top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Culorile purgatoriului (fragment) de Victor Iancu, nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004
Aug 29, 2004 at 09:00 PM

Victor IANCU 

CULORILE PURGATORIULUI
- fragment de roman -

 

PRECIZARE: Redăm mai jos primele 5 pagini din romanul Culorile Purgatoriului, pregătit deja pentru tipar la  „Cartea Românească” (sau poate la o altă editură)

Şi sus am prins de veste c-am urcat

       prin  zâmbetul de foc şi de lumine

      al stelei ce ardea mai înfocat”.

                   (Dante, Paradisul, XIV, 85-87.)


           
Nu ştiu de ce mă simt mereu hăituit. Cineva, desigur o umbră pe care eu n-o văd, mă urmăreşte peste tot. Parcă ar vrea să mă ucidă. Absurd. Dar ştie foarte bine că asta nu se poate. Un mort nu poate fi ucis decât cu gândul. Şi asta, acolo, sus. Aici, nici bătut nu poţi fi. Şi nici mângâiat… Aici … . Am obosit. Am obosit căutând, am obosit negăsind. De fapt, nici eu nu ştiu ce caut. Sau poate că nu ştiu să caut. Aş avea nevoie probabil de o călăuză. Da. Dar numai până la un punct. Căci pe urmă călăuza ar deveni incomodă, s-ar preschimba în povară. Aşa cum e acum această umbră nevăzută, ce mă urmăreşte pas cu pas.  Arată-te nălucă blestemată!  Arată-te! Vreau să-ţi văd chipul, să aflu cine eşti. Ştii că nu-ţi pot face nimic. Şi nici tu mie. Aici avem numai patimi, dar nu şi putere.”

            Nu mă poţi vedea. Nu mă cunoşti. Nu m-ai cunoscut niciodată.” 

            De unde ştii tu asta? De unde ştii pe cine-am cunoscut şi pe cine nu?” 

            Ştiu. Ştiu că pe mine nu m-ai cunoscut. Nu sunt nici măcar din ţara ta.”  

            Şi-atunci cum ai reuşit să mă cunoşti?” 

            Ei, cum! Ai umblat destul prin lume. Şi-ai ţinut cuvântări. Multe cuvântări.” 

            Poate prea multe?” 

            Nu ştiu. Asta pe mine nu mă priveşte.” 

            Deci m-ai văzut la vreo adunare unde eu am cuvântat.”

            Da.”

            Unde? Când? Spune-mi măcar ţara, anul … “

            Nu. Nu-mi cere să mă deconspir. E mai bine aşa. Ţi-e destul să-ţi spun că nu sunt din ţara ta. Şi nici măcar din Europa.” 

            Şi ce vrei de la mine? De ce mă urmăreşti?”

            Ca să te protejez.” 

            Adică cum?” 

            Aşa cum ai auzit. O mulţime de alte umbre, pe care de asemenea nu le vezi, te urmăresc peste tot, vrând să-ţi facă rău sau măcar să te batjocorească, să râdă de tine. Din motive similare cu cele care pe mine mă fac să te ocrotesc. Vezi, tu ai venit de curând aici şi încă nu te-a cuprins zădărnicia. Tu încă trăieşti cu sufletul în lumea din care ai venit. Vrei să duci la capăt ce-ai început acolo şi n-ai terminat. Chiar şi când cauţi persoane, adică umbre, din lumea aceasta, o faci tot spre a împlini ceva ce ţi-ai propus dincolo. Dar asta nu se mai poate, <căci morţi sunt cei muriţi>, cum spune un poet din ţara ta.” 

            Şi ce se poate face altceva aici, sub pământ?” 

            Nu te-ai exprimat bine. Nu suntem sub pământ. Uite, chiar acum noi umblăm pe pământ. Sau tu nu vezi Muntele pe care urci în fiecare zi, nu vezi apele Oceanului în care te oglindeşti, ori de câte ori vrei să priveşti spre lumea damnaţilor?” 

            Te-nşeli, prietene, deşi, după câte-mi dau seama şi după cele ce mi-ai mărturisit tu însuţi, eşti mai demult pe aici. Atâta vreme cât noi înşine suntem nişte umbre, cum am putea crede că Muntele e munte şi Oceanul e ocean?  E numai o părere. Tot ce mi se pare că vedem în jurul nostru nu-i decât o scornire a minţii noastre pribege, o autoamăgire.” 

            Vezi, aici iar te dai de gol. Adică se vede că eşti numai de ieri-alaltăieri printre noi.

            „Nu, nu sunt aşa de nou pe aici. Sau cel puţin nu mi se pare. Vezi, ceva s-a întâmplat cu mine. Am să-ţi spun. Pari binevoitor. Şi-apoi puţini, adică puţine umbre s-au arătat dispuse să stea la taifas cu mine. Nu ştiu de ce, dar mereu mi se pare că eu am coborât pentru a doua oară aici …Mă rog, să nu mai vorbesc de coborât şi de urcat… Poate ai dreptate. Vreau să spun, că orice loc mi se pare cunoscut, totul este pentru mine, cum zic francezii, un déjà vu.  Cum s-ar explica asta? Am murit de două ori?”

            Evident că nu!  Dar cine ştie? Poate că ai venit totuşi aici de mai multă vreme şi cauze necunoscute te-au aruncat în letargie, într-un somn îndelungat, asemănător hibernării de pe pământ. Asta, de bună seamă, după ce văzuseşi multe. Ar trebui să-ţi aminteşti când ai murit şi comparând cu ziua, luna şi anul în care se găsesc pământenii acum …” 

            Dar cine poate face asemenea comparaţii, aici? Cu  excepţia cazului fericit în care ai întâlni o umbră care abia a coborât… abia a sosit de-acolo.” 

            Aştept replica de peste un minut, dar ea nu mai vine. Unde-o fi interlocutorul meu? De ce-a plecat? De ce m-a părăsit? Sau de ce nu-mi răspunde dacă mai este cumva de faţă? 

            Ei, prietene, de ce taci? De ce nu-mi spui cum se poate comunica…?”  

            … cu Pământul vrei să zici.”

            Da, cu Pământul. Ce bine-mi pare că eşti aici!” 

            Sunt din nou în preajma ta. Comunica nu se poate cu Pământul, adică cu cei vii. Îi putem vedea însă. Bineînţeles, pe cei ce ne sunt cunoscuţi.  O singură dată.”  

            Ei, minune! Nu glumeşti? Ar fi prea bine!”

            Nu te grăbi cu aprecierile. Nu tot ce se întâmplă acolo este pe placul nostru, al celor de aici. Ba aş spune, dimpotrivă. Deci atenţie, domnule diplomat! Foloseşte-te de înţelepciunea şi de prudenţa pe care le-ai dobândit în cariera avută dincolo. Abţine-te, când nu eşti sigur de reuşită. Închide ochii, întoarce capul! Mai bine un scrâşnet din dinţi decât o dezamăgire. Care, nu uita, poate deveni eternă, dacă fapte ulterioare n-o anulează sau n-o dezmint. Şi e puţin probabil s-o dezmintă. S-o dezmintă în aşa fel, încât să nu rămână vreo urmă, oricât de firavă. Urma aceasta sfredeleşte şi sfredeleşte. Şi obsedează. Vezi, cei mai mulţi de-aici sunt nefericiţi tocmai pentru că au fost foarte curioşi de ce se întâmplă dincolo, după plecarea lor. Eu am altă concepţie. Morţii cu morţii, viii cu viii.” 

            Am auzit dictonul ăsta de mai multe ori , dincolo.” 

            Şi l-ai luat drept un semn de egoism, de nesimţire chiar. Sau de joasă moralitate.” 

            Da. Cred că da. Şi n-aveam dreptate?”

            Da şi nu. Depinde de situaţie şi de persoană. Oricum, aici judecăm cu alte unităţi de măsură, după alte criterii sau principii, zi-le cum vrei. Aici nimic nu-i anormal, totul e permis, pentru că totul este veşnic şi nimic nu există cu adevărat.” 

            Ei, te-am prins, prietene! Mai înainte, când ţi-am spus că totul e părere… M-ai combătut, cum se spune în limbaj pământean, de fapt singurul pe care noi îl cunoaştem.” 

            Nu, n-ai înţeles. Altceva am vrut să spun adineaori. Poate nu m-am exprimat limpede sau nu m-am exprimat destul de precis. Voiam numai să-ţi fac cunoscut că aici totul este predeterminat. Te porţi bine, te porţi rău, tot acolo ajungi. Nu te poţi înălţa în rang, nu poţi cădea. Nu poţi influenţa nici itinerarul altuia. Sigur, îl poţi bucura sau îl poţi indispune pe moment, dar urmare nu va avea nici una din faptele tale.” 

            Cum? Nici în ce mă priveşte pe mine însumi  ? Nu de comportarea mea aici depinde înălţarea spre împărăţia fericirii veşnice sau, dimpotrivă rămânerea pe loc?” 

             Nu! Aşa am crezut şi eu la început. Îl citisem şi eu pe Florentinul Pribeag şi parcă asta voia să spună într-unul din cânturile sale. Dar nu!  Înălţarea sau (cine ştie?) căderea în tenebre depinde numai şi numai de ce ai făcut acolo, pe Pământ.”

            Bine, dar atunci de ce mai există acest tărâm al făgăduinţei şi al speranţei? De ce nu suntem trimişi direct în infern sau în paradis, după cum o merităm?” 

