top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
O nouă ediţie din Jurnalul fericirii (II) de Gheorghe Glodeanu, nr. 6(25), iunie 2005
Iun 26, 2005 at 10:00 PM

Gheorghe GLODEANU

O NOUĂ EDIŢIE DIN JURNALUL FERICIRII (II)

  

            Cartea se deschide cu o consemnare datată ianuarie 1960, când N. Steinhardt este chemat să depună mărturie în procesul intentat unor prieteni. Refuzând să recunoască faptul că în prezenţa lui s-au purtat discuţii „duşmănoase” şi că s-a complotat împotriva orânduirii de stat, martorul se transformă în inculpat şi va cunoaşte o experienţă infernală prin temniţele comuniste (descendus ad inferos). Detenţia are loc între 1959 şi 1964, consecinţa fiind transformarea omului de cultură de odinioară într-un autentic „homo religiosus”. De altfel, însuşi tatăl îl sfătuieşte să nu devină martor al acuzării pentru a-şi putea salva conştiinţa: „- E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite - (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) -, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi”. Condiţia pe care şi-o asumă îl îndeamnă pe scriitorul-personaj să vadă în oameni nişte robi ai istoriei. Pe de altă parte, utilizarea persoanei întâi şi a timpului prezent în relatare duce la redarea cu maximă intensitate a suferinţelor trăite, eternizând în acelaşi timp percepţia. Lucrarea are o puternică încărcătură livrescă. Nu viaţa este modelul suprem al artei, ci literatura devine un veritabil model pentru viaţă. Situaţiile-limită trăite în realitate sunt comparate mereu cu situaţii existenţiale decisive din opere literare celebre aparţinând literaturii universale. La acestea se adaugă trimiterile la textele religioase, care au lipsit din literatura ultimilor 50 de ani. Tragedia e trăită prin cultură, condiţia victimei fiind comparată cu aceea din romanele pilduitoare din veacul trecut. În esenţă, Jurnalul fericirii e romanul unui destin. Epicul pătrunde în relatare, naratorul prezentându-şi propria sa biografie spirituală. Prezentarea faptelor este însoţită şi de comentariile lor ulterioare, trăsătură ce ţine de sfera romanului şi nu de aceea a jurnalului intim. Alteori, memorialistul anticipează evenimentele, trăsătură ce depăşeşte poetica tradiţională a consemnării cronologice a întâmplărilor. Suprarealismul, „noul roman” francez, Corneille, Kafka, Camus, Sartre, Malraux, Dostoievski reprezintă doar câteva din reperele culturale de bază ale unei creaţii de excepţie. Jurnalul fericirii nu este numai o călătorie prin memorie într-un timp infernal, ci şi o călătorie prin cultură ce se transformă într-un roman al condiţiei umane. De altfel, trimiterile la filosofia existenţialistă se dovedesc extrem de numeroase. Asemenea lui Lucian Blaga sau Mircea Eliade, N. Steinhardt descoperă funcţia soteriologică a artei. Unul dintre scriitorii preferaţi este autorul Fraţilor Karamazov, care face numeroase trimiteri la condiţia omului „din subterană”. Afirmaţia acestuia potrivit căreia „Omul nu există decât dacă există Dumnezeu şi nemurirea” se dovedeşte de o tragică actualitate în spaţiul infernal al închisorii. De altfel, N.Steinhardt defineşte omul ca o fiinţă eminamente teologică. De aici o serie de sintagme emblematice precum: „Condiţia umană e o condiţie teologală”. Chiar şi atmosfera lugubră a închisorii este reconstituită printr-o serie de referinţe culturale, cum ar fi Rocambole, Misterele Parisului, Contele de Monte-Cristo sau Mizerabilii. Autorul care a trecut prin infern îşi pune o serie de întrebări fundamentale asupra condiţiei umane: „Nu e nevoie să fi stat mult în închisoare. Ce este omul, care-i cu adevărat condiţia umană, cum stau lucrurile cu noi - şi că Hristos e acolo la doi paşi, că te vede, că te-a văzut, că te-a văzut din totdeauna - se înţelege în câteva minute. Restul de ani e timp irosit. Ca şi serviciul militar, e însă incomparabil exerciţiu de strunire”.

            Alte meditaţii esenţiale vizează problema libertăţii. Astfel, după Alfred Jarry, există oameni pentru care a fi liber e o plictiseală, e o belea. Pentru Thomas Mann, libertatea e o noţiune pedantă şi burgheză. Denis de Rougemont afirmă că libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc. Primele două definiţii pun sub semnul întrebării problema libertăţii în rândul maselor. De unde şi concluzia semnificativă a lui Alexandru Herzen că maselor nu le pasă de libertatea individuală, de libertatea cuvântului. Ele îndrăgesc autoritatea, iar prin egalitate înţeleg egalitatea opresiunii. Doar indivizii civilizaţi doresc libertatea. De altfel, autorul ajunge să fie obsedat de formula lui Sartre, după care „Suntem osândiţi la libertate”. La aceste afirmaţii se adaugă o serie de citate din textele biblice. De aici şi concluzia: „dacă nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema - cum îi place lui Hristos să ne socotească - prietenii Săi”. Comentariul eseistic dezvăluie erudiţia scriitorului, familiarizarea lui atât cu textele evanghelice cât şi cu cele literare. Meditaţiile sunt glose pe marginea întâmplărilor şi a cărţilor, a situaţiilor existenţiale trăite în universul concentraţionar. Reflecţiile lui N.Steinhardt declanşează un paradoxal proces de umanizare a absurdului prin intermediul credinţei şi al culturii, Jurnalul fericirii devenind o carte a mântuirii.

            Dacă scena iniţială a cărţii evocă momentul inculpării, începutul coborârii în infern, punctul culminant al confesiunilor îl întruchipează botezul în închisoare, taină supremă care va avea importante consecinţe spirituale. Evenimentul are loc „sub pecetea ecumenismului” în data de 15 martie 1960, când N.Steinhardt are deja 48 de ani, şi este efectuat de părintele Mina. Există o antiteză vădită între decorul lugubru, între cronotopul sinistru al închisorii şi starea de beatitudine resimţită după ce preotul călugăr săvârşeşte taina botezului cu o „căniţă roşie, cu şmalţul sărit, năclăită şi respingătoare”, umplută „cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut”. Memoria reţine amănuntele semnificative ale acestui moment crucial din biografia spirituală a lui N.Steinhardt: „La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită - părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid”.

