top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Utile dulci de Nicolae Felecan, nr. 9(28), septembrie 2005
Sep 25, 2005 at 11:00 PM

Nicolae FELECAN

 

UTILE DULCI

 

         De la Horatius, Ars poetica, „Omne tulit punctum qui micuit utile, / Lectorem delectando pariterque monendo” („Toată aprecierea o câştigă cel care utilul cu plăcutul îmbină, / Pe cititor desfătându-l şi totodată învăţându-l”, v. 343-344), ne-a rămas expresia utile dulci, pe care o folosim ori de câte ori suntem în faţa a ceva care ne oferă nu numai sentimentul utilului, ci şi imaginea armoniei, a frumosului şi chiar a tihnei sufleteşti. Importanţa semnificaţiei devine mai stringentă, astăzi, când societatea în care ne aflăm abrutizează oamenii şi-i împinge tot mai mult spre materialitate şi egoism, de unde şi mulţimea relelor care ne înconjoară şi ne creează sentimentul sufocării.

         De aceea, contactul cu persoane în a căror activitate putem surprinde ideea conţinută de cuvintele utile dulci trebuie să-l apreciem cum se cuvine. De-a lungul timpului au existat numeroşi oameni, savanţi ori simpli, în osârdia cărora s-a văzut dragostea de profesie, pasiunea faţă de lucrarea bine făcută, indiferent de beneficiile materiale. Lipsa recompensei faţă de valoarea operei a fost răsplătită în timp de imaginea lăsată şi de admiraţia urmaşilor. Pentru asemenea fiinţe se adevereşte din nou semnificaţia cuvintelor aceluiaşi poet latin, non omnis moriar („nu voi muri cu totul”), căci după noi rămâne opera. Şi acest lucru îl pot spune toţi cei care au dat lumii o creaţie, oricât de modestă; chiar un singur exemplu bun, revărsat în circulaţia morală a societăţii lor, este benefic.

         Mă gândesc acum la poetul Lazăr Avram, în fapt inginer şi apreciat profesor universitar la Universitatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti. Până în prezent, activitatea-i didactică şi ştiinţifică este materializată în nu mai puţin de 16 cărţi în domeniul petrolului şi tehnologia forării şi peste 100 de articole şi studii publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate. Meritele ştiinţifice îi sunt relevate, între altele, şi de următoarele două aspecte: este conducător de doctorat în sferă de competenţă amintită şi este, de mai bine de zece ani, profesor invitat (visiting professor) la Universiattea Blaise Pascal din Clermont-Ferrand, Franţa.

         Paralel cu această muncă, deloc uşoară, dar fascinantă, Lazăr Avram se dedică în clipele de răgaz şi muzelor, care, cu daruri nemăsurate, l-au făcut şi un „poet adevărat cantabil şi expresiv”, facilitându-i publicarea, până acum, a trei volume de poezii: Poeme cărunte (1994), Ning spicele tăciune (1997), Rădăcini albe (2000).

         Voinţa de a-şi descoperi forma şi de a-şi păstra o identitate lirică este pentru Lazăr Avram o necontenită umilinţă în faţa destinului şi conştiinţei vieţii. Poetul simte că are în sânge poezia, pe care o consideră „O năstruşnică orbire născocită pentru lume / când cu praştia se trage din pădure spre pădure, / în nebuna adormită pe o coadă de secure / fără a cunoaşte drama prinţului ascuns în brume… / Gelozie de spioană ce te vrea şi nu te scapă / când faci dragoste tacită cu silaba, cu cuvântul… / Festa ce ţi-o joacă runa o cunoaşte numai vântul / în războiul dus de nimeni de la naştere la groapă…” (Totuşi, poezia este…, din vol. Poeme cărunte).

         Ideea dominantă a lirismului său este reîntoarcerea la copilărie, la locurile natale, al Maieru, „cuibul visurilor”, acelaşi şi pentru Liviu Rebreanu: „Mă întorc la obârşii îndoit ca un dus / Peste umbra copitei sângerânde în stern. / Rămas-a doar gândul – neculesul harbuz - / Să-l ronţăie caii şi veacul etern” (Rădăcini albe, din vol. Rădăcini albe) sau versurile: „Dau o fugă în copilărie / să culeg câteva ore / câteva veacuri / din pădure. / Prin porii umbrei / se arată reptile / în luciul lacrimei… / Trag un somn, / trag un gând… / În podul cu fân: / aud cum timpul, / păgân, / rumegă ogrinjii treceri…” (Linişte, din vol. Poeme cărunte).

         Întoarcerea nu este însă decât o himeră, fiindcă acum „Toate-s pe dos. În grajduri e frig / Umblă buimace rămăşiţe de vite. /…/ Sunt cuiburi de lacrimi pe colţii de jder, / Un fel de păduri cu butuci de hârtie, / Cu rădăcinile albe, întoarse spre cer / - Ca dâmbul cu spini înspre copilărie” (Rădăcini albe).

         Pendularea între atunci şi acum este, de fapt, prilej de a pune în evidenţă tema binecunoscută, fugit irreparabile tempus, care se regăseşte în majoritatea poeziilor: „De-un timp aluneci învelit în maluri / şi-n ceruri calme germinând zăpadă… / Dac-ar putea potcoava să revadă / pe călăreţ în schija unei lacrimi / ar îngheţa luminile pe garduri / iar albul mort ar face falduri - falduri…” (Alunecând, alunecând, din vol. Poeme cărunte) sau poezia Tu nu… : „Tu nu auzi, suflete al meu, / tu nu auzi… / Animale bolnave / vorbesc prin tulpini despre noi / cu trecerea anilor, / tu nu auzi, suflete, / tu nu… / Tu nu auzi cum gâlgâie cerneala între copac şi ferăstrău. / Între moara de vânt / şi coşul pieptului meu, / nodul planetei / Tu n-auzi?” din vol. Poeme cărunte).

         Remarcabilă este la Lazăr Avram arta de a fi simplu, de a însuma poeziei conştiinţa vieţii. Totul se consumă discret, într-o risipă de ingeniozitate, de candoare, ca în poemul Vor trece toate…: „Vor trece toate toate dinspre noi în stele / Că prea ne bate lacrima în grind / Şi oasele orbitelor aprind / Tăcerile zdrobite-ntre măsele, / Vor trece toate cum o lună spartă / Ne scarmănă eclipsele în palmă: Hotarul lor de sânge şi de spaimă / Îmi spânzură trecutu-n beregată. / Vor trece toate, albe şi rebel / Şi cal ucis va trece cu glas ud - / Cu roua-ncărunţită-n Năsăud / Şi ochii ne-mpliniţi ai mândrei mele. / Vor trece toate, Doamnă, în înfrângeri / Sub ceru-mpurpurat de nostalgii / Şi-n lacrima de seară vor scrâşni / Tăcerile din carele cu îngeri..” (din vol. Rădăcini albe).

