top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Un cărturar "atipic" de Mircea Opriţă, nr. 11-12(18-19), noiembrie-decembrie 2004
Dec 26, 2004 at 11:00 PM

Mircea OPRIŢĂ

 

UN CĂRTURAR „ATIPIC”

 

 

         Vechi simpatizant al SF-ului, înclinat mai puţin spre specia povestirii, mai mult spre articole şi eseuri, György Györfi-Deák şi-a trăit şi îşi trăieşte în continuare o bună parte din viaţă închis într-o bibliotecă. Presupun că, pe timpul programului de serviciu, va fi luat îndeajuns pe mânecile halatului praful de pe cărţile din rafturi, în drumul lor spre mesele cititorilor din Jibou. Dar cel mai adesea mi-l pot imagina „furând” din timp spre a zăbovi el însuşi asupra paginilor deschise, pentru propiile-i plăceri de discret pretendent la statutul erudiţiei. Pe aceasta din urmă şi-o construieşte, la modul european, în cel puţin două limbi cunoscute excelent, româna şi maghiara, încât, după diverse probe de subtilitate stilistică pe care le voi produce mai jos, îl suspectez în mod întemeiat de un bilingvism perfect.

         György Györfi-Deák ilustrează un gen de cărturat anti-tipic, sau „antipic”, ca să folosesc un cuvânt inventat de el într-un articol mai vechi (Logica antipului, 1987). Discutând acolo o relaţie a anticipaţiei cu literatura folclorică, avea în vedere în primul rând personajul genului şi urmărea mutaţiile suferite de acesta de la arhetipul modelului mitologic originar, prin stadiul de prototip întâlnit în basme, spre faza stereotipului, pronunţat clişeistic, din SF-ul comercial. Concluzia era una de bun simţ, dar şi cu valoare pentru teoria genului, şi anume că: „singura modalitate de reînnoire a capacităţii de sugestie a stereotipului rămâne «developarea» clişeului, remodelarea sa, transformarea într-un anti-stereotip (pe scurt, anti-tip sau antip)”. Când spun că autorul se mnaifestă ca un erudit „antipic”, de fapt neconformist şi oarecum în răspăr cu stereotipul personajului denumit – din amuzament peiorativ – „şoarece de bibliotecă”, am în vedere, mai întâi, distanţarea sa ironică faţă de o profesie pe care în realitate o respectă şi, familiarizat cu toate dedesubturile ei, îi suportă calm corvezile sistematice. Dar nu se lasă subjugat de ea în aşa măsură încât să absolutizeze „dulcea zăbavă a cetitului cărţilor” şi să refuze să vadă, cu o bucurie secretă, cum această meteahnă cronicărească e preluată de Internet. Ba chiar să „pună umărul” la acest proces de transfer an lui Gutenberg în lumile electronice, în urma căruia însuşi cărturarul, suspus fenomenului de „anti-stereotipizare”, tinde să-şi „developeze” şi să-şi restructureze persistentul clişeu de explorator tenace al cărţilor de carton şi hârtie, pe care le deschizi pe masă şi le răsfoieşti cu degetul. Iată că a venit vremea să le răsfoim cu mouse-ul, aşadar cu „şoarecele de computer”, pe ecran.

         O evoluţie anti-tipică pentru un om de bibliotecă e şi să-şi publice propriul volum la „editurahttp://www.NetSF.org, cu alte cuvinte în format electronic pe Internet. Mai ales când şirul meditaţiilor sale fructifică la modul rafinat, cu pasiune de degustător, însă pentru o bibliotecă paralelă, conţinutul celei din care autorul îşi câştigă pâinea zilnică. Volumului Istorii şi isterii literare i se cunoaşte nu numai anul, ci chiar ziua apariţiei (6 august 2004), ceea ce ţine de-acum de transformarea („antipizarea”) profesiei editoriale, poate chiar şi a celei de scriitor. Autorul i-a dat imediat şi o versiune pe hârtie, gândindu-se pesemne la neputinţa multora de a sări brusc din biblioteca de tip mănăstiresc în cea virtuală. După cum se ştie, aceasta din urmă presupune un suport tehnic costisitor (încă), dar şi o mutaţie de mentalitate, obligând la însuşirea unor cunoştinţe de operare rămase, pentru destui contemporani ai noştri, dincolo de un greu penetrabil perete de superstiţii. Ca să împace postmodernitatea cu străvechimea bibliofilă, György Györfi-Deák şi-a legat singur exemplarele, cu simplitate şi, presupun, cu grija pasionată a vechilor artizani de cărţi.

         Titlul este înşelător şi, în bună măsură, exegeta. Nu vreau să spun că nu e frumos, chiar incitant, dar gustul calamburului, pe care autorul îl posedă şi îl exploatează frecvent, plasează o invenţie lingvistică „promoţională”, aşadar cu iz comercial, deasupra unui conţinut ce nu confirmă înscrisul de pe ambalaj. Textele din volum nu sunt nici „istorii” şi nici „isterii” în sensurile proprii ale acestor cuvinte, ci eseuri critice temeinice ca documentare, scrise la modul inteligent şi spiritual. Dacă am transfera conţinutul titlului dinspre autor spre obiectele analizei sale, atunci da, am putea vorbi de istorii – cu sensul de naraţiuni ce înlănţuie ficţiuni epice de tip SF şi personaje capabile să le susţină; prin urmare, istorisiri. Însă, şi în cazul lucrărilor citate ori descrise detaliat, termenul de „isterie” îşi găseşte ilustrarea corectă mai rar, scrierile respective reprezentând în fond manifestări produse sub semnul unei depline normalităţi a genului, departe de patologicul implicat în sugestia glumeaţă a titlului general.

         Volumul conţine scurte lucrări redactate pe parcursul a două decenii. Ele s-au publicat în fanzine şi almanahuri, iar de la o vreme încoace în e-reviste, pe Internet. Dacă în momentul primei lor apariţii în viaţa „fandominală”, abia asocierea lor în volum pune în lumină un proiect veritabil, autorul remarcându-se, în contextul anticipaţiei româneşti contemporane, ca un eseist talentat şi interesant. Surprinzător e că, deşi concepute şi publicate la mari intervale de timp, articolele nu lasă impresia acestei distanţe. Dimpotrivă, ele se încadrează convenabil în proiectul de ansamblu, fără repetiţii, dând chiar impresia unui grupaj de subiecte abordate unitar şi tratate cu o tensiune relativ constantă a exerciţiului componistic.

         György Györfi-Deák e interesat de varianta utopică a SF-ului ca şi de răsturnarea ei în negativ. Grupate sub titlul Despre distopii numai de bine, paginile rezervate lui Huxley şi lui Evgheni Zamiatin nu se feresc de servitutea didactică a descrierilor de subiecte romaneşti, poate din pricină că genul fanteziilor contrautopice, în sine, reprezenta, până nu demult, o noutate în lectura cititorului nostru obişnuit. Neagreate de ideologia comunistă, cărţi precum Noi de Zamiatin şi 1984 de George Orwell şi-au aşteptat traducerea în limba română până după 1990, încât până şi cărturarul antipic simte nevoia să zăbovească asupra detaliilor de subiect şi de personaj, spre a-şi face convingătoare intervenţia publică. Totuşi, nu descripţia de tip enciclopedic reprezintă formula sa favorită. Autorul procedează, de regulă, la decupaje ideatice interesante, dezvoltate în expuneri pentru care textele SF reprezintă argumente i nu invers. O povestire ca Libelungii de Mihail Grămescu îi serveşte, de pildă, ca „studiu de caz” pentru ilustrarea transferului unor structuri narative din basm (cele conturate de V. I. Propp, cu Morfologia basmului fantastic) în SF. Ceea ce e valabil „în mic” devine valabil şi la nivelul întregului gen, lasă eseistul să se înţeleagă, fără a mai osteni la sprijinirea ideii enunţate şi prin alte exemplificări.