            Nu ştiu. Nu pot decât bănui. Adică, cine ştie, poate că despre unii, în speţă despre toţi cei care ne aflăm aici, în acest spaţiu de tranziţie, nu se ştie, nu s-a ştiut totul când am părăsit lumea pământeană. Decizia în legătură cu soarta noastră definitivă a fost amânată.” 

            Sau poate ceea ce părea la început tranzitoriu a devenit definitiv. De câte ori nu se întâmplă aşa şi acolo… era să zic acolo sus, dar încep să mă corectez.” 

            Îmi pare bine că-ţi pot fi de folos, chiar şi în chestiuni mărunte.”

            De fapt, de ce atâta zbatere? Ce vreau în fond acum, când am pierdut totul? Pe mine nu m-a interesat niciodată viaţa de apoi, m-am îndoit şi că ar exista aşa ceva. Şi acum mă îndoiesc.  La urma urmei ce fac acum, ce gândesc acum ar putea fi un vis. Poate că eu de fapt mă aflu încă pe Pământ. S-ar putea să fiu în vreun spital, în urma unui accident grav, unde aiurez, considerându-mă mort. Oare ar putea exista vreun mijloc de verificare? Ei, prietene, mi-ai vorbit cu câteva clipe înainte despre posibilitatea de a lua legătura cu Pământul.  Spune-mi, ce trebuie să fac pentru asta?” Iar nu primesc răspuns. Dar am răbdare. Pot să aştept. Şi între timp să mă examinez. Sunt oare rănit? Încerc să mă pipăi. Da, aceeaşi senzaţie. Un vid total în jurul meu. Nu în jur, în mine. Sunt o umbră. N-am trup. Am doar înfăţişare de trup, precum figurile ce populează acolo, sus, marile şi micile ecrane. Un fel de amprente. Dar nu digitale, ca acelea pe care ţi le ia poliţia, ci de alt tip, adică un fel de proiecţii integrale, de pe întregul corp. 

            Iar te frămânţi. Cum lipsesc puţin, cum intri în alertă.” 

            Ai început să-mi spui unele lucruri. Du-ţi gândul bun până la capăt. Vreau să văd ce se întâmplă dincolo. Mă interesează ceva în mod cu totul deosebit. Cum aş putea ajunge cu privirea până  acolo?” 

            Pe drumul care te-a adus aici. Trebuie să te concentrezi şi să-ţi aminteşti cum ai murit: să-ţi aminteşti ultimele clipe, ultimele gânduri dinaintea dispariţiei, dinaintea pierderii cunoştinţei.” 

            Ei, vezi, pentru mine ăsta-i lucrul cel mai greu. Eu nici nu sunt sigur dacă am murit sau nu.”

            Cum să nu fii sigur, din moment ce eşti aici, printre morţi?” 

            Dar dacă ăsta e numai un vis urât?” 

            Şi eu sunt tot un vis…?”

            Tu nu eşti, din moment ce nu te văd. Vreau să spun că eu am dreptul să judec şi astfel.”

            Rămâi cu bine, prietene! După ce o să-ţi recapeţi buna dispoziţie, vom mai sta de vorbă.” 

            Dar dacă a avut dreptate? ce mă costă să încerc, adică să-i urmez sfatul? Poate acesta-i şi mijlocul de a afla dacă sunt viu sau mort. Deci unde eram? De unde nu m-am mai întors eu acasă?  La Paris, vreau să zic, căci acolo-mi era deja casa. Da … Belgrad, conferinţa ţărilor nealiniate… trei zile în Carpatia, pretext oficial, dar de fapt o vizită la Ulpia, să-mi văd familia. Viola amână din nou mutarea la Paris. Cred că ţine prea mult la postul ei, la meseria ei. În fond, şi în Franţa … Apoi … Apoi ce? Sigur. Mi-aduc bine aminte. Nişte referate în numele UNESCO pentru Academia Regală Suedeză, în vederea acordării unor premii Nobel. Dar stai… După vizita mea de trei zile la Ulpia, adică nu imediat după… la vreo trei - patru luni Viola şi-a luat un concediu mai lung de la spital. Mi-a spus că vrea să stea o vreme la Paris. Bineînţeles, dacă n-o las prea des singură. Şi mai ales nu pentru perioade îndelungate. Da. Îmi aduc perfect de bine aminte. Câteva săptămâni n-am părăsit Parisul. Era toamnă. Mai exact, început de toamnă. Cald, puţine frunze veştede, cer mai tot timpul senin. Abia dacă noaptea târziu, spre dimineaţă, o dâră de răcoare putea să prevestească apropierea frigului şi a iernii. Am profitat de acest anotimp minunat şi de sincopa în programul meu de călătorii în afara Franţei pentru a-i face cunoscut Violettei  (şi mie!)  Parisul, care nu şi-a pierdut nici până astăzi misterele. Ba poate şi le-a amplificat. Numai că astăzi le privim altfel… 

Jurnalul inedit al lui Mircea Handoca (II) de Mircea Eliade, nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004
Aug 29, 2004 at 09:00 PM

Mircea HANDOCA

JURNALUL INEDIT AL LUI MIRCEA ELIADE (II)

