte cu iuţeală, ca să deschidă obloanele, pătrunse o lumină sură, lipsită de viaţă.

„Ce frumos!”, spuse  el cu un entuziasm forţat, privind fotoliul, mobila nouă, perdelele imaculate, totul curat şi proaspăt. Când mama se aplecă să netezească învelitoarea patului, nouă şi ea, el îşi fixă privirea pe spatele ei plăpând, o privire plină de tristeţe, pe care  ceilalţi nu o puteau vedea. Anna şi Pietro stăteau în spatele lui, ca doi hamali ascultători, cu mutriţele lor vesele, aşteptând o scenă de mare veselie. Dar nimic mai mult nu se întâmplă.

„Cât este de frumos, mamă! Îţi mulţumesc!”, repetă el şi nimic mai mult. Îşi mişca privirea cu nelinişte, ca unul care a dorit să termine o conversaţie obositoare. Dar mai ales  privea cu evidentă preocupare pe fereastră, vedea gărduleţul verde de şipci pe lângă el, un om care mergea alene de ici-acolo.

„Eşti mulţumit, Giovanni?”, întrebă mama, dornică să-l vadă fericit.

„Oh, da, este foarte frumos”, îi răspunse fiul (dar de ce se încăpăţâna să nu-şi dezbrace mantaua?) şi se silea să zâmbească.

„Giovanni, îl imploră ea, ce ai? Ce ai, Giovanni, îmi ascunzi ceva, de ce nu vrei să-mi spui?”

Băiatul îşi mişcă o buză, părea că i se puse un nod în gât. „Mamă, răspunse după un timp cu voce stinsă, mamă, eu trebuie  să plec acum.”

„Trebuie să pleci? Dar te întorci imediat, nu? Te duci la Marietta, nu-i aşa? Spune-mi adevărul, te duci la Marietta?”

Încerca cu greu să glumească, deşi era îngrijorată.

„Nu ştiu, mamă”, îi răspunse el pe un ton reţinut şi amar. Se îndreptă spre uşă, desfăcu lanţul, luându-şi bereta îmblănită. Desfăcu lanţul. „Nu ştiu, dar acum trebuie să merg, omul de acolo mă aşteaptă.”

„Dar te întorci mai târziu? Te întorci? Peste vreo două ceasuri vei fi aici, nu-i aşa? Îi voi chema şi pe unchiul Giulio şi pe mătuşa, închipuie-ţi ce se vor bucura… să vii devreme, cu puţin înainte de prânz…”

„Mamă”, repetă fiul, ca şi cum ar fi implorat-o, să nu întrebe mai mult, să tacă, pentru Dumnezeu, ca să nu sufere mai mult. „Acum trebuie să plec, cel de acolo mă aşteaptă, iar până acum a fost răbdător.” Apoi se uită la ea cu o privire de ţi se rupea inima. Se apropie de uşă, frăţiorii, încă veseli, se adunară în spatele lui Pietro, îi ridicară o parte a mantalei, pentru a vedea cum este îmbrăcat pe dedesubt.

„Pietro, Pietro, ce faci? Lasă-l în pace!”, strigă mama, temându-se că Giovanni s-ar putea supăra.

„Nu, nu!”, exclamă soldatul, încercând să evite gestul băiatului. Dar era prea târziu. Cele două pulpane albastre ale mantalei se deschiseseră pentru o clipă.

„Vai, Giovanni, băiatul meu, ce ţi-au făcut?”, bâlbâi mama, ducându-şi mâinile la tâmple. „Giovanni, ce văd eu este sânge!”

„Trebuie să plec, mamă”, repetă el pentru a doua oară cu hotărâre disperată. „L-am lăsat să aştepte destul de mult. Ciao, Anna, ciao, Pietro, adio!”