         Decupajele supuse analizei sunt, în volum, numeroase şi operate la nivele tematice convergente. Înaintând pe firul unei idei, referinţele autorului vizează atât faptul literar, cât şi faptul socioistoric, din asocierea căror apar adesea fie similitudini, fie contraste relevante. În Aurul şi tezaurul science-fiction se pun dezinvolt în legătură figura lui Marco Polo (mai precis, istorisirile lui despre banii de hârtie care, spre uluirea veneţienilor robiţi exclusiv galbenilor sunători, circulau în curtea lui Kublai Khan), Faust de Goethe, legendele despre principii Rákóczi şi Constantin Brâncoveanu (unele încifrate savat de Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică), pentru a se ajunge în cele din urmă la aurul din mări al lui Jules Verne, la aurul ceresc la lui Wells (obsesia lui Bedford din Primii oameni în Lună), ca să nu mai vorbim de aurul transmutaţiilor chimice, preluat în chip „ştiinţific” de SF în alchimia medievală. Trasee spectaculoase urmează şi alte eseuri ale lui György Györfi-Deák. Extraterestrul român pleacă de la un sondaj sociologic al lui Lucian Ionică, din ale cărui date prelucrare electronic (încă înaintea invaziei de PC-uri prin casele noastre) rezulta interesul mare al românilor pentru tema fiinţelor inteligente din alte lumi. Explicaţia acestui interes special este căutată în folclor, unde argumentele ar fi mitul Zburătorului (în interpretarea lui G. Călinescu) şi Dănilă Prepeleac, descris de Creangă însuşi ca „leneş, nechitit la minte şi nechibzuit la trebi”, nătărăul care îl păcăleşte totuşi pe diavol, ca reprezentant al unei „civilizaţii demonice” percepute în chip aparte de folclorul românesc. Asemenea cugetări pregătesc observaţiile privitoare la particularităţile primite de tema extraterestrului în anticipaţia noastră literară, din convingerea eseistului că „inteligenţa nativă şi dezvoltatul simţ al ridicolului dovedite de eroii snoavelor populare transpar şi în modul de abordare a contactului dintre civilizaţii”. Acestei argumentaţii în registru tradiţionalist i se adaugă, spre echilibrare, consideraţiile americanilor N. Lee Wood şi Norman Spinrad privitoare la existenţa, în SF-ul nostru, a unui „suprarealism magic românesc”. Cărturarul antipic descoperă imediat, cu un zâmbet în care se amestecă amuzamentul bonom şi ironia, că modul propriu personajelor din prozele SF româneşti de a se raporta la inteligenţele extraterestre nu e departe uneori de amintita manieră folclorică, încât: „Când intră în contact cu o altă lume, eroul reacţionează ca un gospodar aşezat la casa lui, căruia îi intră un străin în casă”. Observaţii pertinente tind să delimiteze maniera românească a genului atât de „promotorii invaziilor extraterestre”, localizaţi cu precădere în aria anglo-saxonă, cât şi de „militantismul sovietic” ori de „pesimismul rus” din romanele fraţilor Strugaţki: „Exploratorul nostru este curios din fire, percepe ineditul cu o sensibilitate aparte, adoră să încerce, să descopere, să înţeleagă, să împărtăşească, dat totodată este timorat de conştiinţa faptului că este străin într-o lume străină. Cu un bun-simţ moştenit de la eroii basmului popular, el apare mai degrabă preocupat de sfârşitul aventurii, de reintrarea în firescul lucrurilor, decât de emoţiile aventurii. Ele capătă importanţă doar odată ajuns acasă, unde poate să le povestească alene, sub un cer care îi aparţine.

         După cum se vede, autorul îşi compune eseurile într-o tehnică a conjuncţiei de fapte aparent disparate, într-o interrelaţionare, în esenţă, deopotrivă logică şi surprinzătoare. Ea nu face decât să reflecte sugestii ale vieţii înseşi, care – la rândul său – se prezintă uneori ca un amestec dezinvolt de persoane reale şi personaje din ficţiuni, de acţiuni virtuale şi lucruri atestate istoric:

         Întrucât mulţi oameni cred în predestinare […] marile opere au alimentat întotdeauna tendinţa muritorilor de a căuta peste tot conjuraţii încriptate. Unii români cred că Revoluţia de la 1989 a fost de fapt un film de acţiune regizat de Sergiu Nicolaescu după un scenariu scris de Alexandru Mironov, inspirat de Luna e doamnă crudă a lui Robert Heinlein, unde Ion Iliescu a jucat rolul lui Manuel Garcia O’Neill (Man, pentru prieteni). În realitate Heinlein reface istoria revoluţiei americane de la 1776, dar într-un fel care o apropie de toate schimbările politice majore, precum dictatura lui Cromwell, căderea Bastiliei ori asaltul Palatului de Iarnă din Petersburg. O operă literară nemuritoare este cea care reuşeşte să identifice fenomenul social care e motorul intrigii şi să-l redea în toate ipostazele concludente, să-i cuprindă toate semnificaţiile. Astfel, devine clar că orice revoluţie viitoare va putea fi raportată la romanul lui Heinlein, precum Sauron (din Stăpânul inelelelor de J. R. R. Tolkien – n.m.) poate fir reflectarea literară atât a lui Cromwell, Hitler, Franco, Peron, cât şi a lui Stalin, Ceauşescu, Enver Hodja, Mobutu ori Kim Ir Sen”.

         Cartea lui György Györfi-Deák are şi calitatea de a se citi cu plăcere. Tratamentul spiritual, discret ironic, vizează teme şi subiecte în general serioase, dar pe care o abordare încrâncenată riscă să le compromită. În exerciţiile sale de iubire „cărturărească” pentru gen, autorul reţine cu bucurie şi fapte amuzante, precum constatarea că, dacă I.L. Caragiale n-a trecut pragul spre S.F., deşi virtuozităţile sale pe terenul fantasticului l-ar fi îndreptăţit s-o facă (eseul Conu Iancu şi ştiinficţiunea), în schimb, toţi cei care s-au ocupat în mod critic de el (de la Aderca la Silvian Iosifescu şi de la Crohmălniceanu la Florin Mnaolescu) au „sfârşit” prin a se contamina de morbul SF-ului, scriind fie pagini exegetice despre gen, fie literatură anticipativă propriu-zisă. Nu mai puţin serioasă, chiar dacă tratată cu dezinvoltură stilistică şi seninătate, este tema eseului Un „Nimeni” în deşert, unde avem surpriza de a găsi figura lui Osama ben Laden pusă în relaţie cu „teroristul numărul unu al oceanelor de la sfârşitul veacului XIX”, genialul căpitan Nemo din proza lui Jules Verne. Apropiere şocantă, dar asupra similitudinii unor fapte şi motivaţii ale personajelor amintite György Györfi-Deák arată că a meditat cu folos, îndemnându-ne discret s-o facem la rândul nostru.

         În fine, mai reţin din articolul Hrana derbeZeilor, care anunţă încă din titlu serialul de calambururi şi afirmaţii paradoxale conţinute într-însul , o pagină relevantă pentru genul de amuzament exegetic al autorului, inclusiv pentru tipul de talent literar ce produce picanteriile sunt oferite sub formă de „hrană spirituală”, iar „disecţia” tematică urmăreşte un obiectiv filosofic fundamental, enunţat în sugestia de a „diseca în voie o dispută seculară: ce s-a consumat dintâi, oul sau găina?” Ca să se înţeleagă şi mai bine regalul lingvistico-umoristic la care suntem invitaţi, mai fac precizarea că viziunea unor lansatori de ipoteze originale, aceasta l-ar fi făcut pe proto-om fiinţa inteligentă şi extrem de dinamică din punct de vedere sexual care se dovedeşte el astăzi. Ipoteză interferată, fireşte, cu anticipările ei literare, precum relaţiile eminamente digestive dintre morloci şi eloi în Maşina timpului de H. G. Wells: „Fără îndoială, fiind vorba despre un demers atât de savant, s-ar cuveni să experimentăm mai întâi faptele pe seama mormolocilor, «de vreme ce mormolocii pentru asta şi sunt făcuţi» (Hrana zeilor), iar apoi să decantăm rezultatele şi să înghiţim găluşca. Dar cum pentru unii dintre noi savantlâcurile sunt miere, iar pentru alţii sunt fiere, să ne aducem aminte de responsabilităţile noastre de alchimişti ce împănează tăria metaforei cu argintul viu al spiritului ca să rumenească viitorul în cuptorul dat la foc continuu şi să ne ferim de greşelile acelor tineri vizionari, contemporani cu marele vizionar englez, care au văzut strălucirea adevărului şi au orbit, «astfel încât până la sfârşitul vieţii, ei au putut ridica nestingheriţi făclia cunoaşterii, ca să ne lumineze şi pe noi» (Hrana zeilor)

         Să ne mai gândim la câte am fost nevoiţi să înghiţim de-a lungul mileniilor în deplină necunoştinţă de cauză, cum ne-am mâncat zilele încercând să discernem în alb şi negru cenuşiul de zi cu zi, cum ne-am săturat cu nădejdi şi uneori le-am dat pe gât cu fulgi cu tot, pentru că speranţele fac parte din categoria lucrurilor ce zboară şi se înghit.

         De aceea, o altfel de iluminare mi-am propus să vă ofer, dacă mi-aţi trecut pâinea şi cuţitul. Înfometaţi de cunoaştere, vă tranşăm deci problema şi să nu ne lăsăm mâncaţi de griji. Când vom termina de mistuit Hrana Zeilor, raţia noastră de sărbătoare pe acest an. Nădăjduiesc să realizaţi că această înfruptare din opera luiHerbert George Wells ne-a fost necesară ca sarea în bucate şi sper să nu vă cadă greu la stomac. Destul cu meniul, lăsaţi-mă să vă fac felul!

         Din biblioteca provincială unde, în umbra cărţilor (inclusiv de SF) şi-a aşteptat cu o impresionantă răbdare momentul, György Györfi-Deák răzbeşte astăzi în prim-planul atenţiei noastre, impunându-şi cartea de biţi şi de litere imprimate drept o realizare inteligentă şi merituoasă, de pe urma căreia contextul actual al anticipaţiei româneşti nu are decât de câştigat.

