top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Ion Petrovai - 70 (Ion Cristofor, Săluc Horvat), nr.3(190),martie 2019
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

Ion CRISTOFOR

ION PETROVAI LA ȘAPTE DECENII DE VIAȚĂ

În perioada de început a deceniului șapte al secolului trecut, năvălea în Cluj un tânăr poet pe care, prin ani, aveam să-l întâlnesc tot mai des prin cenaclurile clujene. Se numea, pe atunci, Ion Gheorghe Petrovai. Originar din Maramureșul voievodal, tânărul purta o stufoasă podoabă capilară. Avea o voce vibrantă, de cântăreț din strana bisericilor de lemn ale ținutului natal. Cu o privire mefientă, de rural rătăcit în infernul urban, Ion Petrovai, tânărul taciturn și neguros, avea să facă temeinice studii filologice în Alma Mater Napocensis. Ceva mai târziu, tânărul dascăl avea să-și susțină doctoratul tot în acest burg transilvan.

Spre deosebire de majoritatea colegilor săi de generație, atrași ca fluturii de luminile de lampă ale orașului, Ion Petrovai se va întoarce la baștină, în satul natal, Petrova, unde își va duce modestul apostolat de dascăl. Din când în când, numele său apărea în pagina unor reviste literare sub rândurile firave ale unor poezii. Dar era evident că autorul lor nu părea deloc grăbit să asalteze porțile unei edituri, nici să culeagă laurii repartizați generației sale. Din motive pe care doar le putem bănui, poetul își va amâna debutul până târziu, ce se produce, abia în 1996, cu volumul Pasărea cu ochii-n lună (Cluj-Napoca, Dacia). Vrednicul dascăl va publica apoi o masivă cercetare etnologică, intitulată Multiculturalism în Ţara Maramureşului: Valori culturale ucrainene (Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2007), prevăzută cu o prefață  a unui reputat slavist, prof. univ. dr. Onufrie Vinţeler.

Pentru a întregi liniile de forță ale portretului său, se cuvine să amintim via activitate culturală pe care poetul o desfășoară în nordul țării, acolo unde a întemeiat o fundație culturală menită să cultive memoria unui mare dascăl și om de știință din Maramureș. Fundaţia „Profesor universitar doctor Gheorghe Bilaşcu”, pe care a construit-o Ion Petrovai, onorează pe unul dintre întemeietorii învățământului medical clujean. În egală măsură, trebuie amintită activitatea de redactor al revistei „Dor”, publicaţie a Societăţii de Ştiinţe Filologice, Filiala Sighetu Marmaţiei, de redactor-colaborator la revista „Şcoala maramureşeană”.  Nu în ultimul rând, se cuvine să subliniem rolul de iniţiator şi îndrumător al Cenaclului de Cultură şi Artă „Mihai Eminescu” din Petrova, de organizator al „Manifestărilor Eminescu” şi al „Convorbirilor Culturale”, desfăşurate aici anual.

Vrednicul dascăl maramureșean revine în librării cu volumul de poezii intitulat Balade cosmice, publicat la Editura ieșeană Princeps Multimedia (2015), cu o prefață semnată de Theodor Codreanu. Cu temei, prefațatorul stabilește locul lui Ion Petrovai într-o tipologie a poeților, utilizând o observație a lui Charles Baudelaire, care-i împarte pe poeți în „progresiști” (cei ce dau tonul modei și se bucură de glorie imediată) și „întârziați”. Printre aceștia din urmă îl plasează eruditul comentator pe autorul Baladelor cosmice. Poeții din această categorie „au avantajul negrabei și al judecării lucide a ceea ce este durabil în spectacolul spiritului”. În cazul lui Ion Petrovai, amânarea debutului a fost benefică, poetul prezentându-se la maturitate cu o lirică îndelung decantată, fără ezitările tipice debutanților. Indiscutabil, poetul este un blagian, cultivând  o poezie a reflecției îndelung cumpănite, plină de gravitate. În acest sens, să cităm, de pildă, poezia Cărări aeriene: „Cu părul pieptănat de vânturi / şi braţele încinse de iubire – / asemenea fetelor – / strigate prelung către cer / vorbele pământului / devin înalte. // Născute-n zodii bune / cuvintele / poartă pe umeri lumini / ridică cetăţi / ce stau de strajă / vremii / pe drumul dintre cer şi pământ”.

Desigur, nu trebuie trecut sub tăcere filonul poeziei patriotice care alimentează o bună parte din lirica pe care o cultivă Ion Petrovai. În fond, el nu face decât să celebreze magia locurilor natale ale Maramureșului, „Țară a descălecătorilor” (cum o numește el însuși într-un vibrant poem cu acest titlu), ca rapsod al unei istorii pe care nu avem voie să o trecem sub tăcere. Refuzând mimetismul postmodernist, poetul nu ezită să se alinieze unei ilustre tradiții, cea pe care au ilustrat-o cu strălucire poeți ca Eminescu, Goga, Cotruș sau Ioan Alexandru. Poetul deține o poziție privilegiată tocmai din asumarea acestei etici, atât de rară în vremuri de rătăcire morală și de degradare a simțului comunitar, cum sunt cele pe care le trăim: „Neprihănitul fruct în care e curs cerul / E dulce mărturie mai tare decât fierul / De la strămoși credința, se-ntoarce la ai mei / Pe file de cazanii brăzdate de condei…” (Țara descălecătorilor).

Aprinzând focul sacru în vetrele tradiției, autorul Baladelor cosmice dovedește că e mai mult decât un poet. La cei șaptezeci de ani împliniți, Ion Petrovai este indiscutabil un tribun, un dascăl de conștiință națională, pe care se cuvine să-l salutăm în toate ipostazele sale de poet care duce în mână o făclie.

 

***

Săluc HORVAT

ION PETROVAI – UN PASIONAT EMINESCOLOG

          Dascăl de vocație, poet și mai ales un neobosit animator al vieții culturale, stimulator de talente prin cenaclul inițiat și condus de el, Ion Petrovai a fost receptat ca fiind „mereu căutător și neliniștit, când generos, când orgolios peste măsură”, pasionat și admirator al marelui Eminescu, căruia i-a dedicat, de peste patruzeci de ani, întâlniri și evocări aniversare (de 15 ianuarie și 15 iunie).

          Ion Petrovai a fost remarcat ca poet mai întâi prin intermediul „poștei redacției” a unor reviste de Geo Dumitrescu, Ștefan Augustin Doinaș ș.a. Numele lui este întâlnit tot mai des în paginile unor reviste („Echinox”, „Tribuna”, „Steaua”, „Luceafărul” etc.) și apoi în volumele de poezie colective și personale (Pasărea cu ochii-n lună, Alburi sângerânde, Balade cosmice ș.a.). Creația lui Ion Petrovai a parcurs, de-a lungul anilor, un traseu poetic  care l-a impus între poeții importanți ai literaturii contemporane. Despre poezia lui Ion Petrovai s-au pronunțat nume importante, între care Ion Gheorghe, Mircea Petean, Adrian Popescu, Constantin Cubleșan, Theodor Codreanu ș.a. Semnând prefața la volumul Balade cosmice, Theodor Codreanu este de părere că autorul are o concepție proprie asupra poeziei, „asumată în cărări aeriene și vizibilă la nivelul ansamblului”, considerându-l „un poet deja apreciat și comentat la modul impresionist, dar și profesional”.

          Dar nu despre poetul Ion Petrovai mi-am propus să vorbesc, ci despre statornica lui preocupare pentru cultivarea valorilor creației eminesciene. De peste patruzeci de ani, la Petrova (satul său natal) au loc întâlniri sub semnul lui Mihai Eminescu, ocazie cu care se exprimă opinii despre poet și opera sa, despre actualitatea neumbrită a creației eminesciene. Aici vin iubitorii de poezie, dar și exegeți ai operei lui Eminescu, locali și din întreaga țară. Nu de puține ori și de peste hotare. Se vorbește despre legătura fizică și spirituală a lui Eminescu cu Maramureșul. În acest sens, s-au formulat opinii diferite. Unele păreri vorbesc chiar de prezența sa fizică în acest spațiu, amintind de prezența sa la o ședință ASTRA la Șomcuta, ba chiar și de o trecere prin Baia Mare și Sighet. Cert este doar proiectul unui ciclu de conferințe populare pe care Eminescu voia să le susțină în Maramureș, respectiv „Geniul național”, „În favoarea teatrului”, „Studiu asupra pronunției”, „Poezia populară” – pregătite în perioada studiilor sale la Viena. Proiectul nu a fost finalizat. Dacă despre prezența fizică a lui Eminescu în Maramureș sunt doar presupuneri, numele marelui poet este mereu prezent în conștiința iubitorilor poeziei eminesciene, în preocupările unor cercetători ai vieții și ai operei acestuia. Se poate vorbi chiar de o „școală” de eminescologie, ilustrată prin numeroasele cercetări notabile ale unor exegeți precum Cornel Munteanu, Gheorghe Glodeanu, Terezia Filip, Săluc Horvat, Nuțu Roșca ș.a., ale căror lucrări aduc contribuții însemnate la o mai bună cunoaștere a valorii operei lui Mihai Eminescu.

          Printre cei care promovează și prețuiesc creația eminesciană, un loc aparte îl ocupă profesorul și poetul Ion Petrovai, care, în toți acești ani, s-a dedicat cu consecvență și pasiune, întărindu-și crezul în valorile perene ale operei „poetului fără pereche”. Întâlnirile sub semnul lui Eminescu pe care Ion Petrovai le-a realizat la Petrova au devenit nu numai o tradiție demnă de prețuire, nu numai o sărbătoare comemorativă, ci una de mare deschidere, una care ar trebui repetată nu doar la Petrova, ci în multe alte locuri ale țării.

          Închei aceste rânduri cu urarea de „La mulți ani, iubite prieten!”, cu bucuria de a ne întâlni mereu în universul eminescian. 

Semne pe pietre de hotar (Delia Muntean), nr.3(190),martie 2019
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

 

Delia MUNTEAN

SEMNE PE PIETRE DE HOTAR

          Voce distinctă în lirica feminină actuală, Rodica Dragomir își pune la încercare marginile – date ori construite de ea însăși – cu fiecare nou volum. Într-o concurență înverșunată cu timpul, fiindcă a găsit răgaz pentru sine și pentru scris abia după ce și-a împlinit menirea didactică, autoarea a publicat în ultimul deceniu și jumătate opt cărți: Noapte și zi – 2001; La porțile timpului – 2003; Lumea copilăriei – 2005, 2014; Călcâiul lui Ahile – 2006; Ore fără memorie – 2008, 2015; Păstorind melci – 2010; …cu Pavel, pe drumul Damascului – 2013; Nomad prin lumină – 2015 și Aritmetica întoarcerii – 2017. Acestea au fost răsplătite cu premii la mai multe ediții ale Festivalului Național „Armonii de primăvară” de la Vișeu de Sus, cât și ale manifestării „Cartea anului”, de la Baia Mare.

