top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Decalogul poetului din Uzdin (Delia Muntean), nr. 9(184),septembrie 2018
Oct 03, 2018 at 11:00 PM

 

Delia MUNTEAN

DECALOGUL POETULUI DIN UZDIN

 

Printre publicațiile culturale trimise de prin țară și din diaspora românească, primim la redacția „Nord[ului] Literar” și câteva din provincia sârbească Voivodina: ziarul „Tibiscus” (ce apare lunar la Uzdin, comuna Covăcița), revista de literatură, artă și cultură transfrontalieră „Lumina” (de la Panciova) și revista de cultură și spiritualitate românească „Floare de latinitate”, editată de Consiliul Național al Minorității Române din Serbia (Novi Sad). Faptul că aflăm despre „viața și petrecerea” fraților noștri din Banatul montan (alipit Serbiei la sfârșitul Primului Război Mondial), că împărtășim felul aparte în care comunică ei cu vremile și cu spațiul în care le e dat să trăiască îl datorăm prietenului Vasile Barbu din Uzdin.

Poet, jurnalist, traducător și editor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Vasile Barbu este cel care și-a îndemnat și ajutat semenii să se facă băgați în seamă. Să spună ceea ce au de spus (mottoul periodicului „Tibiscus” este: „…iar adevărul vă va face slobozi” – Ioan, 8:32). A reușit să transforme vechea cetate a uzilor1 într-o autentică oază de promovare a identității culturale românești. A înființat și coordonează instituții (Societatea Literar-Artistică „Tibiscus”, Editura Tibiscus, Uniunea Scriitorilor în Grai Bănățean din Voivodina, ziarul „Tibiscus”, Cenaclul de Literatură în Grai Bănățean „Cea Vintilă”, revista „Floare de latinitate”, revista „Scărpinatu” – scrisă în dialect), a contribuit la întemeierea unor festivaluri-concurs de literatură (Festivalul Internațional de Poezie „Drumuri de Spice”, Festivalul de Creație Literară în Grai Bănățean „Todor Crețu Toșa – Petru Dimcea”) și a altor manifestări culturale (Simpozionul Internațional „Oameni de seamă ai Banatului” etc.), ce cunosc deja mai multe ediții și adună laolaltă români de pretutindeni.

          Fapte precum cele menționate nu mai stau de mult sub pecetea voluntariatului, convertite fiind – pentru Vasile Barbu – în vocație și asumate ca destin. Aceasta cu atât mai mult cu cât Banatul, centru al ființei sale, captivează implicit lucrarea poetului, furându-i astfel de tot omului hodina. Obligându-l să depună, și prin intermediul creației lirice, mărturie. Pentru ceea ce este. Poezia lui nu se dovedește, prin urmare, una gratuită. Discursul liric al omului din Uzdin nu se poate hrăni doar din imaginar. Vasile Barbu, creatorul, își transformă textul în articol programatic. Și-l revendică. Îl garantează cu existența proprie: „Alege să fii biserică / Să duci mai departe oamenilor / sângele libertății / puterea rădăcinilor / vrednicia rugilor / lucrarea luminilor / în pragul unei noi regăsiri / în pragul unui nou timp / care va fi lung… / Lung… // Precum e trăinicia focului din inimă” (Acum alege).

          Cu fiecare poem, omul-artist pătimește („Vântul ne-a azvârlit pe aceste continente…” – Miniaturi de dor), se lamentează („Nu-mi mai pot aduna dorurile / Le-a risipit vântul printre stele” – ibidem), se frânge – așa cum au fost smulse unele de lângă altele comunitățile românești din Banat („Plecăm […] / Ne rătăcim și ne rătăcesc. / Pașii noștri / nu-s ai noștri” – Plecăm) –, (se) reîntemeiază („Cred în lumină / Ajută-mi să deschid ochii”). În fiecare poem „aprinde ruguri de vorbe” (precum Daniel Corbu) și îndeamnă la neuitare: …trecutul lui e viu și bogat. / Află-l; strânge-l la piept… / […] / și vei simți dulcele gust / al vremurilor trecute / prin acest mic și drag Banat” (Lumea Banatului) sau: „Noi, de posade / și de rovine știm. / De ploi de săgeți, / e văzduh întunecat, / de durere și atacatori, / de dave însângerate / și tropote de cai / cu zăngănit de arme de război / știm. // Pe noi ne-au plămădit zilele fugare / și îmbrățișările cu privirea” (Noi, care eram și suntem și azi).

          Într-un fel, scrisul e compensator pentru Vasile Barbu: e menit să stârnească ecouri și atitudini dincolo de litera tipărită. De aici și nevoia autorului de a se lămuri întâi el însuși, lăuntric, cu toate ale lui – dimensiune pregnant exprimată și în recentul volum Sacramentul singurătății (2018), publicat la Editura Ethnologica din Baia Mare, sub egida Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș.

          Lămurirea către care răvnește, proces derulat pe parcursul a patru secvențe lirice (Pictând o șoaptă; Uzdin, plecăm cu dorul; Așa, dragul se explică; Poteci grecești), îl transfigurează, îl purifică. Așa cum se lămuresc, adică se curăță prin foc, aurul și argintul. Nu e nicidecum clarificarea de toate zilele. Lămurirea – ne ajută Constantin Noica – „e dincolo de întuneric și lumină […] căci ea nu se petrece asupra a ceva, cât mai degrabă întru ceva2. Dacă limpezirea propriu-zisă, a minții și a ochiului, se realizează, în cazul lui Vasile Barbu, prin puterea faptei în folosul celorlalți – și doar printr-o împreună-lucrare, prin împărtășire –, de data aceasta, lămurirea și, în egală măsură, spovedania descind, după cum o trădează și titlul volumului, dintr-o altă taină, cea a singurătății („În ochii mei ești. / Vei fi și când îi voi închide. / Pe tine te voi visa. / Singurătatea mea, Singurătate.” – Singura mea, Singurătate). Se datorează sfâșierii dinăuntru. Patimilor („Poetul e pe rug. / Unde sunt păgânele chibrituri?” – Miniaturi de Bistrița). Stihiilor răscolite în sine: „– Banaaaat, strigat-am / atât de tare / ca durerea să pătrundă răbdătoare / în sorbirea gliei, în pânda privighetorilor, / în mila mândrelor…” (Satul bănățean e Țara mea).