Anatomia unei iubiri (Aurel Dan) de Valentin Ciucă, nr. 11-12(18-19), noiembrie-decembrie 2004
Dec 26, 2004 at 11:00 PM

Valentin CIUCĂ

 

ANATOMIA UNEI IUBIRI

 

Prin talent şi filozofie de viaţă, prin arta desăvârşită a trecerii de la sfiala unei miniaturi la îndrăzneala unei largi compoziţii, Aurel Dan este ultimul mare pictor român al satului de pretutindeni.

 

         Cu ani în urmă, Petru Creţia glosa profund pe tema anatomiei suferinţei şi respira în fumurile unei frustrări greu de surmontat într-o lume antrenată într-un inevitabil proces de degradare. Ce i-ar fi putut opune, lucid, sentimentului de neîmplinire în faţa cecităţii celuilalt, indiferent de semnalele iubirii, altceva decât analiza unui filosof dublat de sensibilitatea poetului. Corporalitatea suferinţei, opulenţa în volumetria ei devastatoare, strivea, desigur, fragila idee de iubire eterică, neverosimilă, chiar. Fără să ştie, pictorul maramureşean Aurel Dan ne oferă, prin expoziţia lui recentă, alternativa anatomiei unui sentiment, iubirea.

         Iubirea la singular şi al cărei destinatar privilegiat nu este un om sau altul, ci un loc devenit topos. Un loc spiritualizat prin istorie şi dimensiunea lui aproape metafizică. Pentru artist, Maramureşul este un veritabil spaţiu de iniţiere, o cale de acces spre mitologia românească. Orice discuţie despre Maramureş unde funcţionează, vorba lui Ioan Alexandru, o autentică democraţie a lemnului, sugerând o dominantă a specificităţii naţionale, straturile succesive de civilizaţie şi cultură impun observaţia că prin identitate te poţi defini, iar prin expresia ei materială împlini.

         Impresia generală asupra ansamblului expoziţiei generează ireversibile reflecţii privind autenticitatea şi miracolul păstrării ei nealterate dincolo de presiunile artizanalului şi unui folclor actualizat şi insalubru.

         Spiritul de conservare nu trebuie privit ca o întârziere nefastă faţă de globalizări poate prea pripite, ci doar înscrierea într-o cultură a diferenţelor menită să asigura interesul şi curiozitatea pentru specific. Cum, după excepţionale cercetări etno-muzicale, zona nu a beneficiat de explorări din perspectiva artelor vizuale, Aurel Dan s-a încumetat să-şi asume riscul. Exponenţii de marcă ai şcolii de la Baia Mare nu s-au simţit ispitiţi de sondări prea profunde în domeniul arhaicităţii toposului maramureşean, dar pictorul de acum vede spaţiul său de obârşie ca un fel de enclavă unică prin valoare şi universală prin destin.

         Orizontul istoric îi permite dezvoltarea în plan simbolic a unei imaginerii cu elementele sintezei dacoromane şi a tuturor celorlalte aluviuni generate de evenimentele istoriei mai vechi sau mai noi. Explicaţia păstrării coeziunii comunitare, stilistica semnelor devenite repere fundamentale în plan material şi spiritual, subzistă în înţelepciunea de a se grăbi încet a maramureşenilor în ritmul unei melodii sincronizată cu pulsiunile vitale ale cosmosului. Nu întâmplător, toate compoziţiile lui Aurel Dan aşază în centrul imaginii satul arhaic dominat pe verticală de curba amplă a unui deal mioritic şi turla semeaţă a unei biserici de lemn. Poate că nicăieri nu se află o reprezentare mai elocventă în vizual a ideii blagiene că eternitatea s-a născut la sat.

         Relaţia cu ideea de cosmos îşi află substanţa în dorinţa artistului de a genera în fapt o imago mundi, satul maramureşean devenind astfel un fel de arhietip. Perspectiva aeriană utilizată permite o observare superioară, unde marile linii de forţă determină structurile volumetrice din câmpul imaginii dau senzaţia unei arhitecturi divine. Ochiul celest priveghează liniştea aşezării şi-i desluşeşte tainele. Distanţa elimină detaliile impuse şi păstrează puritatea. Cu atât mai mult cu cât albul imaculat al zăpezii acoperă mizeriile posibile ale imediatului. Satul ca spaţiu matricial coagulează respiraţia tuturor şi o restituie universului sub forma aburului cristalizat în impalpabilii fulgi de zăpadă. Dacă satul de aici devine o imagine a lumii, biserica lui are sensul unui axial al lumii…

Versuri de G. M. Bârlea şi M. Slujeru, nr. 11-12(18-19), noiembrie-decembrie 2004
Dec 26, 2004 at 11:00 PM

Gheorghe Mihai BÂRLEA

 

Vânătorul îndrăgostit

pe Gutâi

 

întrec cuvintele

cum zboară cu paşi uriaşi

căprioarele pe zăpadă

 

vânătorul, prost ochitor,

rămâne încremenit în ţeava puştii,

rar s-a întâmplat să se îndrăgească de vânat;

 

azi, cartuşele lui au îngheţat de emoţie;

 

simte că se întâmplă altceva,

altfel şi altcum…

 

Copacul zburător

pe Gutâi

 

zboară după mine un copac

fără rădăcini pare

cum se învârte muntele

ca noi în urcare

 

dinspre gri înspre alb

coaja lui e ca de fecioară

sau cel puţin aşa pare

cum zboară

 

fulgi cu ochi sunt

zgribulitele păsări pe crengile-i rare

şi rătăcite sub cer

până când soarele ce apune răsare

 

Ridică-te

 

căzut în genunchi

o voce dinăuntru te cere

 

se face fulger pe cer

 

urechea pământului în ecou

ascultă tânguirea ta

 

omule îngenuncheat

în deşertul inimii tale

 

ridică-te…

  

Noos

 

unde eşti

când carnea mea te simte?

cum arăţi

dacă de forme fugi?

 

zile şi nopţi mă sfâşii

fie în balsam îmi culci inima

 

izvor pari a fi ce-mi scapi printre degete

alteori câine şi uitare de sine în deznădejde

 

şi căutare neîntreruptă…

 

unde eşti

când carnea mea te simte?

cum arăţi

dacă de forme fugi?

 

Portret de familie

Pentru Rozica

 

Eşti răbdătoare cu noi

văd cum resfiri zilele

cum le adaugi şi le îngrijeşti

frumoase să fie pentru ochii me

 

uzi florile

să nu li se ofilească tinereţea

în casa noastră

şi copiii să fie cuprinşi de tristeţe

 

prea pline bunătăţi ne dărui

alături de vinul cel vechi:

râsul tău scânteiază

iar din ochii tăi scapără bucuria

 

abia seara în genunchi

în tine însuţi te odihneşti-

 

Beţie cu prieteni

Lui Marin Slujeru

 

Îmi trece prin gând

o beţie posibilă cu prieteni

îmbărbătaţi de frumoase femei

într-o cârciumă nu prea întunecoasă

ca în versurile unui poet pesimist

nici cârciumarul să fie

insignifiant ca o monedă uzată

nici peisajul prea citadin

să ne zgâlţâie tramvaiele nervii

nici prea rural

pentru a nu cădea pradă uşoară

somnului lângă o căpiţă de fân

 

ci împăcaţi cu noi înşine

să ne putem bea în voie

cu invidioasă sete

paharul.

 

Marin SLUJERU

 

de parcă sunt eu livada aceea

cu pomi fructiferi şi cer fumuriu

şi iarbă mult posomorâtă

 

era primăvară

un singur cais înflorea

rezematu-mi-am fruntea în el

 

odată cu amurgul va adia deşertul

un cântec de nisipuri mişcătoare-n lumânări

dar vom pleca

unde iarba răsare din stâncă

să-i fim sufletul

unde zace un râu ca un craniu albastru

să-i fim unda

 

prins în gheţuri subţiri

râul curge cu norii

o, sângele-coroană

din crizanteme reci

 

zac pe străzi raze

de soare şi brumă –

Noiembrie, prietenul meu,

păduri îngheţate,

 

Noiembrie, prietenul meu

 

ninge din obişnuinţă

de parcă ne-ar lovi cu ţărână

vreau să fiu singur acum

fără nici un gând

numai cu frigul

ninge din obişnuinţă

pământul aleargă din când în când

 

tremură pe ziduri o lumină verde

în boarea din cireşi nu crezi

e-Aprilie, paşnică nemărginire

 

şi-i râul amar

brazii de-nalţă în albă durere

 

străzile pustii cădeau în soare

fugeam de-o fericire mult prea aşteptată

printre florile toamnei, roşii şi galbene

 

nu te ştiam, frig al serii,

de pretutindeni spre noi călător

 

să întrebi în această ninsoare

„cât aveţi ceasul?”

