top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Cărţi prezentate de Daniela Sitar-Tăut, nr. 9(28), septembrie 2005
Sep 25, 2005 at 11:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

FEŢELE FANTASTICULUI: UN CLIVAJ
ESTETIC INSURGENT

          

          Recentul studiu al universitarului clujean, Sergiu Pavel Dan, Feţele fantasticului. Delimitări, clasificări şi analize, apărut în acest an la Editura Paralela 45, colecţia „Deschideri”, se află în prelungirea demersului exegetic din 1975, Proza fantastică românească, ce a fost diagnosticat de către Louis Vax, în Les Chefs-d´œuvre de la littérature fantastique, drept „clasificarea cea mai meticuloasă a literaturii fantastice scrise”. Bun analist, Sergiu Pavel Dan e stăpânit permanent de morbul polemic, angrenâdu-se constant într-un pugilism ideatic, atât cu corifeii fantasticului, cărora nu ezită să le exhibe labilitatea aserţiunilor sau lacunele taxonomiilor, cât şi cu formule, deja încetăţenite, care au fost etichetate prolix sau eronat. Exegetul propune o investigare a catacombelor fantasticului, decriptând latenţe ale acestui gen atât în literatura română, cât şi în cea universală, perspectiva comparatistă, facilitând o viziune diacronică, dar şi sincronică ale acestui, atât de controversat încă, gen. În Argument, Sergiu Pavel Dan relevă elementele novatoare faţă de studiul din 1975, semnalând, prob, eratele cognitive, ca urmare a faptului că preocupările pentru această categorie estetică au constituit o constantă, ce incumbă însă reevaluări periodice în ceea ce priveşte instrumentarul, dar şi aria tematică de propagare livrescă. Din textura tomului emerge vocaţia încartiruirii exhaustive, pe care hermeneutul fantasticului, un chirurg al taxonomiilor viabile, o îndosariază cu virtuozitate, exfoliind cu acribie falii plurimorfe ale genului, într-o panoplie ce reuneşte fantasticul pur, filtrat în retorta ideatică, actanţii acestuia, dar şi contaminările sau confuziile.

          Studiul demarează cu un demers propedeutic, ce vizează circumscrierea fenomenului, cimentat persuasiv prin aplicaţii textuale. Didactica fantasticului, de sorginte inductivă, are ca punct de plecare Preliminarii-le, asezonate cu O primă cerinţă: minima gravitate. Exegetul repudiază din locaţia fantastică mutanţii acestui gen, pe motiv că „nu orice proiecţie a unor fapte sau personaje incredibile reprezintă automat o compunere fantastică”. Exilaţii polisului supranatural sunt Rabelais şi Urmuz, autori circumscrişi mai degrabă categoriei absurdului ilaroid. Al doilea deziderat al genului este dat de „autonomia mânuirii supranaturalului”. Criticul scoate de sub mantia fantasticului o nuvelă considerată definitorie pentru acest gen, Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl, a lui Adalbert von Chamisso, căreia, deşi-i recunoaşte infuzia de insolit, merveilleux, dar nu  de şocant, o circumscrie pigmentului basmic, ca urmare a epicentrului tramei, pactul de factură faustică. În plus, analiza in nuce a naraţiunii configurează un substrat alegoric, o metaforă camuflantă a biosului itinerant auctorial, sumis dramei exilului. Nu este eludată Problematica definiţiei, verdictul exegetului convertindu-se într-un summum de nuanţe, comasate lapidar: „Prin genul literaturii fantastice înţelegem tărâmul epic în proză întemeiat pe un raport insurecţional, deci descumpănitor, dintre realul verosimil şi realul supranormal (paranormal ori supranatural), inexplicabil, deci inacceptabil raţional, raport sugerat sau afirmat literar”. Operând de-construcţia oponenţială, dar şi adiacentă dintre poezie, proză şi teatru, apoi contabilizând mutaţiile diacronice ale lexemului fantastic, Sergiu Pavel Dan panoramează corifeii acestui fenomen, ataşând constant, propriile aserţiuni, care dinamitează accepţiunile confraţilor. Deşi consideraţiile sunt, de cele mai multe ori viabile, poate fi receptat un puternic filon detractant la adresa predecesorilor, cărora le decortifică, poate prea vituperant, lacunele taxonomice. Infravăzul exegetului autohton relevă Discutabila „ezitare” universală a lui Tzvetan Todorov, demersul acestuia fiind restricţionat la o  tentativă prolixă, oţioasă, „doar o simplă limită dintre straniu şi miraculos, vecinii săi «barosani»”. La fel de insurgent este diagnosticată labilitatea definirii basmice, axată pe motivul că feericul este o entitate independentă, „iar nu un «pârlit subgen» limitrof al fantasticului”.

          Sergiu Pavel Dan discreditează Teoria lui Mircea Eliade asupra „camuflării suprarealului”, incriminând disjuncţia dintre aparatul doctrinar al tezei referitoare la criptarea miracolelor şi aplicarea acestuia în texte. Exemplele sunt validate prin recursul la Domnişoara Christina şi Nopţi la Serampore, în care supranaturalul iradiant emerge plurimorf din textura tramei, excavând un material fantast recognoscibil şi „necamuflat”. Ceea ce se poate reproşa studiului universitarului clujean este melanjul dintre aparatul lingvistic exegetic infailibil şi infuzia de lexeme regionale sau din limbajul colocvial-argotic, care creează pe alocuri sincope la nivelul articulării, a receptării deconcertante. Astfel, teoria eliadescă a camuflării sacrului în profan, circumscrisă fantasticului doctrinar, este asezonată cu mefienţă: „[...] Mircea Eliade ne asigură, dimpotrivă, că supranaturalul se piteşte aţinându-ne calea la tot pasul, iar dacă nu-l prea identificăm, asta se datorează faptului că sistematic se «camuflează»”. Fără a supralicita abisalitatea doctrinei eliadeşti, nu putem remarca faptul că exegetul pare a omite tomurile mai recente alocate acestuia, referinţele critice fiind ancorate în perimetrul anilor ´80. Deşi uneori se iau în calcul şi premise exegetice mai recente (în special cele obediente aserţiunilor autorului), Sergiu Pavel Dan pare a garda o suzeranitate demolatorie, refractară altor abordări.

          Vecinii şi furnizorii fantasticului sunt straniul şi miraculosul, categorii incluse implicit în marsupiul fenomenului. Taxonomia acestora este una bicefală, circumscriind, pe de o parte, textele anterioare fantasticului literar, menite să cimenteze instrumentarul credinţelor teologice sau „adeziunile la anumite viziuni şi practici oculte”, iar pe de altă parte, „textele neangajate în susţinerea ontologică a suprarealului”, care manipulează miraculosul ca adjuvant ludic. În cea din urmă categorie sunt încartiruite „feericul basmelor, mirificul epopeilor antice sau medievale, al celor eroi-comice ori a romanelor cavalereşti, extranaturalul tărâmului science-fictio sau vizionarismul prozelor simbolizante”. Exponenţii religiei instituţionalizate relevă disjuncţiile dintre viziunea sacerdotală asupra miracolelor, percepută ca apanaj exclusivist al sacralităţii ancorate într-un timp biblic şi repercutarea livrescă a acestei mefienţe în faţa potenţialităţii revelaţiilor contemporane, sumise demitizării şi butadelor ridicole. Dacă Decameronul lui Boccaccio, Călugărul lui M. G. Lewis sau Elixirele diavolului lui E.T.A. Hoffmann deconspiră falii sardanapalice inşilor monahali, camuflate de mantia, până la un punct securizantă, a religiozităţii emanânde, în schimb, Ion Agârbiceanu (Păscălierul, Vedenii) oferă soluţii deconcertante la adresa mirificului specatacular, punând totul pe seama anestezierii percepţiilor cu adjuvant bahic. Cultivator al „mirificului legendar”, alături de Gala Galaction, autorul Duhului băilor îşi regizează articularea epică prin recursul la mentalitatea şi rezervorul mitic popular. Ocultismul iniţiatic reliefează luxurianţa aparatului miraculos, panoplie ce subsumează entităţile oracular-ezoterice (hierofanţi, taumaturgi, incubi, sucubi, solomonari), secundanţii obiectuali, dar şi recuzita acţională (piatră filosofală, elixire, farmece, filtre, pase hipnotice), amplificate de recursul la disciplinele gnostice de tipul alchimiei, chiromanţiei, catoptronia, radbomanţia etc. Aici sunt îndosariate naraţiunile fantasticului docrinar, tributare resorturilor de închegare a practicilor iniţiatic oculte şi teoretizării lor, aşa cum emerg din Magnetizorul lui E.T.A Hoffmann, Magnetism, de Guy de Maupassant, Nadja lui André Breton, eminescienele Sărmanul Dionis şi Avatarii faraonului Tlà ori nuvelele eliadeşti Secretul doctorului Honigberger şi Nopţi la Serampore. Exegetul evidenţiază şi tertipurile uzitate de apologeţii acestui tip de proză, care inoculează în tramă hermeneuţi teoretico-dogmatici, inserarea unor iniţiale sau a unor planuri adiacente, pentru ca decriptarea eşafodajului doctrinar să releve un inopinant element de coliziune ori cultivarea suspanse-ului, ca actant ab initio al scenariului doctrinar. Mirificul basmelor şi fabulosul, alături de Disponibilităţile fantastice ale tărâmului science-fiction cartografiază latenţe ale genului şi în zone care nu par a încuraja contaminări congenere discursiv. Astfel, criticul identifică în science-fiction, un reviriment al fantasticului de factură gotică, fenomen ce rezidă în aprehensiunea tehnicismului devorant asupra umanităţii.