          Avem de-a face cu un spațiu liric puternic personalizat, nepervertit de mode literare, năvălind dinspre profunzimile tragic-enigmatice ale unui „biet aed singuratic” (Micul prinț). Versurile par întâi purtate prin vene, zgândărite prin „rana inimii”. Ele se trag totodată din vremuri vechi („cuvintele dintotdeauna erau chinuri / și leagăn” – Satul bănățean e Țara mea), din înțelepciunea strămoșilor („poveștile bătrânilor sunt ospăț” – Nu-mi cereți Banatul).

          Asemenea lui Anteu, poetul capătă putere hrănindu-se din pământ. E în stare să țină universul pe umeri și să înalțe versurile spre boltă tocmai fiindcă matca i-a configurat un anumit mod de a fi („Pentru că atunci când m-am născut / românește m-au îmbrăcat. / […] / Pe mine m-au alăptat cu / Eminescu, Creangă, Coșbuc, / cu Arghezi, cu Iorga, cu Blaga / și mi-au zis că prietenii mei de-o viață / vor fi Rebreanu, Sadoveanu, Păunescu, / Leonida Lari, Vieru…” – Român), o anumită filozofie a existenței – admirabil, răscolitor formulată în poemul-decalog Nu și da:

 

„Nu urî – frumusețea este mai profundă.

Nu fi părtinitor. Nici cu vecinătatea…

Să nu te bați nici dacă crezi că ai dreptate.

Nu te amesteca în treburile altuia nici dacă crezi

că odată le vei stăpâni.

Nu te apropia cerșind. Mâna întinde-o oferind.

Nu cere. Poate ai mai mult de dat…

Luminează-ți fața. Mânia poate deveni obsesie.

Ascultă. Nu te repezi la sfaturi.

Caută! Pentru a câștiga bucuria biruinței.

Vizitează-ți prietenii. Vor deveni și mai apropiați.

Zidind iubire nu vei construi labirinte.

Gândește doar în limba altarelor. Netulburat…

Și dacă admiri fă aceasta după ce ai jurat

corectitudinii!

Caută-ți odihna în timpul clipei.”

 

          Nimic fals ori silit în astfel de versuri. Găsim, în schimb, simplitate, blândețe, verticalitate. Și o oarecare neaderență la sminteala vremilor de-acum. Dragostea de țară – pentru acest poet de la marginea lumii – nu pretinde cuvinte mari. Uzdineanul, când se roagă divinității, îi cere să-l ferească „de gânduri și fapte nedemne”. El își poartă „crucea lui «a fi»” cu gravitate. Și cu înțelepciune.

 

***

          Melancoliei de meleag” (Al. Cistelecan), coordonată esențială a ultimului volum semnat de Vasile Barbu, i se alătură teme precum iubirea (De negăsito, Casa mea, Altare-iubiri răstignite, Miniaturi de văgăuni, Miniaturile întâlnirilor), boema literară (Beția, Clipele nostalgiei singuratice, Miniaturi nebăute), condiția aromânilor din Grecia (Aminciu, În Pind, Pământul armânilor), relația cu divinul (Tatăl nostru, Să nu întreb; Și totuși, am plecat), prietenia (Azi-noapte te-am visat, Aurele; Neclintitul burg, Insulă sfântă). Ele sunt prelucrate din perspectiva celui fatal de singur, pentru care numai poezia și truda întru alții sunt „salvatoare de nopți”. În scenariul liric propus de Vasile Barbu, singurătatea se ascultă, se respiră, se cântă. Singurătatea se visează, se iubește, se tace. Ea bântuie prin birturile afumate (Miniaturi nebăute), prin oasele eului liric, îl ispitește cu întrevederi de taină („Târziu, te vei, cu mine – întâlni”) și călătorii nesfârșite. Singurătatea îl îmbătrânește, îl usucă (Miniaturi de azi). Ea tulbură ființa poetului îndrăgostit și-i marchează fără scăpare universul ficțional: „Singurătatea e paharul. / Femeia e dorul. / Paharul dorului” (ibidem). E cumplit de profundă și de credibilă: „Singurătatea e dar. / Dar mi-e frică” (Singura mea, Singurătate).

          Aceeași stare emoțională o întâlnim și în creațiile ce împrumută fapte din cotidian. Ea face casă bună cu dimensiunea epică a poemelor, chiar și atunci când servesc unor consemnări ocazionale, așa cum se întâmplă cu textul compus la „plinirea” unei jumătăți de veac de la înființarea cercului feminin de pictură naivă din satul Uzdin: „Ele: Aniuca, Măria, Florica, Sofia, Mărioara, Anuța, Ana, / Viorica, Steluța… în cătușele fanteziilor uzdinene, / ambițioase până la amenințări, / schimbat-au ceea ce era imposibil. De necrezut! / Schimbat-au – creând…” (Tăcerea picturii naive din Uzdin).

          Sunt, cele de mai sus, câteva ipostaze sub care ni se înfățișează Vasile Barbu. Scriitorul și militantul pentru drepturile românilor din Serbia. Omul care îmbogățește viața uzdinenilor, care învață, alături de ei, să fie.

 

Note:

1. Uzdin este un toponim dacoromânesc din UZ (uzii – popor războinic recrutat dintre locuitorii dacoromâni din nordul ținutului Mării Negre dintre Nistru și Bug) și DIN (casă, cetate, locuință)”, în art. Uzdinul în triplă ipostază. Căutându-ne rădăcinile, vol. Epoci, într-o gară oarecare... (Tot dulcele, tot bunul, tot dorul baștinei), lucrare editată de Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare (România) în parteneriat cu Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin (Serbia), Baia Mare, 2015, p. 49.

2. Lamură și lămurire, în vol. Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Humanitas, București, 1996, p. 311.

 

 

 

Versuri de Vasile Gogea, nr. 9(184), septembrie 2018
Oct 03, 2018 at 11:00 PM

 

Vasile GOGEA - 65


Umbra copilăriei (la Sighet).

Cu un adagio

 

brusc

aşa cum vine iarna

mi-a rămas mică umbra

copilăriei

    

cred că am crescut mai mult

decît poate arăta ea

   

de o vreme

mă strânge tare de tot

ca un bocanc

reciclat

de infanterist

 

umbra mea

însăşi

o rană sângerândă

   

tot mai greu păşesc

în mine însumi  

 

***

 

Între nordul memoriei

 

și sudul din vis

cercetez

hărțile singurătății.

 

Punctele cardinale

ale Ființei

sunt la locul lor,

 

Drumurile cruciaților

sunt corect marcate.

 

Chiar și marșul bunicului

în Siberia.

 

Un amiral al iluziilor

într-un port scufundat.