absurd -

să ai un dor mărunt

o imensă părere de rău

fulgi reci, întârziaţi,

să ţi se prindă în păr

 

mâinile nu mi le strânge în somn

cine să plece – e-Aprilie, salcia

flacără verde-n fereastră, la uşi

- să nu crezi – tac viori

 

Noi mai rămânem

 

mai calme seri, frăţioare,

August nesfârşit

frigurile toamnei se adună

în ochii noştri, în turnuri

 

mai calme seri

se ridică din râuri

cineva a plecat

nimeni nu ştie

 

noi mai rămânem

ceruri înalte vor veni

ziduri prelungi

umbre mai mare

 

un cerc de aur al toamnei

un om în umbra ierburilor

spulberă bruma

 

se fură noaptea crizanteme

pentru un prieten mai tânăr

şi iată în zori

 

în zori

stelele mai în hău ca niciodată

 

tu plângi în locul meu

 

fără nici o noimă

iarna îmi potriveşte un zâmbet strâmb

 

Atât de mult

 

visări disperate

măsuri inchizitoriale

se lasă primăvara

sunt singur şi scorţos

lumină sfâşiată de brânduşi

târfă a idealităţii

între reverii şi moarte mereu

vin acasă plin de întuneric

prin spate, roată

şi nu îmi trebuie nimic

sunt atât de puţin

nu-sunt atât de mult

 

mult dor, mai multă pace în munţii de purpură

tremurătoare lumină în spate mereu dinspre

lacuri

fiinţă de aur deasupra mea-

 

această lumină nu o adun înfrigurat

această lumină mă adună

 

păduri înnebunite de frig

arborii ardeau în ploaie

noi – felinare de dor

cu privirea mereu în prezent

(în spatele nostru ceaţa)

de singurătate

 

! şi acum arunci între noi

poza acelui April

Traduceri de Corneliu Balla (Holderlin), nr. 11-12(18-19), noiembrie-decembrie 2004
Dec 26, 2004 at 11:00 PM

HÖLDERLIN

 

            Scriind aceste propoziţii retrăiesc cumplita senzaţie de a nu putea dărui mai nimic din toate cele ce mi s-au dăruit în trecutele şi treptat uitatele lecturi şi trăiri pe care simt că ar trebui neapărat să le transmit celui de lângă mine în binefăcătoarea reciprocitate. Fără îndoială că Poetul care şi-a petrecut ultimele decenii de viaţă claustrat într-un turn de clădire medievală de la Tübingen în paşnică, liniştită singurătate şi într-o pretinsă rătăcire a minţii poate fi gândit alături de Nerval, Edgar Allan Poe, dar şi Eminescu – pentru a nu-i aminti decât pe cei răniţi de aripa geniului. Romantic ca şi ei dar bolnav, el, de o acută nostalgie a clasicismului elen. Bolnav de nostalgia frumuseţii ca valoare supremă a omului.

            Actualitatea lui Hölderlin? Nu este interogaţia mea retorică. Este titlul unei conferinţe rostită mai întâi în 1959 la München apoi reluată în 1960 la Universitatea din Heidelberg în acelaşi context şi în acelaşi timp în care catolicul Martin Heidegger susţinea, la aceeaşi universitate, tema Cerul şi pământul lui Hölderlin protestantul. Poetul care a trăit, astăzi o ştim, experienţa sacrului înainte de oricare experienţă culturală. Dar receptarea lui, cu explozie întârziată, începe cu Nietzsche, continuă în 1831 cu o lucrare a lui Waiblinger despre viaţa şi opera poetului şi, din partea contemporanilor lui, este împlinită de un articol publicat cu patru ani înainte de moartea lui de către George Hergweh despre poezia însinguratului german.

            Johann Christian Friedrich Hölderlin (Lauffen, Württemberg, 1770-1843, Tübingen), acesta este numele de stare civilă uitat de contemporanii săi şi uitat chiar şi de Goethe pe care l-a vizitat omagiindu-i elenismul. Şi-a pierdut devreme tatăl. Mama s-a recăsătorit. A avut două surori dar ele şi-au trăit viaţa lor. A crescut, aşadar, „ca o viţă-de-vie fără arac”. Student la teologie ar fi trebuit să studieze teologia, dar a studiat filosofia şi muzica. De aici muzicalitatea versurilor pe care le scrie - încercând să reînvie frumuseţea prozodiei greceşti. După câteva poezii publicate în două reviste, una dintre ele fiind „Almanahul muzelor” a lui Schiller, debutează editorial cu singurul său roman (e adevărat, modificat de la o ediţie la alta): Hyperion oder der Eremit in Griechland (1797-1799) urmat (în 1804) de două traduceri din Sofocle (Ödipus şi Antigone). Climatul epocii nu era propice poeţilor şi poeziei, credea el. La acest sentiment de înstrăinare au contribuit desigur şi convingerile sale profund republicane, inadaptarea lui la cele două-trei situaţii în care a fost angajat ca preceptor al unor copii cu părinţi de vază, o dragoste nefericită pentru mama unui dintre ei (Suzanna Gontard născută Borkenstein) imortalizată în personajul Diotima. Cert este că Hölderlin a devenit nemuritor fără sprijinul muritorilor.

            Scriam mai înainte de o pretinsă (n opinia mea) rătăcire pentru că acela care în lume fiind se raporta la semenii lui prin singurătate şi tăcere a fost şi este autorul în acei ultimi ani ai vieţii al unor versuri precum Hälfte des Lebens (poezie mustind de sensuri metafizice - inclusă în această pagină). Care dintre inteligenţele primei jumătăţi a veacului al XIX ar fi fost în stare să creeze poemele de o asemenea modernitate invidiată şi căutată într-un alt secol mai aproape de noi?

 

(C.B.)

 

            P.S. Datorez o explicaţie: propun cu traducerile de faţă lectura unor poezii scurte. Nu spaţiul tipografic mă obligă ci un adevăr mult mai banal şi complex tot atunci. Cititorii de poezie, mai ales aceia care citesc şi altceva decât ceea ce înşişi scriu, nu mai sunt disponibili pentru texte ample decât în cazurile în care respectivele creaţii sunt într-atâta de absconse încât ocolirea lor nu poate provoca nici un fel de regrete.

 

Iarna

(Der Winter)

 

Câmpul golaş luceşte-n zări, departe

Albastrul cer cu ale lui poteci

Natură monotonă, vânturi reci;

Numai lumina o coroană-aparte.

 

Ceasul pământului văzut de sus

O zi întreagă nopţii-mprejmuire

Pe muşuroaie stele-au depus

Preasfântul colb, cel veşnică trăire.

 

La jumătatea vieţii

(Hälfte des Lebens)

 

Galben de-atâtea pere

Plin de măcieşi se-apleacă

Ţărmul peste lac.

Dulci lebede-şi scufundă

Ameţite de săruturi

Capetele

În sfânt cumpătul apei.

 

Vai, mie! Flori de unde

Să iau în plină iarnă,

De unde lumina soarelui

Şi umbrele pământului?

Zidurile stau

Tăcute, reci, în vânt.

 

Zornăie cocoşii de tablă.

 

Odinioară şi acum

(Ehmals un jetzt)

 

Eram tânăr, dimineaţa era bucuros,

seara plângeam. Acum că sunt bătrân

Zilele vieţii le încep cu îngrijorare.

 

Dar când se sfârşesc, senine şi sfinte rămân.

 

Desfătarea

(Das Angenehme)

 

Prin desfătarea lumii mi-a fost al vieţii curs.

Dulceaţa tinereţii demult, demult s-a scurs.

Aprilie şi mai şi iunie sunt departe.

Eu nu mai sunt. E un zăcut de moarte.

 

Frumuseţea

(Die Schönheit)

 

A pruncilor e frumuseţea.

Chipuri de zei poate că-nseamnă

E armonia şi tăcere

Pe îngeri s-o slăvească-ndeamnă.

 

Ca pasărea

(Wie Vögel)

 

Ca pasărea în lunecare lină

Mai marele priveşte înainte primind în piept

Tot frigul din vânt şi întâmplări.

Jur împrejur tăcere-n

Văzduhul strălucind, dar jos

Zac atâtea şesuri şi-atâtea bogăţii!

În zbor întâia dată cu el şi aceşti tineri

Scrutându-şi biruinţa.

Dar el îi domoleşte

Bătând uşor din aripi.

 

Amintirea

(Dar Erinnern)

 

De multe ori pe-al vieţii drum

M-am îngropat în mari păcate.

Nu mă-ntreba de ce şi cum

Judecătorule-ndurate

Lasă mormântul lor uitării

Să-l înveselească pentru veci

Sângele fiului pierzării.

 

Puţine zile-ncununate

Cu har smerit am adunat.

Sunt ale Îngerului, toate;

La veşnic tron le-a aşezat

Să se prenumere cândva

La dreaptă judecata Ta

A lor puţină licărire.