          În atenția noastră se află, de astă dată, volumul Aritmetica întoarcerii, apărut la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, prefațat de Ion Cristofor și ilustrat cu desene în acril de David și Philip Noviello. Ca și în celelalte cărți, scrutarea limitelor proprii generează redefiniri ale sinelui, construcția individuală desfășurându-se pe măsura spunerii ei. Dezvăluirea, cu tensiunile, arderile și elanurile ce o însoțesc, se realizează aristocratic, cu o discreție și o luciditate ce resping lamentația și defularea banale, simpliste. Până și bucuria cuceririi unui nou pas către cunoaștere și autocunoaștere e exprimată prin gesticulații blânde, strunite de conștiința sfârșitului implacabil: „Și-ncet, nu mai ești tu, / ești drumul apei, / zi fără întoarcere, grăbind mereu / spre-un mâine, ascuns de înțeles, / până ce fi-vei chip fără de chip, / nici mal, nici curgere, / ci semn dintotdeauna-n / izvorul de-nceput” (Drumul apei).

          Convertirea în semn a înseși ființei artistului (proces devoalat de finalul secvenței citate) – un semn care să lase urme, să producă semnificații – face ca întreaga creație/rostire țesută de autoare să se constituie în „semn dat Celuilalt” (Emmanuel Lévinas). Un semn-ofrandă („Mă leg de stâlpii corăbiei mele” – Ca o promisiune), o modalitate de a întâmpina – „cu pâine și sare” – cititorul, de a transforma împreună sfârșitul în trecere. De a-i da viață și sens: „Sunt a nimănui, / făptură închisă în fluxul intern / ce-și varsă preaplinul / în poeme, iarăși captivă / în litere, silabe, cuvinte și versuri / care respiră în ritmul sufletului meu. / E lumea mea […] / pe care o ofer, ca jertfă, / pe-o tipsie” (Zidirea de sine).

          Împărtășirea pregătește astfel – autor și lector – pentru înțelegerea superioară a existenței și a sinelui: „Locuiesc de o vreme în vise, / în gesturi, surâsuri, mâhniri, / locuiesc în tăceri, în cuvinte / ce-și caută rostul în noi potriviri. / Mă ard – mă lepăd de ele / ca de negru păcat. / Le împrăștii – semințe-n neant, / pentru pasărea rară ce-așteaptă / ceasul spre zborul înalt” (Semințe-n neant).

          Ceasul potrivit pare să-l fi găsit poeta atunci când, simțind peste zilele ei „un greu fâlfâit de toamnă”, și-a propus să iasă din cochilie („gândul meu se vrea deschis / chemărilor ascunse” – Prin pădurea de alun) pentru a viețui pe tărâmul scrisului. Hotărârea din acel moment și numeroasele pietre de hotar pe care de bunăvoie și le-a așezat înainte i-au scos din ascundere ființa dinăuntru, au făcut-o vizibilă, învățând-o să-și lumineze singură calea („Mă salvez plonjând în / marea din mine, care / nu se găsește pe nici / o hartă a lumii” – Din adânc) și să se de-finească în permanență. I-au dezvăluit frontierele lichide dintre forță și vulnerabilitate, dintre tensiune și destindere, dintre limitare și libertate.

          De atunci, caută și inventează semne care să o descătușeze de „nedoritele poveri” (Străină și stingheră), s-o ajute să se acomodeze mai înțelept cu vremile și cu sine: „Simți o legătură ne-nțeleasă / între a fi și-am fost” (Între maluri) sau „Mai am de cules rămășițe din clipe / pierdute în van, / să mă scutur de multele umbre / ce stau agățate de mine, / să fac pace cu drumul ce-n urmă-a / rămas neumblat” (La capătul zilei).

          Scrisul i-a adus viață nouă Rodicăi Dragomir. Scrisul o energizează, o motivează („O, da! trează, cu un pas / înaintea dimineții / ce-ntârzie, / […] / Vreau să mă-nham / și la ziua de mâine, / să fiu cea trează mereu, / să mă spăl prima / în laptele zorilor” – Un colț de pământ), îi permite să exploateze virtuți inedite ale cuvântului (ale cărui puteri le cunoaște din anii de la catedră): „din ochiuri de-ntuneric, / încercând să fac roți pentru / carul luminii” (idem).

          Întâlnim, iată, din nou, metafora luminii, prezentă și în celelalte volume ale autoarei. Ea înlesnește lucrarea-împreună a unor motive precum zborul, pasărea, aripa, umbra, noaptea, întunericul, melcul, fluturele, fulgerul, ochiul ș.a.m.d. – adică tot atâtea semne/aluzii ce pot da, polifonic, „sens și culoare nimicului”. „Semne cu muchii de aur, / înșiruite cuminți / în albe pustiuri”, cu care poeta confecționează „curcubeie / peste nevăzutele lumi” (Dezlegarea memoriei). Exorcizează trecerea: „Ucid timpul […] și-l îngrop / în cuvinte ce mă dezleagă / de aleasa povară” (Timp ascuns).

          Dialogul cu acestea se dovedește formă de manifestare a libertății („gândul închide și deschide / ceruri”), izvor de viață. Căci numai în moarte discursul poate tăcea: „Ce-ți sfâșie carnea e doar neiubirea, / îndoiala, teama, tăcerea” (Ora botezată în cuvânt). Cu fiece zidire de verbe și de sine, poeta aduce în univers lumină (Temelie nouă), din care, la rândul ei, se va cumineca („Mă-mpac cu mine ne-mpăcata / când iar lumina mă-nvăluie rotund” – Aripi), cum tot înspre lumină îi năzuiesc aripile crescute din umăr (Povară).

          În clipele când gândul – „pasăre cu aripile strânse” – îi este văduvit de ecou, de puterea înălțării, eul liric coboară în timp, în memorie, până la începuturi. Trupul îi alunecă în „haosul primordial, / zbătându-se după o primă / respirație profundă” (Accesul interzis), apoi preia spaimele și zvârcolirile vietăților hăituite, ațâțate de arome crude și de foșnete surde, „venite parcă din adânc de pământ” (Un animal ciudat). Păianjeni negri îi înfioară privirile și pașii (Cu suflet albastru), provocând șovăiri și exasperări.

          Alteori, neputința de a zbura generează revoltă împotriva condiției umane înseși, aflate într-o perpetuă căutare a unui „strop de eternitate” (Corabia):

         

          Atâta cer ai, Doamne, și noi

          doar dimineți în suflet,

          pământul ce ne soarbe

          și turnuri până la cer de vise,

          dar prea firave aripi

          și mult prea multe doruri

          răstignite”

                             (Dar prea firave aripi).

 

          Dorul de a respira veșnicia (dramatic soluționat de ființa ce se trece: „Inima mea […] prelungește / în bătăi mai rare / a timpului durată” – Între Scila și Caribda) traversează o bună parte dintre poeme (Cărarea uitată, Umbre, Ultimele profeții, Un petic de pământ ș.a.), îmblânzit fiind, mai de fiecare dată, de chemarea lutului și nevoit să înfrunte ochii nopții: „Tu trupul ți-l scuturi / de umbra-i subțire / ce te ține-nlănțuit / de lutul păgân. / Vibrarea luminii o simți însă / în suflet, deși ceață de smoală / se lasă peste pământ” (Te istovesc pe rând...). Poeta imploră zeii să o dezlege de țărână pentru a renaște – fluture – în alte vremi (Cu ochi deschiși minunii) ori se furișează în propriile temeri, refuzând să participe la „jocu-nceput”... (Cine mă strigă pe nume?).

          Meditând la hotarele primite („Ziua de mâine miroase-a amintire”), Rodica Dragomir refuză supunerea silită, necondiționată față de acestea: „Piatra e vie, tresare sub / pașii mei grei” (Casa). Le transformă în tot atâtea prilejuri de primenire, de tonificare. Ele îi zgândăresc parcă mai mult dorința de libertate, o determină să-și socotească după criterii noi, subiective întinderea, să-și creeze propriile hotare. Să hotărască adică ea însăși, ca ființă superioară. După voia și puterile sale. Așază apoi pe ele semne, caută sincronizări nedeslușite de alții („Zadarnic colindă-ntrebările mele / la porțile lumii – / Nimeni nu-mi știe petrecutele vremi și / dorurile mele toate” – Casa), însă care o fac să fie.

          Poate că aici se cristalizează capacitatea demiurgică a celui care mânuiește versul – „cântec de privighetoare” –, a artistului în genere. El trece (și ne trece) dincolo de marginea timpului („cuvintele ne-nvățau veșnicia / pe cerul albastru din noi” – Ploi albe). Transfigurează. Lasă urme: „și simt că-n jurul meu / se-nvârte roata lumii, că sunt / un semn pe-o piatră de hotar, / marcând distanța dintre / azi și ieri și mâine / în drumul / de viață și de moarte” (Cine mă strigă pe nume?).

          Memoria, imaginarul îi permit ocoluri și coborâri în sine, retrăiri ale vremilor apuse (multiplicând astfel timpul hărăzit), îmbogățite cu noi taine și dezlegări: „Și în această pendulare / înveți să te-ntorci, / cu înțelesuri noi, / spre vechile izvoare” (Nu te mai miri) sau „Mister peste mister, / înscris în sânge, / în aritmetica întoarcerii, / ca secretele zeilor / în vechile inscripții / îngropate-n tăcerea pietrelor” (Aritmetica întoarcerii). Memoria îi dă speranță, o salvează. „Întorcându-te la rădăcini, îți afli odihna.” (Tao Te Ching, 16)

          Trecutul, singurul pe care-l poate stăpâni cât de cât, continuă să-i curgă prin sânge, împiedicând/amânând destrămarea (Regatul meu). Poeta aude parcă și acum râsetele copilăriei (acea epocă ce ignoră/sfidează moartea), tânjește după cămașa de-atunci (Ușa) sau după zborul de altădată (La malul unei zile).

          Unde, unde dusu-s-au toate?