Scriitorul 

           Literatura reprezenta – în diferite etape din viaţă esenţialul. Sosit la Paris, în toamna anului 1945, ca să-şi poată câştiga existenţa trudeşte din greu la definitivarea studiilor de istorie a religiilor, filozofia culturii şi orientalistică. Notează tulburat în Jurnal la 20 iulie 1946 că trebuie să se ferească de „ispita literaturii”. Neputând rezista tentaţiei, intenţionează (la 13 februarie 1948) să-şi publice operele literare sub pseudonim. 
           Zeci de însemnări se referă la interesul faţă de beletristică. Îşi pune întrebări, povesteşte proiecte (amănunţite sau numai schiţate) de piese de teatru şi nuvele, ar vrea să ia hotărâri decisive, dar ezită.
           În urma unei îndelungi discuţii cu un specialist în dramaturgia lui Shakespeare notează: „Mă întorc acasă stimulat şi abătut în acelaşi timp. Oare n-am făcut fausse route? Vocaţia mea era literatura. Ar fi fost de datoria mea să introduc structurile creativităţii literare în istoria religiilor” (2 ianuarie 1961).
           Sunt cunoscute opiniile autorului asupra operelor din tinereţe. Ce aflăm din Jurnalul inedit? Lectura Întoarcerii din rai (la 24 iunie 1964) îl dezamăgeşte. Deşi altă dată (înainte şi după) considera romanul admirabil, de data asta i se pare „prost scris” şi îl nemulţumeşte „o anumită vulgaritate autobiografică”.
           În schimb, Iphigenia (recitită în 21 iunie 1970) îl încântă. „Câteva scene excelente. Şi mă surprinde siguranţa cu care se înnoadă acţiunea; eram doar la prima mea încercare dramatică”.
           Jurnalul inedit aduce noi elemente în privinţa altor trei opere interbelice: Domnişoara Christina, Nuntă în cer şi Secretul Doctorului Honigberger. Însemnările despre primele două romane datează din perioada redactării Memoriilor. 26 iulie 1965: „Ar fi trebuit, poate, să insist mai mult asupra sensului secret al Domnişoarei Christina: un <spirit> care încearcă să-şi recupereze condiţia carnală, răstoarnă toate legile Firii. De aici oroarea, spaima, imoralitatea pe care o provoacă orice <apariţie>. Simina, fetiţă de 9-10 ani, se comportă ca o femeie sexualiceşte matură, datorită raporturilor ei <spirituale> cu <spiritul> Domnişoarei Christina. Simina provoacă aceeaşi <oroare> ca şi apariţia fantomei care nu voia să se despartă de pământ”.
           Răsfoind într-o noapte Nunta în cer – e entuziasmat de această carte admirabilă. Judecând-o însă cu ochii criticului literar, îşi dă seama de o deficienţă esenţială: „Maximul de intensitate e atins la sfârşitul primei povestiri, adică pe la mijlocul cărţii. Oricât de dramatică şi de reuşită ar fi – sau ar fi fost – partea a doua nu mai putea egala fervoarea finalului părţii I. Iar pe de altă parte, cartea nu putea fi scrisă decât aşa: începând cu sfârşitul” (8 decembrie 1965).
           După ce încheie discuţia privitoare la roman (în manuscrisul Memoriilor la care lucra în aceea perioadă), autorul notează în Jurnal că îi pare rău că n-a insistat suficient asupra condiţiilor zămislirii Nunţii în cer: nopţile reci de toamnă, sub ploaie, în lagărul de la Miercurea Ciuc, scriind ca în transă: „Nu simţeam frigul decât după două dimineaţa, când mi se termina cafeaua; mă trezeam deodată îngheţat” (10 decembrie 1965).
           Improvizând o prefaţă pentru ediţia engleză a nuvelei Secretul Doctorului Honiberger face câteva consideraţii asupra propriilor sale opere, propunându-şi să reia şi să dezvolte aceste idei mai târziu: „Primele <mărturisiri> în legătură cu sensul prozelor mele fantastice şi solidaritatea acestei creaţii literare cu studiile mele istorico-religioase. Spun un lucru care trebuia spus de mult: că istoricii religiilor, în loc să caute modelele în antropologie, sociologie sau psihologie, ar fi fost mult mai norocoşi dacă ar fi urmărit experienţele literare şi teoriile de critică literară din ultimii 25 de ani” (3 mai 1970). Unele însemnări din Jurnalul inedit vor fi preluate, aproape întocmai, în Memorii. De pildă referirile la romanul Gaudeamus din 7 noiembrie 1960 şi 20 martie 1961 vor apărea, cu mici modificări, în finalul celui de-al şaptelea capitol al Memoriilor. Autorul descrie, cu lux de amănunte, cerneala diluată cu care şi-a scris textul: „Ultimele capitole erau pe jumătate ilizibile chiar din iarna 1928, când le scrisesem. Dar, ştiam de ce: le scrisesem cu un fel de apă colorată.”
           Alta este nostimada. Manuscrisul, aflat în arhiva mea, poate fi descifrat cu uşurinţă. L-am editat, de altfel, pentru prima oară în 1989 la Editura Minerva. Dar şi azi, când scriu rândurile de faţă, în aprilie 2003, nu am găsit nici un cuvânt şters. Să fi survenit între timp un miracol – sau a avut loc vreun procedeu magic?
           Studentul Mircea Gh. Eliade plănuise să-şi publice într-un volum articolele critice şi polemice apărute în Cuvântul. Intitulase această carte Walkirii în bibliotecă. „Credeam că exprimă perfect ce simţeam eu atunci, prin 1927-1928; că pătrund în cultură, în erudiţie ca un iureş, ca o cavalcadă din Walkiria (a fost singura bucată pe care o putusem memora perfect la pian)” (2 noiembrie 1960).
           Elaborarea beletristicii de după război diferă, datorită variatelor preocupări ale autorului, de la o epocă la alta. Unele nuvele au fost scrise dintr-o suflare, în câteva zile. Definitivarea altora a durat mai bine de un deceniu. Uneori însemnările din textul tipărit al Jurnalului dezvăluie doar parţial tainele. În această privinţă putem ilustra comentariile pe marginea nuvelei Podul. Transcriu din Jurnalul inedit: „Vreau să las frâu liber imaginaţiei […], putând aluneca oricând în grotesc, comic de mahala sau senzaţional. Iau acest risc şi pentru că-mi place, dar şi pentru că nu am încotro. Mă apropii din nou de problema care mă pasionează de atâţia ani: coincidentia oppositorum, de data aceasta pe planul ficţiunii literare, mi-e teamă de un singur lucru: să nu alunec prea mult în <simbolism>. Aş vrea să reiasă altceva: camuflarea misterelor şi, deci, ambivalenţa oricărei <întâmplări>. În acest sens o <întâmplare> aparent banală poate revela un întreg univers de semnificaţii transcendente, iar o <întâmplare> aparent extraordinară, fantastică, poate fi acceptată de cei care o trăiesc ca ceva de la sine înţeles, ceva de care nici nu socotesc că au de ce să se mire” (28 decembrie 1963). Personajele cărora le-a dat viaţă sunt atât de viabile încât, referindu-se la ele, le oferă un „statut” de oameni reali, în carne şi oase, cu o credibilitate mai mare decât a lui însuşi: „Mi-e silă să repet ceea ce Onofrei a explicat cu atâta originalitate şi forţă în trenul care-l ducea la Cernavodă.”
           Ce mai îndelungată „gestaţie” a avut Pe Strada Mântuleasa. Nuvela a fost începută în august 1955, la Täsch, un sătuc de munte din Elveţia. În zece zile scrisese vreo sută de pagini, intenţionând ca la reîntoarcerea la Paris s-o ducă la bun sfârşit. Jurnalul inedit reţine „tentativele” zadarnice de reluare a textului la 27 iulie 1959 şi la 9 mai 1966. În cea de-a doua notaţie „vede” câteva desfăşurări ale subiectului şi două posibilităţi pentru final. Mai interesant mi se pare însa altceva: „Inevitabila tentaţie a humorului, satirei şi parodiei pe care o regăsesc de câte ori pătrund în universul imaginar al unei viitoare nuvele. Câţ va trebui să tai din Pe Strada Mântuleasa ca s-o purific de <humor>”.
           De-abia la 28 octombrie 1967 soseşte „salvarea”. Recitind textul început cu 12 ani în urmă, pentru a desprinde un fragment, spre a-l publica în revista Destin, încântat, fără să-şi dea seama, continuă povestirea „în alt stil”.
           Nuvela fusese întreruptă la sfârşitul capitolului al şaselea, după a doua vizită a doua vizită a lui Fărâmă la Anca Vogel.
           Autorul îşi propune să folosească o altă modalitate: anchetele să se desfăşoare în alt ritm, mai dramatic şi Fărâmă să vorbească mai puţin.
           Privind retrospectiv, în timpul definitivării ultimului capitol, diaristul îşi aminteşte: „Am început-o, ca atâtea alte cărţi, fără să ştiu ce se va întâmpla în capitolul următor. Descopeream acţiunea pe măsură ce scriam. Ştiam doar că voi povesti confruntarea a două mitologii: misterele, melancoliile şi frumuseţile îngropate ale Bucureştiului evocat de Fărâmă şi scepticismul, cruzimea, încrederea acerbă în automatizare, statistici şi tehnologie a celor care-l vor ancheta.”
           La 3 aprilie 1968 corectează captivat şpalturile nuvelei, întrebându-se dacă Guvernul R.S.R.-ist va accepta să pătrundă această carte în ţară. Personajele vor reapare de mai multe ori în gândurile şi însemnările anului 1968. Leana, fata care cântă la cârciuma Floarea Soarelui în Pe Strada Mântuleasa va fi prezentă şi în nuvela În curte la Dionis.
           Deşi nuvela Un om mare e datată 1945 (de autor şi exegeţi), ultima ei formă – cea tipărită pentru prima oară în Luceafărul (1948) – e definitivată în acest an. Succinta însemnare din 19 aprilie 1948 ne-o confirmă: „Am început astă seară corectarea şi transcrierea nuvelei Un om mare. Îngrozitor de prost scrisă. Dar mă încântă întunecatul ei umor.
           Jurnalul inedit ne oferă şi alte amănunte asupra formelor succesive luate de diferite nuvele. Manuscrisul – înainte de a fi încredinţat tiparului – circulă într-un cerc restrâns de prieteni profesionişti. Părerile acestora îl conving uneori pe autor să se conformeze şi să facă unele retuşuri.
           23 iulie 1959: „Recitesc Ghicitor în pietre şi-mi dau seama că Ieruncii aveau dreptate: ultima parte a nuvelei, adică după ce Emanuel întâlneşte pe Adina la bar – se desfăşoară pe alt plan, atmosfera de <mister> dispare dintrodată. Acţiunea şi personajele acestor pagini aparţin unui univers literar care ar putea fi al oricui ale autor, Cezar Petrescu, bunăoară.
           Va trebui să rescriu aşadar ultimele 16 pagini. Dar nu asta mă deprimă, ci, mai ales faptul că m-am putut înşela în asemenea hal. În aprilie, după ce am scris-o, am recitit, am corectat şi am transcris nuvela – şi nu mi-am dat seama de <căderea> ultimei părţi.”   
           Luciditatea cu care-şi priveşte propria operă (în ultimă instanţă!) ne face să fim mai îngăduitori cu acele momente de megalomanie intransigentă, când îşi consideră creaţia genială. Diaristul are mare încredere în Monica Lovinescu şi în Virgil Ierunca, împreună cu care discută şi nuvela Şanţurile. Criticii observă că la un anumit punct nuvela îşi pierde unitatea şi tensiunea. „Ce mă exasperează e faptul că nu-mi dau seama de ce-am putut rata un asemenea <subiect>. Nu pot crede în <secarea izvorului>. Probabil consecinţa faptului că am lăsat să treacă patru ani fără a scrie deloc literatură. Şi încă ceva: dorinţa mea de a rămâne <clasic>, de a nu utiliza nici una din formulele facile, astăzi la modă” (25 iulie 1963).

O nouă ediţie Ilarie Voronca de Gheorghe Glodeanu, nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004
Aug 29, 2004 at 09:00 PM

Gheorghe GLODEANU

 

O NOUĂ EDIŢIE ILARIE VORONCA

 

           Ilarie Voronca s-a născut la 31 decembrie 1903 la Brăila şi a trecut în nefiinţă la 5 aprilie 1946 la Paris. A avut o activitate literară diversă, dar a rămas cunoscut îndeosebi ca poet. A studiat dreptul la Universitatea din Bucureşti şi a debutat, în 1921, în revista Sburătorul literar cu poezia Tristeţi de toamnă. După cum se menţionează şi în Agendele literare ale mentorului grupării, poetul a frecventat cenaclul condus de Eugen Lovinescu. Pe lângă Sburătorul literar, a mai colaborat la revistele Flacăra, Năzuinţa, Contimporanul, versurile perioadei de ucenicie fiind adunate, în 1923, în volumul Restrişti. Chiar dacă în 1926 pleacă la Paris pentru a-şi lua doctoratul în drept, Ilarie Voronca se întoarce frecvent în ţară, fiind unul din principalii animatori ai mişcării de avangardă din România. Autor prolific, publică volumele: Colomba (1927), Ulise (1928), Plante şi animale. Terase (1929), Brăţara nopţilor (1929), A doua lumină (1930), Zodiac (1930), Invitaţie la Bal (1931), Incantaţii (1931), Act de prezenţă (1932), Patmos şi alte şase poeme (1933) etc. Acestora li se adaugă un număr impresionant de cărţi tipărite în limba lui Voltaire, după stabilirea definitivă, în 1933, a poetului în Franţa. Deşi aflat departe, autorul lui Ulise nu rupe legăturile cu mişcarea literară românească. Pentru a reconstitui cât mai fidel profilul spiritual al scriitorului, trebuie să amintim şi faptul că, în timpul războiului, Ilarie Voronca a participat la mişcarea de Rezistenţă. După 1944, devine directorul emisiunilor în limba română de la Radio Paris. Tot la Paris se sinucide în aprilie 1946.

