top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Prietenii literare: Liviu Rebreanu și Camil Petrescu (II)(Daniela Sitar-Tăut)nr11-12nov-dec2017
Dec 10, 2017 at 11:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

PRIETENII LITERARE:

LIVIU REBREANU ŞI CAMIL PETRESCU (II)

 

          Despre Patul lui Procust, al doilea roman de mare succes al prietenului său, se exprima fără dubii: „E un roman adevărat, pasionant şi vibrant de viaţă. Cine a început să-l citească nu se poate opri până la sfârşit. E o lume întreagă. Rotunjită, vie, caldă, care-şi trăieşte viaţa ei de durere şi bucurii. Dar aici, în cadrul unor simple însemnări, nu e nici locul şi nici momentul să scoatem în evidenţă calităţile excepţionale care înalţă romanul d-lui Camil Petrescu deasupra romanelor celebre. Se vor găsi critici care să-şi facă datoria întreagă faţă de o operă excepţională. Aici, acum, s-a exprimat numai bucuria unui cititor care a întâlnit o carte nouă şi rară1.

Rebreanu îl aprecia intens pe Camil Petrescu şi pentru faptul că acesta nu era un artist intuitiv, ci un teoretician al romanului. La 11 noiembrie 1935, acesta scrie în jurnal: „Pe urmă am luat 12 ceşti de cafea neagră şi 6 pentru cafea cu lapte de la «Gospodina» Câmpineanu. S-a ataşat acolo şi Mitric, apoi Camil Petrescu, căruia i-am lăudat studiul despre Proust din Revista Fundaţiilor [Regale]2.

Romancierul Camil Petrescu a reuşit să-și demoleze detractorii și reticențele publicului prin două creații remarcabile. În vreme ce majoritatea aprecia virtuțile epice ale acestuia, creatorul de piese de teatru era umbrit și foarte puţini intuiau valoarea dramaturgului Camil Petrescu. Rebreanu însă saluta tocmai aceste virtuți. La 10 octombrie 1928, într-o miercuri, la Capşa, Camil îi solicită lui Liviu Rebreanu să-i dea votul pentru a fi ales în Comitetul de lectură al Teatrului Naţional. Acesta, angrenat în tot felul de obligaţii, refuză vehement, pentru ca, doar câteva zile mai târziu, la 16 octombrie, să noteze în jurnal: „Duminică după-amiază a fost adunarea Societăţii Autorilor Dramatici pentru alegerea unui membru în comiterul Teatrului Naţional. […] Eu am votat pe Camil Petrescu, căruia îi făgăduisem3.

Drama lui Camil, Danton, gigantescă, în douăzeci  de tablouri, era dificil să descopere un director care să îndrăznească punerea în scenă. Şi Camil, care niciodată n-a permis cuiva să-i facă cea mai infimă observaţie în privința vreunei creații, i-o încredințează lui Rebreanu, care scrie în jurnal, la 21 august 1930, într-o joi: „Camil Petrescu mă duce până acasă şi-i dau piesa Danton, revăzută şi ciopârţită de mine4. Peste aproape zece ani, la 27 mai 1939, într-o sâmbătă, Rebreanu putea să puncteze, cu satisfacţie: „Premiul naţional de dramă s-a acordat azi lui Camil Petrescu prin marea mea stăruinţă5. Din comisia de premiere făcuseră parte: Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Mihail Sorbul, George Murnu ş.a. şi fuseseră luaţi în discuţie Mircea Rădulescu, Victor Ion Popa, Zaharia Bârsan, Lucian Blaga.

Iar la începutul lunii martie 1943, Liviu Rebreanu, intrigat de cele afirmate de Camil într-un interviu, în care se lamenta în continuare de lipsa de comprehensiune și de mefiența lumii teatrale faţă de creaţia sa, îl vizitează acasă şi îi solicită o piesă pentru Teatrul Naţional. „I-am arătat [spune Camil] sertarele încărcate de manuscrise matematice şi i-am repetat hotărârea exprimată în acel interviu, de a rupe orice legătură cu literatura şi scena. I-am explicat că atmosfera în teatru mi-e atât de ostilă din pricina aşa-zisei prese de specialitate, încât practic vorbind, nici n-ar fi posibilă reprezentarea vreuneia dintre piesele mele fără să se işte din nou scandal... I-am amintit sub ce teroare a fost scoasă de pe afiş piesa în 1926. Mi-a răspuns că el nu e un director care să se impresioneze de isteria estetică a presei teatrale. În cele din urmă, ca un argument hotărâtor, i-am amintit că în notele care însoţeau publicarea Mioarei în volum, anunţasem că faţă de ostilitatea intelectualităţii româneşti, de lipsa unui cât de mic semn de înţelegere, luasem hotărârea de a nu mai scrie şi de a nu mă mai ocupa niciodată de teatru... Mi-a ripostat că au trecut de atunci 17 ani, că orice hotărâre e supusă revizuirii. A amintit anume că în 1937 s-a reluat Suflete tari, care a făcut un important număr de spectacole. I-am răspuns că nu pot împiedica fără motiv teatrul naţional să-şi reia piesele din repertoriu. Atunci mi-a propus să reia chiar Mioara6.

Intransigența lui Camil pare a se fi diluat:

„- Va fi din nou scandal.

- N-are nicio importanţă, cu condiţia să-ţi fii singur director de scenă”7.

Nu e deci de mirare că atunci când Rebreanu s-a decis să editeze o revistă, pentru a nu fi marginalizat în mişcarea literară, s-a gândit mai întâi la Camil. La 25 ianuarie 1932, într-o luni, Rebreanu nota rezultatul tratativelor în jurul revistei „România literară”: „Deocamdată, azi-dimineaţă, am avut o convorbire cu Camil Petrescu, cu care mă înţeleg mai repede, cu toate că şi el râvneşte să aibă o preponderenţă. În plus, e unul care mi-a dat dovezi reale de prietenie. Mi-a dat unele nume de tineri pentru redacţie: I. Cantacuzino pentru proză, Eugen Ionescu pentru poezie - critica oficială. Sebastian va face un studiu asupra lui Cezar Petrescu. Cicerone Teodorescu critic teatral, Andrei Tudor, muzica. Ar urma să colaboreze apoi toţi tinerii noştri, dar cu o condiţie prealabilă: sânt tabu aici Goga, Arghezi, Sorbul, Camil şi eu; sânt de pus la punct toţi colaboratorii «Gândirii» şi în special Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Vianu, Dragnea, Blaga, Gib Mihăescu etc. El a pus aici şi pe Ion Barbu şi Ionel Teodoreanu, pe care eu însă nu vreau să-i socotesc dincolo de barieră. Delimitarea va fi respectată scupulos. Ceilalţi sânt indiferenţi şi vor fi trataţi după împrejurări. El are ceva cu Ion M. Sadoveanu, că ar vrea să-l mai zgâlţâie niţel băieţii, fiindcă ocupă prea mult spaţiu oficial, dar nu-l vrea înjurat numai, ci şi lăudat, şi deci colaborator cu articolul. De asemenea, cu Mavrodi: când caldă, când rece...8.

