top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Pământul dintre două oceane de Marian Barbu, nr. 6(25), iunie 2005
Iun 26, 2005 at 10:00 PM

Marian BARBU

 

PĂMÂNTUL DINTRE DOUĂ OCEANE

  

            Văzută din Europa, cu atât mai mult din România, America de Nord din secolul 21 îmi apare ca un spaţiu privat al mediului acvatic pe care cele două oceane, Atlantic şi Pacific, l-au ridicat în timp, drept buclă cosmică pentru odihnă şi admiraţie.

            Intrat în spaţiul acesteia, miracolul de ieri s-a transformat în mentalitate dură, iar oamenii se-ncălzesc la gândul că dolarul este intangibil faţă de toţi semenii săi financiari din lume. Căci, orice s-ar spune, Dolarul rămâne singurul vârf de lance al politicii prestate şi al muncii pe măsură. El urcă şi coboară pe toţi locuitorii, făcându-i fără biografie şi istorie. De ani buni, datorită internetului şi industriei acestuia, banul cach a fost înlocuit rapid în cele mai sofisticate afaceri ori tranzacţii. La nivelul micului comerţ, de magazin, farmacie, măcelărie, electrocasnice şi câte alte utilităţi s-a inventat cardul, fermecător de practic. Indiferent de suma imprimată, el se identifică drept nobilă podoabă a capitalismului, răspândit în mai toate ţările lumii.

             Venind de ceva timp în zona marelui oraş Chicago, obişnuit cu plimbările nesfârşite de pe străzile Bucureştiului sau ale Craiovei, am rămas deconcertat când am văzut doar case standard şi mii de maşini într-o circulaţie de furnicar. În centrul metropolei, câteva paralelipipede urcând în etaje, sfidând permanent cerul prin reazeme de oţel şi sticlă. Am contemplat o viaţă pe verticală, ştiind că oamenii au mereu sentimentul utilului într-un cadru al universului. La ei, s-a impus un modus vivendi, creat în timp, prin adaptare, asumare şi acţionare în consecinţă.

           Mai încolo, pe malul vestic al lacului Michigan, alte paralelipipede cu mai mică funcţionalitate instituţionalizată, mai mult destinate locuinţelor. Privilegiaţii trăiesc sentimentul deplin al valorii dolarului, sfidând prin indiferenţă pe ceilalţi neajunşi la o asemenea potenţă. Unele magazine sau alte servicii de tip familial sunt rezervate doar acestora.

           Se ştie că în arborele genealogic al multor americani se află o multitudine de etnii ale pământului care, odată desfoliate în bucla cosmică a celor două oceane, n-au mai părăsit lumina cerului, exploziile şi defrişările pădurilor seculare.

           Suburbiile de la Chicago sunt adevărate aglomerări desprinse din poveste, tăinuite anume pe poteci de codru, lângă lacuri odihnitoare, unde oamenii contemplă peisaje acvatice, zone mătăsoase de trestii şi stuf, raţe şi gâşte sălbatice, vidre. Mişună prin păduri înverzite ori rărite de anotimpuri veveriţe, iepuri şi căprioare - protejate prin lege. Proprietarii de herghelii în spaţii deschise se răsfaţă sub lumina blândă a soarelui. Ba încă şi iarna, când clima domoală dă bineţe vântului printre încrengăturile copacilor.

            Am văzut o grevă la Fabrica Motorola, desfăşurată după aceleaşi tertipuri europene - lozinci, pancarte, lideri sindicali nu numai lângă, ci şi la autostradă, pentru a face ca mesajele celor adunaţi să ajungă în toate părţile ţării. O grevă care s-a vrut să intre în legendă, deoarece disponibilizarea a mii de muncitori, nu cu mult timp în urmă, îi făcea pe greviştii de acum să fie mai uniţi , mai fermi în formularea revendicărilor lor. Toate, desigur, de ordin salarial sau privind îngrijorarea pierderii locului de muncă.

            Cu cât m-am îndepărtat de centru, conglomeratul etnic mi s-a părut din ce în ce mai accentuat. Am văzut zone populate de indieni, coreeni, chinezi, dar mai ales polonezi. Aceştia din urmă au curse aeriene speciale pe ruta Warşovia - Chicago. Au magazinele lor specializate într-un comerţ ca acasă, fiind căutate de mulţi europeni ca şi de unii maramureşeni. Piaţa muncii, adesea cu subterane greu de depistat, are un flux zilnic din partea mexicanilor. Munca necalificată aparţine nu numai acestora, ci tuturor care nu reuşesc să se încadreze cu acte” la vreun job. Şi cei care au venit în America prin loteria vizelor sunt obligaţi să treacă prin furcile caudine” ale nesiguranţei de mâine .

            Lumea contrastelor creată de om se regăseşte la nivelul job-urilor, al serviciilor şi utilităţilor, al maşinilor personale, al conştiinţei, al moralităţii.

            Surprinde într-un mod inteligent, admirabil, respectarea legii în spaţiul circulaţiei rutiere, al curăţeniei stradale, al disciplinei civilizate dintre vânzător şi cumpărător, mai corect spus dintre cumpărător şi casieri. Lângă oficiile electronice ale caselor de taxat, salutul de bineţe  şi mulţumire îţi creează un vizibil confort psihic, neîntâlnit decât foarte rar în Craiova oltenească. Şi nu numai!

            Cele mai puternice impresii, dacă nu definitorii pentru un turist venit într-o ţară străină le creează totuşi arhitectura construcţiilor, cu pandantul imediat al ajungerii la ele - drumul şi comerţul. Cum toate acestea sunt sub patronaj privat, interesul pentru calitate prin concurenţă devine vital, formă de nelinişte odihnitoare a existenţei. Şi, atenţie! Adesea magazinele... concurenţiale se-nşiră unul lângă altul. Am putea spune că este o diversitate în unitate.

             Ei bine, dacă acestea ar fi aspecte... materiale ale existenţei, fără a intra în detalii, care ar putea speria sau bloca pe unii confraţi români, voi prezenta doar câteva altele numite... spirituale.

              Ca scriitor român, m-am interesat de cărţi în librării, în biblioteci, în universităţi, în casele oamenilor. Este greu de generalizat! Se impune totuşi spus că instituţiile ca atare există, funcţionează. Cele mai multe cărţi se află în universităţi (în Chicago, de ordinul zecilor!), organizate pe cu totul alte criterii decât în România contemporană.

               În librării sunt cărţi, predominant americane, firesc nu?; vizitatori, foarte puţini, cumpărători şi mai puţini. Banii, tot în prim-plan.

               În schimb, unele biblioteci sunt demne de invidiat. Într-o suburbie, Village of Algonquin, dispunerea cărţii, în săli specializate, chiar pe vârste, clădire cu două nivele, întâlneşti bunăvoinţă pentru servicii, computere pentru informare, acces liber la orice raft, marcat, cu identificare zecimală, tematică. Tot acolo se află...xeroxuri, oficii de împrumutat cărţi la domiciliu. Cine sunt cititorii? Am văzut foarte mulţi copii, adolescenţi şi oameni în vârstă – albi, negri, galbeni. Armonia cititului înlătura orice gând parşiv conturat pe diversitatea raselor. Nu pot şti nici acum, neavând o discuţie prealabilă cu astfel de cititori, cum îţi selectează cărţile, ce principii şi criterii îi călăuzesc să se regăsească într-o familie de tip american. Ştiu însă că liniştea care îi înconjura, confortul de studiu, calculatoarele, dialogurile purtate cu funcţionarii specializaţi le dădeau un aer de satisfacţie, de mulţumire. După consumarea programului, afară, maşinile elegant parcate în marcaje îi conduceau spre casele lor din zonă, fie în cea veche de prin 1890, fie în spaţiile cele mai noi, de după anul 2000.

                Aş încadra în aspectele... spirituale de la domiciliu, ştiu eu?!, doar televizorul. Deoarece mi s-a  spus că printr-o antenă parabolică se prind” câteva sute de posturi, mă întreb dacă sleirea individului în munca depusă zilnic mai ţine pasul cu o posibilă relaxare în faţa unei asemenea avalanşe... de cultură! Trebuie precizat răspicat - aici, a munci înseamnă a-ţi învinge orice intenţie de tărăgănare sau chiul şi a-ţi transforma prezenţa în robot performant. S-a creat, pentru producţia de vârf asistată de calculator, aşa zisa vocaţie de a fi, de a-şi dezvolta reflexe condiţionate. De aceea şi asigurările medicale au o pondere apreciabilă în întreprinderile unde angajaţii de excepţie au nevoie de acoperiri considerabile pentru situaţiile de sănătate.

               Toate aceste realităţi s-au creat într-un interval de timp care ajunge la şase, şapte generaţii.

               Vizitând şi alte localităţi, din statele Winsconsin şi Indiana, vecine statului Ilinois, am descifrat un interes aparte pentru distribuirea raţională a preocupărilor de muncă.

               Mă gândesc că odinioară, nu cu multe veacuri în urmă, după ce călătorii curioşi au învins puterea apelor, au descoperit pământul, pe care l-au răscolit, frământat şi clădit doar cu mâinile şi cu unelte rudimentare, în amintirea celor pe care le lăsaseră la ei acasă. Iar acum, acelaşi pământ a zămislit calea ferată şi  avionul.

               Taxiurile cerului, avioanele, decorează la Chicago, mereu înălţimile, iar noaptea, prin prezenţa lor, îmi apare mai prietenă, mai apropiată de speranţele tuturor. Mediile de afaceri, turiştii, delegaţiile oficiale, expozanţii, scriitorii, copii, tineri şi vârstnici se găsesc zi şi noapte în avioane zburând peste împărăţia acvatică a oceanelor, întorcându-se la vatra pământului de pe aeroportul O’Hare.

              Bucuriile familiei americane le reprezintă copiii şi întâlnirile din weekend, desfăşurate mai mereu la restaurante, datorită spaţiilor mulţumitoare şi serviciilor ireproşabile.

              Dar câte oare nu se pot nota atunci când vrei să cunoşti pe deplin, fie şi pentru informare şi comparaţii. Oricum, viaţa în bucla de pământ a oceanelor Atlantic şi Pacific, are ceva din neliniştea cerului care se arcuieşte deasupra dar şi în adâncimi, prin mişcare vie, continuă. Doar Dumnezeu binecuvântează bunacredinţă a oamenilor, atunci când aceasta există cu adevărat.