          Volumul se încheie, precum celelalte cărți ale scriitoarei, cu o suită de haikuuri (35, de astă dată), compoziții mai puțin cultivate în lirica noastră, ce încorporează în cuvânt, esențializată la maximum (conțin doar șaptesprezece silabe și un număr minim de semne de punctuație), dimensiunea tainică a existenței. Iată unul dintre acestea: „Prin parcul bătrân, / parcă răsună toaca –/ castane căzând”. Un poem în miniatură, o fluturare discretă de aripi, emanând – așa cum remarcă Terezia Filip – „seninătate, luminozitate, o stare de calm, tăcere” („Nord Literar”, nr.7-8/iulie-august 2018, p.11).

          Ne place să credem că și haikuurile sunt limite prin care poeta – cucerindu-le, însemnându-le – se depășește pe sine. Își legitimează existența lirică. Își recunoaște menirea. E liberă de-acum să-și fixeze alte pietre de hotar (…știm că o ispitește proza) prin care să-și măsoare puterile. Să ne dezvăluie alte semne din lumea ei „văzută și ascunsă, / cu umbre și lumini / cu doruri, taine și iubiri – / inconfundabilă și unică” (Casa).

 

 

 

Versuri de Nina Hoza, nr. 3(190), martie 2019
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

 


Nina HOZA

          

Glasul păcatului

 

Eu cred că am greșit ceva

în viețile mele dinaintea acestei vieți.
Cred că am făcut greșeli imposibil de iertat,
căci numai așa se explică
muntele acesta de sentimente
ce-l port, nevăzut, 
pe umeri, pe suflet, pe cuget, pe viață.
Să fi fost păcatul meu... dragostea?


Ochiul plătește pentru ochi, se spune,
Dintele plătește pentru dinte.
Și-atunci,
plătim cu dragostea de-acum

pentru o dragoste dinainte?
Am frânt, oare, inimi,
am ucis destine?
Câți s-au dat singuri pradă morții pentru mine?

Iar acum
s-au înțeles toți
îndrăgostiții aceia morți
să mi se facă povară
și zi de zi
sufletu-mi cară
o dragoste
înmulțită cu câteva sute de mii.

 

Noi am învins timpul

 

Am săvârșit împotriva lui un sacrilegiu,
împotriva Timpului,
zeul de care toți se tem,
zeul căruia i se închină clipele
tremurând cu fiecare pas ce-l fac înainte.
Clipele curg numai înainte
și, Doamne, ce n-am da să le putem aduce înapoi!

(dar asta-i o lege
sau, cred eu, o fărădelege
la facerea lumii întocmită, 
neschimbată
niciodată.
)

În ziua aceea
ne-am prins în dans
învârtindu-ne împotriva acelor ceasornicului.
A rămas pecetluit dansul acela
cu sărutările tale pe pleoapele ochilor mei..

Ți-aduci aminte? 

Ți-am spus atunci că nimeni, niciodată,

nu mi-a sărutat ochii...


Așa a fost
și Timpul știa asta
și-n momentul acela
mi-ai înflorit trandafiri în jurul gâtului
și-n jurul încheieturilor mâinilor
și m-am făcut de bună voie

prizonieră iubirii tale...


Timpul bătrân a încremenit atunci
și, neputincios, 
s-a lăsat ademenit în dansul nostru
și-am făcut cu el ce-am vrut noi:
tu, un pas înainte în timp,
eu, un pas înapoi
și de-atunci
noi
suntem cei doi 
care au învins Timpul.

 

Înviere

          (Fiului meu, Gabriel)

 

Tălpile-mi

alergând alungate
sfârâiau
pe drumul pierdut 
al muntelui de foc.
Brațele mi s-au copt
în dogoarea-ncinsă 
din preajma rugului 
pe care-am ars iluzii...
De-atâtea ori s-au împreunat palmele 
rugându-se pentru apus!
Apoi m-a învăluit,
încolăcindu-se ca o iederă flămândă,
Vlăstarul ce l-am răsărit
mai demult, 
pe când primăvara-și deschidea ochii...

Din el lăcrimează seva
ce-mi oblojește amintirile
și nu-mi mai grăbesc pasul spre-nserare...

 

Nocturne

 

Lună de cenușă –
în lumina-i
noaptea iar o scaldă.

 

Schubert, trist, îngână
taine vechi,
ascunse
într-o serenadă.

 

Cobră îmblânzită –
fumul de țigară
hipnotic dansează,
umbre în culori de ceață
desenează.

 

Noapte cu aromă de cafea amară,
să te sorb încet...  până dimineață.

 

Rătăcire...

 

Într-o zi
s-au întâlnit marii pictori ai ținutului
și-ntr-un descântec albastru
ne-au așternut la picioare marea,
departe de ochii pământenilor.

Brațele tale mi-au fost

corabia
care m-a legănat,
paharul

din care am gustat 
dulcele infinit al liniștii.


Când m-am trezit, am plâns.
Mă durea liniștea acum sângerândă
într-o rană 
străpunsă 
de strigătul otrăvit al sirenei
care mereu te ademenește, 
mereu te duce departe...


Rana aceea mi-a fost poarta ieșirii din vis.

 

Răzbunarea timpului

 

îmi râde hainul în față!

e o luptă crâncenă aici, să știi,

pe dragoste, pe noi, pe moarte, pe viață...

încercările mele eșuează.

l-am ademenit,

i-am cântat,

i-am adus ofrande-n cuvinte

și, cu el în brațe,

am plănuit, pe ascuns, un salt uriaș înainte...

de fiecare dată când aproape reușesc,

la granița dintre noapte și zi,

mă trage înapoi.

îndărăt

rămân urmele mâinilor mele,

brazde pe-obrazul secundelor trăite de noi.

 

şi astfel,

între clipa în care sunt

și cea în care aș vrea să fiu

se întinde un vid

ca umbra morții peste Pământul viu,

ca o roză ucisă de ploi

și râzând,

se răzbună hainul

țesând depărtări între noi.

îl auzi?

râde nebunul,

Timpul pe care-altădată,

pierduți în fericirea noastră furată,

îl declarasem învins.

 

El – Timpul,

Eu – cu Don Quijote la braţ...

         ce ființă naivă!

         ce minte nebună!

 

Rugăciune

 

rugile mi-au fost

pentru munții ce se-nălțau înainte-mi.

pe vârfurile lor,

acolo unde se odihnesc norii,

doream să-mi fac lăcașul.

 

azi însă m-am rugat

pentru prăpăstii

săpate

în guri înveninate,

hăuri otrăvite,

rătăcite

departe

de vârfurile râvnite...

 

crește-mi, Doamne, aripi,

nu din tăceri,

ci din Cuvinte!

 

căci Cuvântul

poate fi

Moarte,

Înviere,

sau mai presus,

poate fi

Zbor

peste toate!

 

Semne

 

ceasurile întunecate

mi-au înghițit zâmbetul

ce mi l-ai adus

când veneai de mână cu răsăritul.

 

câteva semne,

litere ascunse

într-un colț de oglindă,

ar putea acum

reaprinde

lumina obrajilor mei.

  

(Premiul Special al Juriului şi Premiul
Revistei „Nord Literar”  la Festivalul Naţional 
de Literatură „Vasile Lucaciu” de la Cicârlău, Maramureş, decembrie 2018)

 

 

Monica D. Cândea în dialog cu Gheorghe Glodeanu, nr.3(190),martie 2019
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

MONICA D. CÂNDEA

ÎN DIALOG CU GHEORGHE GLODEANU

 

Monica D. Cândea: Domnule profesor universitar doctor Gheorghe Glodeanu, numele dumneavoastră este unul canonizat în lumea criticii literare (de mulți ani deja sunteți citat în manualele școlare), mai ales în domeniul prozei, în special al romanului, dar și al literaturii memorialistice sau al diasporei și al disidenței, deși nu ați ocolit nici zona liricului (Poezie și poetică, Editura Libra, București, 2004). În volumul aniversar Gheorghe Glodeanu – 60, apărut în 2017 la Editura Citadela din Satu Mare, cititorii pot afla informații detaliate și generoase despre viața și opera dumneavoastră de critic și istoric literar, de scriitor. Ați publicat peste douăzeci de cărți, sute de articole de specialitate, ați recenzat și prefațat volume, ale scriitorilor consacrați sau ale celor care abia au debutat editorial, mulți dintre ei formați sub coordonarea dumneavoastră, așa că, în Anul Cărții 2019, aș dori să vorbim cu precădere despre ceea ce ați scris, precum și despre Literatură și Carte în general.

Din 2003 până în prezent sunteți directorul revistei „Nord Literar”, la înființarea căreia ați fost părtaș. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această publicație și care mai este impactul revistelor literare azi, pentru publicul larg, neavizat?

Gheorghe Glodeanu: Când s-a pus problema realizării unei reviste literare în Baia Mare, am susținut din plin acest proiect. Eram conștient de necesitatea apariției unei publicații literare în pitorescul oraș de pe Săsar, care să promoveze valorile culturale locale, dar care să nu aibă, totuși, un caracter provincial. Am purtat discuții îndelungate cu colegul Săluc Horvat, deoarece conștientizam că va trebui, din lipsă de timp, să renunț la colaborările mele la  revistele deja consacrate. Era însă și o provocare pe care am acceptat-o cu mult entuziasm. La data respectivă, aveam o activitate literară de aproape un sfert de veac, eram profesor universitar, conducător de doctorate, membru al Uniunii Scriitorilor, am publicat câteva sute de articole în presa literară și mai multe lucrări de referință. Era nevoie de cineva care să coaguleze un nucleu redacțional, care să fie acceptat de către toți membrii redacției și le mulțumesc colegilor că au avut încredere în mine și mi-au propus funcția de director al publicației. Mă bucur că am reușit să atrag o serie de nume deja consacrate, precum Vasile Radu Ghenceanu, Augustin Cozmuța sau Gheorghe Pârja. A fost nevoie și de abilitatea lui Săluc Horvat, directorul executiv al publicației, ca să instituționalizăm acest proiect. Partea dificilă a muncii administrative a rămas pe umerii săi. Să nu uităm nici de partea grafică, ilustrațiile fiind asigurate de reputatul artist plastic Mircea Bochiș. Această îngemănare interesantă dintre text și imagine a contribuit la realizarea profilului propriu al noii gazete. Nucleului redacțional i s-au alăturat numeroși redactori asociați, care au asigurat, de-a lungul timpului, prestigiul „Nordului Literar”. Toți erau de acord cu necesitatea apariției unei reviste de cultură în Maramureș. O publicație care să aibă o apariție constantă, depășind astfel caracterul efemer al tentativelor anterioare. A fost nevoie și de sprijinul forurilor locale care, din fericire, au fost mereu alături de noi. O revistă literară nu poate supraviețui singură. „Nord Literar” este revista Consiliului Județean Maramureș, dar se bucură și de recunoașterea Uniunii Scriitorilor. De mai bine de cincisprezece ani, ea reprezintă o referință majoră în viața culturală a Maramureșului. Chiar dacă, din păcate, timpul nu a mai avut răbdare cu V.R.Ghenceanu, Ion M. Mihai și Augustin Cozmuța, locul lor a fost preluat de redactori aparținând „noului val”, formați în jurul publicației și în cadrul Facultății de Litere din Baia Mare. Important e că nu am fost niciodată o revistă provincială, chiar dacă am militat tot timpul pentru impunerea, cu predilecție, a valorilor aparținând acestei zone cu o bogată încărcătură spirituală. Stau dovadă premiile pe care le-a primit „Nord Literar” în timp și numeroasele scrisori de apreciere pe care le primim din partea colaboratorilor, nume sonore ale vieții literare contemporane.