Deschise uşa şi ieşi ca împins de vânt. Străbătu grădina aproape în goană, deschise portiţa, doi cai plecară în galop, sub cerul întunecat de nori, dar nu spre sat, nu, ci peste pajişte, spre nor, înspre munţi, în galop. Atunci mama înţelese, în sfârşit, simţi un gol imens în inimă cum nu mai simţise niciodată. Înţelese povestea mantalei, tristeţea fiului, dar mai ales cine era misteriosul personaj care se plimba în sus şi în jos pe drum, în aşteptare, cine era acel necunoscut atât de răbdător până acum; milos şi răbdător, l-a însoţit pe Giovanni la casa părintească (înainte să-l ducă pe drumul cel din urmă), l-a lăsat şă-şi vadă mama, să o îmbrăţişeze; a aşteptat atâta vreme dincolo de gard, în picioare, el, stăpânul lumii, a aşteptat în mijlocul drumului ca un cerşetor flămând.

 

Versiune în limba română

de Livia MĂRCAN

O carte care te lasă vorbind singur (Traian Tr. Velean), nr.4(179), aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

 

Traian Tr. VELEA

O CARTE CARE TE LASĂ VORBIND SINGUR

 

A vorbi ori a scrie despre filosoful şi profesorul universitar doctor Nicolae Iuga este, pentru toţi acei care îl cunoaştem, lucrul cel mai lesne cu putinţă. Şi spun aceasta cu toată sinceritatea de care sunt capabil uneori, convins fiind că, dacă toţi aceia care îl cunoaştem am tăcea, în locul nostru ar vorbi cărţile Domniei Sale, aşa precum, în Duminica Stâlpărilor, dacă ucenicii Mântuitorului Lumii ar fi tăcut, ar fi strigat pietrele de pe drumul urcării Sale la Ierusalim.

Iată că, de data aceasta, distinsul filosof pune pe umerii tot mai obosiţi ai unei lumi aflate de multă vreme în derivă paradoxala povară a unei teme ontologice, pe care o orânduieşte cu precizia unui ceasornicar elveţian într-un labirint în care nu-ţi arată nici poarta de intrare şi nu-ţi îngăduie să intuieşti nici o eventuală poartă de ieşire. Cu alte cuvinte, printr-o ţesătură narativă de ameţitoare altitudine, autorul te face nu numai prizonierul operei sale, ci, pe nesimţite, cu o acribie desăvârşită, te îmbracă ceremonios într-un „sine” al tău plin de orgoliu, pentru ca, imediat după aceea, să te dezbrace  de acest „sine” orgolios şi, aproape dezonorându-te, te sileşte fie să cazi pradă unui fel de „hipnoză” a taurului îngenuncheat în arena coridei, fie să sfârşeşti însângerat în necruţătoarele sale coarne. 

Autorul îşi intitulează cartea Eseuri despre sinucidere de la justificări filosofice la interdicţii religioase, fapt care îţi fixează atenţia cu preponderenţă pe problematica sinuciderii, pe când, în realitate, în mod subtil şi voit insinuant, „magistrul” îţi vorbeşte răspicat despre viaţă, despre măreţia şi nimicnicia ei, despre virtute şi eroism, despre glorie şi martiriu, despre iubire şi onoare, despre îndumnezeire, asceză, rugăciune, sfinţenie şi mântuire ori, din contră, despre promiscuitate, preacurvie, însingurare, depresie, sărăcie, mizerie, boală, damnare, ură, milă, indiferenţă, sex, droguri etc.

Cartea îţi vorbeşte despre Hegesias din Cyrene, despre filosofia lui David Hume, despre
Friedrich Nietzsche, îţi pune în lumină lumea lui Jean Paul-Sartre, a lui F. M. Dostoievski, ţi-l prezintă pe imperialul Socrate, te introduce în gândirea lui Kierkegaard, Heidegger, Erich From şi Sigmund Freud, Umberto Eco ori Emile Durkheim şi-ţi întredeschide cerurile filosofiei fiinţei şi ale nefiinţei tale, de care te simţi legat şi dezlegat cu aceeaşi egală şi irezistibilă forţă. Apoi, ca să nu te sminteşti de-a binelea, autorul te readuce cu picioarele pe pământ şi-ţi prezintă o serie de sinucigaşi celebri, a căror simplă enumerare sunt sigur că te va îndemna la o justificată şi aprofundată lectură: Aristotel (384-322 î.H.), Cleopatra (69-30 î.H.), Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893), Serghei A. Esenin (1895-1925), N. V. Gogol (1809-1852), Ernest Hemingway (1899-1961), Franz Kafka (1883-1924), Jack London (1876-1916), Vladimir Maiakovski (1893-1930), Veronica Micle (1850-1889), Alexandru Odobescu (1834-1895), Cesare Pavese (1908-1950), Edgar Allan Poe (1809-1849), Urmuz/Demetru Demetrescu-Buzău (1883-1923), Virginia Wolf (1882-1941), Stefan Zweig (1881-1942) etc.