               Dacă multe războaie ale lumii au puncte de incidenţă în gândirea unora dintre americani, singurele staruri care refuză plecarea în alte ţări, fie şi în anotimpurile friguroase, la Chicago, rămân gâştele sălbatice. Cu ele se-mplineşte clar expresia ubi patria, ubi bene.

                De la păsări s-a învăţat construirea avioanelor, iar de la oameni, distorsiunea provocată de războaie. Poate că aruncarea caselor prin pădure,  în zonele suburbane ale mega-polisului Chicago, să fie un mod practic de întoarcere la natură, la legile sale nescrise?

              Cutremurele însă din zona californiană sunt cele mai concrete avertismente ale Oceanului Pacific care-şi răzbună aşteptările milenare, deoarece bucla de pământ oferită oamenilor, dimpreună cu fratele său Oceanul Atlantic, n-a rămas numai pentru odihnă şi admiraţie. Ba, dimpotrivă.

                 Zeii acvatici îi cheamă într-un fel pe oameni să nu-şi uite geneza, cu toate sclipitoarele fulgere ale creierelor.

 29 12 2004, Chicago

Poeme de Elena Liliana Popescu, nr. 6(25), iunie 2005
Iun 26, 2005 at 10:00 PM

Elena Liliana POPESCU

  

           Născută la 20 iulie 1948 în Turnu Măgurele. Doctor în matematici, profesor universitar la facultatea de Matematică a Uni­versităţii din Bucureşti, poet şi traducător. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, secţia de poezie. Volume de poezie publicate: Ţie (1994), Tărâmul dintre gân­duri (1997), Cânt de iubire/ Song of love (1999), în engleză de Adrian G. Sahlean), Imn Existenţei (2000), dedicat lui Mihai Eminescu, Cânt de Iubire/ Pesma Liubavi (2001, în sârbă de poetul Draga Mirjanić), Pelerin (2003), Peregrino (Spania, 2004, în spaniolă de Joaquín Garrigós), Zbor. Vis şi destin (1999), volumul tatălui său, poetul pilot George Ioana. Volume de traduceri publicate: Intro­spec­ţia (1993), din engleză, Viaţa imperso­na­lă (1994), din franceză,  Înţeleptul de la Arunachala, Vol. I-II, Caosmos. Katharsis nu doar pentru mine (de Moisés Castillo, 2002) din limba spaniolă, Introspecţia. Poeme (2004). Poezii traduse în engleză, spaniolă, sârbă, franceză, italiană, portugheză, olandeză, urdu, sau germană,  publicate în antologii şi în reviste literare din ţară sau din străinătate (Argentina, Canada, Mexic, Serbia,  Spania, S.U.A); articole, proză scurtă, poeme, ale unor autori contemporani din Argentina, Belgia, Brazilia, Chile, Columbia, Mexic, Spania, Panama, Perú, S.U.A., publicate în reviste literare din ţară şi din străinătate (Germania,  Spania, S.U.A.). Premii şi distincţii literare: Diploma spe­cială a Festivalului Internaţional de Poezie de la Uzdin (Serbia), în 1997, şi Premiul întâi la Fes­ti­valul de Poezie de la München, în 1998. Colaborări la reviste literare din străinătate: „Observatorul” (Canada); „Observator München” (Germania) „Alforja”, „Casa del Tiempo”, „La Jornada Semanal”, „El Subterraneo”, „Universo del Búho”, Mexic;  Knijevni Jivot”, „Naša Reč”, „Oglinda”, „Tibiscus” (Serbia); „Empireuma”, „La Vega es”, „La Republica de las Letras” (Spania); „Lumina Lină-Gracious Light” (S.U.A). Colaborări la volume colective: Beyond the Orizon (U. S.A, 1998),  O antologie a poetelor din România (2000),  A la sombra del Tigre (México, 2003).

 

POEME

 

AŞ VREA SĂ-ŢI SPUN

 

Aş vrea să-ţi spun

cum n-am ştiut pân’acum,

ceva ce ţi-ar vorbi

atunci când voi lipsi,

dar m-am izbit mereu

de neputinţa cuvintelor

de a cuprinde tăcerea

aceea surprinzătoare,

ce se transformă-n cuvinte

pure, vindecătoare...

 

CÂND TOTUL SE PIERDE

 

Ceasul nu s-a oprit dar orele

nu se mai văd marcate

pe cadranul timpului

ce stă pe loc, în contemplare.

 

Perspectiva nu s-a pierdut

dar obiectele nu se mai văd

delimitate pe întinderea pură

a spaţiului - cel fără de nume.

 

Viaţa nu s-a sfârşit dar moartea

nu se mai vede la orizont

în aşteptarea fiinţei ce se revolta

cândva, undeva, în ţara uitării...

 

Totul este la locul său ca altădată

deşi totul nu mai înseamnă nimic

când se pierde în spaţiul fără de timp,

în timpul fără de spaţiu...

 

VIAŢA...

 

Viaţa, nesupusă legilor omeneşti,

imperfecţiuni adăpostite-n cuvinte,

incapabile să trăiască fantasticul

joc al  anotimpului necunoscut...

 

O, fiule, nu ţi-am spus niciodată

că timpul este vrăjitorul temut,

doar pentru cel care-şi uită obârşia,

ţara de taină, inima, viaţa, fiinţa,

 

pentru cel ce se zbate în plasa întinsă

cu măiestrie şi farmec oriunde în jur

şi priveşte cu ochi tulburaţi peisajul

îmbietor al grădinilor plăsmuite de el,

 

vede ceea ce vremelnicul stăpânitor

i-aduce cu bună ştiinţă înaintea ochilor,

şi-ascultă ceea ce poate auzi urechea

aflată sub vraja sunetelor modelate

 

cu dibăcia celui ce ştie să mânuiască

secundele, orele, anii şi erele,

putere umbrită doar de neputinţa

păstrării unui singur şi tainic moment,

 

în care poţi trăi pe deplin libertatea,

când puterea îl părăseşte dintr-o dată

pe mai marele vrăjitorilor lumii de vis

şi ai putea să te trezeşti, ca prin minune...

 

NU MAI ŞTII

 

Blândeţea vocii ce ştia să te aline

Rămasă este astăzi fără glas.

Tu nu mai ştii ce s-a-ntâmplat cu tine,

Nici cine-ai fost, nici cine-ai mai rămas...

 

SPRE ALTE LUMI

 

Din viaţa ce părea cândva eternă,

Răsfrântă-n chipurile-i luminoase,

Rămas-au ieri doar steagurile-n bernă:

Pasărea vieţii lor spre alte lumi plecase...

 

PENTRU A AFLA

 

Te-am lăsat să călătoreşti,

să cunoşti diversitatea reflectată

în cele mai nebănuite culori,

arome, sau înfăţişări ale vieţii,

ţi-am îndrumat paşii nesiguri

pentru a întrezări în oglinzile

în care îţi odihneşti privirea,

chiar şi pentru o clipă,

chipul tău necunoscut.

 

Te-am vegheat, pe când zburai,

dintr-un continent în altul,

dintr-un timp în altul,

pentru a afla mai multe

şi mai mult, despre faţa nevăzută

a miracolului zgârie-norilor,

al templelor uitate în singurătatea

culmilor de neatins ale munţilor,

sau în adâncul înfiorat al peşterilor.

 

Te-am inspirat când ai ales coasta

norocoasă - ţi-ai spus - a peninsulei,

pentru a preţui mai mult viaţa şi a vedea

dincolo de sutele de mii de braţe

ale celei care a luat cu sine marea de trupuri,

rămase fără viaţa ce-a continuat să trăiască

în sufletele – chemate deodată să plece,

şi în inima celor rămaşi doar cu amintirile vii,

cu lacrimile, şi cu provocarea de a înţelege...

 

FĂRĂ SFÂRŞIT...

 

A trecut mai întâi vara,

pe care o iubeai atât de mult,

pentru lumina şi culorile ei intense,

şi pentru limpezimea cerului senin,

fără să ne fi întâlnit,

măcar o singură dată

după ziua aceea, neclintită,

deşi dorul ne mistuia

şi de o parte, şi de cealaltă,

a venit şi toamna aurie,

încărcată de aromele gutuilor,

perelor zemoase şi ale strugurilor,

hrănite din dulceaţa pământului

şi a căldurii binefăcătoare

dăruite de vara abia trecută...

 

Apoi toamna,

anotimp al întoarcerii acasă

din călătorii,

pe care o admirai pentru tabloul

uşor încărcat de tristeţe, dar fermecător

în bogăţia nuanţelor de ruginiu

al pădurilor,

a trecut şi ea, încet încet,

fără să ne mai plimbăm împreună

pe aleile încălzite de soarele blând

al timpului culesului roadelor,

şi să ne fi amintit ca altă dată

de albastrul-verde neliniştit al mării,

din ultima noastră călătorie,

dintr-o vară neuitată

-ce îmi pare acum atât de departe-

pe când nu realizam

că aşa ceva este irepetabil

în viaţa aceasta.

 

Şi iată că pe nesimţite,

a venit iarna,

strălucitoare şi rece,

asemenea celei care a venit

să te întâmpine

tocmai când anotimpul reînnoirii,

al verdelui crud, amintind de speranţă,

lăsase locul unei veri ce părea să înceapă,

dar care nu se va încheia vreodată,

rămânând asemenea unei răni deschise

aflate într-un proces de vindecare

fără sfârşit...

 

UNDEVA-CÂNDVA

 

Abia acum

îţi scriu această scrisoare

în care te rog să mă ierţi

pentru că nu am ştiut până azi

că aş putea să-ţi scriu

chiar şi după ce ai plecat

atât de departe,

s-ar putea spune,

pentru totdeauna...

 

Tu ştii că din momentul acela,

al zborului tău neaşteptat,

nu am reuşit să adun

un mănunchi de rânduri

încărcate de speranţă,

deşi am continuat să fac

ceea ce am crezut că e bine,

asemeni celor ce îşi imaginează

iluzoriu că ştiu ce e binele,

în orgoliul lor aflat în expansiune.

