top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Ziarul - martor al istoriei (Gheorghe Pârja), nr. 1(188), ianuarie 2019
Ian 28, 2019 at 10:00 PM

 

Gheorghe PÂRJA

ZIARUL – MARTOR AL ISTORIEI

 

          La începutul Anului Centenar s-a conturat o febră a marilor așteptări. Trăiam emoția istorică pentru a ne întâlni cu fapte mirabile, cu semnul duratei, care să lumineze timpul care vine. Anul a trecut, iar multe dintre așteptări au fost zadarnice. Voia bună, cu cântec și joc, are rostul ei. Dar semnele de pe pământ? Cei care depun mărturie că generațiile Centenarului nu au fost nepăsătoare la împlinirea unui veac de la marele eveniment. Cu bucurie am constat că scriitori, sculptori ori editori și-au făcut datoria. Una dintre cărțile mari, în toate felurile, editată în Anul Centenar, este volumul Maramureșul – Ziare și ziariști de la începuturi până în 1945, apărută în 2018 la Editura Valea Verde din Sighetu Marmației (director: Ion  Mariș). Autor: profesorul, omul de mare energie culturală, jurnalistul cu har Ioan Ardeleanu-Pruncu. Autorul a avut o idee în premieră: să rețină istoria consemnată în ziare. După ce se așază evenimentele, presa devine un izvor de documentare pentru istorici. Până la scrierea acestor rânduri, cartea a avut parte de întâlniri cu publicul, care i-a acordat cuvenita prețuire. Am scris despre aceste întâlniri cu emoția descoperirii unor ziare și a unor ziariști din Maramureșul Voievodal, care au marcat epoca. În cele 620 de pagini este reînviat, prin ochii presei, un timp aproape uitat și neștiut al Maramureșului Istoric, având reședința, în ultimele veacuri, în Marmația. De altfel, s-a propus ca Sighetul să se numească Marmația. Cartea este și o replică inteligentă dată celor care au epuizat, sfidând istoria, destinul acestui spațiu în câteva dăunătoare clișee. Acele abordări au făcut mari deservicii cunoașterii profunde și reale a acestui loc descălecător. Cărțile fundamentale despre Maramureș, puține din ele, aveau o circulație restrânsă din rațiuni mai puțin favorabile. Autorul a cercetat cu acribie colecții de ziare și reviste, decupând știri și articole din vuietul ideilor de aspirație națională. La această carte autorul a lucrat ca meșterii cei mari la o mănăstire. Adică un timp mai îndelungat pentru a zidi o construcție temeinică, demnă de pomenire. În ea se săvârșește rugăciunea timpului maramureșean în care se întrevede zbuciumul pământean de idei curajoase pentru a ieși în partea luminoasă de lume. Într-o iarnă la Alba Iulia. Creionul ascuțit și îndrăzneala gândirii s-au întâlnit fericit sub numele lui Ioan Ardeleanu-Pruncu. După doisprezece ani de muncă migăloasă, autorul a aflat unghiul potrivit de unde a privit devenirea Maramureșului Istoric în varii ipostaze. Ziarele vremii au fost martore la creșterea Ținutului, când se pregătea să iasă dintr-o crisalidă istorică pentru a prinde cadența cu Regatul României. Apoi reușita și dificila perioadă interbelică. Atunci a prins contur o serioasă mișcare a presei din Maramureș. Și înainte de Marea Unire societățile de lectură tipăreau timide periodice în limba română, din care aflăm câte piedici punea administrația maghiară pentru aprobarea statutelor unor societăți românești și ale ziarelor. Autorul ne spune că lucrarea și-a propus o privire amănunțită și cât mai exactă posibil asupra presei maramureșene. În acest sens, pe lângă idei, martore ale timpului, volumul zugrăvește patruzeci și șase de portrete de ziariști, activității cărora i-a aplicat metoda obiectivității. După cum singur mărturisește, a creionat „portrete normale, cu umbre și lumini, acoperind atitudini și fapte de mare eroism, dar și momente de slăbiciune, de derută, de eroare, tocmai pentru a le putea acorda recunoștința cuvenită fiecăruia”. Astfel, volumul stă sub semnul spusei lui Tacit: „Sine ira et studio”. Tomul este și un document al relațiilor dintre intelectualii maramureșeni și cei din România. Ioan și Victor Mihalyi de Apșa erau membri corespondenți ai Academiei Române. Apoi Tit Bud era apreciat de Nicolae Iorga și de mediul academic. Studentul Alexandru Ciplea coresponda cu Ion Bianu, Ion Bârlea avea o frumoasă prietenie cu G. T. Kirileanu, iar Gheorghe Tite se înțelegea cu Petre Țuțea. Vasile Pârvan, înainte de 1 Decembrie 1918, îi scria lui Vasile Chindriș. Mărturie stau superbele scrisori ale marelui istoric, care se află în arhiva mea personală. Intelectualii maramureșeni, cu profesii diferite, și-au dat seama că presa este un instrument rapid și convingător de răspândire a ideilor, de ilustrare a faptelor din realitatea imediată. Așa istorici vrednici ca Ioan Mihalyi de Apșa ori Alexandru Filipașcu au scris la ziare. Mihai Pop ori Ilie Lazăr au recurs la tribuna presei. Autorul, în minuțioasele portrete, nu uită să spună la fiecare de unde vine prin naștere, din ce neam este, ce avere spirituală ne-a lăsat. Rădăcinile lor sunt expresia unei geografii spirituale a Maramureșului. Astăzi ne putem mira cum atunci erau vrednici luminători prin satele văilor noastre. De la Giulești la Petrova, din Bârsana în Sârbi, din Berbești în Săpânța. Sighetul fiind locul în care se coagulau întâlnirile, unde se editau ziarele și revistele. De care autorul se ocupă în amănunțime. Începe cu apariția primului ziar românesc, „Sfatul”, care a prins viață după întoarcerea fruntașilor români maramureșeni de la Alba Iulia. S-a simțit nevoia ca noua structură de conducere să aibă legătură cu poporul maramureșean. Autorul trece în revistă, cu amănunțime, publicațiile din Maramureșul interbelic, de toate felurile, asociațiile profesionale și sindicale, editori, tipografii și cluburi. O viață de presă în toată puterea cuvântului. În numele dreptului adevăr, consemnează presa maghiară și pe cea evreiască. Citatele din această presă ilustrează starea de spirit a Maramureșului. Aflăm că Ținutul a fost conectat la cultura imperiului, dar trecând obligatoriu prin cultura maghiară. Partea consistentă a cărții se reazemă pe cele patruzeci și șase de portrete de ziariști, care au marcat perioada de care se ocupă autorul. După cum spunea, le-a aplicat metoda bunei cumpene. Fiecare portret este o mică monografie, în care se mișcă în voie, cu informații mai puțin cunoscute, o lume a ideilor reformatoare. Volumul semnat și îndelung lucrat de Ioan Ardeleanu-Pruncu aduce la lumină o lume închegată în demnitate și viziune curajoasă, care ne-a scos din partea nevăzută a timpului. Volumul umple un gol din lucrările de specialitate apărute în ultimul timp, în care presa din Maramureș este tratată sumar, cu multe lipsuri. Maramureșul publicistic figurează în treacăt în istoria presei românești (Victor Vișinescu) ori în dicționarul cronologic (Ion Hangiu). Apoi este prima lucrare care unește sub cupola informației și a comentariilor cele două maluri ale Tisei. Mulți dintre ziariștii din volum își au obârșia în Maramureșul mușcat. Autorul a adunat dovezi fotografice în facsimil ori reproduceri de texte greu de găsit. Admirabilă tenacitate pentru o idee! Autorul vine din fibra intelectualilor de pe văile noastre, care au cunoscut realitatea la sursă, având priceperea transfigurării ei în cuvinte. Un capitol ilustrativ pentru forma de organizare, specifică breslei, este cel despre Asociația Presei din Maramureș, un studiu care adeverește coagularea necesară pentru izbânzile publicistice ale timpului. Cum spuneam și cu prilejul lansării cărții în Marmația, este o lucrare care unește neamuri. A cinstit cuvenit Centenarul, dar și pe autorul ei la cei 75 de ani de viață. Istoricul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, scrie în prefață: „Intreprinderea este una temerară, dar fructuoasă, fiindcă investighează o lume intelectuală românească cu metodele istoricului și relevă valori aproape uitate”. Iar colegul autorului de la liceul sighetean, criticul literar A.I.  Brumaru, observă că „Ioan Ardeleanu-Pruncu demonstrează convingător că jurnaliștii începuturilor din Maramureș se aflau în România Mare cu mult înainte de realizarea acesteia ca stat. Maramureșul s-a integrat în ritmul în care bătea România Mare”. Zic și eu ca domnul academician: „pe autor îl lăudăm și-l plasăm între maramureșenii de frunte și între scriitorii români contemporani de marcă”. Cartea demonstrează cum ziarele sunt martore la istorie. Evident, prin jurnaliști.    

