top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Jurnal secret de Victor Iancu şi Sub semnul lui Dionysos de Delia Pop, nr. 10(29), octombrie 2009
Oct 23, 2005 at 09:00 PM

Victor IANCU

JURNAL SECRET, MARCA ALEX. ŞTEFĂNESCU

 

           Ceea ce urmează se numeşte îndeobşte recenzie. Căci va fi relativ scurtă şi scrisă de un neprofesionist. Aşadar, cititorul să nu se aştepte la cine ştie ce revelaţii. Va trebui să se mulţumească cu nişte modeste impresii de lectură. Impresii care adăugate veritabilelor cronici de analiză aplicată şi competentă pot da culoare imaginii de ansamblu.

           Dar să nu mai zăbovesc asupra zicerilor introductive şi să intru în subiect. Ceea ce atrage de la început atenţia este coperta, care vrea să sugereze, mai în glumă mai în serios, că Jurnalul ar fi putut fi considerat subversiv de către o anume instituţie, indicată în antet: Republica Populară Română, Ministerul Securităţii Statului. Mai jos se indică obiectivul: Alex. Ştefănescu. Iar pe coperta a IV - a, putem citi: „Documentul a fost ridicat de la casa banditului din Calea Moşilor 268 - 270 în data de 01. 0 … 2005”. Cifra care ar indica luna este acoperită cu şnurul - funie cu care este legat „în cruce” dosarul. Aşadar, autorul ne induce, de la bun început, într-o atmosferă ludică, vrând să ne sugereze că tot ceea ce urmează ar putea fi, nimic altceva, decât o comédie, un motiv de divertisment, pe seama unor jocuri care cândva (demult…) se puteau transforma în altceva (serios şi tragic), dar care acum nu-s decât o păcăleală.

           Parcurgând însă textul (de întindere medie, 230 p.), eu am uitat cu desăvârşire şi coperta şi eventualele semnificaţii pe care ea le-ar putea sugera, scufundându-mă cu totul în magma densă, dar neconstrângătoare, a cărţii. Şi ceea ce mi s-a revelat, pagină după pagină, este că aceste însemnări ar fi trebuit să poarte un alt titlu: nu jurnal secret, ci jurnal miraculos. Desigur, într-un atare caz ar fi dispărut comédia, ceea ce probabil ar fi răpit chiar farmecul aprioric al Jurnalului. Oricum, ce ni se evidenţiază din fiecare însemnare este un miracol. Un miracol al existenţei, un miracol al trăirii. Dar şi unul al neuitării. Căci Alex. Ştefănescu ne povesteşte întâmplări pe care le-am trăit şi noi, cititorii, în aceşti ultimi ani sau la care am fost măcar martori, dar de care nu ne place să ne amintim. Pe care vrem să le uităm. Că asta înseamnă inconştienţă, lene intelectuală, frică, prejudecăţi, spirit gregar n-ar trebui să ne îndoim. Şi totuşi o facem. De ce? Nici noi nu ştim. Cert este că facem mereu aşa de mai bine de şaizeci de ani. Şi autorul Jurnalului nu se zbate să ne demonstreze cine ştie ce teze sau idei extrase din cercetări savante, ci pur şi simplu ne aşază o oglindă în faţă, ca să ne putem privi în linişte şi pace şi să reflectăm asupra a ceea ce vedem. De fapt, aici e miracolul Jurnalului: revelaţia adevărului nud, necontrafăcut, dar care e mereu „dres” cu câte un pic de ironie (şi autoironie!), un strop de bonomă înţelegere a slăbiciunilor noastre, prea omeneşti, o deviere spre latura ludică a realităţii. Astfel, pilula ce-o înghiţim e mai puţin amară, ba nu arareori ni se pare chiar dulce.

           Din când în când, trecutul este completat (pe o pagină întreagă) de câte o caricatură mai mult decât sugestivă, marca Ion Barbu. Când am purces la scrierea acestei recenzii, m-am gândit că voi reuşi să reproduc cât mai multe fragmente. Iată-mă aproape de încheiere fără să fi reuşit a-mi concretiza intenţia. Dar două crâmpeie de text tot am să extrag: 1. (pană de cauciuc, undeva între comuna Berceni şi Bucureşti, încercarea de a înlocui roata): „Am închis telefonul, fără explicaţii, şi am îngenuncheat din nou, la locul de osândă, dar m-am lăsat prea brusc în jos şi mi s-au rupt pantalonii în fund. Nu la figurat, ca la Ion Cristoiu, ci la propriu. Nu există umilinţă mai mare decât să fii bătrân şi gras, să ai de înlocuit o roată la maşină şi să ţi să rupă pantalonii în fund. Descurajarea mi-a întunecat minţile. Am vrut să abandonez maşina, pentru totdeauna, să-mi părăsesc familia, prietenii, cunoscuţii, ţara însăşi, şi să plec pe jos, undeva, departe, în lume. Tocmai când mă întrebam unde anume, a apărut miraculos (aşa cum apare Jean Valjean şi o ajută pe Cosette să ducă găleata cu apă, în <Mizerabilii>), un tânăr şofer, Marian, pe care îl cunosc de multă vreme, de când era un copil. Surâzător, energic, plin de tinereţe, mi-a luat manivela din mâini şi în doi timpi şi trei mişcări mi-a înlocuit roata. Apoi, ca să nu-mi dea timp să-i mulţumesc, s-a suit în maşina lui şi a plecat. N-a fost un vis, chiar aşa s-a întâmplat. În câteva secunde, am început din nou să-mi iubesc familia, prietenii, cunoscuţii. Şi ţara”; 2. (9 octombrie 2003, cu zece zile înainte de referendumul pentru votarea modificărilor la Constituţie propuse de PSD, când ni se cerea să votăm PENTRU, cu formula DA PENTRU EUROPA) „Astăzi am făcut o tentativă - care s-a dovedit până la urmă nefericită – de a cuceri o blondă cu ajutorul formulei inventate de PSD. Rămas singur cu ea, am întrebat-o dacă-mi dă voie s-o sărut. Văzând-o că ezită, am strigat : Spune DA! Nu pentru mine, PENTRU EUROPA! Blonda s-a uitat la mine ca la un nebun şi mi-a întors spatele.”

