top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Nucul de mare de Ştefan Jurcă, nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 09:00 PM

Ştefan JURCĂ

NUCUL DE MARE

  

          Nu ştiu nici azi ce ar fi vrut să fie urarea aceasta pe care mi-o făcea Căciuţ de câte ori mergeam in vacanţă. Dă mâna cu mine, zicea, aşa: noroc şi pită unsă, apoi râdea ca prostul trăgându-şi mâna păroasă dintre degetele mele. Bunica îmi dădea pâine albă cu untură de gâscă pe care presarăm zahăr, îi ceream pită unsă. Am îndrăgit această gustare apoi alta: pită unsă cu porodici, acum i-aş spune tartină cu untură şi roşii, care avea un gust atât de bun. Roşiile de la bunica erau mari cât merele şi se coceau târziu. Se foloseau la bulion, le fierbea o zi întreagă într-o căldăruşă de aramă. Apoi cu lichidul fierbinte umplea sticlele pregătite din vreme pe care le învelea în haine curate pentru ca  sticla să se răcească încet. Lega gura sticlelor cu băşică de porc păstrată de la Ignat. Era umflată şi atârnată de grinda târnaţului să se usuce. Când a apărut celofanul băşica de porc a fost abandonată dar celofanul nu era la fel de rezistent ca băşica de porc. Sticlele, după ce se răceau, erau aşezate pe stelajul din cămară, o etajeră din lemn de brad acoperită cu bucăţi de ziare la care mama le făcea colţişori cu un foarfece. Aşa descifram pe ziare nume de conducători iubiţi, bătrâni şi cheli, cu nasurile borcănate. Le făceam ochelari cu creionul chimic luat de la tata, dar când a văzut tata isprava m-a certat şi mi-a spus că nu-i bine ce fac. În closet am aflat o carte cu coperţi groase, cartonate, nu era ca abecedarul, iar pe ea scria un nume rusesc: Nădejdia Krupskaia, bunicul îi zicea „Cuscra din budă". Revista cea mai frumoasă era Luminiţa, cu poze şi desene, cu meşterul „Tot mă întreb şi Tot mă mir”. Tot mă întreb, era slab şi gheboşat, cîrn de spate. Am găsit apoi revista PIF, dar în franceză nu înţelegeam toate cuvintele.

          Când ieşeau din ou şi apărea cloşca cu ei prin curte, cu pufuşorul auriu şi picioruşele roşii, piuind în urma mamei lor, puii de găină parcă erau desenaţi. Bobocii de gâscă erau gălăgioşi, cu botul lat, căutau prin noroiul drumului ori prin iarba dintre pruni. Gâsca sâsâia dând să mă prindă cu ciocul ei ameninţător. Şi când am crescut mare gâsca era o spaimă pentru mine, mă apuca de haine şi trăgea de ele în vreme ce-şi înălţa aripile gata de luptă. Urcam în prunii de pe izlaz şi căutam „hurlupi”, fructe crude şi amărui, un fel de prune fără sâmbure aflate în faza de creştere.

       Doi boboci micuţi de raţă/ Au plecat de dimineaţă/ Lipa, lipa pe cărare/ Hai să facem o plimbare/ După-o tufă de răchită/ O pisică stă pitită/ Unde aţi plecat voinici?/ Ei răspund: pe-aici, pe-aici!” Aceasta e prima poezie pe care am învăţat-o pe de rost de la mama. O recitam cu glas încet, ori de câte ori mă gândeam  la casa bunicilor. Hai noroc şi pită unsă, aşteptam să se încălzească vremea să pot pleca la bunici, să mă joc cu câinele Leu. Bunica avea trei pisici, cea mare era gri cu alb, semăna cu un tigru, îi ziceam Niurca. Era pisica cea mai bătrână a casei. Pleca vara pe câmp şi nu se întorcea decât toamna, târziu, când bruma o izgonea din culcuşurile de pe dealuri. 

           Coboram pe Izlaz până la Valea Iazului, traversam valea cu apă maronie şi plină de mormoloci, apoi urcam dealul până la Dumbrava, păduricea care despărţea satul de Donceni. Din capătul pădurii îmi plăcea să privesc satul. Vara nu se vedea mare lucru: nucii înverziţi, câteva acoperişuri din ţiglă roşie şi turla bisericii. Aşa de bine era ascuns satul nostru aflat pe un vârf de deal, învăluit în verdeaţă. Pe ţiglă scria „Fabrica de cărămizi Jimbolia”, avea desenat un berbec în relief. Nu aflai asta numai dacă urcai în podul casei şi priveai către acoperiş. La casa babei Verghiloaie creştea un nuc de mare, înalt, cu frunzişul rotat. Făcea nişte ghirlande albe cu miezul ca o lumânare minusculă, galbenă, apoi nişte mingi învelite într-o coajă păroasă şi cu ţepi.

               În sat erau trei castani sălbatici, la noi le spune nuci de mare, nu m-am gândit niciodată de ce le spune aşa, se înmulţesc greu nucii de mare că sunt arbuşti sensibili. Uliţa mare are pe o parte şi pe cealaltă pruni şi nuci, în luna aprilie parcă explodau şi luminau cu florile lor albe cât era noaptea de lungă. Rodeau prune oarzâne, bistriţene, câcăleţe şi ringlote. Cel mai bătrân şi mai imens nuc de mare era cel de lângă casa babei Verghiloaie, avea frunzele ca floarea de lotus, mai înguste la bază şi rotate la vârf. La umbra nucului se adunau femeile să meliţe cânepa. Cu un satâr din lemn, prins între două scânduri de fag, aşezate în cant se bătea snopul de cânepă. Zburau puzderiile ca aşchiile de albe; noi, copiii din puzderii ne făceam ţigări. Cânepa meliţată era trasă prin pieptenele de fier până devenea un fuior pregătit pentru tors. De pe caierul furcii cânepa se punea la tors. Firele erau adunate apoi în gheme. Pentru ţesutul cânepii se instala un război de ţesut. Din gheme, firul era trecut pe ţevi cu sucala şi acestea  puneau în suveica războiului. Se ţesea trama, o pânză gălbuie şi tare care se aduna în valuri. Primăvara valurile erau albite, după ce se pârlăiau,  apoi erau întinse pe iarbă, la uscat. Trebuia să am grijă ca pâlcul de gâşte să nu se urce peste valurile noastre întinse la soare. Când începeau ploile calde de primăvară mergeam în Dumbrava să culegem „bureţi”, aşa le zice la noi în sat. Ciupercile cresc pe izlaz cele sălbatice cu coadă subţire şi maronie. Culegeam cuci de primăvară, aveau o pălărie mare cât o palmă de copil şi o coadă alb-trandafirie. Aşa cunoşteam ciupercile bune de cele „bolunde” care erau otrăvitoare. Acestea aveau coada subţire, iar dacă le frângeam apărea o dungă vineţie în „carnea” lor. Pe o tigaie unsă erau aşezate bucăţile de bureţi curăţate de pieliţă, le lăsam sub capac  până ce dădeau un suc gustos în care ungeam feliile de pâine.

               Mai era un nuc de mare la casa lui Iovan Şumariu, iar altul şi mai tânăr la unchiul Ion, lângă casa parohială. La noi la uliţă, lângă cele două case erau doi nuci, unul dintre ei mai există şi azi.

               În luna august nucile erau bune de mâncat deşi nu erau coapte încă. Cu un cuţitaş le crăpam în două ori în patru, scoteam sâmburii înveliţi într-o pieliţă galbenă pe care o curăţam, iar sâmburele rămânea alb ca zăpada. Mâinile ni se pătau de coaja verde a nucilor, numai tinctura de iod mai lăsa pete maronii la fel.