          Bine compartimentat, itinerariul exegetic investighează Adjuvanţii, fermenţii sau substituţii fantasticului, ca actanţi ai fenomenului, dar şi ca surogate ale lui. Proza analitică nu este benefică propensiunilor fantastice, accentul de insistenţă fiind permutat, în cazul scrierilor de acest fel, asupra sondării subconştientului sau inconştientului, iar nu proliferării germenilor supranaturali. Sergiu Pavel Dan vizează modalitatea de articulare a edificiului fantastic, catalogând recuzita elementelor coagulante ale tempo-ului acestuia: poetica atmosferei, de factură gotică, locaţii stihiale ce amplifică intruziunea straniului şi tenebrosului; recursul la licori bahice, trapă auctorială ce facilitează lectura în dublu registru a tramei; intemperiile meteorologice, ca actanţi premonitici ai anomaliilor; „funcţia epică a oniricului”; accidentele sau abaterile psihotice, nevrotice sau mentale. Poate cel mai important este capitolul alocat Temelor fantastice, care nu reprezintă doar un breviar livresc, ci include raportări frecvente la contemporaneitate, la cazuri clinice sau fenomene paranormale. Luând în calcul conflictele şi mobilurile care declanşează intriga, analistul realizează o diagnoză a personajelor care evoluează în arena supranaturală, percepute opozitiv, bicefal: Personajul uneltitor, iniţiator al tramei fantastice şi personajul receptacul, experimentator şi totodată destinatar al aventurii epice. Cea de-a doua categorie constituie un receptacol al disjuncţiilor, angrenând temperamente ultrasensibile, devorate de agnosticism ocultat, pe de o parte, iar pe de alta de eroul cinic, echilibrat, refractar inserţiilor miraculoase. Inventariind cataloagele de teme şi motive arondate fantasticului, autorul relevă statutul lacunar al studiilor lui Louis Vax (căruia-i reproşează melanjul de teme şi adjuvanţi) sau Roger Caillois, la  care semnalează predispoziţia de a încartirui teme ample, ce pot fi secţionate încă cu altele, diminuante de tipul „«lucrului» de nedefinit, invizibil, al blestemului”. Artileria carenţelor este din nou catapultată asupra lui Tzvetan Todorov, a cărui repartiţie binară, Temele eului şi Temele tuului suscită diagnoze depreciative, exegetul relevând tentaţia distribuirii apelativului de motiv fantastic adjuvanţilor lui, de coloratură clinic-psihanalitică, aria exceselor afectului fiind tributară teoriei freudiste. Inexhaustivitatea cercetărilor anterioare îl determină pe Sergiu Pavel Dan să propună un tablou al dinamicii genului, glosar al recuzitei fantastice, repartizat în trei compartimente distincte: Interacţiunile sau conexiunile suprafireşti, Mutaţiile sau devenirile supranormale, Apariţiile sau ivirile inexplicabile. Minuţia radiografierii, catalogarea riguroasă, neprolixă a breviarului, construit în descendenţa celui din 1975, racordarea la exigenţele evenimenţiale contemporane, fac din acest catalog unul dintre dosarele cel mai eficient articulate ale edificiului fantastic.

          Partea a doua a studiului este alocată analizelor textuale, circumscrise unui aparat acţional distinct. Astfel, mirificul legendar şi fabulosul investighează naraţiunile: Minele din Falun (E.T.A Hoffmann), Moara lui Călifar, de Gala Galaction, Lostriţa, de Vasile Voiculescu şi Peter Rugg, dispărutul, de William Austin. Fiecare falie a fantasticului este secundată de Câteva repere sintetice, demers recapitulativ, fixant al coordonatelor subdiviziunii. Fantasticul spaimei şi a morbideţii îndosariază textele: Inimi pierdute, de Montague Rhodes James, Semnalizatorul, de Charles Dickens, Prăbuşirea Casei Usher (E. A. Poe), O coardă prea întinsă (Henry James), Domnişoara Christina (Mircea Eliade), Copil schimbat (Pavel Dan), Aureola magică (A. E. Baconski). Ultimele două secţiuni au ca obiect Fantasticul tradiţional sau al infiltraţiei accidentale, descoperit în Venus din Ille (Prosper Mérimée), Dragostea cu sila a Profesorului Guildea (Robert Smythe Hichens), La Hanul lui Mânjoală (I.L. Caragiale), Aranca, ştima lacurilor (Cezar Petrescu), Viscolul (Vasile Voiculescu), Manechinul lui Igor (Victor Papilian) şi Fantasticul doctrinar, cel mai fecund reprezentat: Magnetizorul (E.T.A. Hoffmann), Avatar şi Arria Marcella (Théophile Gautier), Vera (Viliers de l´Isle-Adam), Secretul doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore, La umbra unui crin (Mircea Eliade), Ultimul Berevoi, Pescarul Amin, Căprioara din vis şi Iubire magică, de Vasile Voiculescu. Feţele integratoare şi diversificatoare ale fantasticului se convertesc într-un rechizitoriu exegetic, un catalog care înglobează proteismul propagării supranaturalului, dintre care amintim: predilecţia pentru proza scurtă, pentru confesiunea la persoana întâi, pentru a augmenta aerul de veridicitate, inocularea adjuvanţilor, ca agenţi de disoluţie demitizantă ai edificiului fantastic, camuflarea maleficului în entităţi sacrale sau pueril-angelice, oscilarea între verosimil şi miraculos, discreditată de către unii autori prin decriptarea faptică, obiectuală, a minunii, finalul sumis dispariţiei sau damnării protagonistului, alături de inserţiile doctrinare din epilog, care oferă amnezia, echivalată cu o dispariţie psihică „echivalată cu o iutare, pandant antinomic al amintirii, al revelaţiei faptului esenţial, restituit eroului prin graţia unor influenţe magice.”    

          Instrumentarul analitic al fantasticului, realizat de către Sergiu Pavel Dan, constituie un studiu de referinţă, care-şi gardează viabilitatea taxonomică, în pofida infuziei proteice de analişti ai acestui gen. 

Obsesia Nordului de Ion M. Mihai, nr. 9(28), septembrie 2005
Sep 25, 2005 at 11:00 PM

Ion M. MIHAI

 

OBSESIA NORDULUI

 

          Distins, în anul 2004, cu Ordinul Meritul Cultural, categoria A, literatură, în grad de ofiţer, George Vulturescu (n.1951, pe meleaguri sătmărene) a debutat relativ târziu, atât publicistic - 1973, în revista Familia -, cât şi editorial -, 1979, în Caietul debutanţilor, Editura Albatros din Bucureşti -, publicându-şi totuşi prima sa carte de poeme Frontiera dintre cuvinte, în anul 1988. În anii ce au urmat debutului, el a fost însă o prezenţă constantă pe piaţa literară, editându-şi în acelaşi timp, periodic, alte cărţi de poezii precum şi de critică literară. Astfel, în anul 1991 îi apare volumul Poeme din Ev-mediul odăii, în 1994, un alt volum de poeme: Oracolul de sub farul pereţilor, în 1996, Tratat despre Ochiul Orb, în  1998, Gheara literei, Scrisul agonic, în 1999, Nord, şi dincolo de nord, în 2001 şi Stânci nupţiale, în 2003.

          Harnic şi consecvent cum este, George Vulturescu a publicat, recent - 2005 - Monograme pe pietrele Nordului, o carte în care devenirea sa poetică este evidentă. Aceasta, împreună cu ultimele două volume enumerate mai sus formează un trio liric ce consfinţeşte parcă dorinţa care-l stăpâneşte permanent, ca o obsesie, de a reprezenta Nordul neasumat, până în prezent, în mod explicit, de nici un alt poet. Şi dacă obsesia este, conform definiţiei, o idee fixă prin care cineva urmăreşte neîncetat, instinctual dincolo de raţiune şi de simţuri să-şi realizeze  un deziderat, la G. Vulturescu, preocupat în permanenţă de Nordul său natal, fascinat de el, aceasta pare dirijată tocmai de raţiune, de voinţă, de dorinţă. El se autodefineşte - şi mulţi critici chiar aşa îl confirmă - un poet specific Nordului, obligat ipso facto să prezinte şi să reprezinte tot ce are mai specific acest areal pe care mulţi poeţi l-au ignorat. Tot acestui scop i se poate atribui străduinţa, perseverenţa şi profesionalismul cu care poetul G. Vulturescu, în calitate de manager, le depune cu succes pentru a realiza şi edita, la Satu Mare, revista POESIS, care din 1990 şi până în prezent este o publicaţie emblematică a literaturii noastre, a poeziei româneşti, unanim apreciată de lumea culturală de la noi.