         Există în poezia lui Lazăr Avram şi un fecund proces de sincronizare a prezentului cu conştiinţa istoriei naţionale. Poetul înfăţişează liric acest fenomen, ca temă şi conştiinţă a poeziei, în poemul Triunghi: „Durerea vieţii noastre e lacrimă moldavă / - un cerculeţ sub talpa strivirilor oprit. / Cărăm în sânge Nistrul uitat în zarea slavă / Şi ne plătim cu suflet zidirea într-un mit / Din care, ne-nţelese, cădelniţele scurg / Tăcută liturghie şi neîntrupatul şuier / Cu care, biet românul, se-nhamă în amurg / Să ducă nemurirea pe tânguit de fluier. / Dar, vai, se stinge ziua pe faţa aspră-a mării / Şi forţe nevăzute ca vectori cad  în vid… / Cămaşa răstignirii pe crucea înnoptării / O prohodeşte Tisa în tremuri de fluid. / Trăindu-ne, urmaşii ne biciuie cu vergi: / Războiul hiperbolic cu soarta se tot duce. / Ne strângem către soliile de crengi / - triunghi în poligonul istoriei, caduce…” (din vol. Poeme cărunte).

         Lazăr Avram şi-a asumat prin cuvânt, după ce a implorat divinitatea să i le dea: „-Dă, Doamne, ploaie să răsară cuvinte!” (Rădăcini albe), să rostească adevăruri perene şi să rememoreze trăiri. Sunt poeziile închinate părinţilor, ale căror voci nu au moarte, ele se prelungesc prin noi şi se redeşteaptă în noi: „Ţi-aş cânta o doină, taică, / De când stăm în buza stânii / Şi cu turma şi cu câinii / Să mă latre dorul, maică /…/ Lasă, tată-n mine satul, / Nu-l zdrobi în gene, mamă, / Eu mi-oi face limba vamă / Să popresc în mine naltul…” (Durere din vol. Poeme cărunte).

         În planul expresiei se remarcă preferinţa pentru „alb”, înclinaţia spre termeni ce denumesc părţi ale corpului uman şi, uneori, pentru cuvinte rare.

         Albul” apare nu numai în expresii bine meşteşugite, ci şi ca titlu al unor poezii, Rădăcini albe, Drumuri albe, În prelungire albă. Semnificaţia sintagmei „rădăcini albe” ne conduce şi spre înţelegerea titlului primului volum, Poeme cărunte, în care „cărunt” apare ca început al devenirii şi existenţei „albului”. Preferinţa pentru „alb”, mărturisită chiar, „Pentru dragostea de alburi, bate ochiul stâng şi vezi / Mai umflate ca gogoaşa stelele răsăritene” (Prag de 22) este în concordanţă cu aspiraţia poetului către puritate, totdeauna în acord cu nostalgia orizontului copilăriei. Albul desemnează, de fapt, când absenţa, când suma tuturor cuvintelor. De aceea se asociază vieţii diurne, luminii, divinităţii, revelaţiei, purităţii, dar şi vidului şi morţii, motive ce se regăsesc în multe din poeziile poetului.

         Preferinţa pentru cuvintele somatice relevă un aspect al lirismului său: umanizarea expresiei şi a metaforei poetice. Spicuim câteva exemple: „Când rugii dintre raze crucificări amână, / Lumina mă străbate cu palme adumbriteŢi-s ochii mari, iubito) „Vine-n genunchi, / ca o fiară, / somnul / cu tine în gheară…” (Înserare), „Când nordul se va trage către sori / De bolovani de muguri bătucit, / Cu nostalgia gheţii-n subsuori / Vom duce-n oase albul rebegit” (Dor). Notăm că din terminologia acestui microsistem nu lipseşte aproape nici un cuvânt. În plus, majoritatea sunt folosite nu numai cu accepţiunile de bază, cât mai ales cu cele conotative, fapt ce-l situează pe Lazăr Avram printre marii mânuitori ai condeiului. Luăm astfel cunoştinţă cu expresii precum: buza clipei („Pe la răscruci de lacrime, de nori / Sărută buza clipei veşnicia”); buza mării („Toată faţa lumii este zidărie / de la buza mării pân’ la grinda stânii”); buza stânii („Ţi-aş cânta o doină taică, / De când stam în buza stânii / Şi cu turma şi cu câinii”); grana de rouă („Pe geana mea de rouă prelinsă în cuvânt”); geana lunii („Eu cred că-n seara asta mi-e sângele prea ’nalt, / Că geana lunii-ţi prinde pe cristalin lumină”); genunchii satului („Cu sudoare tâmplele-ţi descriu: / peisajul unui colţ de eră, / vis pe verticală, ciob de sferă / sub genunchii satului pustiu…”); gura nopţii („Te strigă gura nopţii…”); gura serii („Te strigă gura serii…”); pleoapele întunericului („Încet, Noapte închide pleoapele întunericului / Ca pe uşi de spital…”); pleoape de baladă („Dormi micuţul meu cuminte / Căci în somn o să te vadă, / Două pleoape de baladă / Şi-or veni să te alinte…”); umărul muntelui („Mi-a trebuit / un an de ciobănie / pentru ca seară de seară, / pe umărul muntelui, stingher, / să depun o bucată de vară / o felie de cer”) etc., etc.

         Dintre cuvintele rare, amintim unul îndrăgit şi de Lucian Blaga, rune, care denumeşte cea mai veche scriere gramatică, de un aspect bizar, cu semne colţuroase, angulare, fără linii ovale, dar exprimă deopotrivă, în gotică, şi conceptul de „taină, mister, şoaptă”. De aici „Măiereanul” a extras tot tâlcul posibil, dar lăsându-l pe cititor să găsească el însuşi semnificaţiile poetice ascunse în cuvânt.

        

 

Versuri de Ştefan Cămăraşu, nr. 9(28), septembrie 2005
Sep 25, 2005 at 11:00 PM

Ştefan CĂMĂRAŞU

La imaginara umbră…

 

La imaginara umbră a turnurilor de fildeş

ne petrecem vremea acum,

aşteptând să se arate,

venind dintr-o altă lume,

fantomele stăpânilor lor.

Şi, fiindcă turnurile cu pricina

nu există fizic în vreun spaţiu

geografic,

fiind ele doar metafore care

                                esenţializează

înalta spiritualizare la care au avut

                                      şansa

să acceadă marii creatori,

nu zăbovim prea mult,

zâmbim îngăduitori faţă de

propria noastră naivitate,

ne scuturăm de visare şi purcedem

spre alte zări, cele ale realităţii imediate,

inflexibilă, plină de rigori şi surprize,

ale fiecărei zile de luni, de marţi

şi de aşa mai departe.

 

Dar parca n-am făcut rău zăbovind într-o închipuire,

 la umbra deasă a reveriilor;

obosiţi de prea multe frustrări

la care ne obligă cotidianul,

ne întoarcem când şi când în imaginar,

 în cealaltă dimensiune a existenţei noastre,

 a cărei imposibilitate de a o trăi

resimţim dureros şi, în singurătatea absolută a memoriei,

 încercam să captăm, pentru o clipă numai,

 acea stare de graţie, numită revelaţie.