               În 14 septembrie, de ziua crucii, nu aveam voie să mâncăm nuci pentru că nuca are pe ea semnul crucii şi dacă spargi crucea e păcat. A  doua zi, pe 15 septembrie începea şcoala şi nu ştiam cum să-mi curăţ mâinile pătate. Le frecam cu sare, cu tărâţe de grâu opărite dar petele  nu dispăreau de tot, rămâneau pe mâini ca o amintire, ca un tatuaj.

               Construiam telefon fără fir, două cutii de la crema de ghete legate cu sfoară era aparatul. Apoi am învăţat să fac radio cu galene. Într-o cutiuţă dreptunghiulară din placaj montam o diodă, un potenţiometru, nişte condensatori iar galenele aşezate pe urechi captau posturi de radio. Antena o aşezam într-un măr de unde întindeam firul până în podul căsii, de acolo, în cameră. Bunicului nu-i venea să creadă că eu am făcut aparatul. E drept că aveam un manual care avea o schemă. Zicea aşa: aici Bucureşti, dăm ora exactă! Cum, adică, aici e Bucureşti, când e la noi la Sălă. Oare ei nu ştiu că noi nu stăm în Bucureşti?

 

                                             *     *

                                                *       
       
„Mă duc un pic în uliţă, pe laviţa lui Iovan Şumariu”, întotdeauna înainte de a sosi animalele de la păşune, Moş Petrion mergea în uliţa mare să vadă ce-i nou…”auzi tu bătrâno?…merg în uliţă…” mai repetă ca pentru el Moş Petrion, că bunica nu-l ia în seamă. Fie că sfarmă porumb, fie că taie dovleci pentru fiert la porci. Moş Petrion trage o duşcă din sticluţa dreptunghiulară de pe etajera din camera mare. Când îl doare burta, ia ardei iute şi-l vâră în sticluţa cu vinars. Uscătura pluteşte deasupra, însă are efect , trec durerile. Aşa spune Moş Petrion ori poate că vinarsul e prea slab şi iuţeala ardeiului îl aspreşte puţin să nu miroase băutura a „trinci”. Trinciul este restul după ce s-a fiert ţuica. Mai întâi se iau „picurile”, arămie îi spune prin alte părţi, e spirt curat, nu se poate bea, e bun doar de făcut masaj contra reumatismului.

               Cum iese din tindă, pe târnaţ are coşul cu porumb aşezat lângă scara care urcă în pod, mai încolo e bidonul pentru petrol. Are nevoie de petrol pentru lampă, dar şi pentru a aprinde dimineaţa focul, să nu scoată fum lemnele, că şi aşchiţele se umezesc peste noapte , oricât le-ai ţine în bucătăria de vară. Merge pe uliţă în sus către drumul principal la care sătenii îi spun uliţa mare. La Spiridon curtea e pustie de parcă n-ar locui nimeni acolo. De 20 de ani, numai la Silviuţu, la cuscru, e un pic de mişcare, Vecherdi roboteşte în atelierul de tâmplărie. Îşi fixează  mai bine clopul pe cap, îşi potriveşte ochelarii pe nas, ocoleşte balta de noroi. Nici la Vergheloaie nu mai e nici o mişcare. Parcă e mort tot satul, ori poate i se pare că a adormit  lumea. Peste un ceas ar fi trebuit să vină Simu cu căruţa şi cu bidoanele din aluminiu să-l transporte la Deniş. Avea un cal ce nu vedea bine, un cal aproape orb, Coari îi zicea baciu Simu, îi lăsa coama dintre urechi să-i vină peste ochi, să nu se vadă că suferă cu vederea.

               Ei, dar cum trece vremea, dar nici să stai numai în curtea casei nu-i mare brânză că nu mai are decât un pic de gospodărie, şase găini şi un purcelaş ce-l ţine pentru Ignat. Nici la birtul lui Becu nu mai e nimic, pe peretele casei a rămas doar o sticlă scoasă în relief şi lângă ea un pahar, făcute din pământ şi zugrăvite alb- albăstrui. Cooperativa s-a mutat  mai spre casa parohială pe partea opusă a uliţei, dar azi nimeni nu stă  la crâşmă ca înainte vreme. Tinerii pleacă la Deniş prin baruri, vin doar să cumpere pâine, zahăr şi sare, ori chibrituri. Toate celelalte lucruri trebuitoare le aprovizionează de la oraş. La colectiv nu merg decât muierile ca nu-i cine şi apoi şi plata-i tot degeaba. Seara mai apucă să-şi ducă un sac de porumb de la colectiv, dar numai de pe pământul care a fost al lui. El nu merge cu carul cum fac alţii. De ce nu merg ei să fure de pe pământul care a fost al lor, ori ei n-au avut? Aici e buba. Nici n-au avut pământ şi acum fură de pe pământul altora. Sigur că le convine la colectiv, ziua la serviciu iar noaptea la furat. Se vorbeşte că sosesc meseriaşii să le introducă lumină electrică în sat. Vin nişte moldoveni care lucrează cu sârmele să le electrifice satul.

               Mai întâi au apărut tractoarele trăgând după ele stâlpii de beton, apoi i-au transportat trailerele. P e fiecare uliţă au adus stâlpi, apoi un cablu gros ce era înfăşurat pe un mosor din lemn, au săpat gropi şi au fixat stâlpii cu ciment la 50 de metri unul de altul. Erau mai înalţi stâlpii decât casele lor. La Deniş au cinematograf şi televizoare. A văzut nişte oameni înveliţi în haine de fier cu o mască pe faţă, iar în spate aveau o raniţă din care pornea un furtun gros ce venea spre gură. S-a tot mirat, dar i-a fost jenă să întrebe cum se hrănesc ei sub apă. Ce fel de oamenii sunt scafandrii? Adică ei au locul lor sub apă ca peştii şi balenele, dar cum se hrănesc ei? Şi fecioru-său are televizor, peste ecran a aşezat o folie de celofan albastră să pară colorat. Şi-au pus antenă înaltă să prindă şi Ungaria. Eu am fost în Ungaria când eram tânăr şi am văzut multe lucruri. Am lucrat la Makó şi am umblat noaptea cu căruţa grofului. Unde era o casă pustie fără  uşi şi ferestre, nu trebuia să mă mai opresc şi nici să mă uit în stânga ori în dreapta, să nu calc în „urmă rea” că după război s-au întâmplat multe lucruri din astea, necurate.

               Scafandrii erau scufundaţi şi se vedeau înotând în ocean. L-am întrebat pe Pali cel ce-a fost maistru militar la Lipova, l-am întrebat cu ce se hrănesc scafandrii şi el mi-a spus că se hrănesc cu petrol. Crede că eu sunt stricat de cap ca tac-su care a mâncat ciuperci bolunde. Cum să se hrănească cu petrol? O să-l întreb pe nepotul meu că e student la ingineri. El mi-a explicat cum e cu cosmonauţii, cum ajung ei pe lună şi cum ies ei din cartuşul acela ce-i zice modul. Aselenizează mi-a zis, că eu am fost pe front, am trecut Dunărea pe la Giurgiu. Trebuia să am grijă  de caii regimentului să nu se sperie de apă.  I-am ţinut de căpăstru iar pe ochi le-am pus apărătoare de vedere. Stăteam nemişcat şi-mi părea că-mi vine  mie speriatul şi nu cailor de legănătura şlepului, mi se părea că acum, acum se răstoarnă vasul cu noi şi ne scufundăm  tot regimentul. Eu am crezut că scafandrii sunt nişte fiinţe care vieţuiesc sub apă, un fel de oameni amfibie, că nu se vedeau bine pe ecranul televizorului, îi vedeam ca prin ceaţă, poate că nici ochelarii mei nu sunt potriviţi. Aveau o mască pe faţă aşa cum am  văzut la cosmonauţi. De asta Am întrebat eu cu ce se hrănesc că şi animalele au tot felul de mâncăruri.  