Rebreanu avea un real atașament şi pentru polemistul Camil Petrescu. E puțin relevat faptul că Rebreanu, sub aparența sa apolinică, domoală, camufla un spirit rebel, repercutat pregnant în fiece palier al operei sale. Şi, ca un veritabil cunoscător de oameni, similar lui Caragiale, Rebreanu aştepta ca ceilalţi să se descopere: „Îi creau însă foarte bună dispoziţe anumite cancanuri, anumite intrigi — ne spune Han —, fie că erau asupra unor bărbaţi, fie că erau asupra unor femei. Atunci Rebreanu dădea drumul râsului pe care... şi-l oprea în guşă...9. Vulcanicul şi catastrofalul Camil Petrescu nu putea să-l lase indiferent: „Mi-aduc aminte — ne transmite undeva Eugen Jebeleanu — cu cât interes urmărea şi cât îl amuzau polemicile lui Camil Petrescu, pe atunci şi el un tânăr, o leacă mai copt, împotriva diferiţilor energumeni ai epocii. «Ce-a mai spus Camil?» — era una dintre întrebările obişnuite, iar râsul satisfăcut — răsplata cuvenită ineligenţei10.

Divorțul ireconciliabil de Lovinescu, critic, pentru care Rebreanu, un creator, nu putea avea prea mare comprehensiune şi cordialitate, se definitivează în momentul în care acesta acceptă să editeze în revista sa, „România literară”, macroeseul lui Camil Petrescu, Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile. Tot atunci, când tânărul Eugen Ionescu îi solicită să-i faciliteze tipărirea unui articol denigrator la adresa Patului lui Procust, Rebreanu refuză vehement.

Când, în primăvara anului 1936, Camil doreşte să se căsătorească cu Cella Serghi, de religie mozaică, Rebreanu acceptă chiar să-i boteze pe viitoarea mireasă! Mariajul n-a mai avut însă loc.

La rândul său, Camil Petrescu s-a aflat permanent alături de Rebreanu în toate luptele pe care acesta le-a dus cu o sumedenie de inamici, fiinţe lipsite de verticalitate, despre care învederatul ardelean patriot spunea că în posteritate nici servitori n-ar putea să-i fie. Şi n-a obosit niciodată să semnaleze injustiția crasă de-a nu-l face pe Liviu Rebreanu academician. În „Gazeta”, la 26 mai, 1935, sub titlul Liviu Rebreanu nu a fost ales la Academie, problematiza asupra menirii Academiei înseşi: „În ceea ce priveşte secţia literară avem impresia că se comite o mare greşeală pe care Academia model, cea franceză, o evită cu grijă... Academia română pierde legătura cu generaţia care vine după ea... Şi e grav... Se poate ajunge la un penibil hiatus intelectual... Ştim toţi că de la o vârstă încolo un scriitor pierde contactul direct cu literatura, mai ales când joacă un mare rol politic şi nu mai poate urmări ÎN INTIMITATEA LUI procesul creaţiei naţionale... În mod firesc un mare scriitor, în vârstă, se restrânge în el însuşi, devine tot mai blazat şi mai neîncrezător... tot mai... filozof.

Iată de ce orice academie are nevoie de doi-trei reprezentanţi mai tineri, ai noilor frământări literare, de animatori pasionaţi, aşa cum însuşi d. N. Iorga ori V. Pârvan, aleşi membri cu mult înainte de 40 de ani, au fost la timpul lor.

[...] Azi Liviu Rebreanu şi Arghezi, care nu vor putea fi evacuaţi din apartamentele lor, proprietate definitivă, în blocul istoriei literare, ei, nemuritorii de mâine, sunt nesocotiţi de nemuritorii oficiali de azi...

Un poet şi un creator de istorie ca d. Octavian Goga ar putea reîntemeia Academia Română, dacă ar dori cu adevărat... şi trebuie s-o facă...

E încă una din consecinţele unităţii naţionale, la care d-sa a colaborat atât... cu care face corp...11.

Pentru ca la scurt timp, cu ocazia împlinirii de către Rebreanu a vârstei de cincizeci de ani, să revină asupra subiectului:  „Autorul lui Ion împlineşte cincizeci de ani... Nu va fi sărbătorit ca un actor, cu discursuri, banchete, cu împroprietărire, cu «Steaua României»; cu un turneu în provincie, de asemeni, ca fiecare prefectură şi comună să repete sărbătorirea de la Bucureşti.

Liviu Rebreanu e prea mare scriitor ca să i se aplice acest regim. Aniversarea lui e mai mult o sărbătoare de familie. Aşa de altfel se şi simte el bine... Nu e un scriitor care să iubească mai mult acest meşteşug al scrisului, mai împăcat cu satisfacţiile pe care literatura le poate oferi devotaţilor ei, mai rece la onorurile din afară...

[…] Cărţile şcolare, cele bine făcute, de mult nu se pot lipsi de sprijinul prozei lui…

Singură Academia Română nu-şi înţelege interesele, continuând o nefericită tradiţie care vrea ca nici Eminescu, nici Caragiale să nu fi fost printre cei preţuiţi de ea, îşi îngăduie ciudata linişte, somnolenţa intelectuală, de a nu fi aflat despre Liviu Rebreanu…12.

În cele din urmă, românul, bine portretizat de Camil Petrescu, a descoperit resurse să-i aleagă la Academie pe ambii. Iar prietenia lor merge deschisă în faţa pos-terităţii să ne releve nouă, contemporanilor, precum şi succesorilor noștri, şi faţa bună a unei lumi nu prea bune, dar nici tocmai rele de tot: România interbelică.

 

1. Răspunsul lui Liviu Rebreanu, România literară, II, nr. 56, 11 martie 1933.

2. Rebreanu, Opere, 17 (ed. N. Gheran), p. 252.

3. Ibid., p. 36; Ibid., p. 117.

4. Ibid., p. 302, Camil Petrescu, Addenda la Falsul tratat, în Teatru, vol. III, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1947, p. 497-498.

5. Camil Petrescu, Addenda la Falsul tratat, în Teatru, vol. III, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1947, p. 498.

6. Rebreanu, Opere, 17 (ed. N. Gheran), p. 190.

7. Oscar Han, Liviu Rebreanu, Amintiri despre Liviu Rebreanu, Editura Junimea, Iaşi, 1985.

8.Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Gazeta, II, 567, joi, 28 noiembrie 1935.

9. Camil Petrescu, Liviu Rebreanu nu a fost ales la Academie, Gazeta, II, 359, duminică, 26 mai 1935.

10. Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Gazeta, II, 567, joi, 28 noiembrie 1935.

11. Camil Petrescu, Liviu Rebreanu nu a fost ales la Academie, „Gazeta”, II, 359, duminică, 26 mai 1935.

12. Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, „Gazeta”, II, 567, joi, 28 noiembrie 1935.

 

 

Poeme de Petre Got, nr. 11-12(1740175), nov-dec 2017
Dec 10, 2017 at 11:00 PM

Petre GOT

 Ciornă

 

Simt povara luminii,

Mi-e teamă să nu cad,

Am întrebat arbori,

Am întrebat munți,

Nu-mi găsesc leac.

 

Am vorbit stelelor, sunt surde,

Cu unii semeni pot schimba

Prea puține silabe,

Stăpânul Nepătrunsului, se pare,

Nu mă mai aude.

 

Cui să-mi strig strigătul ostenit,

Ierbii, pulberii?

 

Aștept o primăvară a lumii,

Nemaiîntâmplată,

Să-mi înfrunzească sufletul

Încă o dată.