 

Şi cu toate că nu ţi-am spus

până acum, tu trebuie să ştii

că dorul de tine a rămas intact,

că nu a trecut nici măcar o zi

fără să nu fi aşteptat să-ţi aud glasul,

recitând în lumina zorilor

cele mai frumoase poeme din univers,

imaginându-ne ca altădată

că este o zi obişnuită,

a unui anotimp oarecare,

dintr-o planetă uitată de lume,

care îşi trăieşte, neştiut,

asemenea ţie,

undeva-cândva,

viaţa, fără de moarte.

Femeia fără chip de Vasile Dobra, nr. 6(25), iunie 2005
Iun 26, 2005 at 10:00 PM

Vasile DOBRA

FEMEIA FĂRĂ CHIP

            Într-o zi, după paştele ortodox, mult mai tânărul meu prieten Mihai - pe care, de altfel, nu 1-am văzut de ani buni - dă buzna în locanta unde, de obicei, zac ore destule lângă o cafea; cam cât să scrii un capitol de romane. Tăifăsuiesc cu câţiva poeţi boemi, uneori alăturându-ni-se şi un filosof. „Hai - îmi spune - plecăm.” Privesc figura-i plăcută, viguros bărbătească, un amestec între cowboy-ul mereu preocupat de ceva, omul de lume cu o ţinută într-o dezordine studiată şi macho-ul ironic, indiferent, căruia nu-i pasă dacă mâine va veni potopul. „Mi-ai spus că vrei să pleci la Paris” - continuă el precipitat. „Te duc eu. Nu avem prea mult timp. Dimineaţă trebuie să fim pe aeroportul din Budapesta. Avem bilete la o cursă Mallev.” Mă ridic de la masă, tupilând gnomismele filosofului într-un buzunărel, câteva versuri ale confraţilor le aşez, ca pe o eşarfă în culorile curcubeului, petrecută peste mijloc. Afară privesc maşina luxoasă în care mă invită. Aparatură de bord cât la un avion, inclusiv computer care îţi indică rutele optime din întreaga Europă. „Mergem pe acasă să-mi iau câteva schimburi.” „Nu avem timp. Iţi cumperi pe drum.” „Bine, dar...” - încerc un uşor protest. „Lasă - zice el - am eu bani. Mă gândesc la remarca lui Gordon Gekoi: „Banii nu dorm! De unde i-o fi având? Treaba lui. Maşina asta a lui Mihai, chiar că avea toate dotările, până şi un televizoraş, căruia - curios -nu-i fugea imaginea. Trecem frontiera româno-maghiară pe o ploaie deasă şi aspră ca o perie de sârmă. Înainte de a intra în orăşelul Mateszallka, pe drum, o mogâldeaţă abia observabilă în vraiştea şi devălmăşia de afară. Maşina cabrează ca un cal nărăvaş. Stopează unduit, alături de o femeie care nu arată nicicum, precum cea care 1-a cerut în căsătorie pe baladistul Valy M. şi avea un metru distanţă între ţâţele cât lebeniţa. Mogâldeaţa era puţintică la trup şi - socotesc eu - şi la mintiucă, de stătea afară pe o vreme ca asta. Mihai apasă un buton. Portiera din dreapta plescăi şi se deschise. Femeia se aşeză lângă el. Un alt buton apăsat rabatează scaunul de lângă şofer, îmi trânti femeia în braţe. „Dezbrac-o” - îmi spuse Mihai. „O să răcească dracu’.” Trag de hainele femeii, de altfel o rochiţă simplă, dar de calitate şi, probabil, foarte scumpă. „Arunc-o” - ţipă Mihai. Eu fac ochii cât melcii lui Scheianu pe când au vrut să evadeze din târnaţul cabanei de la Novăţ. Ăsta râde şi mi-o trânteşte: „Haina, boule, nu femeia.” Nu mă supun. Murmur doar, păi asta nu are sutien, nu are chiloţi şi nici faţă. Înghesui rochiţa undeva între cele două banchete din spate. Mă poziţionez în spatele şoferului. Trag de trupul firav, îi aşez capul şi umerii peste picioarele mele. Mângâi părul ud de culoarea nisipului, încercând să-1 usuc cât de cât. Mă dezbrac de haină, şterg cu ea umezeala-i de pe corp, apoi o fac sul şi i-o aşez sub cap. Privesc. Fruntea de înălţime medie, bombată atât cât se cuvine. Sprâncenele negre, fără contur - două aripi de lăstun frânte. Genele fără nici o fâlfâire, ca nişte ţepi lungi de scai. Ochii - doi peştişori verzi privindu-se faţă în faţă înotând în abisuri inexpresive. Fără lumină, fără vlagă, obosiţi morţi.
            Diferenţa că cel dinspre mine - adică din dreapta -avea lipsă  o bucată bună de codiţă. Nasul, uşor coroiat, cu nările palide transparente, tremurânde ca un lăstar de fecioară după dragostele nebuneşti, primăvăratice. Gura - o despicătură lasă de şiş buza de jos fiind accentuat răsfrântă, aproape sângerândă, ca după o noapte de bezmetice împliniri. Deşi desenată frumos, partea dinspre mine - adică dreaptă a buzei - se termina cu un rictus sub forma unui semn de întrebare. De altfel, toată partea dreaptă a feţei părea o lucrare neterminată, sfâşiată de o ghiară de jar ars, a lăsat urme adânci cu inflexiuni de roşu-vânăt. Bărbia, cu o gropiţă în mijloc, rămasă aproape întreagă în urma dezastrului care o fi fost. Gâtul sculptat în marmură de Ruschiţa, cu o mică pată laterală spre umărul de pe partea căreia i s-a făcut răul.
            Cobor privirea spre sâni. Doi cilindri mici, aducând cu două vinete rebele, care aveau în vârf câte o boabă de strugure negru. Burtica pare o băltiţă limpede, cu suprafaţa convexă, în mijloc, în loc de buric avea o mică vâltoare unde se rotea un ineluş din aur alb, cu un diamant cât gămălia de ac. Mai jos, o deltă cu stufăriş roşcat şi scurt din mijlocul căruia se iţea un vezuviu miniatural aducând a triunghi isoscel. Cele două „braţe” ale deltei, adică piciorul stâng - susurând peste spătarul scaunului din faţă spre bord - iar cel drept - arcuit pe bancheta din spate, formau un V cu o latură frântă, permiţând astfel labiilor mari să arate ca râsul unui lotus. Imediat mai jos, groapa vieţii şi a morţii, unde un singur gladiator - deşi mereu învins - poate reda viaţă acestui trup inert. Revin la faţa femeii. Cred că a adormit cu ochii deschişi, inexpresivi. Cei doi peştişori păreau morţi. Insă respiraţia sacadată era semn că acel trup nu era mort. Un pumnişor era încleştat pe mânerul unei poşetuţe de firmă - nu-i zic numele. Desfac pumnişorul, degeţel cu degeţel. Mă uit în poşetă. O groază de bani în mai multe valute. Un paşaport american şi o ţigară pe jumătate fumată. O miros. Era ceea ce bănuiam: marijuana. Aşa se explică de ce femeia fără chip dormea continuu. Numele din paşaport îmi părea cunoscut. Maşina opreşte într-un parking imens. Mihai îmi spune: „Hai, Bazil, am ajuns. Eram la aeroportul din Budapesta. Coborâm. Mihai lasă cheile în contact şi mă întreabă: „Ştii cine-i?” „Nu.” „Este mama Mihaelei, logodnica mea, las-o să doarmă. Când se va trezi va avea nevoie de maşină. A venit în Ungaria la un prieten al său, medic plastician. Îşi va reface faţa.” Intrăm în aeroport. Un vameş mă întreabă ce bagaj am, îi arăt borseta cu acte. Mi-o ia şi-i răstoarnă conţinutul pe banda de control. Paşaport, buletin, carnet de conducere, legitimaţia de ziarist, acreditare, ochelari, pix, carnet pentru notiţe, vânt, dă din cap, le pune la loc. Îmi ştampilează paşaportul zicând: „Te nem normalis vaghi.” Pe scara avionului ne întâmpină o fată îmbrăcată într-un zâmbet roşu, cardinal. Suntem conduşi la locurile noastre. Eu lângă hublou. Privesc spre pista care se îndepărtează, precum mutu’ în stâncă.

(Fragment  din  volumul Bordeluri pariziene, în curs de apariţie)

Jurnal de scriitor XIII de V. R. Ghenceanu. nr. 6(25), iunie 2005
Iun 26, 2005 at 10:00 PM

V.R. GHENCEANU

 

Jurnal de scriitor

sau desacralizarea continuă (XIII)

(contribuţii la o istorie culturală)

 

          15 decembrie 1969

          Mă aflu la Cluj. Cercetez în Biblioteca Universitară ziare şi reviste dintre cele două Războaie. Am obţinut cotele de la câţiva prieteni, iar accesul la fondul documentar  -  prin intervenţia d-lui profesor Pervain. Mi-am reamintit de ziarul „Cronica”, apărut la Baia Mare între 1936-1940 din iniţiativa lui Gheorghe Crişan. Obţin cota publicaţiei şi cer, pentru o jumătate de oră, colecţia. E prima oară când răsfoiesc numerele săptămânalului. Ştiu că „Cronica” avea şi un supliment, „Cronica literară”. Profit de ocazie şi întreb dacă biblioteca clujeană dispune de vreun exemplar. Are, desigur, căci ce-i lipseşte acestei mari instituţii? Primesc „Cronica literară” (Caietul nr.2-3, februarie - martie, 1939 ). Răsfoiesc revista (tip carte, de la pag 49 la 89; redactor responsabil: Gh. Crişan; redactor pentru Bucureşti, Ion Şiugariu). Din conţinut: despre imitaţia naturii în artă scrie Elena Soare (cred că e pseudonimul lui Ion Şiugariu!); semnează versuri Mihai Beniuc, Ion  Sofia Manolescu, Ion Şiugariu, Dumitru Hinoveanu, V.Spiridonică, Gheorghe Meniuc, C. Pârlea; semnează eseuri, proză şi cronici de întâmpinare Coriolan Gheţie, D.Karnabatt, Ion Şiugariu, Boris Deşliu. Deşi modestă ca valoare şi alcătuire, „Cronica Literară” pare a fi prima revistă literară, în limba română, la Baia Mare. Au trecut, iată,  30 de ani de atunci.