               Pe laviţa lui Iovan Şumariu nu e nimeni, doar câteva curci care fac zgomot de-ţi obosesc urechile şi se spurcă pe locul pe care stau oamenii …hîîîş… mânca-v-ar cuţitul… face Moş Petrion. Şterge praful şi se aşază în locul orătăniilor. Acolo e locul unde vin sătenii mai spre seară să afle noutăţi. Oare ce vor ăştia cu curentul lor?

               La biserică nu se înghesuie numai bătrânii, crîsnicul, cantorul şi părintele. Mai tot goală e biserica duminică de duminică. Oamenii se întorc de la lucru, iar duminica dimineaţa s-ar odihni. Se satură de umblat vreme de o săptămână şi ar sta şi ei în casă în zi de sărbătoare. Fac naveta cu bicicleta, iarna merg cu autobuzul, cei mai mulţi şi-au cumpărat loc de casă în Deniş îşi construiesc pentru copii case noi, la oraş. Dacă nu merg la liceu, copiii se duc la profesională, la Arad. Să înveţe o meserie că agricultura nu-i trebuie nimănui, s-o ia săcu, cum zicea baba Verghiloaia. Năpustul s-o mănânce de agricultură că-i numai oboseală şi rupere de oase în tot lucrul lor. Muncă în zadar, degeaba se laudă pe la radio şi în ziare că e aşa şi pe dincolo, că nu-i chiar aşa cum zic ei.

               Satul s-a născut prin adăugire, a fost unul Sălăgeanu, avea grădini cam pe unde-i acum casa popască, oamenii erau răspândiţi pe dealuri, fiecare pe unde avea pământ: Băbuţeasca, Turcu, Hozoleştiuri, Dealurile popii. Chiar vecinul Mărcuţu povestea că de câte ori au arat pe deal au dat de oale şi de resturi de oase. Acolo a fost un cimitir, iar în apropiere o biserică. La acea biserică  veneau din Prăjeşti, Donceni şi de la noi din Sălă. Dacă vrei să studiezi trecutul nostru vei observa că satul e aşezat pe-un vârf de deal, însă locul e drept ca masa. Simetric de pe uliţa mare se ramifică şase uliţi mai mici. Biserica din sat s-a construit în anul 1912 cu hramul Adormirea Maicii Domnului, acum ţine de protopopiatul Ienopolei şi Hălmagiului.

               Eu am fost încărcător de vagoane în gara din Deniş, vecinul Teofan a lucrat la întreţinere, la calea ferată, că era o linie ferată îngustă unde e acum drumul în Strâmtură. Pe linie se transporta piatra de andezit de la carieră, alţii lucrau la gaterul din Prăjeşti. La Moneasa era un cuptor care topea minereul de fier, au fost aduşi slovaci care au întemeiat satul Topliţa. La noi în sat a fost şi Giula Maniu, ne-a spus că se bucură de câte ori vede că pe poarta casei iese o vacă cu lapte, e semn că acolo copii nu vor suferi de foame. Pe atunci nu era grâu ca acum, aveam pâine albă numai de sărbători.

              Odată ne-au anunţat că la Deniş va veni Mătrăşcanu. Noi aveam în sat pe unul Pătru Ţiganu. Ne-am adunat în piaţă, unde-i acum casa de cultură şi ne-au spus să strigăm: Mătrăşcanu… dar noi am strigat: Pătru Ţiganu că tot nu înţeleg ei ce spunem. Noi ştiam că Mătrăşcanu era ministru. Oamenii erau mai buni la suflet, nu aveau în ei atâta răutate, ne înţelegeam bine şi cu ungurii, la noi erau puţini şi erau meseriaşi buni: fierari, morari, mecanici la gater, cioplitori în piatră.

               Dar lumea se schimbă, aşa cum şi anotimpurile anului se schimbă fără ca oamenii să le poată stăpâni. Se schimbă cum vrea alduitul Dumnezeu şi nu cum vor mai marii peste oameni. Nici ei nu sunt de capul lor, îi trimite bunul Dumnezeu, pe unii mai buni, pe alţii mai răi, cum e voia lui că nu putem noi să i-o schimbăm.

Fragment din romanul în lucru Pagina de gardă

O nouă ediţie a Jurnalului fericirii (I) de Gheorghe Glodeanu, nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 08:00 PM

Gheorghe GLODEANU
 

O NOUĂ EDIŢIE DIN JURNALUL FERICIRII (I)

 

         A apărut, în condiţii grafice de excepţie, o nouă ediţie din Jurnalul fericirii, una din operele majore care au văzut lumina tiparului după 1990. Este prima carte publicată de Editura Mănăstirii Rohia, o editură nouă, dar cu ambiţii deosebite, ce îşi propune să tipărească integrala creaţiei lui N. Steinhardt. Lucrarea este prefaţată de poetul şi reputatul editor Virgil Bulat, cel care a îngrijit, de-a lungul timpului, tipărirea scrierilor maestrului său spiritual de odinioară. Comparând prima ediţie a Jurnalului fericirii, îngrijită în 1991, la Editura Dacia, de către Virgil Ciomoş, cu recenta versiune, putem observa cât de mult a evoluat, sub aspect grafic, industria cărţii în România într-un deceniu şi jumătate. Dincolo de condiţiile grafice demne de o capodoperă, noua ediţie aduce în plus o serie de eseuri ce facilitează mai buna cunoaştere a omului N. Steinhardt şi a operei sale. Cartea se deschide cu o prefaţă semnată de episcopul Justinian Chira, în care Prea Sfinţia Sa rememorează înmormântarea monahului Nicolae, ce a avut loc în ziua de 2 aprilie 1989 la Rohia. În esenţă, este vorba de reproducerea cuvântării rostite de P.S. Justinian la trecerea în veşnicie a părintelui Nicolae. În Argument, P.S. Justin Hodea Sigheteanul evocă apropierea treptată a lui N. Steinhardt de Mănăstirea Rohia şi reconstituie activitatea de excepţie desfăşurată de marele om de cultură. Sunt dezvăluite apoi coordonatele proiectului Opera integrală N. Steinhardt, proiect ce se deschide cu Jurnalul fericirii, capodopera scriitorului, lucrare considerată a fi „mărturisirea de credinţă a Părintelui Nicolae”. Informaţii interesante primim apoi din postfaţa lui Virgil Bulat şi din reperele bio-bibliografice ale acestuia. Un câştig este şi reproducerea Autobiografiei redactate de către monahul de la Rohia în 1987. Arhimandritul Mina Dobzeu, cel care l-a botezat pe N. Steinhardt în închisoare, semnează eseul intitulat Ce reprezintă botezul lui Nicolae Steinhardt? Situate în prelungirea textelor, se dovedesc utile şi fotografiile reprezentând aspecte din existenţa marelui om de cultură la Rohia, documentele şi confesiunile având darul de a întregi imaginea monahului Delarohia. Recentei ediţii i se poate însă reproşa capitolul intitulat Opinii despre N. Steinhardt şi despre Jurnalul fericirii, cele trei pagini total neîncăpătoare găsindu-se în vădită disonanţă cu strălucirea unei capodopere despre care s-au pronunţat cei mai prestigioşi critici români contemporani. Afirmaţia rămâne valabilă, chiar dacă fragmentele critice – extrem de zgârcite – sunt întregite de opiniile competente exprimate de către Virgil Bulat în postfaţa lucrării. Şi cum Editura Mănăstirii Rohia pregăteşte tipărirea integralei operei lui N. Steinhardt, ar fi important să se tipărească, pentru prima oară, şi cea de a doua versiune a Jurnalului fericirii, al cărui manuscris se află - se pare - în posesia lui Virgil Ciomoş. Din păcate, contribuţia acestuia la tipărirea operei lui N. Steinhardt este ignorată de către realizatorii recentei ediţii.