            Efectele pe care le are Sfânta Taină sunt cu atât mai miraculoase cu cât instrumentele cu care ea s-a efectuat sunt mai precare. O altă dată memorabilă din biografia spirituală a lui N.Steinhardt este aceea în care acesta cunoaşte prima împărtăşanie. Momentul se bucură de două consemnări laconice, dar semnificative. Memorialistul reconstituie starea de spirit de care a fost cuprins în data de 14 septembrie 1964, ziua Crucii. În esenţă, este vorba de amplificarea stării de euforie pe care a resimţit-o după botez. Experienţa trăită de N.Steinhardt se dovedeşte cu atât mai semnificativă cu cât este vorba de o experienţă trăită într-o societate totalitară, desacralizată în mod forţat, ostilă credinţei.

            Titlul cărţii este paradoxal, sintagma Jurnalul fericirii aflându-se într-un vădit contrast cu universul concentraţionar zugrăvit. Paradoxul este însă doar aparent deoarece N. Steinhardt înfăţişează maniera în care a reuşit să îşi găsească salvarea de suferinţă prin intermediul credinţei. Prin urmare, cartea are în centrul preocupărilor problema  fericirii, o fericire cucerită prin taina botezului, stare de spirit asupra căreia se revine într-o serie de propoziţii semnificative. Bucuria lăuntrică provocată de Marea Taină este trăită atât de intens încât deţinutul - care avea toate motivele să se simtă disperat - se trezeşte în timpul nopţii şi se simte cuprins de un neobişnuit elan dionisiac. Uneori meditaţiile despre fericire şi suferinţă se transformă într-o serie de consideraţii bergsoniene asupra duratei. Asemenea clipe marchează dilatarea timpului, ieşirea din contingent şi pătrunderea într-un timp absolut, sustras trecerii. Starea de beatitudine nu îl împiedică însă pe deţinut să realizeze o minuţioasă descriere a acestui topos infernal care este închisoarea de la Jilava şi care se multiplică ameninţător în alte spaţii damnate cum ar fi cele de la Gherla sau Aiud, variante ale aceluiaşi arhetip malefic.

            Detenţia reprezintă depăşirea ignoranţei şi renaşterea la o altă condiţie spirituală. Doar în cronotopul închisorii N. Steinhardt află ce înseamnă cu adevărat bunătatea, buna-cuviinţă, eroismul, demnitatea, concepte ce dobândesc un nou conţinut în acest context existenţial. În plus, în această lume concentraţionară nu mai contează convingerile politice, părerile filosofice, originea socială sau credinţa religioasă, singurul lucru care rămâne important fiind doar caracterul. Tot detenţia este cea care furnizează numeroase argumente în favoarea existenţei minunilor, care par a fi aici la ele acasă. Fapt paradoxal, închisoarea nu îl abrutizează pe scriitor, ci îl metamorfozează, face să aibă o altă perspectivă asupra lumii şi să preţuiască altfel omul. N.Steinhardt trece o probă iniţiatică deosebit de dură, după care renaşte în mod simbolic, dobândind o altă dimensiune spirituală. De aici concluzia: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi”.

            În chip de concluzie la re-lectura acestei cărţi de excepţie, putem afirma că iniţiativa tipăririi operei integrale a lui N. Steinhardt nu poate decât să bucure. Editarea ei de către părinţii de astăzi ai mănăstirii Rohia reprezintă un gest firesc, având în vedere faptul că mănăstirea este moştenitoarea de drept a valorilor spirituale lăsate de marele om de cultură. Dreptul nu poate justifica însă erorile de editare. Primului volum îi putem aduce o serie de reproşuri de natură filologică, minore poate din perspectiva unui om al bisericii, dar semnificative, chiar elementare, atunci când este vorba de o ediţie cu pretenţii, aşa cum se doreşte a fi cea iniţiată de călugării de la Mănăstirea Rohia. Nu le semnalez aici deoarece nu vreau să demarez o polemică, dar sunt gata să le menţionez editorilor (în cazul în care aceştia mă vor întreba). Oricum, împlinirile cărţii sunt incomparabil mai numeroase decât omisiunile. Uimeşte însă cum asemenea lucruri esenţiale i-au scăpat lui Virgil Bulat, un om cu o bogată experienţă editorială. Ieşirea din impas s-ar putea realiza uşor, fie prin consultarea unor filologi (dar nu prin corespondenţă ci muncind pe text, mai ales că opera lui N. Steinhardt este predată şi la Universitatea din Baia Mare!), fie prin realizarea unor colective redacţionale mixte, ce să cuprindă atât teologi cât şi oameni de litere cu experienţă editorială. Având în vedere valoarea operelor ce o compun, integrala N. Steinhardt merită să se transforme într-un autentic eveniment cultural. Altfel, există riscul ca gestul atât de nobil al editorilor să se întoarcă împotriva lor.

 

 

Pământul dintre două oceane de Marian Barbu, nr. 6(25), iunie 2005
Iun 26, 2005 at 10:00 PM

Marian BARBU

 

PĂMÂNTUL DINTRE DOUĂ OCEANE

  

            Văzută din Europa, cu atât mai mult din România, America de Nord din secolul 21 îmi apare ca un spaţiu privat al mediului acvatic pe care cele două oceane, Atlantic şi Pacific, l-au ridicat în timp, drept buclă cosmică pentru odihnă şi admiraţie.

            Intrat în spaţiul acesteia, miracolul de ieri s-a transformat în mentalitate dură, iar oamenii se-ncălzesc la gândul că dolarul este intangibil faţă de toţi semenii săi financiari din lume. Căci, orice s-ar spune, Dolarul rămâne singurul vârf de lance al politicii prestate şi al muncii pe măsură. El urcă şi coboară pe toţi locuitorii, făcându-i fără biografie şi istorie. De ani buni, datorită internetului şi industriei acestuia, banul cach a fost înlocuit rapid în cele mai sofisticate afaceri ori tranzacţii. La nivelul micului comerţ, de magazin, farmacie, măcelărie, electrocasnice şi câte alte utilităţi s-a inventat cardul, fermecător de practic. Indiferent de suma imprimată, el se identifică drept nobilă podoabă a capitalismului, răspândit în mai toate ţările lumii.

