top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Revista revistelor, nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 11:00 PM

REVISTA REVISTELOR

 

         Ca şi multe alte numere cu texte de referinţă în ale poeziei, revista de la Satu Mare - „Poesis” - aduce şi în triplul 3-4-5 / 2005 asemenea mărturii. Din nefericire, unele despre autori de curând dispăruţi, cum sunt acum evocaţi în pagini speciale poeţii Ioan Flora şi Ion Chichere. Surprinderea e mare să vezi cum, meteoric, dispar prieteni literari din cei mai apropiaţi, trecuţi însă cu urme durabile prin peisaj, inclusiv la Zilele Poesis din Satu Mare. Prin reacţiile prompte la asemenea dramatice evenimente, revista sătmăreană devine nu doar o arhivă sentimentală, ci de-a dreptul una de istorie literară. „Elegii pentru Ioan Flora şi… pentru Ion Chichere” sunt cântece de lebădă consemnate nu în anonimat, ca altădată, ci la vedere şi instantaneu cu producerea lor, inclusiv sub formă de ecouri lirice şi critice în conştiinţa tulburată a confraţilor, liantul lor sufletesc fiind poetul şi amfitrionul de taină George Vulturescu. Bogata ilustraţie fotografică şi reproducerea coperţilor de cărţi fac aproape incredibile textele gen „In memoriam”. Rămâne ca ocheanul timpului să amplifice sau să diminueze imaginea celor intraţi brusc şi prea devreme în veşnicie (primul în 2005, al doilea în 2004). Restituiri de istorie literară oferă Ion Buzaşi despre Timotei Cipariu (200 de ani de la naştere) şi Graţian Juncan despre Mihai Eminescu şi poeţii ardeleni (Şt. O. Iosif, O. Goga, L. Blaga, A. Cotruş, M. Beniuc şi I. Alexandru). Pe lângă creaţii originale din poeţi români şi străini, consistent sunt reprezentate şi echivalenţele lirice, în engleză din Mircea Petean şi Mirela Roznoveanu sau în franceză din Traian T. Coşovei, de pildă. Comentarii critice fac şi băimărenii Daniela Sitar-Tăut la Sensul vieţii de Nicolae Breban şi Gheorghe Glodeanu la Punct critic de Augustin Cozmuţa, iar Lucian Perţa semnează două pagini de parodii la poeme din zece poeţi contemporani. Ne punem speranţele în viitorul revistei „Poesis” după cum Nicholas Catanoy şi le pune în viitorul Chinei, aşa cum a fost „înainte de-a fi coruptă de occidentali”. (Jurnal)

                                                                                         ARTIFICERUL


Graiul nostru

 

Victor IANCU

 

„COPIII… DISPERĂ PĂRINŢII”

 

         Într-un articol recent, am citit acest început de frază: „Copiii care se comportă ca la hotel disperă părinţii…”.

         Textul conţine două semiinadvertenţe. De ce semi-? Pentru că nici una din cele două greşeli nu este absolută. Suntem la frontiera dintre corectitudine şi greşeală. Mai mult, însă, pe teritoriul greşelii.

         Dar să vedem despre ce e vorba.

         1. Verbul dispera provine în română din latinescul literar desperare şi înseamnă în limba de origine „a pierde speranţa, a pierde încrederea, a despera”. Intrând în română, pe cale cărturărească, în acea perioadă de renaştere naţională marcată de Şcoala Ardeleană (sfârşitul secolului XVIII, începutul celui de-al XIX-lea), cuvântul şi-a păstrat intact sensul şi forma (minus terminaţia -re, care dispăruse demult din infinitivul verbal, rămânând numai în cel substantivat). Deci despera. Această formă e singura consemnată, ca articol separat, în DEX. Forma dispera e citată doar ca variantă. Ultima ediţie a Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (1997) le citează pe amândouă, dar la articolul despera. Aşadar, prima formă recomandată este tot cea transpusă din latină în urmă cu două veacuri. Şi totuşi… Parcă vorbirea, limbajul cotidian, modelul de limbă pe care ni-l transmit televiziunile, radioul şi presa scrisă înclină spre forma a doua, născută prin disimilare sau printr-o falsă analiză morfematică: adevăratul prefix este de (des-), în nici un caz dis-. În concluzie: cum e bine? Cum e corect? Eu zic: despera, în acord cu recomandările forurilor academice şi cu etimologia cuvântului. Dar nu-i condamn pe cei care pronunţă dispera şi nu tăgăduiesc că viitorul poate înclina balanţa (dacă n-a şi înclinat-o… prezentul) în favoarea variantei cu i.

         2. A doua chestiune ţine de morfosintaxă. În textul nostru, verbul e folosit cu valoare tranzitivă, deşi în latină desperare era exclusiv intranzitiv. E bine? Iarăşi nu mă pot pronunţa tranşant. Valoarea tranzitivă a apărut numai în ultimele decenii şi nu mi se pare că e foarte uzitată. Poate tocmai de aceea DEX o citează cu aprecierea (rar). Viitorul? Nu-l cunoaştem cu destulă certitudine. Eu zic totuşi că verbul în cauză nu trebuie ă fie forţat a exprima ceea ce nu-i este intrinsec. În locul folosirii lui despera (dispera) ca verb tranzitiv, putem apela la perifraze perfect sinonime: a-l face să despere, a-i produce desperare, a-i provoca disperare, a-l aduce în culmea disperării etc.

Cărţi de Daniel Bănulescu, Teodor Tihan şi Dumitru Micu, nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 10:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT  

  

MANUALUL DE LITERATURĂ - DIDACTICĂ A POETICULUI / PANOPLIE A EROSULUI?

 

          Manualul de literatură, tom apărut la Editura Vinea în anul 2004, în condiţii grafice complexante pentru restul aspiranţilor la Parthenonultipografic, se vrea un demers anteic, atât pentru editura care lansează prin el o serie de volume alocate fenomenului poetic autohton, dar şi universal, o mănuşă aruncată arenei exegetice, „o acţiune sabotată, mai mult sau mai puţin cordial - nu se putea altfel – de subiectivitate şi afinităţi”. Titlul, cvasididactic-şcolăresc, propune o variantă atipică a fenomenului literar, o ironică persiflare a manualelor alternative care suprapopulează spaţiul învăţământului indigen, transformându-ne în lectori-elevi, care, la fel de insurgent ca şi semnatarii volumului (Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Nicolae Ţone, Florea Ţuţuianu, Lucian Vasilescu), se lasă contaminaţi de morbul nouăzecist. Cartea, sperăm premonitic, se va metamorfoza măcar parţial, într-un manual, cu atât mai mult cu cât unii autori merită deja acest lucru. Prefaţa, semnată de Alex. Ştefănescu, intitulată calchiant-ludic Cei şapte magnifici, conturează crochiul habitanţilor acestui tom, selectând pertinent liniile de conduită estetică, elementele novatoare, maniera avangardist-demolatorie, atât la nivel lingvistic, cât şi comportamental a scriitorilor analizaţi, neeludând pasajele sau aspectele antipudibonde, pe care mulţi exegeţi, printr-un conservatorism retractil la nou, le-au incriminat sau doar omis voluntar. Portretele, succinte şi incitante, radiografiază bio-bibliografii neşablonarde. Astfel, Daniel Bănulescu este diagnosticat drept: „Un nonconformist care îi epatează pe nonconformişti. Un solitar dornic de afecţiune care încearcă să se facă iubit luând umanitatea de guler şi zgâlţâind-o”.Majoritatea autorilor din acest volum s-au impus publicului atât prin titlurile dinamitarde, cât şi acţional, într-o coridă a hedonismului, un melanj de vocabule insolite, inteligente şi, de cele mai multe ori persiflatorii la adresa unui tradiţionalism lingvistic, pantagruelic ingerat. Deşi de o combustie metaforică mai intensă, Balada lui Daniel Bănulescu pare a fi autosabotată, din punctul de vedere al receptării, de volumul Te voi iubi pân' la sfârşitul patuluisau de romanul Te pup în fund, conducător iubit!, ambele iscând ample scandaluri. În poezia De mâine ne vom întâlni direct în copac autorul, după ce se autodefineşte drept un Don Quijote al ratării, îşi exprimă nostalgia instrumentalismului erotic, de potenţial, virtuoz, demiurg-arhitect: „Mi-aş fi construit o muzicuţă / Din sexele tuturor femeilor pe care le-am cunoscut.” Cazul „penal” Mihail Gălăţanu este circumscris poeticii genialităţii, fiind comparat cu Rimbaud şi Labiş. Alex. Ştefănescu este mentorul acestui creator, cu destin sinuos, recalcitrant lexematic care, după un debut fulminant are parte de o amnezie mercantil-editorială, hibernare ce are ca revers „câteva mii de poeme, păstrate în dezordine. A continuat să scrie, cu o tenacitate surdă, de Sisif,  cu o iluminare trăită pe cont propriu, până la autism”. Volumele Mireasa tuturor, Memorialul plăcerii, O noapte cu patria sau Româna cu prostiiau fost sancţionate atât pentru caracterul vocalic lubric, cât şi pentru ridiculizarea antipatriotardă sau blasfemica demitizare a corifeilor literaturii autohtone. De o altă întâmpinare exegetică are parte maramureşanul Ioan Es. Pop, adoptat încă de la început, fără reticenţe. Ieudul fără ieşire, dramă complexantă a provincialităţii, realizată în cheie eroi-comică, va fi dublat de Pantelimon 113 bis, itinerar capital-ist, în care poate fi percepută o tranchilizare a tonalităţii satirice şi înveşmântarea ei în mantie tenebroasă. Nicolae Magnificul, acest gurmand al avangardei, semnalează Alex. Ştefănescu, înainte de a-şi publica tomul care l-a consacrat, „a creat cea mai bună editură de poezie din Ţară, Editura Vinea”. În finalul prefeţei criticul explicitează titlul acesteia, incluzându-se, ca un al şaptelea magnific, „ceva mai greoi decât ei”, ca urmare a temerităţii sale de a le gira permanent demersurile estetice. Semnalând încă o dată cecitatea confraţilor în diagnosticarea pertinentă a autorilor acestui tom, Alex. Ştefănescu opinează că aceştia sunt pionierii unui alt tip desensibilitate, ba chiar a Sensibilităţii înseşi.