            După aceea autorul te îndeamnă să retrăieşti, la fel de dureros ca în nemuritoarele lecturi adolescentine, Suferinţele tânărului Werther sau dramele Doamnei Bovary ori ale Annei Karenina. Încumeta-ne-vom, oare, acum, să zicem împreună cu prorocul biblic: „M-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul”? Probabil că da!

            Deşi nu ne-o exprimă explicit, autorul ne lasă posibilitatea să medităm că în faţa implacabilei sale prezenţe, a Doamnei cu Coasa, suntem absolut egali şi indiferenţi! Să  remarcăm în mod deosebit cum autorul contemplă impresionantul gest al luptătorilor evrei, care s-au împotrivit romanilor timp de trei ani, apărând inexpugnabila fortăreaţă Masada, în timpul împăratului Vespasian pentru ca, în final, în faţa iminentei capitulări, să-şi tragă la sorţi ucigaşii pentru a nu încălca legea care le interzicea sinuciderea. Apoi vom rămâne seduşi de luciditatea cu care autorul abordează, cu o impresionantă putere de analiză şi cu o copleşitoare documentaţie, actele sinucigaşe din ultimele decenii ale teroriştilor islamişti, comise în lumea întreagă, dar mai ales în Europa şi America, în pofida tuturor  preceptelor paşnice ale Coranului. Fără îndoială că vom rămâne copleşiţi de admiraţie în faţa gesturilor de mare şi seculară încărcătură emoţională ale tradiţiei japoneze: Codul Bushido, purtătorii „vântului divin” – piloţii kamikaze –, ca şi în faţa practicilor vechilor şi venerabililor samurai care, în numele onoarei, îşi făceau „harachiri” ori „seppuku”.

            Învolburând fascinanta Indie, autorul ne dezvăluie faptul că atât hinduismul, cât şi jainismul adoptă practici sinucigaşe, gen „sati”, când văduva celui mort se aruncă în focul în care este incinerat cadavrul soţului decedat.

            Într-un final, autorul, cu eleganţa-i suverană caracteristică, se apropie cu deferenţă şi pioşenie şi de  practicile bisericeşti creştine – ortodoxe,  catolice  şi protestante – în materia celor care aleg – dintr-un motiv sau altul – să-şi pună capăt zilelor.

            În măsura în care Domnia Sa a considerat că practicile acestor biserici sunt demne mai mult de o pomenire decât de o  analiză critică mai severă, nici noi nu le vom aborda altfel, lăsând credincioşilor – de orice rit ori denominaţie ar fi – opţiunea alegerii. Cu toate acestea, vom aminti, în treacăt, că, pentru ortodocşi, Hotărârea Sfântului Sinod nr. 506, din 1949, privind înmormântarea sinucigaşilor precizează: „a. Slujba înmormântării sinucigaşilor să fie făcută numai de către un singur preot şi nu în locaşul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitrahilul, săvârşind slujbă după ritual redus; și b. Să nu se tragă clopotele şi să nu se ţină cuvântări”.

            Apoi, fără a intra în detalii, vom sublinia că Biserica Catolică este mai îngăduitoare cu ritualul înmormântării sinucigaşilor, iar protestanţii se bucură de o şi mai mare libertate personală de opţiune în acest domeniu.

Desigur, tema sinuciderii la creştini comportă o serie de abordări, diferenţieri şi detalii. Una este înmormântarea copiilor nebotezaţi, în alt mod este privită sinuciderea celor bolnavi mintali şi cu tot mai mult accent apare în societatea modernă problema incinerării etc. Dacă sinuciderea este considerată pe drept cuvânt o intervenţie brutală a omului în curgerea vieţii sale hărăzite de Dumnezeu, nu am putea privi, oare, în acelaşi chip şi intervenţia brutală  a omului – în atotputernicia voinţei divine în cazul transplantului de organe? Cu alte cuvinte, curmarea vieţii sau prelungirea ei  nu se opun, cu aceeaşi înverşunare a omului, voinţei divine?!  Răspunsul ar trebui să ne dea de gândit: în pofida unei Voinţe Divine Neschimbătoare, un om vrea să trăiască mai mult, pe când un alt om vrea să moară mai repede!