             Venind de ceva timp în zona marelui oraş Chicago, obişnuit cu plimbările nesfârşite de pe străzile Bucureştiului sau ale Craiovei, am rămas deconcertat când am văzut doar case standard şi mii de maşini într-o circulaţie de furnicar. În centrul metropolei, câteva paralelipipede urcând în etaje, sfidând permanent cerul prin reazeme de oţel şi sticlă. Am contemplat o viaţă pe verticală, ştiind că oamenii au mereu sentimentul utilului într-un cadru al universului. La ei, s-a impus un modus vivendi, creat în timp, prin adaptare, asumare şi acţionare în consecinţă.

           Mai încolo, pe malul vestic al lacului Michigan, alte paralelipipede cu mai mică funcţionalitate instituţionalizată, mai mult destinate locuinţelor. Privilegiaţii trăiesc sentimentul deplin al valorii dolarului, sfidând prin indiferenţă pe ceilalţi neajunşi la o asemenea potenţă. Unele magazine sau alte servicii de tip familial sunt rezervate doar acestora.

           Se ştie că în arborele genealogic al multor americani se află o multitudine de etnii ale pământului care, odată desfoliate în bucla cosmică a celor două oceane, n-au mai părăsit lumina cerului, exploziile şi defrişările pădurilor seculare.

           Suburbiile de la Chicago sunt adevărate aglomerări desprinse din poveste, tăinuite anume pe poteci de codru, lângă lacuri odihnitoare, unde oamenii contemplă peisaje acvatice, zone mătăsoase de trestii şi stuf, raţe şi gâşte sălbatice, vidre. Mişună prin păduri înverzite ori rărite de anotimpuri veveriţe, iepuri şi căprioare - protejate prin lege. Proprietarii de herghelii în spaţii deschise se răsfaţă sub lumina blândă a soarelui. Ba încă şi iarna, când clima domoală dă bineţe vântului printre încrengăturile copacilor.

            Am văzut o grevă la Fabrica Motorola, desfăşurată după aceleaşi tertipuri europene - lozinci, pancarte, lideri sindicali nu numai lângă, ci şi la autostradă, pentru a face ca mesajele celor adunaţi să ajungă în toate părţile ţării. O grevă care s-a vrut să intre în legendă, deoarece disponibilizarea a mii de muncitori, nu cu mult timp în urmă, îi făcea pe greviştii de acum să fie mai uniţi , mai fermi în formularea revendicărilor lor. Toate, desigur, de ordin salarial sau privind îngrijorarea pierderii locului de muncă.

            Cu cât m-am îndepărtat de centru, conglomeratul etnic mi s-a părut din ce în ce mai accentuat. Am văzut zone populate de indieni, coreeni, chinezi, dar mai ales polonezi. Aceştia din urmă au curse aeriene speciale pe ruta Warşovia - Chicago. Au magazinele lor specializate într-un comerţ ca acasă, fiind căutate de mulţi europeni ca şi de unii maramureşeni. Piaţa muncii, adesea cu subterane greu de depistat, are un flux zilnic din partea mexicanilor. Munca necalificată aparţine nu numai acestora, ci tuturor care nu reuşesc să se încadreze cu acte” la vreun job. Şi cei care au venit în America prin loteria vizelor sunt obligaţi să treacă prin furcile caudine” ale nesiguranţei de mâine .

            Lumea contrastelor creată de om se regăseşte la nivelul job-urilor, al serviciilor şi utilităţilor, al maşinilor personale, al conştiinţei, al moralităţii.

            Surprinde într-un mod inteligent, admirabil, respectarea legii în spaţiul circulaţiei rutiere, al curăţeniei stradale, al disciplinei civilizate dintre vânzător şi cumpărător, mai corect spus dintre cumpărător şi casieri. Lângă oficiile electronice ale caselor de taxat, salutul de bineţe  şi mulţumire îţi creează un vizibil confort psihic, neîntâlnit decât foarte rar în Craiova oltenească. Şi nu numai!

            Cele mai puternice impresii, dacă nu definitorii pentru un turist venit într-o ţară străină le creează totuşi arhitectura construcţiilor, cu pandantul imediat al ajungerii la ele - drumul şi comerţul. Cum toate acestea sunt sub patronaj privat, interesul pentru calitate prin concurenţă devine vital, formă de nelinişte odihnitoare a existenţei. Şi, atenţie! Adesea magazinele... concurenţiale se-nşiră unul lângă altul. Am putea spune că este o diversitate în unitate.

             Ei bine, dacă acestea ar fi aspecte... materiale ale existenţei, fără a intra în detalii, care ar putea speria sau bloca pe unii confraţi români, voi prezenta doar câteva altele numite... spirituale.

              Ca scriitor român, m-am interesat de cărţi în librării, în biblioteci, în universităţi, în casele oamenilor. Este greu de generalizat! Se impune totuşi spus că instituţiile ca atare există, funcţionează. Cele mai multe cărţi se află în universităţi (în Chicago, de ordinul zecilor!), organizate pe cu totul alte criterii decât în România contemporană.

               În librării sunt cărţi, predominant americane, firesc nu?; vizitatori, foarte puţini, cumpărători şi mai puţini. Banii, tot în prim-plan.

               În schimb, unele biblioteci sunt demne de invidiat. Într-o suburbie, Village of Algonquin, dispunerea cărţii, în săli specializate, chiar pe vârste, clădire cu două nivele, întâlneşti bunăvoinţă pentru servicii, computere pentru informare, acces liber la orice raft, marcat, cu identificare zecimală, tematică. Tot acolo se află...xeroxuri, oficii de împrumutat cărţi la domiciliu. Cine sunt cititorii? Am văzut foarte mulţi copii, adolescenţi şi oameni în vârstă – albi, negri, galbeni. Armonia cititului înlătura orice gând parşiv conturat pe diversitatea raselor. Nu pot şti nici acum, neavând o discuţie prealabilă cu astfel de cititori, cum îţi selectează cărţile, ce principii şi criterii îi călăuzesc să se regăsească într-o familie de tip american. Ştiu însă că liniştea care îi înconjura, confortul de studiu, calculatoarele, dialogurile purtate cu funcţionarii specializaţi le dădeau un aer de satisfacţie, de mulţumire. După consumarea programului, afară, maşinile elegant parcate în marcaje îi conduceau spre casele lor din zonă, fie în cea veche de prin 1890, fie în spaţiile cele mai noi, de după anul 2000.