           Undeva, mai sus, spuneam că Jurnal secret ar merita să se numească Jurnal miraculos. Cred că şi din cele două scurte fragmente, reproduse aici, veţi fi de acord că se degajă miracolul: nu numai substanţa îşi merită calificativul, ci şi expresia. Alex. Ştefănescu este un mare prozator, ceea ce nu li se întâmplă foarte multor critici.

           Felicitări Editurii „Corint”, pentru publicarea acestei cărţi minunate !

Delia POP

SUB SEMNUL LUI DIONYSOS


           Legenda ţesută în jurul eroului îl consideră pe Dionysos, cel zămislit din împreunarea cerului cu pământul, zeul născut de două ori. Se spune că Zeus-tatăl, după ce-şi fulgerase iubita, pe muritoarea frigiană Semele, nu voi să-şi piardă urmaşul, aşa că eliberă trupul prematur al copilului şi îl ocroti până la ivirea sorocului în propria-i coastă.

           Într-o altă variantă, Zagreus, fiul lui Zeus şi al Persephonei, pentru a scăpa de Titani, se preface în taur. E totuşi devorat de aceştia, însă va renaşte, cu ajutorul tatălui său, sub numele Zagreus-Dionysos.

           Adorat încă din timpul vieţii, cel astfel creat le-a readus pământenilor energia şi bucuria de a fi, dar mai ales le-a cultivat îndrăzneala de a se elibera de constrângeri. A fost celebrat ca zeu al vinului, al viţei de vie, al fertilităţii, al serbărilor.

           Cultul dionisiac străbate de-atunci veacurile, hrănit de imaginaţia oamenilor, pervertit câteodată, însă mereu alimentat cu noi semnificaţii. Considerăm că însăşi contemporaneitatea, prin manifestările ei inedite, şocante adesea, indică un semn al reîntoarcerii lui Dionysos, al revenirii vitalităţii originare a umanului.

           Ideea este împărtăşită şi de Michel Mafessoli, care, în seducătorul eseu Clipa eternă. Reîntoarcerea tragicului în societăţile postmoderne1, identifică un anume spirit al acestui timp, marcat puternic de amprenta efemerului şi caracterizat prin depăşirea prejudecăţilor, prin fluidizarea graniţelor ce despart banalul de esenţial, adevărul de fals, raţiunea de sentiment, viciul de virtute.

           Astfel, la o cercetare mai atentă, observăm că sunt puse acum la încercare certitudinile fundamentale confecţionate vreme de secole şi care nu ne mai acomodează la cotidian; dimpotrivă, deseori ne zăgăzuiesc. Contrariile se întreţes, iar judecăţile se relativizează. „Căci toate lucrurile sunt încopciate, împletite, îndrăgostite... "

           Ia naştere o filozofie a vieţii care susţine eliberarea fiinţei de „datoria de a fi" (Max Weber), nesilind-o să gândească strict raţional, să făptuiască neapărat cu scop, să-şi proiecteze (să-şi controleze, adică) devenirea.

           Abia acum - putem spune - e înţeleasă/trăită lumea propovăduită de Nietzsche: o transfigurare a vieţii prin divinizarea umanului, spre a suplini - parcă - pierderea lui Dumnezeu. O acceptare a fiinţei cu luminile şi umbrele sale, o risipire/epuizare cu intensitate în clipa de faţă. Hic et nunc.

           Străbătând vremile, observăm că o serie de prescripţii ale tradiţiei iudeo-creştine, precum supunerea la asceză, îmblânzirea/pedepsirea cărnii întru o (eventuală) fericire cândva, în vreo utopie viitoare, au fost dărâmate una după alta. Suntem - se pare - în faţa unei revolte deschise împotriva dimensiunii cu iz de cenuşă a condiţiei umane, ce ne îndreptăţeşte să considerăm că atâtea secole de supunere înaintea zeiţei Raţiunii, de sfâşiere între necredinţa faţă de pământ şi căutarea împlinirii/a liniştii în cer n-au izbutit să-i răpească omului dorinţa de a trăi, de a se trăi pe sine, de a-şi căuta eternitatea în preţul cu care-şi răscumpără prezentul.

           Atâţia NU adresaţi în timp vieţii şi libertăţii se convertesc azi într-o celebrare a pământului şi a rodului său întru autodepăşirea omului şi nu pentru „a înfrumuseţa imaginea transcendenţei, a unui iluzoriu dincolo3. I se restituie astfel terestrului ceea ce i s-a răpit.

           Ne alăturăm lui Michel Mafessoli când spune că „participarea la natură şi, în consecinţă, corespondenţa pe care o induce, este o formă de rebeliune ale cărei efecte nu sunt încă evaluate. Rebeliune împotriva artificialismului abstract. Rebeliune împotriva unei societăţi a plictiselii. Rebeliune împotriva unei pseudo-vieţi programate care lasă prea puţin loc aventurii sau simplei plăceri de a exista.” Aceasta „încheie poate un ciclu civilizational, cel în care tradiţia occidentală făcea din lumea de aici un simplu pretext pentru adevărata lume ce avea să vină...”4

           Dionysos, răzvrătitul, îşi face din nou apariţia în cetate, îmbiindu-ne să ne armonizăm cu noi înşine, să redescoperim cât de vie este viaţa. Să o acceptăm pentru ceea ce este, pentru câtă este. Să o trăim total, aici şi acum.

           Interpretând dintr-o altă perspectivă cărţile sacre, oare nu în acelaşi spirit îşi învăţase Iisus ucenicii, în cuvântarea de pe munte, să se roage? „Pânea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi...” În sprijinul prezentei tălmăciri vine şi o notă din subsolul ediţiei jubiliare a Bibliei, diortisite de Bartolomeu Valeriu Anania, în care se menţionează preferinţa pentru sintagma „cea de toate zilele” în locul expresiei „cea spre fiinţă”, utilizate în alte versiuni şi care „nu traduce exact cuvântul original, dar nici nu constituie o erezie”, deoarece Sfinţii Părinţi îi imprimaseră şi „o dimensiune duhovnicească, euharistică.”5

* * *

           Segmente în continuă extindere ale societăţii contemporane dezvăluie o schimbare de paradigmă ce tulbură minţile cuminţi şi derutează moralistul din noi, format la şcoala dihotomiei, a disjuncţiei (sau/sau).