Putem gândi că un Dumnezeu nepărtinitor acceptă, pentru Omul pe care L-a creat, o etică a prelungirii vieţii şi o etică a scurtării acesteia?! Greu de împăcat Judecata Divină cu judecata umană!

Dar mergând mai departe, ne putem pune întrebarea ce explicaţie ar putea găsi Omul, în cazul sinuciderii în masă a animalelor (exemplele ar putea consta în stolurile de păsări care se izbesc de un zid, în balenele care eşuează pe plajele morţii, în sinuciderile în masă ale lemingilor – prin aruncarea în mare – atunci când, înmulţindu-se peste măsură, nu mai găsesc pe insula lor din nordul Europei hrana necesară supravieţuirii). Cum poate fi privit un câine care, după moartea stăpânului său, refuză orice fel de hrană şi, în cele din urmă, moare de inaniţie?

Şi cu tot mai puţină posibilitate de înţelegere ne putem întreba cum poate accepta omenirea sinuciderea în masă pe care i-o prefigurează Cartea Apocalipsei în Ziua Înfricoşată a Armaghedonului? Ori am putea, oare, să nu ne gândim că Dumnezeu-Tatăl, când L-a dat pe Isus Cristos, Fiul Său Unul-Născut, ca, prin moartea Sa pe Cruce, să mântuiască neamul omenesc, nu L-a predestinat Morţii? Este sigur că Isus Cristos trebuia să moară şi la fel de sigur este că  El ştia lucrul acesta. De aceea s-a rugat în Grădina Ghetsimani Părintelui Ceresc: „Tată, dacă este posibil, să fie îndepărtat de la Mine paharul acesta!“.

Sau, oare, putem fi siguri că, în momentul despărţirii sufletului de trup, sinucigaşul nu rămâne singur? Eli, Eli, lama sabachtani?”, a strigat Mântuitorul lumii pe crucea Golgotei: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Omeneşte, ne poate duce gândul la ideea că, dacă pe unicul şi iubitul Său Fiu, Dumnezeu-Tatăl L-a părăsit în ceasul morţii,  va sta  El,  oare, Dumnezeul cel Viu, în clipa morţii, la căpătâiul păcătosului sinucigaş?! Întrezărind o zadarnică mângâiere în tălmăcirea pe care marele filosof Constantin Noica o face basmului românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, filosoful Nicolae Iuga răsuceşte cuţitul lucidităţii umane în rana deznădejdii biblice a
Ecclesiastului: „Deşertăciunea deşertăciunilor
a zis Ecclesiastul –, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune!  (Ecc. 1, 2).

În fine, lăsând cele neprezentate ale cărţii pe seama justificatei curiozităţi a cititorului de a le lectura, voi încheia mulţumindu-i distinsului filosof, profesor universitar şi doctor Nicolae Iuga, pentru că ne-a dăruit o carte ale cărei valenţe normativ-cognitive se înalţă mult peste puterile omeneşti: Omul contemporan nu este în stare să ducă până la capăt îndelungata lor perioadă de gestaţie. El preferă mame-surogat, embrioni dezvoltaţi în eprubete şi nou-născuţi recondiţionaţi în incubatoare. Și aceasta deoarece, prin aceste valenţe, profesorul Nicolae Iuga îi propune omenirii  un experiment teandric – aprioric imposibil –, prin care lumea noastră este chemată să experimenteze regulile unei libertăţi iluzorii în edenul pierdut al dumnezeieştii sale predestinări!