         Prima versiune a Jurnalului fericirii a fost încheiată la începutul anilor ’70, dar  împrejurări tragice au făcut însă ca lucrarea să fie confiscată, pentru ca ulterior ea să fie restituită la insistenţele Uniunii Scriitorilor, după ce autorităţile s-au convins că nu este vorba de un text care să pună în pericol „securitatea statului”. În loc să se dea bătut, N.Steinhardt a redactat o nouă versiune a jurnalului, o versiune „mai amplă şi mai amănunţită”. Textul apărut la Editura Dacia în 1991 reproduce prima variantă din Jurnalul fericirii, versiune reluată apoi şi în ediţiile ulterioare. Lucrarea se dovedeşte extrem de importantă deoarece ea este considerată un veritabil Testament literar chiar de către autor. Din păcate, cea de a II-a versiune a cărţii nu a fost încă publicată, deşi punerea ei în circulaţie ar constitui un veritabil eveniment editorial.

         Jurnalul fericirii este, sub numeroase aspecte, o carte paradoxală. Înainte de toate deoarece ea nu respectă poetica tradiţională a jurnalului. Ca urmare, nu avem de a face cu consemnarea cronologică şi imediată a unor evenimente decisive trăite de către autor. Dimpotrivă, este vorba mai degrabă de memoriile unui scriitor care, ajuns la o anumită vârstă, rememorează, în funcţie de capriciile memoriei, o experienţă existenţială decisivă. Jurnalul fericirii este un memorial al anilor de detenţie, în care se evocă oameni şi întâmplări din închisoare şi în care se sugerează şi posibilităţile de salvare. Autorul relatează la persoana întâi şi la timpul prezent o aventură de ordin spiritual, o veritabilă probă iniţiatică, rememorarea împletindu-se mereu cu paginile de comentariu moral şi teologic. De altfel, scriitorul justifică într-un scurt preambul construcţia textului, un text care este impur datorită numeroaselor adnotări consacrate evenimentelor, ceea ce-l apropie de o construcţie romanească, de un roman de factură autenticistă din perioada interbelică. Poetica acestui insolit roman-jurnal este circumscrisă în felul următor: „Creion şi hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi aşadar nesincer să încerc a susţine că «jurnalul» acesta a fost ţinut cronologic; e scris après coup, în temeiul unor amintiri proaspete şi vii. De vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că-mi este permis a-l prezenta pe sărite, aşa cum, de data aceasta în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă. Efectul, desigur, bate înspre artificial; e un risc pe care trebuie să-l accept”.

         După Lucian Blaga şi Mircea Eliade, problema depăşirii „terorii istoriei” îl preocupă şi pe N.Steinhardt. Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - spune scriitorul - există soluţia (mistică) a credinţei. Nu despre aceasta este însă vorba în primul rând în Jurnalul fericirii, deoarece soluţia credinţei reprezintă „consecinţa harului prin excelenţă selectiv”. N.Steinhardt propune trei soluţii strict lumeşti, care „au caracter practic şi se înfăţişează ca accesibile orişicui”.  Prima îi aparţine lui Soljeniţân şi este prezentată în volumul întâi din Arhipelagul Gulag. Soluţia propusă de către marele exilat constă în acceptarea deliberată, fără şovăire, a morţii de către cel care păşeşte pragul Securităţii sau a altui organ analog de anchetă. Desigur, hotărârea este dramatică, ea implică renunţarea la tot ce are omul mai preţios, dar tocmai această renunţare îl face invulnerabil în faţa torţionarilor: „Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi, atrage, aţâţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are - fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume - după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneta în care să-i poată fi achitat preţul trădării”. Condiţia ca individul să reuşească este aceea ca el să nu şovăie, ca hotărârea lui să fie definitivă, irevocabilă. În felul acesta dispare riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ.

         Cea de a doua soluţie pentru a înfrunta „teroarea istoriei” îi aparţine lui Alexandru Zinoviev şi este descoperită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase, personaj numit simbolic Zurbagiul. Esenţa fenomenului constă în totala neadaptare la sistem: „Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, când şi dacă i se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă”. Un asemenea individ aflat la marginea societăţii este imun la presiunile sistemului deoarece el nu poate fi şantajat. Nu i se poate lua nimic, după cum nici nu i se poate oferi nimic. Fiind liber şi sfidând normele, el îşi poate permite să rostească lucruri pe care alţii nu îşi pot îngădui să le şoptească.

         Cea de a treia soluţie este oferită de Winston Churchill şi de Vladimir Bukovski şi constă în asumarea unei atitudini active în faţa „terorii istoriei”: „În prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta”. Soluţia aceasta  presupune o extraordinară tărie de caracter, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel şi o deosebită sănătate spirituală. Ea este salutară şi absolută deoarece „e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti! Cu soluţia propusă de Churchill se identifică şi cea avansată de Vladimir Bukovski. Acesta povesteşte că, atunci când a fost convocat pentru prima oară la sediul K.G.B., nu a putut să doarmă toată noaptea, dar nu de teamă, ci de nerăbdarea de a striga adevărul în faţa anchetatorilor. Luând cunoştinţă de această atitudine, N.Steinhardt consideră că nu s-au pronunţat niciodată cuvinte mai extraordinare în lume.

         Cele trei soluţii sunt certe şi fără greş pentru a depăşi temeiul dictaturii care este frica. Sunt singurele ieşiri pe care scriitorul le cunoaşte „pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal”.  Ele sunt dramatice pentru că implică riscul morţii fizice sau presupun o formă de viaţă echivalentă cu moartea. Concluzia lui N.Steinhardt reprezintă o definiţie a totalitarismului: „totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cât mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea”.

         În fruntea cărţii se găseşte un citat din Evanghelia după Marcu (9, 24), pe care N.Steinhardt îl consideră una din cele mai profunde afirmaţii ale creştinismului: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Această sintagmă-cheie este comentată pe larg în interiorul jurnalului: „E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic - numai misterul nu le lipseşte! - sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun «Doamne» lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa în care ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă deoarece gândind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare”.

Viaţa culturală, nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 06:00 PM

CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE LA REDACŢIE


CĂRŢI:

• Olimpiu Nuşfelean, Câinii de vânătoare, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2004 (proză);

• Adriana Simona Lupescu, Doamne iubeşte-ţi patria!, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004 (versuri);

• Dimitrie Grama, Baştean şi alte confidenţe, Bucureşti, Editura Carpathia Press, 2005 (versuri);

• Mariana Brăescu, Imperfecţiuni provizorii, Bucureşti, Editura Carpathia Press (proză scurtă 1981-1983);

• Mariana Brăescu, Îmi amintesc şi îmi imaginez 1988, Bucureşti, Carpathia Press, 2005 (proză);

• Lucian Filip, Provinciale, Sibiu, Editura Constant, 2005 (roman);

• Mariana Brăescu, Pronto-agent particular sau marea lovitură, Bucureşti, Editura Carpathia Press, 2005 (teatru);

• Mariana Brăescu, Profesor de admitere. Comedie în trei acte, Bucureşti,  Editura Carpathia Press, 2005;

• Mariana Brăescu, După faptă şi răsplată. Comedie  aproape pentru copii, Bucureşti ,Carpathia Press, 2005;

• Gheorghe Santău, Cercetări istorice pentru folosul românilor din Ungaria, Baia Mare, Editura Iulius, 2005;

• Traian Dăscălescu, Marian Chiriac, Aurel Ciolte, Participări maramureşene în cel de-al doilea război mondial 1941-1945, Baia Mare, Editura Gutinul, 2005 (Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, Filiala Maramureş);

• Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu - Folclor din Ţara Maramureşului vol I, Editura Etnologică Baia Mare, 2005.