 

Orizontul își încrunta privirea

         

Orizontul își încrunta privirea,

Crengile vibrau mâhnit,

Columbii se grăbeau

Spre noi puncte cardinale,

Norii de praf prindeau aripi.

 

Ai constatat (pentru a câta oară?)

Că ești dependent meteo fidel,

Gândurile se băteau cap în cap,

Viscolul semăna cu un viol.

 

Concert în aer liber

         

Zburătoare stau pe ramuri

Cum notele pe portativ;

De unde va veni cântecul, sublimul,

Unindu-se cu al inimii ritm?

 

Ochi mari deschide clipa,

Își dilată timpanele,

Sufletul lui Enescu freamătă,

Ne cheamă blând.

 

Glasuri de lumini

 

Glasuri de lumini pe grui

Pentru sufletul vătui,

Viori fragede sub astre

Pentru inimile noastre.

 

Ia, bradule, supărarea,

Paltine, du gând și vis

Într-un cerc unde zefirul

Cheamă tropii pe colnic.

 

Foaie verde, floare rară,

Mai credem în Verb și Țară?

 

Traiectorie

 

Fraged început prefigurează

Capăt de drum?

Se află în subtilă acoladă

Atunci de atunci

Cu acum de acum?

 

Acest trup minat de anotimpuri poartă

Suflet întreg, neșovăielnic pas?

O, Amară Doamnă,

Până azi

De patru ori m-ai ademenit,

M-ai încercat.

 

Știu, doar o dată

Te vei mai arăta

Și atunci voi veni,

Speranța mea.

 

Stăruie în preajmă

 

Luna privește stăpână

La soarele rămas în urmă,

Este fata care aruncă priviri cochete

Peste umăr.

 

Stăruie în preajmă

Un glas fraged

De fântână.

 

Asterisc

 

Metafora nu este corola

Care acoperă rana,

Este rana însăși devenită grădină

De trandafiri uimiți.

 

Astfel îți vorbesc la trezirea zorilor,

Așa îți șoptesc în asfințit.

 

Simt curgându-mi prin vene

Sânge proaspăt,

Se zămislește un vis.

 

Noapte de noapte

 

Neagra crăiasă a venit în casa ta,

A stat în fotoliu,

A mâncat, a băut,

Te-a întrebat ce număr porți la pantofi,

În care pat dormi.

 

La plecare ți-a spus

Că s-a simțit aproape perfect,

A insistat s-o conduci.

 

În gura metroului

Te-a sărutat pe obraz,

Ți-a promis că va reveni

Nu peste mult.

 

Noapte de noapte te gândești

Cum s-o îndupleci, cum?

 

Vom adormi

 

Îți mai aud glasul prin încăperi,

Foșnetul clipelor grăbite,

Abia ai plecat și mi-e dor

De lumina ochilor tăi.

 

Energiile noastre se întrec, se înfruntă,

Fulgere rotunde în noapte,

Numai împreună aduc

Mireasma ploilor târzii.

 

Câte răspunsuri mai trebuie să dăm,

Câte dureri se cer vindecate?

Netrebnicul azi ne rănește adânc,

Vom adormi cu prea puține speranțe.

 

Două valuri

 

Mere târzii surâd sub cumpăna astrului,

Munții mă salută, mă îndeamnă

Să întâmpin zvonul lin de toamnă

Cu suflet blând și măcar o speranță.

 

Eu nu răspund, eu nu răspund,

Rană și regret ascund

Cum frunzele întârziate șoapte

De aproape, de departe.

 

Niciun înger nu mă-ncearcă,

Nicio bucurie, nicio veste –

Stau lângă tine, devenim

Două valuri ostenite.

 

Cât va dura, cât va dura

Răbdarea mea, speranța ta

Și cum se va sfârși povestea

Acestor ani, acestor zbateri?

 

***

 

Haiku

 

Cireșul îmi râde-n fereastră,

toată ziua mă voi gândi la tine.

 

***

 

Joi, 17 septembrie 2015

Oasele mele încep să fie tot mai mult

suluri de hârtie,

înaintează prin trup pas cu pas –

Cât a mai rămas?

 

6 octombrie 2015, ora 00:30

Mi-e trupul plin de răni

ca drumul de gropi.

Încotro mă îndrept?

Sufletul plânge.

 

Duminică, 20 martie 2016, ora 19:30

Ramură de lumină eram…

Ajută, Doamne, să fiu

aproape cum am fost.

Întărește credința și visul!

 

Sâmbătă, 23 aprilie 2016, ora 00:50

Mi-ai luat, Doamne,

ce-am avut mai drag,

verbele izvorând din prag,

cuvintele trecând prin mine

ca niște roiuri de albine.

Le aștept blând să se întoarcă

precum o binecuvântată arcă.

 

Joi, 16 iunie 2016

Nu-mi umblă moartea prin gând,

dar la ceasul dat

săpați-mi mormântul

într-o stâncă albastră și moale.

 

Aur albastru la marginea cerului

și peste toate cădelnița lunii

Amin.

 

 

Niculae Gheran - Retrospectivă rebreniană (Săluc Horvat), nr. 10(173), octombrie 2017
Oct 30, 2017 at 11:00 PM

Săluc HORVAT

NICULAE GHERAN -

RETROSPECTIVĂ REBRENIANĂ

 

          Timp de peste cincizeci de ani, cu o „stupidă perseverență”, Niculae Gheran a întors pe toate fețele masiva operă a lui Liviu Rebreanu, propunându-și să-l redea posterității literare în integralitatea sa.

          Cele 23 de volume care alcătuiesc integrala ediției critice, sintezele monografice și numeroasele sale alte ediții și studii pe marginea biografiei și a operei rebreniene publicate de Niculae Gheran de-a lungul timpului sunt tot atâtea dovezi ale eforturilor sale. La acestea se alătură două volume recente de studii, articole, documente adunate sub titlul Rebreniana (Editura Academiei Române, 2017), ediție care radiografiază într-un fel aparte multiplele unghiuri sub care a fost privită opera lui Rebreanu de editorul ei.

          Prin adunarea la un loc a contribuțiilor de critică și de istorie literară, publicate inițial ca prefețe la diverse ediții sau ca studii în diverse reviste, Niculae Gheran readuce în atenție un material consistent, de un real interes pentru mai buna cunoaștere a lui Liviu Rebreanu.

          Primul volum al Rebrienienei se deschide cu un incitant Cuvânt înainte și înapoi, în care, în spiritul său critic și polemic, își arată dezamăgirea față de atitudinea acelora care „au un dispreț suveran față de orice muncă științifică, indiferență pentru valorificarea patrimoniului cultural”. Această stare de nemulțumire rezultă mai ales din scrisoarea pe care Niculae Gheran o trimite criticului Nicolae Manolescu, din care reies greutățile pe care le întâlnește la realizarea ediției critice a lui Rebreanu, care, „bună sau reaspune editorul –, este „deocamdată singura ediție critică terminată din literatura interbelică, unică în bibliografia cărții românești”. Niculae Gheran îi scrie, printre altele, președintelui Uniunii Scriitorilor: „Credeți-mă, mi-e silă la gândul că iar va trebui să cerșesc milă și înțelegere de la cei ce ar trebui să sprijine cultura”. Numeroasele scrisori adresate de acesta unor autorități și care nu au primit răspuns îl determină pe editor să afirme că i-a mai rămas o singură cale: „Să mă adresez Guvernului de la Budapesta să mă ajute să valorific creația lui Oliver Rebreanu”. „Mă doare sufletul – mai spune Gheran – că niciun bancher din Transilvania, mari întreprinzători locali nu au mișcat un pai (...), în timp ce funcționarii lui Sörös s-au grăbit să o facă”.