           Fiindcă, deşi suntem încă prinşi în menghina unui anumit fel de a vedea istoria, s-a dovedit, nu o dată, că devenirea nu presupune în mod obligatoriu progres, linearitate: „Nu numai raţiunea secolelor, ci şi sminteala lor plesneşte-n noi. Primejdios este să fii moştenitor.” Structuri şi forme din vremi trecute pulsează în contemporaneitate, îşi revendică dreptul la exprimare, determinându-ne să le reconsiderăm.

           Să ne continuăm în fiinţă integrându-ni-le.

          Ne-ar trebui, pentru a răzbate, o „gândire progresivă” (nu progresistă), o asumare a logicii conjuncţiei (şi/şi). „O gândire mai complexă, mai globală, care integrează tocmai ceea ce modernitatea crezuse că a depăşit deja. În special energia vitală şi componentele ei arhaice.”7

           Sub ochii noştri, instantaneul, prezentul, emoţia, banalul, plăcerea sunt reevaluate. Vechile ierarhii se destramă.

           Clipa e adulmecată, înşfăcată cu aviditate. E prima şi ultima. O smulgi, o furi (cui?), te joci cu ea, o joci cu toată fiinţa... Te bucuri că-ţi este dată, o slăveşti, ea te slăveşte (sau te coboară).  Îi dai sens, sens din sensul vieţii tale trecătoare. Pentru ceea ce este, mai mult decât pentru ceea ce ar urma să fie... „O artă de a trăi care nu se mai sprijină pe căutarea libertăţii absolute, ci pe acele mici libertăţi interstiţiale, relative, empirice şi trăite zi de zi.”

           E o încercare tragică de-a birui perisabilul. De-a eterniza clipa: să fii conştient că ea se duce/se trece o dată cu tine. Că te risipeşti în însuşi actul trăirii ei.

           Să-i conferi intensitate, să i te dărui cu tot ceea ce ai măreţ, dar şi mărunt în tine. Tu, întreg. Să rupi zăgazurile, să suprimi interdicţiile, prejudecăţile. Să nu privilegiezi nici trecutul, nici viitorul.

           Să nu contabilizezi. Să judeci şi să înţelegi cu toate ale tale: nu doar cu creierul, ci şi cu măruntaiele tale.

           Dar cum să te regăseşti în lumea de azi tu, cel plămădit în alte vremi, cu valori şi non-valori considerate nepieritoare? Căci nu accepţi relativismul puţinelor valori în care mai crezi, însă cotidianul se încăpăţânează să-ţi configureze alt făgaş, nu cel spre care te simţi menit. Te vei putea replia?

           Te vei familiariza cu „mirosul clanului” sau vei alege marginalizarea? Te simţi în stare să aşezi pe acelaşi plan lucrurile şi faptele de viaţă neînsemnate cu cele fundamentale? Sau preferi asceza întru parfumul unei epoci desăvârşite ce va să vină?

* * *

           Sunt doar câteva din provocările postmodernităţii. E lesne de constatat că o bună parte a societăţii reacţionează printr-o „raţiune sensibilă" (Michel Mafessoli ar numi-o „gândire a pântecului”), ce evită poziţiile normative ori absolutizarea certitudinilor specifice dualismelor.

           Este, probabil, una din modalităţile de adaptare ale omului de azi la urmările unor secole întregi de domesticire silită, de raţionalizare a vieţii. Pe de altă parte, reconsiderarea omenescului, a cărnii, a sentimentului, recunoaşterea, aşadar, a lui Dyonisos ca zeu proteguitor constituie o dovadă a persistenţei - „informe blânde sau mai exacerbate” - a animalului în uman. Iar aceasta, „ca orice revenire a ceea ce a fost zăgăzuit în subconştient (...), are consecinţe şi bune şi rele. (...) Consecinţa bună e că reîntoarcerea animalului ne permite să gustăm din nou plăcerile lumii. Hedonismul (...) nu mai e rezervat elitelor, ci se răspândeşte în toată societatea. Mijloacele disponibile pot varia, cu siguranţă, însă tendinţa generală este spre jubilaţie. Uzura paradisurilor îndepărtate, religioase sau politice, face realitatea de aici atractivă, fie şi relativ.”

           Complementaritatea tragic/ludic reprezintă astfel o dimensiune care dezvăluie un mod de viaţă apropiat de cel arhaic şi impus oarecum de timpul pe care-1 respirăm. Ea implică o anume „etică a clipei”, o strategie a supravieţuirii, o dorinţă de a trăi firesc ceea ce este precar, de a te bucura că poţi în felul acesta încetini trecerea. O beţie de viaţă pentru ceea ce este ea acum (nu pe termen lung şi incert), chiar dacă nu este cea mai bună... Avem de-a face cu o înţelegere serios-ludică a clipei: asemeni oricărui joc - pe care-1 construim, iar apoi îl deconstruim - şi clipa se naşte şi piere fără încetare.

           De-aici provin, poate, teatralitatea cotidiană (cu însemnătatea atribuită festivului, aparenţei, imaginii, corpului, modei), lâncezeala (refuzul provizoriu de a participa la cursă, oprirea din alergare), prezentismul, irosirea, excesele, toleranţa, neotribalismul...

           De-aici îşi trage seva „mundanitatea” jocul „de relaţii, conversaţii şi întâlniri rituale de tot felul” (în localurile de consumaţie, la baluri, colocvii, seminarii, călătoriile în grup, inclusiv... şedinţele de lucru), ce urmăreşte, mai cu seamă, reunirea membrilor tribului... „Numitorul lor comun este o co-prezentă mai mult sau mai puţin teatrală. Trebuie să-i apari celuilalt. Trebuie să pari în faţa celuilalt. Altfel nu există viaţă socială. Iar cel care nu se conformează mundanităţilor politice, economice, religioase sau profesionale va fi mai mult sau mai puţin violent respins, întrucât nu are mirosul haitei, pe care-l întreţine amestecându-şi propria sudoare cu a celorlalţi. Pe scurt, trebuie să te faci văzut şi să fii văzut ca să exişti. Cu alte cuvinte, exişti doar prin privirea celuilalt...” 