 

REVISTE:


Poesis, nr 3-5/2005 (Satu Mare);

Ex Ponto, nr 1/2005 (Constanţa);

Familia, nr 1-3/2005 (Oradea);

Tribuna, nr 61-65/2005 (Cluj-Napoca);

Contemporanul. Ideea europeană (Bucureşti);

Dacia Literară, nr.2/2005 (Iaşi);

Ramuri, nr.2-3,4 /2005 (Craiova);

Saeculum, nr.3/2005(Focşani);

Banatul, nr 1-2/2005 (Lugoj);

Pro Unione, nr.3-4/2005 (Baia Mare);

Echinox, nr.3/2005 (Cluj-Napoca);

Sinteze literare, nr. 46-47/2005 (Ploieşti);

Caietele Mircea Eliade, Despărţământul Oradea al Astrei, Editura Grafnet, 2004. 
        

CONFERINŢA NAŢIONALĂ A USR

 

         Aducem la cunoştinţa membrilor Uniunii Scriitorilor din România că, în data de 17 iunie 2005, ora 11, în Aula Mare a Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti va avea loc Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor din România.

         Candidaturile pentru funcţia de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor se înregistrează, începând cu data de 16 mai 2005, la Secretariatul Uniunii Scriitorilor din România, Calea Victoriei 115 (Casa Monteoru), Bucureşti, pâna la data de 15 iunie 2005, ora 15.

Idealul vieţii demne de Augustin Cozmuţa, nr. 4(23), aprilie 2005
Apr 24, 2005 at 11:00 PM

Augustin COZMUŢA

 

IDEALUL VIEŢII DEMNE

 

         Idealul transcende realul, dar nu îl reprimă, ci îl poartă cu sine. Tocmai de aceea, omul, ca fiinţă reală, este capabil să aibă idealuri, între care cel al unei vieţi demne de pământ şi în istorie este dintre cele mai semnificative. Idealurile nu sunt fantasme, ci plăsmuiri generoase menite a înălţa viaţa la stări de graţie şi a-i conferi sens major existenţei omului în societate. Respectul demnităţii umane şi implicit a persoanei nu ţine de viziuni utopice, ci de imperative morale care se fundamentează pe valori sociale reale, cultivate şi decantate de-a lungul procesului istoric care a făcut posibilă înaintarea spre civilizaţie. Solidaritatea oamenilor în jurul unor idealuri comune a determinat evoluţia societăţii spre o tablă de valori cu tendinţă de a avea valabilitate universală: „Tot mai multe valori, norme, atitudini şi stiluri de viaţă devin universale” (p. 37). Deşi pus la grea încercare şi azi, în era globalizării, idealul vieţii demne de râvnit de orice individ desprins de forţele oarbe ale barbariei şi de ameninţarea unui destin vitreg, determinat de multipli factori, între care cei politici se menţin pe prim plan. Conducătorii de popoare sunt în mare măsură responsabili de starea lumii de azi şi de situaţia valorilor sociale care îi animă pe oameni indiferent în ce parte a globului trăiesc. Iată de ce, problematica valorilor umane şi contribuţia lor la edificarea unei vieţi demne constituie un permanent motiv de reflecţie nu doar pentru oamenii de ştiinţă, ci şi pentru cei de rând, al căror respect reciproc n-are cum subzista înafara sferei valorilor sociale, între care aşa-zisele şi mult trâmbiţatele drepturi ale omului nu reprezintă decât o infimă părticică, dar însemnată oricum.  Abordând „Teme actuale de psihosociologie”, Petru Iluţ, în lucrarea Valori, atitudini şi comportamente sociale (Editura Polirom, Iaşi, 2004), îşi propune să supună dezbaterii ştiinţifice şi deopotrivă atenţiei opiniei publice aspecte esenţiale ale cunoaşterii „substanţei psihosociale” din structura indivizilor, grupurilor şi colectivităţilor umane, într-o viziune unitară şi, pe cât e cu putinţă, interdisciplinară. „Iar vocaţia psihosociologiei constă prin excelenţă în integrativitate, adunarea şi străduinţa de a articula cât mai eficient date concrete, concepte şi teorii pertinente din discipline multiple”, surmontând cu pricepere, supleţe şi eleganţă stilistică „graniţele ponosite ale disciplinelor academice” (p. 237). Coerenţa demersului e dată, deci, de preocuparea de a integra pe tot parcursul expunerii cunoştinţe din variate domenii cu referire specială la dinamica relaţiei dintre valori, atitudini şi comportament în structura personalităţii umane, văzută ca un actor social care întruneşte datele necesare (biologice, psihice, intelectuale şi etice) de a performa în câmpul complex şi adesea contradictoriu al realităţii sociale idealul vieţii demne, cel care face posibilă, nu doar la nivelul aspiraţiei, ci efectiv în practica existenţei cotidiene, toleranţa şi armonia dintre oameni, convieţuirea dintre identităţi şi entităţi atât de diferite încât rar şi în puţine trăsături seamănă una cu alta. Cu toate aceste deosebiri, nu doar exterioare sau aparente, care fac farmecul şi atractivitatea raporturilor dintre indivizi, indiferent de rasă, naţionalitate, cultură, vârstă, sex, educaţie sau confesiune religioasă, se manifestă în profunzimea fiinţei umane şi la dimensiunea istorică a evoluţiei sale o solidaritate, până la identificare şi asumare de destin unic, în jurul unei table de valori apropiate prin similaritate, chiar dacă diferit ierarhizate în funcţie de un context specific în spaţiu sau în timp: „Mentalitatea individuală şi colectivă se structurează în jurul unor valori, care reprezintă principii fundamentale despre dezirabil, despre ceea ce e bine şi demn de urmat, iar ele sunt prescrise cultural” (p. 212). Pe parcurs, din antichitate şi până în zilele noastre, prin cunoaştere mai ales, oamenii au devenit tot mai conştienţi de această realitate comună a umanităţii, deşi reprezentarea ei în mentalul colectiv al unor epoci succesive a înregistrat şi diferenţe reale de percepere şi manifestare, fără a face însă imposibile convergenţa şi comunicarea în jurul acestor principii de bază pe care cu toţii, mai mult sau mai puţin avizaţi, le numim valori şi în care recunoaştem un univers simbolico-axiologic „propriu fiinţei umane” (p. 34). Atent la „delimitări conceptuale” şi la opţiuni terminologice, dar evitând mereu capcana unor „complicaţii artificiale sau simplificări grosiere”, Petru Iluţ reuşeşte, în chip sistematic şi cu profit epistemic, să înfăţişeze vastul tablou al valorilor, atitudinilor şi comportamentelor care îl definesc pe om ca fiinţă socială, raţională şi deopotrivă sensibilă la relaţia cu „celălalt” şi, concomitent, aflată în dialog dramatic cu transcendentul. E dovadă de fineţe intelectuală să vorbeşti cu respect ştiinţific despre lucruri, fapte şi idei faţă de care, la rândul lor, oamenii, inclusiv în calitate de cititori ai acestei cărţi, sunt chemaţi şi îndemnaţi să arate consideraţie, contribuind la sporirea cunoaşterii de sine. Ca şi în alte lucrări ale sale, cum sunt: Iluzia localismului şi localizarea iluziei (2000), respectiv Sinele şi cunoaşterea lui (2001), ambele apărute la aceeaşi Editură Polirom, Petru Iluţ valorifică o vastă informaţie din surse clasice, dar cu deosebire din contribuţii şi rezultate experimentale din cele mai recente, consemnate în bibliografia naţională şi străină, pondere deţinând cea pe filieră nord-americană. Intenţia autorului de a reuni aceste titluri menţionate cu lucrarea de faţă, într-o „trilogie psihosociologică”, menită a alcătui totodată, prin ingenioasă asamblare, „un mic tratat de psihologie socială” e binevenită în cercul specialiştilor, dar - după cum el însuşi îşi exprimă convingerea - şi în rândul „publicului larg interesat de atât de fascinantele probleme pe care le ridică realitatea nemijlocită în care trăim” (Cuvânt către cititor). Acest demers e cu atât mai plauzibil cu cât autorul e adeptul stabilirii şi convenirii unei complementarităţi benefice, dar supravegheate metodologic, între cunoaşterea prin simţ comun şi cea dezvoltată la nivel ştiinţific, favorabilă înlăturării disonanţelor cognitive ale încurajării, în spirit autentic umanist, a tendinţei ca oamenii să aibă acces şi să atingă acel prag dorit al cunoaşterii de sine, fără de care nu e cu putinţă nici viaţa demnă. Totodată şi în ce priveşte dilema clasică a reductibilităţii sau nu a judecăţilor de valoarea la cele de existenţă se adoptă poziţia flexibilă de a vedea în ele extremele unui „continuum (logic şi axiologic)” şi nu doi poli opuşi, inoperanţi într-o realitate fluidă şi surprinsă în relativitatea ei, criteriile de cunoaştere, evaluare şi apreciere coexistând şi conlucrând în orice strategie de abordare comprehensivă a realului, implicit a celui psihosocial. În acest cadru general, mai buna cunoaştere a „profilului axiologic al indivizilor” este nu doar un deziderat, ci şi o necesitate imperioasă pentru racordarea lor la modelul mai amplu sociocultural, deoarece „în fiecare societate şi cultură - şi cu deosebire în societăţile moderne şi complexe - funcţionează un ethos, un nucleu axiologic fundamental (valori de bază), o mentalitate (un sistem de norme, crezuri, atitudini), clădită pe acel nucleu, şi o opinie publică (reacţii mai mult sau mai puţin consensuale la diferite evenimente, situaţii, personalităţi marcante)” (p. 14). Aşadar, cunoaşterea de sine, percepţia exactă a valorilor, norme, atitudini şi comportamente pe care le promovează societatea în care trăim, cu care, pe această vază, ne putem afla în armonie sau în conflict, fie latent, fie manifest, de la nonconformism personal până la mişcări sociale şi revolte colective radicale, menite a transforma şi reforma întregul ansamblu social. Neidentificarea, neinteriorizarea şi necultivarea consecventă a unui set de valori constitutive existenţei noastre cotidiene cu sens duc la stări de confuzie axiologică, la fenomene de indiferenţă sau derută valorică, iar în viaţa oamenilor lipsiţi de repere morale se instalează treptat „vidul axiologic, anomia şi anormalitatea” (p. 25), ceea ce presupune şi o degradare a vieţii publice, coborând-o sub limita demnităţii umane. Neraportându-se la o scară de valori, mulţi indivizi, inclusiv tineri, se dezorientează şi se declasează, intră în conflict cu legile în vigoare, care, şi ele, într-o societate care respectă drepturile omului, trebuie să fie în concordanţă cu sistemul de valori întronat în comunitatea respectivă, mai ales dacă este de natură democratică şi nu totalitară. Două capitole substanţiale: Comportamentul prosocial şi altruismul succedat de Agresivitatea şi comportamentul antisocial explică şi ilustrează o arie întinsă de manifestări psihosociale antinomice, relevante pentru raportul dintre individ şi societate. Fără a opera discriminări reducţioniste valorice, autorul dă răspunsuri nuanţate la întrebări care privesc coexistenţa în societate a unor manifestări contradictorii, convergente şi divergente, uneori concomitente: unele altruiste, altele egoiste, unele de întrajutorare, altele de agresivitate şi violenţă, semn că nu toţi indivizii şi nu în toate cazurile sunt pregătiţi şi dispuşi să discearnă binele de rău, moralul de imoral, justul de injust, frumosul de urât etc., în ultimă instanţă demnul de nedemn, conform, să zicem, principiului simplu exprimat prin „Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”. Evidenţiind rolul unor factori specifici, obiectivi şi subiectivi, în producerea diverselor manifestări, fapte şi evenimente cu caracter psihosocial, Ptru Iluţ itinerează, cu aplomb teoretic şi simţ practic, locul important al valorilor în definirea şi descrierea unor Procese şi comportamente grupale (capitolul 4) ori Fenomene şi comportamente colective (capitolul 5), insistând pe sublinierea existenţei unei cauzalităţi multiple şi circulare în explicarea axiologicului ca şi pe tratarea domeniului ca un „proces deschis”, având o istorie îndelungată, tot mai bine cunoscută, şi o perspectivă de evoluţie în parametri alternativi posibil de aproximat, chiar dacă predicţia este dificil de aplicat în genere la fenomene psihosociale. Oricum, adaptând formula „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, putem afirma că, la început de mileniu III, dacă lumea nu îşi va consolida valorile sociale e în pericol să dispară şi nici viaţa oamenilor nu va fi demnă de a fi trăită.