          Intitulat clasicizant Viaţa şi opera lui..., corpusul editorial alocat fiecărui scriitor, cunoaşte compartimentări riguroase: I. Viaţa, (1.1. Poza, 1.2. Biograf. 1.3. Acreditare, 1.4. Portrete făcute de coautori, 1.5. Polul plus şi polul minus al receptării critice, 1.6. Confesional, 1.7. Ancheta socială, 1.8. Roman de presă), II. Opera (2.1. Antologic (I)), 2.2. Alt gen literar, 2.3. Antologic (II), 2.4. Alt gen literar). Deşi Biograful este realizat în manieră obiectivată, demonul ironiei, o constantă a poeţilor acestui volum, irumpe torentic, într-o cavalcadă a inteligenţei deghizate buf: „Daniel Bănulescu s-a născut în mijlocul unui popor alcătuit din medici, asistente medicale, un autopsier şi un portar. După puţine zile, părăseşte acest popor”. În ludicul CV scriitorul face mereu recurs la evenimentele mondiale, politice şi literare. Nu este uitată prima carte sau întâiul sărut, porecla „Savantul”, alocată de colegii de şcoală, dar nici performanţa de a obţine în clasa întâi inubliabila notă 4 la... purtare. Antologic (I) parcurge un itinerar lunar al sinelui, abordarea calendaristică oferind un plus de autenticitate. Oscilarea spasmodică între profan şi sacru, carnal şi mistic, maniheismul combatantului care pendulează între hedonism şi asceză are un impact seismic asupra textului. Erosul înglobează un traiect ascendent, iar femeia, analfabetă a cărnii, va cunoaşte etapizat virtuozităţi de gheişă. Limbajul, antipudibond, vexează, poate, disponibilităţile lectorului conservator senzual, decriptând strategii kamasutrice. Prologul Baladei lui Daniel Bănulescu, melanj de obedienţă şi orgoliu exhibator, se converteşte într-un autoportret, o dorinţă de accesare a castei celor privilegiaţi „Pentru care Dumnezeu construieşte o cetate”, cu veleităţi de hermeneut al vocabulelor. Moartea este percepută ca o realitate ubicuă, singura profilaxie a purificării rămânând rugăciunea. Grădina Zoologică este un topos al pervertirii felinice a sinelui, o paranoia a adversarilor, care încarcerează atât trupu-i-capcană, cât şi, sadic, pe cel al iubitei, catapultă a derefulării. Biblioteca municipalăMihail Sadoveanu” pare o locaţie a alienării, un stabiliment veneric, vizitat doar de sporadicii dinozauri-lectori. Exclamaţia funambulescă glisează pe panta dramaticului, camuflând o cecitate culturală, generalizată: „Câtă disperare în aceste case de toleranţă/ Ale înţelepciunii!” Femeile bănulesciene sunt actante erotic, cadâne ale desfrâului, percepute ca bijuterii senzuale.Duşman al poporului” – amant al patriei, dihotomic şi complementar calchiază, patriotismul de faţadă antedecembrist, exploatând faliile multiple, ale osanalelor plurimorfe, de pionier-constructor, policalificat, al socialismului. Inedit este Cântecul de disperare al lui Daniel Bănulescu, oscilare spasmodică între Eros şi Thanatos, guvernate de implacabilitatea destinului, dar şi de utopia unui viitor cvasiedenic: „Şi atunci în tot împrejurul meu va fi dragoste. Desăvârşire. Text sfânt”.

          De o altă textură şi cromatică eufonică este „violangiul”Mihail Gălăţanu, „ereticul” lingvistic care şi-a permis cutezanţa, exhibator-sarcastică de a fecunda limba noastră neaoşă,  de-a o împresura cu vocabule indicibile, dând donquijotesc palme pudorilor refulate. În Ancheta socială Adrian Secară îl definea drept: „Grande Humbert al Loliţicii româneşti, un baron Dracula (sic) al politicii erotice, care încearcă să afle marginea dintre horror şi fericire, margine care uneori nu există, mare rege canibal al plăcerii”, iar Dan Silviu Boerescu opinează: „Gălţanu se bucură de cuvânt ca de un act sexual post-modern în Grădina Raiului, în faza aproape preadamică. El oficiază cu har, „HO LOGOS SPERMATIKOS”, spre deliciul prietenului său, Luca Piţu, bunăoară”. În pofida încărcăturii abundent lubrice, poezia lui Gălţanu nu poate fi supusă unui tratament retractil, fiindcă seduce. À rebours. Prin insolenţă. Orgoliu. Vulcanism. Imprecaţii inteligente. Halou degringolant al unei minţi fecunde... Româna cu prostii este o creaţie programatică, numele Gălăţanu irumpând la tot pasul, impregnându-se până şi hipoacuzicilor. Recalcitrantul băiat rău propune crucea, ca document certificant al valorii. Recunoaşterea post-mortem, ca urmare a cecităţii exegetice volitiv activate, are şi aspecte benefice: „Crucea ta va fi o antologie, o selecţie de şlagăre/ din seria «The best of»...” Empatic, autorul îşi imaginează consilieri parentale, metamorfozându-se kafkian într-un „Dracula al sexului”, de a cărui inserţii contaminante, pervertite cu morb lubric, adolescenţii trebuie feriţi. Machiavelic, Galăţanu parodiază lexemele cuminţi, neologice, deconspirând falii ale snobismului lingvistic. Situată sub zodia indicibilului... devoalat, Româna cu prostii... se vrea un obiect de studiu, didactic, atâta vreme cât cuvintele aşa-zis licenţioase nu sunt omise din DEX. Sunt demitizate satiric modalităţile intelectualist-desuete de elogiere auctorială a gintei feminine: „Domnişoară, ce drăguţă sunteţi/ şi cum vă mişcaţi, ca două apropouri/ fenomenalele dumneavoastră popouri. Sau vai, ce sentiment de copulaţie îmi vine! Periculozitatea microbian-gălăţană se revarsă şi asupra patriotismului. Arătându-se buf cu degetul, ca unul care „a scris în româna cu prostii/ El a dezvirginat-o” poetul propune, in facto, o descătuşare a falselor pudori, o defardare a convenţionalismelor, o Republică a epicurianismului, aflată sub stindard falic, motiv pentru care până şi imnul naţional este cameleonizat gălăţan: „Scoală-te, române-n erecţie deplină/ Din somnul sexual/ În care te-adânciră/ Un comunism letal”.

          Criticu' şi Poetu', entităţi maniheic-complementare, sunt tangenţiali în calitate de hermeneuţi ai erosului. Simbioza fraternală („Ca şi mine, el scrie cu picioarele”), este amplificată de apetenţa ambilor pentru Poetese. Noi şi fiica ministrului plagiază aria vocabulelor din Văduva veselă, gambele felinice fiind sabotate de încălţămintea ortopedică. Metafora albă derridiană, înglobează tehnica palimpsestului, textul-mamă fiind dublat de completări deconcertante. Critic şi Poet îşi conjugă simultan şi adiacent eforturile, metodişti ai senzualităţii, care-şi eşalonează gradual lecţiile hedoniste, pentru a o învăţa pe fiica ministrului, altruişti, „primele ei vocalize sexuale”. Deşi „Fiecare e dublul negru al celuilalt”, liantul senzorial germinează compartimentări profesionale, comasate persuasiv întru celebrarea erosului: „Poetu' le excită organul erectil al metaforei/ Criticu' le pune direct diagnosticul pe text”. Fraternitatea atinge paroxismul în Femeile noastre comune, motivând   ménage-ul à trois, deculpabilizant, ca o necesitate pecuniară, ca urmare a finanţelor paupere. Amestecul vocalic regional-arhaic mimează palatalizări forţate, intelectuale. Statutul de paria sexual-afectiv, disponibilităţile donjuaneşti sunt comprehensibile, ca urmare a avertizărilor adresate femeilor amprentate definitiv, care ,în urma contaminării cu Nenea Incendiu, nu se mai lasă atinse decât de Thanatos. Literatura, în Minunile terasei de la muzeu, este considerată o emisară a feminităţii, care se inoculează subcutanat, o locaţie în marsupiul căreia vegetează clasici, epigoni, plagiatori. În Căutarea lânei de aur criticul este vizualizat ca un Amphitrion al sexualităţi, dar cornul abundenţei nu se referă la valoarea lui exegetică, ci la dimensiunile proboscidiene ale creierului subabdominal. Casa de nebuni a amorului reprezintă un topos alienant care găzduieşte ex-„iubitele noastre”, locaţie special construită de psihiatri pentru victimele senzuale ale celor doi, pentru a facilita o distributivitate fraternală a afectului, un templu de adoraţie a pângăritorilor. Sanatoriul este perceput, paradoxal, drept o locaţie securizantă care, în pofida dereglărilor psihosomatice, este un substitut preferabil infernului domestic, guvernat de „copii, soacre, cratiţe, neamuri”. Organele trupului se emancipează, în special centrii erogeni, o revoluţie în care se scandează lozinci hormonale, într-o exhibatorie doleanţă de împlinire carnală. Mireasa tuturor, Mireasa Lumii este caracatiţa hedonistă, nimfomană, insaţiabilă, orgiastică, logodnica perenă a Păcatului. O noapte cu Patria, deşi blasfemic-antipatriotardă, se metamorfozează într-un (anti?)elogiu al ţării-sumă, a patriei-femeie, percepută proteic, poliedral, sub toate aspectele pervertirii contemporane. Geografia, istoria, socialul, economicul sunt investigate şi stilizate în imagini erotizate, un infern sexualizant, care decriptează recalcitrant realităţi concrete. Memorialul plăcerii se converteşte într-o replică parodiantă a Memorialului durerii, combustia afectiv-carnală, torturantă, nefiind cu nimic inferioară caznelor activate de torţionarii sigheteni. Mama mea a fost lumea închide Inedit-ul gălăţan, printr-o ars poeticaa cosmopolitismului, în care Frankensteinul-univers se vede subminat imprecativ de monstrul-bumerang pe care el însuşi l-a creat.    