 

 

 

 

Monica D. Cândea în dialog cu Daniela Sitar-Tăut, nr. 1(188), ianuarie 2019
Ian 28, 2019 at 10:00 PM

 

MONICA D. CÂNDEA

ÎN DIALOG CU DANIELA SITAR-TĂUT

 

„LA FEL DE PARAZITAR MI SE PARE UN DOMENIU PE CARE L-AM FRECVENTAT ANI BUNI, CRITICA... CRITICII”

 

Monica Cândea: Daniela Sitar-Tăut, în paginile revistei „Nord literar” numele tău este o constantă încă de la apariție, asociat unor cronici inconfundabile ca stil, datorită limbajului pitoresc și acuității observațiilor. Au urmat apoi, de-a lungul anilor, colaborări și cu alte reviste literare, câteva volume de studii critice, interviuri, eseuri: Don Juan – Mitografia unui personaj (Premiul pentru debut - critică literară, la Festivalul Internaţional „Frontiera Poesis”, Satu Mare), 2003; Don Juan – O mitografie a seducţiei, 2004; Estetica donjuanismului. O analiză a fenomenului autohton, 2007; Avatarurile seducătorului. Ipostaze ale donjuanismului în literatura universală, 2007 (Premiul al II-lea la Festivalul Naţional „Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2008); Valori şi prezenţe conjuncturale. Cronici literare 2002-2008, I, 2009; Interviuri, I, 2010; Dialoguri bratislăvene (volum colectiv Daniela Sitar-Tăut, Romana Rýdza, Miroslav Uram, Michaela Ďuračková, Silvia Steinerová Univerzita Komenského v Bratislave), 2013; Receptarea culturii române în Slovacia după 1989, 2015; În direct, interviuri 2011-2018.  Ai fost și coordonator al unor volume colective precum: Memorialistica închisorilor. Diasporă. Disidenţă, 2009; Exilul literar românesc – înainte şi după 1989, Univerzita Komenskévo v Bratislave, 2011; Zilele limbilor romanice II, Univerzita Komenského v Bratislave, 2012; Dialoguri maramureșene, 2016; Literatura închisorilor. Diasporă. Disidență, 2018; Mărturii despre trecut... Lettres de la prison, 2018, sau inițiator și organizator al unor proiecte cultural-educaționale de amplitudine internațională (destinate atât profesorilor și elevilor din învățământul preuniversitar, universitarilor, dar și altor intelectuali și literați ai momentului). Reprezinți, cu alte cuvinte, modelul unui intelectual care contribuie cu perseverență la viața culturală a cetății, care știe să îi valorizeze și să îi încurajeze și pe alții. Nu știu de câte ori ai făcut confesiuni publice, dar mi-am asumat curajul de a te provoca la acest exercițiu, pe care l-ai făcut în nenumărate rânduri cu alții.

Primele cărți pe care le-ai scris au fost concentrate asupra unei teme destul de scandaloase din literatura secolelor și arealelor culturale – mitul lui Don Juan. La ce adevăruri ai încercat să ajungi prin aceste investigații?

Daniela Sitar-Tăut: A fost un mit care m-a fascinat și care mi-a luat un deceniu de cercetare. L-am urmărit atât în literatura universală, cât și, în teza de doctorat, în cea română. M-am aplecat asupra eternului seducător, acesta rezonând, probabil, și cu căutările mele interioare din acea vreme. De fapt, inconștient, cred că-mi căutam Bărbatul, pe care, am avut norocul, rar, să-l și găsesc. Mă amuzam în fața comisiei doctorale de la Timișoara, eminamente masculină, fiindcă femeile, vezi, Doamne, nu prea gustau limbajul meu antipudibond și interpretările insolente, să vorbesc despre efeminare, emasculare, impotență, homosexualitate…, căci cam asta a cam ajuns Don Juan-ul contemporan, o replică fadă a arheului de odinioară, un bărbat care nu mai e bărbat și nici interesat de femei nu mai este. Procesul lui de demitizare începe odată cu piesa, savuroasă de altfel, a lui Max Frisch, Don Juan sau dragostea pentru geometrie. Și de atunci, pulverizarea și escamontarea esenței sale mitice s-au tot realizat.

 

M.C.: În parcursul profesional ai avut prilejul de a fi lector de limba română la Universitatea din Bratislava. Ce a însemnat această experiență?

D. S.-T.: Aceasta a fost practic etapa maturizării, ca să nu zic a înțelepțirii mele. În Baia Mare am trăit ca într-o seră, exceptând problemele anuale cu depunerea dosarului la ISJ și frustrarea că, pe măsură ce acesta creștea, eram dată tot mai mult la o parte. La un moment dat, îmi luasem chiar o titularizare-fantomă, într-o zonă grozav de mioritică de altfel, Poienile de sub Munte.

Lectoratul la Bratislava mi-a închis și deschis porți. Am aflat atunci cât de adevărat e proverbul: cei morți și cei plecați nu mai au prieteni. Și a fost bine că, în capitala slovacă, n-am avut o comunitate românească. Cei din catedră m-au întâmpinat cu flori și, după delațiuni insalubre ale apropiaților mei, mi s-a spus: „Daniela, fii binevenită la noi, că aici nu te supără nimeni!”. Am participat și organizat colocvii și conferințe de romanistică sau dedicate exilului literar românesc, am cunoscut o sumedenie de româniști îndrăgostiți foarte de cultura noastră la universitățile din Praga, Bratislava, Granada, Paris, Bruxelles, București sau Craiova. Am avut norocul de a nu rămâne deloc singură de la început, pe parcursul celor patru ani. Una dintre marile probleme, nemărturisite, ale lectorului într-o țară străină e solitudinea. Care, în timp, ajunge apăsătoare. Acasă vorbeam română, în catedră la fel, cu studenții − idem. Pentru cei înscriși la cursurile opționale de limba română, franceza nu m-a ajutat prea mult și, în primele trei luni, acasă mi s-a vorbit doar în engleză până am ajuns la un nivel satisfăcător, să pot da explicații coerente studenților, să mă descurc la medic, la agenția imobiliară, la poliția pentru străini sau la asigurări în această limbă.

Și m-a mirat foarte că, în sesiune, pe holurile universității, nu erau drame, plânsete, așteptări cu orele, iar studenții, nu mai buni decât ai noștri, erau onești. Moderați. Nu încercau să pară, așa cum se întâmplă la români, mai mult decât ceea ce sunt. Am învățat din mers cum să-mi adaptez metodele de captare a atenției, cum să-i învăț să învețe română. Fiindcă de la această secție, cu o tradiție de 95 de ani, într-o universitate care i-a făcut doctor honoris causa pe N. Titulescu și N. Iorga, ies viitorii diplomați, literați, profesori și tălmaci. De aceea, la întoarcerea în țară mi-a fost mult mai ușor, după această experiență, să predau franceză.

Bratislava m-a schimbat și, exceptând reumatismul căpătat ca urmare a climei danubiene, m-a schimbat în bine, cred eu.

 

M.C.: Cum a început pasiunea pentru literatură și, mai ales, pentru critica literară?