 

Recitite în română de Corneliu Balla

Poeme de Echim Vancea, nr. 11-12(18-19), noiembrie-decembrie 2004
Dec 26, 2004 at 10:00 PM

Echim VANCEA

 

intrarea în umbră

 

singurătatea veninului eu o aştept. apoi este între timp albul şi textul. viscolul aşteaptă din nou o umbră notându-şi cuvinte şi întrebări „gri-ostil”. câtă frunză şi câtă lumină! Profesorul a renunţat la cinematograf decizând să îşi petreacă timpul liber cât mai departe de umbră. apoi în haos se face unu. „neatinsul” stă în umbra tatălui şi nu are prezent. intimitatea nopţii cade sub lustra lacrimei. balconul  ferecat de accidentul unui fotograf înţeles cu lumina este destul de zgârcit în număratul secundelor. andreas. Profesorul. mircea. ana. toţi uşori şi fără bagaje ocolesc vicleni floarea toamnei inundată de fluturi. ana mai ales nu-i o muiere să-i strigi „uite-o mă!! de aceea se lasă greu fotografiată. şi asta numa' pen'că-i Profesorul în balcon acasă la ea şi în umbră. ăilalţi doi andreas şi mircea au văzut toate astea şi i-au cerut fotografului voie să se aşeze şi ei pe marginea umbrei. ana-i din năneşti şi Profesorul din cluj şi stau pe balconul ei şi mai ales nu poţi ajunge acolo numai pentru că eşti tu lumină. golanii ăia doi andreas şi mircea fumează pipă (am primit şi eu tutun din ăla bun de la mircea mai an când am fo' pă la iei pân balcon). da' io n-am avut parte de umbra aia. am intrat direct în balcon şi ana mi-o zis: „unde te duci nebunule? nu sta în soare că  le iei florilor umbra! (de parcă le-aş fi luat laptele!)” la marginea preajmei dă buzna lumina. Profesorul tace filtrând umbra şi înşfac la repezeală fularul. ceai – la – ceai – ramón – şrila – ceai – la – ramón – şrila – ceai – la –  la – / ceai – la – ramón – şrila – ceai – ramón – /…/ ceai – rama – şri – rama /…/ ala – gaté – parasam –  gaté – gaaam – o, Buddha – svaha – paramita – /…/ seche – cho – cho – eseche – saco – zecoco – sacoze – seche – /…/ ie – mo – sate – ko – o – daié – sató – e – niahala – mitakó – semoké – / iemoké – ie – o – kó – mookoho – alisaié – tendomó – sokó – ió – /…/ mohó  /…/  şi stam fără de răspuns în faţa ta doamne eu desfrânatul din totdeauna. noroc cu mircea care-i soţul anei şi care nu m-a lăsat să cad aşa peste zi. mi-a făcut semnul acela ciudat şi umbra se hotărî să se aşeze-n balcon mai mult de o zi. şi mereu mircea îmi zice: „echime fă tu în aşa fel încât să-ţi împlineşti rugăciunile la cele două sfârşituri ale zilei şi la întâia veghe a nopţii. nu e nevoie să te oboseşti să îmi aduci aminte ce de mult am uitat. uite anei care-i soţia mea şi vara ta i-am lăsat locul meu de pe urma grabei mele. fii şi tu serios şi nu povesti vedenia ta altora că mâinile Lui mult nemulţumite-s şi au renunţat la oboseală. şi la apă şi la sare. uite umbra asta (de-o pildă). ne putem înţelege. ne putem (la o adică) încredinţa ei. şi mai ales ea poate renunţa (pentru noi) la lumină. îţi bagă minţile în cap şi nu mai scărmăna cuvintele pe de-a moaca. nu de alta da' m-o apucat o mare deznădejde de toată munca pe care am făcut-o sub soare. şi mai e o chestie cam aşa cum că mai este câte un om cineva (acolo) care a muncit cu înţelepciune. cu pricepere şi cu izbândă şi lasă rodul muncii lui unui om (sau cuiva acolo) care nu s-a ostenit deloc cu ea. s-ar putea să greşesc. dar ar fi inutil să dai târcoale umbrei balconului nostru. greşeala are aceleaşi drepturi ca şi nimicul. ştiam prea bine că greşesc dar poeţii  au fost (sunt) şi ei oameni  ca mine ori ca tine. încearcă deci să scrii cărţi şi apoi citeşte-le singur cum e pace şi poţi să-mi spui cine sunt complicii tăi. priveşte  întrarea în umbră a balconului meu. îţi voi chema un taxi să te ducă la cimitir. Profesorul ana şi andreas stau mai mult prin concedii şi sunt lipsiţi de durere. dincolo de umbră-i muntele acela… aspru şi liniştit.” în liniştea umbrei razele după-amiezii au invadat spaţiul verde din faţa balconului. ana priveşte căderea umbrei revelându-se într-o scriere uscată până la cuvinte. umbra irumpe din pata de lumină ce striveşte verdeaţa din faţa balconului. mircea şi andreas îşi suflă unul altuia pseudonimul amiezii. fără un cuvânt îi urmează Domnul Profesor. mai multe cuvinte mai multă singurătate. în umbră nu pot înainta decât până aproape de tine. totuşi nu prea aproape de tine. şi nu înţeleg nimic din ceea ce vrea fotograful. marele oraş îmi cere insistent textul. Doamne bâjbâi ca un miop ce sunt şi nu pot să-l reconstitui. de fapt habar nu am despre ce text este vorba dar hai să-l murmurăm împreună… – „echime vezi că ai început să hăcui tăcerea. şi n-ai să termini poemul. pe ei nu-i mai poţi vedea. Profesorul. ana. mircea. andreas. sunt toţi al naibii de bine şi de fără cuvinte văzându-şi fiecare de propria treabă în propria umbră. a trecut deja o zi plină într-o noapte plină de când ţi-ai sfârşit poemul” – îmi strigă ademenind vicleană lumina – ştefana. în replică alaiuri de fluturi flămânde luau loc în umbra balconului aşternându-i peste margini tinereţea îmbătrânită a fotografului. lumina deveni o mare dezamăgire şi se dărui Profesorului. anei. lui mircea. lui andreas. era după-amiază când ştefana îşi ridică privirea şi descoperi în umbră cuvintele tribului. de-acuma pe balcon nu mai au nimic de ascuns. şi ce zi ştefana! ce zi! fulgii bântuiţi de muzicale lumini evadează condamnaţi fiind să cadă dintr-un vis într-altul. să intre în joaca nebună a verii cu ochii închişi. să crească din tăcere şi din umbră mutându-se încet spre nordul unei buze sângerânde. şi flămânde ca o cădere. numai ca să-i ofere o şansă învinsului. pleoapele-i sunt asaltate de pete mici de lumină de când a început să creadă în umbră. şi nu-i cuvânt de somn mai greu ca păcatul ştefana. cel ce îmi caută vorbele se aude umblând la intrarea în umbră. 

 

te bucură şi te lasă iubită

 

nimic mai mincinos decât un scop precis. aici ştii

bine ce ai de făcut şi ce ai făcut. ce trebuie să faci

mi se pare că va trebui să le spui. dă-mi voie să-mi

bag seara asta într-un gest masculin prin care eşti

dat la o parte. află bă că într-un timp foarte scurt ana

şi-a dat seama de fraiereala pusă la cale de manole –

ăla de-şi făcea veacu' pă la trustu' lu' negru vodă –

şi când urla că zidu-i strânge ţâţa ea se lăsa iubită

de un altu' – unu' tocma' picat din cer şi ajuns

magaziner pă la cimitiru' ăla plin de cleptomani ce

lucrau numa' pă ploaie să nu li se vadă urmele –

că manole ăsta nu ştia numa' câteva cuvinte. cum ar fi:

hotar. meşter. nemeş. majă. vamă. oraş. dijmă. iliş.

birău. lăcui. megieş. pârgar. sălaş. ban. şoltuz. tâlhar.

 

aprod. herţeg. hitlean. uric. viteaz. chelciug. fel. chin.

ducat. cheltui. marfă. sechereş. tar. aldămaş. gând. pec.

chezaş. bănui. belşug. chibzui. chip. făgădui. sobă.

îngădui. întâlni. mereu. mântui. neam. seamă. talpă.

tulai! badog. bolund. bold. potilarăş. căbat. imaş. bumb.

cheifă. corbaci. felelui. fedeu. fioc. palincă. şpan. sabău.