 

Augustin COZMUŢA

 

REACŢIA CRITICĂ

 

         Desfăşurată ca activitate permanentă şi sistematică, critica implică o atitudine activă şi deopotrivă contemplativă. Cele două laturi ale procesului de analiză critică sunt complementare şi îmbină, în proporţii diferite, aspecte din ambele zone ale abordării operei literar-artistice. Lectura criticului este una avizată şi, ca atare, e ghidată de un corp de criterii estetice şi valorice care sunt menite să-i asigure în evaluare rezultate valide, cât mai apropiate de adevărul profund al unei creaţii originale. Mecanismul operei nu se lasă dezvăluit în mod adecvat fără o operare metodică de adâncime în universul textului, ceea ce presupune, dincolo de intuiţie şi gust, intervenţia lucidă a unor principii directoare. Meditaţia în preajma unei opere ca şi formularea unor aprecieri critice asupra ei determină o viteză de reacţie şi un set de motivaţii care dau întemeiere judecăţii de valoare. Criticul experimentat şi exersat în oficiul său ştie să caute şi să releve din structura dinamică a unei opere, deschisă de obicei sub multiple interpretări, dar şi să comunice descoperirile sale, sub semnul unei noutăţi de percepţie, a mesajului şi expresiei deopotrivă, ceea ce îi şi justifică demersul. Departe de a fi uniformă, reacţia critică generează o multitudine de „figuri şi forme”, asigurând diversitatea receptării fenomenului estetic, dincolo de existenţa unor constante teoretice în evaluare specificului său. Un astfel de inventar al opţiunilor în domeniu, fatalmente parţial, se încumetă să radiografieze criticul Teodor Tihan, în recenta sa carte Figuri şi forme critice contemporane (Editura Forum, Cluj-Napoca, 2004). Gestul denotă respect faţă de colegii de breaslă (iată, criticii se citesc între ei), dar are şi o motivaţie solidă, autorul fiind un consecvent „recenzent al fenomenului literar contemporan”, cum singur se recunoaşte în a sa „scurtă explicaţie” care însoţeşte debutul volumului. Din unghi propriu, Teodor Tihan ne oferă „imaginea unui anotimp literar” căruia i-a fost martor, urmărindu-i „mutaţiile şi metamorfozele survenite”, notele şi comentariile fiind găzduite în reviste, în principal în „Steaua” (căreia îi şi consacră, în final, un articol evocator) şi constituie un material elaborat care să îndreptăţească aspiraţia spre a întocmi, în perspectivă, o eventuală „istorie a criticii româneşti de azi”. Se deduce, din proiect, că în cuprinsul lucrării este avută în vedere „opera celor mai reprezentativi critici contemporani”, între ei figurând nume precum Nicolae Balotă, Virgil Nemoianu, Ioana Bot, Mihai Drăgan, D. Vatamaniuc, Vladimir Streinu, Simion Mioc, Mircea Zaciu, Mircea Tomuş, Dimiţian Cesereanu, Florin Mnaolescu, Virgil Ardeleanu, S. Damian, Valeriu Cristea, Mihai Drăgan, N. Barbu, Al. Andriescu, H. Zalis, Dan Culcer, M. N. Rusu, Nae Antonescu, Laurenţiu Ulici, Ion Vartic, Valentin F. Mihăilescu, Radu Enescu, ilustraţi într-o carte sau mai multe din bibliografia lor surprinsă în mers. Eşantionul, ca orice selecţie subiectivă, este mai mult sau mai puţin reprezentativ pentru relieful atât de variat şi uneori de accidentat al evoluţiei criticii noastre în a doua jumătate a secolului XX. Oricum, dincolo de sumarul, vădit şi voit incomplet, chiar restrictiv, aleatoriu înfăţişat, obiectivul fixat, de a oferi „o privire de ansamblu”, este ambiţios şi meritoriu, datorat şi unui „susţinut efort interpretativ”, prin confruntarea de poziţii şi de opinii cu o seamă din instanţele critice active ale perioadei avute în vedere. E cert că e o carte de „critică a criticii” prin excelenţă, dialogul cu confraţii fiind principala miză a cărţii. Nu se produc portrete sau medalioane, nici se conturează profiluri de critici, ci efectiv, la nivelul foiletonului publicistic, se instituie un dialog al unor voci care, prin luarea în atenţie a întregii creaţii, ar putea contura pretinsele „figuri şi forme” invocate în titlul lucrării. E un mod fertil, dar tranzitoriu, de a încerca o ordonare şi o încolonare a exerciţiului critic curent într-o construcţie viitoare căreia abia i se zăresc culoarele şi coloanele. „Reacţia critică” funcţionează prompt şi franc, unele păreri sunt împrăştiate, altele respinse, iar cele controversate sunt supuse dezbaterii, ceea ce face incitant comentariul, fără a fi incisiv, nici polemic şi cu atât mai puţin contestatar. Îndemnul şi invitaţia este ca actul critic să conţină „măcar intenţional o atitudine polemică”, în sensul de a fi combătute „inconsecvenţele de gândire şi atitudine”, îndeosebi în probleme care devin „obiectul unei controverse de principiu”, fără a provoca şi stimula însă „false polemici”, deviate spre răstălmăcirea ideilor şi ridiculizarea adversarului, indiferent de calibrul său. Civilitatea şi urbanitatea atitudinii, intelectualitatea tonului critic pot, în schimb, nu să evite polemica, ci să o facă să intre, în mod demn şi argumentat, „în reflexul de fiecare moment al criticii actuale”. Pledoaria merge, deci, nu spre domolirea, îmblânzirea sau adormirea în convenţii a reacţiei critice, ci în stârnirea şi îndreptarea ei spre scopuri majore ale vieţii literare, care simte nevoia acută, încă din stadiul criticii de întâmpinare, să cultive autenticul spirit critic, pentru a discerne din start valoarea de non-valoare, talentul real de impostură.

 

Ion M. MIHAI

O PRESTIGIOASĂ MONOGRAFIE ARGHEZI 
 

 

         DUMITRU MICU, avizat istoric şi critic literar a publicat de curând o prestigioasă monografie ARGHEZI în care a cuprins tot ce se ştie până azi despre „scriitorul absolut al literaturii noastre”, cum a fost numit poetul de referinţă, pamfletarul acid şi virulent, unul dintre cei mai mari ziarişti din istoria presei româneşti. Coincidenţa face ca data apariţiei revistei Nord Literar în care urmează a se publica prezentul material - 21 mai - să se suprapună comemorării a 125 de ani de la naşterea acestui titan al poeziei româneşti. Numele lui Arghezi, considerat de mulţi ca al doilea mare poet român, îţi revine în mod reflex pe buze după Eminescu şi însoţit fiind de Blaga, Barbu, Bacovia, iar mai nou şi de Nichita Stănescu, marii monştri sacri ai lirismului românesc.

         În monografia amintită mai sus, Dumitru MICU, încearcă şi reuşeşte să prezinte integral şi cu lux de amănunte pe Tudor Arghezi şi opera sa, aşa încât, la sfârşitul lecturii, oricine să poată spune că nimic din ce a scris acesta şi cum a scris el, nu-i este străin. Şi, într-adevăr, autorul monografiei Arghezi şi al Istoriei literaturii române de la creaţia populară la postmodernism - una din cele mai apreciate astfel de opere, după Istoria monumentală a lui G.Călinescu - a realizat o excepţională lucrare exhaustivă, structurată pe capitole distincte, fiecare din ele tratând aspecte specifice ale creaţiei scriitorului respectiv care a dominat copios, cu personalitatea sa, prima jumătate a secolului XX. Lucrarea începe cu prezentarea detaliată a datelor biografice ale poetului Ion N. Theodorescu, cu ascedenţă olteană (n.1880), arătând toate avatarurile din copilăria acestuia, inclusiv călugărirea la mănăstirea Cernica (1900) sub numele de ierodiaconul Iosif, călătoria sa la Paris (1905) şi la Fribourg „republica de mânăstiri din Elveţia”, de unde, în 1912, este exclus din cinul monahal. În paralel sunt înfăţişate etapele pregătirii sale şcolare, extraşcolare şi scriitoriceşti. Debutul publicistic şi-l face în ziarul Liga ortodoxă, în 1896, unde sub numele de Ion N. Theodorescu publică mai multe poezii. Cu semnătura Tudor Arghezi publică versuri şi un poem în proză, pentru prima dată, în 1898, într-o revistă cvasinecunoscută Linia dreaptă. Publică apoi poeme împreună cu mai mulţi intelectuali de stânga: C.Dobrogeanu Gherea, Constantin Mille, Galla Galaction ş.a. la revista Vieaţa Nouă, apoi în Viaţa socială a lui N. D. Cocea. Între 1910-1916 semnează cu numele bisericesc - ierodiaconul Iosif - în revista Facla şi, simultan, colaborează sub numele Arghezi la mai toate revistele literare ale vremii. Datorită originalităţii prozodice şi a valorii scrierilor sale, a limbajului poetic folosit, prietenii îl numesc „Luceafărul generaţiei noastre”.