                Aş încadra în aspectele... spirituale de la domiciliu, ştiu eu?!, doar televizorul. Deoarece mi s-a  spus că printr-o antenă parabolică se prind” câteva sute de posturi, mă întreb dacă sleirea individului în munca depusă zilnic mai ţine pasul cu o posibilă relaxare în faţa unei asemenea avalanşe... de cultură! Trebuie precizat răspicat - aici, a munci înseamnă a-ţi învinge orice intenţie de tărăgănare sau chiul şi a-ţi transforma prezenţa în robot performant. S-a creat, pentru producţia de vârf asistată de calculator, aşa zisa vocaţie de a fi, de a-şi dezvolta reflexe condiţionate. De aceea şi asigurările medicale au o pondere apreciabilă în întreprinderile unde angajaţii de excepţie au nevoie de acoperiri considerabile pentru situaţiile de sănătate.

               Toate aceste realităţi s-au creat într-un interval de timp care ajunge la şase, şapte generaţii.

               Vizitând şi alte localităţi, din statele Winsconsin şi Indiana, vecine statului Ilinois, am descifrat un interes aparte pentru distribuirea raţională a preocupărilor de muncă.

               Mă gândesc că odinioară, nu cu multe veacuri în urmă, după ce călătorii curioşi au învins puterea apelor, au descoperit pământul, pe care l-au răscolit, frământat şi clădit doar cu mâinile şi cu unelte rudimentare, în amintirea celor pe care le lăsaseră la ei acasă. Iar acum, acelaşi pământ a zămislit calea ferată şi  avionul.

               Taxiurile cerului, avioanele, decorează la Chicago, mereu înălţimile, iar noaptea, prin prezenţa lor, îmi apare mai prietenă, mai apropiată de speranţele tuturor. Mediile de afaceri, turiştii, delegaţiile oficiale, expozanţii, scriitorii, copii, tineri şi vârstnici se găsesc zi şi noapte în avioane zburând peste împărăţia acvatică a oceanelor, întorcându-se la vatra pământului de pe aeroportul O’Hare.

              Bucuriile familiei americane le reprezintă copiii şi întâlnirile din weekend, desfăşurate mai mereu la restaurante, datorită spaţiilor mulţumitoare şi serviciilor ireproşabile.

              Dar câte oare nu se pot nota atunci când vrei să cunoşti pe deplin, fie şi pentru informare şi comparaţii. Oricum, viaţa în bucla de pământ a oceanelor Atlantic şi Pacific, are ceva din neliniştea cerului care se arcuieşte deasupra dar şi în adâncimi, prin mişcare vie, continuă. Doar Dumnezeu binecuvântează bunacredinţă a oamenilor, atunci când aceasta există cu adevărat.

               Dacă multe războaie ale lumii au puncte de incidenţă în gândirea unora dintre americani, singurele staruri care refuză plecarea în alte ţări, fie şi în anotimpurile friguroase, la Chicago, rămân gâştele sălbatice. Cu ele se-mplineşte clar expresia ubi patria, ubi bene.

                De la păsări s-a învăţat construirea avioanelor, iar de la oameni, distorsiunea provocată de războaie. Poate că aruncarea caselor prin pădure,  în zonele suburbane ale mega-polisului Chicago, să fie un mod practic de întoarcere la natură, la legile sale nescrise?

              Cutremurele însă din zona californiană sunt cele mai concrete avertismente ale Oceanului Pacific care-şi răzbună aşteptările milenare, deoarece bucla de pământ oferită oamenilor, dimpreună cu fratele său Oceanul Atlantic, n-a rămas numai pentru odihnă şi admiraţie. Ba, dimpotrivă.

                 Zeii acvatici îi cheamă într-un fel pe oameni să nu-şi uite geneza, cu toate sclipitoarele fulgere ale creierelor.

 29 12 2004, Chicago

Poeme de Elena Liliana Popescu, nr. 6(25), iunie 2005
Iun 26, 2005 at 10:00 PM

Elena Liliana POPESCU

  

           Născută la 20 iulie 1948 în Turnu Măgurele. Doctor în matematici, profesor universitar la facultatea de Matematică a Uni­versităţii din Bucureşti, poet şi traducător. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, secţia de poezie. Volume de poezie publicate: Ţie (1994), Tărâmul dintre gân­duri (1997), Cânt de iubire/ Song of love (1999), în engleză de Adrian G. Sahlean), Imn Existenţei (2000), dedicat lui Mihai Eminescu, Cânt de Iubire/ Pesma Liubavi (2001, în sârbă de poetul Draga Mirjanić), Pelerin (2003), Peregrino (Spania, 2004, în spaniolă de Joaquín Garrigós), Zbor. Vis şi destin (1999), volumul tatălui său, poetul pilot George Ioana. Volume de traduceri publicate: Intro­spec­ţia (1993), din engleză, Viaţa imperso­na­lă (1994), din franceză,  Înţeleptul de la Arunachala, Vol. I-II, Caosmos. Katharsis nu doar pentru mine (de Moisés Castillo, 2002) din limba spaniolă, Introspecţia. Poeme (2004). Poezii traduse în engleză, spaniolă, sârbă, franceză, italiană, portugheză, olandeză, urdu, sau germană,  publicate în antologii şi în reviste literare din ţară sau din străinătate (Argentina, Canada, Mexic, Serbia,  Spania, S.U.A); articole, proză scurtă, poeme, ale unor autori contemporani din Argentina, Belgia, Brazilia, Chile, Columbia, Mexic, Spania, Panama, Perú, S.U.A., publicate în reviste literare din ţară şi din străinătate (Germania,  Spania, S.U.A.). Premii şi distincţii literare: Diploma spe­cială a Festivalului Internaţional de Poezie de la Uzdin (Serbia), în 1997, şi Premiul întâi la Fes­ti­valul de Poezie de la München, în 1998. Colaborări la reviste literare din străinătate: „Observatorul” (Canada); „Observator München” (Germania) „Alforja”, „Casa del Tiempo”, „La Jornada Semanal”, „El Subterraneo”, „Universo del Búho”, Mexic;  Knijevni Jivot”, „Naša Reč”, „Oglinda”, „Tibiscus” (Serbia); „Empireuma”, „La Vega es”, „La Republica de las Letras” (Spania); „Lumina Lină-Gracious Light” (S.U.A). Colaborări la volume colective: Beyond the Orizon (U. S.A, 1998),  O antologie a poetelor din România (2000),  A la sombra del Tigre (México, 2003).