          În legătură cu cele două volume, autorul afirmă că, „cu mici excepții, structura acestora are în vedere bibliografia scrierilor personale apărute în seria «Opere» și în alte studii de acest gen”. De regulă, precizează Gheran, a renunțat la texte ocazionale, mai ales la cele privind diversele întâlniri pe teme legate de Rebreanu.

          Volumul prim se deschide cu o amplă Cronologie, care acoperă o perioadă cuprinsă între anul 1799, data de naștere a lui Ștefan Diugan, străbunicul pe linie maternă al scriitorului, și 1 septembrie 1944, data morții  lui Liviu Rebreanu la Valea Mare. Bogată în date privind activitatea și biografia lui Rebreanu, cronologia completează util conținutul volumelor.

          Întregul material este structurat în două capitole: 1. Studii și sinteze și 2. Varia (cu diverse subcapitole).

          În textele care deschid volumul întâi: Confesiuni și Început de drum, Niculae Gheran reamintește începuturile construcției ediției scrierilor lui Liviu
Rebreanu. Un prim obstacol cu care s-a confruntat a fost acela al stabilirii titlului de pe copertă. Propunerea sa de Opere complete a provocat reacții vehemente din partea editorului: „Cum opere complete? Păi așa ceva nu am făcut nici la Eminescu sau Caragiale, ca să nu mai spun că toți corifeii literaturii române apar într-o colecție tipizată de opere alese”. După mai multe negocieri, la care a participat și cunoscutul om de cultură Mihai Șora, redactor-șef al Editurii pentru Literatură, s-a ajuns la formula Opere, sub care au apărut toate cele 23 de volume.

          Dificultățile nu s-au oprit aici, au urmat multe altele, unele datorate cenzurii, altele de ordin editorial.

          Primele trei volume, care au cuprins nuvelele lui Rebreanu, au apărut în anul 1968. Începutul îi dă editorului speranța că în următorii șapte ani se va încheia întreaga ediție. Dar nu a fost să fie așa. Volumul al 23-lea a apărut abia în anul 2005, după aproape patruzeci de ani.

          În studiul Festina lente, publicat inițial drept prefață la trilogia Golanii, Ciuleandra, Calvarul (1965), Niculae Gheran se referă la începuturile literare ale lui Liviu Rebreanu, consemnând unele mărturii ale prozatorului despre debutul său și despre primele volume publicate. În privința debutului, se pare că încă nu se știe precis când a avut loc și unde s-a produs. Într- una din însemnări, Rebreanu nota: „Pe când eram în clasa a opta, s-a întâmplat marele eveniment de a-mi vedea tipărită o schiță într-o revistă din Budapesta. Semnam cu pseudonim, sub care am publicat pe urmă vreo trei ani prin diverse reviste și ziare ungurești și nemțești, fel de fel de mărunțișuri așa-zise literare”.

          De la aceste „nimicuri literare” la marea sa operă, Liviu Rebreanu nu a fost ferit de numeroase dificultăți. Ajuns în țară, după școlile sale în limbile maghiară și germană, Rebreanu avea nevoie să-și perfecționeze limba română. Au urmat mai mulți ani în care s-a pus la punct cu limba română, completându-și lecturile. „Abia de aici înainte – subliniază Niculae Gheran – începe adevărata aventură a prozei rebreniene, deloc palpitantă în capitolele întâi (ale romanului Ion) și totuși fascinantă în deznodământul ei”.

          Interesante și pline de date autentice sunt articolele referitoare la romanul Pădurea spânzuraților, la geneza acestuia. Romanul a apărut în anul 1922, la Editura C. Sfeta, fiind urmat de mai multe ediții și mai ales de o bună primire din partea criticii literare. Din numeroasele însemnări și mărturii ale lui Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților a parcurs un traseu interesant până să ajungă la stadiul în care autorul a ajuns să scrie că romanul „s-a născut din dorința de a marca moartea fratelui meu”. Se știe că punctul de plecare al romanului a fost o fotografie care prezenta o pădure cu o mulțime de militari cehi spânzurați. Cum fotografia l-a impresionat mult, s-a hotărât să scrie un roman cu titlul Pădurea spânzuraților. La acea vreme, Rebreanu publicase nuvela Catastrofa, al cărui erou, David Pop, ofițer român în armata austro-ungară, pus în situația de a lupta împotriva fraților săi români, intră în conflict cu propria sa conștiință. Pe fundalul acestei nuvele și pornind de la fotografia cu spânzurați, Rebreanu își construiește viitorul său roman, intitulat Pădurea spânzuraților. Inițial Rebreanu a scris mai multe capitole din roman, dar, după cum singur mărturisea, scriitura înainta greu. Se cunosc mai multe variante pe care le-a abandonat. Află între timp de moartea fratelui său, Emil, condamnat și executat prin spânzurare pentru trădare și încercare de dezertare la dușman. Întâmplarea face ca Liviu Rebreanu să întreprindă o amplă cercetare pentru a afla împrejurările și locul unde a fost executat. După ce a aflat și i-a făcut fratelui său o înmormântare creștină, Rebreanu a reușit să finalizeze romanul, după unele informații în circa nouăzeci de zile. Geneza romanului și travaliul lui Liviu Rebreanu pentru scrierea Pădurii spânzuraților sunt amplu redate de Niculae Gheran atât în Addenda la volumul V din seria Opere, cât și în numeroase alte studii, între care și articolul din acest volum.

Proiectul lui Niculae Gheran de a-l reda pe Liviu Rebreanu prin cuprinderea în ediția Opere a întregii sale creații a parcurs, pe lângă o amplă documentare bibliografică și istorico-filologică, de textologie, efortul de a așeza fiecare din scrierile sale la locul ce-i revine în istoria literară, trecând, și atunci când avea puține șanse de reușită, peste multele obstacole extraliterare, precum cenzura, și mai ales peste obtuzitatea unora dintre „slujitorii” peste destinele culturii. Includerea în ediție a unor romane precum Gorila, Adam și Eva, Jar, Amândoi, i-a creat editorului grele probleme. Amplele comentarii pe marginea textelor, notele de la subsol și mai ales textele mai recente sunt dovada acelei „stupide perseverențe” de care vorbea editorul, nelăsându-se abătut de la principiul că dintr-o ediție critică nu trebuie să lipsească nicio scriere, indiferent de valoarea acesteia.

Referindu-se la romanul Gorila (vezi studiul La reconsiderarea romanului «Gorila») și la includerea lui în ediția Opere, nota: „Lipsa unei ediții critice, care să explice un punct de vedere bazat pe studiul complex al tuturor documentelor de arhivă face ca unii comentatori să denatureze esența operei rebreniene în general și a Gorilei în special, prezentând-o tendențios, ca fiind în favoarea ideologiei unor elemente declasate cu care Rebreanu nu a avut nicio afinitate. (...) Mai mult decât în cazul altor cărți, interpretarea corectă a Gorilei presupune cunoașterea temeinică a vieții scriitorului și mai ales a ansamblului operei din care romanul face parte” (vezi Rebreanu. Opere, vol. 10).