 Suferim de boala turnurilor de fildeş,

aceste inefabile construcţii ademenindu-ne

 la umbra lor cu o forţă irezistibilă,

cu o vrajă din care numai cei cu mintea foarte limpede

reuşesc să se retragă la timp,

reintrând, plini de puteri, în concreteţea realului.

Burghezul, negustorul de valori palpabile şi profitabile,

adică preţăluitorul în bani până şi al curcubeului,

surâde superior, dacă nu chiar rânjeşte,

când aude despre tragicul sfârşit

al câte unui locatar al turnurilor de fildeş,

sfârşit pe care îl percepe drept o victorie

a pozitivismului său.

Trăim într-un secol tehnicist şi,

de mâine-poimâine,

într-altul şi mai tehnicist, supratehnicist,

cu orchestre de roboţi cu viori şi arcuşuri,

în ghearele lor metalice,

care vor interpreta Simfonia Destinului.

Provocarea oii Dolly, construită de geneticieni şi nu fătată,

ne pune pe gânduri cu privire la naturalitatea

lumii care va să vină

 şi din care, desigur, lupul,

 el, răul poveştilor, va lipsi

 fiindcă nu va mai avea loc şi rost

într-un areal ecologic ştiinţific determinat,

al cărui parametrii de evoluţie se află sub pază electronică.

Chiar dacă vreun papă de atunci

se va împotrivi şi va arunca anatema

asupra unor experimente care pun în pericol fiinţa umană,

ea,  fiinţa umană, trăitoare şi visătoare

 într-un context complex, mai mult

 artificial decât natural,

va mai clădi, oare, turnuri de fildeş, pentru a-i găzdui pe poeţii post-postmodernişti în câte o noapte, când aceştia se vor simţi rău oriunde în altă parte ?

    *

*       *

Din scorburile memoriei ies

atât de multe capete de gânduri, tăiate,

unele sunt încă vii şi plâng

fiindcă n-am îndrăznit să le rostesc vreodată.

 

    *

*       *

  

Să cântăm,

tăcerea este noul cântec,

să cântăm toate tăcerile

de la sfârşit la-nceput,

să cântăm tăcerea tăcerilor,

tăcerea nopţii,

să cântăm tăcerea în care ne-am născut,

să cântăm toate tăcerile,

să cântăm vechile şi noile tăceri,

să cântăm tăcerea de mâine

odată cu tăcerea de ieri.

  

     *

*        *

Ca de obicei,

aştept să treacă şi ziua de azi

abia începută,

în care nu se întrevede

nici o clipă de alt fel de viaţă;

seara, am să mă uit

la dâra de ceaţă de dinapoia ei,

ca de obicei.

 

După o logică simplă,

elementara logică a celor obişnuiţi

cu triumful total al banalităţii,

va fi o zi bună

dacă nimic care să mă sperie

nu se va întâmpla.

 

    *                            

*        *

 

Ieşind din sicriu

ca să fumez ultima ţigară,

uitată în costumul

cu nasturi lipsă,

iubita mea, am făcut

o ultimă reflecţie:

tu nu m-ai iubit niciodată!

 

 

Ăia puşi să mă păzească

să nu-mi răsară capul din pământ,

s-au apucat să scrie-n rapoarte

că iar a înviat cineva din mormânt.

Dragii mei, nu v-am păcălit,

nu am vrut să creez o diversiune,

chestia e că fumatul

nici la morţi nu este oprit

şi ca, post mortem, treaba mea

dacă îmi este sau nu ruşine.

 

     *

*         *

 

Din oglindă, cineva se uită la mine

Obosit şi îmbătrânit,

Mă priveşte în tăcere, melancolic şi dureros.

Aştept crispat să acuze, să se înfurie

Dar nu spune nici o vorbă,

E doar trist, nemaipomenit de trist,

Şi parcă zâmbeşte înţelegător.

Încep să cred că, totuşi, nu sunt vinovat

Că l-am adus aici,

în această oglindă,

fără să-i dăruiesc nimic,

şi îi zâmbesc la fel,

străduindu-mă  să nu izbucnesc în plâns.

 

     *

*        *

Să fii ca un râu,

cu capul pe munte,

şi cu picioarele în câmpie,

să se apropie de tine oameni de-ai locului

şi să te strângă în ochi cu blândeţe,

să înveţi copiii să înoate,

acoperindu-le trupurile cu binecuvântatele

sărutări ale verii,

să ştii de unde vii

şi încotro poţi să te duci,

să cobori unduindu-te printre pietre,

să fii aşteptat în grădinile

sărbătorilor de clorofilă,

să nu seci niciodată, să nu aduci tristeţe

pe chipurile celor de lângă tine.

     *

*        *

Fiecare zi va fi, de acum încolo,

o zi neterminată,

pe care încerci să o readuci

în alte zile,

umplând-o cu de toate,

ştiute şi neştiute,

mereu vinovat că banalitatea

este supremă,

că n-am îndrăznit măcar odată

să dau o palmă

Eu-lui al II-lea

ce mă ţine în genunchi

pentru a mărturisi o iluzie secretă.

 

     *

*        *

Scrie tu poezia aia

care trebuie,

în locul meu,

pe mine mă dor cuvintele;

am promis-o cuiva

şi nu vreau să aştepte.

Este o poezie mică,

doar atâtica,

încape într-o suspinare.

      *

*         *

Habar nu am unde a fost câmpul de luptă

şi cu cine m-am războit;

mi-am dat seama că am fost învins

după ce m-am întors din prizonierat,

iar, acum, îmi scriu memoriile

după spusele altora.

Am fost, zice-se, un luptător neînfricat

şi, deşi, repet, am fost învins

mi s-a dat dreptul să trec de unul singur

pe sub Arcul de Triumf.

 

     *

*         *

Cu începere mereu de mâine am să fiu altfel, adică tot aşa, numai ziua asta este ultimă grea;

în rest, celelalte vor fi tot ca ea.

Scriu versuri uneori din disperare,

încercând să întind pe felia de pâine

ceea ce a mai rămas din speranţă,

aproape nimic, de aceea arăt

ca un subnutrit egal în drepturi

cu umbra sa.

Câteva bucurii aş mai putea aduce

celor dragi,

dar în aceasta privinţă nu este

bine să spun totul.

 

                *

           *        *

Am rămas

am tot rămas în urmă,

până când am ajuns

într-o definitivă uitare de sine,

uitare de mine.

Doar uneori îmi reamintesc

că sunt viu

şi scriu versuri aberante

pe peretele unei tăceri,

dar nu mai am îndrăzneala

de altădată,

de a le citi la cenaclul cerşetorilor.

Mă cutremur de atâta inutilitate.