În ceea ce privește impactul revistelor literare azi, acesta rămâne, în continuare, unul important. Publicațiile de cultură pot să descopere și să impună valori, dar contribuie și la formarea gustului cititorilor. Din 2003 până în prezent am debutat foarte mulți autori tineri, aflați în plin proces de afirmare. Am dorit să devenim un seismograf atent al vieții literare din Maramureș, semnalând tot ceea ce este valoros, fără să ignorăm însă ceea ce este important în plan național. Să nu uităm nici de rubrica de traduceri, care asigură deschiderea spre universal.

Din păcate, în ciuda numărului lor considerabil, revistele literare se confruntă și cu dificultăți serioase. Este vorba, cu predilecție, de problema finanțării și de cea a difuzării. Tradiționalele chioșcuri de ziare au cam dispărut, iar cele care au rămas nu mizează pe revistele de cultură deoarece acestea nu aduc profit. Profitul lor este exclusiv de ordin spiritual. Nu se măsoară în bani. Nu este de mirare faptul că, pentru a putea supraviețui, numeroase publicații apar exclusiv online. După 1989, asistăm la un interesant fenomen de multiplicare a centrelor de cultură, ceea ce a dus la reevaluarea raporturilor dintre centru și provincie. Fenomenul poate fi observat și în sfera gazetăriei. Vechile reviste literare au pierdut din prestigiul deosebit de care s-au bucurat odinioară, lor adăugându-li-se numeroase publicații noi, în măsură să cartografieze o nouă geografie a literaturii române.

 

M.D.C.: Activitatea criticului începe de obicei prin colaborarea la revistele de specialitate. Dumneavoastră ați publicat în foarte multe, atât în țară, cât și în străinătate. Vorbiți-ne despre perioada debutului și despre ecourile pe care le-au avut primele colaborări publicistice asupra activității ulterioare.

Gh. G.: Am debutat în primăvara anului 1981, pe vremea studenției, în paginile revistei „Tribuna”, la rubrica „Alpha”, patronată de profesorul Liviu Petrescu. Am comentat Metamorfozele timpului în romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade, lucrare foarte puțin cunoscută în țară la data respectivă. De fapt, era vorba de o carte interzisă, așa că m-a și mirat apariția textului. Romanul mi-a fost împrumutat de către Leon Baconsky, profesorul meu de literatură contemporană. La începutul anilor 70, acesta a fost lector de limba română în Franța, de unde s-a întors cu ediția românească a cărții lui Mircea Eliade. Am amânat momentul debutului, deoarece nu mă simțeam pregătit să ies în lume. Nu aveam nimic nou de spus. Abia după ce am fost premiat la o sesiune de comunicări națională dedicată studenților, m-am gândit serios la tipărirea studiului prezentat. Faptul că președintele juriului a fost Eugen Simion a constituit o încurajare în plus. Amânând momentul debutului, am ratat colaborarea la celebra revistă studențească „Echinox”, dar m-am apropiat de „Tribuna”, singurul săptămânal de cultură din Transilvania la acea vreme. Articolul de debut (primul publicat în țară despre romanul lui Mircea Eliade) a reușit să atragă atenția și a marcat începutul unei colaborări îndelungate cu revista „Tribuna” din Cluj. Celor din redacție le-am propus un serial Eliade, dar cum era vorba de un scriitor mai tot timpul interzis, am reușit să public doar încă un text despre problema memoriei în nuvela Pe strada Mântuleasa, un alt text mai puțin cunoscut la noi. La scurt timp, am devenit unul dintre cronicarii literari ai publicației, alături de nume grele, precum Ion Vlad, Petru Poantă sau Liviu Petrescu. Vasile Sălăjan, redactorul-șef al publicației, a dorit să își formeze o echipă alcătuită din tineri aflați în plină afirmare. Se gândea, cu predilecție, la Ioana Bot, la Ion Mureșan și la mine. Din păcate, proiectul nu s-a putut realiza deoarece nu aveam buletin de Cluj, iar în 1981 au fost închise orașele mari. Așa că a trebuit să mă mulțumesc cu statutul de colaborator al publicației și cu acela de profesor de liceu la Satu Mare. Statut important, deoarece îmi permitea să mă ocup de literatură, chiar dacă școala îmi răpea foarte mult timp. Pe lângă articolele publicate în „Tribuna”, semnătura mea mai putea fi întâlnită, sporadic, și în paginile altor publicații: „Familia”, „Steaua”, „Vatra”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „România literară” etc. După 1989, când a început criza revistelor literare, prietenii de la „Tribuna” s-au gândit să scoată un mare cotidian al Ardealului sub conducerea lui Augustin Buzura și mi s-a propus să fac parte din redacție. Nu mă prea atrăgea ideea de a face gazetărie politică, dar aș fi acceptat ideea de dragul unor prieteni admirabili. Cum prețul hârtiei a explodat brusc, iar Augustin Buzura s-a mutat la București, proiectul a căzut. Culmea e că mi s-a propus să mă duc să lucrez și la Fundația Culturală Română. Am optat însă pentru cariera universitară. Drept consecință, în 1992, când s-a ivit ocazia, am venit la Universitatea din Baia Mare, unde am fost bine primit și unde era nevoie de cadre tinere și bine pregătite. Mă bucur că am putut participa la noua istorie a Facultății de Litere, care în prezent are un alt statut decât vechiul Institut Pedagogic. Mă simt onorat că am putut contribui la înființarea Masteratelor și a Școlii Doctorale, realizări extrem de importante, fără de care instituția ar arăta cu totul altfel. Împreună cu distinșii colegi Gheorghe Pop și Victor Iancu, numele sonore de odinioară ale Facultății de Litere, am dus o întreagă bătălie pentru a obține dreptul de a conduce doctorate în Baia Mare. Nu am rămas însă departe de presă, unde am publicat peste 600 de articole de specialitate. Pare mult, dar între timp au trecut patru decenii. După 1990, m-am numărat printre membrii fondatori ai revistelor „Poesis” și „Pleiade” din Satu Mare, „Nord Literar”, „Archeus” și „România Km O” din Baia Mare. Când am lucrat la cartea despre literatura diasporei, am devenit, pentru câțiva ani buni, cronicarul „Jurnalului literar”. Timp îndelungat, revista mea de suflet a fost „Tribuna” din Cluj, la care am debutat și al cărei cronicar literar am fost timp de un deceniu și jumătate. După Revoluție, colaborările mele s-au extins și mai mult, vechilor publicații adăugându-li-se altele noi: „Viaţa Românească”, „Art Panorama”, „Piaţa literară”, „Mişcarea literară”, „Cahiers roumains d’études littéraires et culturelles”, „Argeş”, „Tabor”, „Însemnări ieșene”, „Mozaicul”, „România km O”, „Paradigma”, „Alpha”, „Orizont Literar Contemporan”, „Verso”, „Euphorion”, „Diagonale”, „Orașul” etc. Cu câțiva ani în urmă, Daniel Dragomirescu mi-a făcut surpriza de a mă numi director de onoare al revistei „Orizont literar contemporan”. În străinătate, am publicat în revistele „Empireuma”, „Lateral”, „The Barcelona Review” (Spania), „Casa del Tiempo” (Mexic), „Origini. Romanian roots” (SUA), „Europa” (Serbia), „Limba română” (Republica Moldova) etc.

 

M.D.C: La începutul anilor ’80 ați scris o teză de licență despre proza fantastică a lui Mircea Eliade, una dintre cele mai proeminente personalități ale diasporei culturale românești, intitulată Metamorfozele timpului în proza fantastică a lui Mircea Eliade. Mi se pare un act de mare îndrăzneală din perspectiva regimului politic de atunci. Cum a fost posibilă alegerea acestei teme? Cum erau priviți scriitorii și intelectualii din diaspora în acea perioadă?

Gh.G.: Am descoperit opera lui Mircea Eliade prin anii 70, pe vremea liceului. Reputatul om de cultură își trăia anii de glorie, dar în țară era un scriitor interzis. În biblioteca din Carei, orașul meu natal, se găsea o singură carte a autorului, ce cuprindea două titluri: Maitreyi și Nuntă în cer. Suficiente totuși pentru a atrage atenția asupra unui prozator de excepție. Proza fantastică am descoperit-o în primul an de studenție și m-a marcat puternic. Am început să citesc numeroase lucrări teoretice și am parcurs operele marilor reprezentanți ai genului. M-au ajutat și profesorii mei, îndeosebi Leon Baconsky, care era posesorul unei biblioteci extraordinare. Pentru a înțelege cât de dificilă a fost realizarea unei lucrări de licență despre fantasticul în proza lui Mircea Eliade, trebuie să înțelegem contextul epocii. Autorul fiind interzis, nu aveam acces la cărțile pe care le-a publicat în perioada interbelică. Ele erau păstrate într-un fond secret, la care se ajungea doar cu aprobări speciale. Lucruri azi banale, când opera autorului se găsește pe toate rafturile bibliotecilor, atunci păreau insurmontabile. Mă bucur că cei de la conducerea Facultății de Filologie din Cluj nu au refuzat să abordez un subiect care era tabu la acea vreme. Existau și scurte perioade când regimul comunist încerca atragerea autorului și când i se tipărea câte o carte. Insuficient însă pentru a-l convinge pe savant – în ciuda dorului care îl mistuia – să se întoarcă într-o țară în care scrierile sale erau ignorate. Drept consecință, Mircea Eliade redevenea un scriitor interzis. Cu toate dificultățile uriașe legate de strângerea materialelor, am reușit, student fiind, să realizez, în 1981, una dintre primele sinteze consacrate prozei fantastice a autorului.   