D. S.-T.: Am trăit şi trăiesc printre cărţi. Ai mei erau profesori în Carei şi-şi cumpărau în rate atât mobila, cât şi cărţile. În clasa întâi, după ce am terminat de învăţat alfabetul, o după-amiază întreagă mi-am notat literă cu literă numele pe fiecare carte din bibliotecă. Le-am amprentat, așa, cu mintea mea de atunci. Erau ale mele. Mai apoi, am ajuns să mă identific empatic cu eroii romanelor de capă şi spadă (motiv pentru care am şi practicat scrimă o vreme) şi sufeream cumplit că nu eram crezută când puneam pe seama mea aventurile muschetare. Am început să iubesc cărţile şi ştiam din clasa a VII-a că vreau să urmez filologia. Tot atunci m-am lăsat de scris poezii. De ce? Mi se cereau versuri patriotice, cu tematică impusă. Uite un exemplu de producţie proprie din acea vreme, care cred că te va convinge de lipsa-mi de har în această direcţie: „Ţara mea cu oamenii de frunte / Şi cu ai patriei şoimi ce ne sunt / O mândrie pentru a noastră ţară / Cu cravate-le-n vânt fluturând.” Curat proletcultism! „Înșirând cuvinte goale ce din coadă au să sune”. La faza judeţeană a olimpiadelor de română scriam câte nouăsprezece pagini, dar − spre deosebire de tine, olimpica-olimpicilor, mă clasam mereu pe locul II sau III. Divagam vârtos, mă lansam în comparatisme şi nu puteam să respect ceea ce le solicit acum elevilor mei, adică „cerinţele”. De fapt, asta a fost una dintre probleme mele dintotdeauna: refuzul constrângerilor, al lucrurilor impuse. Şi la școală, şi în viaţă... În schimb, dacă mă pasionează ceva, pierd noţiunea timpului.

La liceul teoretic din Carei, pe atunci industrial, am avut o profesoară de română de excepţie, doamna Florica Raţiu, cu o cultură şi o deschidere transdisciplinară extraordinare. M-a format, mi-a condus lecturile, cultura muzicală. O iubeam şi o uram deopotrivă. Mereu îmi ridica ştacheta şi în veci nu era mulţumită de prestaţiile mele. Mi-am descoperit recent caietele de română din ultimii ani de liceu şi am găsit cu surprindere analize profunde, proaspete, pertinente, pe care, după sute şi mii de cărţi pe care le-am ingerat de atunci, nu ştiu dacă le-aș mai putea face atât de vii. În clasa a VIII-a, tata mi-a adus Istoria... lui Călinescu. I-au dat-o condiţionat, cum se făcea pe atunci, cu şase reviste „Steaua”. Am fost impresionată de monumentalitate şi mi-a fost jenă să recunosc că nu pricepeam mare lucru. Am şi acum o reacţie retractilă faţă de cei care, din dorinţa de etalare a erudiţiei, înşiră, mai ales în interviuri, comparatist, cinci-șase rânduri de nume sonore.

 

M.C.:  Poți să-mi vorbești de modele în materie de critică și „maeștri” de la care ai furat meserie în acest domeniu atât de fluid care este critica?

D.S.-T.: Mă pui, școlărește, să-ţi vorbesc de modele. Desigur, pe la începuturi, aspiram să fiu un Ibrăileanu sau Maiorescu, un Simion sau Manolescu. La Cluj îl ascultam vrăjită pe Mircea Muthu şi nu pot să uit farmecul şi cultura acestui profesor, pe care îl stimez enorm şi de care eram semiîndrăgostită en cachet, ca multe alte colege de altfel. La Baia Mare am asimilat mult în ceea ce privește partea de teorie literară, poetică și naratologie de la profesorul Gheorghe Glodeanu, care m-a susţinut atunci şi câțiva ani mai pe urmă, de numeroase ori. Mă amuzam în primele cronici să-i imit stilul exegetic narativ, cu asezonări neologice, barbarizante, specifice însă mie. Pe dl George Achim însă, nu pot să îl includ decât în categoria Heavy Weight‚ a „greilor”, puţini în România, în trecut şi astăzi. Nu ţin minte să fi rostit vreun discurs anodin şi îmi amintesc că, într-o excursie de prin 1986, de multe ori, la muzee, lua locul ghizilor. E din tagma celor care știu fiindcă știu, nu fiindcă au învățat. La doctorat, la Timișoara, am avut un coordonator extraordinar, dl Iosif Cheie, un profesor și un Domn de excepție, de modă veche, cu doctorat la Pisa, care m-a acceptat cu toate păcatele mele lingvistice și n-a încercat să-mi pună căpăstru. M-am format însă la „Nord Literar”, unde am fost de la început, din 2003, mai întâi în calitate de colaborator, apoi redactor, redactor onorific...

 

M.C.:  Literatura propune o lume paralelă cu cea reală, din care își trage sevele. Până la un produs artistic finisat, autorul își trăiește propriile experiențe de care publicul larg nu prea știe. Ultima ta carte, dar și altele anterioare, precum și publicistica, au scos la iveală interesul față de oamenii din spatele cărților și față de experiențele lor intelectuale. Ce importanță are pentru tine dialogul de acest tip cu scriitorii sau cu oamenii de cultură, în general?

D.S.-T.: E, practic, cel de-al patrulea volum, după cel de Interviuri din 2010, Dialogurile bratislăvene – 2013 și Dialoguri maramureșene – 2016. Interviul are ceva magic. Ale mele au stârnit deseori controvestre. Îmi place să-mi incit și irit câteodată interlocutorii, să-i trag de limbă pentru a mi se dezvălui mai bine. Problema e că atunci când încep să se comunice, e greu să-i opresc. Și nici nu încerc. Am avut veritabile interviuri-fluviu cu LibušaVajdová, Flori Bălănescu, Nicolae Tzone. Uite, vezi, acum, că m-ai provocat, și eu sufăr de același păcat al plăcerii zicerii. Cred că ultimul meu volum, În direct (Actaeon Books, 2018), umple și niște lacune în domeniul istoriei literare, cum e cazul celui cu doamna Florica Ichim despre soarta manuscriselor camilpetresciene și circumstanțele morții acestuia. Aduce totodată în ecuație, problematizând, aspecte sensibile de geopolitică mondială, cum e cazul celui cu domnul Andrei Marga, vorbește, prin intermediul Doinei Lemny, despre arhiva Brâncuși de la Biblioteca Kandinski din cadrul Centrului Pompidou etc.

O cronică poate fi mai mult sau mai puțin subiectivă, în vreme ce un interviu îți apropie interlocutorul și îi dă posibilitatea de a clarifica anumite aspecte ale operei, ale biografiei, ale crezului său etic. Interviurile dau un plus de credibilitate și înseamnă document, viață, trăire. Îmi par un fel de apendice al memoriilor, al jurnalelor, al literaturii nonfiction.

 

M.C.:  Cum percepi critica de întâmpinare?

D.S.-T.: Critica noastră de întâmpinare și critica literară, în genere, suferă de excese, grețos de supradimensionate câteodată. E hiperlaudativă, fără obiectivitate și curajul de-a diseca prob materialul analizat. Se scrie mult și des pentru prieteni, se scrie despre „vârfurile” momentului sau high life-ul USR. Sunt voci hârșite, de tonomat alimentat de terți. La fel și premiile literare – un troc între diversele instituții culturale subvenționate de stat. Poate c-or fi valoroși Măriile-Lor autorii, dar niciunul nu-mi pare a avea statura valorică a unui Rebreanu sau Camil Petrescu. Poate mă-nșel. Dar, indiferent de revistă, tonalitatea e cam aceeași. La fel de parazitar mi se pare un domeniu pe care l-am frecventat ani buni, critica... criticii. Păi, ce să mai critici criticul care, prin natura profesiei lui, nu e un creator, ci un parazit care trăiește pe seama autorilor? Adică prozatori, poeți, dramaturgi. Tot o struțocămilă îmi pare și eseistul. Care, de felul lui, cam elucubrează...

 

M.C.: În ultima vreme ai avut trei lansări de carte, fie în calitate de autor, fie de coordonator.