 

***

 

N-am străbătut niciodată

 

distanțe mai mari

decât între mine

și amintirile mele.

 

Nici călăuze

nici câini

nici cămile.

 

Doar prieteni

care te încurcă pe drum.

Și iubite

calde, ca niște pâini proaspete

gustate dimineața

cu doze mici de penicilină.

 

***

 

Întoarcerea în inimă

 

Poți ajunge în inima altcuiva în multe feluri:

cu un cuvânt,

cu un sentiment,

cu un gest.

Cu lama unui bisturiu

sau cu un glonț.

 

Dar nu te poți întoarce în inima ta decât dizolvat

în propriul tău sânge.

 

***

 

Adagio

 

În umbra podului de lemn

din Sighet

îmi număr mâinile:

una dreaptă

una stângă

una tăiată.

 

Astfel

nu pot deduce

care este malul drept

care este malul stâng

care este malul meu.

 

Tisa

curge la fel.

 

***

 

Marea defrișare

 

Mai întâi,

moșii și strămoșii mei

au tăiat,

din pădurile lor

care formau singurul zid

de apărare

în jurul vetrelor,

exact

atâția stejari, și fagi, și brazi

de câți a fost nevoie

pentru Bisericuța din Deal.

 

Apoi,

au venit tot felul de

hospites regales

și au început să le taie,

cu metodă occidentală,

pădurile proprii,

acelea din care ei alegeau,

atunci când li se năștea primul fecior,

un singur arbore,

care să devină

meșter grinda 

unui nou cămin

la vremea cuvenită.

 

Să împartă,

adică,

spațiul locuit

în două:

sacru și profan.

 

Și mai apoi,

au năvălit barbarii din est,

cu drujbele,

și le-au defrișat și livezile cu meri,

cu pruni, cu nuci,

cimitirele

prea pline de cruci,

pentru că nu-și plăteau

cotele.

 

Acum,

silvicultori universali

încearcă,

în numele unor iluzorii

câmpii edenice,

să ne taie și ultimul arbore:

cel genealogic.

 

Abia după ce și această lucrare

va fi împlinită

vor veni

noii  plugari

ai memoriei.

 

Dar

scoarța creierului

nu va mai fi

decât

un deșert al uitării.

 

***

 

O, voi, barbari

 

din toate zările

deghizați în ahei

nu-mi veți putea cuceri

Troia din inima mea.

 

Ea e din epoca

nedatabilă cu C.14

a caracterelor de bronz.

 

Niciun cal

și nicio limbă de lemn

nu-i vor putea dărâma

zidurile.

 

Veți avea nevoie

de un cal mic, mic, mic

de plumb.

 

Sau, și mai bine,

de un cal mic, mic, mic

de oțel.

 

Dar

nu va fi nici un Homer

nici Eneea

nu va pleca spre Latium.

 

Doar un necunoscut Priam

va mai bântui o vreme

printre ruinele unei cetăți

 

nedorite de nimeni.

 

 

 

Casa din amintiri, Interviu cu un gunoier (Iulian Iustin Melinte), nr.9(184),sept.2018
Oct 03, 2018 at 11:00 PM

Iulian Iustin MELINTE

 

CASA DIN AMINTIRI

 