 

M.D.C.: Opera lui Eliade a fost și tema volumului (Fantasticul în proza lui Mircea Eliade) cu care ați debutat editorial în 1993 (după ani de așteptare). Ce v-a atras la acest scriitor?

Gh.G.: Fantasticul în proza lui Mircea Eliade reprezintă o variantă amplificată a lucrării de licență. După absolvire, am continuat să lucrez la proiectul Eliade. Există numeroși exegeți care au fost marcați de opera fascinantă a lui Eminescu (Perpessicius, Ion Negoițescu, Ioana M. Petrescu etc.), alții de opera lui Liviu Rebreanu (Niculae Gheran), alții de Mircea Eliade (Mircea Handoca). Am reușit să îl cunosc pe Mircea Handoca, autorul unei bibliografii celebre în epocă, cu care am început să am o bogată corespondență. Acesta mi-a pus la dispoziție biblioteca lui fabuloasă, iar nucleul inițial al cărții a dobândit o nouă profunzime. Alte lucrări mi-au fost împrumutate de către Eugen Simion, unul dintre exegeții importanți ai scriitorului. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am petrecut câteva zile la Hotelul „Dorobanți” din București pentru a conspecta unul dintre ultimele volume antume de proză scurtă semnate de către Eliade. Era vorba de o selecție de texte publicată în limba franceză. Prin 1983, am trecut pe la Editura Cartea Românească și i-am întrebat dacă ar fi interesați de un studiu critic dedicat lui Mircea Eliade. Redactorul-șef al editurii, Cornel Popescu, s-a arătat entuziast, iar un an mai târziu am depus manuscrisul. Apoi a urmat o lungă așteptare. Editura publica un număr limitat de cărți de critică literară, iar eu nu eram decât un debutant. În plus, Eliade era mai tot timpul interzis. La un moment dat, am ajuns rezervă în planul editorial, ceea ce însemna că anul următor cartea mea urma să apară. Exista însă un Consiliu al Culturii și al Educației Socialiste care era deasupra editurilor și care cenzura titlurile. Drept urmare, am fost refuzat. Într-o zi de iarnă, când se definitiva planul editorial pentru acel an, pe holurile editurii l-am întâlnit pe prozatorul Horia Ursu, care a jucat un rol important în venirea mea la Universitatea din Baia Mare. După o așteptare de un deceniu, Fantasticul în proza lui Mircea Eliade nu a mai apărut la Editura Cartea Românească, ci la Editura Gutinul din Baia Mare. Pe parcursul anilor, lucrarea a suferit numeroase modificări și adăugiri, ceea ce explică numeroasele ediții care au urmat. De la proza fantastică, am trecut la abordarea tuturor coordonatelor operei reputatului scriitor: romanul existențialist („trăirist”), dramaturgia, memorialistica, corespondența. Tot la Editura Gutinul din Baia Mare (care un timp a mers foarte bine) am publicat și studiul Dimensiuni ale romanului contemporan, un manuscris ce a zăcut la sfârșitul anilor 80 prin sertarele Editurii Eminescu din București. Este o carte ce s-a născut din activitatea mea de cronicar literar al revistei „Tribuna”.

 

M.D.C.: De-a lungul anilor, literatura exilului și a disidenței a devenit o preocupare constantă pentru dumneavoastră, iar cercetarea s-a concretizat în volumul Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței, apărut în 1999, și apoi în ediția reeditată din 2010. Ce credeți că s-ar fi întâmplat cu memoria și ființa românească, de-a lungul regimului totalitar, în absența rezistenței intelectuale din afara granițelor?

Gh.G.: Literatura exilului a constituit un subiect inedit prin anii 90, când s-a început recuperarea acestui imens tezaur spiritual. Pe rafturile librăriilor au început să apară cărți interzise în totalitarism, semnate de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Paul Goma, Ioan Petru Culianu, Vintilă Horia, Dumitru Țepeneag, Petru Dumitriu, Alexandru Vona, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și mulți, mulți alții. Era, de fapt, o față mai puțin cunoscută a literaturii române, motiv pentru care a atras rapid atenția criticilor literari. Era firesc ca acest subiect incitant să mă atragă și pe mine. Descopeream autori și cărți, o lume fascinantă, interzisă până la acea dată. Am început să mă concentrez pe scrierile autorilor români din diaspora, iar textele le-am publicat în paginile „Jurnalului literar”, după care le-am adunat în volum. Câțiva ani buni am fost cronicarul literar al publicației conduse de regretatul Nicolae Florescu, ce punea un accent deosebit pe valorificarea literaturii exilului. Până când lucrurile s-au așezat și această nouă fațetă a literaturii române a fost recuperată aproape integral, a existat o întreagă dispută dacă adevăratele valori au fost create în afara hotarelor sau în țară, în plin totalitarism. Fără aceste opere scrise în libertate, literatura română ar fi fost mult mai săracă. A existat o rezistență prin cultură, ce a contribuit la păstrarea adevăratelor valori. De altfel, în România comunistă au existat două literaturi: una oficială, încurajată de regimul totalitar, și alta a valorilor autentice. Cititorii știau foarte bine care sunt valorile estetice autentice și care erau efemerii cântăreți de partid. Desigur, pentru scriitor era dificil să se adapteze la condițiile regimului totalitar. Micile sau marile compromisuri erau imposibil de evitat. Sunt lucruri greu de înțeles pentru noua generație, care s-a născut în plină libertate a cuvântului și care nu poate pricepe lipsa de reacție a oamenilor de cultură în plin totalitarism. Or, tocmai evenimentele sângeroase ale Revoluției demonstrează cât de opresiv era regimul din România.

 

M.D.C.: Din perspectiva calității dumneavoastră de cadru didactic universitar ați realizat impresionante sinteze critice care au avut în vedere romanul, atât în literatura română, cât și în cea universală, adevărate repere pentru cercetătorii în domeniu. Voi cita aici doar Poetica romanului interbelic. O posibilă tipologie a romanului (1998, reeditată) – teza dumneavoastră de doctorat, Romanul: aventura spirituală a unei forme literare proteice (2007) și Măștile lui Proteu. Ipostaze și configurații ale romanului românesc (2005). De unde fascinația pentru roman? Cum mai pot fi receptate azi, de noul val de cititori, romanele deja clasicizate, atât din literatura română, cât și din cea universală?

Gh.G.: Privind ulterior lucrurile, multe dintre cărțile mele au apărut din nevoia firească de cunoaștere, de a-mi lărgi orizontul spiritual, dar și din necesități didactice. La facultate, predau cursuri despre proza interbelică și contemporană, despre istoria romanului modern, literatura diasporei și a disidenței, literatura fantastică. În mod firesc, studiile publicate alcătuiesc suportul acestor cursuri. De unde interesul pentru roman? Din fascinația exercitată de această formă literară proteică asupra mea. Dar și datorită faptului că, în momentul în care am început să colaborez la revista „Tribuna”, mi s-a cerut să scriu, cu predilecție, despre autorii de romane. Era sectorul deficitar. Într-o revistă cu apariție săptămânală este mult mai ușor să scrii despre o plachetă de versuri decât despre un roman de 300-400 sute de pagini. Apoi, în 1990, când reputatul profesor Ion Vlad mi-a propus să mă ia la doctorat, după un scurt răgaz, i-am propus ca subiect al investigațiilor tot romanul. Cum materialul ce urma să fie parcurs era imens, m-am concentrat asupra romanului interbelic. Pe parcursul cercetărilor, am încercat să impun o metodă de lucru de la care nu m-am abătut de atunci. În cazul fiecărui autor, am pornit de la concepția lui despre literatură și abia pe urmă am ajuns la comentariul de text. De aici întrepătrunderea firească în cărțile mele dintre teoria literaturii și analiza de text. Ulterior, investigația s-a extins și asupra romanului contemporan, astfel încât lucrarea intitulată Măștile lui Proteu. Ipostaze și configurații ale romanului românesc poate fi considerată o veritabilă istorie a genului, un roman al romanului. Desigur, m-a interesat și evoluția genului în literatura universală, iar rod al acestor meditații este lucrarea Romanul. Aventura spirituală a unei forme literare proteice. Romanul rămâne și azi specia rege, chiar dacă, din dorința de a fi cât mai autentic, el s-a apropiat foarte mult de literatura confesivă, de jurnalul intim și de autobiografie.

Cum pot fi receptate azi marile romane de către tinerii cititori? Evident, prin lectură. Și explicând valorile pe care acestea le transmit. Din păcate, lectura ca delectare a cam dispărut. Tinerii de azi preferă să se distreze altfel, preferând textului tipărit imaginea. Lectura devine tot mai mult o profesie. Se citesc, în continuare, numeroase lucrări de specialitate, dar tot mai puțină beletristică. E trist că lectura îi atrage tot mai puțin până și pe studenții filologi, care se pregătesc să devină profesori de limba și literatura română. Dar există și excepții. Cel care a descoperit voluptatea lecturii nu poate renunța la acest viciu nepedepsit. 

 

M.D.C.: Memorialistica și jurnalul intim sunt, alături de roman, o altă arie literară pe care ați investigat-o cu atenție. Cele două tomuri urieșești consacrate acestui domeniu al scriiturii (Narcis și oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română 2012, respectiv Scriitori, cărți, muze. Ipostaze ale discursului amoros în literatura română 2017) sunt incitante ele însele și provoacă cititorii să se apropie de textele originale. Mai este biograficul azi o sursă de împrospătare a ficțiunii, demonstrând validitatea formulei Lumea ca Text, devenite apoi, prin retorsiune,Textul ca Lume?

Gh. G.: După ce mai multe decenii m-am ocupat de principalele opere ale literaturii române, a apărut curiozitatea firească de a afla cât mai multe informații despre omul aflat în spatele operei. În felul acesta s-a născut lucrarea dedicată metamorfozelor jurnalului intim în literatura română. Curiozitatea mea a fost amplificată și de numărul formidabil de jurnale intime publicat după 1989. Până la acea dată, genul autobiografic a constituit o specie ce nu s-a găsit în centrul atenției editorilor. Au fost valorificate marile jurnale ale scriitorilor români din exil și au fost recuperate textele ce nu au putut fi publicate înainte de răsturnarea regimului totalitar. Notele zilnice ale lui Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Sanda Stolojan, Mihail Sebastian, N. Steinhardt, Jeni Acterian au adus un suflu nou în literatura română. Dar cartea este mult mai amplă, alcătuind o veritabilă istorie a intimismului românesc, de la Titu Maiorescu și Iulia Hasdeu până la Mircea Cărtărescu.