 

POEME

 

AŞ VREA SĂ-ŢI SPUN

 

Aş vrea să-ţi spun

cum n-am ştiut pân’acum,

ceva ce ţi-ar vorbi

atunci când voi lipsi,

dar m-am izbit mereu

de neputinţa cuvintelor

de a cuprinde tăcerea

aceea surprinzătoare,

ce se transformă-n cuvinte

pure, vindecătoare...

 

CÂND TOTUL SE PIERDE

 

Ceasul nu s-a oprit dar orele

nu se mai văd marcate

pe cadranul timpului

ce stă pe loc, în contemplare.

 

Perspectiva nu s-a pierdut

dar obiectele nu se mai văd

delimitate pe întinderea pură

a spaţiului - cel fără de nume.

 

Viaţa nu s-a sfârşit dar moartea

nu se mai vede la orizont

în aşteptarea fiinţei ce se revolta

cândva, undeva, în ţara uitării...

 

Totul este la locul său ca altădată

deşi totul nu mai înseamnă nimic

când se pierde în spaţiul fără de timp,

în timpul fără de spaţiu...

 

VIAŢA...

 

Viaţa, nesupusă legilor omeneşti,

imperfecţiuni adăpostite-n cuvinte,

incapabile să trăiască fantasticul

joc al  anotimpului necunoscut...

 

O, fiule, nu ţi-am spus niciodată

că timpul este vrăjitorul temut,

doar pentru cel care-şi uită obârşia,

ţara de taină, inima, viaţa, fiinţa,

 

pentru cel ce se zbate în plasa întinsă

cu măiestrie şi farmec oriunde în jur

şi priveşte cu ochi tulburaţi peisajul

îmbietor al grădinilor plăsmuite de el,

 

vede ceea ce vremelnicul stăpânitor

i-aduce cu bună ştiinţă înaintea ochilor,

şi-ascultă ceea ce poate auzi urechea

aflată sub vraja sunetelor modelate

 

cu dibăcia celui ce ştie să mânuiască

secundele, orele, anii şi erele,

putere umbrită doar de neputinţa

păstrării unui singur şi tainic moment,

 

în care poţi trăi pe deplin libertatea,

când puterea îl părăseşte dintr-o dată

pe mai marele vrăjitorilor lumii de vis

şi ai putea să te trezeşti, ca prin minune...

 

NU MAI ŞTII

 

Blândeţea vocii ce ştia să te aline

Rămasă este astăzi fără glas.

Tu nu mai ştii ce s-a-ntâmplat cu tine,

Nici cine-ai fost, nici cine-ai mai rămas...

 

SPRE ALTE LUMI

 

Din viaţa ce părea cândva eternă,

Răsfrântă-n chipurile-i luminoase,

Rămas-au ieri doar steagurile-n bernă:

Pasărea vieţii lor spre alte lumi plecase...

 

PENTRU A AFLA

 

Te-am lăsat să călătoreşti,

să cunoşti diversitatea reflectată

în cele mai nebănuite culori,

arome, sau înfăţişări ale vieţii,

ţi-am îndrumat paşii nesiguri

pentru a întrezări în oglinzile

în care îţi odihneşti privirea,

chiar şi pentru o clipă,

chipul tău necunoscut.

 

Te-am vegheat, pe când zburai,

dintr-un continent în altul,

dintr-un timp în altul,

pentru a afla mai multe

şi mai mult, despre faţa nevăzută

a miracolului zgârie-norilor,

al templelor uitate în singurătatea

culmilor de neatins ale munţilor,

sau în adâncul înfiorat al peşterilor.

 

Te-am inspirat când ai ales coasta

norocoasă - ţi-ai spus - a peninsulei,

pentru a preţui mai mult viaţa şi a vedea

dincolo de sutele de mii de braţe

ale celei care a luat cu sine marea de trupuri,

rămase fără viaţa ce-a continuat să trăiască

în sufletele – chemate deodată să plece,

şi în inima celor rămaşi doar cu amintirile vii,

cu lacrimile, şi cu provocarea de a înţelege...

 

FĂRĂ SFÂRŞIT...

 

A trecut mai întâi vara,

pe care o iubeai atât de mult,

pentru lumina şi culorile ei intense,

şi pentru limpezimea cerului senin,

fără să ne fi întâlnit,

măcar o singură dată

după ziua aceea, neclintită,

deşi dorul ne mistuia

şi de o parte, şi de cealaltă,

a venit şi toamna aurie,

încărcată de aromele gutuilor,

perelor zemoase şi ale strugurilor,

hrănite din dulceaţa pământului

şi a căldurii binefăcătoare

dăruite de vara abia trecută...

 

Apoi toamna,

anotimp al întoarcerii acasă

din călătorii,

pe care o admirai pentru tabloul

uşor încărcat de tristeţe, dar fermecător

în bogăţia nuanţelor de ruginiu

al pădurilor,

a trecut şi ea, încet încet,

fără să ne mai plimbăm împreună

pe aleile încălzite de soarele blând

al timpului culesului roadelor,

şi să ne fi amintit ca altă dată

de albastrul-verde neliniştit al mării,

din ultima noastră călătorie,

dintr-o vară neuitată

-ce îmi pare acum atât de departe-

pe când nu realizam

că aşa ceva este irepetabil

în viaţa aceasta.