Canicula pârjolise vârful ierbii. Vitele rumegau sub umbrarele brazilor, ferindu-se ba de soarele dogoritor, ba de muștele ce le chinuiau amarnic. Pe vârful Bobeicii timpul stătea agățat de crengile tinerilor molizi, iar liniștea se opri gâfâind sub pleoapa miezului de zi. Mă oprii la un izvor implorându-l să fie îngăduitor și darnic cu un biet călător istovit după atâta praf și drum. Canicula se instalase brusc după ce în urmă cu trei zile o vijelie măturase din cale-i pomi, acoperișurile unor case mai vechi, făcând pagubă printre gospodăriile lipite de trupul abrupt al munților. Eram în tura liberă și-mi propusesem să bat cu picioarele drumul pietros din Izvoarele Sucevei până după Bobeica, până la Pârâul Negru, aproximativ doisprezece kilometri. Un câine din rasa ciobănesc bucovinean, coborât de la vreo stână, mă pândea de după un buștean, așteptându-și rândul la izvorul dătător de noi forțe. Vârful Zubriu aruncase, împins de forța dezlănțuită a naturii, cu bucăți de piatră, bușteni în căsuțele pe care odinioară le păzise de atâtea și atâtea neprevăzuturi. Acum, cei câțiva oameni răvășiți de durere se simțeau trădați și priveau cu mânie spre vârful muntelui, în adâncul căruia, se zice, s-ar afla comori vechi, neprețuite. Patrulele noastre de cercetare, călărind focoasele ATV-uri, făcură o evaluare sumară a situației, din punct de vedere al practicabilității comunicațiilor spre frontieră și raportară totul la Sector. Sătenii degajară de crengi, bușteni drumul spre Cârlibaba și cel ce duce spre Vârful Baranova. Acum se putea circula în voie, însă șoferii trebuie să fie atenți la pietrelae și copacii rupți de furtună, care oricând ar fi putut cădea în drum. Aveam de gând să ajung cât mai repede la Podul Negru și să-mi pun trupul la adăpostul umbrei ca, după un timp de odihnă, să mă întorc la Izvoarele Sucevei. Din surse neoficiale am aflat că acel loc se numește astfel pentru că în timpul Marelui Război (Întâi Mondial), exista acolo un pod vopsit în negru și din acel loc se dirijau trupele imperiale: în stânga spre Cârlibaba și mai apoi spre Ciocănești sau Pasul Prislop, iar în dreapta spre Vârful Baranova pentru trupele ce veneau dinspre Brodina ori Moldova Sulița. Cu cât mă apropiam mai mult de obiectiv, cu atât mai bine deslușeam silueta unui om ce sta chircit la umbra unui brad bătrân. L-am recunoscut pe dată, era moș Adam. „– Bună ziua, moș Adame!” „– Să trăiești, dragul meu.” Bătrânul părea că avea ochii plânși și, oarecum rușinat de prezența mea, încerca să-mi evite privirea, uitându-se în pământ, adânc de tot. „– Ce vânt vă aduce la ora asta fierbinte prin locurile astea?”, îl întreb. Ridică ochii, cu greu, din pământ și, fixându-și privirea undeva pe drum, de parcă ar fi așteptat pe cineva, îmi răspunde: „– Păi cum să-ți spun? Am ieșit să mă plimb, să iau aer, să mai uit de necazuri.” Brusc schimbă registrul. „– Ne bate Dumnezeu, căci suntem răi. Nu ne mai suportă, suntem nedrepți și uităm care e menirea noastră în astă lume.” Pe când la Bobeica funcționa pichetul de grăniceri, populația din această localitate se simțea protejată de hoții de vite, de cai sau, odată cu venirea sezonului rece, de lupii flămânzi ce coborau cu ochii lor de jar până spre gardurile gospodarilor. Moș Adam își avea casa chiar lângă pichet, astfel că de-a lungul timpului mulți ofițeri, subofițeri, militari angajați pe bază de contract au locuit la el în gazdă. Printre cei care i-au cunoscut ospitalitatea se numără și subsemnatul, pe atunci sergent angajat, undeva la finele anilor ’90. Împreună cu soția lui, tanti Maria, trebăluiau cât era ziua de lungă ba la fân, ba în grajd, scoțând gunoiul pe care îl împrăștiau pe câmp. Când se odihneau, priveau la Cer, rugându-se în gând fără a face gălăgie. Venind din lungile misiuni, găseam focul făcut în odaia curată, mirosind a busuioc, iar pe masă găseam o cană cu lapte fierbinte, ceea ce mă făcea să nu mă simt un străin. Uneori ne întâlneam în mica lor curte și, așezându-ne pe câte un butuc, povesteam despre istoria și geografia zonei, despre ultimele știri de pe mapamond ori ne trezeam că recitam din versurile marilor clasici români. Erau oameni simpli, dar culți. Cine mă poate acuza că îndrăgesc Bobeica și pe oamenii ei mai mult ca orice altă zonă? Doar sufletu-mi e răspunzător pentru asta. Moș Adam mă întrebă brusc: „– Dar tu ce faci pe aici, domnule drag?.” Nu știam ce să-i răspund. Îmi venea să-i mângâi obrajii atinși de trecerea vremii, îmi venea să-i mângâi sufletul. „– Eu tot ca și dumneavoastră, am ieșit să iau aer, să-mi umplu inima de parfumul cetinei, de înalt. Până diseară sunt liber, abia la noapte voi începe serviciul.” L-am întrebat ce-i mai face soția, cum se mai simte. Pe dată l-a podidit plânsul, nemaiputând să-și ascundă durerea. După un timp, începu să-mi povestească o istorioară tristă. „Copiii noștri ne băteau la cap de vreo doi-trei ani să vindem casa și să ne mutăm la ei. Că nu mai are rost la vârsta asta, la peste șaptezeci de ani ai noștri, să mai creștem animale, să nu ne mai spetim deasupra fâneței. Am stat de vorbă cu Maria și am hotărât să vindem căsuța și să ne mutăm la fată, la Câmpulung (Moldovenesc).” Lacrimile îi inundară din nou ochii mici, care semănau izbitor de bine acum cu cei ai bunicului meu, după mamă. „Am vândut casa și ne-am mutat cu bruma de lucruri la fată, la oraș. Domnul meu, cu fiecare zi care trecea parcă pereții apartamentului ne strângeau ca niște chingi. După vreo săptămână, nopțile deveniseră un chin. Îmi visam părinții, străbunii cum plâng și se tânguie după casa vândută. Nu mai suportam. Îmi era dor să iau coasa în mâini și să trag câteva brazde bune, ca odinioară, îmi era dor să iau o mână de iarbă și să șterg crupa vitelor. Îmi lipseau tare mirosul fânului cosit, gustul laptelui crud muls dis-de-dimineață. Deși fata, ginerele se purtau frumos cu noi, eu și băbuța muream încetul cu încetul între betoanele apartamentului și ale orașului. Am încercat să vorbim cu persoana căreia îi vândusem casa, să facă cumva să ne-o vândă din nou. Nu s-a mai putut. Ne-am întors într-o sâmbătă dimineață la Bobeica cu fețele luminoase. Acum locuim într-o bucătărioară la un creștin din sat. Din când în când, mai trec pe lângă căsuță, îi mângâi lemnul vechi al gardului și plec repede de acolo să nu fiu văzut și acuzat de cine știe ce lucruri... Mi-am adus aminte de versurile unui trist cântec: Casa părintească nu se vinde.” „Lumea s-a înrăit peste poate, continuă bătrânul. Înainte, oamenii aveau chipul siluit de griji și de munca în pădure pe ger și vânt, aveau însă sufletul curat. Astăzi e invers, au chipurile luminoase, însă negre li-s inimile. Timpul ne schimbă, domnul meu.” Se uită din nou în ochii mei și reia. „Ce bine era când vă știam acolo, îmbrăcați în culoarea molidului tânăr, păzind granița, dar și amintirile și pământul bunilor noștri. Dimineața mă trezeam pe la ceasurile cinci și după ce terminam treaba prin grajd, pe la șase și ceva vă vedeam echipați cu foaia de cort, bidonașul cu apă, arma în spate. Vă petreceam cu privirea cum urcați înspre Doscina și vă pierdeați apoi pe sub coroana brazilor. Mai plecau și câinii Panțâru și Bonada cu voi. Doamne, ce mult parcă a trecut de atunci...” „– Moș Adam, se face târziu, îl trezesc pe om din visare. Mergem?” „– Domnule, nu te supăra. Mai stau preț de un ceas. Tu mergi și te odihnește, diseară te vei întâlni iar cu Þara. Eu rămân să-mi fac curat în suflet, să fac curat în casa din amintiri.” L-am lăsat acolo, așa cum îl găsisem, chircit și rezemat de miezul fierbinte de zi. Mereu, când trec pe lângă Casa din Amintiri, cum a botezat-o Moș Adam, le spun colegilor mai tineri că pichetul de grăniceri are cu cine sta acum la taifas, cu căsuța lui Moș Adam. Noi așa o știm. Stau de vorbă despre istorie, despre grăniceri. Îi mai ține minte cineva pe grăniceri?

 

INTERVIU CU UN GUNOIER

 

Pe nea Hristache, gunoierul, l-am cunoscut la unul din punctele de colectare a gunoiului din cartier. Foarte des se întâmplă să ne întâlnim la tomberoane. El coborând din maşina firmei de salubrizare, eu ducând gunoiul şi aruncându-l direct în malaxorul maşinii. Îi ofer totdeauna câte o ţigară şi omul o pune după ureche cu gândul s-o fumeze pe tihnă. S-a cam lăsat de fumat, îmi spune, dar din când în când mai pufăie câte una aşa, să treacă vremea.