______________________________________

1 apărut la Editura Meridiane, Bucureşti, 2003, cu o prefaţă de prof.dr.Ioan Drăgan şi în traducerea Magdalenei Tălăban

2 Nietzsche, Friedrich, Cântecul beat (10), în Aşa grăit-a Zarathustra. O carte pentru toţi şi nici unul, Introducere, cronologie şi traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Ediţia a IlI-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 363.

3 Doinaş, Ştefan Augustin, Nietzsche şi discursul mixt, în vol. Aşa grăit-a Zarathustra..., ediţia citată, p. 31.

4 Mafessoli, Michel, Clipa eternă..., ediţia citată, p. 136.

5 Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, Matei, 6:11, nota „f”, p. 1466.

6 Nietzsche, Friedrich, Despre virtutea care dăruieşte, în Aşa grăit-a Zarathustra..., ediţia citată, p. 124.

7 Mafessoli, Michel, Clipa eternă..., ediţia citată, p. 97.

8 Mafessoli, Michel, Clipa eternă..., ediţia citată, p. 25.

9 Mafessoli, Michel, ediţia citată, p. 109.

10 Mafessoli, Michel, Clipa eternă..., ediţia citată, p. 100.

Eminescu, azi de Săluc Horvat, nr. 10(29), octombrie 2005
Oct 23, 2005 at 07:00 PM

Săluc HORVAT

       EMINESCU, AZI


         După o absenţă notabilă, colecţia „Eminesciana”, promovată de Editura Junimea din Iaşi, revine într-o nouă serie. Pornită la drum în anul 1973 cu volumul:
Mihai Eminescu. Poezii, colecţia şi-a propus să adune într-un corpus critic cele mai valoroase contribuţii cu privire la cercetarea vieţii şi operei poetului naţional Mihai Eminescu. În decursul anilor, a apărut un număr important de volume, semnate de nume consacrate, precum G. Ibrăileanu, N. Iorga, G. Călinescu, Perpessicius, Vl. Streinu, T. Vianu, D. Caracostea, M. Dragomirescu şi mulţi alţii, fiecare dintre acestea constituind repere la întregirea bibliografiei eminesciene.

Opinia unor critici, mai ale din generaţia tânără, care susţin că opera lui Eminescu nu mai prezintă interes este contrapusă de numărul important de cercetări ce apar an de an, fie că este de întregirea sau „corectarea” unor date de ordin biografic, precum cele privind cauzele morţii poetului, fie abordări din perspective noi ale operei poetice sau ale celei publicistice.

Între apariţiile recente în cadrul seriei noi a acestei colecţii se înscrie şi volumul Eminescu, azi, semnat de Cassian Maria Spiridon. Însumând articolele publicate în „Convorbiri Literare” între anii 1998-2004, cartea d-lui Spiridon readuce în atenţia cititorului fapte şi date de un real interes despre poet şi opera sa.

Volumul, structurat pe patru capitole: Biografii, Prieteni şi adversari, Veronica Micle şi Eminescu, azi, se deschide cu un preambul: Puţină mitologie în care reiterează mult discutata problemă privind data şi locul naşterii poetului.

Când şi unde s-a născut Mihai, al şaptelea copil al soţilor Raluca şi Gheorghe Eminovici, rămâne încă un mister. Aşa cum susţinem şi noi în vol. Însemnări despre Mihai Eminescu (Baia Mare, 2000), „Mihai, copilul cu cap de Apollo şi cu harul zeilor s-a născut în miez de iarnă, la Botoşani sau poate la Ipoteşti, într-o zi de nimeni ştiută azi, cuprinsă între 20 decembrie 1849 şi 15 ianuarie 1850. Singura dată certă este 15 ianuarie 1850, dată înscrisă în Registrul de naşteri şi boteze pe anul 1850 al oraşului Botoşani, pe care o trecem şi noi pentru eternitate, iar locul naşterii Botoşani” (p. 5-6). În susţinerea acestor date, fără a le comenta, Cassian Maria Spiridon se raliază opiniei formulate de G. Călinescu în monografia sa: Viaţa lui Mihai Eminescu, în care scrie: „neexistând date decât un document sigur, însuşi actul de naştere, bunul simţ cere să păstrăm ca dată de naştere ziua de 15 ianuarie 1850, cu observarea în privinţa locului că totul fiind cu putinţă pe această lume, n-ar fi exclus ca pruncul să se fi născut la Ipoteşti”.

Din capitolul „Biografii”, semnalăm articolul „Eminescu în 1939”, în care este analizat volumul omagial publicate de „Convorbiri Literare” (nr. 6, 7, 8, 9 / 1939), consacrat semicentenarului morţii poetului. În cele aproape o mie de pagini consacrate acestui eveniment sunt cuprinse materiale omagiale referitoare al Eminescu, semnate de personalităţi ale vieţii politice şi culturale ale timpului: regele Carol al II-lea, N. Iorga, G. Ibrăileanu, G. Călinescu, G. Bogdan – Duică, Leca Moraru, I. E. Torouţiu, D. Murăraşu, D. Caracostea, T. Vianu, Al. Dima etc., fiecare conţinând date şi aprecieri de un larg interes. În urma analizei materialelor incluse în acest cuprinzător op, Cassian Maria Spiridon subliniază importanţa acestor materiale sub semnul unor rezerve notând:        „sunt mai mult admirative, mai puţin analitice şi aproape deloc în spirit critic. Este o extaziere generalizată ce-l încremeneşte în statuia sa (…) anulându-i posibilitatea de a fi un scriitor viu, sigur de interes „pentru cei de atunci, cu atât mai mult pentru cei de astăzi””.

Prietenia poetului cu I. L. Caragiale a devenit proverbială. Cunoscându-se încă din copilărie, pe când Eminescu era sufleor în trupa lui Pascali, iar Caragiale în trupa unchiului său, Iorgu Caragiale, aceştia se vor întâlni în cercul Junimii şi mai ales în redacţia ziarului „Timpul”. Istoria literară consemnează multe momente de plenitudine intelectuală dintre aceştia, dar şi momente de tensiune, de adversităţi duse până la ură şi dispreţ.