D. S.-T: Da, cele trei cărți amintite, Literatura închisorilor – diasporă − disidență, Mărturii despre trecut... Lettres de la prison și volumul meu de interviuri, În direct, sunt apărute toate în toamna 2018 la editura noastră, Actaeon Books, alături de piesa „redescoperită” a lui Camil Petrescu, Aici se repară ieftin roata norocului. Proiectele sunt multe, iar catalogul editurii reunește peste trei sute de titluri din literatura română și din cea universală. Încercăm, în plină eră postgutenberg, să aducem la lumină texte (cvasi)necunoscute, needitate sau netraduse vreodată în cultura română, texte vitregite de istoriile literare. Într-un mod imaginativ, potrivit lectorului contemporan. Vezi tu, dincolo de tipărire, se pune problema distribuției cărților. O carte care nu e în librării, pe elefant.ro, emag, pe tarabe, în chioșcuri, nu există. Tirajele mari, din pricina costurilor tipografice mai convenabile, le facem la București. Suntem deschiși oricăror propuneri de colaborare și nu facem rabat de la valoare, estetică, type setting, calitatea hârtiei.

 

M.C: Ce mai pui la cale în viitorul imediat?

D. S.-T.: N-aș vrea să vorbesc despre proiecte/cărți decât atunci când sunt deja terminate... Unul sau două, de altfel, te vizează și pe tine* și sper că vei răspunde aruncării mele de mănușă.

 

* Volumul în pregătire Ilea in the mirror, Daniela Sitar-Tăut, Monica V. Cândea, Editura Actaeon Books, 2019

 

Poeme de Nicolae Vălăreanu Sârbu; Abur de vis (Valeriu Râpeanu),nr.1 (188),ianuarie 2019
Ian 28, 2019 at 10:00 PM

 

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

 

O dragoste albastră

 

Dacă aş simţi gândurile străine
nu m-aş teme,
aş avea la mine posibilităţile de respingere,
e necesar între oameni să împarţi ce ai mai bun
şi să creşti în ochii lor
ca o floare udată la timp
care uimeşte prin frumuseţea dăruită.

Nopţile senine se bucură de stele,
întunericul se manifestă ca o umbră ascunsă
care nu presimte pericolul,
timpul are mângâierile lui nevinovate
până unde se-ntinde măreţia cuvintelor
pe care le rostesc din curtoazie obişnuită
în faţa tăcerii din privirile tale mirate
din care curge fericirea.

În fiecare ipostază de trăire lăuntrică
ştiu cum să rup din inimă
o dragoste albastră
ce-mi risipeşte singurătatea
şi o lasă pradă lupilor flămânzi
din pădurile în care s-au tăiat arborii
şi hrana a plecat în bejenie.

 

 

Lumea nu ştie să privească

Mă-ntorc în bucuria-n care am crescut
ca o primăvară după iarna lungă
şi zilele se deschid într-o carte albă
în care-mi voi desena gândurile.

Faptele din trecut au devenit urme
şi inima o fortăreaţă de vizitat
în care totul se dezvăluie ochilor.

Lumea nu ştie să privească
îi obişnuită să pipăie cu mâna,
mă tem că va descoperi asperităţile
şi le ascund în interior.

Nu ştiu alte posibilităţi imediate
în care să-mi rup din suflet
dragostea
care să inunde anotimpurile cu lumină.

 

 

Fug de invidie şi orgolii

Mă-mpac în gând cu duşmanii necunoscuţi,
pe cei pe care-i cunosc îi iubesc,
durerea lor e şi durerea mea
rămasă din păcatul originar.

Mă adăpostesc învăţăturile vechi,
fug de invidie şi orgolii
gust anafura păcii.

Pornirile rele îmi macină dorinţa,
vreau să scap de trufia potrivnică
la una cu voi împărtăşesc bucuria
înţelepciunii din sufletele mari.

Vreau să citesc pe buzele voastre
dragostea întâlnirii
şi-n ochii senini de împlinire
Dumnezeu să-şi vadă lucrarea.

 

 

Cândva o să-mi înţelegeţi cu toţii limba

Am plecat în lume
nepregătit de luptă,
a fost ca-ntr-o călătorie cu peripeţii
în care poţi să mori din greşeală.

Am intrat în viaţă cum ai muşca dintr-un măr coricov
din curiozitate de gust,
am rămas un înstrăinat de realitate,
să mă caut în fiecare om întâlnit.

Caut mereu cu gândurile noutatea,
mă-nfăşor în tristeţe şi bucurie
şi doresc să locuiesc înlăuntrul cuvântului
cu o alinare de suflet bolnav.

Cândva o să-mi înţelegeţi cu toţii limba
pe care o vorbesc din priviri
cu aceeaşi durere înflorită-n răni
ce nu se văd înafară.

Naşterea şi moartea nu sunt doar început şi sfârşit
între ele viaţa dezvoltă micul infinit
cu adâncimi atât de mari
ce depăşesc cerul şi pământul.

 

 

Cuvintele îmbracă sunetele-n auz

Nu mă lăsa-n urmă să-ţi rup coastele durerii,
să întorc pe dos trândavele temeri,
împarte otrava să nu fie periculoasă
şi uită-ţi amarul din timpul trecut
în rădăcini sub pietrele drumului.

Cuvintele îmbracă sunetele-n auz
cu clinchete din clopoţei de crin,
aroma polenului strâns pe aripi de fluturi
risipă-i prin aer şi buzele moi pun dorinţe
în toate fructele pe care le muşti,
nu vei mai fi vulnerabilă la nimic.

Cât despre lumina mea, nu mai există,
respir prin sânge de nimeni ştiut
şi atingerea-i de frunză ruginită
prevesteşte o toamnă fără colţuri,
cu împliniri şi treceri prin destin.

 

 

O tăcere şlefuită pe margini

Las poruncă să nu uiţi învăţăturile mamei,
să-ţi croieşti un drum prin viaţă
care să fie numai al tău
unde timpul se va umple cu fapte.

Nimeni nu-i mai bogat în memorie
decât cel ce pune sămânţa-n pământ
să-i rodească privirile-n toamnă
galbene pe câmpiile din rai.

Când totul se petrece într-un trup muritor
sufletul ca un strugure atârnat de cer
cade cu o lacrimă sub cearcănul ochiului,
pune sare pe o frunză ruginită.

O tăcere şlefuită pe margini de plăceri
lângă copsele femeii-n amiază
pune-n gându-i dragostea ce-i fură visul,
i se adânceşte prin sângele mov.

O armură luminoasă ca sfârcul unui clopot
scoate sânii din spasme cu miros de flori
şi îngăduie uitarii din şoapte înşelate
să se piardă fără amprente umbroase.

 

 

Fiecare îşi joacă-n viaţă rolul

Noaptea s-a scuturat de pe umerii cerului,
odată ajunsă pe pământ, se îmbracă-n întuneric,
nu ştiu unde o să fiu când mă cauţi
poate o să mă ascund după cuvinte,
fiecare îşi joacă-n viaţă rolul.

Nimeni nu mă scapă din ochi
port necicatrizată rana
închisă-n suflet cu cercuri de tăceri.

Tu strângi în palme dragostea departe
ca pe un trup subţire,
mă tem să nu-ţi alunece printre degete
pentru că nu aş putea să sufăr mai mult.

 ***

 

Valeriu RÂPEANU

 ABUR DE VIS

 

Acum, când poetul Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) înfăţişează cititorilor o nouă culegere din bogata sa recoltă lirică, se cuvine să zăbovim măcar o clipă asupra unui drum şi a unui destin literar. Să spunem încă de la început: poezia a fost chemarea spirituală a lui Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), întruchipată într-un tumult de versuri ce izvorăsc dintr-o inimă neliniştită. Cu atât mai mult cu cât Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) s-a realizat şi pe un alt tărâm, aflat la antipodul poeziei, cel al lumii exacte, al cifrelor, al statisticilor, acolo unde zborul închipuirii este alungat, orice pas spre domeniul imaginaţiei fiind prohibit.

Este oare poezia, pentru autorul acestui volum, „un joc secund”, o cale de a evada din monotonia, din uniformitatea, din cenușiul unei lumi încorsetate, de regulă imuabile? După ce îi citeşti nu numai această culegere de versuri, ci şi pe cele precedente, răspunsul este unul negativ. Căci pentru Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) poezia este starea sufletească ce îi este caracteristică. Cealaltă dimensiune a pregătirii sale universitare, filozofice, este încorporată sau, mai degrabă, topită în fibra poeziei sale, mai ales în dimensiunile ei perpetue: întrebare, neostenită frământare, permanentă căutare.