           După perioada de ucenicie din cadrul cenaclului literar şi al revistei Sburătorul, Ilarie Voronca şi-a legat numele de câteva interesante publicaţii de avangardă din perioada interbelică. Astfel, în luna octombrie 1924 a întemeiat, împreună cu pictorul Victor Brauner, revista dadaist-constructivistă 75 HP, din care a apărut doar un singur număr, dar care a sintetizat o stare de spirit specifică epocii. Poetul şi-a exersat condeiul şi în alte reviste de avangardă de la noi. Astfel, a colaborat la Punct (1924-1925), unu (1928-1931) şi s-a numărat printre redactorii revistei Integral (1925-1928).

           Deşi rămâne o figură emblematică a avangardei literare interbelice, Ilarie Voronca nu constituie o prezenţă constantă în librării. Ca urmare, orice nouă ediţie a creaţiei sale reuşeşte să atragă atenţia. Recent, Ion Pop, unul din cei mai reputaţi critici de poezie de la noi, a repus în circulaţie două din textele emblematice ale autorului (Ilarie Voronca, Ulise. Brăţara nopţilor, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Ion Pop, Editura Dacia, 2003). Argumentele care au stat la baza editării volumului au fost expuse într-o competentă prefaţă, o adevărată introducere în lirica autorului Incantaţiilor. Noua apropiere de opera poetului este motivată de împlinirea unui veac de la naşterea acestuia, iar selecţia se opreşte - nu întâmplător - la două din cele mai reprezentative creaţii, texte care îl exprimă în mod convingător. Autorul studiului introductiv precizează că volumul de faţă readuce în atenţia cititorilor două din scrierile reprezentative ale poetului. Trecând în revistă etapele liricii lui Ilarie Voronca, Ion Pop relevă faptul că, până la data publicării volumului Ulise, poetul tipărise alte trei titluri. Astfel, volumul Restrişti din 1923 propunea o poezie de factură postsimbolistă, în care pot fi uşor de identificat urmele liricii lui George Bacovia. Este vorba de un discurs sentimental-romantic, din care nu lipsesc unele stângăcii, dar în care pot fi descoperite deja semnele unei extraordinare inventivităţi imagistice, trăsătură ce se va accentua tot mai mult pe parcurs.

           Debutul timpuriu este urmat de experienţa „integralistă” de la revistele 75 HP şi Integral, experienţă ce marchează o puternică modificare de registru. Poetul se aliniază la estetica şi la limbajul curentului constructivist, adică asistăm la o asumare „integrală” a avangardei. Lexicul este împrumutat din registrul tehnicii moderne şi al geometriei - afirmă acelaşi Ion Pop -, având o sintaxă epurată şi austeră. Deşi este vorba de o serie de poeme redactate în perioada 1924-1925, ele vor fi publicate sub formă de volum abia în 1931, purtând titlul Invitaţie la bal. Dedicat soţiei sale, poemul Colomba din 1927 marchează rafinarea şi mai accentuată a discursului liric, ce câştigă în muzicalitate şi ingeniozitate metaforică şi care asumă unele experienţe din pictura modernă, mai ales din suprarealism.

           În viziunea lui Ion Pop, Ulise şi Brăţara nopţilor reprezintă un moment de certă maturizare a scrisului lui Ilarie Voronca, în sensul că poetul se eliberează de constrângerile impuse de disciplina constructivistă. Consecinţa este faptul că versul se supune tot mai puţin ritmului şi rimei, poetul preferând versul amplu, whitmanian. În plus, autorul Incantaţiilor manifestă o deschidere mai amplă înspre realitatea cotidiană. Deja critica literară interbelică a reţinut apropierile dintre Ilarie Voronca şi o serie de poeţi precum Apollinaire, Blaise Cendrars şi Valéry Larbaud. Ion Pop remarcă faptul că „pe Voronca îl leagă de aceste experienţe cultivarea unei sensibilităţi prin excelenţă moderne, reflectată într-un discurs de factură «simultaneistă», de «reportaj» dinamic al faptului de fiecare zi, surprins în notaţii pe viu, dar şi asociat unei imaginaţii îndrăzneţe, cu intersecţii insolite de planuri şi o imagistică luxuriantă”.

           Amplul poem Ulise este considerat de către Ion Pop „una dintre creaţiile majore ale liricii româneşti din secolul XX”. Cel supranumit de Eugen Lovinescu „miliardarul de imagini” reflectă neliniştile omului modern, care se refugiază în creaţie. Poemul conţine nouăsprezece momente semnificative, ce se transformă într-o amplă panoramă a vieţii citadine moderne. Rescriind mitul antic, Ilarie Voronca realizează un experiment asemănător cu cel întreprins în proză de către James Joyce. Alegând poemul de dimensiuni ample, autorul lui Patmos se dovedeşte original mai ales în plan formal, textul devenind o veritabilă hartă a sensibilităţii poetului. Ulise reprezintă o întruchipare a poetului care trăieşte o aventură cotidiană într-o lume banală, dar care se metamorfozează sub imperiul magic al versului. Datat 1928, poemul îi este dedicat Colombei, soţia poetului. În fruntea creaţiei se găsesc o serie de citate celebre închinate lui Ulise, marele călător al antichităţii, citate purtând semnăturile unor autori precum Guillaume Apollinaire, Joachim Du Bellay, B. Fondane şi Homer. După cum se precizează în debutul creaţiei, poemul ia forma unui imn închinat unui „veac al mediocrităţii”. Poetul are curajul de a eluda marile teme ale artei tradiţionale, reabilitând banalul cotidian, ce devine subiect de meditaţie poetică. Ca şi în cazul lui Bacovia, ni se prezintă o lume a recluziunii, în care omul modern devine captiv în „mucegaiul birourilor”. Este un veac al „asigurărilor şi al reclamei luminoase”, în care individul nu mai vânează ursul prin munţii Americii, ci îşi operează visele ca intestine. Existenţa se reduce la automatismele zilnice, omul fiind un rob al cetăţii de beton. Cu alte cuvinte, omul modern îşi schimbă mediul natural de viaţă cu un topos artificial. Existenţa cetăţii este o imensă simfonie, o simfonie dată de sunetele tramvaielor, autobuzelor, de vocea lăptăreselor şi cea a precupeţilor. Poetul defineşte un topos în care rătăceşte un Ulise modern aflat în căutarea propriei sale identităţi. Ceea ce mai şochează în aceste versuri - din perspectiva epocii - este absenţa majusculelor şi a punctuaţiei clasice. Mai mult, după modelul lui Apollinaire, există aici şi o serie de tentative de pictopoezie, aşezarea nonconformistă a textului în pagină având darul de a şoca şi mai mult habitudinile unui cititor comod, format la şcoala marilor teme ale poeziei tradiţionale.

           Poem de dimensiuni mai puţin obişnuite în lirica românească, Ulise conţine nouăsprezece secvenţe semnificative. Debutul creaţiei insistă pe momentul trezirii la viaţă a oraşului, când „se ascut zgomotele ca pumnale”, „precupeţii ridică obloanele somnului”, „vânzătorii de fructe îşi strigă noutăţile”, iar poetul îşi desfată trupul sub spuma produsă de săpunul CADUM, despre care se spune că „substanţa lui nu atacă ţesătura trupului”. Este ora la care „dimineaţa îşi freacă sânii tari de fereastră”.

           Remarcabil se dovedeşte imnul închinat ceaiului, ce reprezintă o pagină singulară în literatura română: „CEAI arşiţă cu buruieni şi coacăze / răcoare în căldură binecuvântare de rubin / voia şi împărăţia ta facă-se / culoarea ta e a cărnii trecute în spin // tu eşti sala de lectură de baie a săracilor / tu dai la ora patru sărutul de mamă copiilor orfani / împrumuţi înţelepciunea vracilor / şi pui gâtului pe dinăuntru o salbă roşie de bani / CEAI care desfeţi limba şi măruntaiele / CEAI care micşorezi bolnavilor suferinţa / ierburi sălbatice din noi răutatea oamenilor taie-le / adu în ficatul şi în rărunchii mei liniştea umilinţa”. Ceaiul se dovedeşte o licoare magică ce desfată limba şi măruntaiele, e un panaceu universal ce a fost martor al istoriei omenirii, de la răstignirea lui Hristos până la revoluţionarii ruşi. Simţul cromatic al poetului rămâne în continuare extrem de ascuţit, jocul cu literele fiind prezent şi în finalul odei închinate ceaiului. Tehnica poetică este reluată în imnul adresat oglinzilor şi chiar „feţei de cristos a cartofului”. După „ora ceaiului”, acest Ulise modern care este poetul porneşte din nou pe străzi, cumpără gazeta de dimineaţă (o dantelă pentru melancolia sa), ceea ce reprezintă o nouă incursiune în cotidian. Interesant este şi faptul că autorul introduce în periplul său labirintic şi câte un personaj avangardist, cum ar fi Benjamin Fundoianu sau Stephane Roll. Nu întâmplător, cea de a zecea secvenţă a poemului are în frunte chiar un citat din creaţia lui Roll. Modelul arhetipal al acestui topos labirintic este Parisul, poetul oprindu-se şi la alte spaţii citadine cum ar fi spitalul, marile bulevarde, sălile de gimnastică, terenurile de tenis etc.