Apropierea dintre Eminescu şi Caragiale s-a datorat faptului că amândoi aveau cultul valorilor, respectul pentru cuvântul scris, prin dragostea pentru limba română şi perfecţiunea ei, dar mai ales pentru acea scânteie de geniu, reciproc recunoscută şi preţuită. Ioan Slavici, în Amintirile sale, spunea că ceea ce-i apropia era „atât potrivirea în gândire şi simţire, cât şi credinţa în izbândă. Acestea au făcut ca o perioadă să fie nedespărţiţi şi mereu doritori de a se lumina unul pe altul.” Ei însă nu au putut rămâne prieteni pentru că erau diferiţi prin felul de a fi, de a se manifesta, de a-şi organiza viaţa proprie, prin modul de a scrie. În momentele de tensiune, mai ales când Caragiale s-a implicat în viaţa intimă a poetului, la mijloc fiind Veronica Micle, relaţiile dintre cei doi au ajuns la cote maxime. Pentru Eminescu, Ion Luca a devenit un cinic, canalie, mizerabil. Atmosfera şi starea de spirit dintre cei doi scriitori este amplu redată de Cassian Maria Spiridon în articolele: Caragiale, prietenul lui Eminescu  şi Eminescu despre Caragiale.

Un alt episod de interes pentru istoria literară este cel referitor la conflictul dintre Eminescu şi Al. Macedonski, dezvoltat în articolul Macedonski, adversarul lui Eminescu. Trecând în evidenţă opiniile formulate de Tudor Vianu şi Adrian Marino, exegeţii lui Macedonski, cu privire la împrejurările şi cauzele care au generat aceste adversităţi, criticul ajunge la concluzia că, indiferent de faptele petrecute în viaţă, „cei doi poeţi în absolut, se întâlnesc, sunt pentru literatura noastră complementari. Când îi raportezi unul la celălalt, pe Macedonski şi Eminescu, constaţi vitalitatea, energia fără limită a poetului Nopţilor, ce dă o splendidă replică pesimismului eminescian”.

Paginile despre Veronica Micle şi relaţiile sale cu Mihai Eminescu sunt scrise cu multă căldură, înţelegere şi detaşare faţă de multe fabulaţii formulate atunci şi astăzi. În cele aproape 50 de pagini, Cassian Maria Spiridon evocă momentele de mare intensitate evocatoare cu privire la idila dintre cei doi scriitori. Tânăra şi frumoasa elevă a Şcolii Centrale de Fete din Iaşi, „de statură mijlocie, cu părul auriu, cu ovalul perfect al feţei, fruntea lată, ochii albaştri, nas fin, buze senzuale, dinţi frumoşi”, cum o descriau contemporanii, va deveni, pe când abia împlinise 14 ani, soţia profesorului universitar, Ştefan Micle, cu 30 de ani mai în vârstă.

În primăvara anului 1872, în timp ce Veronica se afla la Viena pentru un tratament medical, se cunoaşte cu poetul Mihai Eminescu, aflat la studii în capitala austriacă. Cu certitudine, la acea vreme, Veronica îl cunoştea pe Eminescu din ceea ce publica în „Convorbiri Literare”. Versurile: „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut / Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu” pot constitui dovada acestor afirmaţii.

Acele şase luni petrecute de Veronica la Viena îi vor marca pentru toată viaţa. Se vor reîntâlni la Iaşi şi la Bucureşti. Vor visa mereu la împlinirea dragostei lor. Îşi vor face planuri de căsătorie, mai ales după moartea soţului, Ştefan Micle, din nefericire, mereu amânate. Uneori datorate unor factori obiectivi, în special cei de ordin material, dar şi imixtiunii unor amici în viaţa lor intimă. Un rol important în acest joc l-a avut mentorul Junimii, Titu Maiorescu. Aflând de intenţiile matrimoniale ale celor doi îndrăgostiţi, Maiorescu nu a ezitat să-i spună poetului că „înainte de dumneata a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale”. Tot Maiorescu este acela care se revoltă aflând că Veronica este aceea pe care Eminescu a cântat-o în poeziile sale de tinereţe. Atitudinea ostilă a lui Maiorescu faţă de cei doi şi, în special faţă de Veronica Micle, a avut la bază în primul rând implicarea tinerei soţii a lui Ştefan Micle în calitate de martor în procesul intentat criticului acuzat de comportament imoral pe când era inspector şcolar, incident pe care se pare că nu l-a uitat mulţi ani. Aceasta poate fi datorată şi relaţiilor pe care Eminescu le-a avut cu Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu. Indiferent de cauze, actul în sine este de neiertat, iar acesta a accentuat şi mai mult suferinţa atât pentru unul, cât şi pentru celălalt.

Tendinţa de vulgarizare a relaţiilor dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle, cu trimitere la Veronica, a existat şi din păcate ea s-a transmis din generaţie în generaţie. Urmărind însă corespondenţa dintre aceştia, se poate vedea fără temei de tăgadă că în fapt a fost o dragoste sinceră, chiar pătimaşă.

Şi atunci când în relaţiile dintre Eminescu şi Veronica intervin momente de răceală, poetul nu încetează să o iubească. Într-una dintre scrisorile sale el îi declara: „Nu voi iubi niciodată o altă femeie şi tu rămâi în mintea şi sufletul meu ceea ce ai fost totdeuna: visul de aur al vieţii mele, singura mea aspiraţie, şi viaţa cu tine singura mea speranţă”. Asemenea mărturisiri vom găsi în multe alte scrisori ale sale: „Când mă gândesc la tine, îi scrie Eminescu, mi se umplu ochii de lacrimi şi nu mai găsesc cuvinte să-ţi spun ceea ce de o mie de ori ţi-am spus: că te iubesc”. Scrisorile, adunate în volumul Dulcea mea doamnă / Eminul meu iubit  (Polirom, 2000), aduc mărturii incontestabile că între Mihai Eminescu şi Veronica Micle a existat o mare iubire.

Capitolul care dă titlul cărţii, Eminescu, azi, aduce în discuţie aspecte legate de publicistica eminesciană. În articolul: Românism şi naţionalism la Eminescu, Cassian Maria Spiridon discută, argumentând cu citate din publicistica poetului, mult abordata atitudine naţionalistă a lui Eminescu. Fără a-i contesta convingerile naţionaliste, exegetul concluzionează: „E nedrept şi abuziv a analiza naţionalismul eminescian printr-o grilă contemporană, cu totul diferită de cea existentă în România ultimelor decenii ale veacului trecut”. Opinii de interes sunt formulate şi în articolul Un conservator liberal. Analiza lui Cassian  Maria Spiridon porneşte de la concluzia că: „publicistica politică eminesciană, pe cât este de citată, blamată sau înălţată, pe atât este, în fapt, de puţin cunoscută pe text şi context”.  De data aceasta exegetul se apleacă cu atenţie asupra textului, reuşind să contureze opiniile lui Eminescu cu referire la unele concepte privind statul sau despre doctrina liberală.