 

 

 

Versuri de Ioan Hada, nr. 4(179),aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM


Ioan HADA

CARTEA CELOR TREI LUNI

 

1. VISUL VISULUI

 

nici măcar

visul visului

nu poate visa

să-ți cuprindă

sufletul 

în totalitate...

nici măcar sonetele

lui 

Dante

Petrarca

sau Shakespeare

nu-l pot cuprinde

deoarece-i

mult mai mare

decât Universul

al cărui sfârșit

nu-l ajung

nici toate

gândurile

din creier

 

2.  IMENS

 

bârlogul meu

mic

cât Oceanul

Pacific

nu-ncape

splendoarea

sufletului tău

deoarece-i

imens

în măreție

precum Calea Lactee

în expansiunea

spre fericirea

fericirii

din surâsul

ochilor tăi

 

3. CU DORINȚA

 

iubito

visez și vreau

s-ajung

la tine

cu dorința

căutătorului

de aur

tărâmul Eldorado

 

4. TRĂIREA

 

bătrân

și fără tine-s

firava frunză

răvășită

dintr-un crâng

pustiit

în septembrie

ce-mi trăiește

cu durerea 

durerii

zbaterea

ultimelor zile

dinaintea

sfârșitului

 

5. ATRAGERE

 

surâsul tău

magnificul

e-n stare

s-atragă-n

nu numai

inima mea

mărită

cât Everestul

ci-ntreaga

Galaxie

ale cărei stele

și-n cădere

dansează

bucuroase

pe iubirea

iubirii

din uimire

 

6. CONSTATAREA

 

mă pierd

în noapte

ca un lătrat

de câine...

pipăi negura

speriat

de tenebrele

în care trăiește

lumea

constatând

că și sufletul meu

e-o negură

ce-mi trăiește

visele

încă-o bună parte

din viață

și chiar o parte

din viața

de apoi

 

7. ÎNVĂȚAREA

 

primăvara

firul ierbii

abia mijit

mă învață din nou

strigătul bucuriei

și elanul speranței

ce se va resemna

până la urmă

iarna sub zăpada

moale

ca uitarea

de sine

 

8. UITAREA

 

ninge

ninge

ninge-ntruna...

ninsoarea

aceasta

fără sfârșit

mă face

aproape

să uit

c-a fost

odată

și soare-n

viața mea

 

9. CÂȚIVA PAȘI

 

mai aveam 

câțiva pași

s-ajung la capătul 

Universului

să-ți cuprind toată

splendoarea

sufletului

dar ei s-au stins

precum cântecul

celui ajuns

moșneag

oricât a încercat

n-a atins

tărâmul Eldorado

 

10. CÂT VÂNTUL

 

inima mea

imens ocean

de bucurie

pe care visele tale

plutesc

cu pletele

umflate 

cât vântul

între vele cu vise

spre Capul

Bunei Speranțe

de fericire

ce seamănă

strălucirii

stelelor

din ochii tăi

 

11. DORINȚELE

 

aș vrea

să mă strângi 

în brațe

cu bucuria

dintr-un curcubeu

să-mi mângâii

gândurile aspre

cu strălucirea

stelelor

din ochii tăi

dar mai ales

să ne iubim

cu-o iubire

mai mare

decât iubirea

apostolilor

pentru inima

Mântuitorului

 

12. ELDORADO

poate-am

fost 

cavalerul

ce te-a căutat

până-a ajuns

moșneag

ca pe tărâmul

Eldorado

devenit curând

alt tărâm

mai splendid

în măreție

decât Eldorado

 

13. ARIPI DE VISE

 

probabil

inima mea

e-o mare

ale cărei valuri

au aripi de vise

să zboare

spre tine

indiferent

că te refugiezi

de răutățile

omenești

pe Lună

ce-ți este

sora geamănă

 

 

 

Revista revistelor (Raluca Hășmășan), nr. 4(179), aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM


REVISTA  REVISTELOR

 

            • Revista NEUMA, intrată de curând în rândul publicațiilor literare românești (primul număr a apărut la sfârșitul anului trecut), a impresionat pozitiv, atingând standarde înalte sub toate aspectele: grafică/design, conținut, calitate și varietate tematică, nume sonore în colectivul de redacție și printre colaboratori. Apare la Cluj-Napoca, fiind editată de Editura Neuma; director este Andrea H. Hedeș, redactor-șef – Andrei Moldova, redactori – Alexandru Jurcan, Eugen Cojocaru, Flavia Adam, Florica Bud, Niculina Oprea, Nicoleta Milea, Radu-Ilarion Munteanu, corespondenți în străinătate – Roxana Dima (Italia), Dragoș Cosmin Popa (Spania), prezentare grafică – Gelu Iordache.