         Pentru că în timpul primului război mondial, în perioada când Capitala ţării a fost ocupată de trupele germane, Arghezi a scris la ziarul Bukarester Tagblatt, el va fi condamnat ca fiind colaboraţionist şi va sta mai bine de un an închis la Văcăreşti. Vamai fi internat în Lagărul de la Tg. Jiu, în 1943, în timpul celui de al doilea război mondial pentru publicarea incendiarului pamflet Baroane, adresat ambasadorului german la Bucureşti. După eliberare, revine în presă la săptămânalul Hiena al lui Pamfil Şeicaru şi este prezent în mai toate revistele de cultură ale vremii: Gândirea, Flacăra, Contemporanul, Rampa, Viaţa literară, Ramuri etc. împreună cu cei mai importanţi scriitori de atunci: I. Pillat, Vl. Streinu, V. Voiculescu, I. Agârbiceanu, Ion Vinea, Cezar Petrescu, Gala Galaction, Adrian Maniu ş.a.

         În anul 1927 îşi publică primul volum de poezii - CUVINTE POTRIVITE -, unul de referinţă, iar în 1928 scoate singur celebrele Bilete de Papagal, periodic ce-şi schimbă formatul în timp, la care au colaborat nume sonore ale literaturii noastre: Sadoveanu, Topârceanu, Paul Zarifopol etc. şi au debutat mulţi importanţi scriitori ca: Eugen Ionescu, G. Ivaşcu, Maria Banuş, Emil Botta, Geo Bogza ş.a. În 1931 îi apare volumul de versuri -  FLORI DE MUCIGAI -, un fel de replică sau răspuns la Florile răului al lui Baudelaire, care a făcut mare vâlvă.

         Ineditul, spontaneitatea şi valoarea creaţiei blagiene, noul stil poetic practicat de acesta îi determină pe contemporani – M. Ralea, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Ş. Cioculescu ş.a. – spre sfârşitul deceniului al treilea din veacul trecut – cu câteva excepţii Gh. Bogdan Duică, I. Barbu, N.Crainic şi alţii câţiva – să-l considere „un nou Eminescu” şi să-l declare cel mai mare poet contemporan. După apariţia Florilor de mucigai, până în 1939, nu-i an în care Arghezi să nu editeze câte o nouă carte sau chiar două. În 1933, îi apare Tablete din ţara de Kuty, în 1935, Ochii Maicii Domnului, în 1936, Cimitirul BunaVestire, în 1937, Ce-ai cu mine vântule? în 1939, Hore etc.

         În anul 1945 Arghezi primeşte Premiul Naţional de Poezie după ce, împreună cu Bacovia, îl mai primise în 1934. În 1946 e sărbătorit împreună cu G. Galaction cu prilejul unei jumătăţi de secol de la debutul publicistic. Odată cu instaurarea, la noi, a tolitarismului comunist, neaderând de la început la Realismulsocialist, curentul literar impus de acesta, Arghezi începe să fie marginalizat şi denigrat, creaţia lui fiind considerată „decadentă” şi scoasă din circuitul public. Campania de denigrare culminează cu publicarea în ziarul Scânteia a aşa zis-ului pamflet, semnat de Sorin Toma, în conivenţă cu Traian Şelmaru, M. R. Paraschivescu şi Nicolae Moraru, diriguitorii de atunci ai culturii noastre, „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, în care era expusă poziţia Partidului unic faţă de creaţia celui mai mare poet român în viaţă, considerată fără nici o valoare. Pentru intimidare i s-au mai făcut şi multe alte şicane, luîndu-i-se  dreptul la semnătură şi creându- i  multe alte neplăceri existenţiale, care i-au afectat chiar mijloacele de trai. A fost astfel nevoit să facă unele compromisuri, aliniindu-se cel puţin formal cerinţelor ideologice ale partidului - stat. În 1952 şi-a recăpatat o parte din drepturi începând să publice din nou, iar opera să-i fie tradusă în străinătate. În 1962, debutează ediţia de opere complete sub titlul ales chiar de el Scrieri, din care, până  astăzi, s-au publicat 40 de volume, urmând ca la sfârşit numărul lor să se ridice la 50.

         Poate că autorul acestei monografii ar fi trebuit să redea mai multe amănunte din viaţa poetului de după 1948, inclusiv privaţiunile la care a fost supus, aşa cum o face cu perioada dinaintea acestei date, să le comenteze şi să le interpreteze. Că în 1955 Arghezi este primit  în Academie, iar în 1957 este ales în Marea Adunare Naţională şi primeşte Premiul de Stat, că este sărbătorit cu mare fast la împlinirea vârstelor de 80 şi 85 de ani, că este decorat şi i se permite să  călătorească în ţările Europei, toate acestea sunt merite justificate de incontestabila valoare a scrisului arghezian. Se pune însă întrebarea, cât de sincer a fost regimul comunist atunci când i le-a acordat? De asemenea poate că ar fi trebuit subliniat şi faptul că partea cea mai valoroasă şi consistentă a operei autorului Florilor de mucigai a fost scrisă înainte de intrarea sa în dizgraţia Realismului socialist.

         În cartea sa, Dumitru Micu analizează şi interpretează separat aspecte ale poeziei şi ale prozei  argheziene. Desigur că partea cea maivaloroasă a operei acestuia este, fără îndoială, poezia. Din proză, deşi a scris romane, eseuri, povestiri, portrete, confesiuni, cronici şi pamflete cele mai reprezentative sunt pamfletele a căror ţintă predilectă sunt boierii, vechilii şi clerul. Sensibilitatea scrisului arghezian se înscrie între serafic şi abject, fraza lui incisivă, percutantă, vioaie, ritmică fiind lipsită de banalităţi. Atât poetica prozei argheziene cât şi cea a poeziei sale sunt esenţial antimimetice, opuse creaţiei obiective.

         Dumitru Micu  precizează că între războaie, în afară de opera literară, Arghezi profesează intens gazetăria fiind prezent cu materiale în mai toate publicaţiile vremii notând: Înainte de Călinescu şi în mai largă măsură Tudor Arghezi încarnează în literatura română - prin realizări şi nu doar prin experienţe - scriitorul eminamente total, în toate sensurile” (p.289) Deosebirea între proza sa literară şi cea publicistică este relativă, el folosind acelaşi stil şi acelaşi fond de cuvinte. Autorul monografiei mai notează că, precum Caragiale, Arghezi „simte enorm şi vede monstruos”, (p. 291) şi conchide: „Dacă în poezie Arghezi este un nou Eminescu, în proză este omologul lui Caragiale”. Subiectele textelor sale sunt extrem de diverse, culese din toate mediile sociale, din viaţa  cotidiană. Ele nu relevă  un tipicul, ci semnalează ciudăţenii ori cazuri excepţionale. Stilul narativ arghezian, constată D.Micu, este digresiv până la exces. Peste tot se întâlneşte ironia, sarcasmul, bătaia de joc. Între temele tratate se reţin: pisălogul, îngânfatul, afemeiatul, maniacul, cârcotaşul, flecarul, uitucul, ratatul, cretinul, idiotul, apoi tipuri sociale: lingăul, licheaua, obraznicul, ipocritul, escrocul, filistinul, misticul, puşlamaua, arivistul. Autorul monografiei, după ce prezintă titlurile prozei lui Arghezi, povesteşte pe scurt acţiunea celor principale, atrăgând atenţia asupra a ce are specific fiecare text prezentat, dând şi multe citate reprezentative. Teatrul lui Arghezi cuprinzând o singură piesă în trei acte - Seringa - şi câteva scenete, este mult inferior versurilor şi prozei.

         Ca poet, constată D. Micu, datorită noului limbaj liric utilizat şi a noii sintaxe poetice folosite, a inepuizabilelor sale resurse imaginative şi mai ales lingvistice, Arghezi, în ciuda câtorva contestatari, rămâne o paradigmă a poeziei româneşti, aşa cum a fost cândva Eminescu, apoi Barbu, Blaga, Bacovia cu care a fost contemporan. Într-un fel, omologul lui Baudelaire la noi, el introduce estetica urâtului în lirica românească şi, aşa cum declară în Testament, „din mucigaiuri, bube şi noroi el iscă frumuseţi şi preţuri noi”. Evitând clişeele şi stereotipiile, Arghezi a restituit cuvintelor virginitatea iniţială, a înnoit şi a îmbogăţit  limbajul poetic, sintaxa poeziei, obţinând efecte poetice  potrivind cuvinte obişnuite, creaţia sa lirică foarte variată şi diversificată nu se poate supune unei clasificări rigide, ea nefiind una tradiţională, dar nesatisfăcând total nici legile modernismului.