Glosând pe marginea cărţii Eminescu paradisul infernal şi transcosmologia, semnată de Pompiliu Crăciunescu, Cassian Maria Spiridon face o amplă incursiune în universul filozofic al operei eminesciene, subiectul principal fiind transdisciplinaritatea, concept definit ca fiind „ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline, şi înăuntrul diverselor discipline, şi dincolo de orice disciplină. Finalitatea sa este înţelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii.”

Cartea lui Cassian Maria Spiridon, Eminescu, azi (Editura Junimea, 2004, colecţia Eminesciana, seria nouă nr. 11, 239 p.) este dovada grăitoare că opera eminesciană este mereu actuală, că este aptă de noi abordări. Este în acelaşi timp o pledoarie în susţinerea perenităţii valorii acesteia. Scrisă cu degajare de multele îndoieli formulate, mai ales de critica actuală, într-un stil cursiv, şi bine documentată, ea vine să întregească bibliografia eminesciană.

Voci ale anticipaţiei româneşti - Mircea Opriţă de Cornel Munteanu. nr. 9(28), septembrie 2005
Sep 25, 2005 at 11:00 PM

Cornel MUNTEANU

                         

VOCI ALE ANTICIPAŢIEI ROMÂNEŞTI
 - MIRCEA OPRIŢĂ

 

        Un veşnic îndatorat rămâne azi scriitorul de SF faţă de publicul său cititorul. Nu atât cu o explicaţie-motivaţie a refuzului întâlnirii celor doi (în termenii literaturii de profil, sincronizare), cât cu o ofertă alternativă la nevoia celui din urmă de a continua dialogul presupus de text, printr-o detentă a acestuia de a fi, la rându-i, co-autor, concurând poziţia primului şi aducând textul la pragul unei opere deschise. Căci, dacă e să restrângem la maximum o definire a genului, literatura de anticipaţie este această însoţire a autorului şi cititorului, în spaţiul operei, până la interşanjarea rolurilor, pentru ca surpriza creaţiei şi cea a lecturii să-i activeze la nivelul textului, până la identificare. Datoria autorului creşte, spuneam, azi, cu cât posibilităţile de interacţiune autor-cititor  pot configura un univers SF deschis, prin multiplicarea canalelor de comunicare, în speţă, cel al calculatorului, prin spectrul unor games over, care să permită publicului acces direct şi, mai ales, responsabilitate faţă de actul creator în sine. Ingeniozitatea şi fecunditatea soluţiilor, spontaneitatea intervenţiilor, ca vechi atribute ale genului literaturii SF au acum şi suplimentul intuitiv, un auxiliar tehnic, nu numai lingvistic, în suportul imaginii vizualizante în plină mişcare.

        Cunoscut îndeosebi, în ultima vreme, ca investigator al fenomenului literaturii de anticipaţie, atât în partea de teorie a genului (Discursul utopic, 2000), cât şi în cea de istorie literară (Anticipaţia românească, 2003), Mircea Opriţă şi-a gândit strategic recuperarea textelor de beletristică într-un volum de autor, cuprinzând integrala povestirilor SF publicate de-a lungul timpului. Antologia Figurine de ceară[1], împreună cu volumele de istorie şi critică ale genului alcătuiesc un corp unitar, fiind printre cazurile rare la noi de însoţire a comentatorului şi creatorului în mişcarea istorico-literară de specialitate; dacă nu, chiar autorul însuşi fiind primul său ochi critic în aranjarea şi selecţia textelor de literatură propriu-zisă. Pe de altă parte, ştiut fiind că multe din textele publicate acum câteva decenii au apărut în reviste de profil, recuperarea lor într-un volum închegat dă seama de evoluţia genului în cazul unui autor deloc de neglijat şi aşază opera acestuia la locul cuvenit într-o posibilă istorie a literaturii de anticipaţie.

        Chiar dacă putem vorbi de unitate de viziune şi creaţie, până la segmentul stilistic al textelor, trei, ni se par, resursele anticipaţiei lui Mircea Opriţă, de la care se revendică însăşi structura interioară a volumului antologic. Textele, care acoperă intervalul de creaţie 1966-1980, - cel mai fecund din activitatea de scriitor a autorului-, impun, în istoria genului, un topos specific derulării tramelor, conturat la joncţiunea istoriei umanităţii şi civilizaţiilor cu contemporaneitatea. Această resursă e complementată de cea de-a doua, contaminarea prezentului de reziduuri ale mitologiilor şi legendelor locale ori universale, printr-un act de sincronizare temporală, care reduce mult acţiunea ilogicului şi non-sensului. A treia resursă alimentează texte cu aparentă linie narativă de tip tradiţional, dar care avansează în anticipări evenimente şi situaţii nebănuite în prezent. Toate tipurile inventariate aici au un numitor comun, specific instrumentarului literaturii de anticipaţie, fracturarea ori suspendarea deznodământului, printr-un joc al aparenţelor-esenţelor şi o interşanjare a identităţilor. Personajele povestirilor lui Mircea Opriţă au prea puţin starea de şoc la contactul cu lumi noi, cu timpuri răsturnate ori cu ieşiri din timp, dar îşi iau, în schimb, riscul aventurii, cu o plăcere, pe alocuri cinică, chiar dacă rămân zadarnice aşteptarea şi speranţa izbânzilor.