Salonul de Alexandru Filipaşcu, nr. 4(23), aprilie 2005
Apr 24, 2005 at 11:00 PM

Alexandru FILIPAŞCU  

 

SALONUL

 

scurtă poveste a unui „Roman” care nu a fost niciodată Roman şi nici astăzi nu este …

 

           Iată însă că în anul 1986, la editura „Dacia” Cluj-Napoca, deşi banalizată la format de cărţulie şi coperţi de tip şaradă/preţ 7,75 lei, după câţiva ani de detenţie editorială fortuită, cartea mea autobiografică Salonul a apărut totuşi, cu această apostilă, stânga jos pe fondul de doliu al coperţii: ROMAN.

           Cel care citeşte măcar aliniatul II din Introducerea la carte/rămasă neschimbată faţă de manuscris/va fi vexat imediat: „Am fost sfătuit, dacă pot, să aştern aceste confesiuni reale la persoana a treia. Dar, în Salon, sunt încă prea mic pentru o asemenea ispravă care, ce-i drept, nu angajează autorul slovelor decât foarte puţin”. Etc.etc. Spre lămurirea cititorului de astăzi, trebuie să declar că editura nu avut altă vină în această împrejurare, decât cerbicia cu care, în consens cu autorul, a ţinut ca „volens nolens” cartea să apară pe piaţă. Mafia din umbră/unde aidoma ciupercilor, mafiilor dintotdeauna le-a plăcut să crească/, se dovedea sacrosanctă şi destul de vigilenta cenzură care funcţiona non-stop sub firma virginală „Direcţia Presei” Bucureşti. „Destul de…” întrucât au „scăpat” totuşi, pe lângă introducerea cu pricina/care contrazice d’a capo, apostila Roman/, o serie de consideraţii oarecum filosofice, prilejuite de o plimbare deloc imaginară, printre diferitele feluri de pomi ai livezii noastre, din vale în deal; frapante fiind acelea privind „specialistul de ramură”/ „foarte la modă pe-atunci/sau şi mai frapantă încă analogia prezentului/socialist dacă vă place/, cu trăirea lui Diogene într-un butoi  şi unde „te scalzi în prezent până ţi se face lehamite de el

           Îmi ziceam chiar că aceste „scăpări” au fost voite, poate dintr-o perfidă distracţie a băieţilor de la Casa Scânteii şi nu cred că greşeam prea mult ele arătându-se de pildă mult mai transparent - directe decât povestea persană a cumpărării jocului de şah, sugerată de trecerea mărfarelor gâfâind la pantă, pline de datoriile de război, spre soare-răsare. Asta a fost însă eliminată.