           Brăţara nopţilor este considerată o creaţie care prelungeşte şi amplifică spaţiul vizionar din Ulise. Criticul Ion Pop remarcă faptul că noul volum „nu schimbă radical datele universului imaginar şi nici tehnica de construcţie a textului”. Principala modificare trebuie căutată în faptul că, după cum o sugerează şi titlul, decorul diurn este substituit cu unul nocturn. Poetul realizează un reportaj al existenţei nocturne, în care lumea devine un imens spectacol. Succesiunea rapidă a imaginilor vorbeşte de un artizan, de un vizionar ce are un adevărat cult al visului. 

           Ediţia apărută la Editura Dacia are meritul de a repune în circulaţie două din textele fundamentale ale celui considerat de criticul Ion Pop „scriitorul cel mai reprezentativ al primei etape din istoria avangardei noastre literare”.

Teologia lui Dumitru Stăniloaie de Nicolae Iuga, nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004
Aug 29, 2004 at 09:00 PM

Nicolae IUGA

 

TEOLOGIA LUI DUMITRU
STĂNILOAIE ÎN CONTEXTUL
SPIRITUALITĂŢII EUROPENE CONTEMPORANE

 

         Prolegomene

 

         Modernitatea i-a făgăduit omului raiul pe pământ, fie sub forma liberalismului capitalist, fie sub forma totalitarismului colectivist. Ambele au eşuat în ceea ce aveau esenţial, lăsând în urmă o conştiinţă europeană traumatizată, cu un vag sentiment de culpabilitate, pentru că au pus partidele politice mai presus decât Biserica şi ideologia mai presus decât Revelaţia. Răul ireparabil a fost făcut. Autoritatea Bisericii şi adevărurile de credinţă nu au mai putut fi restaurate pe deplin niciodată. Ca dovadă că mentalitatea postmodernă caută cu o disperare abia disimulată forme de spiritualitate „alternativă”. Sectele exotice din Extremul Orient, sisteme vulgarizate de yoga şi reprezentări păgâne sunt la mare preţ.

         Modernitatea a început cu o afirmare a raţiunii şi sfârşit cu o saturaţie raţionalistă, în care nu s-au găsit răspunsuri la întrebările metafizice originare. Raţionalismul a eşuat într-un nihilism comunist. Omul munceşte tot mai eficient, pentru a-şi putea permite să consume mai mult, şi consumă mai mult spre a putea munci tot mai eficient. Cercul se închide. Este străpuns doar de câte o escaladare a rentabilităţii de dragul rentabilităţii şi de crearea unor false nevoi. Lucrurile curg perfect cu un roman de Kafka: fiecare detaliu luat în parte este uimitor de clar, dar întregul este cu totul absurd. Omul contemporan este unul complet secularizat, dacă nu ateu explicit atunci cel puţin nepracticant religios şi cu totul absorbit de interese materiale, după cum observă şi un teolog român, Teofil Ta.[1]

         Şi totuşi…

         Se pare că trebuie să admitem că există şi în lumea contemporană o nevoie reală de misticism religios, că trăirea mistică este esenţială şi constitutivă omului. Că orizontul metafizic, cu întrebările sale, există în om dintotdeauna şi este o funcţie a spiritului uman care nu poate fi amputată. Cunoaşterea noastră înseamnă – spunea filosoful spaniol José Ortega y Gasset – mici insule de „claritate analitică[2], dincolo de care se întinde un infinit necunoscut şi incognoscibil. Este motivul pentru care trăirea mistică a fascinat întotdeauna, inclusiv culturile caracterizate printr-o hipertrofie a raţiunii. Sau poate mai mult tocmai pe acelea.

         Modernismului hiperraţionalist îi urmează postmodernismul decompozit sub raportul raţionalităţii integratoare. Cultura postmodernă cultivă sistematic ideea că Dumnezeu nu este o realitate care ar putea fi cuprinsă în totalitate cu mintea omului. Raţionalitatea modernă a culminat cu lozinca: „înapoi la Kant!”. În schimb postmodernismul s-ar părea că debutează cu imperativul: „înapoi la mistică!”.

         Înainte însă de a examina interesul pe care îl poate reprezenta mistica pentru mentalitatea contemporană, să examinăm condiţiile care constituie fundalul unui atare demers.

 

         Dezvrăjirea şi decreştinarea lumii

 

         În ultimii ani, în eseistica de expresie franceză s-a vorbit insistent de un proces de „dezvrăjire” (dèsenchantement) a lumii, consacrându-i-se ideii chiar o amplă monografie[3]. Termenul fusese lansat mai demult de către Max Weber, cu semnificaţia că în lumea modernă a fost eliminată magia, în calitate de „tehnică a mântuirii”. Ideea a fost reluată, însemnând într-un sens mai extins „epuizarea domeniului invizibilului[4], eveniment care are consecinţe ample în ceea ce priveşte raporturile între cer şi pământ, reconstrucţia lumii omului plecând de la dependenţa de Fiinţa divină. Lumea este deconexată de ceea ce a fost fiinţa sa primordială şi principiul său de viaţă. Ceea ce se petrece în prezent în religia creştină nu are nimic în comun cu situaţia în care s-a decis naşterea acestei religii. Se produce un reflux al adeziunii colective, rămânând totuşi o anume nevoie privată de a crede. Omul este denudat în raport cu Transcendentul. El a devenit creatura propriului univers material, precum şi autorul regulilor sociale. Paradoxul este că ordinea pe care o creăm este una în care ne putem recunoaşte tot mai puţin: noi suportăm rezultate pe care nu le putem controla. Astfel că, după M. Gauchet, problema principală a unei reconstrucţii religioase, respectiv punctul de plecare într-un atare demers ar consta nu atât în a se „înscrie în fals împotriva unei reconstrucţii apologetice dictată de interesul credinţei care, pentru a salva perpetuitatea transistorică a lui homo religiosus, îşi relativizează dependenţa de context (…), cât a căuta să ne desprindem de iluziile în care ne-a aruncat ateismul[5].

         Pe de altă parte, Mircea Eliade (şi nu numai el) postulează perenitatea lui homo religiosus care, indiferent de contextul istoric în care se află, crede întotdeauna că există o realitate absolută, anume sacrul, care transcende lumea, o sanctifică şi o face reală. Există, e adevărat, şi ceea ce unii numesc un „om modern areligios, acesta (…) îşi asumă o nouă situaţie existenţială: el se recunoaşte doar ca subiect şi agent al Istoriei şi refuză orice chemare la transcendenţă (…). Omul se face pe sine însuşi şi nu reuşeşte să se facă în întregime decât în măsura în care desacralizează lumea[6]. Dar acest om areligios se întâlneşte destul de rar, chiar şi în societatea modernă desacralizată. După Mircea Eliade, majoritatea celor care se declară „fără religie” se comportă religios fără să-şi dea seama. Şi el dă mai multe exemple de comportamente religioase camuflate sau degenerate, începând cu mitologia modernă camuflată în cinematografie şi sfârşind cu mişcările pentru libertate sexuală absolută.

         Cu toate acestea, „dezvrăjirea” lumii este un fapt real al lumii noastre. Religiile au modelat activ şi în profunzime realitatea vieţii colective şi formele politice în toate societăţile, inclusiv în cazul societăţii noastre. Creştinismul a avut un rol de netăgăduit în dezvoltarea lumii occidentale. Dar lumea contemporană evoluează în acel sens în care progresul tehnic şi democraţia politică ne conduc spre o societate în afara religiei. Astfel că în opinia unui profund cunoscător al problematicii precum Olivier Clément, „ambele forme de creştinism, atât cel occidental cât şi cel oriental sunt în criză[7]. Încât se pare că problema viitorului nu va mai fi o confruntare între creştinism şi ateism, ci o confruntare între creştinism şi o nouă gnoză[8].