Prefaţând precedentul volum al poetului, intitulat Frigul însingurării (Editura Lindenfeld, 2013), confratele nostru, criticul Nicolae Georgescu, privea evoluţia poetului din perspectiva devenirii şi, am adăuga noi, a împlinirii sale pe tărâmul liricii. Aprecierile sale judicioase relevau o realitate: Nicolae Georgescu era „mult mai simplu, mai concentrat tematic, mai rotund”, criticul stabilind interesante disocieri între „filozofii” care fac „poezie” şi versurile poetului care se revarsă impetuos.

Continuă volumul de faţă trăsăturile acestui drum liniar? Fără îndoială că da. Ca şi în precedentul volum, poetul trăieşte departe de „lumea dezlănţuită”, de spectacolul social pe care îl evocă şi îl defineşte, tocmai pentru a ne face să-l înţelegem de ce este un „privitor” ca la „teatru”, fără să se angajeze, fără să aplaude. Dar nici nu-şi strigă revolta şi nici nu-şi manifestă retoric inaderenţa.

Întoarcerile în timp”, ca să-l parafrazăm pe Ionel Teodoreanu, sunt puţine aici. Ele aparţin în primul rând unei realităţi morale. Undeva poetul defineşte viaţa ca o „rană sângerândă”, care „tot mai mult” e o povară dusă cu crucea în spate. De aceea evocă locul unde a văzut „lumina” şi care „Pe o rază de soare mereu te aşteaptă / În flori şi fructe să-ţi urci rădăcina”. Aici a auzit „cuvântul de început”, acel cuvânt care-l urmăreşte neîncetat şi pe care îl metamorfozează în frumoasa tradiţie a poeziei autohtone.

Poezia lui Nicolae Vălăreanu Sârbu trăieşte la hotarul dintre vis şi realitate. Hotărât, nu este unul precis delimitat, ci nestatornic, fluid, mişcător. Dar nu o dată „visarea şi timpul se opresc în loc”. Atunci când se „întoarce”, nu vede decât arareori o „realitate concretă”, ci o stare sufletească. Poezia lui este deopotrivă luminoasă, stenică, aceste trăiri sufleteşti fiind exprimate cu o francheţe juvenilă ca în versurile celor ce au aşezat temeliile poeziei româneşti.

Suntem făcuţi mai mult din noapte”, spunea în urmă cu decenii poetul Alexandru Philippide. Poezia lui Nicoale Vălăreanu Sârbu se înscrie în această lume a nopţii, poetul trăieşte, meditează, visează în lumea nopţilor. „Eu nu mai ştiu în care nopţi curbate / M-am rătăcit pe o buză de lumină” sunt versuri ce tălmăcesc starea sa de spirit, una în care contrastele se îngemănează. Aceasta este de fapt o trăsătură definitorie a poeziei lui Nicolae Vălăreanu Sârbu. Lirica sa pune în evidență cu prisosinţă imaginea femeii. Este această femeie una anume? Suntem tentaţi să răspundem negativ, chiar dacă nu o dată citim versuri nostalgice închinate dragostei împlinite. Mai degrabă femeia reprezintă un ideal de frumuseţe spirituală. Un ideal pe care nu oboseşti să-l cauţi, ştiind că doar rareori îl vei putea împlini. Aflăm aici trăsătura esenţială a acestei cărţi de poezie: mărturisirea sufletului unui poet. Astfel, devenim părtaşi la zbuciumul său, la necontenita căutare, la bucuriile şi înfrângerile sale.

Nicolae Vălăreanu Sârbu dăruieşte cititorului lamura unui gând curat, a unei minţi care nu cunoaşte odihna în perpetua dorinţă de a urca tot mai mult pe spirala unui ideal. Volumele sale de până astăzi arată că poetul, exigent, nu se cantonează într-o formulă artistică şi nu îşi opreşte căutările, crezând că a ajuns pe culmi. Neliniştea ce reprezintă starea sa de spirit va face fără îndoială ca viitoarele sale cărţi să capete şi alte valenţe apte să emoţioneze sufletul cititorului. Poeziile lor vor împlini armonios un destin literar care este departe de a se fi încheiat. Parafrazând celebrul vers arghezian, dorim ca această carte să fie o treaptă spre biruinţa viitoare.

 

 

In memoriam Emil Brumaru, nr.1(188), ianuarie 2019
Ian 28, 2019 at 10:00 PM

 

Emil BRUMARU

(1938 – 2019)

 

          În dimineața zilei de 3 ianuarie mi-a fost dat să văd la Televiziunea clujeană un interviu cu poetul Emil Brumaru. L-am urmărit cu interes, mai ales că poetul face parte din galeria sensibilității mele. A doua zi, 4 ianuarie, poetul Emil Brumaru s-a stins din viață la vârsta de optzeci de ani. Avea rădăcini basarabene, a urmat medicina la Iași și a fost medic la Dolhasca. Din 1975 a părăsit medicina pentru scris. Cu cine seamănă poezia lui Emil Brumaru? A fost situat în grădina oniricilor, alături de Vintilă Ivănceanu și Leonid Dimov. Radu Vancu îl consideră un poet cu adevărat extraordinar, original și singurul care nu mai avea nevoie să-și semneze poemele, pentru a fi recunoscut. S-a spus că Emil Brumaru rămâne printre puținii poeți care au dat certitudinea că sunt mari încă de la debut. A instituit celebrul stil brumarian fermecător: „Starea de poezie e o stare de dragoste luminoasă”, spune poetul. Fie această pagină un omagiu din partea revistei noastre. (Gheorghe PÂRJA)

 

***

 

Balada crinilor care și-au scris frumos

 

Trăia într-un oraş din miazăzi
Un crin înzăpezit în datorii

 

Care primea, scrise pe pluş cu lapte,
Scrisori de la alt crin, din miazănoapte;

 

Oh, pentru cruda lor corespondenţă
Aveau cea mai naivă diligenţă!

 

Ei îşi tăiau cu zimţii de la timbre
Miresmele-ntre dânşii să le schimbe,

 

Poştaşi înflăcăraţi puneau ştampile,
Cântând din corn, pe sacii cu pistile,

 

Plicuri adânci pudra, sculat din zori
Însuşi directorul caleştilor!

 

Dar crinul ce trăia în miazăzi,
Fiind înzăpezit în datorii,

 

Îi răspundea din ce în ce mai rar
Celuilalt crin ce bea pe-ascuns mărar.

 

Apoi tăcu de tot. O rouă grea
Strivi parfumul amândurora.

 

Şi astfel cei doi crini nu şi-au mai scris,
Poştaşii au murit, poşta s-a-nchis,

 

Doar uneori mai trece monoton
Prin bulion un vechi poştalion...

 

***

Cântec naiv

 

Iubirea noastră este cu păcat.

Oh, toată ziua stăm trântiți în pat

Ca într-un rai adânc și afanat.

 

Veșmintele pe trupul tău boghet

Nu ți le pui, ci numai în sipet

Le ții, pe șolduri mângâiată-ncet.

 

Papucii de-i încalți, cu chiu, cu vai,

Faci doar un pas și te oprește-un pai,

Căci iar te-așezi, sufletu-n cești să-mi dai.

 

***

Aveai părul lung până la cer

 

Aveai părul lung până la cer

Atârnai de dânsul pe pământ

Mă gândeam să-ți mângâi trupul sfânt

Sânii cu sfială să ți-i cer

 

Coapselor închise să mă-nchin

Să le-ating uimit ce albe sunt

Doar cu floarea grea a unui crin

Să le-mbrățișez îngenunchind

 

Și apoi ca fluturii să pier

Luat de dup-amiază și de vânt

Aveai părul lung până la cer

Spânzurând de dânsul pe pământ...

 

***

 

Bar

 

Tu, care-mi cânți la magnetofon

„Hello”, în dimineața asta-i joi...