şurlui. temeteu. uiagă. pârgar. corhaz. făgăduit. bold.

fotoghin. barşon. lepedeu. dohan. leveşe. feleşug. bătăuş.

meşteşug. cărăuş. eleşteu. ilău. imaş. locaş. puşcă.

berechet. chef. dandana. moft. tabiet. barem. geaba.

taman. doldora. tiptil. halal. haram capsoman. chefliu.

gogoman. hoţoman. fistichiu. hazliu. durduliu. anarhie.

tiran. anomalie. ipocrizie. anatemă. flegmă. nostim.

protipendadă. simandicos. babac. ţaţă. anost. taifas.

poliloghie. cartofor. ipochimen. istericale. lăhuză. plic.

mamoş. magherniţă. fandosi. stambă. chiverniseală.

igrasie. aghiazmă. amvon. pronie. nevricale. cartofor.

agonisi. cântec. ospăţ. oaie. cuţit. iapă. fura. lătra.

pisa. femeie. prânz.. zeamă. burtă. buză. rânză. abur.

guşă. scrum. căciulă. baci. balegă. brânză. burduf.

căpuşă. măgar. mânz. murg. stână.  ţap. urdă. zer.

groapă. mal. balaur. cioară. pupăză. şopârlă. viezure.

brad. brusture. coacăze. mazăre. mătrăgună. doină.

sâmbure. păstaie. droaie. gata. năuc…

şi apoi nu se ştia bucura nici de peisaj

şi nici de femeia lui. se zice că ţinea un jurnal de

vorbe de duh cum ar fi că „este interzis să faci

autostopul”. sau „strânge-ţi tare coapsele să nu-mi

zgârii pomponul mai târziu când am să-mi cazez

beţigaşul în sertarul tău”. ori „prostituţia te scoate din

toate belelele cu condiţia să te ţii de ea”. sau că numai

„mânată din bărbat în bărbat soţia devine femeie”.

şi multe altele de-i dădeau lacrimi chiorului. da' nu

trebuie să iei în seamă idioţeniile acestui idiot ce

protestează mereu în vacanţă. mereu cu ochii la

buzunarele lui vodă doar doar s-o îndura măria sa să-i

dea un concediu plătit chiar unu' prost plătit numai să

îşi poată prinde nevasta în flagrant. individ mămăligit

manole acesta nu a rezistat mult la proba singurătăţii şi

imediat ce s-o văzut cu ana prinsă de zid şi-o luat zilele.

amu o mai trece şi noaptea asta. da' nu-l văd revenind

asupra minciunii. ori poate nu mai sunt eu în stare să-l

cred. în spatele meu ana se bucură că s-o fo' lăsat iubită.  

 

un semn

 

o clipă am stat pe jos/într-un colţ al paginii/scrie aşa –

urlă nebunu' –  /scrie aşa – urlă întunericul/şi am scris că

ceea ce nu mişcă din loc provoacă/tristeţe/suferinţă/

noapte/ în pustia fecioriei/şi că numai flacăra mai crede

în dimineţile reci în care agonizăm ca nişte colonizatori

din oficiu. o clipă am crezut că

aş putea fi fericit – aşa după placul inimii –

dar din colţul de pagină nu am prea ştiut ce să fac

cu cartea de identitate

şi ce mai contează avatarurile dosăditului târg.

 

scotocind printre amintiri

 

cândva nu am iubit femei frumoase (sic).

cuvintele şi îmi mulţumeau pentru toate aceste

jigodii frumoase şi mă simţeam ca o rezervaţie

sfioasă dar mai ales ca un cimitir plin de

mormintele unor bărbaţi prea – mult prea – uşor

ademeniţi de lumina unui felinar atârnat de

coapsa râvnită a femeii altuia. şi Doamne cel ce

voia reeşalonarea cuvintelor s-a oprit – aşa dintr-o

dată – în lama unui cuţit şi nu mai vine peste Tine

aşa cum Ţi-a promis în cuvântul său de onoare.

Doamne Fii cuminte şi ascultător. eu îl ştiu de mult

ca pe un tip sincer şi anevoios de înţeles. e păcat să

Te iei la harţă atunci când cuvântul nu vine.

 

umbră la minut

 

spectacolul mă întorcea în somn. rolul mi se

potrivea de-a-ndoaselea. viaţa nepregătită încă

voia să fie. voia să rămână. voia să stea departe

de fugă. eu ştiam că pădurea va invoca

circumstanţe atenuante că îşi va

plânge uscăturile fără să dea „doi bani”

pe vârste. şi mai ştiam că vinerea fiind

„program redus” nu mai avem nevoie de foc dar mai

ales nu se fac „adunări generale”. nu. dormeam şi

visam. visam şi o nelămurită linişte mi

se poticnea în gât. circumstanţe atenuante nu

aveam. sau poate aveam. zadarnic să crezi că gestul

meu poate nelămuri o nelinişte. neliniştea are o

formă de lămurire provizorie. scena pentru un

timp zace în uitare. un

început de uitare e felul de a fi uşor provincial.

va trebui

să am o discuţie pe temă cu producătorul celor

de toate-ntruna. mă uimeşte umilirea şi cruzimea

accesoriilor. dar pentru un timp promit că mă voi

întoarce. m-am născut muritor şi voi muri nemuritor.

 

mâinile tale

 

în mâna ta marginea altcuiva.

degetele începeau

să apară

ca o economie

necesară.

din acel moment

inelele

– care oricum nu trebuiau

neapărat onorate –

au descoperit degetele

şi fără îndoială

au murit

de singurătate.

 

perspectivă abătută

 

1. barbara poveste recunoaşte dimineaţa

zilei de apoi

şi de fiecare dată

în lesa unui himeric vis

înfruntă abisul

zeul unui abator de şoapte de dragoste.

 

2. se pleacă în lume fără de veste

şi în surghiun culoarea mea de ceară

spre-a amuţi spaţiul de joc prea mic îi este

dar cine ar fi crezut că moartea se va întoarce iar

mai adevărată ca muşcătura zeului care se arată a fi

căile dimineţii şi cu siguranţă pentru durere undeva

cerul e mult prea aproape

mai ales că nu vine nimeni

mai departe nu merge nimeni

nu se mai opreşte nimeni şi animalele sălbatice

nu mai au sălbatic nimic din ceea ce se aude că

vor însămânţa pământul în vreme de mi-e

izbăvirea prea departe în celălalt sens şi nu ştiu când

se lasă noaptea dar mai ales cum se va termina

şoapta acestei întinderi.

 

3. iluzia agăţată în colţii zăpezii începe să crească

şi înainte de a ne trezi va trebui să înfruntăm

capriciile păsărilor de pe acoperişuri.

…Dumnezeule sigur că pretind să iau parte

şi eu la cina de taină. de când le-am auzit paşii

confuzi călcând în străchini îmi e o foame de lup.

Doamne mulţumeşte-te că ai scăpat protejat fiind de

legea celui adormit indiferent întru Domnul.

noaptea s-a dat în folosinţă unică înainte de termen şi

fiul tău scorţos abia şi-a muiat buzele în sine şi izvoarele

au secat în raza lui de acţiune. o zi bună-ţi doresc

Doamne. nu văd nici un motiv să vrei să fim împreună.

 

4. nu ştiu din ce târziu de noapte se dezleagă astrele

şi piatra şi vântul trecând în pustie dintr-o limbă în

alta în şoapte şi o singură voce acoperă totul.

 

5. pentru câştig se însămânţează pământul.

cuvintele din jur le aud doar nebunii. dar şi noi le

auzim astâmpărând cu ruşine descântul.

o ceată de doamne singure sapă pe şinele lunii.

 

6. trupuri goale se reazemă de apusuri

şi lumina are un comportament ciudat de abil

peste aceste întinderi rigide. –  maria magdalena-i

soţia fiului tău Doamne şi-i vremea s-o respecţi

ca pe o noră aleasă –. paşii atârnă în doliu la poarta

spitalului municipal şi de jur-împrejur hulubii

zac peste tot legaţi tot mai mult unii de alţii. pe

aripa fiecăruia luceşte o boare dulce şi neputincioasă.

 

7. pustia stinge lumina

şi peste zăpezi se scutură dimineaţa. peste tot numai

proteste. iar tu liber aşezat în faţa unui pahar cu apă.

a apărut o nouă versiune a bibliei şi nici o urmă de

numele tău. ptiu drace!

noaptea se aşează

pe chipul şi asemănarea ta

şi nu ai a te plânge de pudoarea fecioarei

devenită între timp nevastă de fiu. dar îmi plăcea

că îmi dădea voie – din când în când –

să îmi ascut creionul şi voia să ştie ce mai face

amicul petrarca ăla cu îngeri şi crini

ăla de-şi zâmbea în lacrimi şi căruia şi viaţa şi

moartea îi erau la fel de dragi şi amare. ce tip dubios!

 

8. plin de sunete plângea zgârcit şi aşa îi trecea

o jumătate de zi. şi apoi în semn de recunoştinţă le

dezlega limba răsucită pe degete. doar moartea

căprioarei se foloseşte de lege să se ascundă în spatele

ei. răsăritul de soare ţine tot mai mult de femeia aceea

în ochii căreia Domnul şi-a văzut pentru întâia oară fiul

şi a doua oară chipul când ea pudică şi-a dezbrăcat

cămaşa de cânepă pură acoperindu-i-l  să nu-i fie ars

de soarele apusului. nu-i cine să-i mulţumească

celui care mi-a luat-o înainte plătindu-mi factura

pentru lumină şi înnoptare.