                           

     *

*        *

Încerci  să-ţi reaminteşti şi începi cu copilăria,

acea patrie definitivă,

aşezată în şaua unui băţ de lemn,

de pe care niciodată nu ai căzut

în drumul spre victoriile incontestabile

 

Aici sunt toate minunile lumii

peste care domnea odinioară mama;

lasă, acum, lacrima pentru ea

să ajungă la rădăcina unui fir de iarbă!

 

       *

*           *

Dumnezeu parcă a vândut lumea

unui alt Dumnezeu de mai departe,

lăsându-ne nouă stelele

pentru o inutilă contemplare

Dumnezeu parcă s-ar fi detaşat

într-un serviciu mai uşor,

lăsându-ni-L  nouă pe Fiul Său

pentru o altă răstignire.

 

 

Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi de Florica Bud, nr. 9(28), septembrie 2005
Sep 25, 2005 at 11:00 PM

Florica BUD

 

BĂRBATUL CARE MI-A UCIS SUFLETUL
ÎNTR-O JOI

 

- fragmente dintr-un volum în curs de apariţie -

 

         Neluându-l în seamă… fiind alegerea mea, este dispus să aştepte să mă decid pe cine să iert şi pe cine să alung… Nu vreau să-mi fac în dar bucuria unei bătălii câştigate fără sacrificii de moment. Rămân şi aştept…

 

         Şarpele, lung şi alunecos asemenea unui păcat ghiduş şi ironic, se târa alene sâsâind în căutare de victime ce i-ar putea sta inocente şi albe în calea presărată cu cadavre… spre adevărul… unic. Mirat şi el de curajul neînscris în codul său genetic, de târâtoare prea puţin plăcută Domnului, se uita când în stânga când în dreapta în căutare de votanţi şi acoliţi. Un biet spin îl privea cum se apropia de el, nepăsător, cu trupul pregătit pentru orice…

         Era o vieţuitoare din acelea antipatice, pornită să ţină lecţii de viaţă umanităţii derutate de semnele apocaliptice ce parcă vesteau sfârşitul de necontestat al lumii, cerea să fie călcată neglijent… pe coadă. Să fie un propovăduitor deghizat? Ori pur şi simplu doar o biată târâtoare dizgraţioasă, ea însăşi profund conştientă de rolul său ingrat printre oameni, plante…

         În urma sa, iarba amăgită a nu ştiu câta oară cu aceleaşi poveşti de adormit pruncii, rămâne culcată de bunăvoie, fiind de un verde crud şi uşor lucioasă, ca şi cum reptila şi-ar fi lepădat… strălucirea efemeră a solzilor metalici, asemenea unui cavalr armura sa greoaie de luptă, ce fuge pe câmpul istoric al unei bătălii pierdute pe muchie de cuţit… trădat de arbitrul suprem ce i-a acordat o lovitură liberă, pe nepusă masă, inamicului…

         Deodată se opri în faţa obstacolului ce nechemat îi apăru în drum: un ceva ce părea de netrecut. Corpul negru ca abanosul ocupa exact intrarea în poieniţă, în care, de când lumea şi pământul, îşi ducea traiul târâş-grăpiş tot neamul său veninos.

         Prea leneş, într-o zi atât de frumoasă şi însorită, ca să-şi folosească spinul venos, şi nemulţumit că va trebui să facă un ocol ce-i va risipi, neplanificat, o parte din energia zilnică, strivi duşmănos căciula unei ciupercuţe ce abia făcuse ochi în dimineaţa aceea atât de propice venirii ei pe faţa pământului…

         Doar corpul negru ca abanosul, un corp de fată rea, era dispus să strice întreaga armonie a acelui colţ de rai. Ciudată opţiune pentru un obiect, acre la rândul său va reprezenta însuşi perfecţiunea; pielea lucioasă ca smoala încinsă mai păstra prospeţimea din ultimele clipe de viaţă… având curajul să deseneze, cu stricteţe şi talent, o formă uimitoare ce nu avea corespondent sau… dacă avea… era greu de aflat în poieniţă.

         Natura a fost darnică şi dornică să depăşească şi de data aceasta în acest trup de femeie, alergătoare perdantă pe o pistă greşită; doar ochii negri, ca noaptea în acre tocmai păşise, îşi priveau cu indiferenţă ansamblul, nepăsători că lasă în urma lor o armonie ce nu mai folosea nimănui… ochi ce au dus cu ei imaginea celui care, dorind-o intens un moment, a vrut să scape, fricos că s-ar putea pierde definitiv în plasa ei întinsă aiurea, de Parnashia ca de o fiinţă destinată să fie doar un biet lucruşor de unică folosinţă.

         Totul părea neatins, nici o urmă de violenţă nu se vedea pe trupul subţire ce păstra în tiparul său, încă, canoanele lumeşti… atât de negru şi lucios, strivit pur şi simplu de greutatea pigmentului care te provoca la o întrecere câmpenească… Puterea de respingere a acestui corp ce nu-şi găsise locul sub soare crease un cordon de furnici ce se învârteau, respectându-i conturul şi neavând suficient curaj de a-l invada.

         Târziu, când corpul fetei, prea iubit ca să fie lăsat pradă naturii în concurs cu răutatea umană, dispăruse din Poieniţa Şarpelui în Mercedesul cu femei furate a senatorului Sava Sandorian, ce zbura provocându-şi caii-putere la o întrecere pe viaţă şi pe moarte, furnicile roşii se învârteau hămesite şi fără de rost pe conturul, creat cu atâta migală de domniile lor, rămas să le ţină companie pe drumuri de şarpe.

 

         Să fug de cel ce a venit nedorit de târziu? Primul impuls este să-i alung pe amândoi, vinovaţi şi aşteptaţi în aceiaşi măsură… dorind să facă legile neiubirii după bunul lor plac, eu doar existând… pentru a le respecta…

 

         În fiecare minut un român rezolvă teoretic problemele ţării, după ce în principiu a rezolvat o serie de alte griji: pe ale lui, ale vecinilor şi cu bunăvoinţă pe cele ale neamurilor sale. Oraşele ţării sunt presărate de analişti, filozofi, sociologi… fiecare analist este completat de către un filozof… Cu studii de specialitate făcute la şcoala vieţii, toţi suferă la gândul ratări. Dacă domniile lor ar fi acolo… unde trebuie, altfel ar merge lucrurile în lumea nebună, condusă de toţi neaveniţii, simple şi incalificabile corcituri politice.

         Cei care suntem în acel râvnit loc al groazei ştim şi noi ceea ce ştie tot poporul… Dacă vom intra în… ne va fi greu fiindcă suntem săraci, dacă nu vom intra… ne va fi şi mai greu, iar pe deasupra vom purta pe viaţă stigmatul ratării şansei. Deci, ne va fi oricum mai rău! Spre stupoarea lumii bune ai cărei copii, bine hrăniţi, pierd olimpiadă după olimpiadă în faţa copiilor noştri, hrăniţi cu iluzii deşarte. Căci pe noi, orile Domnului care ne-am născut cu exclamaţia întipărită pe chip, nu ne mai miră nimic, Slavă Celui de Sus!