Volumul Scriitori, cărți, muze insistă pe o altă specie a literaturii de frontieră, corespondența. Mai exact pe scrisorile de dragoste. Pornind de aici, cartea reprezintă o fascinantă incursiune în marile povești de dragoste ale literaturii române, de la Mihai Eminescu până la Emil Cioran. Nu m-au interesat elementele de cancan, ci maniera în care poveștile de dragoste au generat opere: romane, poezii, nuvele, pagini de jurnal, memorii, corespondență intimă. Istoria literaturii a demonstrat că genul autobiografic poate concura romanul, căruia i-a influențat evoluția. Nevoia de autenticitate reprezintă nu numai o coordonată a autobiografiei, ci și a romanului contemporan.

 

M.D.C.: O altă categorie de lucrări are caracter monografic și se apropie de opera unor scriitori precum Mihai Eminescu (proza), Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Mateiu Caragiale, M. Blecher sau Anton Holban. Am putea deduce de aici un fel de canon personal al prozatorilor români? Ce v-a legat de acești scriitori? Cine lipsește din această listă și a rămas ca intenție de cercetare monografică?

Gh.G.: Proza lui Mihai Eminescu m-a fascinat încă din adolescență. Drept urmare, cartea a apărut în mod firesc. Mai ales că este vorba de unul din maeștrii prozei fantastice românești. În ceea ce îi privește pe ceilalți autori pe care îi menționați, lucrând la Poetica romanului interbelic, am realizat o serie de profiluri epice care trebuiau să fie doar amplificate. Liviu Rebreanu, de exemplu, rămâne până azi întruchiparea supremă a romancierului. Profilul său spiritual este însă mult mai complex decât ceea ce putem afla din manualele școlare. Am încercat să depășesc clișeele existente în interpretare, extinzând observațiile la întreaga operă a scriitorului. Romane precum Adam și Eva, Ciuleandra, Gorila merită să fie readuse în centrul atenției. La fel și universul complex al nuvelelor. Există apoi romanele ignorate Jar și Amândoi, dar care trebuie rediscutate pentru a înțelege complexa viziune despre artă a prozatorului. Cu câțiva ani în urmă, am avut ocazia să semnez postfețele la trei dintre romanele lui Liviu Rebreanu apărute la Editura Dacia (Amândoi, Jar și Gorila) și să prefațez versiunea spaniolă a romanului Ciuleandra. În ceea ce îl privește pe Mircea Eliade, acesta rămâne marea pasiune, scriitorul care mi-a marcat întreaga existență, autorul la care mă întorc periodic cu mare plăcere.

Dar m-a fascinat și personalitatea complexă a altor autori, precum: Mateiu Caragiale, M. Blecher sau Anton Holban. Cine lipsește din această listă? Ea nu va fi niciodată definitivă. E suficient să amintesc, în acest sens, scriitori cum ar fi Camil Petrescu (căruia i-am reeditat recent versurile la Editura Academiei), Mihail Sebastian sau Mihail Sadoveanu. La care se adaugă mulți alții.

 

M.D.C.: Opera dumneavoastră critică stă sub semnul lui Proteu, personajul mitologic pe care l-ați evocat ca emblemă a romanescului, fiind orientată atât asupra unei investigații analitice a operelor, cât și asupra operațiilor de sinteză în câmpul generos al literaturii. De unde v-ați luat energia pentru aceste laborioase întreprinderi, realizate cu perseverență de-a lungul anilor și cu o atât de mare acuratețe științifică?

Gh.G.: Explicația este simplă. Munca. O muncă teribilă, ce a presupus sacrificarea concediilor, a timpului liber. De fapt, nu cred că a fost vorba de un sacrificiu propriu-zis, deoarece m-am simțit întotdeauna foarte bine printre cărți, în spațiul protector al bibliotecilor. Am resimțit din plin ceea ce Roland Barthes numește „plăcerea textului”. Drept consecință, scrisul nu s-a transformat niciodată într-o corvoadă. Oricât ar părea de numeroase, să nu uităm, totuși, că lucrările mele au apărut pe parcursul a patru decenii. O viață de om. Condiția de universitar a contribuit și ea din plin la stimularea activității mele intelectuale.

 

M.D.C.: Dimensiunea creatoare a activității dumneavoastră este dublată de cea universitară, de model și ghid al studenților pe drumul formării profesionale și al cercetărilor literare. În lumea academică a Nordului sunteți un mentor al studenților de aproape trei decenii. Am avut și eu ocazia de a-mi derula formarea postuniversitară sub oblăduirea dumneavoastră, pentru care vă sunt recunoscătoare, deoarece am învățat în egală măsură respectul pentru rigoarea științifică, dar am avut și libertatea de a-mi manifesta originalitatea. Cum vedeți din această perspectivă evoluția vieții culturale românești, în contemporaneitate, având în vedere că Școala și dascălii ei ar trebui să reprezinte un epicentru, un model, o resursă în acest sens?

Gh. G.: Despre activitatea mea de dascăl ar fi mai potrivit să vorbească foștii mei studenți. Am încercat să îi fac să muncească cu pasiune, să resimtă plăcerea activității desfășurate, motiv pentru care le-am oferit libertatea de a-și alege subiectele de cercetare. Mă refer la temele lucrărilor de licență, la dizertațiile de masterat, dar și la tezele de doctorat. Dacă pui pasiune în ceea ce faci, apar și rezultatele. Din păcate, în ultimii ani, asistăm la o degradare accentuată a învățământului românesc. Faptul că nu mai există concurență a dus la eliminarea selecției, a examenelor de admitere și acest lucru se simte. Cu toate acestea, mai există studenți buni și chiar foarte buni, capabili de performanță. Cine dorește să învețe are la dispoziție toate condițiile. În ceea ce privește statutul dascălului, acesta ar trebui să fie un model, dar în lumea mercantilă în care trăim el nu poate deveni decât cel mult un model spiritual. Nu e puțin, dar nu e nici suficient. Din păcate, prestigiul de odinioară al învățământului s-a diminuat în mod dramatic.

 

M.D.C.: În final, o pledoarie pentru literatură, care simțiți că ar putea să atingă conștiința tinerilor intelectuali în formare, să îi facă să se deschidă spre o cunoaștere nuanțată a vieții, printr-o lectură de calibru superior...

          Gh.G.: Pledoaria mea pentru literatură este o pledoarie în favoarea cărții și a lecturii. Chiar dacă trăim în epoca internetului, cartea rămâne un reper spiritual major. În aparență, în concurență acerbă cu imaginea, textul tipărit pare să piardă, dar marile idei, lucrurile cu adevărat profunde le găsim, în continuare, în biblioteci, în fascinanta lume a cărților.

 

Au fost 110 (Zvetlana Preoteasa), nr.3(190),martie 2019
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

Zvetlana PREOTEASA

AU FOST 110

Săpaseră tranșee pentru infanteriști toată seara, acum stăteau ghemotociți unii în alții, oameni și cai semănând cu niște momâi de piatră și într-o tăcere tristă se luptau cu somnul. Bietele animale erau parcă mai atente decât soldații și, pentru a fi siguri că nu doarme nimeni, fornăiau repetat sau își încrețeau pielea mișcând din coame. Uneori, băteau din copite și ciuleau urechile, iar atunci frigul parcă dispărea o secundă și apărea, în schimb, teama de a nu fi luați prin surprindere. Santinelele așezate pe stânga și pe dreapta flancului încercau să pătrundă cu privirea prin ceața deasă câmpul de la Lăcrița Mică până spre pod și cu un efort, mai departe, spre pădure. Apoi făceau semn cu mâinile amândouă vrând să spună: „Nu se vede nimic”. Bine, deci vor mai trăi încă o jumătate de oră, apoi nu se mai știe ce va fi!

Era atât de frig că își simțea fața înțepenită într-o peliculă de gheață care, din când în când, părea că se crăpa înțepată fiind de mii de ace, cumplit de dureroase! Mâinile înfășurate în niște cârpe, zdrențuite de acum, se lipeau de hățul calului.

                   Moartea venea oricum, ori de la ger, ori de la nemți, gândi el. Îi veni să râdă sau să plângă, nici el nu știa, dar ce prostie a naibii ar mai fi și asta să moară înghețați toți 110 câți erau în escadronul 3?! Adică să mori, așa, de prost, când el își dorea să moară cu un rost, dacă ar fi să moară. Se uită la cel ce stătea cu capul aproape lăsat pe umărul lui stâng, nici nu știa care e. Puse mâna pe el și îl împinse ca să se poată ridica să-și dezmorțească picioarele. Camaradul mormăi ceva și se rezemă în schimb pe sabie. Nici el nu dormea, dar devenise dureros să rostești cuvinte. Și apoi la ce bun cuvintele, când gândurile sunt atât de multe și de amare?!

              Întinse mâinile în față,  se apucă de tălpicile șeii și cu mare greutate reuși să se ridice, se apropie cu fruntea de gâtul calului și o liniște plăcută îl cuprinse. Era ca atunci când îl găsea dimineața în grajd și se grăbeau amândoi să plece. Pentru o clipă se duse cu gândul acasă și îi veni să plângă. Avea, era convins de asta, cea mai frumoasă nevastă! Harnică și aprigă! Zâmbi! Își aduse aminte cum călărește Maria, fără șa și fără teamă, cu părul ei lung și de culoarea grâului copt, căzându-i pe spate în cozi groase. Se scutură de gând, acum nu mai avea rost, era într-un iad, dacă voiai să trăiască, trebuia să fie cu toate mințile și simțurile aici, treze, în alertă.

            Încet și nesigur, porni spre șopronul unde se improvizase un fel de spital de campanie și care era la vreo douăzeci-treizeci de metri spre dreapta, în spatele lor. Tot acolo erau și căruțele cu fân și alimentele. Înaintă aproape orbecăind, ghidându-se după gemetele răniților, care îi făceau pielea de găină și îi dădeau o stare de rău. Doamne, prin ce trecuseră în ultimele zile, de când li s-a dat ordin să pornească de la Caracal spre Târgu Jiu! Trebuiau să apere flancul stâng al armatei române, care se retrăgea în grabă de la Craiova. În urmă cu vreo două zile, pe 8 noiembrie, nemții intraseră în Craiova. Da, două zile, pentru că acum e trecut de 12 noaptea, deci azi e 10 noiembrie 1916. O fi ultima zi din viața lui? Din viața unora dintre ei, cu siguranță. Oricum, mai rămăseseră cam un sfert din câți erau. Regimentul din care și el făcea parte, 9 Roșiori, a trebuit să facă recunoașterea terenului pentru a descoperi pozițiile nemților.