        Contaminarea prezentului de istorie, prin jocul oglinzilor temporale, în încercarea de recuperare a vârstei eroice a umanităţii (precum texte din vol. Adevărul despre himere, 1976), conturând toposuri reconvertite la nevoile actualităţii (Tapae, Sarmizegetusa, din Ucronia de la Tapae), se realizează printr-un proces de asimilare a istoricului de către actualitate. Aşa se face că eroii capătă o anume dezinvoltură în mişcarea între spaţii. Posibilitatea accesului la istorie se datorează tehnicii de suprapunere dintre coordonatele timpului şi ale spaţiului, în termenii anticipaţiei, diluarea timpului şi scurgerea lui în spaţiu. Din aceeaşi serie de texte fac parte şi povestiri construite în jurul unor obiecte purtătoare ale istoriei civilizaţiilor, precum construcţia de lemn a nanei Ana, păstrată pentru nevoia contactului cu lumi dispărute, din povestirea Lemnul cei viu al Cremonei. Asemenea urme materiale ale unui trecut palpabil de oamenii prezentului, precum perpetuumul-mobile proiectat de George Biriş, adună în ele o întreagă viaţă călătoare a omului, pas important spre ieşirea din spaţiu (Semnul licornului).

        Mai încărcate de mesaj, îndeosebi în zona ontologicului şi antropologiei, sunt povestirile cu material mitologic şi legendar. Aceasta şi pentru ineditul situaţiilor, care instituie o linie de acţiune, dar, mai ales, pentru instrumentarul folosit, de la configuraţia spaţiului şi interstiţiile timpului, la jocul textual între narativ şi descriptiv. Mesajul trimis cititorului are drept efect o lungă meditaţie existenţială asupra rostului omului în univers şi a posibilităţilor lui de a schimba coordonatele date. Preferinţele autorului merg pe construcţia pe verticală a lumilor, pe zboruri interstelare ori pe coborâri în adâncul apelor. Fie că e vorba de  fabulosul popular, contaminarea cu i-realitatea fiinţei miraculoase (Întâlnire cu meduza), fie de cel al mitologicului autohton (vocaţia construcţiei Meşterul Manole, Structuri cinetice) ori cel universal (rătăcirea lui Ulise, cu întreg caruselul chemărilor şi ispitelor, Mlaştina), călătoriile eroilor în afara Pământului  aduc în discuţie problematica majoră şi gravă a libertăţilor. Exilatul Geo Bozacomino acuzat de uneltire împotriva ordinii planetei (Exilatul), copilul născut pe o navă având nostalgia patriei originare, pământul (Întoarcerea navei), conştiinţa apăsătoare a Creatorului (Figurine de ceară), sentimentul vremelniciei şi al trecerii (Nemuritorii), redescoperirea jocului şi statutului de copilărie a umanităţii (Colonia Solange) traduc în plan ontologic căutări ale identităţii şi aspiraţii la condiţia superioară a demiurgului. De aceea, zone aparent protejate precum Secunda Mater, Lambda, Clopotul Albastru, Planeta Galdan, Saegria, Bactriana, Solange, Magnezia, cunosc evoluţii spectaculoase, prin intervenţia  din afară în lanţul genetic, în termenii lui Mircea Opriţă, în filumul uman. Un amestec de mitologie şi legendă, de contaminare între timpuri şi spaţii, schimbări de programe în evoluţia umanităţii, colonizări extraplanetare, duc la primejdii şi la ameninţarea speciei. Cazul hominizilor, expuşi experimentului de schimbare a istoriei, prin scoaterea lor din lanţul genetic (Noaptea pragurilor) ori cel al pedepsei lui Dan de a intra în viitor (Turnul) ori, mai sugestiv, al populării planetei cu vietăţi făcute din ceară, dar sustrase evoluţiei speciei (Figurine de ceară), demonstrează teza că omul este captiv al propriei limite, dintre care cea mai dramatică este conştiinţa lumii ca închisoare: Închisoarea cea mai mare e lumea. Trecem dintr-una într-alta, eliberându-ne câte puţin. Din lume, însă, nu ai cum scăpa.” (p. 117).

        Trecerea între stări, spaţii, şi eludarea timpului cronologic, au loc fără sincope la nivelul psihicului uman. Aproape toţii eroii povestirilor lui Mircea Opriţă experimentează stări propice construcţiei şi creaţiei, de la visare la halucinaţie, de la amnezie la coşmar şi somn cataleptic. Efectul terapeutic al abstragerii din timp este un câştig în planul cunoaşterii, până la statutul de creator de lumi. Jocul acesta îşi are prelungirea în textul propriu-zis prin intersectarea mai multor planuri, propunătoare de lumi, ca-n experimentul textual din Pregătind invazia.

        Regretul cititorului de azi de literatură SF în cazul lui Mircea Opriţă este că autorul nu ne-a oferit texte mai noi, pentru a putea accede la o evoluţie a genului. Cu atât mai mult cu cât nu credem că Mircea Opriţă consideră anticipaţia o operă închisă, ci, mai mult, o provocare la incitarea lecturii, adunând de pe drumuri rătăcite cândva şi pe cititorul său, prea mult lăsat în aşteptare.

        *** 
       
La încheierea cursurilor universitare, li s-a oferit studenţilor de la Catedra de română a Universităţii ELTE din Budapesta  o surpriză cu mare miză intelectuală şi cu un plus de inedit, un seminar-dezbatere despre literatura română de anticipaţie, în prezenţa lui Mircea Opriţă. Provocare  cu dublu impact, aşadar, unul la nivelul cunoştinţelor despre anticipaţia românească, celălalt la nivelul clarificărilor şi clasificărilor în domeniu, cu accent pe forme şi reprezentanţi ai genului.