         Avem şansele istorice să devenim o ţară în care viaţa se degradează văzând cu ochii, în condiţiile în care bunul simţ şi reforma ne dictează mersul spre mai bine. Sub acest auspiciu al ratării ca ţară am putea intra într-un circuit turistic mondial. Vine dezvoltatul, dă un ban într-o cutie a milei şi vede un leagăn al neputinţei care îşi dă în vânt, zi şi noapte, neputincioşii, huţa! Huţa!

         Ne-pu-tin-ţa, chiar dacă este de genul feminin, în mintea mea îmbracă întotdeauna chipul unii bărbat mare, voinic, sănătos ce poate fi… şi un fost manechin, dar care are un suflet de copil plângăcios ce se ţine mereu după fustele mamei, neştiind nici el de ce se smiorcăie mereu. O Rareşoaie derutată şi ea că produsul său finit nu vrea să se maturizeze asumându-şi direct bărbăteşte responsabilităţile fireşti genului.

         Şi de undeva, bine pitită, îmi vine în minte părerea despre bărbaţi a unei foste colege de facultate. Oana era plăcută de toţi băieţii din anul nostru şi din alţi ani de studii, dar reuşea, şireata, să scape pur şi simplu din toate combinaţiile serioase ori mai puţin onorabile, în care sistematic a fost atrasă. Spunea Olimpia că de câte ori un băiat încearcă să o curteze, îşi închipuie o scenă cu un câmp de bătălie, sub ploaia de gloanţe, Radu, să zicem numele unui posibil curtezan, începe să strige: Opriţi focul! Vreau linişte! Am primit prăjituri de la mama! Atunci, îşi continuă Oana ideea, o apucă o milă imensă pentru toţi cei care poartă nume bărbăteşti, figuranţi ai celor două secole, douăzeci şi…

         E greu de crezut că bărbaţii din secolele anterioare ar fi putut fi la fel de mămoşi ca şi cei din zilele noastre. Dar cine este de vină pentru acest fapt? Sunt de vină mămicile care reuşesc să facă dintr-un posibil viitor bărbat, un băieţel pieptănat cu codiţe şi fundiţe, îmbrăcat ambiguu, alintat până la saturaţie, neputând să se dezlipească de fustele ocrotitoare ale mamei decât un pas, cât să se prindă de altă poală care să-l plimbe de mână prin lume…

         Şi atunci, cum poţi să te îndrăgosteşti de asemenea exemplare? Îşi continua Paula ideea, spre indignarea noastră, a masculilor mâncători de dulciuri trimise de toate mamele sârguincioase spre căminele studenţeşti. La ce bun că respectiva doamnă se obosea să scrie pe pachet numele destinatarului? Mai simplu ar fi trebuit să scrie: către toţi consumatorii de bunătăţi ce compromit demnitatea unui bărbat adevărat! Dincolo de limitele între care ne zbatem toţi, bărbaţi şi femei, mai intervine şi această nemulţumire legată de vremurile bune, când femeile erau femei şi îşi vedeau limitele. Dar lucrul cel mai trist este că a apus vremea când bărbaţii erau bărbaţi, şi nu uriaşi cu picioare de mămăligă!

 

         Bucuria că el s-a întors… va topi fără drept de apel castelul de gheaţă în care… am încremenit. Valurile născute vor lua cu ele resturi de mândrie şi neputinţa de a urî. Rămân… şi fără ajutorul lor nu pot să mă apăr…

 

         Deşteptarea, români, vin turcii! Îmi ţipă în urechi, din toate puterile, silind şi ecoul să participe la desăvârşirea operei sale acustice, prietenul meu, dragul de Chiţi. Şi atunci, nu degeaba exclamăm noi toţi cei din cazanul cu fiertură amară în care încercăm să mai respirăm fără pile câte o moleculă de oxigen, atât cât să supravieţuim: Fereşte-ne, Doamne, de prieteni!...

         Buimac cum sunt nu recunosc locul unde mă aflu şi mai ales pe cine strâng cu atâta putere la piept. Doamne, îmi spun, deşi păcătos fiind, nu am dreptul să-i rostesc numele,

         le-am terminat pe toate de la A la Zinc. Liniştiţi-vă, tovarăşi, sunt pe punctul de a le lichida pe toate prinţesele serii al căror nume începe cu litera O. Dar până să epuizez tot alfabetul feminin…

         Plurixenia m-a făcut încă o dată fericit, trecându-mă într-o altă dimensiune, dar puteţi fi sigur că nu voi striga: Opriţi bătălia! Am primit prăjituri de la mama! Nu vă voi face de ruşine, donjuanilor, nerecunoscător ce sunteţi, puteţi să vă tricotaţi în linişte, la gura şemineului, ciorapul vostru de babe lăsate la vatră! În timpul acesta eu, Sava Sandorian, sunt silit de indiferenţa voastră să lupt şi în locul vostru cu o hoardă de amazoane… monice beligerante ce nu vor armistiţiu.

         Pietrina dă şi ea semne de viaţă, întinzându-se ca o pisică mare şi leneşă. Aşa cum mă vedeţi şi vă văd la lumina tristă a soarelui, ce silit de inconştienţa noastră ne arde din ce în ce mai tare, am parte numai de pisici, păcat capital în Codul Cavalerilor Donjuani. Poate că ele, felinele, sunt mai bine privite şi au mai multe drepturi în Cartea de Căpătâi a Cavalerilor Billclintonieni care, de pe poziţia lor de conducători ai lumii, se mulţumesc cu ce li se oferă. Prinşi în lupta pentru putere, ei nu au timp sau chef să-şi aleagă monicele. Este firesc pentru un început de secol turbulent şi…

         Mă uit urât la Chiţi care, netulburat de privirea mea, ne aduce cafeaua la pat, unde Petra doreşte în acelaşi mod şi micul dejun. Îi fac lui Chiţi semn să-i facă pe plac, dacă tot a provocat-o cu servitutea lui. Ca oricărui condamnat la moarte, îi ofer Persidei dreptul de a avea o ultimă dorinţă. Şi apoi, Puhria nu-mi cere chiar luna de pe cer ca să i-o pot oferi pe… o tavă de argint. Dacă ar şti perfida de Patricia ce drepturi şi-a câştigat… nu aş scăpa atât de uşor!

         Mă uit la ceas şi îi mai acord Petrincei o oră şi treisprezece minute. Am negociat cu Pandreea la sânge cele două minute, asemenea negociatorilor profesionişti, pe care aş fi putut să i le ofer completare până la un… sfert. Dar puteţi să mă felicitaţi, am rezistat eroic dorinţei de a fi mărinimos măcar o dată în viaţă. Călăul şi victima stau faţă în faţă, fără să ştie fiecare ce rol joacă.