           Ce voiam eu prin publicarea acestui elegant de buclucaş, vechi dar contemporan şi actual totodată, Salon? Pe de o parte, valorificarea  în haină literară accesibilă cititorului, a noianului de amintiri/informaţie clădită, în timp selecţionată corespunzător/, din trăirile de vacanţe şcolare, apoi studenţeşti şi după aceea încă, desfăşurate în satul năsăudean al bunicilor din partea mamei, Poiana Ilvei. Ori aceste prime surprize, nedumeriri dar şi încântări s-au perpetuat, împletindu-se cu zile şi munci / cum ar spune-o Hesidot/, peregrinări în natură ş.a., pe care Salonul le dezvăluie pas cu pas, capitol de capitol. Deoarece, cu vremea, aşa cum declară Paller şi memoria mea devenise „o rană care sângerează”. Aşa s-au conturat şi primele elemente necesare pentru a înţelege cum se cuvine „Spaţiul mioritic” blagian.

           De altă parte simţeam nevoia imperioasă deja, de a înzestra şi ardelenii mei cu noi, inedite, Amintiri din copilărie, reducând oarecum la egalitate ruşinosul de până acuma 1:0 în favoarea moldovebilor bunului, sfătosului, inegalabilului dascăl Ion Creangă din Humuleşti/lăsând pentru divizia B. deocamdată, Medelenii lui Ionel Teodoreanu. Atât numai că sfătoşenia aceluia care declara că „nu ştiu alţii cum sunt” a trebuit înlocuită cu probitatea interpretativă  a oamenilor, locurilor, obişnuită omului de ştiinţă; mult mai apropiată spiritului veacului care îşi trăia ultimele-i decenii. Aceasta şi pentru că, oricât ne-ar place, nu istoria, nici  teologia sau altele, ci biologia este ştiinţa vieţii. Constatare de căpătâi nu neapărat originală, care explică dar şi obligă enorm, semnatarul autor al Salonului.

           Intervine acuma un episod major. Pusesem punct manuscrisului în 1976, îl predasem în acelaşi an inedit. „Dacia”, acolo a zăcut după obicei trei ani pentru toaletă redacţională, cenzurare etc., ca în anul 1981 să-mi apară  cartea intitulată Expediţii la noi acasă 116 pp.,15 planşe deţinând 80 fotografii originale, color, adecvate textului. Dar deja în 1975, la cererea redacţiei, revista „Tribuna” din Cluj-Napoca, în nr.34, p.9, publicase câteva pagini din această carte viitoare, sub titlul adhoc, Excursii la noi acasă. Titlu care deşi minimaliza global conţinutul lucrării mele, însemna totuşi o cuvenită atenţionare publicistică. În treacăt fie spus şi la mintea cocoşului: una este o excursie de week-end şi cu totul altceva o expediţie în toată legea. Mă rezum să consider aici, că deşi au o tentă autobiografico-ştiinţifică, aceste „Expediţii” reprezintă prima şi până la ora actuală unica prospecţiune ecologică reală, condusă ecologic în spaţiul României, Deltă-alpinul Carpaţilor. Trecut, prezent/ călcat cu piciorul dar privit critic şi preciziuni despre viitor, deopotrivă. Evident că pe vremea aceea nu se născuse încă „turismul ecologic” şi alte numeroase asemenea verbisme ilariante ca „alimente ecologice”, „apicultură ecologică”, „agricultură ecologică” ş.a. în care înoată  astăzi zbenguindu-se fericit, presa şi mai ales TV-urile; căci numai despre gândirea sau previziunea ecologice fiecare, nu se prea vorbeşte.

           Dar în contextul de faţă, apariţia „Expediţiilor” a fost pe lângă un respiro menit redactării Salonului pentru mine a însemnat şi o încurajare, deoarece tot de mirare, cartea a apărut absolut conformă manuscrisului original de parcă „Eminenţa cenuşie” a cenzurii s-ar fi aflat în vacanţă. Meritul incontestabil de a „ţine  spatele” cenzurii revine fără îndoială Directorului de atunci al „Daciei”, scriitorul de năsăudeană aleasă obârşie, Vasile Rebreanu secondat de neobositul redactor al cărţii, scriitorul merituos Adrian Grănescu. Iată deci un amănunt de culise să-i zic aşa, pentru înţelegerea modului curajos-prudent cu care a fost încheiat manuscrisul predat editurii.

           Şi mai trebuie cunoscut un alt episod. Chiar dacă în anul 1981, pomenit mai sus, la ai săi 10 ani de apariţie, în nr.3, revista târgumureşană „Vatra” publică şi ilustrează pe două pagini, un amplu extras din Salonul. Manuscrisul îmi fusese cerut spre lectură de prietenul şi scriitorul, omul de cultură europeană, care a fost Romulus Guga, redactorul şef al revistei. Cerut şi în calitatea mea de colaborator mai vechi al „Vetrei” , care îmi publicase deja în  trei numere inserate între 1979-1980, lucrarea surpriză unicat pentru istorici, Originea şi formarea poporului român într-o viziune ecologică. Important a fost că în preambul, redacţia atrage atenţia cititorilor săi că manuscrisul lucrării se află deja depus la „Dacia” Cluj-Napoca, exprimându-şi încrederea în apariţia sa cât mai grabnică. Dar mai importantă apare în presă, recenzia comemorativă la nr.10 al „Vetrei” făcută în revista „Ramuri”, nr. 4, aprilie 1981, p. 6, în care se spune şi aceea că: Revista propune un nou prozator în persoana biologului Alexandru Filipaşcu, semnatarul prozei Salonul redactată la frontiera dintre document şi ficţiune, proză ce ilustrează istoria familiei transilvănene în marile ei transformări petrecute în ultima sută de ani.”

           Revenind la peripeţiile acestei cărţi, în 1985 editura clujeană îmi repartizează un „lector” de carte nu redactor cum avusesem, în persoana Anei Maria Boaru, cu care am discutat pe îndelete materialul, parcurgându-l în amănunt. Mi-am dat seama imediat că doamna are o alcătuire fragilă nu numai fizic ci şi psihic, respirând o nelinişte stresantă şi având o comportare oarecum aeriană. Dar nu aveam de ales. Şi a plecat sărmana fată cu manuscrisul în servietă, la cuveninul inchizitoriu al eminenţelor cenuşii de la Bucureşti. Departe de mine gândul naiv al repetării legendarului sacrificiu al Anei lui Manole Meşterul, aşa încât am fost mai mult decât bucuros când s-a reîntors mulţumită că a „salvat” cât a putut din Salonul. A venit deci cu verdictul ferm: ori aşa, cu amputările operate în text, ori nu apare deloc. Totodată Ana  Maria îmi transmite  felicitările „Direcţiei Presei” pentru neobişnuita carte, dusă acolo precum vita la măcelar. Felicitări pe care le-am primit cu seninătatea unui zâmbet, cunoscând că măcar ei, săracii, câţiva citiseră originalul scrierii. Căci cititorii de rând, ce aveau ei să ştie despre asta?