 

Şi iată că pe nesimţite,

a venit iarna,

strălucitoare şi rece,

asemenea celei care a venit

să te întâmpine

tocmai când anotimpul reînnoirii,

al verdelui crud, amintind de speranţă,

lăsase locul unei veri ce părea să înceapă,

dar care nu se va încheia vreodată,

rămânând asemenea unei răni deschise

aflate într-un proces de vindecare

fără sfârşit...

 

UNDEVA-CÂNDVA

 

Abia acum

îţi scriu această scrisoare

în care te rog să mă ierţi

pentru că nu am ştiut până azi

că aş putea să-ţi scriu

chiar şi după ce ai plecat

atât de departe,

s-ar putea spune,

pentru totdeauna...

 

Tu ştii că din momentul acela,

al zborului tău neaşteptat,

nu am reuşit să adun

un mănunchi de rânduri

încărcate de speranţă,

deşi am continuat să fac

ceea ce am crezut că e bine,

asemeni celor ce îşi imaginează

iluzoriu că ştiu ce e binele,

în orgoliul lor aflat în expansiune.

 

Şi cu toate că nu ţi-am spus

până acum, tu trebuie să ştii

că dorul de tine a rămas intact,

că nu a trecut nici măcar o zi

fără să nu fi aşteptat să-ţi aud glasul,

recitând în lumina zorilor

cele mai frumoase poeme din univers,

imaginându-ne ca altădată

că este o zi obişnuită,

a unui anotimp oarecare,

dintr-o planetă uitată de lume,

care îşi trăieşte, neştiut,

asemenea ţie,

undeva-cândva,

viaţa, fără de moarte.

Femeia fără chip de Vasile Dobra, nr. 6(25), iunie 2005
Iun 26, 2005 at 10:00 PM

Vasile DOBRA

FEMEIA FĂRĂ CHIP

            Într-o zi, după paştele ortodox, mult mai tânărul meu prieten Mihai - pe care, de altfel, nu 1-am văzut de ani buni - dă buzna în locanta unde, de obicei, zac ore destule lângă o cafea; cam cât să scrii un capitol de romane. Tăifăsuiesc cu câţiva poeţi boemi, uneori alăturându-ni-se şi un filosof. „Hai - îmi spune - plecăm.” Privesc figura-i plăcută, viguros bărbătească, un amestec între cowboy-ul mereu preocupat de ceva, omul de lume cu o ţinută într-o dezordine studiată şi macho-ul ironic, indiferent, căruia nu-i pasă dacă mâine va veni potopul. „Mi-ai spus că vrei să pleci la Paris” - continuă el precipitat. „Te duc eu. Nu avem prea mult timp. Dimineaţă trebuie să fim pe aeroportul din Budapesta. Avem bilete la o cursă Mallev.” Mă ridic de la masă, tupilând gnomismele filosofului într-un buzunărel, câteva versuri ale confraţilor le aşez, ca pe o eşarfă în culorile curcubeului, petrecută peste mijloc. Afară privesc maşina luxoasă în care mă invită. Aparatură de bord cât la un avion, inclusiv computer care îţi indică rutele optime din întreaga Europă. „Mergem pe acasă să-mi iau câteva schimburi.” „Nu avem timp. Iţi cumperi pe drum.” „Bine, dar...” - încerc un uşor protest. „Lasă - zice el - am eu bani. Mă gândesc la remarca lui Gordon Gekoi: „Banii nu dorm! De unde i-o fi având? Treaba lui. Maşina asta a lui Mihai, chiar că avea toate dotările, până şi un televizoraş, căruia - curios -nu-i fugea imaginea. Trecem frontiera româno-maghiară pe o ploaie deasă şi aspră ca o perie de sârmă. Înainte de a intra în orăşelul Mateszallka, pe drum, o mogâldeaţă abia observabilă în vraiştea şi devălmăşia de afară. Maşina cabrează ca un cal nărăvaş. Stopează unduit, alături de o femeie care nu arată nicicum, precum cea care 1-a cerut în căsătorie pe baladistul Valy M. şi avea un metru distanţă între ţâţele cât lebeniţa. Mogâldeaţa era puţintică la trup şi - socotesc eu - şi la mintiucă, de stătea afară pe o vreme ca asta. Mihai apasă un buton. Portiera din dreapta plescăi şi se deschise. Femeia se aşeză lângă el. Un alt buton apăsat rabatează scaunul de lângă şofer, îmi trânti femeia în braţe. „Dezbrac-o” - îmi spuse Mihai. „O să răcească dracu’.” Trag de hainele femeii, de altfel o rochiţă simplă, dar de calitate şi, probabil, foarte scumpă. „Arunc-o” - ţipă Mihai. Eu fac ochii cât melcii lui Scheianu pe când au vrut să evadeze din târnaţul cabanei de la Novăţ. Ăsta râde şi mi-o trânteşte: „Haina, boule, nu femeia.” Nu mă supun. Murmur doar, păi asta nu are sutien, nu are chiloţi şi nici faţă. Înghesui rochiţa undeva între cele două banchete din spate. Mă poziţionez în spatele şoferului. Trag de trupul firav, îi aşez capul şi umerii peste picioarele mele. Mângâi părul ud de culoarea nisipului, încercând să-1 usuc cât de cât. Mă dezbrac de haină, şterg cu ea umezeala-i de pe corp, apoi o fac sul şi i-o aşez sub cap. Privesc. Fruntea de înălţime medie, bombată atât cât se cuvine. Sprâncenele negre, fără contur - două aripi de lăstun frânte. Genele fără nici o fâlfâire, ca nişte ţepi lungi de scai. Ochii - doi peştişori verzi privindu-se faţă în faţă înotând în abisuri inexpresive. Fără lumină, fără vlagă, obosiţi morţi.
            Diferenţa că cel dinspre mine - adică din dreapta -avea lipsă  o bucată bună de codiţă. Nasul, uşor coroiat, cu nările palide transparente, tremurânde ca un lăstar de fecioară după dragostele nebuneşti, primăvăratice. Gura - o despicătură lasă de şiş buza de jos fiind accentuat răsfrântă, aproape sângerândă, ca după o noapte de bezmetice împliniri. Deşi desenată frumos, partea dinspre mine - adică dreaptă a buzei - se termina cu un rictus sub forma unui semn de întrebare. De altfel, toată partea dreaptă a feţei părea o lucrare neterminată, sfâşiată de o ghiară de jar ars, a lăsat urme adânci cu inflexiuni de roşu-vânăt. Bărbia, cu o gropiţă în mijloc, rămasă aproape întreagă în urma dezastrului care o fi fost. Gâtul sculptat în marmură de Ruschiţa, cu o mică pată laterală spre umărul de pe partea căreia i s-a făcut răul.
            Cobor privirea spre sâni. Doi cilindri mici, aducând cu două vinete rebele, care aveau în vârf câte o boabă de strugure negru. Burtica pare o băltiţă limpede, cu suprafaţa convexă, în mijloc, în loc de buric avea o mică vâltoare unde se rotea un ineluş din aur alb, cu un diamant cât gămălia de ac. Mai jos, o deltă cu stufăriş roşcat şi scurt din mijlocul căruia se iţea un vezuviu miniatural aducând a triunghi isoscel. Cele două „braţe” ale deltei, adică piciorul stâng - susurând peste spătarul scaunului din faţă spre bord - iar cel drept - arcuit pe bancheta din spate, formau un V cu o latură frântă, permiţând astfel labiilor mari să arate ca râsul unui lotus. Imediat mai jos, groapa vieţii şi a morţii, unde un singur gladiator - deşi mereu învins - poate reda viaţă acestui trup inert. Revin la faţa femeii. Cred că a adormit cu ochii deschişi, inexpresivi. Cei doi peştişori păreau morţi. Insă respiraţia sacadată era semn că acel trup nu era mort. Un pumnişor era încleştat pe mânerul unei poşetuţe de firmă - nu-i zic numele. Desfac pumnişorul, degeţel cu degeţel. Mă uit în poşetă. O groază de bani în mai multe valute. Un paşaport american şi o ţigară pe jumătate fumată. O miros. Era ceea ce bănuiam: marijuana. Aşa se explică de ce femeia fără chip dormea continuu. Numele din paşaport îmi părea cunoscut. Maşina opreşte într-un parking imens. Mihai îmi spune: „Hai, Bazil, am ajuns. Eram la aeroportul din Budapesta. Coborâm. Mihai lasă cheile în contact şi mă întreabă: „Ştii cine-i?” „Nu.” „Este mama Mihaelei, logodnica mea, las-o să doarmă. Când se va trezi va avea nevoie de maşină. A venit în Ungaria la un prieten al său, medic plastician. Îşi va reface faţa.” Intrăm în aeroport. Un vameş mă întreabă ce bagaj am, îi arăt borseta cu acte. Mi-o ia şi-i răstoarnă conţinutul pe banda de control. Paşaport, buletin, carnet de conducere, legitimaţia de ziarist, acreditare, ochelari, pix, carnet pentru notiţe, vânt, dă din cap, le pune la loc. Îmi ştampilează paşaportul zicând: „Te nem normalis vaghi.” Pe scara avionului ne întâmpină o fată îmbrăcată într-un zâmbet roşu, cardinal. Suntem conduşi la locurile noastre. Eu lângă hublou. Privesc spre pista care se îndepărtează, precum mutu’ în stâncă.