De un real interes sunt articolul Date noi despre «Gorila», capitol abandonat, și ecourile postume, în care, între altele, N. Gheran povestește cu un anumit sarcasm avatarurile editării romanului Gorila. „Este vorba despre o întâlnire a lui N. Ceaușescu cu scriitorii, întâlnire la care vine vorba și despre romanul Gorila, într-un context total neprielnic repunerii în circulație a romanului interzis de cenzură. La ședință au participat scriitorii din conducerea Uniunii, dar și din structurile politice. Criticul Șerban Cioculescu, vrând să critice proasta calitate a unor producții literare, citează din Goga: «Ascultați ce frumos spune poetul: Privighetori din alte țări vin doina s-o asculte», la care Ceaușescu îi replică tăios: «Tovarășe profesor, Goga n-a adus privighetori, ci tancurile naziste. Din păcate, ca și Rebreanu, care, în afara unei capodopere ca Răscoala, a scris Gorila». De trei ori fusese rostit numele romanului ce se afla în corectură la mine pentru bun de tipar”.

Din fericire, volumul Opere. 10, care conținea romanul Gorila, a apărut și a ajuns repede în librării și la cititori. Vigilența cenzurii s-a trezit prea târziu. Pe când voia să-l retragă de pe piață, a constatat că nu mai au ce, fiind total epuizat.

Rebreniana lui Niculae Gheran, în cele două volume, este încărcată cu multe alte date, amintiri, detalieri, convorbiri cu editorul lui Rebreanu, corespondențe privindu-l pe Rebreanu, greu de cuprins într-o cronică.

Niculae Gheran scrie despre Rebreanu, dar și despre sine, despre bucuriile, dezamăgirile, împlinirile și neîmplinirile unei vieți oferite cu generozitate unui scriitor și operei sale. În cele două volume îl descoperim pe Rebreanu cu opera sa, cu viața sa. Îl descoperim și pe criticul și istoricul literar, pe neegalatul editor și, totodată, descoperim viața literară a unei perioade de peste cincizeci de ani. Descoperim regretul lui Niculae Gheran că n-a reușit să-și vadă cele 23 de volume într-o nouă serie, la care a început să lucreze cu aportul unui colectiv instruit, reușind să publice și un corpus de documente, din care au apărut două volume de corespondență. Regretul că n-a reușit să publice bibliografia lui Rebreanu.

 

 

Anul 70 al vieții mele (Jurnal Augustin Cozmuța), nr. 10(173), octombrie 2017
Oct 30, 2017 at 11:00 PM

Augustin COZMUȚA

ANUL 70 AL VIEȚII MELE

 

Volumul Anul 70 al vieții mele zugrăvește frământările și neliniștile omului aflat în spatele cărților sale, un om care trece printr-o acută criză existențială. Sunt însă angoase generatoare de operă, de unde și caracterul insolit al însemnărilor. Ca și în cazul jurnalului lui N. Steinhardt, principala operă a lui Augustin Cozmuța rămâne această carte de confesiuni, mult mai profundă, mai autentică și mai umană decât opera sa critică. ” (Gheorghe Glodeanu)

***

 

Vineri, 21 februarie 2014

Omul este un proiect continuu, niciodată încheiat. Și așa e bine să creadă, altfel ar căpia, ar înnebuni înainte de vreme, înainte de verdictul final. Urmăresc interviuri cu oameni în vârstă, între 70 și 90 de ani, și niciunul nu spune că a pus pușca jos, că nu mai face nimic, că a încheiat cu toate, toate fiind – după spusa Eclesiastului – deșertăciune. Nu, dimpotrivă, declară că, dacă va mai avea zile și dacă sănătatea îi va permite, va mai face una sau alta, nu consideră că nu mai are rost să facă ceva fiind prea bătrân sau neajutorat sau neputincios sau pur și simplu că nu mai are chef. Nu, majoritatea sunt preocupați să mai facă ceva, în recuperare sau în avans, oricum, dar să se afle în treabă, moartea să-i surprindă la lucru: actorul să moară pe scenă, eruditul în bibliotecă, scriitorul musai cu condeiul în mână, lucrând la o nouă carte, nu neapărat la ultima, șoferul la volan, funcționarul la birou și așa mai departe. În atari condiții, cum să te mai gândești la moarte, cum să te odihnești înainte de a pleca și de a nu mai fi. Imposibil!

(...)

Joi, 6 martie 2014

De dimineață, fiind la Cluj, ies la plimbare pe malul Someșului, pe o faleză frumos amenajată, încât mă bucur atât de peisaj, cât și de mișcarea și expunerea în soare pe care reușesc să le realizez cu o reală plăcere. Sunt ca un copil răsfățat, savurând dulceața aerului primăvăratic. Orașul mi se pare și el mai primitor ca în alte dăți, de toamnă și de iarnă, prin care a trecut mohorât ca și anotimpurile din sufletul meu marcate de traversarea bolii. Simt că am putere, simt că am libertate să respir, simt că am plăcere să mă mișc, aș pluti și pe apă, dacă mi s-ar da voie să cred în minuni. Dar văd o minune în chiar ce mi se-ntâmplă mie în aceste momente de viață și parcă nu știu cui să mulțumesc pentru ele. Ce bine e să depășești o stare ca de ananghie, ca de condamnat la o vină de care nu reușești să te faci responsabil. Ce mi se datorează mie și ce se datorează altora din ceea ce se petrece cu mine, acum când nu mai sunt tânăr, dar nici bătrân nu m-aș vrea de tot? În minte am aripi și gândul îmi zboară ca o pasăre în bătaia vântului.

(...)

Miercuri, 2 aprilie 2014

În privința acelor „scenarii de viitor”, mă pronunț categoric împotrivă. Nu mi-au plăcut niciodată utopiile și nici literatura SF sau de anticipație. N-am fost curios să-l citesc nici pe Jules Verne, deși se apreciază, la distanță de o sută de ani de la publicarea scrierilor sale, că unele „scenarii” imaginate de el s-ar fi adeverit, cum este, de pildă, zborul omului pe Lună. Aici ar intra și profețiile Bibliei sau ale lui Nostradamus, ideile socialismului utopic, toate vecine cu minciuna, amăgirea și șarlatania. Nu numai că nu poți prevedea viitorul, dar nici nu e recomandabil să-l știi, dacă cineva ți-ar garanta ce o să urmeze. La ce ar folosi, de pildă, dacă s-ar ști că peste un deceniu s-ar declanșa un nou război mondial, că peste un an s-ar produce un cutremur de pământ devastator, că în anul 2000, așa cum s-a profețit, va surveni „sfârșitul lumii”, din fericire pentru omenire deocamdată amânat? Desigur, nu se știe până când și în ce fel pot fi evitate diferite dezastre, care trebuie luate în calcul, dar care sunt imposibil de stabilit cu exactitate. Și, încă o dată, nici n-ar fi bine să se știe, n-ar ajuta la nimic. E bine să fim prevăzători, asta e altceva, dar viitorul oricum aduce surprize și, dacă sunt surprize, ele nu pot fi prevăzute în niciun „scenariu”, oricât de isteți ne-am considera noi, pământenii și muritorii. La ce bun să știi când vei muri, de exemplu? Ar fi contrar sensului vieții, care e animat de speranță până la limita ultimă, fără măcar a reuși să bănuiești când va surveni această limită, când se va lăsa definitiv cortina peste spectacolul existenței tale. Speranța de viață e o valoare statistică, care te orientează și te avertizează impersonal, fără să indice clipa când tu vei trece pe lumea cealaltă, pe alt tărâm, ca în basme. Știm că suntem muritori și e destul spre a ne pregăti din timp „marea trecere”. E o invocație doar retorică și în Psalmi (38), când se spune: „Grăit-am cu limba mea: Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârșitul meu/Și numărul zilelor mele, care este, ca să știu ce-mi lipsește”. Da, să știi ce-ți lipsește ca să poți înfrunta demn și curajos moartea, deși nicio pregătire nu-i suficientă. Sunt unii care „grăiesc cu limba lor” sau „pe limba lor”, spunând: „De acum, pot să mor, nu mai îmi pasă de nimic, fie ce o fi, toate s-au sfârșit pentru mine”. E prefăcătorie și nimic adevărat în asta, ca în orice „scenariu de viitor” clădit pe nimic, pe presupuneri care nu ajută pe nimeni.