În acea zi geroasă de februarie am stat amândoi de vorbă, mai mult ca niciodată, căci maşina, deşi nouă, adusă la firmă din toamnă, se defectase şi şoferul, o namilă de om care înjura de sfinţi, la două-trei minute, tot încerca să vorbească cu şeful lor. Am luat două ceaiuri de la automatul din colţul străzii şi ne-am pus pe vorbă. Nea Hristache era de undeva de prin Dobrogea, de lângă oraşul Măcin, Tulcea. Se mândrea că se trage din bunici armâni, care au păstorit prin munţii Pindului şi în timpul Războiului Balcanic, mai precis prin 1913, au fugit din calea gloanţelor, a persecuţiilor, stabilindu-se în Dobrogea. Îmi înşiră numele câtorva rude care s-au opus cu arma în mână comunismului prin anii ’47, în frunte cu Gogu Puiu. Nu fusese căsătorit niciodată, căci îi place să fie liber, să nu depindă de nimeni. M-am mirat, căci mereu umblă îngrijit şi are un mers nobil, nu se aruncă în a păşi haotic. Mai apărea câte un vecin din cartier cu gunoiul şi, înainte de a-l arunca în buncăr, ne privea ciudat, cum stăteam acolo în frig acompaniaţi de înjurăturile şoferului care nu contenea să-şi caute şeful, ce nu era de găsit. Mi-a spus că pentru el nu este o ruşine în a fi gunoier, deşi există idei preconcepute cum că te înjoseşti dacă lucrezi ca gunoier. Nimic mai fals, îmi spune nea Hristache. Agent la salubrizare, tehnician la salubrizare, spune cum vrei, dar tot gunoier îţi spune lumea. Ei, şi? Sunt atâţia tineri care au terminat o facultate şi vând prin Bazar sau, mai rău, se ocupă de alte prostii. Nu e ruşine să munceşti cinstit. Eu mă consider un arheolog printre debarasările semenilor mei, concluzionează mândru interlocutorul meu. L-am întrebat cum a ajuns în Bucovina. Râde cu gura până la urechi. Ştiam că ai să mă întrebi asta… Chiar ştiam că acum urmează să mă întrebi asta. Dom’ şef, ascultă atent. Ai auzit de embargoul cu combustibil… sârbii, pe Dunăre, ’93, ’94, ’95. I-am confirmat că ştiu povestea fără să-l întrerup şi să-l înştiinţez că, fiind sub arme, am fost şi noi, de la Frontieră, trimişi în misiune să restabilim ordinea. Mă rog, altă poveste. Era o nebunie, continuă nea Hristache. Toţi făceau bani, toţi furau, chiar şi poliţiştii, armata făceau negoţ, pardon contrabandă, cu petrol. Mai ciupeam şi eu de ici, de colo, căci toţi o duceau bine. Într-o noapte s-au auzit nişte împuşcături, ţipete, eu locuind pe lângă Circa de poliţie. M-am temut să merg la geam să privesc în întuneric, însă se vedeau prin perdele lumini, flash-uri multicolore care m-au speriat. M-am întors la perete, am făcut o cruce cu limba şi am adormit. A doua zi intram la două după-amiază în schimbul de lucru. O zi ca oricare alta. Se întunecase şi mai aveam câteva puncte la care trebuia să mergem. Domnul meu, am găsit un ghiozdan care părea nou. Ghiozdan de şcoală pentru copii. Îmi aduc aminte că avea un desen cu Mihaela, personajul de desene animate. Nou-nouţ era. L-am aruncat în maşină pe banchetă, nedeschizându-l. Mă gândeam să-l dau cadou unei nepoţele de la o vară de-a mea. Ajuns acasă, am făcut o baie şi am deschis o conservă să mănânc. Zic, să deschid ghiozdanul. Părea plin acum. Când îl deschid, dom’ şef, ce să vezi ? Bani, zic eu. Bani, bani. I-am numărat, cu dumicatul nemestecat în gură. Şaizeci şi două de mii de mărci germane. Toată noaptea am numărat banii aceia. La bancnotele de o sută le ştiam seria chiar. Ce să mai zic? A doua zi am plecat la Constanţa, în Port. Am schimbat câteva sute la un valutist şi am plecat în Germania fără să spun nimănui. Apoi am colindat toată Europa. Până în Norvegia am ajuns, e mult de povestit. După un an şi ceva mă plictisisem de hoteluri, de umblat hai-hui. Am luat harta României, am băut o dublă de rom şi cu ochii închişi am pus degetul. Suceava. M-am angajat tot aici, căci aici mă simt liber, printre gunoaiele aruncate de lume.

Nu-mi venea să cred, însă omul trecut de cincizeci de ani nu părea să mintă. Şi-a aprins ţigara privind departe, tăcând pentru o clipă. L-am întrebat ce aruncă lumea cel mai mult la gunoi. De toate, îmi spune. Dar cel mai mult aruncă mâncare… în special după sărbători. E păcat să umpli coşurile la market şi să arunci atâta mâncare şi sunt atâţia necăjiţi flămânzi. Parcă i-a curs o lacrimă. Şoferul îl strigă pe nea Hristache, că a reparat maşina şi e timpul s-o ia din loc. Îi strâng mâna, privindu-l cum urcă în maşina ce scoase un fum gros, înainte de a porni. Mi-am aprins o ţigară, neglijându-i pe cei care, venind cu gunoiul, mă priveau suspicios.

 

Ficțiune și adevăr, extremități și înrudiri ezitante (Dumitru Fânățean),nr.9(184),sept.2018
Oct 03, 2018 at 11:00 PM

 

Dumitru FÂNĂŢEAN

FICŢIUNE ŞI ADEVĂR,

EXTREMITĂŢI ŞI ÎNRUDIRI EZITANTE

 

Construcţia unui roman de mari dimensiuni, în care să fie încorporată diversitatea unor vremuri cu fapte de viaţă şi mărturisirea lor, trasând traiectorii ideatice, pline de modernism, implică multă muncă şi mult talent scriitoricesc. Un parcurs al echilibrului plin de dinamism şi logică în susţinerea unui spaţiu metaforic din care să nu lipsească axiologia literară făcând diferenţa dintre realitate şi ficţiune. În aceste coordonate se înscrie proza lui Teo Moldovan, cu multe dantelării stilistice care fac legătura cu proza dostoievskiană fundamentată pe cauze morale.