(Fragment  din  volumul Bordeluri pariziene, în curs de apariţie)

Jurnal de scriitor XIII de V. R. Ghenceanu. nr. 6(25), iunie 2005
Iun 26, 2005 at 10:00 PM

V.R. GHENCEANU

 

Jurnal de scriitor

sau desacralizarea continuă (XIII)

(contribuţii la o istorie culturală)

 

          15 decembrie 1969

          Mă aflu la Cluj. Cercetez în Biblioteca Universitară ziare şi reviste dintre cele două Războaie. Am obţinut cotele de la câţiva prieteni, iar accesul la fondul documentar  -  prin intervenţia d-lui profesor Pervain. Mi-am reamintit de ziarul „Cronica”, apărut la Baia Mare între 1936-1940 din iniţiativa lui Gheorghe Crişan. Obţin cota publicaţiei şi cer, pentru o jumătate de oră, colecţia. E prima oară când răsfoiesc numerele săptămânalului. Ştiu că „Cronica” avea şi un supliment, „Cronica literară”. Profit de ocazie şi întreb dacă biblioteca clujeană dispune de vreun exemplar. Are, desigur, căci ce-i lipseşte acestei mari instituţii? Primesc „Cronica literară” (Caietul nr.2-3, februarie - martie, 1939 ). Răsfoiesc revista (tip carte, de la pag 49 la 89; redactor responsabil: Gh. Crişan; redactor pentru Bucureşti, Ion Şiugariu). Din conţinut: despre imitaţia naturii în artă scrie Elena Soare (cred că e pseudonimul lui Ion Şiugariu!); semnează versuri Mihai Beniuc, Ion  Sofia Manolescu, Ion Şiugariu, Dumitru Hinoveanu, V.Spiridonică, Gheorghe Meniuc, C. Pârlea; semnează eseuri, proză şi cronici de întâmpinare Coriolan Gheţie, D.Karnabatt, Ion Şiugariu, Boris Deşliu. Deşi modestă ca valoare şi alcătuire, „Cronica Literară” pare a fi prima revistă literară, în limba română, la Baia Mare. Au trecut, iată,  30 de ani de atunci.

 

          24 februarie 1970

          Mă sună la telefon poetul Radu Cârneci, redactor-şef al revistei „Ateneu” de la Bacău. Îmi cere, ca preşedinte al cenaclului „Nord”, să alcătuiesc o pagină de revistă cu titlul „Scriitori din Maramureş”. E o idee bună. Azi şi pornesc în căutarea poeţilor, căci Radu Cârneci se oferă să-i  nemurească.

 

          27 februarie 1970

          Cu nevastă-mea şi cu familia Nădişan, vecinii noştri, aterizăm azi la restaurantul Bucureşti. N-am mai fost la crâşmă cu nevasta de vreo doi ani. Aveam chef de un grătar şi un vin. Din păcate, aici îi întâlnesc pe Sorin Fetche şi Dumitru Rus, bine băuţi amândoi şi puşi pe harţă. Îmi reproşează că nu-i public  cât „merită”. Ca de obicei, în asemenea „ocazii”, întorc spatele preopinenţilor, căci eu aveam chef de distracţie şi nu de sfadă.