(...)

Sâmbătă, 12 aprilie 2014

Este ziua Cosmonauticii și n-am motive speciale s-o sărbătoresc, dar nici să o ignor total. Zborul Omului în Cosmos m-a fascinat din tinerețe, însă nu aveam aptitudini nici măcar să devin pilot, deși în secret admiram un consătean care a ajuns pe atunci, la Brașov, instructor de zbor și pilot pe avioane de încercare, înainte de a fi omologate pentru intrare în exploatare. Primul om în spațiu – Gagarin; prima femeie ‒ Tereșcova; primul câine – cățelușa Laika etc. mi-au rămas în memorie ca personaje din epopeea spațială. Cu primul cosmonaut român – Dumitru Prunariu am făcut un interviu, fiind venit la Baia Mare la o întâlnire cu publicul. Când Ioana a ajuns în California și noi, părinții, la ea, putem spune că eram deja obișnuiți cu zborurile, măcar în imaginație, stimulată desigur de lansările americane transmise la televizor. Pe un cosmodrom n-am ajuns totuși, cum a ajuns Ioana cu fetele să asiste împreună la o lansare de la centrul spațial din Florida, dar ne-am atașat de domeniu prin prezența fiicei noastre în activități de cercetare la NASA. Cine s-ar fi gândit că din satul meu natal voi zbura atât de departe și asta datorită… cosmonauticii!

Stăm acasă și ne simțim bine, confortabil chiar. Ioana s-a întors și ea în State din Arabia Saudită, deci tot acasă, dar în altă țară. Mă tot întreb în ultimul timp ce mai înseamnă pentru mulți noțiunea și termenul acasă. Acolo unde m-am născut nu mă mai simt acasă, acolo unde am învățat nu am cum să mă consider acasă, acolo unde am muncit și locuit o viață de om tot nu mă îndemn să cred că aș fi acasă, acolo unde am călătorit și șezut mai mult, aș putea zice că mă aflu acasă, de dragul fiicei și al nepoatelor – Amelia și Alexandra – pe care le-am îngrijit de mici ca un bunic cu suflet de copil. În ultimă instanță, acasă nu poți fi decât lângă părinți, până trăiesc, apoi lângă copii și nepoți până trăiești tu, deci numai în familie ai sentimentul de a fi acasă, cu și lângă ai tăi cei dragi. În rest, ești un străin vremelnic ocupând o locuință, un apartament sau o casă, prin care treci ca un chiriaș… grăbit, până ajungi să-ți ocupi locul de veci, oriunde în lume, dar lângă familia ta!

(...)

Sâmbătă, 3 mai 2014

Trăim o relativă izolare sau doar mie mi se pare? Obișnuit cu prea multe contacte umane, cu prezențe asidue în viața publică, martor și implicat în agenda cotidiană a evenimentelor, resimt deocamdată ca o frustrare lipsa de întâlniri cu oamenii mai mult sau mai puțin apropiați, mai mult sau mai puțin cunoscuți și interesați de probleme comune. Pentru bătrânețe este recomandată de obicei detașarea de cele lumești, retragerea într-o singurătate și nu neapărat izolare spirituală, vecină totuși cu isihia, cu retragerea în sine și din timp, precum anahoreții în pustiu. Exagerez, desigur, nu mă văd capabil să mă retrag din forfota vieții, chiar dacă ritmurile ei sunt mult încetinite și lipsite de orice element spectacular. Încerc însă să înțeleg ce forță morală și putere de credință în sine îi animă pe cei care se retrag din vâltoarea vieții în locuri izolate la țară, prin mănăstiri și schituri etc. Departe de mine modelul Daniel Sihastrul, a cărui colibă am văzut-o undeva prin preajma Putnei și mi-a rămas în memorie ca un loc de refugiu, de retragere din istorie, deși a ajuns o figură legendară a epocii lui Ștefan cel Mare!

(...)

Miercuri, 7 mai 2014

Dau un telefon fratelui Teofil în Cernești, să aflu cum se simte. Sun lung până să-mi răspundă, semn că ori era departe de aparat, ori se mișca greu până la el, ori pur și simplu dormea și l-a trezit insistența țârâitului. Îmi spune că e mai bine, că se mișcă în voie prin ogradă, că a coborât în sat, că a fost duminică la biserică, unde este corator, și că tocmai voise și el să-mi dea un telefon, după ce de Paști nici măcar nu ne-am sunat să ne spunem un Cristos a înviat! Eu am renunțat la supărarea că n-a venit să mă vadă după operație, ceea ce i-am și reproșat de altfel. Mi-am călcat pe inimă și, când m-am dus pe la Cernești, la celălalt frate, am trecut să-l văd și pe el, după operația pe care a suferit-o. Pentru liniștea mea și împăcarea mea sufletească mi-am zis că e mai bine să nu pretind reciprocitate de sentimente, chiar între frați fiind. Lipsa de răspuns însă mi-a creat nedumerire și mi-a creat pierdere în dragostea de frate care credeam că trebuie să existe dincolo de orice impedimente. Dar, în genere, despărțirea de oameni devine mult mai ușoară când reciprocitatea în împărtășirea sentimentelor nu funcționează. E un minim câștig pentru o mare pierdere!

(...)

Joi, 17 iulie 2014

„Nu avem literatură!”, spune ritos în atitudine o autoare onorabilă, dar pornită pe răfuieli cam anarhice cu prezentul nostru, care mai mult i-a înșelat așteptările decât să-i confirme iluziile. Probabil că este posibilă „schimbarea la față a României”, ca să-l pomenim pe cinicul Cioran cu ale sale diatribe la adresa spiritului românesc sub vremi. Personal, nu agreez asemenea luări radicale de poziție, chiar dacă au unele îndreptățiri firești și comune mai multor critici vehemenți prin temperamentul lor. Așa a făcut Eugen Negrici cu lucrarea sa Iluziile literaturii române, negând valori naționale certe, în acord cu timpul istoric și cu resursele de talent ale scriitorilor români din toate epocile. Cum o fi situația azi în literatura română contemporană e departe de a fi catalogată drept catastrofală. Presupunerea că ar exista o mafie intelectuală care intenționează, mascată de cele mai bune intenții critice, să desființeze spiritul poporului român mi se pare cu totul exagerată. A încercat și avangardismul interbelic să ne nege tradițiile, dar n-a reușit decât să declame vehemente contestații. Replica actuală la ele este la fel de sterilă și de inutilă.