Trec chelnerițe... Trage-n buze moi

Țigara fină, sonda cu sifon,

 

O copilandră-punk-omidă-albastră.

Îngerii-și bagă-n ziduri o aripă.

Vai, unde e neprihănirea noastră:

Parfum greoi ce fluturi-i constipă?

 

Și unde-i sufletul prelins din noi

Ca păcura din osii de vagon?

Tu, care-mi cânți la magnetofon

„Hello”, în dimineața asta-i joi...

 

***

 

Cântec de toamnă

 

Blând clătinat pe marile cântare

În toamna asta fără de folos,

Nemaiiubind, cu actele pierdute,

Eu, care nu mai știu să scriu frumos,

 

Și-mi clipocesc în suflet untdelemnuri

Stoarse secret și surde bulioane,

Renunț; copilăros, de ce să caut

Mingi chiflicite putred prin burlane?

 

Și cărei vidme dulci i-aș mai trimite

Plicuri lipite cu albuș de ou?

Brumele-și pun în pieptul meu urechea:

Lămpi moi se surpă c-un suav ecou...

 

***

 

Verlaine mi-a spus

 

Verlaine mi-a spus în după-amiaza tristă:

„De ce îți lași femeia ta frumoasă

Închisă-vis. Un fluture există

Numai o clipă-n vântul de mătasă.

Tu uiți mereu că-ntr-un izvor căzută

Căpșuna, de n-o sorbi, lin putrezește

Chiar de-i atinsă doar de-un voal de pește

Portocaliu sau de un bot de ciută.

Fiindcă pe tine-anume te așteaptă.

Nu-ntârzia, ci-mbracă-te-n veșminte

De in curat și amândoi, cuminte,

Iubiți-vă, cât roua-i înțeleaptă.

Paharul golit laș, pe jumătate,

Rămâne-n veci cu buzele umflate.”

 

***

Ecuson

 

Îți trimit un ecuson,

Cel mai gingaș și mai trist.

E barat cu bulion

Și-n triunghiul de deasupra

Are-un melc cu crucifix

Care ține pe un corn

Patru fluturi ce-și beau supa

Cu cravatele la fix.

Iar în cel de dedesubt,

Lâng-un domn cu portocală,

Două râme pentru supt

În clipe de plictiseală.

 

***

 

Scrisoare

 

Cum se aude pe ciment o bilă,

Rostogolindu-se,-mi țopăie clipa

Pe creierii bitiți. N-ai tiv de milă.

Râzi că-s pocnit în creștet cu aripa

Gânsacilor. Îți folosește trupul,

Atâtea-ntortocheri și dâmburi calde,

Dacă-l topești, departe,-n ceaiuri fade,

Sorbite-n buze blegi, guri fără scrupul,

De niște popândăi, de niște broaște!

Ce freacă lacuri limpezi în gargara

Lor putredă? Te-afunzi încet în mlaște

Găinătate. Fluturii duc seara

Să-ți moară între sâni, iar dimineața

Scălâmbăie-n patul surpat Paiața!

 

***

 

Jurnal

 

Trecerea mea prin lume a fost o aventură

Cu sute de primejdii în fiecare clipă.

Îmi atârna albastră în iarbă o aripă,

Pe când cealaltă-n soare se-nfășura mai pură.

 

O pânză de păianjen mi se părea pe umăr

Atât de grea, dar mâna n-o ridicam s-o scutur.

Și mă mâhnea o gâză și zile fără număr

Simțeam pe suflet umbra lăsată de un flutur.

 

***

 

Ultima elegie

 

A fost un timp când vă spuneam și vouă

Umila mea părere despre rouă

 

Și chiar purtam, topită-n fragi, pe scuturi

Umila mea părere despre fluturi,

 

Iar uneori v-a speriat puțin

Umila mea părere despre crini

 

Și parcă și acum plutește-n burg

Umila mea părere despre-amurg...

 

 

 

Ioan Dragoș, un poet al esențelor (Mihaela Bude), nr.1(188),ianuarie 2019
Ian 28, 2019 at 10:00 PM

 

Mihaela BUDE

IOAN DRAGOȘ,

UN POET AL ESENȚELOR

         

Volumul Ulise în bucătărie al poetului Ioan Dragoș deconcertează începând cu titlul. Ulise, personajul mitologic din epopeea greacă, un simbol al vitejiei și al eroismului, este transmutat într-un spațiu anodin, casnic. Urmărind sinuozitățile limbajului poetic, uneori foarte tehnic, într-un stil administrativ-juridic, ca și țesătura complicată a Penelopei, a celei care nu se lasă ușor cucerită, dar care în același timp, așteptându-l pe Ulise, te atrage, descoperi universul lăuntric al poetului, marcat de o sensibilitate profundă, în pofida blazării afișate uneori. 

Volumul cuprinde mai multe cicluri de poezii, publicate între anii 1986-2003. Dacă între primele cicluri, Povara uimirii, Firul de plumb, se observă doar o unitate formală, prin una din tehnicile poetice folosite, sugestia vizuală, în imagini de multe ori suprarealiste: „Pereții / asudă, gâfâie, se bombează / și explodează-n ferestre” sau „descompunerea lentă a fântânii” (Iulie), începând cu ciclul Cavalerii triunghiului, există și unitate tematică: călătoria interioară. La început aceasta este dureroasă. Poetul, un fin psihanalist, extrage din străfundurile ființei răni mai vechi, nevindecate: „semnele rănii / nu rămân pe spadă, nici înțelesul iertării” (Semnele rănii și înțelesul iertării), uneori concretizate în angoase existențiale: „În culcușul din sângele spaimei, / sunt povara de care nu te lepezi” (Vară indiană), pe care încearcă să le vindece prin iubire: „câtă iubire asupră-mi spre vindecarea de spaime” (Lumina și pragul), prin acceptare. „Sunt piatra care te aștept / de la începutul lumilor / și nu pot să tac despre tine” sau prin transformare, suferința rămânând „limpede, castă și liberă” (Piatra, îngerul și suferința bună). Unele răni profunde devin creatoare: „oricum rănile / nevindecate nu se țin la vedere. / Semințe noi / și cuvinte noi”. Poetul este neliniștit, divizat lăuntric: „Trupul cunoaște un chin / mintea altul sufletul urmei / ne păzește ușa, pâinea și vinul, / iubirea și spaima. Așa trăim între vise / și trup”, căutând împăcarea, unimea, dar soarta este inexorabilă: „Este harul tău să fii / un hotar negăsindu-și somnul” (Hotar negăsindu-și somnul). Oglinda, care apare în multe poezii din acest ciclu, este un simbol al inconștientului în care trebuie să privească, pentru a se descoperi: „descriem oglinda / și ne afundăm în apele ei”. Doar calmul, pacea, îl face să pătrundă în interior: „numai râul blând / înțelege rădăcina oglinzilor”; astfel, conștiința se lărgește. Interiorizarea devine fecundă, comparată cu prolificitatea naturii: „Trecătoare-i limpezimea celui singur / ca zăpada de sub zăpadă / așa cum arborele s-ar retrage în sine / făcându-și sămânță / (...) Poemul este trupul nostru / pentru altă vecie” (Trup pentru o altă vecie). Acum sondarea interioară este benefică, dându-i cunoaștere: „Mă cunosc doar atunci când tac” (Pasărea și întâmplările) și o mare împlinire: „Suflete pline, matcă faptelor / spre o altă ieșire, spre înțelepciunea / de a călători mai mult înăuntru / și tot mai puțin în afară” (Faptele și târziul lumii). Rezultatul conștientizării este evoluția: „Treptele se termină și apoi / continuă în gând.  / Lucrează / fără încetare rădăcinile / îngropate sub o piatră amară” (Învierea și piatra amară) și poezia, cerând binecuvântarea divinității pentru a zămisli: „Dă roadă, doamne, / limbii mele încâlcite; / aerul treaz / din jurul unor vorbe fierbinți” (Aerul treaz). Trecând peste emoții și peste trăiri: „Sunt praguri și granițe / dar nicio stare nu-ți pune / peceți”, cuvântul poetic te îndrumă, este revelatoriu: „Cuvântul nu-i decât un abajur / peste o lumină prea puternică / la sărbătoarea treziei” (Fructul copt la sărbătoarea treziei). Cunoașterea, luminatorie, este sortită doar celor cu mintea deschisă: „Doar celor limpezi li se arată lumina / cel care știe este cel care crede” (Lumina și pragul). Prin conștientizare, poetul aspiră spre unitate, spre împăcare cu sine prin ceilalți: „Nu sunt trist, am învățat / să mă trezesc / printre descrescătoare umbre / spre cortul întregului” (Nenăscute chei spre cortul întregului), încercând mai multe căi, precum dragostea, deși întâlnește numeroase obstacole, precum blocajul energetic: „Dincolo de partea ochiului / În cuvântul dragoste există/cuvântul zid” (Legea îndepărtării) sau solitudinea de care nu scapă: „Singur trec prin ceața acestei zile, / rătăcirea plantă în cubul cu ferestre”. Ceea ce îl distanțează sunt normele sociale: „Fantoma / cutumei bântuie lumea” (La poarta legii tale). Cutuma este cuvântul-cheie care străbate tot volumul, firul roșu al acestuia. Cutuma, normă coercitivă,  poetul aspiră să o depășească: „Așezi / cuvinte și trăiești printre ele / învingând cutume ce secretă cochilii” (Risipa scării) prin iluminarea rostului existenței, pe care îl vede mai presus de legile sociale: „ne amintim pentru ce ne-am născut, / firul înțelegerii a toate / și iată, e timpul ca lacrima iluminând / să învingă cutuma”, subminând-o, prin raționalizare: „stăpâna încăperii acesteia / spulberând cutume” (Stăpâna încăperii și fructul oprit), pentru că i se pare absurdă o lume condusă doar de aceasta: „După lege / printre apele dulci / lupul mănâncă mielul / acolo și-au înălțat toți Paradisul” (Lacătul și cheile). Ciclurile Zi de luni și Lecția de respirație evidențiază și mai pregnant blazarea poetului datorată rutinei cotidiene, tema inconștienței umane limitate de  iluzia realității, prin constrângerea legilor sociale. Cutuma este o modalitate de control social, așa că oamenii trebuie să deconspire vălul iluziei: „Adevărul respiră greu din pricina iluziilor”.