 

          24 februarie 1970

          Mă sună la telefon poetul Radu Cârneci, redactor-şef al revistei „Ateneu” de la Bacău. Îmi cere, ca preşedinte al cenaclului „Nord”, să alcătuiesc o pagină de revistă cu titlul „Scriitori din Maramureş”. E o idee bună. Azi şi pornesc în căutarea poeţilor, căci Radu Cârneci se oferă să-i  nemurească.

 

          27 februarie 1970

          Cu nevastă-mea şi cu familia Nădişan, vecinii noştri, aterizăm azi la restaurantul Bucureşti. N-am mai fost la crâşmă cu nevasta de vreo doi ani. Aveam chef de un grătar şi un vin. Din păcate, aici îi întâlnesc pe Sorin Fetche şi Dumitru Rus, bine băuţi amândoi şi puşi pe harţă. Îmi reproşează că nu-i public  cât „merită”. Ca de obicei, în asemenea „ocazii”, întorc spatele preopinenţilor, căci eu aveam chef de distracţie şi nu de sfadă.

 

          3 martie 1970 

          Astă-seară începe, la Braşov, Festivalul „Cerbul de aur”, a treia ediţie. Nu ştiu cine urmează să se producă, dar seara a meritat toată atenţia pentru că a cântat admirabil, în deschidere, Connie Francis. Nu pot să dorm. Nu ştiu de ce îmi vine să citesc Prometeu descătuşat de Shelley. Mă apucă dimineaţa.

 

          7 martie 1970

          La Cluj mă întâlnesc cu Mircea Muthu, tânăr asistent la filologie. Cândva îmi spusese că are nevoie de o cergă de Săpânţa. Deocamdată dorinţa se amână pentru că amicul nostru pleacă în armată pentru vreo şase luni.

 

           8 martie 1970

          Azi e duminică. Cu o maşină de ocazie ajung la Satu Mare. La întoarcere ascult la radio finala Campionatului mondial de handbal între România şi R.D.Germană. Meci epuizant şi pentru noi, ascultătorii, dar până la urmă (după prelungiri) rezultatul e: 13 - 12 şi România devine, pentru a treia oară, campioană mondială la handbal în şapte. „Cerbul de aur” e câştigat de olandeza Steinmetz.

 

          10 martie 1970

          Pictorul Nicolae Apostol îmi spune că pleacă în Japonia prin B.T.T., iar deplasarea costă 13.000 lei (salariul meu pe cinci luni!). Foarte bine, merită! Tot azi mă întâlnesc cu G.Georgescu care mi-a înmânat traducerea piesei Corbii de H. Becque pentru a fi montată la teatru. O citesc. Nu-mi place. 

 

          12 martie 1970
          La Casa de creaţie Maramureş apare culegerea de folclor Ceas pe ceas se alungă,
prima culegere de folclor poetic din zonă, îngrijită de Mihai Cupcea. Trei specii folclorice sunt reprezentate în carte, inegal, desigur: balade şi legende, cântece de dragoste şi natură, poezia de ritual. Lucrarea se bazează pe culegeri realizate de  Petre Lenghel - Izanu, Isidor Râpă, Ion Vancea, Augustin Mocanu, Ion Filip, Vasile Latiş, Andrei Grobei, Dumitru Iuga, Mihai Dăncuş, Mihai Cupcea.

 

          14 martie 1970

          E sâmbătă cu evenimente:

          La Galeriile de artă are loc vernisajul expoziţiei de tapiserie, lucrări realizate de Ileana Krajnik; expoziţie frumoasă, cu lume multă la deschidere.

          La Planetariu, tânara Delia Celina Ilieşiu deschide o expoziţie cu lucrări de artă decorativă. Fata e curajoasă şi imaginativă. Scrie şi poezie, ca şi părinţii şi fraţii ei. O familie de creatori. Am scris un articol despre ei.

          Astăzi, Octavian Bandula a fost instalat în postul de preşedinte al Comitetului judeţean de cultură.

 

          18 martie 1970

          Citesc piesa într-un act Bogdan Voievod de Cuhea, scrisă de Isidor Râpă. Autorul doreşte să o monteze cu amatorii la Bogdan Vodă, dar piesa e slabă ca scriitură, lozincardă şi uşor sforăitoare. Tot azi, mi-am propus să cercetez scandalul dintre „folclorişti” şi susţinătorii „muzicii culte” din Ansamblul „Maramureşul”. Coregraful Valeriu Buciu pare a fi în centrul frământărilor din interior, unii zic că ar fi chiar factorul disturbator în aceste momente grele pentru instituţie. E de părerea aceasta şi Valentin Băinţan, noul director, care – pe deasupra – nu se prea străduie pentru a stinge tensiunile. Ele oricum există, căci circa 100 de oameni din Ansamblu vor trebui să-şi găsească alte servicii…

 

          10 aprilie 1970

          Mă întâlnesc la Satu Mare cu revuistul Nae Antonescu (profesor în satul Terebeşti). Discutăm despre revistele literare dintre cele două războaie mondiale. În context îmi oferă date interesante şi bibliografie despre revista „Icoane maramureşene”. În opinia multora, domnul Antonescu e, la această oră, unul din cei mai buni revuişti români.

          După-amiază am o discuţie cu Ion Bogdan (alias Dumitru Iuga) care mă roagă să citesc şi să-mi dau cu părerea despre revista „Semnal” pe care vrea să o scoată la Şcoala din Săliştea de Sus.

          Seara cotrobăi în geanta cu care m-am întors de la Satu Mare şi descopăr „Pagini literare” primită de la cineva acolo la cafeneaua artiştilor. O răsfoiesc, ba chiar o citesc cu atenţie. E slabă, din păcate nu are orizont (culegerea apare la Casa de creaţie Satu Mare şi e alcătuită de metodistul Petre Goth). E distanţă până la „Pagini maramureşene”.

 

          17-18 aprilie 1970

          Din nou la Cluj, la Biblioteca universitară, toată ziua. Studiez, fişez. Seara, cu inima bătând tare, urmărim recuperarea celor trei astronauţi de pe „Apollo 13”. Au ieşit cu bine din situaţii dramatice. Apoi, ca să stingem emoţiile – la Crama Bucureşti, la un vin roşu. Dorm la gazetarul Emil Pop, mai bine-zis continuăm băuta. Şi iar în bibliotecă, până după-amiază. Mai ameţit ca de băutură.

 

          22 aprilie 1970 

          Citesc  lucrarea în manuscris Pintea Viteazul – mit şi adevăr de Vasile Gaftone şi Dumitru Mureşan. Nu sunt încântat. Istoria se amestecă laolaltă cu imaginarul, descopăr dese greşeli de construcţie, iar stilistic pare, pe alocuri, searbădă. Cuvântul e lipsit de forţă şi nu evocă acele vremi, iar personajul e un erou romantic avant la lettre. Trebuie să le spun autorilor toate acestea, dar cum, că sunt şefi şi se supără?!   

Cărţi prezentate de D. Sitar-Tăut, A.Cozmuţa, I.M. Mihai şi S. Horvat, nr, 6(25), iunie 2005
Iun 26, 2005 at 09:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

MANUALUL DE LITERATURĂ -
DIDACTICĂ A POETICULUI/
PANOPLIE A EROSULUI/THANATOSULUI


        
Destinul poetic al maramureşeanului Ioan Es. Pop este circumscris, încă de la volumul de debut, Ieudul fără ieşire, zodiei şansei, accepţiunii şi recunoaşterii imediate în arena literelor, în pofida texturii damnate, de ins funambulesc, care trăieşte drama dublului exil: faţă de sine şi faţă de anturajul care-i percepe eronat atipicitatea. Mihail Gălăţanu, unul dintre coautorii acestui tom, îi realizează un crochiu estetic-comportamental, care reuşeşte să înglobeze liniile-forţă ale personalităţii sale: „Portretul fizic al lui Ioan Es. Pop este lichid. Se distinge, în primul rând, ficatul, învăţat foarte mult cu groapa de la „Berbecul”. El, Espopitul, ne bea pe toţi ca pe o pălincă adusă din Ieudul său baricadat, ca pe o băuturică, aşa cum ne bea şi băuturica pe noi. [...] Şi din când ne priveşte cu ochii lui de strigoi (nu degeaba i se spune lui - Cognomen - Ioan X Files), care-a ieşit din mormântul Olteţului”. Cristian Popescu, însă, diagnostichează poetul Nordului, drept un melanj straniu, „între Mitică şi Iisus”. Interesante pentru radiografierea crezului estetic sunt mărturiile auctoriale. Deşi menţionează că atât Ieudul, cât şi Pantelimonul constituie locaţii ficţionale din punct de vedere estetic, ce nu trebuie suprapuse celor geografice, acestea capătă o încărcătură pluricefală, demonizată, „din vina celui care le-a scris şi s-a scris printre ele”. În descendenţă barbiană, barthes-iană, eul liric se consideră un vasal al textului, instrumentul guvernat de forţa centripetă a Poeziei.