          Apărut la începutul anului 2005, la Editura Limes din Cluj-Napoca, cu o pertinentă prefaţă semnată de G. Glodeanu, în care criticul încearcă să definească principalele repere ale creaţiei poetului, volumul MONOGRAME PE PIETRELE NORDULUI, în ciuda unor neglijenţe de tehnoredactare, este un cântec original al Nordului, realizat cu nebănuite rezerve stilistice şi lexicale ale autorului şi cu o poetică proprie. Se încearcă aici a se da Nordului o definiţie completă şi complexă, diferită sau în completarea celei date în volumele de versuri anterioare, cu tot ce are acesta mai caracteristic: oameni, plante, obiceiuri, credinţe şi eresuri, tot ce este viaţă şi chiar ce nu este viaţă. Pe pietrele Nordului fulgerele scriu „prin incizii adultere monograme, voluteri şi arabescuri”, scriu istoria şi mitologia spaţiului din Nord cu litere speciale dotate cu dinţi, gheare, urlet, realizându-se un fel de documente care conţin tot specificul lumii de aici. De fapt, autorul nu are în vedere spaţiul fizic din Nord, el construindu-şi altul imaginar, ca un pandant al celui real, în care îşi plasează anecdotica poemelor sale: „Nu este caligrafie mai desăvârşită decât / aceia a fulgerelor: / incizii adultere, monograme, volute de arabescuri / lasă pe pietrele Nordului ca şi cum s-ar / deşerta un stup de viespi. //…Moşii mei împlântau cuţitul în piatră: / Deasupra se învolburau norii / pe râuri se închegau apele. / Un cuţit în mâna dreaptă /Un cuţit în mâna stângă /apoi răsucite în inima ciutei pe piatră / sângele se prelingea în cupe //… Cupele se umpleau singure ca şi cum / deasupra lor cerul e un uger nemuls / de sânge …” (Monograme pe pietrele Nordului, pp.13-14). Nu elemente specifice Nordului conferă valoare poeziei lui G. Vulturescu, ci faptul că în ea se regăsesc cel puţin parţial, cititorii, indiferent de zona geografică de care ei aparţin, căci temele abordate aici sunt cele  general umane şi în mod special cele existenţiale.

          Departe de a fi „lipsită de concentrare de nerv…” cum consemnează în grabă şi nemotivat Al. Ştefănescu într-o cronichetă din nr. 25 al României Literare, poezia lui  G. Vulturescu, originală, profundă şi încărcată de înţelesuri şi subînţelesuri  concentrează lumea Nordului cu tot ce are ea mai caracteristic, incitând cititorul la lectură pentru a-i decripta mesajul căci: „sub măşti sunt toate personajele lumii”. (p. 43).

          G. Vulturescu, un poet atipic, original, novator, nu este unul spectacular ori speculant, ci sobru, cumpătat, pe alocuri chiar grav, care-şi urmează un drum propriu în creaţia poetică. Ironia fină şi autoironia care se degajă din scrisul său mai peste tot cum şi ineditul Nordului fac plăcută şi atractivă lectura poemelor sale. Unitatea, unicitatea şi continuitatea operei lirice a poetului din Nord este realizată, în mod automat prin stil şi prin cuvinte care revin şi ele obsedant în scrisul său, migrând de la o carte la alta parcă pentru a putea fi mai exact definite şi a li se înţelege mai bine sensurile: cuţitul, toporul, gheara literei, scrisul agonic, ochiul orb, cenuşa, vulturul, lupoaica etc.

          Întotdeauna, la G. Vulturescu realul se împleteşte cu fantasticul şi cu livrescul ca în poemul notat cu nr. 6, pag. 42 din capitolul al doilea al cărţii „Grina are doi feciori ologi. I-a adus cu căruţa până / aproape de locul Carnavalului. << De aici merge-ţi singuri, / le-a zis. Nu vă fie teamă, nimeni nu ştie dacă dansăm / singuri sau dacă altcineva dansează în / noi …>>// Îl văd într-un tufiş pe îngerul Trakl cum îi pândeşte/ pe cărare. Tocmai a sugrumat un lup roşu. Le iese / înainte şi le întinde o cană cu sânge.”   

          Tot ca element de continuitate între volumul de faţă şi cele două precedente - Nord, şi dincolo de Nord şi Stânci nupţiale - este invocarea recurentă a Nordului, prezentat în diferite ipostaze şi definit prin elementele sale specifice. În drumul său spre Nord şi prin Nord, eroul principal al poemelor, care este mereu acelaşi, apare însoţit de un personaj ficţional ROW, un fel de înţelept, care are un ochi orb şi pe care îl consultă în situaţii delicate căruia i se destăinuie mereu: „… Nordul e guvernat / de fulgere. Row, orbul, mă însoţeşte prin slava/ lor. Azi mi-a spus:  << Piatra e o pâine cu care/ se hrăneşte tăcerea de pe vârfuri. Eu o văd cum/ stă ghiftuită pe pieptul pietrei  ca o fiară cu / ghearele… Dar tu îi dai dreptate mai degrabă lui / Aristofan, nu?>>” (Frumuseţea era un copac fulgerat, p. 29). Sau: aşadar gonind după mierea literei/ precum viespii/ mă aşez pe pietrele Nordului precum într-o / strană de biserică. Îngerul nu e lângă mine./ doar vântul mă-mpresoară ca o / liturghie. Steaua e singură. Muntele/ n-are martori, ca şi tine Doamne./ Poate fi omul martor omului? / Poate fi martor omul pietrei? //  << Taci, mă întrerupe Row. Nu vezi că muntele/ adoră să fie rob doar trecerii norului?…>>” (p. 59).

          G. Vulturescu se dezice mereu de poezia şi de poeţii canonici, evitând poeticul tradiţional şi urmărind poetizarea nepoeticului, căutându-şi astfel un drum propriu în lirică, unul autentic care să ducă la esenţa poeziei. Referindu-se la poeţii canonici autorul spune cu o nedisimulată ironie: „Ei tot mai cântă, tot cântă sperând să/ urce pe podium. Podiumul ca pregătire pentru ce? Nimic de adăugat: <<Aproape niciodată nou,/ aproape întotdeauna la modă: informat, / şlefuit, erudit, măsurat, de cele /mai multe ori  mort >>- versul canonic. Şi ei / tot mai cântă, tot cântă…” (Sicriul singurătăţii,  p. 20). Şi pentru a stopa creaţia canonică el cheamă criticii literari în ajutor spunând: „… Numai criticii literari pot / schimba scutecele canoanelor” ( p.15 ).

          Viaţa de zi cu zi este o ardere continuă din care rezultă numai cenuşă, chintesenţa materialităţii lucrurilor, cenuşa fiind un fel de sublimat al vieţii, ceea ce mai rămâne după extincţie. Aserţiunea este demonstrată, printre altele, în poemul Străinul de la masa Cinei de Taină (p. 28): „Row, orbul, stă pe o piatră şi ascultă/ strigătele celor din piaţă. Unul vrea / să vândă o vadră de lapte. Unul un lemn/ de fag. Unul o pasăre. Unul un pumn/ de ciuperci. Unul un butoi cu vin. Unul un / drob de sare. Zile întregi stau şi nu apare nici un cumpărător. Pământurile zac/ nelucrate, vitele mor nehrănite, fructele/ putrezesc neculese/ …” Autorul are o mare putere de sintetizare şi redare exactă, în termeni specifici, a unor stări sufleteşti, obiceiuri, credinţe,  evenimente sau peisaje pe care cititorul - atent - le vede parcă aievea sau urmează a le vedea,  aşa cum face, de exemplu, în poemul nr.3 – fără titlu – (p. 39) din semicapitolul „Litera adulterăa cărţii: „Tufe de ambră, lastărişuri de ienupăr au crescut din / uraniul pietrelor Nordului. Douăsprezece luminişuri cu / pământul bătătorit sunt pregătite pentru carnavalul/ acestui an. Dâlău, fierarul satului, e Maestrul recunoscut / el tocmeşte muzicanţii, măscăricii, săritorii prin inele de / foc, călăreţii în cerc şi înghiţitorii de săbii. El pregăteşte / mesele cu scânduri de brad, focurile şi colibele din jur cu / piei de căprioară. Feciorii lui (singurii care poartă cuţit în/ Zilele Carnaval) vând deja de dimineaţă măşti şi peruci / pe cărări şi ne escortează spre pietrele de dans.”