Totuși, atitudinea poetică este de așteptare răbdătoare, dar transformatoare: „Așteptarea mi-a sculptat un chip / greu de înțeles pentru toate viețile următoare” (Firul înțelegerii în timpuri oculte). Cunoscând societatea și obiceiurile ei, poetul preferă, pe urmă, solitudinea: „Am bătut la porți, am străbătut teritoriul marcat, am învățat / singurătatea, arma dimineților”, considerând norma sterilă: „în urmă cochilia goală, / uscată a cutumei” (proba vindecătorului), găsind în interior liniștea sufletească și unitatea mult căutate: „Târziu odihnă / sufletul nostru cere, / un cerc de vorbe ne conține”, spre deosebire de cei trăitori după legile sociale, adaptați, dar dezorientați: „tremură, tremură / cei subordonați cutumei/smeriți cu vâslele-n vânt” (Aprindeți lumina). Lumea exterioară stă sub semnul timpului inexorabil, necruțător, simbolizat prin ornic: „Deasupra ornicului nu se mai află / decât un ghid admirabil” (Semnele rănii și înțelesul iertării). Poetul preferă, în locul trăirii în timpul obișnuit (Vorbim despre amarul amiezii), timpul interior, care se măsoară în „foi nescrise”, deoarece acesta este salvator (recuperarea cutiei negre), aducând trăirea autentică și dezvăluind rostul poetului: „spre a descifra aceste minunate fapte?” (Inelul clepsidrei și amarul amiezii), prin purificarea interioară: „Zăbală secundei doar arderea. / Cercul neliniștit se prăvale / asupră-ți: vederea nevăzută / nu locuiește în haină rece / și nimeni nu mai știe / greutatea acestei lacrimi” (Cercul neliniștit de greutatea acestei lacrimi). Eliberat de constrângerile sociale, așteptând „ora izbăvitoare / când liber îmi pricep rostul” (Proba risipei și pământul făgăduinței), va cunoaște sensul existenței sale. Cubul, echivalentul treimii din Biblie, devine simbol al vederii iluminatoare: „Mi-amintesc cubul, / un exil fericit, hotarul nesfârșit / al ferestrei” (Răzvrătirea magilor), „În cubul luminat s-au născut / vise curgătoare, / monezi fierbinți / cuvinte de ademenit sărbătoarea” (Zei culeși din grădini). Și prin credință, văzută ca salvatoare, poetul se ridică deasupra normelor sociale. Chiar dacă Dumnezeu este abscons, ne veghează până în momentul trezirii: „Cineva din ascuns totdeauna ne numără / pașii. (...) / Ne trebuie / mult timp ca să simțim trezia, / precum țărânii vămuind sămânța” (Aerul treaz). Nu toate trăirile sunt conștientizate; astfel, unele sunt eliberate în vise, în Străjile și faptele visului: „Rabdă și nu te uimi/căci faptelor visului nu le pasă de străji”, visele fiind o modalitate de decriptare a stărilor inconștientului: „Un fel de clar / se revarsă, iar coridorul / e plin de vise întortocheate” (Coridorul). Poetul, ambivalent, oscilează mereu între stări si trăiri antinomice: „în amarul și mierea/cuvintelor e păcat / și nu-i păcat să trăiești” (Vară indiană), folosind de multe ori oximoronul: „în cercul vederii nu poți săvârși greșeala perfectă” (Cercul vederii și picătura de apă), o modalitate de anulare a stărilor contradictorii fiind asocierea lor: „Libertatea de a îmbrățișa / ce gândește, / un adăpost / sau o închisoare?” (Lacătul și cheile).