         În Ieudul fără ieşire scriitorul uzează o adresare directă, propunând un itinerar, un subtrefugiu ce are ca pre-text motivul călătorului neofit, căruia îi sunt oferite câteva sfaturi din perspectiva iniţiatului, similare ideatic celebrei inscripţii din infernul dantesc. Reperele concret-toponimice sunt abolite, căci Ieudul este un spaţiu-capcană, ce acţionează ca o caracatiţă, astringent, asupra nou-venitului. Imposibilitatea evadării, constrictive spiritual, este unul dintre elementele recurente ale volumului. Toposul este unul incomensurabil, o enclavă sustrasă timpului şi civilizaţiei tehniciste: „Fără margini e ieudul fără ieşire”, „nici o geografie n-a reuşit încă să-l aproximeze”. Unicul mijloc de locomoţie, simbol al speranţei de părăsire a acestei locaţii damnate, autobuzul, are un traiect deviant, ce eludează satul, printr-o omisie claustrantă. Poezia i-am rugat pe mircea, i-am zis mircea zideşte odată comasează raporturi dostoievskiene, de tipul victimă-călău, supuse permanent interşanjabilităţii, imaginarul auctorial fiind unul de sorginte kafkiană, similar adiacent şi celui din Procesul-Verbal al lui Le Clézio. Hainele, donquijoteşti, se poartă singure, vidate de bios, nuanţând anxietatea habitanţilor ce-au îngurgitrat doze paroxistice. Somnul pare a fi singurul antidot eficient, profilactic, de defensivă în faţa unei realităţi aplatizante: „la ce m-aş trezi şi cu ce-aş mai rămâne/ dacă m-aş trezi în întregime?” Ieudul, animat, este un suprapersonaj ubicuu, ce-şi extinde tentaculele constrictoare asupra psihicului. Incompatibilitatea cu exterioritatea este amplificată şi de faptul că orice tentativă de evaziune înspre normalitate este sistată. Uşa reprezintă în acest context, un simbol al echilibrului instabil din pricina celor care, haotic, o asediază simultan, pentru a decripta o posibilă nişă de intrare, respectiv ieşire. Tehnica palimpsestului, grefată pe indici poetici bacovieni sau barbieni, cimentează astringenţa acestei ne-lumi de la porţile Orientului, „unde totul este posibil şi/ nimic nu mai are rost”, augmentând nihilismul, decreptitudinea, descuamarea cerebrală. Emblematic este poemul iarnă cu mircea, unul dintre cele mai dramatice texte ale acestui volum, care circumscrie ferocitatea anotimpului hibernal, dezumanizant, ce contaminează erodant interioritatea. În dar să-l fi cunoscut pe mircea ai fi înţeles primează incandescenţa incomprehensibilităţii, dihotomia constantă dintre vocea comunităţii, aparţinătoare unei culturi a ruşinii şi cea a eului liric, exponent al unei culturi a vinovăţiei. Tragismul, ascendent, este aservit exasperantei solitudini, resimţite ca urmare a pierderii dublului fraternal, răpus de o boală de piept. Situaţiile absurde, anomaliile, înregistrarea obiectivată a decesului lui Mircea, susţin atitudinea de frondă, atipicitatea intelectualului, aflat intr-o coridă continuă, neretractilă cu... normalitatea domestic-ieudeană.

         La polul opus al scriiturii este situat exilul capital-ist. Spaima se metamorfozează într-o prezenţă concretă, fizică, ce poate fi învinsă doar prin rapt. „Ochii mistuiţi lăuntric” ai „Espopitului” configurează o clonă demiurgică, un „dumnezeu al meu, o păpuşă de gumă”, demitizat şi umanizat, maleabil şi ductil comprehensiv, un martor clement, ce pardonează tacit, efuziunile dionisiace. am redus moartea la surdină survine după duelul avut cu emisarul divinităţii, într-o blasfemic-demiurgică negare a regatului thanatic. Olteţului 15, camera 305 consubstanţializează un modus vivendi, axat pe vectori complementari: „aici viaţa se bea şi moartea se uită”, o amnezie activată bidirecţional în acest topos decadent, portetizat în manieră naturalistă prin metafore concentrate. Eroii acestei locaţii, Hans sau Mitru sunt guvernaţi de spectrul ratării.        

         Cristian Popescu, autorul cu destin frânt prematur, circumscrie o poetică a morţii, pe care şi-o asumă blecherian, ceea ce-l determină pe Nicolae Ţone să opineze că „opera sa literară devine, în consecinţă, un Necrolog perpetuu”. Catalogat de Dan Silviu Boerescu drept cel mai important poet postbelic, Cristian Popescu propune o estetică a nouăzecismului, considerând autoironia o treaptă formativă: „Desfidem, cu toate riscurile, statutul de Artist-Creator, considerându-l un produs nociv al orgoliului artistului de a fi altfel decât ceilalţi oameni, de a-i statua o compatibilitate directă cu divinitatea”. Familia Popescu este, in facto, o enclavă muribundă, exponenţii ei glisând în sfera absurdului behaviorist. Elogiul mamei, al tatălui, surorii, care „are ochii mei”, bunica, bunicul june, care-şi burduşeşte perna cu pământ, într-un ritual preparator, preludiu al trecerii şi petrecerii către moarte, mătuşa care oferă omniscientă sfaturi de conduită, au toţi, ca certificat al apartenenţei genealogice la castă, ochi de sticlă. Marionetizarea familiei, cu acţiuni absurd-suprarealiste, îmbracă în Sfaturi din partea mamei, o turnură onirică. Empatic, portretul moral al fiului din perspectivă maternă, motivează obsesia carnalului pe filieră genetică: „atunci, în alea nouă luni cât l-am ţinut în pântec, n-am avut decât vise erotice”. Legătura cvasisimbiotică mamă-fiu este reliefată încă din leagăn, astfel încât alăptatul pare a fi perceput drept o ceremonie ce trebuie celebrată prin vestimentaţie maritală. Visul va căpăta o valoare testamentară, un antidot, profilactic al insaţiabilităţii erotice, apt să suplinească drama desprinderii de uterul matern. Virilitatea îi este anticipată încă de la două luni. Moartea tatălui, act traumatizant, angrenează resortul similitudinii, junele, empatic, preluând nu numai tunica şi epoleţii paterni, ci şi etatea acestuia. Decesul paternal se concretizează ulterior într-un „Certificat de deces jubiliar”, în care mortul este elogiat pentru conferirea titlului. Datele biografice sunt metamorfozate, îmbrăcând biografismul eminescian. Actul oficial este secundat şi de o incantaţie imnică, o parodiere pseudopatriotardă a Stemei României. Impactul asupra familiei este perceput în registru atipic, poza funerară fiind înlocuită de o oglindă. Dezechilibrul, vidul produs de absenţa Tatălui, operează o transformare antiritualică a ceremoniei funebre în spectacol. La parastasul bunicii asistăm la conversia locaţiei mortuare în grădină, pe motiv „că-i mai bine să mănânci în asemenea momente din dragoste, nu din foame”. Particularitatea sicriului constă în faptul că e legat cu o fundă mare şi roz, o idilic-bufă viziune a vieţii de Dincolo. Arborele genealogic nu eludează subiectul thanatic, ba, mai mult, cavoul familiei cunoaşte o compartimentare similară celei operate în biserici, cele două uşi, exclusiviste, fiind destinate femeilor, respectiv bărbaţilor. Ritualica miruire implică senzaţii sinestezice, scenariul mortuar fiind regizat cu minuţie. Moartea este suprarealitatea corpusului poetic. Laboratorul de creaţie este satirizat, privit în manieră autozeflemistă, remarcându-se nonşalant concesiile făcute marketingului cărţii: „Dantele-am pus, aşa, din slăbiciune, ca să aibă ce ceti şi cei cu cecuri multe”. Volumul înglobează şi un Mic dicţionar al familiei Popescu, enclavă care se sustrage codului etic al normalităţii. Este respinsă mercantilizarea capitalistă a toposului funerar, nunta este metamorfozată în înmormântare, într-o demitizare volitivă a instituţiei maritale. Emanciparea organelor se converteşte într-un preludiu, antieufonic, lugubru, al morţii. Tramvaiul deţine funcţia unui cronotop, un personaj aflat la graniţa dintre real şi ficţional. Duminică sunt admise manifestări ludice, care au ca obiect o imaginară rubrică, Decese, cu roluri interşanjabile în familie, fiecare lecturându-şi dezinvolt, cu voluptate masochistă, propriul necrolog. Cristian Popescu percepe actul poetic drept o „călugărie ratată”, subliniind importanţa „crâşmei scriitorilor”, topos managerial, de combustie ideatică, ce nu este cu nimic inferior revistelor culturale sau universităţilor. Arta Popescu are o structură antipsalmică, înveşmântându-se într-un dialog fictiv cu Demiurgul cel Rău, pe care-l ia ca martor în itinerariul etalării umanităţii. Jongleria ideatică, inteligentă, porneşte de la premisa că modelul suveran pentru poet este maimuţa de circ. Elementele de poietică revin constant în textura tomului. Astfel poemul e definit drept „un mormânt de profanat pe dinăuntru”. Decesul autohton pare a susţine teoria maioresciană a formelor fără fond, aplicată însă actelor publice. În Apocalipsa, dragostea mea... (III), itinerariul biotic este concentrat în sintagme blasfemice: „Povestea vieţii mele nu-i decât povestea nebunului care se onaniza în fiecare noapte la icoana Fecioarei – ca să se nască în fiecare dimineaţă Iisus, ca să fie Crăciun în fiecare zi”. Timp-praf, vocabulă inventată prin raportare la laptele-praf, se converteşte într-o definiţie a lirismului, căci „poemul e-un deces care merge uns – nici nu simţi cînd prinde 350 de ani pe oră”.

         Numele lui Nicolae Ţone este legat indisolubil de Editura Vinea şi Institutul pentru Cercetarea Avangardei Româneşti şi Europene. Recunoscându-şi filiaţia faţă de estetica suprarealistă, vocea sa lirică este inconfundabilă în arena nouăzecistă. Nicolae Magnificul, alături de Dona Juana sunt două entităţi complementare, simbiotice, androginice, care se devorează reciproc printr-o augmentantă combustie afectivă şi carnală. „eu nicolae magnificul  îndrăgostitul  masochistul  duba neagră/ care adună nevăzătorii oraşului” propune viziuni funambuleşti ale lumii pe care o des-compune şi apoi reconstruieşte halucinant. Exacerbarea ego-ismului irumpe torentic, într-o butaforie (pseudo)narcisiacă, angrenând supape ale hedonismului. Maniheismul androginic, un yin-yang melanjat alchimic este perceptibil în eu deghizat în femeie  capodopera cu elice icarul predestinat. De sorginte blecheriană, întâmplările acestei irealităţi imediate consubstanţializează onirisme, un imaginar guvernat de Eros, dar aflat sub auspiciile implacabilei şi infatigabilei Morţi. Fraternala dona Juana, dotată dihotomic cu un sân roşu şi unul negru, este metafora albă, palimpsestul suculent care cimentează actul creator. Unirea, cvasimistică, axată pe decupaje şi translări psihosomatice, se metamorfozează într-o tentativă de asimilare a stării androginice. Erosul este descuamat de învelişul exterior, epidermic, devenind un geolog al sangvinităţii. Schimbul epistolar între cei doi, îmbracă forma unor incandescente invocaţii mistice, iradiante.     