         În al doilea rând, a apărut ceea ce s-a numit de către Roger Mehl, profesor de teologie protestantă la Strasbourg, cu o expresie întrucâtva paradoxală, o „catolicizare profană”. S-a observat că societatea noastră secularizată, industrială, îşi extinde progresiv structurile asupra lumii în totalitate, bineînţeles fără ca evoluţia aceasta să poată fi controlată de către Biserică. Atâta vreme cât creştinismul a dominat lumea occidentală, mai mult sau mai puţin profund, şi cât expansiunea acesteia s-a putut considera civilizatoare, Biserica a putut nutri speranţa că, datorită universalizării acestei civilizaţii, morala creştină se va întinde pe tot pământul locuit. Acest fel de a privi lucrurile nu mai este posibil astăzi. În raport cu bisericile creştine devenite minoritare, se constituie, în baza acestei civilizaţii tehnice, „o catolicizare profană, străină catolicităţii creştine[9]. În aceste condiţii, bisericile ar fi putut să opereze o mişcare de repliere, dar nu au procedat aşa, ci dimpotrivă. În special biserica Catolică a depus serioase eforturi pentru a examina noile probleme etice pe care le scoate în evidenţă catolicitatea profană, în scopul de a propune anumite demersuri etice pe care credinţa creştină le justifică, dar care pot să aibă un sens şi o valoare pentru toţi oamenii. Aşa explică R. Mehl remarcabila proliferare a lucrărilor de etică socială în creştinism, conduita bisericilor de a nu se mai încrede în autoritatea proprie spre a face să domnească o etică creştină. Mai mult, se cere laicilor să acţioneze alături de necreştini pentru creştere economică, dezvoltare socială şi culturală, în tentativa omului de a-şi realiza toate posibilităţile. Bisericile pot considera aceste lucruri ca pe un semnal împărăţiei cerurilor, un semn care atestă iubirea lui Dumnezeu pentru toate creaturile, împăcarea Lui cu lumea. Dar dincolo de toate acestea, este vorba de o opţiune teologică importantă, aceea că creştinii renunţă să trăiască într-o lume separată, că vor să ia parte la o operă comună. Cu alte cuvinte, continuă Mehl, sarcina creştinilor nu este aceea de a impune o anumită ordine în lume, ci de a pune în serviciul altora propriile lor resurse spirituale, pentru a rezolva probleme de justiţie, de pace, de integrare socială, în felul în care aceste probleme sunt puse de către societatea tehnică contemporană. În linii generale, acesta este spiritul în care se derulează lucrările Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, spirit care se regăseşte şi în Enciclopedicele papale din ultimele decenii.

         În al treilea rând, democratizarea vieţii politice de după Revoluţia franceză şi mai cu seamă de după cel de al doilea război mondial, respectiv după prăbuşirea dictaturilor fasciste, Biserica (cea catolică în principal) nu a putut să nu se pronunţe în favoarea democraţiei, deşi nici o biserică creştină nu se poate democratiza în sensul curent al termenului şi în totalitate. Fiindcă, aşa cum a arătat şi Alain Besançon, un reputat specialist contemporan în problemele Bisericii Catolice, „… principiul democratic vrea ca cetăţeanul să se supună lui însuşi (…). Regimul democratic discreditează ideea unui Adevăr absolut, care este revelat şi transmis prin tradiţia Bisericii[10]. Şi într-adevăr, ideea că voinţa umană ar putea să prevaleze în raport cu cea divină este o idee contradictorie cu înseşi fundamentele creştinismului. Dar condiţiile istorice contemporane au impus Bisericii să renunţe la pretenţia sa cu privire la un adevăr propriu, infailibil şi imuabil. Biserica, arată în continuare Besançon, „îşi pierde calitatea de a defini regula moravurilor. În democraţie moravurile, la fel ca şi puterea politică, se află în câmpul voinţei umane[11]. Exemplele sunt din ce în ce mai multe. Ideea egalităţii femeii cu bărbatul aduce atingere ierarhiei eclesiastice şi conduce la revendicarea legitimităţii morale a homosexualităţii, a sinuciderii (eutanasiei) etc. Toate acestea se întemeiază pe principiul democratic că în privinţa acestor probleme oamenii pot să aibă o opinie prorpie, alta decât a celor chemaţi să decidă prin vot, dar prin însuşi faptul că Biseicii i se recunoaşte dreptul la opinie, i se recunoaşte dreptul la o opinie, nu la adevărul însuşi. Prin însuşi acest fapt Biserica este relativizată. Este relativizat totodată adevărul însuşi, acesta este redus la opinie, apoi opinia personală este estompată în beneficiul unei opinii de masă, obiect de manipulare ideologică, care îl face pe omul modern să sufere, în măsura în care este conştient sau îl mutilează pur şi simplu, în măsura în care nici nu îşi pune probleme de acest fel.

 

         Postmodernismul şi revigorarea misticii

 

         Este un fapt de observaţie curentă că postmodernismul este un timp marcat de probleme spirituale specifice. Triumful tehnicii a ajuns să aibă tot mai mult efecte contrare celor scontate. În zorii revoluţiei tehnice, omul modern credea că expansiunea tehnicii cu performanţele sale uimitoare se va risipi treptat, unul după altul, toate misterele lumii. În realitate însă lucrurile au evoluat exact pe dos. S-a manifestat într-un fel tipic ceea ce s-ar putea numi paradoxul sferei. O sferă, cu cât este mai mare, cu atât are o mai mare suprafaţă de contact cu exteriorul. Universul cunoştinţelor noastre de exemplu poate fi reprezentat ca o sferă, înconjurată de Necunoscut. Cu cât cunoaştem mai mult, cu atât sfera cunoştinţelor noastre creşte, dar tot cu atât creşte şi suprafaţa ei de contact cu Necunoscutul. Cu alte cuvinte, cu cât cunoaştem mai mult, cu atâta cunoaştem mai puţin. Există o schizofrenie profundă, în sensul cultural al termenului, între proiectele şi străduinţele raţiunii pe de o parte, şi realizările ei pe de altă parte. Ideea are aplicare practică în lumea contemporană. Noi astăzi folosim tot mai multă tehnică, extrem de elaborată şi sofisticată, despre care însă ştim tot mai puţin. În urmă cu câteva decenii, cunoaşterea ştiinţifică a principiilor şi legilor fizice după care funcţionează telefonul cu fir spre exemplu era o chestiune de cultură generală. Azi nu mai este. Astăzi noi suntem ca nişte sălbatici, înconjuraţi de un univers tehnic tot mai complex, pe care ni-l putem explica ştiinţific tot mai puţin, deşi îl utilizăm încontinuu. Ne reprezentăm tehnica exact ca pe o omnipotenţă ocultă, despre care nu ştim aproape nimic, dar despre care credem că poate rezolva totul. Am recăzut în plină gândire magică, atâta doar că locul vrăjitorului este luat de către „specialist”.

         Efectele nu se lasă prea mult aşteptate. Prin uniformitatea şi caracterul ei anonim tehnica duce, în primul rând, la dezrădăcinarea etnică şi la destrămarea amintirii istorice, lucruri care au fost arătate la vremea lor de către un Martin Heidegger şi Karl Jaspers. Şi acestea au evoluat la extrem. De aceea, în perioada contemporană se pot detecta unele reacţii faţă de dezrădăcinarea etnică şi destrămarea amintirii istorice. Anume, este vorba de manifestări ale crizei de identitate şi, totodată, de căutare a unor noi repere identitare proprii de ordin cultural şi confesional. În al doilea rând, se manifestă nevoia de integralitate şi de întregire a sufletului omenesc prin experienţa mistică. Se manifestă o vizibilă nevoie de revigorare a misticii, precum şi tendinţe de căutare a misticismului autentic.

         Există la ora actuală, ca să vorbim prin analogie cu economicul, o „cerere” de mistică, manifestată uneori prin adoptarea unor soluţii pseudomistice sau a unor soluţii mistice precreştine şi/sau paracreştine. Apoi există, desigur, şi nevoia de misticism autentic, precum şi căutări în direcţia misticii autentice. Problema care se pune aici în mod imediat şi legitim este: prin ce vom putea deosebi falsul misticism de cel autentic? Iar răspunsul imediat este: prin două lucruri, (a) prin obiect şi (b) prin metodă.

         Adevăratul obiect al misticii şi, prin urmare, misticismul autentic consistă în identificarea supraraţională a Omului cu Dumnezeu, a individului umane pieritor cu Christos cel înviat din morţi şi veşnic. Identificarea mistică a Omului cu Dumnezeu este exprimată în teologie prin conceptul de unitate teandrică. Dar această unitate este proprie numai gândirii teologice răsăritene, ortodoxe, nu şi celei apusene. În Occident, chiar şi un filosof foarte apropiat de mistica creştină, l-am numit aici pe S. Kierkegaard crede că, de vreme ce diferenţa între Dumnezeu şi Om este infinită, tot infinită ar trebuie să fie şi distanţa dintre aceşti termeni, iar doctrina care l-ar identifica mistic pe Om cu Dumnezeu ar fi curată nebunie şi blasfemie.[12]

         Apoi, în ceea ce priveşte metoda, trebuie să acceptăm că aceasta este furnizată de experienţa bimilenară a Bisericii creştine şi de canoanele ei, produse în timp şi adaptate la condiţiile contemporaneităţii. Unele practici necreştine, yoga de exemplu, conferă o mare importanţă tehnicii prin care se ajunge la sentimentul unirii cu divinitatea, în schimb spiritualitatea mistică a Răsăritului este centrată mai cu seamă pe ideea că Dumnezeu Însuşi vine în întâmpinarea Omului. Dar cum ne putem da seama că Cel care vine în întâmpinarea noastră este Însuşi Dumnezeu şi nu vreun spirit malefic oarecare? Cum ne putem da seama dacă credinţa noastră se află pe drumul cel bun, dacă nu cumva rătăceşte fără a-L întâlni pe Dumnezeu? Cu alte cuvinte, cum putem deosebi misticismul autentic de o viziune halucinatorie oarecare? Aici intervine funcţia Bisericii care, aşa cum arăta filosoful francez Gabriel Marcel, păstrează moştenirea istorică şi constituie totodată şi un îndreptar al credinţei.[13]

        

         Ascetica şi mistica lui Dumitru Stăniloaie

 

         Teologul român Dumitru Stăniloaie (1903-1992), cu siguranţă unul dintre cei mai importanţi teologi europeni ai secolului XX, a ţinut, cu ani în urmă, la Facultatea de Teologie din Bucureşti, un curs de Teologie Ascetică şi Mistică, tipărit ulterior sub genericul Teologia Morală Ortodoxă[14]. Remarcabil, în primul rând, la Dumitru Stăniloaie este demersul centrat pe patristica greacă; după cum Heidegger, de exemplu, s-a întors la presocratici, tot astfel se poate spune despre teologul nostru că s-a întors la sfinţii părinţi ai bisericii răsăritene, la izvoarele de gândire ale primului mileniu creştin.