         De o însemnătate deosebită este capitolul referitor la revoluţionarea limbajului în poezia lui Arghezi pe care autorul studiului îl descompune, îl analizează şi trage concluzii. El identifică, astfel, rafinamentul limbajului şimaxima sa eficacitate artistică, deşi la început unii critici îl acuzau de pornografie şi scatologie. Se constată că limbajul poetic arghezian provine din toate „zonele şi straturile limbii”. G. Ibrăilenu semnala în 1926 că Arghezi este un adevărat revoluţionar în limba noastră literară. El îşi are sursa în vorbirea populară mai ales în cea din sudul ţării din mediul rural, împlicând categorii sociale, funcţii, unelte de muncă, animale domestice, fauna şi flora câmpului şi a pădurii, îndeletniciri agricole, datini, sărbători, fenomene terestre şi cosmice. E surprinzător cum Arghezi care a trăit puţin la ţară stăpâneşte aşa de bine limbajul şi comportamentele din mediul rural.

         Autorul studiului dă frecvente exemple elocvente cu care îşi demonstrează toate afirmaţiile pe care le face. La fel de bine stăpâneşte Arghezi şi termenii bisericeşti, termeni cărturăreşti unele neologisme, dar şi limbajul periferic de mahala sau cel al penitenciarelor, evitând permanent folosirea cuvintelor obscene sau înlocuindu-le cu perifraze. Sunt folosite şi cuvinte create de poet spre a produce efecte speciale ca: muieret, cititorime, câinărie, greierime, etc. Arghezi creează verbe din substantive şi adjective, feminizează unele substantive masculine sau neutre, ori atribuie gen  substantivelor epicene (cucă, papagaliţă etc.) Aşază adjective înaintea substantivelor sau adverbe înaintea verbelor ş.a. D. Micu analizează multe aspecte ale limbajului care afectează sintaxa, dând în acest sens exemple elocvente.

         Cu deosebit simţ de observaţie şi cu pătrunzător spirit de analiză el constată că Arghezi face poezie „construind din toate materialele posibile, exploatând frumosul şi urâtul, moralul şi oripilantul, minusculul şi colosalul, naturalul şi artificialul, fantezia combinativă, materializează abstractul, corelează efemerul cu veşnicul, imanentul cu transcedentul, realul cu supranaturalul.” (p. 78) Pentru a convinge că figurile de stil argheziene se adresează tuturor simţurilor omeneşti, D. Micu oferă citate peremptorii din mai toată opera lui Arghezi. El constată că în afară de principalii tropi în versurile lui Arghezi apare şi sinecdoca, parabola, hiperbola, paradoxul, oximoronul. Şi subliniază că propensiunea gigantizării este mai specific argheziană decât sensibilitatea lui la miniatural.

         Arghezi, de Dumitru Micu, apărută în 2004 la Editura Institutului Cultural Român este cea mai completă şi mai complexă exegeză care s-a scris până acum despre opera unuia dintre cei mai importanţi scriitori români.    

 

         

 

Ioan Slavici - atitudini estetice de Iulian Negrilă, nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 10:00 PM

Iulian NEGRILĂ


IOAN SLAVICI - ATITUDINI ESTETICE

 

          Ioan Slavici, om de mare cultură, s-a mişcat cu uşurinţă atât în domeniul filosofiei, eticii, esteticii, sociologiei, cât şi al pedagogiei şi gazetăriei, făcându-şi cunoscută, în diferite articole din presa vremii, concepţia despre artă şi creaţia artistică. Stau mărturie în acest sens studiile sale, Literatura populară şi Estetica. El a înţeles arta ca pun mijloc de moralizare a oamenilor, ca un instrument de educaţie civică şi socială.

          Viziunea lui artistică e strâns legată de funcţia morală a artei, respingând arta pură şi autonomia esteticului şi fixând, pe bună dreptate, izvorul poeziei româneşti în literatura populară. Slavici considera că misiunea artei e să contribuie la îndreptarea răului din societate, la educarea oamenilor, esteticul fiind subordonat binelui şi adevărului. El respinge scrierile palide, lipsite de vlagă şi de temperament, care „se uită îndată ce se citesc”. El susţine că opera de artă trebuie să cuprindă stări sufleteşti puternice, acţionând ca un discipol al romanticilor, aşa cum îl consideră Duiliu Zamfirescu, „un romantic în toată puterea cuvântului”.

          Temperamentul lui Slavici este însă clasicist, cerând unei scrieri seninătate, armonie, limpezime şi măreţie. Impresia de ansamblu a persoanei sale este aceea a unui om stăpânit, cumpătat, părând a cunoaşte toate secretele vieţii şi vrând să le împărtăşească şi altora. În universul operei slaviciene întâlnim datini, obiceiuri, legi nescrise, precum şi cea a omeniei, toate având un rol hotărâtor asupra destinului oamenilor.

          Eroii lui Slavici se caracterizează printr-un puternic spirit moral, rămânând însă oameni vii, autentici, care nu se transformă în neînsemnate principii etice. Prozatorul insistă asupra problemelor morale, fără a neglija aspectele fizice ale personajelor sale. Le surprinde mai ales în momente decisive, în situaţii limită, în crize morale. Majoritatea personajelor sale se află în căutarea unui echilibru sufletesc. Zbuciumul lor constă în căutarea legii morale, în efortul de a trăi corect.

          Unii au crezut că Slavici greşeşte cu excesul său de moralism care ar afecta grav atitudinea creatoare. E. Lovinescu spunea că „arta nici nu poate fi decât morală” prin chiar natura ei intimă. Pentru Slavici este clar că arta trebuie să fie morală. El avea profunda convingere că „poporul român gândeşte frumos şi gândirea frumoasă apare într-o formă frumoasă”. Nuvelele reuşite ale lui Slavici sunt în primul rând artă, valoare estetică, moralismul său fiind tipic ardelenesc, cu rădăcini adânci în creaţia populară orală.

          În proza sa Ioan Slavici urmăreşte să surprindă „firea omenească”, mişcările sufleteşti ale oamenilor, viaţa în artă şi nu arta fotografiind viaţa, nu înfrumuseţarea artificială a vieţii. Eroii lui descind din viaţa reală, dar şi din basmul popular. Valoarea literaturii pentru el e măsurată în primul rând de bogăţia învăţăturilor pe care le cuprinde. Scriitorul a relevat consecinţele nefaste operate asupra caracterului oamenilor şi asupra destinului acestora de goana de înavuţire. Morala sa robustă izvorăşte din educaţia umanitară a mamei, din socialismul lui Louis Blanc, din voluntarismul schopenhauerian şi din învăţătura lui Confucius.

          Principalul e ca omul să se domine, să se stăpânească, să nu cadă în exagerări, să ştie unde să se oprească, pentru ca plăcerea, bucuria vieţii să nu degenereze în viciu. Dacă omul îşi pierde cumpătul, din acel punct începe viciul, patima şi păcatul. Patima şi lăcomia nu pot fi combătute decât prin trăiri de caracter, simţ al măsurii, stăpânire de sine. Iată de ce Slavici a înţeles arta ca pe un mijloc de perfectare morală a oamenilor şi de aici caracterul eticist al scrierilor sale.

          Moralist convins… şi-a sancţionat drastic personajele sale ale căror trăsături şi fapte nu corespundeau principiilor sale” (Pompiliu Marcea, Ioan Slavici, E. P. L., Bucureşti, 1965, p. 345). Aşa cum Slavici i-a pedepsit pe eroii săi vinovaţi, i-ar fi pedepsit şi viaţa şi codul nescris al eticii româneşti; deci poziţia lui nu face decât să reflecte realitatea. În proza sa, scriitorul face o caldă pledoarie pentru dreptul la fericire al oamenilor simpli şi un aspru act de acuzare împotriva moralei îmbogăţiţilor.

          La Ioan Slavici esteticul este încorporat eticului, cele două categorii aflându-se permanent în raport de complementaritate, adică încorporează armonios eticul în estetic şi esteticul în etic. Estetica a intrat în preocupările sale ca disciplină în cadrul celor filosofice. Scriitorul a frecventat şedinţele „Junimii”, unde pe lângă faptul că se citeau şi se discutau scrieri literare, aspect asupra căruia se insista, s-au dezbătut şi probleme de estetică. Discuţiile erau îndreptate mai ales spre filosofia şi estetica lui Schopenhauer. Concepţia despre literatură şi artă a lui Ioan Slavici ridică o primă problemă, cea mai importantă, realismul poporal. Ea a fost privită multă vreme ca o curiozitate, apoi tolerată, spre a fi recunoscută alături de creaţia cultă.

          Un important deziderat al creaţiei, cerut cu insistenţă de scriitor, era acela al unei literaturi care să ajute luminarea poporului. Ori de câte ori a avut prilejul, a afirmat că literatura adevărată este numai aceea care serveşte la luminarea poporului şi care are la bază creaţia populară, direcţie spre care îşi orientează activitatea când ia conducerea „Tribunei” din Sibiu.

          Conform concepţiei estetice a lui Ioan Slavici, opera literară este concepută ca mijloc de luminare. Scriitorul nu trebuie să stea în „turnul de fildeş”, ci trebuie să coboare în mijlocul poporului spre a fi înţeles mai bine, pentru că „el scrie despre popor şi pentru popor, nu numai pentru a trezi interesul claselor culte, dar şi pentru a fi citit de oamenii din popor” - spunea Şerban Cioculescu.

          Ioan Slavici este preocupat în scrierile sale să dea personajelor „o viaţă interioară” şi scriitorul vede oamenii lui dinăuntru, în sentimentele sau în crizele lor morale, ba chiar în procesele lor intelectuale. El priveşte personajele în complexitatea lor sufletească, ştie să citească în conştiinţa lor, nu inventează, ci se sprijină pe observarea vieţii.