         Lucian Vasilescu poate fi diagnosticat drept un acrobat al senzualităţii carnale. Orgia câinilor mov, care cu orgoliu de castă nu se reproduc incestuos decât între ei, „sclavele arămii” care „îşi masturbau stăpânii”, insaţiabilitatea sardanapalică sunt doar câteva dintre tramele textelor. Spirt este atât antidotul, cât şi profilaxie trăirismului. Floarea Ţuţuianu întregeşte panoplia nouăzecistă, oferind vocabule gnomice: „Nu poţi să iei un bărbat de la gura altei femei”, celebre deja în carta mişcării. Postfaţa lui Horia Gârbea, ...Şi viaţă fără de moarte conferă tomului circularitate exegetică, nuanţând în final particularitatea poetică sau comportamentală a locatarilor acestui volum. Tomul Celor şapte magnifici, didactică a poeticii nouăzeciste reprezintă o antologie de excepţie care, în scurt timp, va parcurge traiectul, de la manual la curs universitar.

  

Augustin COZMUŢA

 

DEMNITATEA ESTETICĂ A URÂTULUI

 

         Nu prima dată se clamează ne(rostul) creaţiei într-un timp decăzut, cu totul impropriu artei autentice şi menirii ei sublime în lume. Iar unii autori au curajul să trăiască şi să-şi asume această acţiune dizolvantă şi de efectivă degradare a esteticului. Bacovia spunea confesiv şi programatic totodată: „Cu cât simţi mai sincer, te descompui mai sigur” (…) „Şi astfel, lent… sufletul s-a descompus şi a rămas doar animalul să joace grotesc ultimul act din marea dramă”. Un astfel de „ARS” (poetica) pare a sta şi la originea demersului liric al poetului Ion Baias, în volumul cu acest titlul apărut la Editura Dacia, în 2005, în seria Poeţii Sătmarului, din colecţia Poeţii Urbei. Spre deosebire de autorul Lacustrei, atât de concis şi de eliptic în exprimare, Ion Baias e mai declarativ şi mai retoric, colocvial şi chiar locvace precum irepresivul Minulescu. Tonul e grav, atmosfera sumbră, peisajul pe alocuri scabros, invadat de elemente ale urâtului vieţii: „Mă strecor prin mine ca rahatul prin maţe / Mă elimin încet gemând de plăcere” (Descompunere), proces în care e asociat şi spiritul: „Mă descompun în mii de cuvinte / În semnificaţii nesigure în care nu / se întâmplă nimic…”. Şi totuşi se enunţă şi se captează stări inefabile, atât la nivelul cugetării: „Prin ce exist eu care nu exist decât prin ceva / Ce nu înţeleg?” cât şi al imaginii: „Auzi mereu cheia neantului răsucindu-se în uşa timpului tău.” (Nimeni). Spectrul dintre lumesc şi divin, în ipostaze nu toate însă relevante şi convingătoare atât ca trăire, cât şi ca rostire, o seamă de pasaje funcţionând în gol, denunţat fiind însuşi mecanismul poetic, neputincios în a metamorfoza realul într-un limbaj elevat, din care rezultă adesea, voit sau nevoit, o invazie de cuvinte (Totul devenea cuvinte), dar şi un apel la exigenţă de a nega şi suprima verbiajul: „Să spui ceva fără să spui ceva / Şi fără să poţi gândi ceva / Doar aşa / Numai aşa ca să existe umbră / Deasupra cuvintelor ce nu conţin decât râncede sentimente” (Vă învăţ eu să suferiţi dragi poeţi). Atitudinea polemică nu e mimată şi nici contrafăcută, doar că asumarea destinului vitreg şi a condiţiei precare a creaţiei se cantonează demonstrativ la nivelul unor afirmaţii mai mult provocatoare decât reieşite firesc din acceptarea suferinţei şi singurătăţii ca izvoare milenare de artă veritabilă: „Când gândesc / din simţuri mi se evaporă / singurătatea şi suferinţa” (Când gândesc). Înclinaţia de a face constatări şi de a formula construcţii precum: „urâtă e lumea asta”, „Totul e putred”, „poem muribund”, „Zero nemuritorul”, „vidul mintal”, „Totul e elegie”, „A fi şi a trăi sunt / Propoziţiile cele mai absurde şi lipsite de sens”, „Timpul n-are nici mamă şi nici tată / Şi nu e fiul cuiva…” etc. sfârşesc, prin dilatare verbală, în capcana retorică a ceea ce şi autorul repudiază când se întreabă dacă nu devine inutilă: „Plăcerea de a spune ceva / Fără să spunem nimic?”, evident în prelungirea unor înaintaşi de la care şi Ion Baias se revendică în registru subtil şi abuziv, la limita nuanţei… combinatorii sau interpretative, fără a practica parodia sau coborârea în derizoriu - cum se întâmplă la unii confraţi - a unor mesaje lirice rămase memorabile. Iată, poate involuntar, cum e translat momentul evocator de părinţi din Bătrâni de Goga: „Şi plânge mama pe ciaslov / Şi-n barbă plânge tata” în versurile finale din poemul Fluturi de ceară: „Tata doarme cu fruntea pe masă / Lângă el mama îşi reazămă capul pe umărul lui Iisus”, la fel de memorabil, apreciem noi. Eminescianul „Totuşi, este trist în lume”, bacovianul „Astfel, e greu pe pământ…”, arghezianul „De ce-aş fi trist, şi totuşi” se convertesc în „totul se năruie în uitare”, ca un lamento permanent, al iremediabilei scurgeri spre neant a vieţii omului, ipostaziată nostalgic: „Cei mai frumoşi ani ai mei / s-au făcut scrum şi cenuşă” (Salonul numărul şapte). Loviturile dure ale sorţii, primite şi îndurate cu stoicism, generează şi atitudini cinice („Fiecare cuvânt e un butoi al lui Diogene”) sau provoacă reacţii nihiliste, de contestare totală a măreţiei existenţei umane, eşuată în „spectacolul cancerigen” sau în dezastrul ecologic (iubita culege, în loc de flori „pachete de ţigări şi cutii de spray şi ziare rupte” – Week-end în doi). Intenţia de a şoca îşi atinge cel mai adesea ţinta, deşi unele expresii se limitează la impactul sonor al unui limbaj el însuşi degradat ca sens: „să ne salvăm din rahat sărind pe fereastră / în strada ce se împrăştie peste tot / ca o flegmă de bou” (Hai să fugim). Ca om şi poet Ion Baias tinde să adopte soluţia a doua din Testamentul politic al lui Nicolae Steinhardt, care constă „în totala neadaptare la sistem”, „spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească”. El personifică şi ilustrează… Zurbagiul, a cărui mască tragică o poartă cu umilinţă, convins că: „În acest haos atomic / Poezia nu mai contează” (Elegie cu explozie întârziată). Contează însă dacă „această cumplită greaţă” de existentul uman poate fi nu doar înţeleasă, ci şi trăită, suportată cu demnitate estetică.

 

Ion M. MIHAI

LECTURI ŞI EXEGEZE

  

         LECTURI NECONVENŢIONALE”, cartea scriitorului maramureşan CORNEL MUNTEANU – critic şi istoric literar, profesor dr. la Universitatea de Nord din Baia Mare – apărută la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, 2003, este, într-adevăr, prin conţinutul şi structura ei una neconvenţională. O carte eseistică, de înaltă ţinută intelectuală, doldora de idei, teorii şi teoreme, toate bazate pe cunoaştere şi pe logică. Ea conţine, în nuce, literatura română de la primele începuturi şi până în prezent, acordând o atenţie deosebită literaturii din secolul XX. Conceptul acestei lucrări, care poate fi asimilată cu un eseu - sumă, realizat din alte eseuri componente dedicate fie scriitorilor noştri reprezentativi, fie unor idei literare este efectiv unul neconvenţional. Adică liber de orice constrângere a interpretării, care nu ţine seamă de nici un canon literar, de nici o regulă axiologică ori a interpretării. Se urmăreşte evoluţia literaturii şi a criticii româneşti în diacronia sa, aducând mereu idei noi, interpretări inedite, toate redate într-un stil curgător, alert, dar logic şi doct, care permite cititorului acces direct la structura şi semnificaţia operelor avute în vedere. Analizând în termeni proprii principiile care guvernează evoluţia literaturii, în acord cu noutăţile majore apărute de-a lungul timpului în toate ştiinţele şi adresându-se cititorului, autorul îşi exprimă, pertinent şi documentat, bine motivat şi convingător punctul personal de vedere, întotdeauna de partea noului. Când, de exemplu, se referă la studiul Ioanei Em. Petrescu, „O viziune postmodernă asupra lui Ion Barbu”, după ce face elogiul acestui eseu scris de o autoare preferată a sa, el constată că aceasta „găseşte concepte şi teorii din critica ontologică, ce vizează relaţia mai veche dintre modernitate şi arhaicitate, termen care adună vârste diferite ale postmodernismului” (p.208). Altfel spus, postmodernismul ar fi continuarea firească a modernismului, un nou curent literar - deşi încă nedefinit unitar şi univoc - care urmează modernismului, aşa cum, în timp, s-au succedat atâtea curente literare. Literatura postmodernă ar fi, într-un fel, o provocare pentru teoria şi critica literară care trebuie, nolens- volens, s-o accepte ca pe un dat şi s-o trateze ca atare.