          Identificând viaţa cu moartea fără a face şi considerente escatologice, în poemul nr. 9 (p.45) poetul o prezintă - mereu, cu ironie şi sarcasm - pe ultima, ca  în mitologia populară, trăind în spaţiul vieţii de toate zilele, cu o coasă în mâini, însoţită de „clovni şi bufoni”. Este înfăţişat aici un  interesant scenariu, de fapt o poveste în care „Moartea târfa vieţii” apare într-un fel de Carnaval printre cei pe care-i va lua curând cu ea: „Acum regina Carnavalului, preafrumoasa, este dusă în/ caleaşcă printre oameni spre Marele Podium. Aici i se pune pe/ umerii fragezi cârpa smolită a unei hlamide negre. Acum/ faţa-i de aur i se mânjeşte cu păcură: ea, frumoasa Carnavalului, / a clipei, a zilei, e Moartea târfa vieţii. I se dă o coasă în/ mâini şi o înconjură clovnii şi bufonii. Toţi pot să o atingă: / I se pipăie coapsele, sânii, în râsete se lasă atinşi de / coasa ei ciungi şi ologi, măcinaţii de cancer. Bătrânii cocârjaţi / îi dau cu tifla lăsându-se călcaţi de tălpile-i goale…” De altfel, poemele din acest al doilea capitol al cărţii – toate fără titlu – au câte o anecdotică scenică, în registru ironic în care este multă viaţă, mişcare, fantezie. „…Nu eşti măscărici, îmi zice craniul, ştiam/ eu: eşti un dansator al cuţitului. Carnavalul / e pentru noi. Vezi, acolo în mijloc, dansează / Regina,  du-mă la ea, îmi porunci./ E o târfă acolo, strig, nu vezi, e doar o/ târfă. Nu sunt târfe în timpul/ carnavalului / îţi zic. Dansul ne purifică./ Dansează-ţi cuţitul, loveşte cu el: poţi / sparge pieliţa visului, poţi ieşi. Numai în/ Nord  mâna cu care scrii e una cu mâna de pe cuţit.” (nr. 10, p. 47). În toposul localizat în spaţiul imaginar al Nordului în care se naşte poezia lui G. Vulturescu (Oaş şi Maramureş) cuţitul are rezervat un loc special. El este simbol al răzbunării, al sacrificiului, al morţii, dar şi al iniţierii bărbatului în viaţă, al consacrării tânărului ca bărbat. Alături de cuţit în acest spaţiu apar şi piatra, sângele, râul ş.a.

          Dacă în lirica tradiţională elementul de referinţă al poemelor era cuvântul, în cea modernă, versul şi în postmodernism poemul întreg, G. Vulturescu  acordă, în poetica sa, o mare atenţie literei, care personificată capătă caractere antropologice: are gheare, dansează, alăptează, se ghiftuieşte, îi e foame etc. Apoi, literele trec, adulterin, dintr-un cuvânt în altul, sfidând frontierele realului: „…- Dar tu recunoşti litera care trece în / altă literă precum vitele în alte turme? / râdea în hohote Row, orbul, şi se/ ridica precum un elev la tablă şi ştergea/ petele lor negre.//….M-a întrebat o umbră în strana de rugăciune: /  << Dar litera poate fi recunoscută când trece în / altă literă precum vitele în alte turme? / Cine înfierează, cine stăpâneşte litera: cine o citeşte sau cine o scrie?… >>” (Litera care trece în altă literă, p. 16).

          Poezia lui G.Vulturescu se poate înscrie în cea a expresioniştilor ardeleni - reprezentată, magistral, de Aron Cotruş, Lucian Blaga şi, dintre contemporani de Ion Mureşan - pe care autorul o conjugă, fericit, cu irizări de suprarealism, de oniric, de fantastic. De multe ori se pot face asocieri, şi chiar autorul le face, cu lirica  lui Rilke şi chiar a lui Trakl, totul trimiţând însă la Nordul atât de drag poetului. Limbajul elevat folosit, cvasiesoteric,  ambiguitatea, intertextualitatea şi nu în ultimul rând topica utilizată, obligă atenţia cititorului la o concentrare maximă pentru a decripta şi a reţine mesajele poemelor, efort ce va fi compensat prin stările emoţionale deosebite şi prin satisfacţiile sufleteşti pe care lectura poemelor le generează.          

 

Utile dulci de Nicolae Felecan, nr. 9(28), septembrie 2005
Sep 25, 2005 at 11:00 PM

Nicolae FELECAN

 

UTILE DULCI

 

         De la Horatius, Ars poetica, „Omne tulit punctum qui micuit utile, / Lectorem delectando pariterque monendo” („Toată aprecierea o câştigă cel care utilul cu plăcutul îmbină, / Pe cititor desfătându-l şi totodată învăţându-l”, v. 343-344), ne-a rămas expresia utile dulci, pe care o folosim ori de câte ori suntem în faţa a ceva care ne oferă nu numai sentimentul utilului, ci şi imaginea armoniei, a frumosului şi chiar a tihnei sufleteşti. Importanţa semnificaţiei devine mai stringentă, astăzi, când societatea în care ne aflăm abrutizează oamenii şi-i împinge tot mai mult spre materialitate şi egoism, de unde şi mulţimea relelor care ne înconjoară şi ne creează sentimentul sufocării.

         De aceea, contactul cu persoane în a căror activitate putem surprinde ideea conţinută de cuvintele utile dulci trebuie să-l apreciem cum se cuvine. De-a lungul timpului au existat numeroşi oameni, savanţi ori simpli, în osârdia cărora s-a văzut dragostea de profesie, pasiunea faţă de lucrarea bine făcută, indiferent de beneficiile materiale. Lipsa recompensei faţă de valoarea operei a fost răsplătită în timp de imaginea lăsată şi de admiraţia urmaşilor. Pentru asemenea fiinţe se adevereşte din nou semnificaţia cuvintelor aceluiaşi poet latin, non omnis moriar („nu voi muri cu totul”), căci după noi rămâne opera. Şi acest lucru îl pot spune toţi cei care au dat lumii o creaţie, oricât de modestă; chiar un singur exemplu bun, revărsat în circulaţia morală a societăţii lor, este benefic.

         Mă gândesc acum la poetul Lazăr Avram, în fapt inginer şi apreciat profesor universitar la Universitatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti. Până în prezent, activitatea-i didactică şi ştiinţifică este materializată în nu mai puţin de 16 cărţi în domeniul petrolului şi tehnologia forării şi peste 100 de articole şi studii publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate. Meritele ştiinţifice îi sunt relevate, între altele, şi de următoarele două aspecte: este conducător de doctorat în sferă de competenţă amintită şi este, de mai bine de zece ani, profesor invitat (visiting professor) la Universiattea Blaise Pascal din Clermont-Ferrand, Franţa.

         Paralel cu această muncă, deloc uşoară, dar fascinantă, Lazăr Avram se dedică în clipele de răgaz şi muzelor, care, cu daruri nemăsurate, l-au făcut şi un „poet adevărat cantabil şi expresiv”, facilitându-i publicarea, până acum, a trei volume de poezii: Poeme cărunte (1994), Ning spicele tăciune (1997), Rădăcini albe (2000).

         Voinţa de a-şi descoperi forma şi de a-şi păstra o identitate lirică este pentru Lazăr Avram o necontenită umilinţă în faţa destinului şi conştiinţei vieţii. Poetul simte că are în sânge poezia, pe care o consideră „O năstruşnică orbire născocită pentru lume / când cu praştia se trage din pădure spre pădure, / în nebuna adormită pe o coadă de secure / fără a cunoaşte drama prinţului ascuns în brume… / Gelozie de spioană ce te vrea şi nu te scapă / când faci dragoste tacită cu silaba, cu cuvântul… / Festa ce ţi-o joacă runa o cunoaşte numai vântul / în războiul dus de nimeni de la naştere la groapă…” (Totuşi, poezia este…, din vol. Poeme cărunte).

         Ideea dominantă a lirismului său este reîntoarcerea la copilărie, la locurile natale, al Maieru, „cuibul visurilor”, acelaşi şi pentru Liviu Rebreanu: „Mă întorc la obârşii îndoit ca un dus / Peste umbra copitei sângerânde în stern. / Rămas-a doar gândul – neculesul harbuz - / Să-l ronţăie caii şi veacul etern” (Rădăcini albe, din vol. Rădăcini albe) sau versurile: „Dau o fugă în copilărie / să culeg câteva ore / câteva veacuri / din pădure. / Prin porii umbrei / se arată reptile / în luciul lacrimei… / Trag un somn, / trag un gând… / În podul cu fân: / aud cum timpul, / păgân, / rumegă ogrinjii treceri…” (Linişte, din vol. Poeme cărunte).

         Întoarcerea nu este însă decât o himeră, fiindcă acum „Toate-s pe dos. În grajduri e frig / Umblă buimace rămăşiţe de vite. /…/ Sunt cuiburi de lacrimi pe colţii de jder, / Un fel de păduri cu butuci de hârtie, / Cu rădăcinile albe, întoarse spre cer / - Ca dâmbul cu spini înspre copilărie” (Rădăcini albe).