          În ceea ce priveşte poezia, atunci când a recenzat volumul Ne cheamă pământul de Octavian Goga, el a cerut poeziei să aibă „elan poetic”, penalizând, în schimb, poemul Radu de Ranetti-Roman, tocmai pentru faptul că eroul acestuia e lipsit de strălucire. Şi faţă de sublocotenentul Ioan Neniţescu, care, în 1877, când ţara sângera, la Dunăre, după ce a fost refuzat la „Convorbiri literare” de Iacob Negruzzi, e respins şi de Slavici, la „Timpul”. Cu toate acestea, el fost bine primit la „Românul”, de către Rosetti, unde a prezentat poezia Plugar român. Din 1884, când înfiinţează „Tribuna”, la Sibiu, nuanţele observaţiilor lui Slavici sunt însă altele.

          Ioan Slavici cerea poeziei să fie „limpede”, deşi „ne place nouă, oamenilor să vorbim în pilde şi-n asemănări, să ne jucăm în gândul nostru cu valurile mării, cu fulgerii din nouri şi cu stelele de pe cer” (Ioan Slavici, Muguri şi floare, în „Tribuna poporului”, Arad, nr. 41/2-14 martie 1897, p. 194).

          Bardul şirian s-a aplecat nu numai asupra versurilor lui Eminescu, Coşbuc, Goga etc., ci a formulat şi interesante reflecţii despre primele încercări ale celor ce doreau să intre în sanctuarul poeziei, arătând că: „Dacă tinereţele sunt primăvara vieţii, primele încercări de producţiune poetică sunt mugurii, cele mai gingaşe semne ale acestei primăveri”. Apoi se întreabă: „Cum dau mugurii aceştia în floare? Ce fel e floarea lor?” Entuziasmat de gândul că e frumos „să-ţi gândeşti oamenii trăind împreună, ca firele de iarbă în câmp şi urmărindu-şi căile vieţii, ca stelele pe cer, fără împiedicare”, concluzionează totuşi sceptic: „E frumos, dar nu e destul!” (Idem, ibidem, p. 195).

          Ioan Slavici consideră că întreaga osteneală a omului e „ca să poată avea din când în când câte o clipă de repaus sufletesc…”, iar clipele acele, când omul se uită pe sine, „sunt rodul vieţii” şi al fericirii lui. După opinia scriitorului sunt mai fericiţi cei ce pot să găsească şi pentru alţii uimirea şi încântarea, putând să-i înalţe astfel deasupra „mizeriilor vieţii”. Alături de „rodul vieţii”, el situează, prin urmare şi arta, „această floare a vieţii omeneşti”.

          Preocuparea privind problemele de ordin teoretic ale creaţiei artistice n-a fost un fapt întâmplător, legat de anumite predispoziţii de moment, sau determinate de unele conjuncturi exterioare, ci o lucrare conştientă care l-a interesat în mod consecvent pe scriitor. Această latură a activităţii lui contribuie la o cunoaştere mai profundă a personalităţii marelui prozator.

Read more...
Gheorghe Pârja în dialog cu Adrian Marino, nr, 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 10:00 PM

GHEORGHE PÂRJA ÎN DIALOG
CU ADRIAN MARINO

 

         Baia Mare, 17 iunie 1997. O bucurie intelectuală pentru mine ca ziarist să-l am ca interlocutor pe eseistul, istoricul literar Adrian Marino, o legendă vie a intelectualului. L-a însoţit în Maramureş pe bunul său prieten şi conorăşean Mircea Carp cu prilejul lansării cărţii Vocea Americii în România. Căreia i-a scris şi prefaţa. Manifestarea a fost girată de prefectul Maramureşului, Gheorghe Mihai Bârlea, un distins om de cultură. Dialogul a fost păstrat pe bandă magnetică. Odată cu dispariţia interlocutorului (2005) el a devenit un preţios document literar.

 

         G.P.: Domnule Marino, înainte de începerea dialogului mi-aţi spus, detectându-vă o sensibilitate particulară, că aţi aparţine altui gen sau altei generaţii? N-am înţeles eu foarte bine, domnule Marino?

         A.M.: Nu altui gen, ci altei generaţii, cu altă psihologie, cu altă experienţă de viaţă…
        
G.P.: Pot să vă zic şi „La mulţi ani” deoarece aţi împlinit recent 75 de ani.

         A.M.: Mulţumesc, dar să revin la generaţie. Generaţia noastră a fost cultivată în alte valori, în alte concepţii – unele se adaptează mai greu, altele mai uşor. Fiind vorba de cultură, de literatură şi ideologie, poate că generaţia noastră este puţin mai intransigentă, mai rigidă, mai inflexibilă pe unele probleme, dar noi cultivăm dialogul. Şi ca dovadă că este aşa iată sunt aici, suntem împreună.
        
G.P.: Domnule Marino, am în faţă două cărţi semnate de dumneavoastră, apărute la Editura Polirom din Iaşi – Pentru Europa şi Politică şi cultură, la care se adaugă încă 18 titluri. Sunteţi o personalitate, oamenii de cultură vă admiră, sunteţi o autoritate în cultura românească actuală. Domnule Marino, sunteţi fascinat de Europa?

         A.M.: Da, de o anumită Europă, fără îndoială. Europa pentru mine este un sistem de valori, un sistem de creaţii. Europa pentru mine este, în acelaşi timp, domeniul libertăţii, domeniul drepturilor omului, al liberei circulaţii de idei şi persoane. Din acest punct de vedere sunt un proeuropean convins. Sunt împotriva oricăror bariere. Asta nu înseamnă că eu nu sunt adeptul culturii româneşti competitive şi chiar încerc să fac în domeniul scrierilor literare acest efort de competitivitate şi de integrare în Europa prin mişcarea inversă. Cu alte cuvinte, nu numai importăm valori ci şi exportăm valori. Vă spun aşa foarte în trecere, eu sunt şi autor de cărţi publicate în străinătate, unele nu sunt încă traduse în româneşte, şi nici nu ţin foarte mult. Acum trei luni am publicat o carte în Statele Unite.
        
G.P.: Ce carte?

         A.M.: Se numeşte Biografia ideii de literatură - o istorie a ideii de literatură din antichitate până în baroc. Este versiunea americanizată a unui volum apărut la Editura Dacia (vol I), dar complet transformat, complet modificat, adaptat şi îmbogăţit cu o documentare nouă. Deci, când vorbesc de Europa nu înseamnă o Europă imitată mecanic, imitată servil…
        
G.P.: Credeţi în Europa?

         A.M.: Cred. Fără discuţie. Şi cred că noi avem şi o cultură românească competitivă în Europa.
        
G.P.: Vă întreb plecând chiar de la titlul cărţii dumneavoastră, Politică şi cultură. Ce relaţii aţi descoperit între aceste vaste domenii?

         A.M.: Politică şi cultură. Este vorba despre o politică culturală, dar felul cum concep eu cultura nu este posibil fără o politică, pur şi simplu, de tip liberal, o politică de natură să facă posibilă această cultură să se manifeste în mod liber fără scări de valori ierarhice, fără clişee, fără citate rituale. Trebuie să mă înţelegeţi şi pe mine, eu am parcurs toate dictaturile româneşti posibile.
        
G.P.: Cum aţi răspuns la acest forme de îngrădire tocmai a culturii?

         A.M.: Vă spun. Am răspuns protestând şi chiar plătind din greu într-o anumită epocă.
        
G.P.: Domnule Marino, ştiu că vi s-a luat şi libertatea. Câţi ani de închisoare aţi făcut?

         A.M.: Eu am făcut opt ani.
        
G.P.: Prietenul dumneavoastră, ziaristul Mircea Carp, avea un fel de remuşcare că a făcut doar şase luni.

         A.M.: Să fie fericit.
        
G.P.: El se referea la o solidaritate cu cei care au fost ţinuţi ani grei în închisorile comuniste.

         A.M.: Eu nu fac nici un fel de titlu de glorie, nu caut să valorific aceste acte din trecutul meu. Deci am făcut opt ani de puşcărie, am fost trei luni liber, apoi am fost deportat în Bărăgan.
        
G.P.: Pe ce motiv, domnule Marino?

         A.M.: A, cei opt ani? Pentru că am avut activitate în cadrul tineretului ţărănist. Eu am făcut puşcărie cu toată conducerea partidului – PNŢCD. Sunt prieten cu ei. Cu un vicepreşedinte al partidului am fost în celulă doi ani şi jumătate. Îl cunosc foarte bine pe domnul Diaconescu. Deci m-au arestat din cauza activităţii mele în partid şi în acelaşi timp noi în ilegalitate am avut o „şcoală”, ca să zic aşa, şi am editat şapte materiale teoretice, printre care unul. Aş spune, este în premieră, cred că pentru prima oară s-a vorbit în România în mod sistematic, chiar dacă imperfect, despre democraţia creştină. Şi trebuie să fie ataşat, undeva, la un dosar oarecare, dar o dată şi o dată tot o să apară.
        
G.P.: Domnule Marino, faceţi parte dintr-o falangă a suferinţei, dintr-un partid care a fost izolat, decapitat, începând cu Iuliu Maniu. Cu Mircea Vulcănescu sunteţi de acord când lasă testamentar: să nu ne răzbunaţi!

         A.M.: Nu. Nu. Nu. O justiţie trebuie să existe. Dar o justiţie dreaptă, o justiţie fără pasiune şi mi se pare normal să fie aşa. Acest creştinism este puţin afişat. Cu Mircea am stat în puşcărie la Aiud.
        
G.P.: Deci, l-aţi cunoscut în detenţie pe Mircea Vulcănescu?