 

          3 martie 1970 

          Astă-seară începe, la Braşov, Festivalul „Cerbul de aur”, a treia ediţie. Nu ştiu cine urmează să se producă, dar seara a meritat toată atenţia pentru că a cântat admirabil, în deschidere, Connie Francis. Nu pot să dorm. Nu ştiu de ce îmi vine să citesc Prometeu descătuşat de Shelley. Mă apucă dimineaţa.

 

          7 martie 1970

          La Cluj mă întâlnesc cu Mircea Muthu, tânăr asistent la filologie. Cândva îmi spusese că are nevoie de o cergă de Săpânţa. Deocamdată dorinţa se amână pentru că amicul nostru pleacă în armată pentru vreo şase luni.

 

           8 martie 1970

          Azi e duminică. Cu o maşină de ocazie ajung la Satu Mare. La întoarcere ascult la radio finala Campionatului mondial de handbal între România şi R.D.Germană. Meci epuizant şi pentru noi, ascultătorii, dar până la urmă (după prelungiri) rezultatul e: 13 - 12 şi România devine, pentru a treia oară, campioană mondială la handbal în şapte. „Cerbul de aur” e câştigat de olandeza Steinmetz.

 

          10 martie 1970

          Pictorul Nicolae Apostol îmi spune că pleacă în Japonia prin B.T.T., iar deplasarea costă 13.000 lei (salariul meu pe cinci luni!). Foarte bine, merită! Tot azi mă întâlnesc cu G.Georgescu care mi-a înmânat traducerea piesei Corbii de H. Becque pentru a fi montată la teatru. O citesc. Nu-mi place. 

 

          12 martie 1970
          La Casa de creaţie Maramureş apare culegerea de folclor Ceas pe ceas se alungă,
prima culegere de folclor poetic din zonă, îngrijită de Mihai Cupcea. Trei specii folclorice sunt reprezentate în carte, inegal, desigur: balade şi legende, cântece de dragoste şi natură, poezia de ritual. Lucrarea se bazează pe culegeri realizate de  Petre Lenghel - Izanu, Isidor Râpă, Ion Vancea, Augustin Mocanu, Ion Filip, Vasile Latiş, Andrei Grobei, Dumitru Iuga, Mihai Dăncuş, Mihai Cupcea.

 

          14 martie 1970

          E sâmbătă cu evenimente:

          La Galeriile de artă are loc vernisajul expoziţiei de tapiserie, lucrări realizate de Ileana Krajnik; expoziţie frumoasă, cu lume multă la deschidere.

          La Planetariu, tânara Delia Celina Ilieşiu deschide o expoziţie cu lucrări de artă decorativă. Fata e curajoasă şi imaginativă. Scrie şi poezie, ca şi părinţii şi fraţii ei. O familie de creatori. Am scris un articol despre ei.

          Astăzi, Octavian Bandula a fost instalat în postul de preşedinte al Comitetului judeţean de cultură.

 

          18 martie 1970

          Citesc piesa într-un act Bogdan Voievod de Cuhea, scrisă de Isidor Râpă. Autorul doreşte să o monteze cu amatorii la Bogdan Vodă, dar piesa e slabă ca scriitură, lozincardă şi uşor sforăitoare. Tot azi, mi-am propus să cercetez scandalul dintre „folclorişti” şi susţinătorii „muzicii culte” din Ansamblul „Maramureşul”. Coregraful Valeriu Buciu pare a fi în centrul frământărilor din interior, unii zic că ar fi chiar factorul disturbator în aceste momente grele pentru instituţie. E de părerea aceasta şi Valentin Băinţan, noul director, care – pe deasupra – nu se prea străduie pentru a stinge tensiunile. Ele oricum există, căci circa 100 de oameni din Ansamblu vor trebui să-şi găsească alte servicii…

 

          10 aprilie 1970

          Mă întâlnesc la Satu Mare cu revuistul Nae Antonescu (profesor în satul Terebeşti). Discutăm despre revistele literare dintre cele două războaie mondiale. În context îmi oferă date interesante şi bibliografie despre revista „Icoane maramureşene”. În opinia multora, domnul Antonescu e, la această oră, unul din cei mai buni revuişti români.

          După-amiază am o discuţie cu Ion Bogdan (alias Dumitru Iuga) care mă roagă să citesc şi să-mi dau cu părerea despre revista „Semnal” pe care vrea să o scoată la Şcoala din Săliştea de Sus.

          Seara cotrobăi în geanta cu care m-am întors de la Satu Mare şi descopăr „Pagini literare” primită de la cineva acolo la cafeneaua artiştilor. O răsfoiesc, ba chiar o citesc cu atenţie. E slabă, din păcate nu are orizont (culegerea apare la Casa de creaţie Satu Mare şi e alcătuită de metodistul Petre Goth). E distanţă până la „Pagini maramureşene”.

 

          17-18 aprilie 1970

          Din nou la Cluj, la Biblioteca universitară, toată ziua. Studiez, fişez. Seara, cu inima bătând tare, urmărim recuperarea celor trei astronauţi de pe „Apollo 13”. Au ieşit cu bine din situaţii dramatice. Apoi, ca să stingem emoţiile – la Crama Bucureşti, la un vin roşu. Dorm la gazetarul Emil Pop, mai bine-zis continuăm băuta. Şi iar în bibliotecă, până după-amiază. Mai ameţit ca de băutură.

 

          22 aprilie 1970 

          Citesc  lucrarea în manuscris Pintea Viteazul – mit şi adevăr de Vasile Gaftone şi Dumitru Mureşan. Nu sunt încântat. Istoria se amestecă laolaltă cu imaginarul, descopăr dese greşeli de construcţie, iar stilistic pare, pe alocuri, searbădă. Cuvântul e lipsit de forţă şi nu evocă acele vremi, iar personajul e un erou romantic avant la lettre. Trebuie să le spun autorilor toate acestea, dar cum, că sunt şefi şi se supără?!   

<< Inceput < Precedent 191 192 193 194 195 196 197 198 199 200 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 1961 - 1970 din 2100

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.