         Pendularea între atunci şi acum este, de fapt, prilej de a pune în evidenţă tema binecunoscută, fugit irreparabile tempus, care se regăseşte în majoritatea poeziilor: „De-un timp aluneci învelit în maluri / şi-n ceruri calme germinând zăpadă… / Dac-ar putea potcoava să revadă / pe călăreţ în schija unei lacrimi / ar îngheţa luminile pe garduri / iar albul mort ar face falduri - falduri…” (Alunecând, alunecând, din vol. Poeme cărunte) sau poezia Tu nu… : „Tu nu auzi, suflete al meu, / tu nu auzi… / Animale bolnave / vorbesc prin tulpini despre noi / cu trecerea anilor, / tu nu auzi, suflete, / tu nu… / Tu nu auzi cum gâlgâie cerneala între copac şi ferăstrău. / Între moara de vânt / şi coşul pieptului meu, / nodul planetei / Tu n-auzi?” din vol. Poeme cărunte).

         Remarcabilă este la Lazăr Avram arta de a fi simplu, de a însuma poeziei conştiinţa vieţii. Totul se consumă discret, într-o risipă de ingeniozitate, de candoare, ca în poemul Vor trece toate…: „Vor trece toate toate dinspre noi în stele / Că prea ne bate lacrima în grind / Şi oasele orbitelor aprind / Tăcerile zdrobite-ntre măsele, / Vor trece toate cum o lună spartă / Ne scarmănă eclipsele în palmă: Hotarul lor de sânge şi de spaimă / Îmi spânzură trecutu-n beregată. / Vor trece toate, albe şi rebel / Şi cal ucis va trece cu glas ud - / Cu roua-ncărunţită-n Năsăud / Şi ochii ne-mpliniţi ai mândrei mele. / Vor trece toate, Doamnă, în înfrângeri / Sub ceru-mpurpurat de nostalgii / Şi-n lacrima de seară vor scrâşni / Tăcerile din carele cu îngeri..” (din vol. Rădăcini albe).

         Există în poezia lui Lazăr Avram şi un fecund proces de sincronizare a prezentului cu conştiinţa istoriei naţionale. Poetul înfăţişează liric acest fenomen, ca temă şi conştiinţă a poeziei, în poemul Triunghi: „Durerea vieţii noastre e lacrimă moldavă / - un cerculeţ sub talpa strivirilor oprit. / Cărăm în sânge Nistrul uitat în zarea slavă / Şi ne plătim cu suflet zidirea într-un mit / Din care, ne-nţelese, cădelniţele scurg / Tăcută liturghie şi neîntrupatul şuier / Cu care, biet românul, se-nhamă în amurg / Să ducă nemurirea pe tânguit de fluier. / Dar, vai, se stinge ziua pe faţa aspră-a mării / Şi forţe nevăzute ca vectori cad  în vid… / Cămaşa răstignirii pe crucea înnoptării / O prohodeşte Tisa în tremuri de fluid. / Trăindu-ne, urmaşii ne biciuie cu vergi: / Războiul hiperbolic cu soarta se tot duce. / Ne strângem către soliile de crengi / - triunghi în poligonul istoriei, caduce…” (din vol. Poeme cărunte).

         Lazăr Avram şi-a asumat prin cuvânt, după ce a implorat divinitatea să i le dea: „-Dă, Doamne, ploaie să răsară cuvinte!” (Rădăcini albe), să rostească adevăruri perene şi să rememoreze trăiri. Sunt poeziile închinate părinţilor, ale căror voci nu au moarte, ele se prelungesc prin noi şi se redeşteaptă în noi: „Ţi-aş cânta o doină, taică, / De când stăm în buza stânii / Şi cu turma şi cu câinii / Să mă latre dorul, maică /…/ Lasă, tată-n mine satul, / Nu-l zdrobi în gene, mamă, / Eu mi-oi face limba vamă / Să popresc în mine naltul…” (Durere din vol. Poeme cărunte).

         În planul expresiei se remarcă preferinţa pentru „alb”, înclinaţia spre termeni ce denumesc părţi ale corpului uman şi, uneori, pentru cuvinte rare.

         Albul” apare nu numai în expresii bine meşteşugite, ci şi ca titlu al unor poezii, Rădăcini albe, Drumuri albe, În prelungire albă. Semnificaţia sintagmei „rădăcini albe” ne conduce şi spre înţelegerea titlului primului volum, Poeme cărunte, în care „cărunt” apare ca început al devenirii şi existenţei „albului”. Preferinţa pentru „alb”, mărturisită chiar, „Pentru dragostea de alburi, bate ochiul stâng şi vezi / Mai umflate ca gogoaşa stelele răsăritene” (Prag de 22) este în concordanţă cu aspiraţia poetului către puritate, totdeauna în acord cu nostalgia orizontului copilăriei. Albul desemnează, de fapt, când absenţa, când suma tuturor cuvintelor. De aceea se asociază vieţii diurne, luminii, divinităţii, revelaţiei, purităţii, dar şi vidului şi morţii, motive ce se regăsesc în multe din poeziile poetului.

         Preferinţa pentru cuvintele somatice relevă un aspect al lirismului său: umanizarea expresiei şi a metaforei poetice. Spicuim câteva exemple: „Când rugii dintre raze crucificări amână, / Lumina mă străbate cu palme adumbriteŢi-s ochii mari, iubito) „Vine-n genunchi, / ca o fiară, / somnul / cu tine în gheară…” (Înserare), „Când nordul se va trage către sori / De bolovani de muguri bătucit, / Cu nostalgia gheţii-n subsuori / Vom duce-n oase albul rebegit” (Dor). Notăm că din terminologia acestui microsistem nu lipseşte aproape nici un cuvânt. În plus, majoritatea sunt folosite nu numai cu accepţiunile de bază, cât mai ales cu cele conotative, fapt ce-l situează pe Lazăr Avram printre marii mânuitori ai condeiului. Luăm astfel cunoştinţă cu expresii precum: buza clipei („Pe la răscruci de lacrime, de nori / Sărută buza clipei veşnicia”); buza mării („Toată faţa lumii este zidărie / de la buza mării pân’ la grinda stânii”); buza stânii („Ţi-aş cânta o doină taică, / De când stam în buza stânii / Şi cu turma şi cu câinii”); grana de rouă („Pe geana mea de rouă prelinsă în cuvânt”); geana lunii („Eu cred că-n seara asta mi-e sângele prea ’nalt, / Că geana lunii-ţi prinde pe cristalin lumină”); genunchii satului („Cu sudoare tâmplele-ţi descriu: / peisajul unui colţ de eră, / vis pe verticală, ciob de sferă / sub genunchii satului pustiu…”); gura nopţii („Te strigă gura nopţii…”); gura serii („Te strigă gura serii…”); pleoapele întunericului („Încet, Noapte închide pleoapele întunericului / Ca pe uşi de spital…”); pleoape de baladă („Dormi micuţul meu cuminte / Căci în somn o să te vadă, / Două pleoape de baladă / Şi-or veni să te alinte…”); umărul muntelui („Mi-a trebuit / un an de ciobănie / pentru ca seară de seară, / pe umărul muntelui, stingher, / să depun o bucată de vară / o felie de cer”) etc., etc.

         Dintre cuvintele rare, amintim unul îndrăgit şi de Lucian Blaga, rune, care denumeşte cea mai veche scriere gramatică, de un aspect bizar, cu semne colţuroase, angulare, fără linii ovale, dar exprimă deopotrivă, în gotică, şi conceptul de „taină, mister, şoaptă”. De aici „Măiereanul” a extras tot tâlcul posibil, dar lăsându-l pe cititor să găsească el însuşi semnificaţiile poetice ascunse în cuvânt.

        

 

Versuri de Ştefan Cămăraşu, nr. 9(28), septembrie 2005
Sep 25, 2005 at 11:00 PM

Ştefan CĂMĂRAŞU

La imaginara umbră…

 

La imaginara umbră a turnurilor de fildeş

ne petrecem vremea acum,

aşteptând să se arate,

venind dintr-o altă lume,

fantomele stăpânilor lor.

Şi, fiindcă turnurile cu pricina

nu există fizic în vreun spaţiu

geografic,

fiind ele doar metafore care

                                esenţializează

înalta spiritualizare la care au avut

                                      şansa

să acceadă marii creatori,

nu zăbovim prea mult,

zâmbim îngăduitori faţă de

propria noastră naivitate,

ne scuturăm de visare şi purcedem

spre alte zări, cele ale realităţii imediate,

inflexibilă, plină de rigori şi surprize,

ale fiecărei zile de luni, de marţi

şi de aşa mai departe.