 

9. cârpa de praf şi porcul satului stau în faţa amiezii

aşteptând – fiecare individual – apusul. e prea târziu

să mă mai întâlnesc cu mânia din visul nopţii de vară.

Doamne dincolo de jumătatea cealaltă a zilei se

întrevăd steaguri şi proprietarii de bordeluri simt

admiraţie şi teamă faţă fărădelege. barbara poveste

îşi urmează cursul. se ruşinează şi fără putinţa de a

obosi o pierd în timp ce zorii dispar anunţându-ţi exodul.

 

e timpul

 

e bine să ştiţi că lumina a schimbat anotimpurile

dar nu şi pe ea ajungând să-i fie ruşine de

originea noastră comună. îmi strecor mâinile printre

nebuloase şi arbori. printre ochiurile unei împletituri

gen una pe faţă una pe dos şi constat că vremea

şi vremurile nu s-o îndreptat deloc. din contră.

zâmbim şi ne îmbrăţişăm fericiţi că printre degete

ni se scurg literele din care ne-am fi putut face

mulţumituri unul altuia sau mai ales înjura de mama

focului începuturile prieteniei noastre.

timpurile. nopţile. telefoanele pot fi în noapte

pândind sacrificiul. umbra degetelor miroase a lagună.

a călătorie neterminată. a cuvinte lustruite odată

cu balustrada unui bloc de nefamilişti. pe podele

umbra ceasornicului alături de umbra omului de

zăpadă. bezna le reflectă chipul precum o oglindă

aşezată în calea luminii. şi am zis râsului: „eşti o

nebunie!”, iar veseliei: „ce te înşeli degeaba?”

umbrele lor mi se atribuie mie şi de nu ar fi

nedespărţita treime dincolo de grijile patriei

dragostea şi teama orelor nopţii s-ar suprapune firesc

peste cele o mie şi una de zile lumină. teama şi dragostea

înfioară bătaia din aripi şi nu mi-am oprit inima de la nici

o veselie ci mi-am lăsat-o să se bucure de truda mea şi

aceasta mi-a fost partea din puterea trupului ei cald

ce-şi refuza mereu orice ofertă din partea ţării.

şi aşa încet-încet frigul a întemniţat oraşul şi

ritualul a fost dat peste cap neştiindu-se nici până

astăzi numărul morţilor preafericiţi şi prea muritori.

 

elegie

 

- ciudat doar oboseala

mai ţine în mâini

aventura mariei/

îmi zice animalul acela

cu pielea subţire şi sigur pe el./…/

- nu-i cine ştie ce de noaptea

asta îndobitocită

şi deîngerizată/îmi zice

copilăria prea de

timpuriu supusă înţelegerii generale./…/

- vezi centura ta de rugină

de mult nu mai

răspunde la salutul

preaadormiţilor (întru Domnul?)

îmi zice dimineaţa strecurându-se

prin buzunarele sparte./…/

 

orice zi ar putea

începe socotindu-se

o eminenţă cenuşie dacă

ar vrea să fie convinsă

că ne-a văzut singuri

pe câmp şi în afara

programului

 

discret mereu altcineva vine şi demon să fii şi

ceea ce repede ni sa-a dat nu poate fi repede

înstrăinat. nu de alta da' când beu nu găzdăluiesc.

aidoma

 

frica de noapte are rădăcini republicane

şi nu mai poate fi împodobită cu huiduieli

şi mai ales cu laude. cine mai poate să

măsoare atâtea rugăciuni mereu rătăcitoare!

 

pe neaşteptate de palma unei negrese

văduve se agaţă privirea hăitaşilor.

ave! răspunde ochiul de şarpe potrivindu-şi

cuvintele rămase în carnea încinsă a unei

lentile de contact. după ultimele canoane

am fost pus mâna pe dragosti numai că

toată lumea ştia că nu sunt al meu…

 

exerciţiu

 

„să piară ziua în care m-am născut /…/dacă

aş fi desăvârşit El mă va dovedi ca vinovat” şi

de aceea îmi e totuna de îi dimineaţă ori de îi

întuneric. cezara pe o vreme dogoritoare şi-a

înmănuşat osânda în acvatice gesturi.

 în spaţiul de dincolo de ziduri visele se scurg

în rigolele mirate de densitatea de apă. 

lumina curge/se răsuceşte

după sânul fecioarei. apa grea are izvorul

tumefiat de îngheţ. femeia semiramidă

abia îşi părăsise patul şi-i grea de căinţă.

 

de zile în şir

chinuit de lumina deşărtăciunii

privesc stânca ostenită de

atâta sihăstrie. chiar frumoasă de-i truda

locuinţa celui nedrept

nu o poate ascunde.

inutilă ar fi încălcarea legii

atât de imprevizibilă cu lungimea

funiei potcovarului de la mezanin nr.1.

 

bătrânul istoric nu ştia că dormea degeaba

 

ameninţător creştetul lucrului (ţesut din pânză

de păianjen) acoperi intrarea în provincia

plină ochi

                            de lumină şi întuneric.

ordinea striveşte umbra calicului şi toate uşile

stau deschise preafericind preotul şi câinele

satului. Doamne îţi mulţumesc şi intru –

                            doar pentru o clipă –

în sufrageria sufletului. aici pe

podelele improvizate

sunt zile când lumina-i confuză – mă rog destul

de confuză – şi întunericul îşi lasă masca să-i cadă.

Doamne ia trup din absenţă

şi-arată-le păcătoşilor ce apropiaţi suntem (noi doi)

pe vreme de iarnă. şi cum ne ştim noi răzgândi

ori de câte ori înverzeşte lemnul de cruce şi apoi ne

trimitem bastarzii să ne reprezinte (pe timpul

nopţii) în paturile magdalenelor virtuoase vom găsi

noi o cale să nu lăsăm nimic nefăcut din ceea ce

ne-am spus – nu de alta dar o dată ce ne-am pus

numele şi-am pecetluit cu inelele noastre înţelegerea

avem dreptul de a ne bucura de ceea ce ne-am înţeles

în fiecare loc unde ajunge aceasta –. dedaţi la

întrebări fără răspunsuri

                            învăţătorii

vor şti că la ieşirea din somn nu se taie viţelul cel

gras şi mai ales că ocupantul provinciei se vede

zilnic cu umbra marginii.

 

între orglinzi

 

zise: „cum vine de sus aşa merge pe fus!” şi îşi jură

să nu se mai lase tras pe sfoară./sunt lucruri pe care nu

ţi le doreşti de ziua ta/şi sunt chitanţiere pe care

trebuie să le completezi ca pe o metaforă. aşa că „pa şi

puşi ruginiţilor!”/gazetele nu mai scriu pentru mine

ci despre mine/iar factorii poştali – mihai îmi place

cel mai mult dintre toţi pen'că-i din vad/şi de la crucea

vadului şi până în năneşti sunt opt kilometri/iar până

în deseşti/de aici îi poetul gheorghe pârja/ sunt 21/tot

kilometri/ dar îmi place de el că nuse teme şi îmi aduce

singur abonamentele la serviciu./ba mai mult când nu

are nimic pentru mine vine şi-mi zice: „ţo-i scrie mâni/

că azi n-am avut vreme!” –/aşa că nu fiţi aşa de siguri că

dacă ai studii corespunzătoare te poţi baza pe ziua de

naştere./de mâine – vineri/13/începe o altă săptămână./

hoţii de cai au început să canonizeze literatura./

maramureşul – ideologic vorbind –/ este conştient că

se poate întâmpla ceva şi mai rău./adică să fii la poarta

cimitirului şi să te întoarcă din drum cum că groapa ta

s-o fo' ocupată-să cu ceva timp mai-nainte şi tu nu mai

ai loc de mormânt/chiar dacă-i vorba numa' pentru o

după-amiază în care nu ai fo' atent la instrumente./

ziarele – mai ales cele locale – încep să

îşi tragă ediţii duminicale/şi din pământ din iarbă

verde ochii tăi dylan sunt mereu pe urmele

lacrimilor./gata-i cu privirea ta secesionistă.

 

nimic noaptea

 

într-o zi pe ringul de dans

am simţit dimineaţa/cum vremea de sus

aşa mergea pe fus/şi deodată noaptea se aşează

verde-albăstrie pe chipul unei cunoştinţe

comune/dar asta nu contează/sunt lucruri

pe care nu întotdeauna le poţi înţelege./şi tăcerea

poate fi mamă bună unei poveri plăpânde./

noaptea ta e plină de dureri şi amintiri./

căldura patului istoveşte liniştea nopţii./demult/

într-o zi pe ringul de dans al oraşului am văzut

cum se destramă trupurile/în timp ce sunetul

se derula sacadat şi liniştitor./jocul a fost oprit

violent/ de o mână rănită./ ce noapte inaccesibilă/

şi ce sărut rece pe braţul unei seri inevitabile.