            Numărul 3-4 (5-6)/martie-aprilie 2018 se deschide cu editorialul Măcar scriitor, în care Andrea H. Hedeș reflectează pe marginea procesului anevoios și admirabil al nașterii unei cărți, accentuând câteva aspecte: respectul ce se cuvine a fi arătat față de actul de creație și față de carte, misiunea scriitorului, talentul, munca, rezultatele lor, nașterea marilor opere și „rodul trudei unor mari talente”. În același registru se înscrie și articolul lui Horia Gârbea, Broaște și prinți, în care autorul dezbate tot despre talent, despre succes/eșec în literatură, despre receptarea critică a scriitorilor și a creațiilor acestora.

            Numărul de față îi are ca invitați speciali pe Gabriel Chifu – prezent cu poemul Ieșirea din găoace (un imn al dezamăgirii) din volumul în curs de apariție Elegia Timpului; pe Gheorghe Grigurcu – cu meditații, note, însemnări pe tema O durere care începe să viseze și pe Cassian Maria Spiridon – cu versuri inedite.

            În cuprinsul revistei, un spațiu semnificativ este destinat creației literare. Poezie: Florea Burtan, Mihaela Oancea, Clara Mărgineanu, Clara Târcă, Maria Pilchin, Domnița Neaga, Ioan Cioba, Petru Ioan Crețu; li se alătură (tot cu versuri) reprezentanți ai diasporei – Cezar C. Viziniuck (Spania) și Diana Manole (Canada). Proză : Răzvan Nicula (The quest), Alexandru Păduraru (Pirații lui Lescoux – fragment), Paul Sârbu (Sticluța cu lavandă). În completare, rubrica „Meridiane” propune versuri ale unor poeți turci (în traducerea Niculinei Oprea), iar în traducerea Tudorei Șandru-Mehedinți citim proză hispanică (Nu!) de Antonio Di Benedetto.

            Să ne mai (re)amintim de... Cornel Regman este un articol evocator, în care Dumitru Hurubă își exprimă convingerea că domnul Regman a fost „unul dintre cei mai importanți comentatori și critici literari de după cel de-al Doilea Război Mondial”, relevând stilul inconfundabil și ineditul exprimării acestuia. O voce unică în peisajul teoriei și criticii literare de la noi”, Cornel Regman a fost un analist dur, adesea incomod, de o corectitudine admirabilă, cu un stil inimitabil, glumeț, zeflemist, sarcastic – arată Dumitru Hurubă. Autorul articolului urmărește și biografia criticului, precum și valorificarea editorială a muncii acestuia, amintind bogata operă („un întreg indestructibil în care este comentată/condensată o mare parte a literaturii postbelice”).

            În eseul Elisaveta Titircă, Anna Karenina & comp., Gelu Negrea vine cu o perspectivă inedită de receptare a personajului Veta din O noapte furtunoasă. Combate imaginea, conturată de-a lungul unui veac și mai bine de critică literară, de mahalagioaică incultă și de femeie de moravuri ușoare a acesteia, reușind o autentică reevaluare a personajului Veta, care se dovedește spectaculoasă în viziunea autorului. Eseul cuprins în revista „Neuma” este un fragment dintr-un volum în pregătire, ce se anunță interesant, Doamnele domnului Caragiale.

            Numeroase cronici și recenzii întregesc sumarul numărului. Ca eveniment editorial este prezentat romanul Măcelăria Kennedy (Polirom, 2017), într-o amplă exegeză semnată de Andrei Moldovan (Radu Țuculescu și berzele sale călătoare).

            Romanul Copiii războiului (Polirom, 2016) de Varujan Vosganian este „dezbătut” în comentarii paralele semnate de Horia Gârbea (Fluviul și cataractele) și de Andrea H. Hedeș (Al cincilea anotimp). În prima cronică, autorul arată că este vorba de un roman „cu multe momente de autenticitate, de organicitate, imitând viața până la a înșela ochiul cel mai vigilent”, evidențiind complexitatea și „bizareria” personajelor. În cel de-al doilea text, Andrea H. Hedeș caută răspunsul la întrebarea „Cine sunt copiii romanului?”, ajungând la concluzia tulburătoare că „sunt copiii al căror tată e războiul și a căror mamă e foamea. Sunt pilonii care provoacă și susțin construcția romanului”, mesajul transmis fiind acela de a nu uita nicicând să fim oameni.