 

Dar parca n-am făcut rău zăbovind într-o închipuire,

 la umbra deasă a reveriilor;

obosiţi de prea multe frustrări

la care ne obligă cotidianul,

ne întoarcem când şi când în imaginar,

 în cealaltă dimensiune a existenţei noastre,

 a cărei imposibilitate de a o trăi

resimţim dureros şi, în singurătatea absolută a memoriei,

 încercam să captăm, pentru o clipă numai,

 acea stare de graţie, numită revelaţie.

 Suferim de boala turnurilor de fildeş,

aceste inefabile construcţii ademenindu-ne

 la umbra lor cu o forţă irezistibilă,

cu o vrajă din care numai cei cu mintea foarte limpede

reuşesc să se retragă la timp,

reintrând, plini de puteri, în concreteţea realului.

Burghezul, negustorul de valori palpabile şi profitabile,

adică preţăluitorul în bani până şi al curcubeului,

surâde superior, dacă nu chiar rânjeşte,

când aude despre tragicul sfârşit

al câte unui locatar al turnurilor de fildeş,

sfârşit pe care îl percepe drept o victorie

a pozitivismului său.

Trăim într-un secol tehnicist şi,

de mâine-poimâine,

într-altul şi mai tehnicist, supratehnicist,

cu orchestre de roboţi cu viori şi arcuşuri,

în ghearele lor metalice,

care vor interpreta Simfonia Destinului.

Provocarea oii Dolly, construită de geneticieni şi nu fătată,

ne pune pe gânduri cu privire la naturalitatea

lumii care va să vină

 şi din care, desigur, lupul,

 el, răul poveştilor, va lipsi

 fiindcă nu va mai avea loc şi rost

într-un areal ecologic ştiinţific determinat,

al cărui parametrii de evoluţie se află sub pază electronică.

Chiar dacă vreun papă de atunci

se va împotrivi şi va arunca anatema

asupra unor experimente care pun în pericol fiinţa umană,

ea,  fiinţa umană, trăitoare şi visătoare

 într-un context complex, mai mult

 artificial decât natural,

va mai clădi, oare, turnuri de fildeş, pentru a-i găzdui pe poeţii post-postmodernişti în câte o noapte, când aceştia se vor simţi rău oriunde în altă parte ?

    *

*       *

Din scorburile memoriei ies

atât de multe capete de gânduri, tăiate,

unele sunt încă vii şi plâng

fiindcă n-am îndrăznit să le rostesc vreodată.

 

    *

*       *

  

Să cântăm,

tăcerea este noul cântec,

să cântăm toate tăcerile

de la sfârşit la-nceput,

să cântăm tăcerea tăcerilor,

tăcerea nopţii,

să cântăm tăcerea în care ne-am născut,

să cântăm toate tăcerile,

să cântăm vechile şi noile tăceri,

să cântăm tăcerea de mâine

odată cu tăcerea de ieri.

  

     *

*        *

Ca de obicei,

aştept să treacă şi ziua de azi

abia începută,

în care nu se întrevede

nici o clipă de alt fel de viaţă;

seara, am să mă uit

la dâra de ceaţă de dinapoia ei,

ca de obicei.

 

După o logică simplă,

elementara logică a celor obişnuiţi

cu triumful total al banalităţii,

va fi o zi bună

dacă nimic care să mă sperie

nu se va întâmpla.

 

    *                            

*        *

 

Ieşind din sicriu

ca să fumez ultima ţigară,

uitată în costumul

cu nasturi lipsă,

iubita mea, am făcut

o ultimă reflecţie:

tu nu m-ai iubit niciodată!

 

 

Ăia puşi să mă păzească

să nu-mi răsară capul din pământ,

s-au apucat să scrie-n rapoarte

că iar a înviat cineva din mormânt.

Dragii mei, nu v-am păcălit,

nu am vrut să creez o diversiune,

chestia e că fumatul

nici la morţi nu este oprit

şi ca, post mortem, treaba mea

dacă îmi este sau nu ruşine.

 

     *

*         *

 

Din oglindă, cineva se uită la mine

Obosit şi îmbătrânit,

Mă priveşte în tăcere, melancolic şi dureros.

Aştept crispat să acuze, să se înfurie

Dar nu spune nici o vorbă,

E doar trist, nemaipomenit de trist,

Şi parcă zâmbeşte înţelegător.

Încep să cred că, totuşi, nu sunt vinovat

Că l-am adus aici,

în această oglindă,

fără să-i dăruiesc nimic,

şi îi zâmbesc la fel,

străduindu-mă  să nu izbucnesc în plâns.

 

     *

*        *

Să fii ca un râu,

cu capul pe munte,

şi cu picioarele în câmpie,

să se apropie de tine oameni de-ai locului

şi să te strângă în ochi cu blândeţe,

să înveţi copiii să înoate,

acoperindu-le trupurile cu binecuvântatele

sărutări ale verii,

să ştii de unde vii

şi încotro poţi să te duci,

să cobori unduindu-te printre pietre,

să fii aşteptat în grădinile

sărbătorilor de clorofilă,

să nu seci niciodată, să nu aduci tristeţe

pe chipurile celor de lângă tine.

     *

*        *

Fiecare zi va fi, de acum încolo,

o zi neterminată,

pe care încerci să o readuci

în alte zile,

umplând-o cu de toate,

ştiute şi neştiute,

mereu vinovat că banalitatea

este supremă,

că n-am îndrăznit măcar odată

să dau o palmă

Eu-lui al II-lea

ce mă ţine în genunchi

pentru a mărturisi o iluzie secretă.

 

     *

*        *

Scrie tu poezia aia

care trebuie,

în locul meu,

pe mine mă dor cuvintele;

am promis-o cuiva

şi nu vreau să aştepte.

Este o poezie mică,

doar atâtica,

încape într-o suspinare.

      *

*         *

Habar nu am unde a fost câmpul de luptă

şi cu cine m-am războit;

mi-am dat seama că am fost învins

după ce m-am întors din prizonierat,

iar, acum, îmi scriu memoriile

după spusele altora.

Am fost, zice-se, un luptător neînfricat

şi, deşi, repet, am fost învins

mi s-a dat dreptul să trec de unul singur

pe sub Arcul de Triumf.

 

     *

*         *

Cu începere mereu de mâine am să fiu altfel, adică tot aşa, numai ziua asta este ultimă grea;

în rest, celelalte vor fi tot ca ea.

Scriu versuri uneori din disperare,

încercând să întind pe felia de pâine

ceea ce a mai rămas din speranţă,

aproape nimic, de aceea arăt

ca un subnutrit egal în drepturi

cu umbra sa.

Câteva bucurii aş mai putea aduce

celor dragi,

dar în aceasta privinţă nu este

bine să spun totul.

 

                *

           *        *

Am rămas

am tot rămas în urmă,

până când am ajuns

într-o definitivă uitare de sine,

uitare de mine.

Doar uneori îmi reamintesc

că sunt viu

şi scriu versuri aberante

pe peretele unei tăceri,

dar nu mai am îndrăzneala

de altădată,

de a le citi la cenaclul cerşetorilor.

Mă cutremur de atâta inutilitate.

                           

     *

*        *

Încerci  să-ţi reaminteşti şi începi cu copilăria,

acea patrie definitivă,

aşezată în şaua unui băţ de lemn,

de pe care niciodată nu ai căzut

în drumul spre victoriile incontestabile

 

Aici sunt toate minunile lumii

peste care domnea odinioară mama;

lasă, acum, lacrima pentru ea

să ajungă la rădăcina unui fir de iarbă!

 

       *

*           *

Dumnezeu parcă a vândut lumea

unui alt Dumnezeu de mai departe,

lăsându-ne nouă stelele

pentru o inutilă contemplare

Dumnezeu parcă s-ar fi detaşat

într-un serviciu mai uşor,

lăsându-ni-L  nouă pe Fiul Său

pentru o altă răstignire.

 

 

Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi de Florica Bud, nr. 9(28), septembrie 2005
Sep 25, 2005 at 11:00 PM

Florica BUD

 

BĂRBATUL CARE MI-A UCIS SUFLETUL
ÎNTR-O JOI

 

- fragmente dintr-un volum în curs de apariţie -

 

         Neluându-l în seamă… fiind alegerea mea, este dispus să aştepte să mă decid pe cine să iert şi pe cine să alung… Nu vreau să-mi fac în dar bucuria unei bătălii câştigate fără sacrificii de moment. Rămân şi aştept…

 

         Şarpele, lung şi alunecos asemenea unui păcat ghiduş şi ironic, se târa alene sâsâind în căutare de victime ce i-ar putea sta inocente şi albe în calea presărată cu cadavre… spre adevărul… unic. Mirat şi el de curajul neînscris în codul său genetic, de târâtoare prea puţin plăcută Domnului, se uita când în stânga când în dreapta în căutare de votanţi şi acoliţi. Un biet spin îl privea cum se apropia de el, nepăsător, cu trupul pregătit pentru orice…

         Era o vieţuitoare din acelea antipatice, pornită să ţină lecţii de viaţă umanităţii derutate de semnele apocaliptice ce parcă vesteau sfârşitul de necontestat al lumii, cerea să fie călcată neglijent… pe coadă. Să fie un propovăduitor deghizat? Ori pur şi simplu doar o biată târâtoare dizgraţioasă, ea însăşi profund conştientă de rolul său ingrat printre oameni, plante…

         În urma sa, iarba amăgită a nu ştiu câta oară cu aceleaşi poveşti de adormit pruncii, rămâne culcată de bunăvoie, fiind de un verde crud şi uşor lucioasă, ca şi cum reptila şi-ar fi lepădat… strălucirea efemeră a solzilor metalici, asemenea unui cavalr armura sa greoaie de luptă, ce fuge pe câmpul istoric al unei bătălii pierdute pe muchie de cuţit… trădat de arbitrul suprem ce i-a acordat o lovitură liberă, pe nepusă masă, inamicului…

         Deodată se opri în faţa obstacolului ce nechemat îi apăru în drum: un ceva ce părea de netrecut. Corpul negru ca abanosul ocupa exact intrarea în poieniţă, în care, de când lumea şi pământul, îşi ducea traiul târâş-grăpiş tot neamul său veninos.