 

iar am crezut

 

sunetul cheii în uşă./alături se simţea tremurul

destrămându-se în lama cuţitului./spera să fie

altceva decât o dezamăgire de-o noapte./

hulubii se roteau deasupra cimitirului

înnebunind aşezarea cu zbenguielile lor./

neprimitoare erau şi străzile/ şi nu prea aveai

unde a preacurvi sau a te preasfinţi/şi simţi

deodată nevoia să meargă/să facă orice numai să

nu rămână în locul acela./ pe o punte se pot

întâmpla multe şi puntea era somnul şi nu o puteai

pătrunde cu respect şi-n tăcere./ocupantul provinciei

îşi aduna sângele searbăd într-o găleată înzăpezită

pe malul unei ape. nimeni nu mai coboară din pat

văzând-o acolo ghemuită în fum.

 

angajare-ntr-un descântec de refuz a unui

vis şi mimica lui

 

de după grinda mansardei se iveşte o rază de întuneric

suspendat de inexistenţa unui acces liber la soare – ne

asigură nesigura zgârietură a unei lumi pe care nimic

nu o mai poate întrerupe sau măcar salva de zorii

halucinaţiei sale. ocupantul provinciei – nebotezat

încă – se joacă cu cine ştie ce suflete dezlănţuite sub

bice./ lumina împovărată de propria-i victorie

balizează regretele anotimpurilor cu păsări de pradă. de

undeva clopotele îşi întind dangătul peste mâinile

secătuite de răni./trădată de ziduri mânia striveşte

zăpada şi iarăşi sunt ca o noapte retrasă pe intervalul

unei terase de apă./pietrele departe de stima cuvintelor

se îngrămădesc unele peste altele după un ceremonial

de nesomn./el şi apoi pasărea se simţeau absenţe atât de

fragile încât în suferinţa somnului lor abia îşi mai

înţelegeau provocarea./scrie pe viu./zidul – la ceasul

stingerii zorilor – ascunde spaima şi batjocura

ocupantului./ca să ucidă amiaza îi împodobise corpul

cu două rânduri de soldaţi./diferenţa a fost în absenţă./

în absenţa unei poveri care să-i strivească umerii şi apoi

să fie lăsat păsărilor pradă./el ocupantul împovărat de

propria-i victorie era înfrânt de îngăduinţa ocupaţilor./

între cer şi pământ – înainte de lunga călătorie – hohotele

cerşetorilor nu mai puteau fi apărate de lumina dureros de

ambiguă./coboară şi se întoarce./uită că atârnă deasupra

balconului şi închide pleoapele cu un zgomot surd./dar nu

promite să fie uitaţi zorii la nesfârşit./lumina şi ocupantul

provinciei căutau să-şi salveze menajul./”o nebunie

deasupra  prăpastiei hrănită din funeralii regale” – vorba

Profesorului de scene de familie./unde dai jos pielea să ne

facem – totuşi – că suntem duşmani pentru totdeauna

nelămuriţi se află lumina tot mai imprudentă şi mai

dispusă la bârfe./puhoaiele pleacă târziu ./asta e.

 

aşa azi aşa mâine

 

acum că suntem la masă şi nici lumea nu-i aşa de

doamne-ajută iar scaunul pe care stai îţi vine ca o

mănuşă ţi-o pot spune pe şleau fără a ţine seama de

gastrita-mi resemnată că nu mai am răbdare: „sunt

de acord să mănânci din farfuria mea dar cu condiţia

să speli tu vasele”.//dincolo de porţi sunt clădiri în care

locuiesc răzbunări personale şi femei nerăbdătoare să

se dezbrace din când în când în la lumina felinarelor şi

în faţa icoanelor de când stau cu un picior în groapă iar

cu celălalt pe o coajă de banană.//morţii tăi de bitangă.

sunt sincer îngrijorat. uite ce i-ai făcut! mi-ai amanetat

clanţa de la Biblioteca din Nord şi nici că era a mea. nici

că îţi pasă techergăule! n-a si om din tine în veci! ce-ai

avut bă cu biblioteca aia? ce-ai avut bă praşcăule cu ea?

 

odihna păsării de pradă. iubirea şi moartea

 

profeţii mângâie naivi învolburata cenuşă a

părinţilor sufocaţi de ritmul tobelor

galbene îndepărtându-se

apăsătoare şi

neputincioase.

 

„eşti îndeajuns de frumoasă să fii nevastă şi

nu fecioară”

 

mâine vom fi – poate – şi noi la rândul

nostru căpetenii

şi ne vom spăla de lacrimi mâinile cu sabia şi

vom intra

în temple nuntind printre aleşi. regele îndoielii

 

mă copleşeşte cu transparenta digestie

a unei imunităţi scoasă din pravile şi nisipuri ce

nu simt nimic. oraşul îşi zuruie trotuarele

în faţa templului.

bărbatul se îndepărtează tăcut în siajul unei lacrimi

martor unei nopţi fără de dragoste.

neamul lui s-a

bucurat de potrivnicia fecioarei şi a căzut. o zi întreagă

s-a auzit zornăitul lanţurilor cerşetorilor plătiţi

ca să cânte vieţile altora obosind cerul.

 

la o adică noaptea nopţilor te va surprinde

odată cu zorii

 

s-a dus. zvâcni inima mea îndeajuns

de slobod. hulubi rătăcitori sfâşiaţi de roata dimineţii

înţesate de plase îmi flutură numele

după întâia moarte zbătându-se în frâie.

 

n-o să mă scape. răspunde-mi că

îi târziu. ca să-ţi iei zborul ai grijă. e prea dulce

fructul oprit. soarele sfidând timpul şi trăsăturile

sale intime promovează anumite schimbări înainte de

a atinge pământul şi pragul uşilor tale. soarele. floarea

soarelui şi soarele măsii neîngăduind luminii să treacă

dincolo de odaia de groază s-a dus. sau poate

 

adevărata rană-i noaptea nopţilor prea lungă inegal şi

adânc respirând cu aripile larg desfăcute în ciuda iubirii.

oho! dormi liniştită. plouă mai mult decât te aşteptai.

 

insomnia bătrânului fiu

 

urieşenia jumătăţii de veac odată nu a obosit

tot trântindu-mi florile pe masă. chiar de

vă sperie spusa

amintiţi-vă de lemnul de luntre

însemnat – prin anii optzeci – cu numele meu

şi cum a fost scos noaptea din cripta

oraşului lemnul ăsta de luntre. nu vă mai

bateţi capu' cu cocoşu' aiesta

ce nu mai cântă.

s-a săturat să se tăt

aburce pe gardu' vecinei – fericită şi asta

că nu mai poate

să împartă semnul crucii – mult prea fraged

din cauza nuielelor putrede.

 

mă strecor pe sub ziduri

până la cel mai apropiat anotimp. „bă

tu vorbeşti de ochi şi te uiţi la picioare! –

se dezlănţuie droaia de ochi încercând să aducă laude

dimineţii lipite de buzele vecinei. înstrăinate-s

durerile ce pe sfârşite-s de-acum.

bărbatul intrat în

clarul de lună o apucat-o pe drumul mătăsii.

 

drumul închinat apei şi zeului

 

amar îşi striga zeul durerea pe valea izei. amarnic

pedepsea cuvântul tăcerea necunoscuţilor. „cel unu'

născut” alerga în faţa cirezii. desculţ alerga. alerga şi

hotărnicea cât îl ţinea gura: „unu doi trei/baba la

bordei”. apoi se împotrivea liniştii şi slova nu-i era

auzită de nimeni. spatele gol al femeii zace de mult în

privirile robilor. şi de mult voiesc ei să stingă

lumina în dormitoarele aşezate la capătul întrebărilor.

iza poartă la vale perechi de leagăne. zeul plânge pe

maluri. si-a tăiat buza-ntr-o frunză. şi nu mai poate

fraza. între crengile copacilor luna s-a pătat de la

funinginea gălăgioasă a câinilor satului. acum

putrezeşte şi strigă.

 

să nu pleci în noaptea aceasta. tocmai s-a mai deschis

      un magazin de foloase necuvenite

 

închis într-o umbră lemnul de cruce se odihneşte pe

praguri înşfăcând din când în când câte-o umbră ieşită

să stea în picioare noaptea. „mă dor braţele de când vă

tot duc. „sunteţi tare grele!” striga fecioara întunericului

şi din nou se năştea şi căpăta cuvânt ostil femeia. copilul.

bătrânul. groapa din marginea golfului stă să se năruie.

o ia înaintea bărbatului. se râtuie între lumină şi întuneric

înfingându-se în trupul femeii. „nu am încredere

în bărbatul care refuză o pereche de coapse asemenea

aurei mele!” –  un strigăt în noapte. „tu cel ce eşti

împotriva pieirii luminii mâhnitu-ţi-ai calea. noi suntem

cu noi. blestemă şi binecuvântează!” liniştea ţărânii îşi

stăpâneşte cu greu firea. prea multă lumină-i afară şi

hulubii se împiedică în prea multele cuvinte de dragoste. 

<< Inceput < Precedent 191 192 193 194 195 196 197 198 199 200 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1961 - 1970 din 2024

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.