         În prefaţa cărţii sale, Cornel Munteanu încearcă să stabilească reperele unei poetici a nonconformismului, pledând pentru libertatea  deplină a scriitorilor în realizarea operelor şi a criteriilor de clasificare şi ordonare a acestora, pentru o literatură mai deschisă cu o mai mare mobilitate a formelor şi a modurilor de manifestare, punând mereu în discuţie oportunitatea şi necesitatea canonului literar. Pornind de la aceste considerente, autorul repune în discuţie, în cele patru părţi ale cărţii sale, scriitori şi opere care îşi au deja un loc bine stabilit în literatura noastră. El completează cu puncte de vedere noi aprecierile care au stat la baza plasării acestora în ierarhia literelor române. De o mare atenţie se bucură, desigur, M. Eminescu - printre marii noştri clasici - căruia i se rezervă loc atât în capitolul I - Marii clasici sau depăşirea canonului estetic - cât şi în cel de al III-lea, - Critică, ideologie şi discurs. Capitolul II al lucrării este rezervat poeticilor neconvenţionale (atât ale prozei cât şi ale poeziei), iar capitolul IV cuprinde Frontierele literaturii.

         Autorul studiului lecturilor neconvenţionale este de părere că ar fi necesară o istorie a literaturii care să aibă în vedere, nu criteriul cronologic, ci noutăţile şi inovaţiile pe care un scriitor sau altul le aduce în câmpul literar, originalitatea sa, situaţie în care scara de valori a literaturii noastre s-ar modifica. Este, de altfel, dorinţa mai multor scriitori - Al. George, Gh. Grigurcu, Ion Simuţ etc. - de a se reevalua literatura contemporană ţinând cont de mutaţiile majore existente.

         Cornel Munteanu constată, printre altele, că, de exemplu, textul eminescian are „capacităţi nelimitate de a încorpora pe spaţii relativ restrânse o întreagă problematică ideatică” (p.19). Analizând aspecte ale receptării, el declară Luceafărul ca „poem - sinteză” a poeziei eminesciene. Aceasta nu diminuează cu nimic valoarea celorlalte mari creaţii eminesciene ca: Scrisorile, Glossa, Odă în metru antic etc., sau a prozei şi publicisticii acestuia. În Poetica titlului eminecsian (p. 47), autorul consideră titlul ca o „categorie estetică controversată atât pentru stilisticieni cât şi pentru semioticieni, dar şi ispititoare pentru scriitori şi cititorii acesteia”. Titlul este considerat, aici, o creaţie în sine, de mare densitate tematică. El e, la urma urmei, „inscripţia textului” (p. 48). Şi aceasta, în ciuda celor care scriu, în special poeme, fără titlu.

         Ca eminescolog inveterat, Cornel Munteanu deplânge inexistenţa  eminescologiei de sinteză şi absenţa cercetătorului de durată. Remarcă însă că Dimitrie Popovici şi mai apoi Ioana Em. Petrescu au repus problema în discuţie, armonizând prin studiile pe care le-au făcut dimensiunile specioase existente între critica şi istoria literară eminesciană. Pentru o imagine cât mai completă şi la zi a marelui poet sunt introduse în lucrare şi studiile realizate în „Anul Eminescu”- 2000 - de câţiva tineri critici: Rodica Marian (Semantica textuală în eminescologie), Dan Mănucă (Eroii eminescieni), Constantin Amăriuţei (Eminescu sau lumea ca substanţă poetică), Doru Scărlătescu (Eminescu şi religia), Mariana Neţ (Limbajul poetic eminescian), Cristian Tiberiu Popescu  (Figura antitezei eminesciene),  Gh. Glodeanu (Proza lui M. Eminescu), Mihai Cimpoi (Eminescologia ontologică) etc. În fiecare eseu a celor de mai sus există moduri şi unghiuri inedite de abordare a operei eminesciene. Gh. Glodeanu, de exemplu, îl consideră pe Eminescu – şi are dreptate – precursorul prozei fantastice la noi, realizată la cel mai înalt nivel de M. Eliade, Mihai Cimpoi prezintă eminescologia ca un „complex al fragmentului şi particularităţii care îşi caută formula de redare a unui Eminescu integral” (p.193) etc. Mulţi critici ai lui Eminescu îl aşază în anticamera modernismului.

         Pe lângă toate calităţile cărţii în discuţie, acesteia îi lipseşte, parcă, un fir călăuzitor, nişte criterii după care sunt alese temele şi autorii analizaţi sau invocaţi. Un lucru e cert, însă. Prin scrisul său condensat, sintetic şi sincretic el încearcă să surprindă specificul fiecărui scriitor sau teme abordate, prin ce au acestea mai reprezentativ şi să reliefeze ineditul, noutăţile întâlnite şi care n-au fost până în prezent scoase în evidenţă. În ce priveşte tema „marii noştri clasici” se porneşte de la  analiza unei singure opere, sau numai a câtorva, pentru a putea trage în final concluzii generale. Astfel, la I. Creangă se arată cum s-a făcut „dez-oralizarea poveştilor” (p.54), descompunând actul povestirii în elemente pe care le analizează separat şi apoi ca întreg, făcând observaţii pertinente, nebănuite, atât asupra conţinutului cât şi a formei şi a expunerii acestora. Autorul propune mereu sensuri noi, originale unor opere literare de referinţă ale clasicilor noştri.

         Examinând opera lui I.L. Caragiale, Cornel Munteanu constată că aceasta are mereu o „relaţie de complicitate cu cititorul”, că el desprinde tipuri şi gesturi pentru schiţele, momentele şi comediile sale din „continuum – ul cotidianului”. Şi că, aşa cum se ştie deja, actualitatea de atunci mozaicată a publicisticii acestuia, jocul imaginar asupra acestei realităţi este sursa de alimentare a operelor sale cu personaje, acţiuni, tipuri (p.86). Ca specific la Al. Macedonski, autorul identifică „diversitatea motivaţională”, atât în poezia cât şi în proza acestuia. La acesta, apa şi soarele capătă atributele unor „elemente – manifest ale incitării erotice” (p.89), iar în romanul Thalassa „marea are coordonatele unui topos erotic, al unui spaţiu psihologizant” (p.93), acesta devenind, în literatura noastră romanul mării, al relaţiei oculte dintre mitul lui Eros şi Nepun ( p.93).

         Tratat secvenţial ca toţi marii clasici, din opera lui Liviu Rebreanu sunt analizate doar două romane, dar nu cele mai reprezentative: Crăişorul Horia şi Răscoala, făcându-se mereu un fel de paralelă între ele şi îndepărtând ideea filiaţiei, în dorinţa de a le marca individualitatea. Totuşi,cele două romane au multe locuri comune, din care importante sunt fondul lor social, viaţa rustică din Illo tempore, asemănările dintre personaje, dintre gândurile şi comportamentele acestora. Poate ar fi fost necesară şi o prezentare sumară a operei primului mare romancier modern al nostru, începând chiar cu proza scurtă care, în mare, a stat la baza scrierii valoroaselor sale romane de mai târziu. Referindu-se la opera poetică a lui Aron Cotruş, comentată cu aceeaşi vervă şi în acelaşi stil analitic, C. Munteanu introduce unele inadvertenţe derutante, salvate însă de final, cum se va vedea în continuare. Adevărata biografie a lui Aron Cotruş n-a fost nici „controversată, nici dilematică”, aşa cum o prezintă autorul, ci ea a fost pusă la index până în 1989, el fiind unul dintre cei mai acerbi critici ai bolşevismului. Ca urmare, proletcultiştii noştri i-au prezentat caricatural lumii culturale, incomplet şi incorect viaţa şi opera poetică. Neţinând seama de acest aspect, autorul cade în capcană şi scrie: „Gestul protestatar romantic, de care s-a făcut atâta caz în interpretarea poeziei lui Aron Cotruş nu are finalitate estetică” (p.109). Interpretare direct opusă aprecierii operei aceluiaşi Aron Cotruş de către critica literară apuseană – unde şi-a trăit o bună parte din viaţă – care, în urmă cu cca. o jumătate de secol, referindu-se la acesta, îl considera „Rapsod al latinităţii şi unul dintre cei mai reprezentativi poeţi din Europa”. ( vezi Ion Cristofor – Aron Cotruş - între revoltă şi rugăciune). Şi, la antipodul aserţiunilor lui C.Munteanu, în cartea amintită imediat mai sus, Ion Cristofor este de părere că: „Aron Cotruş a fost unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care va rămâne în istoria poeziei româneşti ca un mare poet social”. Referitor la stilul şi versificaţia lui Aron Cotruş, C. Munteanu spune că „poetul se risipeşte într-o poezie declarativă, scăpând de sub control dimensiunea estetică a fluxului liric” (p.113), în timp ce I.Cristofor repetă de mai multe ori în monografia sa: …„Aron Cotruş a introdus un vers nou, uneori spaţial, fragmentat, dinamic, cu ritmuri sacadate, lărgind şi înnoind simultan temele poetice”. Totuşi, în finalul eseului său, C.Munteanu afirmă că: „Aron Cotruş este un poet original. Prin poetica elementelor subtilizează cu poemele lui Adrian Maniu, V.Voiculescu, dar îl separă de aceştia spontaneitatea asocierilor”.

         Cornel Munteanu îşi confirmă puterea de sinteză prin prezentarea în câteva fraze a  mai tuturor scriitorilor pe care îi tratează în carte. Astfel, la Pavel Dan constată o „liricizare a epicului şi o epicizare a liricului, intersectarea narativului cu descriptivul, primând când unul când altul”. El descrie şi transcrie viaţa rurală cu tot ce avea ea specific, comportamental, cum şi mentalităţile de acolo. La Lucian Blaga, „mitul şi realul se întâlnesc în spaţiul parabolei istoriei”. „Luntrea lui Caron” devine final de creaţie. „Temele, motivele şi expresiile circulă pe traseul mit – parabolă – real. ….Semnele mitului sunt convertite în semne ale vieţii imediate”. etc.   La Ştefan Augustin Doinaş constată „disciplina morală a erudiţiei. El a ştiut să coboare în taina unui vers pentru a-i da sufletul învăluitor al marilor trăiri existenţiale şi ascuţimea ideii” ( p.142). Doinaş face legătura între generaţii – cea a războiului, cea interbelică (Arghezi, Blaga, Bacovia, Vinea, M.R.P.) şi cea a anilor 44 - 47 (Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Constant Tonegaru, Virgil Teodorescu etc.). Acesta este „un aristocrat nobil în peisajul liricii contemporane” (p.148).