            Același Horia Gârbea semnează recenzia Rafinament liric și grafic, observând „efluvii de lirism sub masca unei ironii subtile, a paradoxului căutat” în versurile lui Nicolae Oprișan cuprinse în volumul Paradoxuri de ocazie.

            Cânturile lui Horia Bădescu din Decameronice arată, în mod cert, o cale a (re)descoperirii spațiului inimii, în muzica și limba truverului, în înțelegerea poeziei ca act magic” – subliniază Ioan Holban în cronica Craii de umbră și de vânt, susținând că volumul Decameronice este „o bijuterie lirică”.

            Un alt volum de versuri (Terapia cu îngeri – Ovidiu Genaru, Junimea, 2016) este prezentat de Flavia Adam. Este vorba de o antologie ce se conturează ca „o poveste a vindecării și a înălțării prin poezie”.

            Despre Poezia ca rană arsă pe masa de scris (a poetului/preotului Dorin Ploscaru) scrie Ioan Holban, relevând mesajul creștin care se desprinde din volumul Cincizeci de ierni pe Muntele Fuji (Editura Doxologia, 2017).

            Cronică de roman semnează Vasile Vidican (Țara fără trecut), analizând Cimitirul eroilor (Libris Editoria, Brașov, 2017) al lui Adrian Lesenciuc, care prezintă „o Românie voalată (...) care-și neagă propria istorie”, o suită de parabole care formează „imaginea unei lumi ce-și devine sieși cimitir în încercarea de a omite trecutul” – arată exegetul.

            Cartea de proză propusă de Ana Dobre în comentariul său, Noir de București (2017), este o antologie alcătuită de Bogdan Hrib, prima de acest gen de la noi, care reunește optsprezece prozatori și prozele acestora (SF&F, thriller, policier etc.), „fiecare cu stilul său, cu poveștile sale, cu modul său de a înțelege epic genul”. Rezultatul este un ansamblu interesant, care „își va găsi desigur publicul, după cum și-a găsit locul în tabloul literaturii române contemporane”, conchide autoarea.

            La aceeași categorie, „Cartea de proză”, se înscrie și cronica Monicăi Grosu (Logodnica îndepărtată), în care este prezentat recentul roman al Doinei Ruști (Logodnica, Polirom, 2017), „în care autoarea transcrie experiența amoroasă trăită de regizorul norvegian, de origine britanică, David Kisella, cu o tânără jurnalistă din Republica Moldova”, povestea fiind direcționată nu doar spre cei doi parteneri, ci și spre lumile pe care ei le reprezintă și între care există diferențe frapante – se explică în articol.

            Sonia Elvireanu scrie despre o antologie bi-lingvă franco-română, D’argile et de souffle/Despre lut și suflare (Editura Ars Longa, Iași, 2016), a poetei canadiene Hélène Dorion, traducerea în română aparținând Flaviei Cosma.

            Ancheta acestui număr îi provoacă pe scriitori să-și imagineze ce carte, care încă nu s-a scris, ar dori să citească, în ce gen sau specie s-ar încadra, cum ar arăta, de cine ar vrea să fie scrisă. Fie aflați în imposibilitatea de a oferi un răspuns concret, fie elaborând scenarii interesante, au luat parte la anchetă următorii scriitori: Irina Petraș, Liviu Ioan Stoiciu, Olimpiu Nușfelean, Șerban Tomșa, Alexandru Jurcan, Adrian Lesenciuc, Andrei Moldovan, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Radu-Ilariona Munteanu, Simona-Grazia Dima, Florica Bud, Radu Țuculescu, Răzvan Voncu ș.a.

            Captivante sunt și Amintirile din România ale poetului vietnamez de expresie română Pham Viet Dao.

            Acestea și alte articole alcătuiesc bogatul număr al revistei „Neuma”, ce merită cu siguranță atenția cititorilor. 