         Prea leneş, într-o zi atât de frumoasă şi însorită, ca să-şi folosească spinul venos, şi nemulţumit că va trebui să facă un ocol ce-i va risipi, neplanificat, o parte din energia zilnică, strivi duşmănos căciula unei ciupercuţe ce abia făcuse ochi în dimineaţa aceea atât de propice venirii ei pe faţa pământului…

         Doar corpul negru ca abanosul, un corp de fată rea, era dispus să strice întreaga armonie a acelui colţ de rai. Ciudată opţiune pentru un obiect, acre la rândul său va reprezenta însuşi perfecţiunea; pielea lucioasă ca smoala încinsă mai păstra prospeţimea din ultimele clipe de viaţă… având curajul să deseneze, cu stricteţe şi talent, o formă uimitoare ce nu avea corespondent sau… dacă avea… era greu de aflat în poieniţă.

         Natura a fost darnică şi dornică să depăşească şi de data aceasta în acest trup de femeie, alergătoare perdantă pe o pistă greşită; doar ochii negri, ca noaptea în acre tocmai păşise, îşi priveau cu indiferenţă ansamblul, nepăsători că lasă în urma lor o armonie ce nu mai folosea nimănui… ochi ce au dus cu ei imaginea celui care, dorind-o intens un moment, a vrut să scape, fricos că s-ar putea pierde definitiv în plasa ei întinsă aiurea, de Parnashia ca de o fiinţă destinată să fie doar un biet lucruşor de unică folosinţă.

         Totul părea neatins, nici o urmă de violenţă nu se vedea pe trupul subţire ce păstra în tiparul său, încă, canoanele lumeşti… atât de negru şi lucios, strivit pur şi simplu de greutatea pigmentului care te provoca la o întrecere câmpenească… Puterea de respingere a acestui corp ce nu-şi găsise locul sub soare crease un cordon de furnici ce se învârteau, respectându-i conturul şi neavând suficient curaj de a-l invada.

         Târziu, când corpul fetei, prea iubit ca să fie lăsat pradă naturii în concurs cu răutatea umană, dispăruse din Poieniţa Şarpelui în Mercedesul cu femei furate a senatorului Sava Sandorian, ce zbura provocându-şi caii-putere la o întrecere pe viaţă şi pe moarte, furnicile roşii se învârteau hămesite şi fără de rost pe conturul, creat cu atâta migală de domniile lor, rămas să le ţină companie pe drumuri de şarpe.

 

         Să fug de cel ce a venit nedorit de târziu? Primul impuls este să-i alung pe amândoi, vinovaţi şi aşteptaţi în aceiaşi măsură… dorind să facă legile neiubirii după bunul lor plac, eu doar existând… pentru a le respecta…

 

         În fiecare minut un român rezolvă teoretic problemele ţării, după ce în principiu a rezolvat o serie de alte griji: pe ale lui, ale vecinilor şi cu bunăvoinţă pe cele ale neamurilor sale. Oraşele ţării sunt presărate de analişti, filozofi, sociologi… fiecare analist este completat de către un filozof… Cu studii de specialitate făcute la şcoala vieţii, toţi suferă la gândul ratări. Dacă domniile lor ar fi acolo… unde trebuie, altfel ar merge lucrurile în lumea nebună, condusă de toţi neaveniţii, simple şi incalificabile corcituri politice.

         Cei care suntem în acel râvnit loc al groazei ştim şi noi ceea ce ştie tot poporul… Dacă vom intra în… ne va fi greu fiindcă suntem săraci, dacă nu vom intra… ne va fi şi mai greu, iar pe deasupra vom purta pe viaţă stigmatul ratării şansei. Deci, ne va fi oricum mai rău! Spre stupoarea lumii bune ai cărei copii, bine hrăniţi, pierd olimpiadă după olimpiadă în faţa copiilor noştri, hrăniţi cu iluzii deşarte. Căci pe noi, orile Domnului care ne-am născut cu exclamaţia întipărită pe chip, nu ne mai miră nimic, Slavă Celui de Sus!

         Avem şansele istorice să devenim o ţară în care viaţa se degradează văzând cu ochii, în condiţiile în care bunul simţ şi reforma ne dictează mersul spre mai bine. Sub acest auspiciu al ratării ca ţară am putea intra într-un circuit turistic mondial. Vine dezvoltatul, dă un ban într-o cutie a milei şi vede un leagăn al neputinţei care îşi dă în vânt, zi şi noapte, neputincioşii, huţa! Huţa!

         Ne-pu-tin-ţa, chiar dacă este de genul feminin, în mintea mea îmbracă întotdeauna chipul unii bărbat mare, voinic, sănătos ce poate fi… şi un fost manechin, dar care are un suflet de copil plângăcios ce se ţine mereu după fustele mamei, neştiind nici el de ce se smiorcăie mereu. O Rareşoaie derutată şi ea că produsul său finit nu vrea să se maturizeze asumându-şi direct bărbăteşte responsabilităţile fireşti genului.

         Şi de undeva, bine pitită, îmi vine în minte părerea despre bărbaţi a unei foste colege de facultate. Oana era plăcută de toţi băieţii din anul nostru şi din alţi ani de studii, dar reuşea, şireata, să scape pur şi simplu din toate combinaţiile serioase ori mai puţin onorabile, în care sistematic a fost atrasă. Spunea Olimpia că de câte ori un băiat încearcă să o curteze, îşi închipuie o scenă cu un câmp de bătălie, sub ploaia de gloanţe, Radu, să zicem numele unui posibil curtezan, începe să strige: Opriţi focul! Vreau linişte! Am primit prăjituri de la mama! Atunci, îşi continuă Oana ideea, o apucă o milă imensă pentru toţi cei care poartă nume bărbăteşti, figuranţi ai celor două secole, douăzeci şi…

         E greu de crezut că bărbaţii din secolele anterioare ar fi putut fi la fel de mămoşi ca şi cei din zilele noastre. Dar cine este de vină pentru acest fapt? Sunt de vină mămicile care reuşesc să facă dintr-un posibil viitor bărbat, un băieţel pieptănat cu codiţe şi fundiţe, îmbrăcat ambiguu, alintat până la saturaţie, neputând să se dezlipească de fustele ocrotitoare ale mamei decât un pas, cât să se prindă de altă poală care să-l plimbe de mână prin lume…

         Şi atunci, cum poţi să te îndrăgosteşti de asemenea exemplare? Îşi continua Paula ideea, spre indignarea noastră, a masculilor mâncători de dulciuri trimise de toate mamele sârguincioase spre căminele studenţeşti. La ce bun că respectiva doamnă se obosea să scrie pe pachet numele destinatarului? Mai simplu ar fi trebuit să scrie: către toţi consumatorii de bunătăţi ce compromit demnitatea unui bărbat adevărat! Dincolo de limitele între care ne zbatem toţi, bărbaţi şi femei, mai intervine şi această nemulţumire legată de vremurile bune, când femeile erau femei şi îşi vedeau limitele. Dar lucrul cel mai trist este că a apus vremea când bărbaţii erau bărbaţi, şi nu uriaşi cu picioare de mămăligă!

 

         Bucuria că el s-a întors… va topi fără drept de apel castelul de gheaţă în care… am încremenit. Valurile născute vor lua cu ele resturi de mândrie şi neputinţa de a urî. Rămân… şi fără ajutorul lor nu pot să mă apăr…

 

         Deşteptarea, români, vin turcii! Îmi ţipă în urechi, din toate puterile, silind şi ecoul să participe la desăvârşirea operei sale acustice, prietenul meu, dragul de Chiţi. Şi atunci, nu degeaba exclamăm noi toţi cei din cazanul cu fiertură amară în care încercăm să mai respirăm fără pile câte o moleculă de oxigen, atât cât să supravieţuim: Fereşte-ne, Doamne, de prieteni!...