         A.M.: L-am cunoscut personal. În ultima vreme făcuse o mică fobie de microbi. Evident, omul suferea enorm. Era un om de doi metri şi zece. Când l-am întâlnit ei, era învelit în piele, va daţi seama, era un spectacol cutremurător şi tulburător. Nu-şi pierduse luciditatea, avea preocuparea de a face efect filozofic, de a crea nelinişte în tineret, de a lansa butade. Dar în ultima vreme – pe noi ne-a despărţit organizarea internă a închisorii – în ultima vreme, îl vedeam cu o batistă albă la gură să se apere de microbi. Vă daţi seama, în mizeria de la Aiud să te aperi de microbi! Era deja o chestie mai ciudată. Deci l-am cunoscut destul de bine şi o carte a lui despre Nae Ionescu şi mişcarea legionară, destul de lucidă, în special prin analizele ideologice şi sociologice ale mişcării legionare. Arată foarte bine din ce se compunea mişcarea legionară, motivaţiile sociale. Eu vă spun, eu nu sunt de acord cu această mişcare, eu sunt de formaţie şi concepţie liberală şi nu sunt aşa de naţionalist. Cred în cultura română pe care, îndrăznesc să spun, o cultiv, dar în etnicism, în naţionalism, izolaţionism, ortodoxism, în astea nu cred pe motivul că sunt tot atâtea bariere împotriva integrării noastre în Europa. În privinţa asta apele se separă radical şi am luat apărarea cât a fost posibil a Bisericii Unite, deşi eu nu sunt unit, eu sunt ortodox.
        
G.P.: De unde sunteţi, domnule Marino?

         A.M.: Eu sunt ieşean. Sunt moldovean, ca şi prietenul Mircea Carp. În Iaşi nici nu existau uniţi, acum 75 de ani când am fost botezat. Însă ei au fost persecutaţi, eu am stat în puşcărie cu toată ierarhia Bisericii Unite.
        
G.P.: Cum aţi ajuns în Ardeal?

         A.M.: Întâmplarea, fiindcă familia mea s-a mutat în Ardeal. Fratele meu şi soţia mea erau în Ardeal şi atunci am venit. Dacă se mutau la Călăraşi, mă duceam la Călăraşi, eu n-am avut de ales.
        
G.P.: Deci, cunoaşteţi bine starea de spirit din Ardeal. Dacă privim cu luciditate realitatea trebuie să fim de acord că este o tensiune mocnită, mai ales confesională. Nu le ascundem, ci trebuie să ne asumăm realităţile.

         A.M.: Este, este fără discuţie. Este şi o tensiune etnică, este o tensiune confesională şi o tensiune provincialist-regională. Eu dacă stimez ceva în spiritul ardelenesc, este nu atât doctrina, cât concepţia aceasta de legalitate, de onestitate, respectiv a cuvântului dat, de seriozitate care vine în contrast cu miticismul nostru bucureştean. Noi ca moldoveni le observăm pe toate cu detaşare. Noi suntem ieşeni. În Iaşi este patria spiritului critic şi noi avem o anumită distanţă faţă de aceste exagerări. Când vedem lucrurile prea bombastice - de-o parte sau de alta - un moldovean criticist are o mişcare de retenţie, chiar de ironie şi protest. Deci, în Ardeal există şi aceste lucruri însă legalismul, civismul, care provin din trecutul istoric al Ardealului ca parte a Imperiului Austro-Ungar - hai să vă citez o autoritate - Talleyrand, ministrul lui Napoleon, spunea despre Imperiul austriac că este mai mult decât un stat, este o administraţie. Deci încă de la începutul secolului XIX Imperiul austriac era renumit pentru excelenta sa administraţie. Şi acest lucru se simte şi acum. Spiritul de ordine, de organizare, de legislaţie adaptată. Dumneavoastră ştiţi că un anumit cod Gadensbuch austriac nu se aplica în Maramureş şi în Ţara Oaşului, nu se aplica din motive particulare. Nu era adaptat. Vă daţi seama ce supleţe era în administraţia austriacă. Erau mult mai inteligenţi decât succesorii lor.
        
G.P.: Domnule Marino, despre Maramureş ce ştiţi? Cum vi-l asumaţi? Aţi mai fost în Maramureş?

         A.M.: Nu, nu am fost şi vă amintesc că m-aţi invitat. Pentru mine este o experienţă nouă, total nouă. Este un spor de cunoaştere. Am citit câte ceva despre Maramureş. Eu am unele cunoştinţe istorice despre acest spaţiu. Am citit şi cartea despre Diplomele maramureşene, ştiu despre ce este vorba, dar n-am avut un contact direct cu Maramureşul. Eu, ca moldovean, ca internaţionalist de un anumit tip. Apreciez provincia într-un fel aparte.
        
G.P.: Nu doresc să vă atrag într-o capcană provincială cu declaraţii de complezenţă.

         A.M.: Nu, nici nu aţi putea. În acelaşi timp îmi exprim satisfacţia că sunt aici, văd un oraş civilizat (Baia Mare n.n.). Un oraş cu o arhitectură care, deşi este de tip socialist, are totuşi câteva elemente de varietate, de personalitate. Am auzit şi ştiu din alte ecouri că este ambianţă foarte poluată aici.
        
G.P.: s-a mai îmbunătăţit puţin atmosfera, s-au adus ceva filtre.

         A.M.: E bine să nu exagerăm cu valorile hiperlocale, cu poeţii hiperlocali.
        
G.P.: Cum percepeţi provincia? Atât de invocata provincie care ştiţi că era şi un refugiu, dacă vreţi o metaforă.

         A.M.: Provincia? Eu nu judec valorile provinciale, eu le judec la scară naţională şi poţi să fii un mare literat şi în Baia Mare şi în Cluj sau în Iaşi. Totul se judecă individual. Nu sunt partizanul judecării în bloc. Ştiu că sunt în zona aceasta iniţiative poetice salutare în Maramureş, pe domnul Vulturescu din Satu Mare cu revista sa „Poesis”. Domnul Vulturescu este un fel de semicolaborator, face parte din ASPRO (Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România) pe care noi am conceput-o ca mişcare de echilibru a Uniunii Scriitorilor care este cum este, care continuă aceleaşi metode oficiale şi aşa mai departe. Dacă suntem partizanii pluralismului în politică, de ce n-am fi partizanii pluralismului în cultură, în organizarea vieţii literare? Deci lucrurile sunt foarte clare. Nu văd de ce n-ar exista două sau trei organizaţii de scriitori în România aşa cum sunt peste tot. În Franţa sunt trei. La noi sunt două, care nu se concurează. Recent a luat un premiu mare politologul Vladimir Tismăneanu din America – care, atenţie, nu este membru al ASPRO.
        
G.P.: Aţi acordat premiu şi unui băimărean, lui Adrian Oţoiu.

         A.M.: Mă rog, a fost pentru debut. Dar nu este premiul meu ci totalitatea membrilor ASPRO. A fost un referendum, fiecare şi-a exprimat opinia şi la totalitatea voturilor a ieşit. Asta este.
        
G.P.: Domnule Marino, să revenim la o întrebare de la începutul acestui dialog. Cum vedeţi integrarea României în Europa?

         A.M.: Deocamdată integrarea are mai multe aspecte: o integrare economică, o integrare politică în instituţiile europene şi o integrare culturală. Trebuie să le luăm pe etape. Este foarte greu să ne integrăm după 50 de ani de dictatură, de desfiinţare a societăţii vechi, de anihilare a păturii mijlocii, a lipsei unui capital românesc, a unei mici burghezii româneşti. Eu sunt fiu de inginer, deci noi aparţinem unei societăţi de acest tip. Asta nu înseamnă că noi avem mai multe drepturi decât ceilalţi, dar nici mai puţine. Şi când văd că în Valea Jiului un miner cvasianalfabet are privilegiul să plătească kilowatul de electricitate cu 25 de lei – sau aşa ceva – şi noi plătim cu 150 lei kilowatul şi mai bine asta este discriminare de clasă. Sunt pentru egalitatea în faţa legilor şi în faţa dispoziţiilor economice ale Guvernului. Sunt contra privilegiilor de orice tip. Nu înţeleg ca minerii să aibă mai multe drepturi – nici mai puţine, decât ale mele, decât ale dumitale.
        
G.P.: Încotro se îndreaptă România?

         A.M.: România se îndreaptă categoric spre Vest. Dar dacă nu izbutim să ne îndreptăm, într-o carte a mea am citat o vorbă a lui Ion Raţiu: dacă nu intrăm în Europa intrăm în sfera de influenţă a ruşilor.
        
G.P.: Credeţi în varianta asta? Nu-i cumva o sperietoare?

         A.M.: Nu cred, dar este o ipoteză posibilă. Nu cred, vai de mine, eu fac tot ce-i posibil să nu se întâmple aşa ceva. Dar să căutăm alternative, că trebuie să ne creăm alt sistem de alianţe. Nu cred chestia asta, dar nici nu o exclud total. La vârsta mea nu se mai schimbă nici ideologia…
        
G.P.: Chiar consecvenţa dumneavoastră ne interesează, noi cei care suntem mai tineri nu este rău să învăţăm din tenacitatea la care nu aţi renunţat.

         A.M.: Nu, nu este un exemplu, este o constantă a unui scriitor român.
        
G.P.: Eu vă mulţumesc mult pentru acest dialog purtat pe teritoriul Maramureşului.

         A.M.: Nu aveţi pentru ce. Mi-a făcut o reală plăcere să purtăm acest dialog.