         Se poate spune că ascetica şi mistica reprezintă exigenţa şi, respectiv, performanţa maximă a moralei creştine. Prin acestea, omul se curăţă de patimi, aşadar un katharsis sui generis, şi dobândeşte virtuţile creştine, o scară a desăvârşirii care culminează cu iubirea, cu unirea omului credincios cu Dumnezeu, Iisus Christos.[15] Ţinta spiritualităţii creştine o constituie această unire, unitatea teandrică, dar aici nu se află niciodată un capăt, de la care să nu se mai poată înainta. În consecinţă, unirea noastră cu Dumnezeu se prezintă şi trebuie să ne-o reprezentăm ca un progres infinit, la fel cum Kant, de exemplu, susţine ideea nemuririi sufletului tot prin nevoia unui progres infinit în timp, în vederea atingerii Binelui Suprem. Astfel, aici sunt conţinute două elemente: (1) înaintarea spre desăvârşire prin purificarea de patimi şi dobânirea virtuţilor – asceza şi (2) ajungerea la o unire tainică a minţii noastre cu Dumnezeu – mistica. Raportul între asceză şi mistică este unul indisolubil, aşa cum stă urcuşul muntelui cu piscul pe care căutăm să-l atingem.

         Termenul asceză (din greaca veche) este, de altfel, înrudit cu cel de scepticism, ambii fiind formaţi pe acelaşi etimon originar şi denotând ideea de abţinere. Abţinerea de la a ne pronunţa cu privire la adevărul unei cunoştinţe – în cazul scepticismului, respectiv abţinerea de la satisfacerea cu prioritate a nevoilor biologice, în cazul ascezei. În vechime, se ştie că mănăstirile se numeau (în greceşte) asketeria, locuri pentru asceză, unde monahii căutau desăvârşirea prin asceză, prin înfrânare şi curăţire de patimi. Ca disciplină teologică, Ascetica cuprinde regulile şi eforturile care duc pe om la desăvârşita contemplaţie şi unire cu Dumnezeu.[16] Este adevărat, unii au tendinţa să ia termenul asceză numai pe latura sa negativă: reţinere, înfrânare, renunţare etc. În realitate, termenul are şi un puternic sens pozitiv, însemnând fortificarea persoanei, pregătirea ei pentru a primi virtuţile şi, în final, pe Însuşi Dumnezeu. Astfel se poate spune că asceza urmăreşte un dublu scop: purificarea de patimi şi dobândirea virtuţilor.

         Apoi mistica, ajungerea la unirea cu Dumnezeu, este altceva decât o stare de confuză afectivitate. Mistica nu este o stare dobândită de pe urma unei debilităţi a raţiunii şi a ignorării raţiunii lucrurilor, ci este o stare la care se ajunge în urma epuizării tuturor posibilităţilor raţiunii. În mistica creştină, extazul nu este căutat pentru el însuşi, un atare extaz este steril. Spre deosebire de tehnicile gen yoga, de exemplu, în mistica creştină se ştie că ajungerea la Dumnezeu nu depinde numai de un anumit antrenament, mai mult sau mai puţin ingenios şi asiduu, din partea omului; nu este vorba de a trezi vreo putere adormită în firea omului. Ci Dumnezeu, Persoană fiind, nu poate fi cunoscut fără o iniţiativă în acest sens din partea Lui Însuşi. Cunoaşterea mistică este posibilă numai întrucât omul primeşte har de la Dumnezeu. Relaţia mistică cu Dumnezeu se stabileşte oarecum în chip necesar, deoarece noi suntem caracterizaţi prin „concavitate[17], adică avem o anume insuficienţă pe care trebuie să o împlinim prin valori. Or, pentru a ne împlini pe noi înşine, cea mai adecvată valoare, valoarea supremă trebuie să aibă însuşiri de persoană, să fie persoană absolută. Mistica are un singur scop: unirea omului cu Dumnezeu, omul rămânând, totuşi, o entitate ireductibilă. Mistica creştină constă în actualizarea întrupării lui Dumnezeu în credincios – lucru remarcat de majoritatea teologilor şi filosofilor care au cercetat problema în speţă. Mistica creştină nu îl ţine pe Dumnezeu la distanţă de om, ca religiile orientalist-monoteiste (iudaismul, mahomedanismul), şi nici nu îl contopeşte pe om cu totul în Dumnezeu, ca filosofia panteistă[18]. Urcuşul ascetic spre Christos, noi îl facem în acelaşi timp cu Christos şi prin Christos. Viaţa pământească a lui Christos se repetă cu fiecare dintre noi, având astfel o continuă actualitate. Christos trăieşte astfel pe pământ până la sfârşitul lumii şi, după cum a spus-o Pascal: datorită păcatelor noastre, Christos va fi în agonie până la sfârşitul lumii!

         Ideea „curăţirii de patimi” din ascetică este mai complexă decât katharsis-ul aristotelic şi diferită de acesta. În Poetica (1449b), Aristotel defineşte katharsis-ul (curăţirea de patimi) prin sentimentele de frică şi milă care, stârnite fiind în noi de reprezentarea unei tragedii, săvârşesc curăţirea acestor patimi. Nouă, privitorilor, ne este milă de ceea ce se întâmplă cu eroul care este la fel ca şi noi, dar ne este frică de ceea ce se întâmplă cu eroul tragic care este mai bun decât noi. Diferenţa este de înţeles, dacă cel care este mai bun decât noi are, totuşi, parte de un destin tragic, atunci afortiori noi merităm cu atât mai mult un atare destin. Dar, în sens creştin, sufletul pătimeşte extensiv mai mult şi calitativ altceva, decât milă şi frică. Patima, în sens creştin, presupune o copleşire a voinţei omului şi o sete fără margini, care nu se poate astâmpăra[19]. Patima este o continuă preocupare cu nimicul, cu obiecte finite, care trec repede în nefiinţă. Omul, ca fiinţă spirituală, are o tendinţă către infinit, dar, în patimi, această tendinţă este întoarsă de la infinitul autentic, de la Dumnezeu, la un infinit de lucruri finite. Prin patimă, centrul a fost mutat de la Dumnezeu la lume. Omul devine dependent de obiectul patimii sale, voinţa şi libertatea sa sunt aservite acestuia. Patimile coincid, în fond, cu cele şapte păcate zis capitale: lăcomia, desfrânarea, avariţia, mânia, invidia, lenea şi mândria. Patimile erodează relaţiile dintre oameni şi proliferează malign. Lăcomia cuiva, spre exemplu, provoacă lăcomia altuia, ca apărare a aceluia faţă de lăcomia primului. Evident, înclinaţiile noastre spre satisfacerea nevoilor de hrană, acumularea unor bogăţii etc., nu sunt, prin sine, patimi, ci afecte. Acestea sunt chiar necesare şi întreţin componenta de animalitate a fiinţei noastre, dar, odată scăpate de sub control, din trăsături umane ele devin diabolice. Asceza trebuie să fie în acţiunea permanent, să observe firea noastră pătimitoare şi să o ţină în frâu. Asceza nu înseamnă lupta împotriva biologicului din noi, întrucât acesta constituie baza vieţii noastre spirituale: asceza înseamnă o disciplinare a biologicului, nu o exterminare a lui. Şi care este scopul ascezei? Simplu, energiile pe care omul le cheltuie cu patimile, se transferă în favoarea spiritului. Din punct de vedere spiritual, o viaţă în patimi înseamnă de fapt o moarte sufletească, iar asceza este mijlocul aflat la îndemâna noastră se a reînvia spiritual.

         Vieţuirea în patimi este partea superficială a fiinţei noastre. Când ne trezim din acest mod de viaţă, încercăm o senzaţie de gol, de fals, de deşertăciune a existenţei, sentiment despre care Dumitru Stăniloaie arată că se regăseşte şi în analizele filosofilor existenţialişti. Împătimirea este aceea care ne leagă infinit de lucruri finite, este cleiul care ne lipeşte de suprafaţa lumii exterioare.