         Pamela îmi zâmbeşte fericită că mă domină atât de uşor, pe mine, o biată plastilină ce şi-a pierdut culoarea şi luciul de atâta frământare. Pethris se uită languros în ochii mei şi fără să se sperie de pustiul din ei începe să-şi ţeasă povestea de iubire în care ea este păinajenul şi cu o musculiţă amărâtă de oţet. Perhina se şi vede liberă şi degrevată de poverile existenţiale, absolvită de grija compromisurilor pe care viaţa aceasta grea şi mizerabilă o sileşte să le facă…

         Draga de Rovana este deja în al nouălea cer, acolo unde doar măgarul lui Nastratin Hogea a reuşit să mai ajungă. Mai are Rachell şaizeci şi unu de minute să se bucure de aşa-zisa victorie asupra vieţii şi… hop! Reia îmi va da un brânci în supa cu boi şi găluşti gustoase şi haioase. Voi face o propunere la prima mea luare de cuvânt, căci ar fi cazul să îmi fac auzită vocea în plen, ca fiecare cetăţean să aibă dreptul să poarte un arc cu săgeţi pentru a se apăra acasă, la muncă şi pe stradă; atunci Cupidon-ul dintre sânii Raisei va intra în legalitate.

 

         Nu pot să-i fac faţă… Vi-l închipuiţi? Este asemenea unui satrap, care se întoarce zilnic lângă sufletele separate de trupuri, mirat de neiertare sau înţelegere şi… sanctificat în lupta pentru libertate…

 

         Rebeca se străduieşte să-mi intre sub piele, unde speră să mă găsească imediat la primul nivel, zâmbindu-mi languros. Abia acum observ că eforul Roxanei seamănă cu o grimasă, dar cum scurgerea timpului este în favoarea mea, î-l accept, suveran, asemenea unei ofrande vii aduse zeilor mai puţin cunoscuţi. Învăţ să trăiesc diplomatic, eu care nu mă supuneam nici unei legi impuse muritorilor dependenţi de lanţuri, între care eu nu mă regăseam.

         Muierile ochioase şi afurisite, pe orice palier s-ar afla, adoră să fie tratate ca nişte prinţese cu apelativul Doamnă. Mai puţin femeile de la ţară care se simt prost atunci când li se adresează cineva în felul acesta. Ştiu ele de ce! Doamnele şi ţigăncile nu au nici o ruşine, îmi spunea mama atunci când o cucoană din sat făcea câte o poznă amoroasă, când le vedea pe unele fumând, ghicindu-şi în cărţi ori în cafeaua cea de toate zilele şi îmbrăcate în haine sclipitoare…

         Rosalinda îşi ia micul dejun adus de Chiţi la pat, aşa cum ea şi l-a dorit, un Chiţi zâmbitor şi enigmatic ce-mi face cu ochiul. Asta înseamnă că domnia sa a pus dramatic punct idilei noastre de o seară cu Rotheria, femeia îmbrăcată în albul sugestiv al zăpezii, şi pentru el urmează doar o prozaică operaţie de curăţenie generală, el fiind obsedat general la acest capitol… ca şef absolut şi de necontestat al casei şi al vieţii mele de vacanţă.

         Mă sustrag atenţiei majordomului meu, care acum se concentrează unilateral asupra evadării iminente, din lumea mea absconsă, a Rinethei şi mă uit atent la mâinile Ramonei, încercând să aflu ceva despre viitorul ei, deşi pentru ea nu mai contează intersecţiile fericite sau nefericite din palma stângă, destinul fiindu-i deja hotărât. Ciudat, de ce atenţia mea a fost atrasă tocmai la mâinile Raitteriei? O monică ce nu poate fi considerată în nici un caz chintesenţa fenomenului monicesc.

         Noi haitienii, adică indivizii aparţinători cu drept de vot şi veto unei haite, încă nu am pătruns în intimitatea gândirii, în păienjenişul simţirii şi nici în mlaştina trăirii muierilor ochioase şi afurisite, deşi nici noi… Iar Rodha îşi bea cu o poftă indecentă ceaiul veşniciei. Sabrina mai are treizeci şi trei de minute pe care şi le petrece zâmbindu-mi îmbietor.

         Nu simte, infama de Rhoira, că pregătesc un festin doar pentru ea, este târziu şi eu voi ieşi din joc înainte de a fi trecut în testamentul ei sentimental. Silvia era cândva, pe vremea juneţei mele, un nume cântat la baluri; purtătoarea lui fiind insensibilă la suferinţa duetului pot-cântăreţ… câtă tristeţe şi zbucium pentru un nume intrat şi el în penumbră! Sandra, cu sprâncenele smulse şi trasate apoi cu un creion negru strident, dă din aripioare ca să fie văzută şi deservită iarăşi de către Chiţi. Da, trec firesc prin criza bărbatului grizonat… fără să fac vreo pasiune pentru vreo monică!

         Cum poate să arate o muiere ochioasă şi afurisită cu numele de Solitharia, la ora zece şi un sfert, în plin regat al nopţii? Noaptea debutase binişor după ce am cedat, de data aceasta două minute de la mine… Mai sunt doar douăzeci şi două de minute şi aş putea să îmi găsesc, fără regrete, sfârşitul, alături de exemplarul superb, negresa Serametta, pescuită de mine la Paris, unde tocmai sosise din Cuba, ca ofrandă vie adusă păgânismului capitalist…

         Starena este o fată neagră şi lucioasă ca noaptea, care îmi zâmbeşte cu dinţii ei superbi, carnasieri, dispusă să mă sfâşie în bucăţi ce niciodată nu vor mai forma un întreg fără să-mi dea dureri de cap. îmi fac un plan de sacrificiu pentru ziua de astăzi; să sar peste şedinţa obligatorie de la doisprezece şi să evadez cu Sorana, amânându-i execuţia… acum am intrat în N.A.T.O. Săraci suntem, nu vom fi altfel nici intraţi în… Uniune, unde bunicuţele barosane ne vor învăţa alfabetul…

        

Revista revistelor, nr. 9(28), septembrie 2005
Sep 25, 2005 at 11:00 PM

Victor IANCU

 

DESINENŢĂ / DEZILUZIE

 

         Ce au în comun aceste cuvinte? Mai nimic. Şi atunci de ce le-am aşezat alături în titlul prezentului articol? Motivul alăturării nu e nici de ordin semantic, nici de ordin gramatical. Ceea ce le apropie e o anume regulă de scriere. Regulă care generează şi multe confuzii sau nedumeriri.

         Despre ce este vorba? În goana ei după simplificare (simplitate), ortografia adoptată în 1953 a stabilit că prefixul des- nu trebuie reprodus în scris ca atare, pentru că nu toţi cei care se folosesc de scriere sunt capabili să-l recunoască acolo unde el apare.(„Românii, ştiţi dumneavoastră, sunt mai prostuţi…”, cam asta au gândit autorii regulii de care ne ocupăm noi aici). Deci des- să se scrie c atare când şi unde se pronunţă astfel, iar înainte de b,d,g,l,m,n,r,v, şi înainte de vocale să se scrie şi să se pronunţe dez-: dezbatere, dezdoi, dezarma etc.