         Analizând spiritul critic a lui Ion Barbu autorul se referă mai mult la scrierile în proză ale acestuia, câte sunt, (confesiuni, interviuri, critică) şi identifică aici trei deschideri importante: „teleologicul, polemosul şi persuasiunea” (p.201). În ce priveşte poezia, Ion Barbu, poet ermetic prin excelenţă, introduce multe noutăţi, de fapt, o nouă paradigmă poetică în stare a induce „un umanism modern, degajat de constrângeri şi într-o armonie om – univers” (p.205). C. Munteanu e de părere că Eugen Simion - pe care-l suspectează de cochetărie cu poezia - „transformă actul critic în act de creaţie” şi îi prezintă calităţile intrinsece ale acestuia de „critic total”, scoţând în evidenţă urbanismul lui în dialogurile polemice, „tăcerea şi rezerva princiare”, atunci când dialogul deviază de la sfera literaturii spre direcţii parazitare. Pentru a demonstra cele de mai sus, autorul, ca de obicei, foloseşte o singură lucrare a acestuia: Dimineaţa poeţilor, care cuprinde „întemeierea liricii româneşti”.

         În ultimul capitol al cărţii - Frontierele literaturii - Cornel Munteanu tratează raportul dintre literatură şi publicistică arătând că deşi aproape toţi marii noştri scriitori au făcut şi presă, nu s-a ajuns încă la un consens în ce priveşte circumscrierea textului de presă „într-o paradigmă literară precisă”, deşi există, inerent, o interferenţă evidentă între cele două câmpuri de comunicare. Presa este de calitate atunci când în ea se identifică forme de expresie literară. Jurnalistul, ca şi scriitorul, este mereu contestatar, spirit critic, uneori negativist, mai mereu în răspăr cu oficialităţile. Literatura de frontieră este una fără ficţiune, ea cuprinzând: memoriile, amintirile, jurnalele, biografiile etc. din care autorul tratează în lucrarea de faţă numai pamfletul şi jurnalul. Ca o concluzie la acest capitol, autorul consideră că „genul publicistic poate fi socotit avangarda literaturii propriu-zise”.

         Prin eleganţa şi profunzimea discursului critic, informaţia, siguranţa şi aplombul cu care îşi expune teoria lecturilor neconvenţionale, Cornel Munteanu realizează o analiză şi sinteză inedită şi integratoare a scrisului românesc, propunând continuarea căutării şi identificării de noi valenţe estetice şi axiologice.

 

 

Săluc HORVAT

 

 

FOLCLOR DIN ŢARA MARAMUREŞULUI

 

         Zona folclorică a Ţării Maramureşului, prin bogăţia, frumuseţea, autenticitatea şi varietatea creaţiei populare, a atras în decursul anilor atenţia multor folclorişti. Aşa se explică numărul important de studii, culegeri şi antologii folclorice. Amintim între altele volumele datorate lui Al. Ţiplea, Poezii populare din Maramureş; Tit Bud, Poezii populare din Maramureş; Ion Bârlea, Balade, colinde şi bocete din Maramureş; Cântece poporane din Maramureş, descântece, vrăji, farmece şi desfaceri; Tache Papahagi, Graiul şi folklorul  Maramureşului; Petru Lenghel-Izanu, Obiceiuri de Crăciun şi colinde din Maramureş; I.Chiş - Şter, Antologia de folclor din judeţul Maramureş etc. La acestea se alătură recenta antologie Folclor din Ţara Maramureşului (vol. I) realizată de Pamfil şi Maria Bilţiu (Editura Ethnologica 2005).

         Autor al unui număr apreciabil de cercetări, culegeri şi antologii de folclor (Făt Frumos cel înţelept, 1994, Izvorul fermecat, 1999, Fascinaţia magiei, 2001, Studii de etnologie românească, 2004), Pamfil Bilţiu, secondat adesea de soţia sa, Maria, a dovedit, nu numai chemare spre acest domeniu pe care l-a urmărit cu  tenacitate şi perseverenţă demnă de invidiat, dar şi cu o bună cunoaştere a creaţiei populare, o temeinică stăpânire a tehnicii transcrierii textelor şi a interpretării acestora.

         Primul volum al antologiei se opreşte la poezia populară înregistrată în zona Maramureşului istoric, rezultat al investigării a circa 286 de performeri (informatori) localizaţi în 39 de sate şi comune.

         Antologia este structurată în trei secţiuni:

         1 Poezia obiceiurilor tradiţionale;

         2 Poezia evenimentelor cruciale ale vieţii;

         3 Poezia epică.

         Fiecare structură este ilustrată cu o bogată şi variată tipologie de creaţii poetice populare. Primul capitol cuprinde: Poezia obiceiurilor de peste an, Obiceiuri şi jocuri cu măşti de Crăciun şi Anul Nou, Poezia secerişului şi Poezia şezătorii.

         Colinda  este bine reprezentată şi ilustrată printr-o tematică variată. Întâlnim Colinde despre colindat, Colinde cosmologice, Colinde profesionale, Biblice şi profane, Colinde  baladă, Mulţumiri la colindă etc.

          De regulă, colindatul începe printr-o poezie prin care colindătorii solicită gazdei primirea cu colindul: „Sloboză-ne gazdă-n casă / Şi ne bagă după masă / (…) / Şi ne-nchină cu pălincă, / La Crăciun aşe se pică”, şi se încheie cu „mulţumiri la colindă”: „Noapte bună şi iertaţi, / Şi la anu’ să ne daţ’, / Numai coaste şi cârnaţ’/ Numai coaste şi jumere, / Şi horincă, cu mărgele, / C- apoi tare bine mere”.

         Solicitarea darului are un caracter ritual, nu de puţine ori având şi un rol satiric, sugerând zgârcenia  sau dărnicia gazdei.

         Colindul mioritic cunoaşte o largă răspândire în Maramureşul istoric. Variantele şi tematica acestuia  nu se abat prea mult de la motivul ciobanului ucis şi de la dorinţa lui de a fi îngropat „în Staoru’ oilor, în tărcuţu’ mieilor”, loc asociat cu sacralitatea jertfei oii şi a mielului.

           Colindele laice cunosc o tematică variată, precum: vânătoarea cerbului, tocmeala zestrei mirilor, conflictul dintre bogat şi sărac, tema deplângerii păcatului omenesc, teme moralizatoare etc.

           Colinda religioasă are ca temă dominantă  naşterea şi viaţa lui Iisus, Maica Domnului, Sfântul Petru, Ioan Botezătorul şi alţi sfinţi. Naşterea este privită ca un sacrificiu: „Maica  varsă lacrimi calde / N-are apă-n ce să-l scalde / Şi-l înfaşă-n cârpe ude,/ Că uscate nu-s de unde” dar şi ca o ispăşire a omenirii de păcatul ancestral.

         Obiceiuri şi jocuri cu măşti: Jocul Ursului, Jocul Caprei, Steaua, Chiralexa, se întâlnesc pe tot cuprinsul Maramureşului şi dispun de texte de o mare varietate.

         Poezia evenimentelor cruciale ale vieţii ocupă un spaţiu generos în economia antologiei şi include: Cântec de leagăn, Ceremonialul de nuntă, Oraţii de nuntă, Strigături la nuntă, Cântece ceremoniale funerare, bocetul.

         Marcând momente esenţiale ale vieţii omului: naşterea, nunta, moartea, poezia ce le însoţeşte vine să le susţină prin bucurie sau tristeţe.

         Naşterea unui prunc este privită nu numai ca o perpetuare, dar şi ca o speranţă, un sprijin al anilor grei ai bătrâneţii: „Haia, haia puişor, / Până-i creşte mărişor. / Ş-apoi, dacă mare-i creşte, / La tine-am trage nădejde”, se spune într-un cântec de leagăn.

         Nunta, moment ce marchează desprinderea miresei de casa părintească şi de starea ei de fată, se desfăşoară cu respectarea unui ceremonial bine conturat în cadrul căruia oraţia de nuntă este prezentă pe parcursul desfăşurării ei. Şi în cazul oraţiei se întâlneşte o bogată tipologie: Oraţia când se merge la peţit, cererea miresei de la nănăş, oraţia de iertăciune, de închinăciune la mireasă, oraţia la mire, la nănaş (ă), la drăguţ etc.

         Pregătirea miresei este însoţită de un bogat repertoriu: „Măieran, în colţu’ mesî, /Să horim hora miresî. / Să horim, că-i supărată, / Că s-a afla măritată”.

         Farmecul ceremonialului de nuntă este dat, mai ales, de strigăturile nuntaşilor, naşilor, sau a socăciţelor. Unele elogiază frumuseţea tinerilor însurăţei, altele regretul desprinderii de cei dragi, multe însă au caracter hazliu la adresa mirilor, naşilor, socăciţei etc.: „Socăciţă, de la oale, / Ţi-ai făcut jeburi la poale / Şi-ai furat carnea din oale”.

         Poezia funerară este şi ea bine reprezentată în antologie. Textul acesteia este adaptat în funcţie de categoria mortului şi la  momentele procesiunii funerare.

         Un capitol substanţial este rezervat Poeziei epice care este reprezentată prin Baladă şi Descântec. Balada sau Cântecul liric, nume sub care este cunoscut în zonă, înregistrează numeroase teme şi variante, cum ar fi: „blestemul de mamă”, „Horea lui Pintea”, „Horea  Badiţ”, a „Stânei prădate”, „Nevasta vândută”, „Nevasta fugită” etc. Între titlurile incluse în antologie amintim: Bădiţa, Gruia captiv la Ţarigrad, Novac, Turcu, Novăceşti, Ilincuţa Şandrului, Vălean etc.

         Descântecele constituie un capitol interesant al creaţiei populare. Textul acestora are adesea un conţinut plin de enigme în măsură să sugereze stări greu de explicat. Şi tipologia lor este diversă: De bubă, De ceas rău, De desfăcut, De diochi, De dezlegare, De dragoste, De ură. etc.

         Prin vastitatea materialului cuprins, structura acestuia în alcătuirea antologiei, studiul introductiv şi aparatul critic ce  o însoţeşte , antologia realizată de  Pamfil şi Maria Bilţiu, se înscrie în seria cercetărilor şi a culegerilor de folclor de certă valoare, întregind imaginea bogăţiei creaţiei populare din acest spaţiu.

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2001 - 2010 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.