Polifonia Nancy Huston de Dana Puiu, nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 10:00 PM

Dana PUIU

 

POLIFONIA NANCY HUSTON

          

           Literatura quebecheză manifestă, de multă vreme, tendinţa de a ieşi din frontierele maritime atlantice şi lacustre ale ţinutului de origine. Scriitorii canadieni de expresie franceză nu mai sunt acei colonizatori care suspinau după patria-mamă, deplângându-şi marginalizarea în oceanul anglofon, contaminaţi de o boală ironizată în anii ‘60 sub denumirea de québécoite. Căutare a identităţii dar şi saturare, amintire şi uitare, o distanţare autoironică în timp.

         Literatura mileniului trei a devenit transtextuală şi transculturală. În majoritatea cazurilor, exilul sau sentimentul marginalizării este asumat, atât în Canada cât şi în Europa: “Rămân unic şi totuşi mă multiplic pentru a-mi asuma diversitatea lumii”, spunea scriitorul canadian Jacques Ferron.

         Nancy Huston este o marginalitate cu semnul inversat. Pentru Nancy Huston, originară din Calgary (n.1953), zona canadiană anglofonă, exilul în limba franceză a fost benefic şi polisemic. Multiculturală, ea adoptă prin limbile şi culturile pe care le frecventează, identităţi multiple, moduri de a fi mereu alta. Plecări şi întoarceri la sursele toponimice, lingvistice, onomastice, religioase, istorice, romanele sale sunt o continuă afirmare a ipseităţii dar şi sublimarea ei, în favoarea alterităţii. Ea îşi asumă toate dimensiunile umane: inimă, corp, creier, percepţii extrasenzoriale, dincolo de frontiere.

         Nancy Huston şi-a făcut studiile în Statele Unite, la Sarah Lawrence University, le-a continuat apoi la Paris la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, alegîndu-şi ca subiect a disertaţiei de master, o teorie lingvistică a nivelurilor de limbă, lucrare scrisă sub îndrumarea marelui critic francez Roland Barthes urmată de o teză de doctorat. Stabilită de mai bine de douăzeci de ani în Franţa, Nancy Huston a publicat 10 romane, numeroase volume de eseuri şi, mai recent, piese de teatru. Romanul Les Variations Goldberg (1981) a fost distins cu premiul Contrepoint şi a fost nominalizat la premiul Femina. Pentru romanul Cantique des plaines (1983) a obţinut premiile Goncourt, Femina şi Canadian Governor General`s Award. Pentru Instruments des ténèbres a obţinut în 1997 premiul Livre Inter. Singurul roman tradus la noi este Amprenta îngerului (L’empreinte de l’ange) publicat în 1993 la Editura Univers, în traducerea Doinei Jela Depois. Este cartea care a luat Marele Premiu al cititoarelor revistei Elle şi care a devenit concomitent best-seller în Canada.

         A intra într-un roman, înseamnă, conform propriilor mărturii, a călători altundeva pe o coadă de mătură de vrăjitoare”, înseamnă a fi altcineva. Sursele romanelor sale sunt cărţile şi viaţa cu faţetele schimbătoare, într-o continuă transgresare a timpului sau, cum spune ea, ce que j’ai ingurgité de la vie”. Viaţa, nu ca referent real, ci ca şi « epifenomen ». Capacitatea de a se transpune în pielea personajelor sale ţine de propensiunea ei pentru cunoaşterea diferenţei, pentru reconstituirea Timpului într-o continuă metamorfozabilă analepsă. Ca cititor, eşti frapat de stranietatea vieţii, cu tot ce are ea mai sublim şi mai nemilos. Un suspans al trăirilor, violenţă, perversiune, senzualitatea marilor extaze dar şi traumele produse de cele mai crunte suferinţe. Afinităţile livreşti ale scriitoarei se îndreaptă spre Virginia Woolf, Duras, Toni Morrison, Carson Mac Cullers, Ondadtje, Cehov, Castilio, Roman Gary şi Rushdie.

         Les Variations Goldberg este un roman polifonic orchestral care te plasează, ca cititor, în memoria mai multor personaje. Dirijorul intrărilor este Dumnezeu însuşi care va anticipa dispariţia personajelor. Deopotrivă analepsă şi prolepsă, pe un leitmotiv muzical de Bach, cartea este ca visul unei nopţi de vară, vibraţie de muzică a destinelor dar şi paleativ împotriva fricii. Ea însăşi interpretă de muzică de cameră, melomana Nancy Huston transmite vibraţiile diapazonului dinspre muzică înspre literatură, cu o sesnsibilitate seismografică.

Nancy Huston dă o deosebită importanţă construcţiei romaneşti. Temele ei de predilecţie se revarsă dintr-un roman în altul: Dolce agonia este o continuare a romanului La Virevolte. Această Piruetă avea, la început 300 de pagini şi 60 de personaje. Nancy Huston va proceda la arderea, ruperea, aerarea romanului, esenţializîndu-l. Dintr-un interviu acordat în 2003 revistei Périphéries, aflăm amănunte despre maieutica scriiturii, un proces de construcţie şi deconstrucţie, o luptă din care sensibilitatea, fluidul interiorităţii umane trebuie să prevaleze, poate chiar în detrimentul lucidităţii construcţiei iniţiale. Ea mărturisea, în acest interviu că, predând studenţilor americani un curs de creative writing, ajunsese să-i sfătuiască să aibă curajul să treacă apoi spre faza, pe care ea o numeşte, destructive writing.

         Romanul Cantique des plaines a fost scris în limba engleză, dar, paradoxal, cartea a avut un impact mai mare în Québec, în versiunea ei franceză aparţinând tot autoarei. Traducându-şi romanele dintr-o limbă în alta, Nancy Huston mărturisea că îşi descoperă toate ticurile şi repetiţiile. Ea va oferi, deci, cititorilor nu o traducere ci o versiune diferită, care să se plieze perfect psihologiei naţiei căreia i se adresează. Cantique des plaines este romanul recuperării rădăcinilor, istoria mnemotehnică a unui bărbat, Paddon, reconstituită de nepoata lui. O voce narativă la persoana a doua singular care ne introduce familiar în tonalitatea tandreţei. Copilăria, adolescenţa şi maturitatea lui Paddon nu sunt evocate cronologic. O succesiune de decupaje şi colaje iluminează viitorul. Teluricul bucolic al câmpiei vestice canadiene alternează uneori cu înălţarea psalmica, împrumutând alteori tonalităţi cinico-corozive de minare a tot ce este neautentic, excesiv, a tot ceea ce alterează, prin extremisme şi prejudecăţi, fiinţa umană. În romanele ei există întotdeauna un suspans care surprinde cititorul precum şi o deplasare de accent dinspre personajele principale spre cele secundare. Ori, poate, o focalizare a tuturor destinelor ca fiind deopotrivă de importante. Dintr-un roman despre supravieţuirea lui Paddon, postcolonizatorul, acest roman devine, prin vocile ce se inserează, romanul metisajului istoriei canadiene, romanul nedreptăţii făcute indienilor blackfeet, păcatului asimilării, resentimentele inadaptării exprimate de vocea în surplomb, a lui Nancy, alias, uneori, metisa Miranda, povestind tăcerea împietrită a ultimilor supravieţuitori dar şi bucuria recuperării polifonice a unui spaţiu geo-istorico-uman: E un proces atât de miraculos : oriunde mă opresc, tabloul mi se pare terminat, ca-n pînzele Mirandei în care nu există nici un spaţiu gol, zi după zi, mă aşez aici, la această masă, la Montréal, închid ochii, îmi ascut urechile şi aud urcînd încet, încet, la suprafaţă, acest cîntec, uneori plin de nostalgie, alteori vesel, o voce ce mi-o povesteşte pe Miranda, pe cei trei copii, şi care îmi revelează, de asemenea, lucruri despre mine însămi, despre tatăl meu quebechez pe numele său Paul – vai, Paddon, cum nu pot eu să rezist fără tine.[.]..să nu-mi răpeşti aceste cuvinte, nu caut să-ţi fac rău, avem nevoie unul de altul Paddon. » sau « o frază îmi revine în minte, intactă, după două decenii petrecute în camera frigorifică a creierului meu rezervat statisticilor inutile : Indienii nu pun mai multe probleme în Canada decît Negrii din Statele Unite, pentru că ei nu reprezintă decît 1% din populaţie, repet aceste cifre[…] şi îmi amintesc de fotografiile de copii blackfeet în picioare, aliniaţi în faţa pupitrelor şcolii misionare, palizi, stingheriţi de uniformele bej scrobite şi simt că inima mi se strînge din nou.

         Histoire d’Omaya este un roman-strigăt, o carte-coşmar care pune la zid Justiţia oarbă, dînd dreptul la replica ficţională femeii fidele sieşi, vorbind depre profunzimea şi frumuseţea sufletului uman nealterat de prejudecăţi. O carte de ură şi indignare eliberatoare.

         În piesa Prodige (Miracol), subtitrată generic Polifonie, cititorul şi respectiv spectatorul intră în mirajul polifoniei de voci şi destine în ritmul instrumentelor muzicale. Pauze, seri liniştite în ritm de clavecin bine temperat, te coboară în adîncul stratificat al amintirii (trei generaţii suprapuse) a cărei leitmotiv este maternitatea, trauma, miracolul şi candoarea naşterii noastre. Analepse şi prolepse reactualizează un prezent reiterativ matern, patern, filial, conjugal şi extraconjugal. Într-un cuvînt polifonia vieţii, prin care monologul fiecărei voci intră în polidialogul tuturor vocilor.

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2011 - 2020 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.