         Regula formulată în paragraful 81 din Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (ediţia a V-a, 1997) contrazice însuşi principiul de la care porneşte. Din moment ce-i cere „scrietorului” să recunoască prefixul des-, atunci de ce mai e nevoie să formuleze două reguli de scriere: o dată în forma originară, adică des- (desface, despărţi), altă dată în forma „derivată”, adică dez- după b, d, g, l, m, n, r, v, şi înainte de vocale (dezlipi, deznoda, dezamăgi)? După regula a doua, „beneficiarul” ortografiei din 1953 trebuie să memoreze şapte consoane şi vreo cinci vocale. N-ar fi fost mai simplu să se păstreze regula din ortografia precedentă care ne cerea să scriem prefixul des- ca atare, indiferent de modul în care-l pronunţăm? Deci descoase, deshăma, dar şi desbrăca, desminţi, desaproba.

         Dar atunci s-ar încălca regla generală a ortografiei româneşti, aceea de a reda în scris cu exactitate pronunţarea”, îmi poate răspunde cineva. Să fim serioşi! Ortografia românească, în ciuda intenţiei declarate a autorilor ei, nu este nici pe departe o ortografie fonetică. Ea se bazează, cel puţin în măsură egală, pe principiul morfologic. Asta înseamnă că prin scriere este necesar să se evidenţieze structurile morfematice ale cuvintelor. O regulă mai mult decât raţională. Între formă articulată şi cea nearticulată a pluralului unui substantiv sau adjectiv de tipul codru, multiplu nu există o deosebire de pronunţare, dar ortografia ne obligă să scriem forma articulată cu doi i („codrii pe care-i străbatem…”), iar forma nearticulată cu un singur i („în Carpaţi continuă să existe mulţi codri seculari”). Pluralul articulat bolovanii îl scriem cu doi i, deşi pronunţăm unul singur, în timp ce în forma nearticulată nu există decât „un rudiment” de i (unii lingvişti susţin că n-ar exista deloc), dar noi îl scriem ca şi cum el ar fi un sunet întreg. Şi exemplele pot continua la nesfârşit.

         Ce concluzie se desprinde din această lungă dezbatere? Că regula privitoare la scrierea prefixului des- trebuie revizuită? Neîndoielnic. Dar, în acelaşi timp, este nevoie să afirmăm că până se va produce respectiva modificare noi suntem datori să scriem cum ne cere ediţia actuală a Îndreptarului.


Ion POP 

 

ERRATA LA UN DIALOG


         Stimaţi prieteni,

         Ţin să mulţumesc redacţiei revistei „Nord Literar” pentru găzduirea generoasă, în numărul 7-8, a dialogului înregistrat cu bunăvoinţă şi răbdare de preţuitul poet si jurnalist Gheorghe Pârja, cu o ocazie festivă, emoţionantă pentru mine, în martie 2004. Citind, însă, amplul text, sunt obligat să notez câteva regretabile distorsiuni, involuntare desigur, intervenite la transcrierea de pe banda magnetică a propoziţiilor mele orale, pe care n-am avut posibilitatea să le corectez înainte de publicarea interviului.

         Trecând peste unele discontinuităţi inerente exprimării orale, care ar fi trebuit corectate la revizuirea transcrierii, ca şi peste absenţa a o mulţime de virgule necesare clarităţii discursului, semnalez, totuşi, un număr de transcrieri eronate, datorate, evident, calităţii tehnice a înregistrării,  ce se cuvin neapărat îndreptate. La pagina 12, coloana 2,  în loc de „iubirea pentru aceşti părinţi ieşită din comun”, se va citi, evident, „ieşiţi din comun”, pe coloana 3, „bănuiam că pot face cercetare”, în loc de „nu pot”...; în   traducerea din Heidegger, publicata in revista „Echinocţiu”, nu existau referinţe la Cioran şi Eliade, cum reiese dintr-o altă  eroare de transcriere sau, cine ştie, de exprimare a mea. Pe coloana 1, pagina 13, se va citi: „prietenie exigentă”, nu „eficientă”; pe coloana VI, vorbesc despre „conştiinţa propriei friabilităţi”, nu „fiabilităţi” la Nichita Stănescu; ceva  mai jos, Ecole Normale Superieure din Paris se contaminează cu Ecole Pratique des Hautes Etudes; apoi, pe coloana 3, apare referinţa la un „centenar” fără numele lui Brâncuşi, la care făceam necesara trimitere. Tot acolo, în loc de „vremea unei Martha Bibescu sau a unor intelectuali români, medici”, se va citi „intelectuali români interbelici”; despre „politica culturală” e de citit „o voinţă reală”,  nu „o viaţă reală”. La pagina 21, când vine vorba despre miile de titluri de cărţi care apar într-un an în Franţa, „numai în roman”, din păcate nu „în română”, ele „sunt de ordinul sutelor”.  Tot pe acea pagină,  se va citi: „când se ajunge la fonduri si la fondul problemei”, şi nicidecum „fundul problemei”... Exprimarea de mai apoi, „în momente de marketing foarte bine studiate” nu prea e, nici ea, la locul ei, după cum nici „am trăit o viaţă formativă” nu e: poate „vârstă formativă”? Fraza finală conţine o eroare mai gravă: „lumea românească (...) va trebui să se... democratizeze”, nu să se... „demonetizeze”, cum  apare tipărit.

     Regretul de a fi ocupat cam prea mult spaţiu cu această „errata” este departe, însă, de a întrece emoţia de a mă fi regăsit în paginile „Nordului Literar”, întâmpinat - a câta oară? - cu o caldă prietenie, pentru care rămân recunoscător deopotrivă revistei si generosului meu partener de dialog.

 

Poeme de Ioan Dragoş, nr, 9(28), septembrie 2005
Sep 25, 2005 at 10:00 PM

Ioan DRAGOŞ

 

„cauţi mărunţişul în buzunar

dar cerşetorul nu este la locul lui

să-ţi primească dania

 

pregăteşti testul

la întrebările adresate variantele de răspuns pot fi

toate adevărate

nici una adevărată

una sau mai multe adevărate

nimic nu este la fel de practic

ca o bună teorie

înveţi metoda surselor cheie

ce se măsoară şi se face

examinat şi examinator

asta se întâmplă în fiecare zi

cauţi mărunţişul după tehnica incidentului critic

cerşetorul ajuns prinţ

foloseşte sigiliul regal pentru a sparge nuci

este în toate încăperile mele

asculţi muzica flautului

semn şi cifră

mereu îndepărtată şi niciodată absentă”

 

(nuca dogmatică)

 