            Auzi poziții? Ce naiba să afle, că doar erau peste tot! Colonelul îi spusese căpitanului Filliti că nemții sunt cu vreo patru armate, au 80. 000 soldați și cavaleria lor numără peste 30.000 de cai! Iar ei mai erau o mână de oameni, flămânzi și goi și fără arme! Erau ultimii în fața inamicului, erau ultimii în care românii își puneau speranța și singurii care ar mai fi putut face ceva pentru țară!

            De dimineață li se ordonase să cadă în spatele inamicului care mergea spre Ungureni și abia atunci a văzut ce înseamnă puștile alea numite mitraliere! Trăgeau cu zeci de gloanțe pe minut, iar ei aveau în majoritate puștile bătrâne, cu câlți, de la 1877!  Fuseseră prinși între focuri, iar el scăpase doar datorită calului care, într-o goană nebună, îl dusese la primul pâlc de copaci, de unde a reușit să arunce singura grenadă pe care o avea în traistă spre căpițele de fân din față. Acolo, două mitraliere secerau de zor vieți de tineri soldați români. A reușit să-i omoare, fir-ar mama lor de nemți, și să pună mâna și pe cele două mitraliere. Datorită lui s-a înaintat vreo trei kilometri, până aici la Lăcrița, dar câteva sute dintre ei pieriseră.

              Ajunse la căruțe și se îngrozi, în partea dreaptă, pe jos, erau șiruri de morți, iar câțiva sanitari îi dezbrăcau, le luau cojoacele, ciorapii de lână și ghetele, pentru că le trebuiau celor ce încă trăiau, iar mâine vor fi în focul luptei. Apoi sfâșiau cămășile și făceau bandaje. Era un miros greu venit de la cadavre, pe care nici gerul năprasnic nu-l putea opri. Miros de mort, miros de sânge! Se duse spre ușa șopronului, unde pe niște baloți de fân stăteau căpitanul Filliti și cei doi locotenenți ce tocmai veniseră din recunoaștere.

– Să trăiți, îi salută el ducând mâna la chipiu și nu știu ce să facă, să se apropie sau să treacă mai departe.

Căpitanul însă îi făcu semn să se apropie.

– Vino aici, Dumitre, zise el prietenos, ia cu noi un rachiu să te mai încălzești, zise căpitanul Filliti, întinzându-i în același timp o sticlă.

Locotenentul Roșca îi făcu loc lângă el pe un sac de fân, iar celălalt, Paraschiv, îl salută dând din cap. Dumitru mulțumi, luă sticla și trase o dușcă. Era țuică de prune, otcă mai degrabă, că era cam slabă, dar bună oricum. O simți până în vârful degetelor de la picioare și înapoi. Mațele, trezite parcă la viață, traseră repede niște ghiorăituri adânci, de care se rușină puțin, dar, de fapt, nu avea de ce. Toți erau înfometați. După ce că nu aveau decât turtă tare ca piatra și câte o ceapă, seara nu mâncau aproape deloc, pentru că înainte de bătălie nu e bine să mănânci. Se zice că mațele se mai pot cârpi, dacă nu sunt pline cu mâncare, că atunci se sparg și aleluia, ce să-ți mai facă doctorul?

Se așeză pe sac și nu se putu abține să nu se gândescă la faptul că, probabil mâine, cel puțin unul dintre ei nu va mai fi. Dar care? Sau poate toți?

– Ești însurat? îl întrebă căpitanul.

– Da, răspunse simplu Dumitru, am și o fetiță de patru ani. Oftă din toți rărunchii. O cheamă Alexandrina, continuă el abia șoptit.

– Să-ți trăiască! îi ură capitanul, zâmbind. Bună treabă ai făcut azi! Bravo!

          Dumitru tăcu, nu era nimic de zis.

– Al dracului război! zise locotenentul Roșca, înciudat. Ai mei sunt la Craiova, ce frică o fi acum în casa mea! Doamne, ce năpastă pe noi!

Atâta durere reieșea din cuvintele simple spuse de locotenent că o simțiră toți până în adâncul sufletului.

Roșca își șterse fruntea cu palma străvezie, iar Dumitru avu impresia că lacrimile se chinuie să se oprească.

               Căpitanul scoase din buzunarul interior al mantalei un pachet de țigări și îl întinse spre Roșca, acesta mulțumi și luă o țigare, după care ceilalți. Și-o aprinseră cu mâini tremurânde și începură să fumeze în tăcere, fiecare cu propriile spaime, amintiri și poate speranțe.

– Am auzit că ai o soră, Roșca. E măritată?

– Nu, domnule, urma să se mărite anul acesta cu un absolvent al școlii militare de la Craiova, coleg cu mine de altfel, dar a murit la Târgu Jiu. Era cel mai bun prieten al meu, am copilărit împreună.

          Spunând asta, lăsă capul în jos și trase cu nesaț din țigare. Dumitru iar avu impresia că vede lacrimi în ochii lui. Observă și căpitanul și, fiind foarte educat și discret în același timp, încercă să îl facă pe bietul locotenent să-și schimbe șirul gândurilor, adresându-se celuilalt locotenent.

– Iar tu, Paraschive, ești însurat?

Paraschiv, un bărbat tânăr, brunet și puțin cam îndesat, dădu din cap, își drese vocea și răspunse cu mare greutate:

– Da, am un băiat de trei luni, m-au chemat imediat după ce s-a născut, nici nu am apucat să-l văd bine.

Se auzi un tropot îndepărtat de copite și ofițerii se ridicară în picioare, așteptând cu inima cât puricele să vadă ce urmează să fie cu ei. Așteptau ca niște condamnați la moarte sosirea sentinței. Poate că asta și era! În mai puțin de trei minute apăru lângă ei un soldat care însoțea curierul.

– Domnule căpitan, sunt sublocotenentul Pasăre de la comandamentul brigăzii a treia, se prezentă el așa cum era tipicul, și vă aduc ordinul de luptă al domnului colonel Odobescu.

– Sunt căpitanul Filliti, aștept ordinul și servesc patria.

 Vocea căpitanului nu arăta niciun fel de emoție, ci doar hotărâre amestecată cu un fel de resemnare, cel puțin asta simți Dumitru.

– În dimineața asta trebuie să ajungeți cu întreg escadronul 3 la Popânzești. Ordinul este să porniți imediat.

– Am înțeles, zise simplu Filliti.

Și fără alte discuții se întoarse spre cei doi locotenenți ai săi și spre sublocotenentul Dumitru Nedelcu și dădu comanda ca oamenii să fie gata să pornească imediat spre Popânzești. Doctorului Marinescu, chemat în grabă, i se comunică să se pregătească de plecare cu toți răniții care se puteau transporta. Doctorului, gârbovit de ani sau poate de război, i se întunecară privirile, dar nu zise nimic, tocmai se hotărâse pentru o amputare, dar acum nu mai era timp. Cei care erau mai bine urmau să fie urcați în căruțe, pentru restul, ce va vrea Dumnezeu, oamenii nu puteau nimic!

În aproape o oră, o oră și jumătate se puseră în mișcare. O trupă de douăzeci de călăreți formă avangarda, iar o alta ariegarda, la mijlocul convoiului erau căruțele, în șir, una după alta, trase de boi, altele de cai și conduse de țărani voluntari sau de cei care fugiseră cu avutul din calea cotropitorului. Nu se acceptaseră femei și copii, ar fi îngreunat mult prea mult mișcările escadronului, ce se voia de intervenție rapidă. Până la Popânzești erau vreo zece kilometri, dar în condițiile date cei zece echivalau cu o sută. Mergeau pe câmpuri ce fuseseră cândva arate, iar acum, din cauza gerului, brazdele de pământ păreau adevărate capcane pentru roțile căruțelor. Nici nu intra în discuție să iasă la drumul mare, pentru că pe acolo treceau trupele germane și austriece care înaintau spre București. Și așa aveau toate șansele să dea peste ele cu toată avangarda lor cu tot.

              Lui Dumitru îi trecu prin minte faptul că poate ceața și cerul întunecat ca smoala sunt în avantajul lor, pentru că ar fi putut să se strecoare printre linii și să ajungă la regiment fără incidente. Dădu pinteni calului și depăși corpul convoiului, îi făcea bine să călărească puțin singur, fără să mai vadă disperarea de pe fețele celorlalti și să mai audă veștile triste pe care și le împărtășeau.
          Calul se învioră și el dintr-o dată și porni în trap săltat, ca altădată, ca atunci când mergeau să verifice lucrările la mina de la Cucești. Ce fericit fusese! Abia acum își dădea seama. Devenise arendașul unei moșii de câteva hectare bune de pământ arabil și câteva zeci de hectare de pădure, avea în exploatare mina de cărbune și se bucura de încrederea totală a boierului Slăvitescu. Călătorea des la Sibiu, de două ori o luase și pe Maria cu el. De acolo își cumpărase și calul, pe Vifor, care acum era singura legătură pe care o mai avea cu viața trecută, dar și singurul său prieten. Avea un cont în bancă și chiar înainte de a începe războiul dăduse banii pentru o casa mare cu etaj în Râmnicu Vâlcea, chiar pe strada mare, de care Mariei nu-i spusese însă nimic. Dorise să-i facă surpriză de ziua ei, era născută în septembrie, dar nu a mai apucat. Acum se gândea cu tristețe că, dacă moare, Maria nu știe nici de casă și nici de banii din bancă. Mare prost! Poate că notarul o fi un om cinstit și o anunță! De! Greu de crezut! Dacă îl ajută Dumnezeu și se întoarce acasă, la parterul casei va deschide magazin. Maria voia pian.

                Un călăreț îl prinse din urmă și îl anunță că îl cheamă domnul căpitan. Struni calul și se întoarse în trap mărunt până la Filliti. Merseră un timp unul lângă altul, fără să-și spună nimic. Dumitru îl privi cu coada ochiului, era fără îndoială bărbat bine! Și mai mult decât atât, Filliti îl impresionase în bătălia de la Târgu Jiu, dăduse dovadă de un curaj nebun, a fost în fața escadronului tot timpul îmbărbătând soldații și de vreo două ori riscându-și viața pentru câte un camarad prins între focuri. Era un mare patriot. Dumitru se simțea onorat să lupte alături de el.