         Buimac cum sunt nu recunosc locul unde mă aflu şi mai ales pe cine strâng cu atâta putere la piept. Doamne, îmi spun, deşi păcătos fiind, nu am dreptul să-i rostesc numele,

         le-am terminat pe toate de la A la Zinc. Liniştiţi-vă, tovarăşi, sunt pe punctul de a le lichida pe toate prinţesele serii al căror nume începe cu litera O. Dar până să epuizez tot alfabetul feminin…

         Plurixenia m-a făcut încă o dată fericit, trecându-mă într-o altă dimensiune, dar puteţi fi sigur că nu voi striga: Opriţi bătălia! Am primit prăjituri de la mama! Nu vă voi face de ruşine, donjuanilor, nerecunoscător ce sunteţi, puteţi să vă tricotaţi în linişte, la gura şemineului, ciorapul vostru de babe lăsate la vatră! În timpul acesta eu, Sava Sandorian, sunt silit de indiferenţa voastră să lupt şi în locul vostru cu o hoardă de amazoane… monice beligerante ce nu vor armistiţiu.

         Pietrina dă şi ea semne de viaţă, întinzându-se ca o pisică mare şi leneşă. Aşa cum mă vedeţi şi vă văd la lumina tristă a soarelui, ce silit de inconştienţa noastră ne arde din ce în ce mai tare, am parte numai de pisici, păcat capital în Codul Cavalerilor Donjuani. Poate că ele, felinele, sunt mai bine privite şi au mai multe drepturi în Cartea de Căpătâi a Cavalerilor Billclintonieni care, de pe poziţia lor de conducători ai lumii, se mulţumesc cu ce li se oferă. Prinşi în lupta pentru putere, ei nu au timp sau chef să-şi aleagă monicele. Este firesc pentru un început de secol turbulent şi…

         Mă uit urât la Chiţi care, netulburat de privirea mea, ne aduce cafeaua la pat, unde Petra doreşte în acelaşi mod şi micul dejun. Îi fac lui Chiţi semn să-i facă pe plac, dacă tot a provocat-o cu servitutea lui. Ca oricărui condamnat la moarte, îi ofer Persidei dreptul de a avea o ultimă dorinţă. Şi apoi, Puhria nu-mi cere chiar luna de pe cer ca să i-o pot oferi pe… o tavă de argint. Dacă ar şti perfida de Patricia ce drepturi şi-a câştigat… nu aş scăpa atât de uşor!

         Mă uit la ceas şi îi mai acord Petrincei o oră şi treisprezece minute. Am negociat cu Pandreea la sânge cele două minute, asemenea negociatorilor profesionişti, pe care aş fi putut să i le ofer completare până la un… sfert. Dar puteţi să mă felicitaţi, am rezistat eroic dorinţei de a fi mărinimos măcar o dată în viaţă. Călăul şi victima stau faţă în faţă, fără să ştie fiecare ce rol joacă.

         Pamela îmi zâmbeşte fericită că mă domină atât de uşor, pe mine, o biată plastilină ce şi-a pierdut culoarea şi luciul de atâta frământare. Pethris se uită languros în ochii mei şi fără să se sperie de pustiul din ei începe să-şi ţeasă povestea de iubire în care ea este păinajenul şi cu o musculiţă amărâtă de oţet. Perhina se şi vede liberă şi degrevată de poverile existenţiale, absolvită de grija compromisurilor pe care viaţa aceasta grea şi mizerabilă o sileşte să le facă…

         Draga de Rovana este deja în al nouălea cer, acolo unde doar măgarul lui Nastratin Hogea a reuşit să mai ajungă. Mai are Rachell şaizeci şi unu de minute să se bucure de aşa-zisa victorie asupra vieţii şi… hop! Reia îmi va da un brânci în supa cu boi şi găluşti gustoase şi haioase. Voi face o propunere la prima mea luare de cuvânt, căci ar fi cazul să îmi fac auzită vocea în plen, ca fiecare cetăţean să aibă dreptul să poarte un arc cu săgeţi pentru a se apăra acasă, la muncă şi pe stradă; atunci Cupidon-ul dintre sânii Raisei va intra în legalitate.

 

         Nu pot să-i fac faţă… Vi-l închipuiţi? Este asemenea unui satrap, care se întoarce zilnic lângă sufletele separate de trupuri, mirat de neiertare sau înţelegere şi… sanctificat în lupta pentru libertate…

 

         Rebeca se străduieşte să-mi intre sub piele, unde speră să mă găsească imediat la primul nivel, zâmbindu-mi languros. Abia acum observ că eforul Roxanei seamănă cu o grimasă, dar cum scurgerea timpului este în favoarea mea, î-l accept, suveran, asemenea unei ofrande vii aduse zeilor mai puţin cunoscuţi. Învăţ să trăiesc diplomatic, eu care nu mă supuneam nici unei legi impuse muritorilor dependenţi de lanţuri, între care eu nu mă regăseam.

         Muierile ochioase şi afurisite, pe orice palier s-ar afla, adoră să fie tratate ca nişte prinţese cu apelativul Doamnă. Mai puţin femeile de la ţară care se simt prost atunci când li se adresează cineva în felul acesta. Ştiu ele de ce! Doamnele şi ţigăncile nu au nici o ruşine, îmi spunea mama atunci când o cucoană din sat făcea câte o poznă amoroasă, când le vedea pe unele fumând, ghicindu-şi în cărţi ori în cafeaua cea de toate zilele şi îmbrăcate în haine sclipitoare…

         Rosalinda îşi ia micul dejun adus de Chiţi la pat, aşa cum ea şi l-a dorit, un Chiţi zâmbitor şi enigmatic ce-mi face cu ochiul. Asta înseamnă că domnia sa a pus dramatic punct idilei noastre de o seară cu Rotheria, femeia îmbrăcată în albul sugestiv al zăpezii, şi pentru el urmează doar o prozaică operaţie de curăţenie generală, el fiind obsedat general la acest capitol… ca şef absolut şi de necontestat al casei şi al vieţii mele de vacanţă.

         Mă sustrag atenţiei majordomului meu, care acum se concentrează unilateral asupra evadării iminente, din lumea mea absconsă, a Rinethei şi mă uit atent la mâinile Ramonei, încercând să aflu ceva despre viitorul ei, deşi pentru ea nu mai contează intersecţiile fericite sau nefericite din palma stângă, destinul fiindu-i deja hotărât. Ciudat, de ce atenţia mea a fost atrasă tocmai la mâinile Raitteriei? O monică ce nu poate fi considerată în nici un caz chintesenţa fenomenului monicesc.

         Noi haitienii, adică indivizii aparţinători cu drept de vot şi veto unei haite, încă nu am pătruns în intimitatea gândirii, în păienjenişul simţirii şi nici în mlaştina trăirii muierilor ochioase şi afurisite, deşi nici noi… Iar Rodha îşi bea cu o poftă indecentă ceaiul veşniciei. Sabrina mai are treizeci şi trei de minute pe care şi le petrece zâmbindu-mi îmbietor.

         Nu simte, infama de Rhoira, că pregătesc un festin doar pentru ea, este târziu şi eu voi ieşi din joc înainte de a fi trecut în testamentul ei sentimental. Silvia era cândva, pe vremea juneţei mele, un nume cântat la baluri; purtătoarea lui fiind insensibilă la suferinţa duetului pot-cântăreţ… câtă tristeţe şi zbucium pentru un nume intrat şi el în penumbră! Sandra, cu sprâncenele smulse şi trasate apoi cu un creion negru strident, dă din aripioare ca să fie văzută şi deservită iarăşi de către Chiţi. Da, trec firesc prin criza bărbatului grizonat… fără să fac vreo pasiune pentru vreo monică!

         Cum poate să arate o muiere ochioasă şi afurisită cu numele de Solitharia, la ora zece şi un sfert, în plin regat al nopţii? Noaptea debutase binişor după ce am cedat, de data aceasta două minute de la mine… Mai sunt doar douăzeci şi două de minute şi aş putea să îmi găsesc, fără regrete, sfârşitul, alături de exemplarul superb, negresa Serametta, pescuită de mine la Paris, unde tocmai sosise din Cuba, ca ofrandă vie adusă păgânismului capitalist…

         Starena este o fată neagră şi lucioasă ca noaptea, care îmi zâmbeşte cu dinţii ei superbi, carnasieri, dispusă să mă sfâşie în bucăţi ce niciodată nu vor mai forma un întreg fără să-mi dea dureri de cap. îmi fac un plan de sacrificiu pentru ziua de astăzi; să sar peste şedinţa obligatorie de la doisprezece şi să evadez cu Sorana, amânându-i execuţia… acum am intrat în N.A.T.O. Săraci suntem, nu vom fi altfel nici intraţi în… Uniune, unde bunicuţele barosane ne vor învăţa alfabetul…

        

<< Inceput < Precedent 191 192 193 194 195 196 197 198 199 200 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1961 - 1970 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.