Și în ciclul Acestea sunt amănuntele se continuă sondarea interioară. Viața este imaginată epopeic, ca o călătorie plină de încercări, dar limitată, în Uneltele călătoriei: „la mijlocul călătoriei te rezemi de fatalitate”, te îndepărtezi de tine ca „fiul plecat în lumea risipitoare” să cunoști lumea, pe care vrei să o înțelegi și care nu te înțelege: „trăiești mereu lângă o frontieră / zile ciudate / tremurătoare ca un iepure hăituit” (mirarea din care venim), după care te întorci, resemnat, spre interior: „alte voci nu mai cunosc / purtându-mă spre propriile-mi forme / mie necunoscute” (frăgezimea zidului). Trăiește acut sentimentul neîmplinirii: „sunt doar ciorna a ceea ce puteam / să fiu” (picătura și paharul), modest, minimalizându-și importanța: „ce fac eu cu mine / o țintă trecătoare / în praful cărților din biblioteci” (sărbătoarea ancorelor). Se simte divizat („părți fără întreg numărate pe ascuns”), dezamăgit de viața pe care a trăit-o sacrificându-se: „jumătate din viață am cedat-o celor ce nu / au vrut să înțeleagă” (a treia față a monedei). Depășirea condiției sociale limitative se realizează prin conștientizare, prin cunoaștere: „glasul mielului / al cocoșului/de trei ori” (firimituri și podoabe) și prin evaziunea  într-o  altă lume, unde poate trăi autentic: „mărturisesc / știu un loc al raiului pe pământ / departe de cele învățate / sub alte stăpâniri și alte înțelesuri”, anume în interior, de aceea: „mărturisesc / mă tem să deschid ochii / o bunătate fără seamăn a trecut / pe lângă mine” (alte stăpâniri și alte înțelesuri). Prin cauterizarea părții exterioare, reușește centrarea și comuniunea cu ceva mai înalt decât ființa umană: „la sfârșitul lumii / cuvântul / la sfârșitul cuvintelor/lumea celui ce e însuși ceară/pentru o flacără mai mare”, contopindu-se cu universul (părțile din inima zarului). Sondarea profunzimilor interioare este fecundă și revelatorie: „în miezul lucrurilor crește o lumină / așa nu ne putem rătăci”. Lumina, adevărul aparțin esențelor, precum poeziei: „adevărul fără de margini al poeziei” (adevărul păpădiei și brândușii). Poetul deconspiră iluzia realității: „în miezul lucrurilor nu ceri / dovada / vezi că viața ta / nu a fost viața ta” (insecte sârguincioase), a aparențelor înșelătoare sociale: „vezi oameni mari/ieșind din turta dulce a unor gesturi/pitice.” Trăind în limitări, piedici exterioare: „caietul de teme / capcana discuției cuvântul” (caietul de teme), poezia devine terapeutică și eliberatoare: „aruncă în apă peștii mărunți / ia-ți cuvântul și umblă”. Permutarea deliberată a limbajului specific unui domeniu, de exemplu, expresia biblică, profetică, în universul anodin, are ca efect transfigurarea cotidianului. Prin înșiruirea, ca într-un proces-verbal, a unor obiecte din câmpuri lexicale diferite, într-o îmbinare heteroclită, creează o lume paralelă, suprarealistă, copiată parcă din tablourile lui Picasso: „primăvară cu lacăte, privirea mielului, ghilotină deasupra oglinzii, foaia de observație cu mocirla aprinsă a vieții, apa(lacătul și erezia). Uneori, invazia obiectelor este sufocantă, exasperantă, apocaliptică: „mănăstirea în construcție cablurile civilizației / păhăruțul de plastic / mistria / lopata / potop de ape potop de întrebări / pe peretele adevărului nu mai este loc” (potopul), nemaiavând loc lucrurile importante. Dar, în Cumințenia ospățului, transpunând în cuvinte imaginea 3D a celebrei sculpturi a lui Brâncuși: „câtă cumințenie se scurge în țărână”, poetizează profunzimea esențelor, a tiparelor primordiale. Distanța dintre lumea interioară și cea exterioară se accentuează în ciclul Prăpastia dintre timpurile verbului: „zile duse / ne strigă din cărți din reviste / din cutia poștală / de pe mesele juriilor de poezie / din țară,” ceea ce duce la blazarea poetului și la o luptă între afirmarea și exprimarea libertății interioare, pe de o parte, și încorsetarea prin normele sociale: „cuvintele sufocă alte cuvinte / atârnăm de micile obiceiuri ca / timpul de istoria pendulelor” (Alfabetul ars). Se simte vulnerabil în fața vieții lipsite de iubire: „să spargi pereți de sticlă / ai cuști în care ești expus, nu găsești bucuria existenței”, având opțiuni limitate: „să alegi / între frig și frică / ecleziastul prea târziu ne învață unde să ne oprim / oda bucuriei” (în legitimă apărare). Posibilitatea eliberării este îngrădită și datorită lipsei de ancorare în existență: „ce frumoasă întorsătură au luat lucrurile / barca nelegată / nu ai cum s-o dezlegi” (Barca nelegată și grăuntele de muștar). Nu scăpăm de predestinare, ceea ce este o altă limitare: „iedera înalță zidul / de care nu vei trece” (Buncărele nu pot scăpa de betomul lor). Aspiră spre dragoste, dar trăiește contradictoriu, este divizat: „știu / încă nu-i în mine destulă bunătate / și dragoste / încă trupul mi-e străin / și vrăjmaș” (Cămila și urechile acului). Acum contradicțiile provoacă și eliberarea, deoarece, prin asociere, acestea se anulează: „palmele fierbinți ale subconștientului / resturi nedigerate de zi / unul din noi tace / și-i mântuit” (Orarul).

Și în ciclul Numărul de pe ușă, poetul reflectă într-un mod mult mai acut revolta împotriva fastidiosului cotidian, guvernat de legile sociale care te privează de frumusețea și profunzimea unei vieți autentice. Această lume i se pare, în ciuda normelor ordonatoare, absurdă, perfidă, pentru că doar mimează viața: „norme și reguli / infernul viitor nu e un lucru care va fi / dacă există unul atunci este cel care e deja aici / infernul în care locuim în fiecare zi” (infernul în care locuim în fiecare zi). Poetul caută soluții de evadare, găsindu-le, paradoxal, în interiorul lor: „a accepta infernul și a deveni parte din el / până la a nu-l mai vedea”, prin trăirea iubirii sau a unor momente  neașteptate. Apar bucuria împărtășirii cu o altă ființă, comuniunea: „căci o clipă ai trăit posibilitatea înaltă / a înțelegerii stelare a altei ființe”, depășirea condiției anodine prin ascensiune spre spiritual.

Poetul oscilează între acceptarea, resemnarea în rutina cotidiană: „îmi plătesc taxele curentul electric / umblu pe la colțul străzilor / să-mi gâtui spaima de a nu fi surprins” și evaziunea într-o lume sublimă, în frumusețea interioară a iubitei, a lucrurilor uimitoare din viață: „cu jumătate de viață azvârlită / peste întregi regimente de cuvinte / cu jumătate de viață / așezată la picioarele tale” (plata taxelor). Simte limitarea trupească, datorită expansiunii sentimentelor, trăirilor: „inima bate sălbatic în cămara îngustă” (în cămara îngustă). Imprimanta devine simbol al societății egalizatoare, rigide, într-o imagine kafkiană: „circularele ordinele hotărârile / ies din burta imprimantei / ea știe tot cât lucrezi cât iubești / cât mănânci cât te bucuri cât bei”, care controlează totul ca un mecanism monstruos, coercitiv, atât viața, cât și moartea: „ea știe cum va arăta banalizatorul / cu vapori sub înalta presiune din curtea / spitalului și cum va transforma el totul / prin granulare în deșeu comunitar inert / din punct de vedere biologic” (Îmblânzirea imprimantei). Dacă, în primul ciclu al volumului, unele poezii sunt străbătute de o vagă figură feminină, aceasta însuflețindu-le discret: „Intră o fată / Și paginile se răvășeșc” (Haiku) sau de jelania unei iubiri trecute, în ciclul Firul cu plumb, acum, poetul găsește erosul, senzitiv și carnal: „te regăsesc proaspătă / în preajma terminațiilor mele nervoase” (curenți de o inexplicabilă justețe), acesta fiind una dintre lumile în care evadează: „de câteva ori pe lună mă retrag între coapsele tale” (zgomotele biografiei).

Concluzii. Simțindu-se încătușat de limitările existenței zilnice, poetul găsește calea de eliberare prin creație, prin iubire, prin descoperirea lucrurilor simple, dar uimitoare. Poezia e pentru Ioan Dragoș atât o evadare din cotidian, cât și o exprimare sublimată a meandrelor sale interioare. Prin înșiruirea haotică a trăirilor și a obiectelor, într-un registru juridic, administrativ dezvăluie anxietatatea individului care își pierde încetul cu încetul sufletul, identitatea proprie. În ultimul ciclu, se dezvăluie cheia și titlul volumului. Călătorul modern nu mai este personajul epopeic care se luptă cu monștrii ciclopici sau rezistă tentațiilor sirenelor, ci cu mecanismele sociale coercitive sau cu forțele inconștientului. În urma acestor antagonisme, Ulise se întoarce cu adevărat acasă, acceptându-și consistența exterioară ca fond/fundal al dezvăluirii forței interioare: „când conturul e destul de precis / și îngăduie să recunoști cu certitudine  forma / găsești ușor și ființa / ceva mai încolo” și partea sa feminină: „toc vinete și fac maioneză / și rad ceapă / minunat pretext pentru lacrimile / ce-mi curg pe obraji”. Unificarea contrariilor este prolifică, creatoare: „tot ce a devenit lumea mai târziu / din pricina ta a devenit” (Ulise în bucătărie). Unele poezii dau impresia că sunt decupaje din diverse arte vizuale, folosind sugestia picturalului, a sculpturalului sau din arta cinematografică, în pofida discursului poetic uneori excesiv tehnic, preluat din realitatea cotidiană sau din limbajul administrativ.Precum un sculptor cioplind materialul brut sau precum un Picasso în pictură, montând absurditatea existenței cotidiene lipsite de autenticitate în imagini suprarealiste, Ioan Dragoș este un liric al esențelor, al temelor primordiale, pe care le caută cu obstinație în încercarea de împlinire: adevărul, frumosul, iubirea.

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 11 - 20 din 2158

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.