Emoţii şi nelinişte, gânduri nemărturisite, suferinţă în iubire, dar şi imagini groteşti, corupţie la nivel înalt, trădări şi laşitate, toate la un loc provoacă traume în societate. Aceste caracteristici, susţinute de un epic de anvergură, care generează stări emoţionale, le vom găsi în romanul Puzzle...în toate sensurile, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2017, autor Teo Moldovan (Teo Banal & Van Teo Moldo). Tehnica de scriere şi tematica se desfăşoară pe suprafeţe mari, dar trasând graniţe între destine cu personaje având biografii şi feluri de a fi diferite. Construcţia prozei este marcată de rigoare, care confirmă valoare într-o lume frivolă, apăsată de absurd, în care sufletul devine pervertit, în total dezacord cu autenticitatea adevărului. Viziunea autorului panoramează întreaga naraţiune, dar particularizând epicul imaginar. Personajele se contopesc cu locurile unde au loc evenimentele. Dinamismul pasionant al realului depăşeşte imaginarul. Proza are forţă expansivă, angajând timpul şi spaţiul în caligrafia istoriei. Toate personajele au propriile stări de spirit, contextualizând întâmplările într-o lume captivantă, dar bolnavă. Cititorul va găsi în proza lui Teo Moldovan multă bogăţie spirituală, adeverind talentul scriitoricesc riguros şi curajul de a aborda asemenea temă ca o dezlănţuire a firii omului aflat mereu în arenă, dar nu întotdeauna gata de luptă.

Tiparele spirituale ale personajelor care întemeiază fiinţa lor cu ale lor vanităţi şi suferinţe individuale sunt gata să se prăbuşească în absolutul deznădejdii. Scriitorul Teo Moldovan ne descrie o lume în care absolutul ideilor de bine este învins de multe ori de lupta tot mai acerbă pentru putere, dar istoria este propria noastră lume în care trăim, deseori seducătoare şi halucinantă. Personajele lui Teo Moldovan descoperă adevărul istoriilor trăite, unele pline de compromisuri şi neputinţe. Puzzle, ficţiune şi adevăr, extremităţi ezitante având profeţii pertinente, altele apăsate de învălmăşagul întâmplărilor cotidiene.

Un roman cu o verticalitate plină de modernism, care oglindeşte uşurinţa cu care prozatorul mânuieşte (ordonează) cuvintele rânduite în text, cu abilităţi de bijutier, întregind şi înfrumuseţând naraţiunea. Descrierea unei lumi vlăguite de corupţie şi minciună o găsim în ţesătura romanului, care surprinde adversităţi şi intrigi, dar şi singurătate plină de nelinişti, însă toate adeverind pregnanţă şi rafinament, dimensiuni spirituale, dar şi pragmatism al eticii adevărului. O muncă asiduă, poate chiar obsesivă şi provocatoare pentru a defini comportamente şi mentalităţi. Ilegalităţile care s-au făcut privind privatizările, dar şi comportamentul unor indivizi pentru care legile nu înseamnă nimic. O permanentă concentrare asupra realităţii, care devine o îndatorire de onoare. O înălţare spirituală prin descoperirea sinelui, dând supremaţia socială şi morală ce transcende structura vibraţiilor expresive care alcătuiesc întregul existenţei. Teo Moldovan scrie o proză de substanţă, în care întâmplările narate, de natură ficţională, capătă identitate. Trilogia romanului Puzzle este construită cu atenţie. O diversitate stilistică conferind prozei ambianţa estetică şi cuceritoare. Dimensiunile valorice determinate de propriul sine încadrează romanul într-o originalitate auctorială a unui timp istoric înscris, la rândul său, într-un context social.

Ficţiunea imprimă nobleţe şi sensibilitate. Pervertirea fragilităţii încorporate în trăiri, ca mod de viaţă, este asediată de indiferenţă şi iresponsabilitate. Reflectarea spiritului de erou al lui Tyrageti, ca simbol al libertăţii neamului, înnobilează conceptul de eroism. Literatura de ficţiune îl transfigurează pe om printr-o filosofie simbolistică.

Cele peste o mie de pagini ale romanului Puzzle se definesc prin metafizica spiritului fantezist. Tematica şi peisajul mereu în schimbare îl determină pe autor să construiască cu atenţie o diversitate stilistică, conferind prozei particularităţi lingvistice rafinate. Trilogia Puzzle... în toate sensurile, în complexitatea ei, îmbracă prestanţa unor ceremonii delirante în contextul istoriei actuale. Legătura dintre fantezie şi realitate concordă cu derularea ficţiunii pliate peste ideea autorului.

În întregul lui, acest volum defineşte terminologia polivalentă a abordării autentice (începând cu germenii creaţiei), în care autorul descrie viaţa tumultuoasă, spirituală a eroilor săi. O provocare stilistică uimitoare, având ca scop antrenarea cititorului la conţinutul inedit al civilizaţiei. Naraţiunea se desfăşoară pe diverse paliere, diversificându-se pe arii largi, în care autorul prezintă personajele cu biografii şi comportamente diferite, în marasmul vieţii cotidiene pline de situaţii imprevizibile. Caracterele, ce se adeveresc în spaţii tragi-comice prin scene exotice, parodice, definesc o societate maladivă, plină de ranchiună, intrigi, veleitarism, contradicţii şi debusolări. Conţinutul prozei marchează şi valoarea trilogiei Puzzle... în toate sensurile. Comportamentul personajelor este adeverit în funcţie de interes şi moralitate prin orgolii şi suferinţe, stări oscilante într-o lume frivolă, în dezacord cu etica civilizaţiei. Complexitatea prozei este scoasă în evidenţă prin perceperea obiectivă a lumii developate de epicul laborios. Fenomenologia afirmării existenţiale, complexitatea spaţiului ideatic al fiinţei umane, a sinelui, în cunoaşterea lumii îi dau posibilitatea autorului să pătrundă la nivel mental, spiritual, în conştiinţa personajelor, prin analize supuse rigorilor ce depăşesc incovenienţele abordării simpliste. Această abordare autentică ţine cont de psihologia umană, menită să reziste în timp, pentru certificarea creaţiei spre universalitate, ca reper emblematic.

Tehnica scrierii şi abordarea stilistică scot în evidenţă talentul scriitorului Teo Moldovan. Proza evidenţiază evenimente reale, mixate pe situaţii diferite. Intuiţia autorului, bazată pe talent şi cultură, e un sistem rafinat al armoniei prin care ideile naraţiunii pot fi ancorate în realitate. Tipicul personajelor ce populează trilogia cu manifestări hilare şi complexe se suprapune peste filonul evenimentelor derulate. Virtualul devansează realitatea prin accentuarea dinamismului pulsator şi a imaginarului exotic. Proza scoate în evidenţă cinismul politicienilor, dar şi latura emotivă, sensibilă a fiinţei umane.