           Cu alte cuvinte s-a procedat astfel: Nici vorbă despre vreo ilustraţie de carte, desene ori fotografii, însăşi Poiana Ilvei rămânând ca un fel de ficţiune, un sat fantomă. Scoaterea  paginilor ce relatau cumpărarea jocului de şah. Având  inserată înaintea fiecărui capitol câte o poezie cu scopul de a pregăti cititorul întru înţelegerea spiritualităţii capitolului care va urma, poezia Livada Noastră a fost eliminată: antiteza bălegar, mere gustoase „ecologice” astăzi … şi prăfuirile cu tot soiul de chimicale astăzi, nu a plăcut defel. Mai importantă însă a fost eliminarea forcepsiană a tot ceea ce reprezintă puşcărie, canalul Dunăre Marea Neagră etc. Adică, aproximativ jumătate din capitolul IV, intitulat La vremea când Magii apar; parte de capitol, al  cărui subiect era chiar tatăl meu, care aşi fi preferat să fie o ficţiune românească, decât adevărul crud, trist şi ruşinos pentru firma RPR, pe care din păcate l-am trăit şi eu din plin. Deoarece tatăl meu a fost ridicat de securitate chiar din… Poiana Ilvei, într-un august fierbinte 1952, când venise la bunica şi la noi copii săi, pentru câteva săptămâni de vacanţă... Nu am înţeles însă pentru ce capitolului acestuia i s-a lăsat titlul original, deoarece la cât a apărut el în cartea tipărită, nu avea absolut nici o noimă. Dimpotrivă, ridică serioase semne de întrebare, pentru care cititorul, desigur, nu poate acuza decât… autorul. Cuprinsul cărţii lipseşte. Iar la apariţia ei, cum am arătat, primeşte o dublură a numelui de botez, cu cenzuristul Roman.

           Obişnuit cu numeroase recenzii optimist laudative?, la toate cărţile care mi-au apărut până atunci, am băgat de seamă că despre Salonul revistele sau chiar ziarele judeţene, nu au publicat nimic măcar cea mai sărăcăcioasă notiţă. În presa noastră nu a apărut nimic nici în „Vatra” care îl lansase înainte de vreme, sau în „Ramuri” care îl remarcase. Despre „Tribuna” Cluj-Napoca ce să mă aştept? Evident, ordin secret venit de sus, aplicat cu osârdia spectrului temerilor ulterioare, asemenea anticului Damocles…

           Chiar dacă m-ar judeca cineva acuma, eu am fost totuşi bucuros că aşa ciuntit cu paginaţia voit neglijentă, fără ilustraţiile cuvenite, în chip de cărţulie - avorton editorial, am văzut Salonul tipărit. La urma urmei, judecând logic, ciuntirile operate nu afectau cu nimica ansamblul de cronică modernă a satului-idee devenit astfel în acelaşi sens filozofic concretizat de Lucian Blaga, Poiana Ilvei, vatră de vrednică prezenţă a urmaşilor „grăniţerilor” regimentului II năsăudean. „Va veni ea vreme când îl voi republica aşa cum se cuvine” mi-am zis atunci, bântuit de încăpăţânarea optimismului neaoş, absolut nevindecabilă, malignă chiar.

           Mai târziu, frământând iară şi iară manuscrisul iniţial, am găsit de bine să etichetez fiecare capitol cu un motto adecvat conţinutului, alegându-le din poezia persană, poeţi, gânditori şi autori de versuri cu vreo mie de ani înainte. Pentru ca cititorul să poată constata cum peripeţiile fiinţei umane, năzuinţele omeneşti, tristul dar şi frumosul din oameni, veacurile scurse nu le pot anihila asemănarea lor frapantă. Dându-mi seama şi de existenţa unui anumit hiatus  evenimentar în text, am procedat la intercalarea înainte de ultimul capitol a încă unuia absolut necesar, precum se vede, intitulat Malul de dincolo. Astfel cartea pe care o speram într-un viitor mai favorabil, îmi apărea mai rotundă, mai închegată, mai generoasă în informaţia cu care eram dator cititorilor prezumtivi.

           Şi iată că pe negândite, apare brusc acel viitor favorabil aşteptat deja de prin 1948, dacă nu tocmai din memorabilul an 1848/1849. Considerând că nu se face să mă reped ca flămândul la presupusa darnică colivă, am prezentat din nou Salonul editurii „Dacia” numai în 1991. Manuscris complet, completat, coperte cuvenite, ilustraţie la fel. Fără să o declar făţiş, în sinea mea credeam de datoria redacţiei, poate şi o bucurie, repararea situaţiei lui 1986. Dar uite că alte măşti  aceeaşi   piesă, după câteva luni, un oarecare director pe atunci acolo, mă cheamă şi-mi  declară verde în faţă că nu-l poate da în lucru dacă nu-i aduc precomenzi pentru cel puţin 5.000 de exemplare. Ţin minte numai că înainte de a-mi retrage scrierea, l-am întrebat doar câte precomenzi a avut la volumul mare, gros de chirurgie editat de curând la „Dacia”? Am plecat gândind că nici măcar faptul că publicasem la această editură două cărţi ce s-au epuizat în librării, în câteva săptămâni numai, nu mai îmi oferea vreun atú cât de cât. Nu-mi rămânea decât să-mi trăiesc noua lehamite a prezentului, aidoma lui Diogenes în butoiul său, cu ciudă că eu însumi evocasem profetic oare?, această filosofică stare plimbându-mă în livada din Salon.

           Am aflat mai apoi că şi la Bistriţa au apărut edituri. Iarăşi mi-am zis că, în fond, judeţul Bistriţa-Năsăud ar trebui să fie primul interesat în apariţia Salonului, sub forma sa adevărată. Au urmat tatonări, căutări până, pe neaşteptate am găsit într-ajutor un om de excepţie, un adevărat român de o înaltă cultură şi simţire, inginerul silvic Alexandru Djighit. Bârlădeanul care după ce-şi luase licenţa în silvicultură la Braşov, s-a naturalizat bistriţean, cu mai mult entuziasm decât mulţi dintre aceia născuţi între fruntariile judeţului.

Prin 1995 am ajuns la  o nu ştiu care editură - tipografie care îmi oferea contra cinci milioane de lei, nu mai ştiu câte mii de exemplare de Salon, aduse mie la pragul uşii, cu care mai apoi să fac ce mă va îndruma Domnul. Iată cartea - marfă, încadrându-se ca atare în „economia de piaţă”. Dar redactorul-şef al uneia dintre noile edituri transilvănene, a căutat să mă pună în temă cu această realitate, succint şi sincer: Ca majoritatea editurilor din ţară şi editura noastră, cotată ca cea mai productivă în anul 2000, lucrează tot în regia autorului. Din cauza inflaţiei şi a lipsei interesului pentru carte, nu ne putem permite să luăm  cum ar fi normal, un împrumut, să edităm carte pe banii noştri, urmând să plătim ratele din încasări. Ar fi, în condiţiile actuale, o curată sinucidere. Din păcate, traversăm o perioadă plină de încercări, viaţa nu e uşoară, iar scriitorul a început, din pricina lipsurilor materiale să-şi piardă parcă din nobleţea şi demnitatea care ar trebui, şi ar fi mai mult decât normal, să-l caracterizeze.”

           Mai sunt se vede, bărbaţi adevăraţi, gând şi suflet cinstite. Şi m-am bucurat mândrindu-mă singur cu încă unul în viaţă, căruia merită să-i strângi mâna. Încă.

           Prin anii 2002-2003, mileniul III m-a găsit bătând la porţile editurii bistriţene „Alethea” în aceeaşi cerbicioasă năzuinţă ca Salonul să vadă lumina tiparului la Bistriţa. Pe principiul Lăpuşeanului: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”. Strădanie până la capăt de un rezultat minor, oricum departe de ceea ce îmi amăgise noua nădejde.

           Iată povestea unui Roman - Neroman, încaltea destul de …dac. Iată că dacă ştim cam la câtă vreme mama naşte prunc, nimeni nu poate spune după câtă vreme de „lăuzie” se naşte o carte, unde, cum şi la ce măsură de pungă- de autor sau sponsor. Mai cu seamă în această zisă democraţie care în lumea cărţilor a desfiinţat nu numai patriotismul local uneori foarte necesar în sprijinul multor apariţii editoriale, ci însăşi perpetuarea printre noi a mesagerului din totdeauna al culturii noastre: CARTEA.

              

 

 

         

<< Inceput < Precedent 191 192 193 194 195 196 197 198 199 200 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1961 - 1970 din 2082

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.