 

 

„Migdale și stafide, alef și beit” (Delia Muntean), nr. 10(173), octombrie 2017
Oct 30, 2017 at 11:00 PM

Delia MUNTEAN

MIGDALE ȘI STAFIDE, ALEF ȘI BEIT

 

          O lectură de zile mari: volumul Evreii și cuvintele (Editura Humanitas Fiction, 2015; traducere din engleză și note de Ioana Petridean), al scriitorului israelian Amos Oz, realizat împreună cu fiica cea mare, Fania Oz-Salzberger. Nu este un roman, așa cum ne-a obișnuit autorul (în limba română au fost traduse, printre altele, începând din anul 2005: Soțul meu, Michael; Cutia neagră; Să cunoști o femeie; Fima; Să nu pronunți: noapte;  Iuda), ci o culegere de eseuri atingând teme precum identitatea, familia, tradițiile, cultura și istoria evreilor.

Pentru cititorul mai puțin familiarizat cu mentalitatea și cu valorile acestui popor, reflecțiile din cartea de față ar putea răsturna anumite prejudecăți. Ele îndeamnă totodată la reexaminarea creațiilor de ficțiune ale lui Amos Oz dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare. „Criticul dintre noi” (ca să întrebuințăm formula agreată de cei doi autori) sugerează să revizităm, de pildă, romanul - cu certe inserții autobiografice - intitulat Poveste despre dragoste și întuneric1. Să pătrundem din nou în casa „plină-ochi cu cărți” în care a venit pe lume, la Ierusalim, prin 1939, pruncul Amos; să îi revedem părinții, cu backgroundul lor cultural atât de consistent (tatăl vorbea unsprezece limbi, mama – cinci) și pe unchiul Joseph Klausner, a cărui bibliotecă – peste 25.000 de titluri din lumea întreagă - va însoți nepotul, cu mirosul ei de „înțelepciune, taine și praf”, toată viața. Am putea apoi relua paginile ce evocă stăruința cu care adulții își țineau copilul/nepotul prin preajmă în momentele de răgaz, la reuniunile cu prietenii ori cu rudele, când dezbăteau pătimaș chestiuni cu mult peste puterea lui de înțelegere. Dacă le-am parcurge prin prisma ideilor vehiculate în lucrarea nonficțională, am zăbovi mai îndelung asupra faptului că Amos nutrește de pe acum o puternică dorință de a scrie, când îi va veni vremea, cărți „din capul” lui; ba chiar de a se face el însuși, după ce va mai crește, o carte. Da, o carte. „Nu un scriitor. Oamenii pot fi omorâți ca furnicile. Nici scriitorii nu sunt greu de omorât. Dar cărțile nu: oricât te-ai trudi să le distrugi, întotdeauna e o șansă să supraviețuiască un exemplar și să continue să se bucure de viața lui de pe raft, în cine știe ce ungher al vreunei librării, la Reykjavik, Valladolid sau Vancouver” (p. 29-30).

Cu siguranță, nu e nimic fals, nimic superficial ori snob în această atitudine a neamului Klausner vizavi de cunoaștere. Temeiul unor asemenea preocupări îl reprezintă însă mai mult decât formarea intelectuală obișnuită a succesorilor. Avem de-a face deopotrivă cu o venerare a cărții sau, după cum mărturisesc eseurile semnate de perechea tată-fiică (o întreprindere inedită, dacă ne gândim la predominanța legăturilor patrofiliale), cu dependența de carte, dată de înțelegerea profundă a menirii ei. Ne referim în primul rând la Tanah (Biblia redactată în ebraica veche), care nu lipsește din nicio familie evreiască, ea constituind dintotdeauna temelia pe care s-a zidit întreaga achiziție culturală de mai târziu. Ceea ce impresionează și îmbie la meditație e mai ales faptul că la evrei semnificația și forța cuvântului scris ori rostit trebuiau (și trebuie) transmise - îndeosebi descendenților pe linie masculină - încă de acasă, din copilăria timpurie. Ei „își educau copiii familiarizându-i cu poveștile vechi încă de când dădeau semne că pricepeau ceea ce li se spunea, adică în jurul vârstei de doi ani, și apoi îi învățau să le citească, în jurul vârstei de
trei ani și jumătate (s.n.). Pe scurt, școala începea curând după înțărcare” (Evreii..., p. 23). Frecventarea școlii era obligatorie pentru toți băieții, indiferent de starea sociomaterială a familiei, de la trei la treisprezece ani.

Merită reținute, de asemenea, metodele și mijloacele prin care cei mici erau atrași către învățătură: „Secretul consta în a le preda un volum cât mai mare de informații în primii ani de viață și în a-i recompensa cu dulciuri, pe care să le mestece și să le asimileze împreună cu primul lor alfabet” (id.). Pe scurt: „migdale și stafide, alef și beit” (A și B – n.n.; p. 110). Obiceiul, menținut aproape neschimbat în zilele noastre, e descris de către Fania Oz-Salzberger și într-un interviu acordat recent jurnalistei Magda Grădinaru: „Când copilul de trei ani merge la școală, pentru a fi învățat de rabincând învață primul alfabet, pe literele alfabetului mama îi pune ceva dulce, zahăr sau miere2. Acești copii sunt denumiți de Talmud „bebeluși de școală, «tinokot shel beit rabban»” (p. 50).

Învățarea în cadru instituțional (în sala de clasă ori la sinagogă) e completată în permanență de educația primită acasă, aspect reflectat peste ani implicit în numărul semnificativ de personalități din varii domenii. Cel mai bun prilej îl constituie întâlnirile din timpul meselor de sărbători când, cu Scripturile la îndemână, se citesc și se interpretează cu scrupulozitate pasaje atent alese, „în așa fel încât nici măcar o singură piatră să nu rămână neîntoarsă de la locul ei” (p. 54). O șansă de care puteau beneficia/profita și fetele evreice. Până la un punct.

Prin tradiție, copilul (respectiv talmidul, adică elevul) e încurajat să provoace el însuși la dialog tatăl (res-pectiv rabinul, melamedul, adică profesorul), întrebarea fiind socotită autentic instrument de „punere în mișcare a rotițelor creierului”. Jocul preferat, „diferența de opinie”, sporește curiozitatea, solicită documentare continuă și atrage învățăcelul către preocupările spiritului. În plus, discipolul e îndemnat să nu se limiteze la comentariile din Talmud, căci fiecare evreu tânăr e dator să gândească unghiuri noi de abordare a textelor, să îmbogățească memoria culturală colectivă și să o perpetueze.

Amos Oz și Fania Oz-Salzberger insistă asupra ideii că lecturile însușite în familie și în primii ani de școală nu se suprapun peste ceea ce în mod curent numim literatură pentru copii: textele acestea – reluate, conform calendarului evreiesc, zilnic, săptămânal, lunar sau anual – cuprind înseși poruncile divine și norme de conduită. Chiar dacă în vremurile noastre ele nu mai intimidează/constrâng copiii, tradiția rămâne activă, asigurând viitorilor adulți (implicit celor atei) o cultură biblică substanțială și înzestrându-i cu unelte de mânuire inteligentă și plăcută a cuvântului.