Vom întâlni personajul Tyrageti şi vom afla patriotismul lui, care este emblematic într-o societate debusolată, plină de lacheii corupţi.

Prin atitudinea sa stoică, Tyrageti pune interesele patriei mai presus de scopurile sale în vremuri tulburi, unde noţiunea de a fi sau a nu fi face diferenţa între viaţă şi moarte, cât şi patriotismul desuet al unor politicieni vânduţi unor interese meschine.

Teo Moldovan reuşeşte să înglobeze scrierea romanului în actualitate. Totodată, înnobilează virtuozitatea profunzimii unor fapte măreţe, adeverind viziunea de observator al societăţii din care îşi extrage cu talent filonul naraţiunii, cu virtuţi morale şi altruiste.

Inegalităţile impregnate în clocotul minciunii şi al trădărilor nu construiesc o lume apărată de optimism şi de idei care înving viclenia şi laşitatea. Ambiguităţile şi dezechilibrele nu duc la progres. De regulă, istoriile sunt neguroase şi pline de compromisuri şi neputinţe. Puzzle... în toate sensurile devine un exerciţiu spiritual, în care personajele provoacă stări de spirit contradictorii, contextualizând întâmplările într-o lume în care şiretenia viciilor guvernează. Însă revolta nu este o servitute a libertăţii fiinţei umane, cum nici lupta nu este stăpâna cârmuitoare a logicii, dar în esenţă mintea noastră este guvernată de gândire raţională, care duce la înţelegerea societăţii umane; aşa personajele puternice supun indiferenţa şi laşitatea. Teo Moldovan a reuşit acest experiment realist, mizând pe un studiu îndelung al fenomenului social şi politic. Cititorii vor cunoaşte personaje angajate într-un desfrâu febril, un grotesc derutant şi inhibitoriu, dar nu putem ocoli realitatea din jurul nostru. Starea permanentă de a cultiva metodic teama de a ne suspecta reciproc unii pe alţii devine o problemă de psihologie socială titanică. O societate stăpânită arbitrar de sentimentul fricii că nu se poate trăi cu jumătate de adevăr.

Dinamismul pasionant al realului depăşeşte imaginarul. Astfel, proza lui Teo Moldovan a avut curajul şi puterea slujirii imperativului moral absolut. Puţini scriitori români au decis să adeverească asemenea obiceiuri. Autoritatea morală adevărată va accepta drepturile fundamentale ale omului. Teo Moldovan, în calitatea lui de scriitor, mărturiseşte propriul îndemn de a fi cinstit cu el însuşi şi cu cititorii. Teo Moldovan a mai scris şi publicat trei cărţi de proză: Rătăciţii, Destine triste şi Fix Pix Loneliza, Adio Monali şi una de poezie, Obsesii lirice.

 

 

Ochii Basarabiei la New York (Mariana Terra), nr.9(184), septembrie 2018
Oct 03, 2018 at 11:00 PM

 

Mariana TERRA

(redactor-șef, „Romanian Journal”, SUA) 

OCHII BASARABIEI  LA NEW YORK

 

Încă de la înființarea, în New York, a Cenaclului Literar „Mihai Eminescu” de către pr. prof. univ. dr. Theodor Damian, cultura română clasică și contemporană din patria noastră (cu precădere cărți, ziare și reviste) a fost făcută cunoscută și apreciată de compatrioții noștri de pe meleaguri americane, în cadrul cenaclului. În același timp, multe lucrări literare ale creatorilor româno-americani au fost lansate în România. Revista „Lumină Lină”, fondată și condusă de domnul Theodor Damian și avându-l ca redactor-șef pe criticul și istoricul literar M.N. Rusu, apare trimestrial și în paginile ei sunt publicate creații ale unor oameni de aleasă cultură laică și religioasă din România și din diaspora. În felul acesta, de-a lungul a peste douăzeci de ani, s-a creat și se menține o puternică legătură, o reciprocitate benefică între creatorii români, indiferent unde trăiesc aceștia.

În seara zilei de vineri, 20 iulie a.c., în salonul literar de la reședința din Astoria a preotului-profesor  Theodor Damian, iubitorii de literatură s-au bucurat de prezența scriitorului și ziaristului din Baia Mare, domnul Gheorghe Pârja, a cărui carte, Ochii Basarabiei, a fost lansată cu deplin succes în cenaclu.

Despre autor și despre carte au vorbit în termeni de binemeritată apreciere directorul cenaclului, domnul Theodor Damian, criticul și istoricul literar M.N. Rusu, ziarista Mariana Terra și profesoara Nicole Smith.

Lucrarea Ochii Basarabiei a apărut în acest an sub egida Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare, în cadrul programului cultural „Parteneriatul româno-român”, coordonatorul programului fiind dr. Teodor Ardelean.

Ne aflăm în an centenar, căci la 1 Decembrie se împlinesc o sută de ani de la Reunirea Transilvaniei cu Țara-Mamă, România, eveniment de o importanță uriașă și pentru viitorul Basarabiei și al României. Acestui eveniment așteptat cu profundă dragoste și speranță de românii basarabeni i-a dedicat autorul Gheorghe Pârja cartea Ochii Basarabiei. O carte a dragostei de neam, o carte a bucuriei de a cunoaște și de a spera.

În prefața Pod peste țară, Nicolae Dabija creionează portretul sufletesc al autorului cărții: „Gheorghe Pârja este un urmaș al descălecătorilor dintâi, care a ajuns din Maramureș în țara basarabă a lui Dragoș și Bogdan imediat după dezghețul Prutului din primăvara anului 1990. (...) a venit dincoace de Prut, ca la o întâlnire cu sine însuși sau cu o parte desprinsă de sine. (...) vine pe pământul tuturor românilor, Basarabia, ca să-i spună că e dorită și așteptată Acasă, acolo unde a fost ruptă fără voia ei, dar unde se poate întoarce mergând pe Podul de Dor, construit de poetul și fratele ei de suflet românesc Gheorghe Pârja”.