         Apoi, curăţirea de patimi nu înseamnă doar a izgoni patimile din sufletele noastre şi a realiza o stare neutră a sufletului, ci a înlocui patimile cu virtuţi. Părinţii Bisericii din primul mileniu creştin, un Ioan Scărarul de pildă, au gândit amănunţit o sumă de trepte de reguli ordonate logic care, luate în întregul lor, alcătuiesc o scară care îl duce pe om la o viaţă desăvârşită. O atare scară se află inclusiv mai aproape de noi, temporal şi spiritual, în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. În enumerarea însuşită şi de către Stăniloaie[20], aceste trepte sunt: credinţa, frica de Dumnezeu, înfrânarea, răbdarea, nădejdea, nepătimirea şi iubirea. Credinţa este un ceva necesar, întrucât legitimează toate acţiunile noastre. Prin credinţă, noi nu ne gândim la Dumnezeu ca la o temă de reflecţie filosofică, ci ca la o persoană care ne poate ajuta în neajunsurile noastre. Credinţa este o virtute, deoarece se însuşeşte în mare parte prin voinţă: prin efort de voinţă, noi ne putem menţine cât mai mult cu gândul la Dumnezeu. Frica de Dumnezeu are două componente: (a) frica de pedeapsa Lui şi (b) frica de a nu rămâne lipsiţi de bunătatea Lui. Prin comparaţie, la Heidegger există două feluri de frică: o frică de ceva anume, concret (Frucht) şi o frică de golul lumii de peste tot, care ne ameninţă în permanenţă cu platitudinea şi nimicnicia sa (Angst). Dar – comentează Stăniloaie -, dacă ar exista numai omul cu lumea, fără Dumnezeu, omul neavând să dea socoteală nimănui pentru pierderea sa în lume, atunci angoasa heideggeriană ar fi cu totul inexplicabilă[21]. Deoarece perspectiva unei morţi definitive şi totale nu întreţine în om frica, ci doar cel mult plictiseala şi sentimentul absurdului faţă de lipsa de sens a existenţei. Or, frica se manifestă în raport cu ceva pierdut, dar care nu merită să fie pierdut. Pocăinţa este o judecată pe care omul o face asupra lui însuşi, în numele exigenţei absolute a lui Dumnezeu. Ideea a fost preluată de psihoterapie, dar modificată mult şi adaptată modului de viaţă contemporan. Înfrânarea înseamnă revendicarea de către partea noastră spirituală a drepturilor sale, faţă de impulsurile inferioare, care ameninţă să o înăbuşe. Cazul tipic pentru înfrânare îl reprezintă voturile monahale. La fel stau lucrurile şi cu răbdarea, care conduce, de asemenea, la spiritualizare, o biruinţă a voinţei asupra sensibilităţii biologice. Nădejdea este credinţa orientată spre viitor, un salt în timp, reversul grijii existenţiale şi depăşirea acesteia. Nădejdea nu se poate explica decât prin credinţa într-o putere mai presus de puterea omenească, altfel totul nu este decât o simplă iluzie. Nepătimirea este acea stare a sufletului în care acesta biruieşte orice ispită; este condiţia prealabilă pentru contemplarea lui Dumnezeu. În această stare noi ne curăţăm de patima egoismului şi dobândim altruismul iubirii. Aceasta este, de altfel, şi diferenţa între nepătimirea creştină şi apatia budhistă. Cel ajuns în apatia budhistă se dezinteresează complet de oameni.

         Pot oare asceza şi mistica, în sensul consacrat prin Tradiţie, să mai spună ceva omului contemporan? Majoritatea teologilor înclină spre un răspuns afirmativ. La fel cum Mircea Eliade a demonstrat că experienţa sacrului nu a dispărut, ci s-a adaptat mereu condiţiilor istorice, chiar dacă a dat colateral şi forme de religiozitate degenerată, tot astfel, asceza şi mistica, în măsura în care presupun obţinerea unei discipline interioare şi au drept scop apropierea omului de fiinţa lui Dumezeu, vor constitui o practică şi o idee perenă, cu sau fără recurs la Tradiţie. Dar, în măsura în care Tradiţia va fi ignorată, va fi cu atât mai dificil ca asceza şi mistica să fie recuperate în ceea ce au acestea autentic, originar şi de o perpetuă actualitate.



[1] Teofil Tia, Ortodoxia, şansă a Occidentului? În „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 314 / 2003, p. 6;

[2] José Ortega y Gasset, Tema vremii noastre, Editura Humanitas, 1997, p. 204;

[3] Marcel Gauchet, Le dèsenchantement du monde, Pars, Gallimard, 1985;

[4] Ibidem, p. 2;

[5] Ibidem, p. 5;

[6] Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Buucreşti, Humanitas, 1992, p. 27;

[7] Olivier Clément, La révolte de l’Ésprit, Paris, Editura Stock, 1979, p. 79;

[8] Ibidem, p. 244;

[9] Roger Mehl, Étique catolique et étique protestante, Editura Délachaux, Neucgatel, 1970, p. 101;

[10] Alain Besançon, Dilemele mântuirii, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 100-101;

[11] Ibidem, p. 104;

[12] S. Kiekegaard, Traité du dèséspoir, Pars Gallimard, 1949, p. 239;

[13] G. Marcel, Jurnal metafizic, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, p. 65;

[14] Dumitru Stăniloaie, Teologia Morală Ortodoxă, vol. III, Spiritualitatea ortodoxă, Editura Institutului BOR, Bucureşti, 1981;

[15] Dumitru Stăniloaie, op. cit., p. 5;

[16] Ibidem, p. 8;

[17] Ibidem, p. 18;

[18] Ibidem, p. 31;

[19] Ibidem, p. 55;

[20] Ibidem, p. 95;

[21] Ibidem, p. 102.

Viaţa culturală, nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004
Aug 29, 2004 at 08:00 PM

CĂRŢI PRIMITE LA REDACŢIE

 

Călin Vasile, Poezie şi psihic, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003;

Vasile Morar, Duminici samaritene, Editura Proema, Baia Mare, 2004;

Ştefan Bellu, Ion Şiugariu - poet şi critic literar, Editura Gutinul, Baia Mare, 2004;

Andrei Crişan, Pe meterezele firii, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004;

Uniunea epigramiştilor din România, Antologia epigrame româneşti, Editura Premier, Ploieşti, 2004;

Cântecul stelelor. Versuri. Steaua 50 = Il Canto Delle Stelle. Versi Steaua 50, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004.

 

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE
POEZIE DE LA SIGHETU MARMAŢIEI

 

         În perioada 7-8 octombrie 2004, Casa Municipală de Cultură Sighetu Marmaţiei, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Maramureş, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România organizează, la Sighetu Marmaţiei, ediţia a XXXI-a a Festivalului Internaţional de Poezie şi a XXXVI-a ediţie a Serilor „Nichita Stănescu” de la Deseşti.

         Această ediţie este onorată de prezenţa scriitorilor din Germania.

         În cadrul festivalului au loc următoarele concursuri de poezie:

         Concursul pentru volum de debut;

         Concursul pentru volum;

         Concursul pentru antologie de autor;

         Concursul pentru cea mai bună carte de poezie a anului.

         Lucrările, în 3 exemplare, publicate în perioada octombrie 2003 - septembrie 2004, vor fi trimise pe adresa: Casa Municipală de Cultură Sighetu Marmaţiei (tel./fax: 0262-311581), str. Iuliu Maniu, nr. 31, judeţul Maramureş, până la data de 10 septembrie 2004 (data poştei).

Juriul, alcătuit din personalităţi ale culturii româneşti, va acorda un premiu pentru fiecare concurs precum şi premiul „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Deseşti.

         Autorii propuşi pentru premiere vor fi invitaţi să participe la manifestările festivalului.

 

FESTIVALUL NAŢIONAL DE PROZĂ
„LIVIU REBREANU”, BISTRIŢA,
1-5 SEPTEMBRIE 2004

 

         Actuala ediţie a festivalului se va desfăşura în cadrul manifestărilor comemorative – 60 de ani de la înălţarea la cele veşnice a lui Liviu Rebreanu, clasic al literaturii române.

         Concursul de proză „Liviu Rebreanu” este structurat pe trei secţiuni:

         I. Concurs pentru volume de proză, critică, eseu şi istorie literară editate în perioada noiembrie 2003 – august 2004.

La această secţiune se va acorda şi un premiu pentru volum de debut. Cei interesaţi vor face precizarea în fişa de înscriere că este debutant.

         II. Concurs de proză în manuscris pentru autori nedebutaţi în volum.

         III. Concurs de proză scurtă pentru elevi.

         Autorii de volume publicate au dreptul să se înscrie în concurs cu maximum două titluri, în trei exemplare, însoţite de o fişă de înscriere care va cuprinde principalele date ale autorului, numele şi prenumele, adresa, domiciliul, telefonul etc., conform uzanţelor.

         Autorii pentru secţiunea a doua se vor înscrie în concurs cu manuscrise dactilografiate la două rânduri, în trei exemplare. Manuscrisele nu vor depăşi 20 de pagini de autor şi vor fi semnate de autor cu un moto ce se va regăsi şi pe plicul sigilat care va conţine fişa de înscriere a autorului. Manuscrisele semnate cu numele autorului nu vor fi luate în considerare.

Pentru elevi se acceptă manuscrise de proză scurtă, dactilografiate la două rânduri, în trei exemplare. Manuscrisele nu vor depăşi 10 pagini şi vor fi semnate de autor cu un moto ce se va regăsi şi pe plicul sigilat care va conţine fişa de înscriere a autorului.

         Toate volumele şi manuscrisele pentru concurs vor fi trimise până la data de 16 august 2004 (data poştei), pe adresa Casa de Cultură a Sindicatelor Bistriţa, str. Al. Odobescu, nr. 3, cod 420043, Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud.

         Pentru fiecare secţiune vor fi acordate trei premii în bani şi diplome.

Marele premiu „Liviu Rebreanu” al revistei „Mişcarea literară”, în valoare de 5.000.000 lei, se va acorda unui singur autor de la cele trei secţiuni de concurs.

         Dreptul de acordare şi ierarhizare valorică a premiilor pe secţiuni aparţine juriului.

         Manuscrisele şi volumele înscrise în concurs nu se înapoiază autorilor, ele rămân în arhiva Festivalului.

         Relaţii suplimentare se pot obţine la tel./fax 0263-233345, 0745/970250 sau 0263-212023.

<< Inceput < Precedent 191 192 193 194 195 196 197 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1961 - 1969 din 1969

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.