În viziunea celor doi autori, cunoașterea aprofundată a cărților sfinte - îmbogățită pe parcurs cu scrieri profane și aparținând altor popoare - a reprezentat pentru destinul evreilor o condiție și, totodată, o mărturie ale continuității, ale supraviețuirii, în ciuda risipirii lor de-a lungul și de-a latul pământului, în pofida exilului aproape continuu și a celorlalte încercări istorice, politice, religioase.

*

Au emigrat, s-au mutat, au fugit, au mers târșâindu-și picioarele din pricina slăbiciunii și a oboselii, dar și-au cărat cărțile în spinare” (p. 60); „Atunci când fugeai pentru a-ți salva viața din calea masacrului sau a pogromului sau dintr-o casă ori o sinagogă în flăcări, luai cu tine doar copiii și cărțile. Copiii și cărțile” (p. 61; s.n.).

*

Succesiunea biologică și identitatea evreilor sunt așadar intim legate de transmiterea mai departe, prin intermediul copiilor („Un urmaș bine instruit reprezintă cheia supraviețuirii colective” – p. 43), a narațiunilor întemeietoare, care, privite astfel, își sporesc înțelesurile. Devin chiar mai relevante și mai durabile decât vestigiile arheologice; farmecul limbajului și bogăția de pilde, simboluri, teme, adevăruri dau naștere în continuare altor cărți (ficționale și nonficționale), inspiră compozitorii și artiștii plastici.

Observăm că cei doi autori problematizează continuitatea neamului căruia îi aparțin din perspectivă nereligioasă („Noi suntem ateii Cărții” – p. 64), respingând intervenția divină, miraculosul, misterul, teleologia. Ei filtrează textele sacre, pe care le consideră „monumentale” și le cunosc în profunzime, prin sita rațiunii, a inteligenței și își asumă această opțiune (manifestată și cu alte prilejuri), conștienți fiind de controversele iscate odată cu publicarea volumului. De dragul învățăturii și al exprimării neînțelegerilor prin dialog, prin cuvânt. Iată ce afirma „romancierul dintre noi” cu ocazia unei întâlniri din 1982 cu locuitorii din Ofra (aparținând Teritoriilor Ocupate): „Sunt liber să decid ce voi alege din această uriașă moștenire, ce voi așeza la loc de cinste, în sufragerie, și ce voi duce în pod. (...) Este dreptul meu să decid ce anume mi se potrivește și ce nu. (...). Este dreptul meu să cern grâul de tărâțe” (fragment din discurs, reprodus la p. 235-236).

Amos Oz și Fania Oz-Salzberger, posesori deopotrivă ai unei formații umaniste occidentale de calitate, sunt de părere că dăinuirea unui popor nu se rezumă la „lustruirea artefactelor” de muzeu, la privirea către viitor dinspre trecut; ea presupune, în egală măsură, conflicte între idei („laicii conștienți de sine nu se află în căutarea liniștii, ci a unei efervescențe intelectuale, iubind întrebările mai mult decât răspunsurile” – p. 19), revolte, inovații, reexaminări, deconstruiri, împrumuturi de la alte civilizații. Pentru ei, Biblia, creație „sofisticată”, „care îți taie pur și simplu respirația” (p. 19), care a întemeiat religii și influențează până în zilele noastre morala și legislația, nu este decât un produs omenesc, supus greșelii (e reamintit cunoscutul filozof evreu Baruch Spinoza, care a fost alungat din cetatea Amsterdam, în 1656, când a cutezat să afirme aceasta), cu inexactități istorice și științifice, cu unele aspecte confuze, cu atitudini misogine [fac excepție doar câteva episoade, cum este cel referitor la fetele lui Iov, considerate egale cu frații lor și îndreptățite la moștenirea bătrânului („Bună treabă, Iov” – p. 94); ori secvența în care e judecată corect, de către un tribunal masculin, Tamar, pe care socrul ei o lăsase însărcinată, însă refuză recunoașterea faptului – chiar își umilește nora, împreună cu întreaga cetate – până în momentul când aceasta, „inteligentă, abilă și condusă de un puternic simț al dreptății” (p. 100), îi aduce dovezile: inelul cu pecete, cingătoarea și toiagul identității, primite ca răsplată de la el însuși (Facerea); ori episodul cu cele cinci fete ale lui Salfaad, care și-au câștigat dreptul la moștenire grație puterii lor de judecată (Numeri)], cu idealizări ale faptelor și ale eroilor poporului evreu (v. David și Solomon) – dimensiuni care nu-i afectează însă măreția. Fiindcă „parabolele pot spune adevăruri” (e drept, tainele din „livada învățăturii” nu sunt accesibile oricui, cei neinițiați riscând să-și piardă mințile ori însăși viața – p. 57-58), iar „ficțiunea nu înseamnă falsitate sau minciună” (p. 79). Personajele biblice sunt la fel de adevărate precum cele din opera lui Shakespeare, a lui
Homer sau a lui Dostoievski. Ele trăiesc în imaginația cititorilor, ca adevăruri textuale.

Autorii, un profesor-romancier și un istoric, privesc cu detașare și discernământ încrederea oarbă în litera Cărții („nici măcar rabinii cu cea mai mare aplecare spre misticism nu au așezat înfăptuirea de miracole înaintea învățăturii și niciun hasid cu respect de sine nu voia ca propriul copil să crească învăluit într-o magică ignoranță” – p. 186) și observă că atitudinea îmbrățișată de tot mai mulți evrei o constituie „ireverența reverențioasă” (neregăsibilă, afirmă autorii, în alte sisteme religioase) – „o subtilă îmbinare a credinței, a spiritului certăreț și a umorului autodirecționat” (p. 228).

Intelectuali de valoare, Amos Oz și Fania Oz-Salzberger nu pledează nici pentru superioritatea ori separatismul evreilor („căci fiecare dintre noi este o peninsulă” – p. 222), pentru destinul lor profetic, fidel unei religii anume („Israelul antic a fost o civilizație profund politică și juridică, nu o simplă adunătură de coreligionari” – p. 196).

Ei privesc poporul evreu într-un context mai larg, al omenirii înseși care comunică și se comunică prin poveste. E semnificativ în acest sens mesajul din ultimele rânduri ale volumului:

 „Încercați să înlocuiți cuvântul «evreu» din această carte cu «cititor». Veți fi surprinși cât de bine se potrivește contextului, în foarte multe dintre cazuri.

Chiar și antisemitismul se poate traduce uneori printr-o brutală reducere la tăcere, prin ardere de cărți, blocarea unor site-uri de Internet sau cenzură. Oriunde.

Text și individualitate, umor și dezbatere, femei cu limbi ascuțite și copii plini de întrebări – nu sunt ele specifice existenței umane în general, făcându-și apariția în cadrul oricărei culturi care permite acest lucru?” (p. 238-239).


1. Am consultat ediția din 2011, apărută la Humanitas Fiction, București, traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin după versiunea semnată de Nicholas de Lange; o cronică a cărții am publicat în revista „Nord Literar” în numerele din lunile mai („Când o să fiu mare, o să fiu o carte”) și iulie-august 2012 (Despre dragoste și întuneric. Amos Oz).

2. http://www.news.ro/cultura-media/interviu-fania-oz-salzberger-despre-cum-e-sa-scrii-o-carte-cu-tatal-tau-cand-acesta-este-amos-oz-despre-bunicii-din-basarabia-si-despre-cum-iti-inveti-copilul-cu-miere-sa-iubeasca-cartea.

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 21 - 30 din 1948

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.