„vara te miri odată cu  grete şi spui

câtă deosebire între rază şi razie

vezi atâta frumuseţe

simţi lumina cum îşi risipeşte arginţii fluizi

peste pomeţi pe contururile mereu schimbătoare

ale buzelor

cândva ţi-am deschis o fereastră în plin întuneric

atunci m-ai văzut

am învăţat să mă bucur

poate o să-ţi aminteşti de aceste lacome clipe

când vei fi întrebată

cine te-a învăţat să cauţi în poezie ultima salvare

să cuprinzi deodată totul

ca şi cum fulgerul ţi-ar străbate pieziş căsuţele

sufleteşti

să citeşti deodată poziţia aştrilor să laşi apoi

draperia să cadă

căci o clipă ai trăit posibilitatea înaltă

a înţelegerii stelare a altei fiinţe

mi-aş dori să fiu întrebat câte un vechi amănunt

lipit pe mici sau pe mari înţelesuri

dar nu voi afla niciodată la timp

ce semne să-ţi las  de aici înainte”


(semnele draperiei)


„vecina croşetează noduri între bine şi rău

între adevăr şi minciună

negrul de pe fundul ceştii de cafea

se scurge printre degetele albe ale dimineţii

cad din mine însumi ca un bănuţ

din buzunarul rupt

se plânge gabriel

dacă ar fi cu putinţă uitarea

aşa cum se destramă  veştile

din îmbătrânite ziare

depinde de noi dacă-s dezacordate degetele

printre care curge şi viaţa

călătoria cu faţa în vânt e firească

urmele tale se înalţă pretutindeni

ca înţelepciunea după ce ai citit cartea

cuburile s-au răsturnat

şi trebuie iarăşi alese

paznicii croşetează negrul de pe fundul  ceştii de cafea

drumul a fost marcat drumul zilnic

pe lângă tarabe vezi două păsări legate

deşi au acum patru aripi nu pot zbura

dar se privesc de aproape”

 

(degetele printre care curge viaţa)  

 

„ uşa de ieri închisă cu douăzeci şi patru

de răsuciri ale cheii

mă topesc zice lumânarea

nici un cuvânt mai mult despre asta

părinţii locul de naştere dumnezeul dintre

ordinea dintâi

nu le poţi alege

tot mai multe bunuri pe tot mai multe pieţe

litanii corecte

cheta de recunoştinţă

harul devine simptom

aceeaşi cameră, acelaşi ceas, aceeaşi înţelepciune

vrei să înveţi dezvăţul

dedalus vino jos ca un băiat cuminte

e gata micul dejun

un slujitor şi eu un servitor al servitorilor

de ce şi-au ales cu toţii rolul acesta

întreabă joyce

astăzi barzii trebuie să bea şi să chefuiască

ţara aşteaptă  ce fiecare om să-şi facă datoria

nu faci parte din lot nu militezi pentru o cauză

istoricul suferă de reminiscenţe sau istericul

suferă de reminiscenţe

eul şi vecinii săi spaima cea de toate zilele

în ce cheie se citeşte cu ce cod se deschide”


(interviul de selecţie)

 

„cheia e simbolul ieşirii şi nu garantul ei

de câţiva ani zice mircea

îmi văd viaţa de sus de unde ea e jucată

şi supravegheată

priveşti şi te umple ca pe un pahar nostalgia

am completat răspunsurile la întrebări

şi am predat chestionarul

trebuie să vă spun că în alegerea mişcărilor

nu aveţi nici o restricţie

aşa poţi simţi aroma cărnii unui fruct adevărat

anii se semnează pe ascuns

între cinci şi şapte se pun bigudiuri

cheia e simbolul ieşirii

dacă tai un elefant în două

nu faci doi elefanţi mai mici

recită  încântat profesorul de management public

în faţa unei asemenea demonstraţii

ca o maree se retrag

toate cuvintele tale în dicţionar

mai bogat cu o spaimă mă agăţ de tine

deşi poliţia îi urmăreşte şi-i arestează

doar pe cei ce tulbură ordinea publică

fără nici o restricţie

am completat răspunsurile şi am predat chestionarul”


(cheia chestionarului)

 

„iată sunetul şi lanţul corespunzător

prin geam te privesc cu frunze lacome

la temelia marilor poduri există din construcţie

aşa spun înţelepţii

o mică deschidere o trapă

spre a simplifica vreodată aruncarea în aer

ştiu că eşti o alcătuire cu totul

şi cu totul adevărată

ca un vis în care baţi cu pumnii lăuntrici

tu ai putea deschide oricând în sufletul meu

o agenţie de veşti fericite

dar te retragi şi plângi

întotdeauna la ore precise

ce creşte vara între întrebare şi răspuns

eşecuri la purtător spune gabriel

cu orele îndatoririlor zilnice

repetabile de la o lună la alta

iată sunetul

ei vor să  schimbe datele să şteargă urmele

în clinchet de pahare

ştiind că eşti o alcătuire cu totul şi cu totul

adevărată

pe zăpada paginii până la virgulă îmi citesc viitorul

ciudată abatere de la fapte ireversibile”


(agenţia ireversibilă)

 

„de mii de ani curge fluviul lui heraclit

cu cea mai iscusită cugetare din veacuri

şi tot mai vrem să intrăm şi a doua oară

portocaliul  diminuează starea de oboseală

ajută la deblocarea unor surse de energie

şi stimulează asimilarea pe plan metal a ideilor noi

stau şi mă gândesc ce spune geograful

că ar putea fi orice lună şi orice an

dintr-o miercuri

fiindcă era marţi când am început să bem şi să ne veselim

cred ca şi tine că e miercuri

fiindcă mi-e foame şi mi-e sete

portocaliul este o culoare folosită frecvent

de terapeuţi în cromoterapie

pentru tratarea persoanelor al căror tonus este scăzut

sau pentru cei care au nevoie de echilibru emoţional

mi-e bine

cât mai pot să mă clatin în ochii tăi nesfârşiţi

golul şi plinul duhul răbdării

uşa îmbolnăvită

noi am vegheat tot timpul

cu încântare înecându-ne durerea

şi tot mai vrem să intrăm şi a doua oară”


(starea de oboseală a lui heraclit)

 

„ştergi praful speli ziduri, duşumele, geamuri

te gândeşti la firul de pulbere de sub uşă

îngropi containere cu dovezile zilei

ascunzi poemele, vorbele

de urechile mulţimii lipite de străvezii receptoare

în grădină legume rânduite

ca volumele de clasici în rafturi

deschid ochii mari de căldură

le ajuţi să respire

nu mai avem sală de aşteptare

dacă vrei te poţi simţi tristă

puternică

în marele război pentru consumarea aparenţelor

asta e viaţa decretează vasile

fiecare cu propria lui grăsime şi deznădejde

iată mai ales ce nu se poate vedea

în chenarul mişcărilor noastre

nu plânge roagă-te repede

şi vei înţelege cât de încăpătoare este

schimbarea pătrăţelelor în pătrate

potrivirile cărţilor sunt câteodată ciudate

vei găsi timp pentru toate lucrările mâinilor

care ridică şi lasă să cadă în farfuria ta

o întrebare”


(chenarul şi farfuria)

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2001 - 2010 din 2177

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.