Autorul însuși mărturisește: „Scrise în perioada 1991-2018, publicate în «Graiul Maramureșului», articolele și interviurile din această carte sunt reacția unui jurnalist care, timp de mai bine de un sfert de veac, a urmărit evenimentele din Basarabia (Republica Moldova)... Sunt mărturisirile unui perseverent, ale unui căutător de lume românească... Nu din vanitate am închegat această carte, ci dintr-o datorie profesională acum, în Anul Centenar al Unirii Basarabiei cu România. Fie un omagiu adus celor care cred că avem o singură Țară și ea se cheamă Limba Română. Și mai cred că Dumnezeu se bucură când frații sunt împreună”. Această emoționantă mărturisire de credință a autorului își găsește justificare în fiecare pagină a cărții. Este suficient să notăm câteva titluri de articole: Duminică cernită în Basarabia, Rana sângerândă a unui tratat, Prutul de lacrimi și flori; Basarabia, dragostea noastră; Rănile istoriei, Ochiul Basarabiei, Omul Nistrului, Limba Română în Basarabia, Ziua Limbii Române, Căutătorul de români, Cărți din Basarabia, Marșul Unirii, Basarabia la răscruce.

Din fiecare articol, din fiecare interviu se disting, ca „o lacrimă curată pe fața lui Dumnezeu”, dragostea autorului pentru Basarabia românească și speranța că nu peste mult timp granița artificială, nedreaptă care separă români de români va deveni istorie, o istorie ciudată, dar istorie.

Cartea Ochii Basarabiei surprinde atât momente dificile, tragice chiar din existența neamului nostru de dincolo de Prut, cât și momente optimiste, de încredere în Reunire, ca o horă a oamenilor însuflețiți de bucuria dansului. Academicianul Ioan-Aurel Pop reiterează ideea că „suntem condamnați la Unire și la Reunire prin însăși menirea noastră de români”. Iar Nicolae Dabija vorbește despre Basarabia ca fiind „copilul furat și abandonat”, dar că depinde de națiunea noastră românească „pe unde vor trece mâine granițele Uniunii Europene: pe Prut, pe Nistru sau dincolo de el”.

Gheorghe Pârja are convingerea că salvarea românilor din Basarabia se poate face în primul rând prin cultură, prin cărți, prin educație. Iar vocea noastră trebuie să fie fermă și demnă, să spunem direct, fără ocolișuri, ce ne doare și să nu ocolim ce a fost și ce ne-a făcut rău. Iată câteva linii caracterizante, de o mare acuratețe, despre marele om de cultură și luptător pentru Reunire, Grigore Vieru: „Înainte de căderea imperiului roșu, poetul Grigore Vieru a fost vocea care trecea prin sârma ghimpată, prin betoanele cazematelor, reușind să se facă auzită și de sub teascul greu al ideologiei sovietice... Nu-l voi uita pe Grigore Vieru, aflat în primele rânduri ale intelectualilor basarabeni care impun alfabetul latin, tricolorul și imnul național”.

O trăsătură definitorie a scriitorului Gheorghe Pârja este îmbinarea măiestrită a ideii cu rafinamentul exprimării, cu stilul cultivat. Ancorat în realitatea complexă a timpului său, autorul se întreabă: „...de ce analiști politici, jurnaliști, de politicieni nici nu mai vorbesc, se feresc în ultima vreme să numească teritoriul de dincolo de Prut Basarabia? Cum s-a numit din 1492, cum spune un recent document scos la lumină. Basarabia este în conștiința noastră expresia care denumește durerea unei țări. Tragedia unor români despre care parcă s-ar vrea să nu se mai vorbească. O să-mi spuneți că acum se numește Republica Moldova. Tot mai mulți comentatori socotesc că Republica Moldova nu ar fi trebuit să existe... Presimt că vor veni și ocazii favorabile. De aceea să fim pregătiți. Basarabia este pământ românesc!”. Iată o superbă definiție a patriotismului de aleasă ținută! Iată lupta continuă pentru adevăr și dreptate prin Cuvânt! Căci România a fost „mușcată”, iar acea bucată mușcată din trupul ei, numită Basarabia, trebuie să revină la locul ei de dinainte, la locul ei istoric, la trupul sfânt al Patriei-Mame.

În postfața cărții, intitulată sugestiv Un orizont românesc extins în spațiu și timp, Teodor Ardelean consideră cartea lui Gheorghe Pârja ca fiind „o Binecuvântare! ...o carte cu ochii mereu ațintiți asupra Basarabiei. Acest pământ, de veacuri românesc, își aștepta în vremurile de după 1990 căi de apropiere spre a înfăptui, la momentul prielnic, Reunirea”. 

Ceea ce a scris Gheorghe Pârja, indiferent dacă sunt articole politice sau literare, interviuri sau recenzii de cărți, toate „au valoare de model și de simbol”. Mai mult decât atât, Teodor Ardelean își exprimă în cuvinte fără echivoc admirația pentru Gheorghe Pârja:Nu știu să fie și nu cred să fie un jurnalist român cu o astfel de deschidere basarabă și cu un dinamism atât de înflăcărat”.

La sfârșitul cărții, autorul a pus, inspirat, fotografii de la mai multe evenimente literare și politice din Chișinău și din diferite localități din țară, cu mari personalități de cultură.

Din întreaga carte-document se desprinde ideea că rănile provocate de cei cărora nu le-a păsat ce vrem noi, românii, nu se vor vindeca niciodată complet, dar datoria noastră este să prezentăm faptele, așa cum s-au desfășurat, să-i încurajăm pe unioniști, să manifestăm pentru Reunirea Basarabiei cu România și să redevenim ceea ce suntem de mult în sufletele noastre: România Mare!

Lansarea cărții Ochii Basarabiei a domnului Gheorghe Pârja la sesiunea Cenaclului Literar „Mihai Eminescu” din 20 iulie 2018, la New York, ne-a bucurat inimile și ne-a convins, o dată în plus, că politicul poate realmente interesa cititorii atunci când este exprimat în limbaj ales și că lupta pentru dreptate poate fi eficientă prin unirea tuturor. Să facem tot ce depinde de noi pentru ca Basarabia să revină, de drept, la trupul Țării!

Felicitări preotului-profesor Theodor Damian pentru organizarea acestei frumoase sesiuni de cenaclu și felicitări scriitorului militant pentru adevăr și dreptate, domnul Gheorghe Pârja, un minunat „suflet în sufletul neamului său”!      

La sfârșitul întâlnirii a fost discutat parteneriatul dintre revistele „Lumină Lină” și „Nord Literar”, pentru intensificarea colaborării, cu articole din România și comunitățile românești din SUA. Prin acest articol, s-a făcut primul pas.

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 21 - 30 din 2118

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.