Trapul ușor nu convenea cailor, care începură să dea semne de nerăbdare și asta îl făcu pe Filliti să-și ia inima în dinți și să spună ce avea pe suflet:

– Dumitre, am văzut ieri de ce ești în stare și sunt sigur că tu cel puțin vei reuși să te întorci acasă. Poate și noi ceilalți, nu știu. Dar tu cu siguranță.

Nu știu ce să spună, dacă să zică ceva sau să tacă. Îl luase prin surprindere căpitanul, îl vedea ca pe un supraviețuitor când impresia lui era taman pe dos. Alese să tacă.

– De aceea, continuă Filliti, am să-ți încredințez această scrisoare, pe care te rog să mi-o înapoiezi dacă scăpăm cu viață, iar dacă eu nu voi reuși, o să te rog să o trimiți la adresa trecută pe plic. Am nevoie de cuvântul tău de onoare.

În timp ce vorbea, scoase o scrisoare din buzunarul interior al tunicii și i-o întinse. Dumitru se uită la ea și după câteva ezitări o luă. Rămăsese fără cuvinte, ar fi vrut să-l asigure că toți vor rămâne în viață, dar nu îndrăzni să zică nimic. Ba mai mult, îi fu ciudă pe el că nu se gândise și el la acest lucru, ar fi putut să-i scrie Mariei o scrisoare, să-i spună de casă și de bani și cât de mult o iubea și cât de mult se baza pe ea.

Filliti își pierdu răbdarea așteptându-i răspunsul, așa că-i spuse puțin aspru:

– Domnule, te angajezi să-mi trimiți scrisoarea sau nu?

– Sigur, aveți cuvântul meu de onoare, numai că m-ați surprins. Eu nu m-am gândit la acest lucru și aș avea multe să-i spun soției mele.

Filliti nu-l mai asculta, își opri brusc calul, pentru că din față venea în galop un soldat care îl anunță că drumul e liber și că avangarda ajunsese deja la Popânzești.

Se luminase bine de ziuă, dar ceața, ca și gerul, persista. Dumitru se întoarse în șa și se uită spre capătul convoiului, făcând semn cu mâna să se grăbească. La îndemnul său, călăreții dădură pinteni cailor, iar căruțașii bice, toată lumea se învioră puțin, de undeva dintr-o căruță se auzi un țăran care fluiera încet „Mă dusăi să trec la Olt”, toată lumea zâmbi și uitară unde mergeau, iar speranța puse stăpânire pe întreg convoiul. Poate că puteau învinge, poate că puteau salva țara!

Când ajunseră regimentul din urmă, la Popânzești, se luminase bine de ziuă, iar ceața se ridicase. Căpitanul Filliti organiză convoiul, căruțele în spatele trupelor, alături de cele ale regimentului, iar escadronul în față, abia apoi se prezentă în fața maiorului Odobescu. Acesta, urcat pe un tăpșan, înconjurat de locotenenții regimentului, privea printr-un binoclu în zare. Când îl vazu pe Filliti, îi spuse:

– Ai sosit, Filliti, bravo! Uite în ce situație ne aflăm, acolo, și arătă liziera pădurii Perșani, se află artileria germană, care trebuie obligatoriu să fie oprită. Oftă lung și continuă:

– Altfel, armata noastră nu poate să se retragă și vom fi măcelariți cu toții. Dacă ar fi atât, ar fi bine, dar cel mai grav este că ticăloșii se îndreaptă spre București. Vor să ne ocupe capitala, vor să ne șteargă numele de pe hartă. Asta vor! Se vedea cât era de îngrijorat și de nervos.

– Suntem prinși ca într-o menghină, trebuie să spargem blocada. Vom porni acum, imediat, la atac. Până nu se dezmeticesc. Vlădulescu, tu ataci dinspre stânga, de la malul ăla, de acolo și îi forțezi să se ducă spre dreapta, unde îi așteaptă Filliti cu escadroanele 2, 3, 4, care îi va obliga să se retragă din pădure și atunci vom sparge încercuirea. S-a înțeles?

Cei doi duseră mâna la chipiu în semn că au înțeles. Odobescu continuă:

– Dacă totul e clar, executarea.

 Își dădură mâna, își urară succes și plecară, fiecare la armata lui, pentru a se pregăti.

Filliti își informă locotenenții, care, la rândul lor, pregătiră de atac caporalii și soldații.  Aveau opt sute de metri de înaintat până la dispozitivul inamic. La comanda căpitanului, toți încălecară și își făcură semnul crucii. La ordin își scoaseră săbiile și, când Vlădulescu porni cu infanteria, băieții căpitanului, strigând „Uraa!”, dădură pinteni calului și porniră atacul. Bateria nemților trăgea în infanteriștii români, în același timp artileria română, din dreapta liniilor de front, începu focul pentru a sprijini avansul cavaleriei. Lăsați în față, pe gâturile cailor, în galop nebun, cu săbiile în mână, cavaleriștii ajunseră din urmă infanteriștii germani și deschideau acum poteci largi, tăind capete în goana cailor, sărind peste șanțuri și călcând cu copitele morții și armele lor căzute.

Căpitanul Filliti, în fruntea escadronului, striga din toate puterile: „Înainte, băieți, înainte!”. Purtătorul de steag se ținea lângă el și urla din toți plămânii: „Pentru Țară! Pentru Rege! Înainte!”. Însuflețiți, cavaleriștii păreau de neoprit, pădurea era tot mai aproape, iar câmpul tot mai plin de morți și de răniți.  Mai erau vreo sută cincizeci de metri până la lizieră, iar nemții începuseră să se retragă în degringoladă. Dar, la un moment dat, Filliti observă că oamenii lui Vlădulescu rămăseseră mult în urmă și păreau a fi încercuiți. Din spate venea un curier cu noi ordine, așa că își opri oamenii pe tăpșanul din dreapta, înainte de a coborî în vâlceaua dinspre pădure. Locotenentul Roșca, Paraschiv și sublocotenetul Nedelcu ajunseră și ei lângă Filliti și priveau cum  nemții  fugeau spre pădure, dar, în stânga frontului, acolo unde erau oamenii lui Vlădulescu, se auzeau mitralierele cum secerau ostașii români.

Locotenentul Mora sosi cu ordinul ca escadronul 3 să porneasca imediat la atac împotriva celor două cuiburi de mitraliere din cauza cărora nu se putea sparge blocada, altfel Vlădulescu și oamenii lui erau terminați. Să pornească împotriva mitralierelor cu caii și cu săbiile? Da, acesta era ordinul.

Filliti îi privi pe toți în ochi, le spuse că țara se bazează pe ei, de reușita lor ține soarta unei întregi armate.

– Sunteți eroii mei și ai celor ramași acasă. Sunteți români și asta e de ajuns. Dacă e să murim aici, atunci măcar să le arătăm cum știm noi să ne apărăm țara.

 Cu calm și responsabilitate, împărți sarcinile, din stânga un pluton condus de Nedelcu va ataca mitraliera băgată în căpița de fân, din dreapta Roșca și Paraschiv a doua mitralieră, iar el, din centru.

– Cu Dumnezeu înainte, să ne vedem sănătoși!

Cei 110 se împărțiră  în cele trei flancuri, încălecară fără să clipească și, la comanda „După mine la galop înainte!”, din 110 piepturi se auzi „Uraaa!”.

Și porniră.

Și vântul și timpul se opriră în loc.

Și pământul și pădurea așteptau.

Și păsările cerului în zbor înalt, cu țipete de încurajare, îi urmară.

Pentru că și vântul, și pădurea, și pământul, și păsările de deasupra lui erau ale lor, ale românilor.

110 călăreți pentru țară galopau cu piepturile în față și cu privirea încrâncenată, cu săbiile deasupra capetelor, indiferenți la gloanțele care îi secerau din două direcții. Mitralierele tocau, tocau și soldații și caii nu își opreau galopul. Era un zbor spre moarte, era o speranță de libertate și o voință de neoprit. Dar mai mult decât atât, era iubire de neam și de țară, era onor la cei care au murit pentru a avea ei toate astea, pământ, neam, familie, popor.

 Dumitru simți că are aripi, mai avea puțin și ajungea la căpițele de fân de unde melița afurisita de mitralieră. Gerul, pentru prima oară îi plăcu, avea impresia că îi răcorește fierbințeala ce îl cuprinsese. Gheorghe, eroul de la 1877, veteranul de vârstă al plutonului, căzu primul cu capul pe gâtul calului, care continua goana nebună, Ionică cel cu șapte copii, următorul, apoi stegarul, care scăpă steagul din mână, însă Dumitru se repezi și îl luă de jos, continuând să se apropie de mitraliere. Muri și bietul Ispas, ce era așteptat de mama acasă, și ca un erou muri și Soare, cel ce cânta din fluier.

– Uraaaaaa, strigă Dumitru pentru a-și încuraja oamenii, sărind cu Vifor peste un șanț.

– Uraaaa, mai striga o dată și își forță calul spre un ultim salt, dar atunci simți o durere imensă în piept și apoi încă una și încă una și calul se prăbuși.

– Viforeee, te loviră, tată?

Căzu și el odată cu Vifor, dar se opinti mai întâi în genunchi, apoi, clătinându-se, se ridică în picioare, cu sabia într-o mâna și cu steagul țării în cealaltă, dădu ultimul asalt, intrând cu sabia în căpița de fân.

Soldatul german rămase pentru totdeauna cu capul pe mitralieră, având o privire plină de uimire și de groază. Dumitru zâmbi, învinsese.

Cerul se prăvăli atunci peste pământ.

Oare de ce era plin de sânge?

O amețeală și o slăbiciune îl cuprinseră, își dădu seama că moare, se uită în jur, nu era nimeni pe care să-l cheme în ajutor. Unde sunt toți? Unde e căpitanul? Câmpul era plin de ei, oameni și cai, cai și oameni! Un gând negru nu-i dădea pace: „Dacă au murit toți, cine o să mă recunoască? Cine o să-mi pună numele pe cruce? Și dacă nu am nume pe cruce, cum o să mă găsească Maria? Oare cine cântă Mă dusăi să trec la Olt?  Pădurea? Sau Maria?”. O văzu în poartă cu Alexandrina lângă ea: „Dumitre, îl strigă ea, unde ești?”. Iar el, fericit că o vede, îi răspunse: „La Robănești, Marie. Pe câmpul de la Robănești. Am fost 110”.

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 21 - 30 din 2208

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.