 

            ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN este o revistă interculturală independentă, fondată la Vaslui și Iași, în mai 2008, editată de Editura Pim (Iași), fiind condusă de Daniel Dragomirescu. Directori onorifici sunt Mihai Cantuniari și Gheorghe Glodeanu, redactori – Roxana Doncu, Monica Manolachi, Noëlle Arnoult. Specificul revistei este dat de faptul că textele sunt în variantă bilingvă, fiecare articol fiind redat atât în limba română, cât și într-o altă limbă străină, astfel încât lista colaboratorilor din întreaga lume (Regatul Unit, Statele Unite, Spania, Olanda, Italia, Germania, Croația, Uruguay, Brazilia, Chile ș.a.) este foarte bogată.

            În numărul 1 (63)/ianuarie-februarie 2018, Daniel Dragomirescu scrie editorialul Cărți bune, cărți proaste, în care face o analiză a producției literare, distingând patru categorii de cărți și, implicit, de autori (cărți bune, care se vând foarte bine; cărți bune, care nu se vând; cărți proaste, care se vând bine; cărți proaste, care nu se vând deloc). Autorul ilustrează fiecare categorie cu exemple din istoria mai veche sau mai recentă a literaturii române și universale. Editorialul are varianta în limba engleză (Good Books, Bad Books), în traducerea Roxanei Doncu.

            Despre Cum se scrie poezie?/How do I write poetry face mărturisiri personale Daniel Ioniță, poet și traducător român, stabilit în Noua Zeelandă, care momentan trăiește în Sydney (Australia), în timp ce își finalizează doctoratul specializat în traducerea de poezie din limba română în limba engleză.

            Revista cuprinde rubrici precum „Orizontul prozei”, „Orizonturi poetice”, „Acolade”, „Debut la Orizont literar”, „Interviuri interculturale”, „Note interculturale”, fiecare autor beneficiind de un profil edificator. 

 

Raluca HĂȘMĂȘAN

 

Parodii (Lucian Perța), nr. 4(179),aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

 

Lucian PERŢA

PARODII

 

Ioan  Es.  POP

      

dacă n-aș fi fost silit să vorbesc

aș fi avut până acum mult mai multă vreme

să respir, să trăiesc, să citesc

și să scriu o căruță încărcată cu poeme,

după cum mi se spune că literaturii încă trebuiesc

 

totul a început pe la vârsta

de un an, șase luni, două săptămâni

și patru zile când tata,

întors ziua-n amiaza mare din vecini,

mi-a cerut imperios și de netăgăduit să vorbesc

 

am înțeles și l-am iertat mai târziu pentru asta

că în vecini, un copil precoce, de sex bărbătesc,

a început să vorbească la un an și șase luni fix,

așa că tata și el să încerce și-a propus

cu mine, sperând să nu dau chix

și n-am dat și tot ce-aveam de spus

 

chiar până astăzi de atunci m-am pornit

să spun, continuu, oricui mă întreba,

ca pe o rugăciune de antracit,

la școala din Vărai, Șomcuta Mare, ba

și la facultate la Baia Mare

 

spuneam multe lucruri de nespus,

ascunse cu multă dibăcie în metafore,

să nu se audă până acolo, sus,

unde n-ar fi putut să se apere

în lumile livide ale analfabeților

 

mai rău era atunci când tăceam câteodat’

fiindcă atunci li se părea băieților

cu ochii albaștri că vorbesc cifrat

și atunci era nevoie de intervenția

îngerului meu păzitor, om și el, uneori,

și pierdeam timpul cu explicația

tăcerilor mele, nopți întregi, până-n zori

 

dar gata, de mâine să recuperez timpul acela m-am hotărât,

doar scriu, numai scriu și atât!

 

*  *  *

v-am tot spus și v-am scris, iubiți cititori,

să vă feriți de-a citi orice vă cade acum

în mână, de dimineață, că muritori

suntem în lumile noastre livide, oricum,

și cam sătui de abureli cu alte lumi

 

când sunteți singuri e bine, dac-aveți la-ndemână,

să citiți poezie și nu doar de-a mea,

încărcați-vă căruța memoriei cu poezie până

ce într-o zi veți înțelege și veți vedea

 

că poezia alungă moartea departe,

că ea poate să vă-mbunătățească viața,

mai ales dacă-i adunată-ntr-o carte,

la care măcar prefața

să fie de Lucian Perța

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 11 - 20 din 2024

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.