        În stilul său caracteristic, cu o eleganţă a discursului, bine situat în contextul istoriei literaturii de gen anticipaţie, permanent argumentat în afirmaţii şi însoţit de repere teoretico-literare, Mircea Opriţă a făcut o prezentare la obiect a literaturii de construcţie ştiinţifico-fantastică. Punctual  şi sistematic în organizarea discursului, autorul a marcat la început poziţia acestui gen în cadrul mai larg al literaturii. Socotită multă vreme un fel de cenuşăreasă, care a intrat inconfortabil în genurile deja consacrate, literatura de anticipaţie continuă să rămână un teren deschis şi fertil în producerea de texte literare, oferind surpriza unor permanente înnoiri şi mutaţii. Chiar dacă genul s-a născut relativ târziu, în zorii literaturii moderne, creaţiile respective au conturat deja un profil inconfundabil şi o istorie a genului pe diferite vârste ale anticipaţiei, cu caracteristici şi componente specifice. Mircea Opriţă a sintetizat, în prezentarea sa introductivă a seminarului, etapele literaturii de anticipaţie, reprezentanţi şi opere semnificative din istoria genului, cu ilustrări adecvate atât în spaţiul românesc, cât şi în cel universal (spaţiul anglo-american ori chiar cel al literaturii maghiare). O primă vârstă inventariată este cea a pionierilor genului(Victor Anestin, Henric Stahl ), urmată de „vârsta de aur”, cu creaţii de vârf, care au perfectat atât temele, motivele, cât şi scriitura (tehnicile şi instrumentele), detaşând creaţiile respective ca piloni ai anticipaţiei şi repere de neocolit într-o istorie literară (Felix Aderca). O stagnare a literaturii de anticipaţie s-a simţit în perioada războiului şi după, când s-a petrecut o vulgarizare a genului printr-un exces de tehnicism (Victor Eftimiu, I. M. Ştefan), pentru ca un nou impuls să aibă loc după anii 60 ai secolului al XX-lea(Adrian Rogoz, Sergiu Fărcăşan, Victor Kernbach, George Anania, Vladimir Colin). Motivaţia afirmării acestui gen literar se găseşte  pe de o parte, în achiziţiile  ştiinţei şi tehnicii din a doua jumătate a sec. XIX, pe de altă parte, în viziunea despre lume, poziţia omului în univers şi starea acestuia de sondare a unor lumi necunoscute. O selecţie capabilă să alcătuiască o antologie impune  drept criteriu valoric, realizarea estetică a textului, susţine Mircea Opriţă. S-au subliniat câteva din dimensiunile acestui gen de proză SF (raporturile cu proza publicistică, dimensiunea poetică ori cea comic-umoristică şi satirică).

        Dialogul seminarial a stârnit interesul studenţilor prezenţi la această lecţie, care au provocat interlocutorul la o dezbatere aprinsă de idei. Unii dintre studenţi, au solicitat lămuriri în legătură cu noutatea genului de literatură de anticipaţie în lipsa unor clarificări teoretice legate de fenomenul în sine, absenţa unor instrumente de analiză care să dea verdictul că un text sau altul se înscrie în această paradigmă. Prof. Jenö Farkas a intervenit pentru a puncta raportările unor autori şi texte româneşti la spaţiul literaturii maghiare, subliniind că aici a existat o legătură între cele două literaturi, reviste maghiare publicând foarte rapid texte ale autorilor români de anticipaţie. S-a avansat şi iniţiativa revistei maghiare Paradigma de a promova într-un apropiat număr de toamnă, special rezervat literaturii române de anticipaţie, printr-o selecţie a textelor traduse în maghiară şi o prezentare sintetică a genului semnate de Mircea Opriţă.

 



[1] Mircea Opriţă, Figurine de ceară, studiu introductiv de Cornel Robu, Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti, 2004, 633 pag.

Cărţi prezentate de Daniela Sitar-Tăut, nr. 9(28), septembrie 2005
Sep 25, 2005 at 11:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

FEŢELE FANTASTICULUI: UN CLIVAJ
ESTETIC INSURGENT

          

          Recentul studiu al universitarului clujean, Sergiu Pavel Dan, Feţele fantasticului. Delimitări, clasificări şi analize, apărut în acest an la Editura Paralela 45, colecţia „Deschideri”, se află în prelungirea demersului exegetic din 1975, Proza fantastică românească, ce a fost diagnosticat de către Louis Vax, în Les Chefs-d´œuvre de la littérature fantastique, drept „clasificarea cea mai meticuloasă a literaturii fantastice scrise”. Bun analist, Sergiu Pavel Dan e stăpânit permanent de morbul polemic, angrenâdu-se constant într-un pugilism ideatic, atât cu corifeii fantasticului, cărora nu ezită să le exhibe labilitatea aserţiunilor sau lacunele taxonomiilor, cât şi cu formule, deja încetăţenite, care au fost etichetate prolix sau eronat. Exegetul propune o investigare a catacombelor fantasticului, decriptând latenţe ale acestui gen atât în literatura română, cât şi în cea universală, perspectiva comparatistă, facilitând o viziune diacronică, dar şi sincronică ale acestui, atât de controversat încă, gen. În Argument, Sergiu Pavel Dan relevă elementele novatoare faţă de studiul din 1975, semnalând, prob, eratele cognitive, ca urmare a faptului că preocupările pentru această categorie estetică au constituit o constantă, ce incumbă însă reevaluări periodice în ceea ce priveşte instrumentarul, dar şi aria tematică de propagare livrescă. Din textura tomului emerge vocaţia încartiruirii exhaustive, pe care hermeneutul fantasticului, un chirurg al taxonomiilor viabile, o îndosariază cu virtuozitate, exfoliind cu acribie falii plurimorfe ale genului, într-o panoplie ce reuneşte fantasticul pur, filtrat în retorta ideatică, actanţii acestuia, dar şi contaminările sau confuziile.

          Studiul demarează cu un demers propedeutic, ce vizează circumscrierea fenomenului, cimentat persuasiv prin aplicaţii textuale. Didactica fantasticului, de sorginte inductivă, are ca punct de plecare Preliminarii-le, asezonate cu O primă cerinţă: minima gravitate. Exegetul repudiază din locaţia fantastică mutanţii acestui gen, pe motiv că „nu orice proiecţie a unor fapte sau personaje incredibile reprezintă automat o compunere fantastică”. Exilaţii polisului supranatural sunt Rabelais şi Urmuz, autori circumscrişi mai degrabă categoriei absurdului ilaroid. Al doilea deziderat al genului este dat de „autonomia mânuirii supranaturalului”. Criticul scoate de sub mantia fantasticului o nuvelă considerată definitorie pentru acest gen, Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl, a lui Adalbert von Chamisso, căreia, deşi-i recunoaşte infuzia de insolit, merveilleux, dar nu  de şocant, o circumscrie pigmentului basmic, ca urmare a epicentrului tramei, pactul de factură faustică. În plus, analiza in nuce a naraţiunii configurează un substrat alegoric, o metaforă camuflantă a biosului itinerant auctorial, sumis dramei exilului. Nu este eludată Problematica definiţiei, verdictul exegetului convertindu-se într-un summum de nuanţe, comasate lapidar: „Prin genul literaturii fantastice înţelegem tărâmul epic în proză întemeiat pe un raport insurecţional, deci descumpănitor, dintre realul verosimil şi realul supranormal (paranormal ori supranatural), inexplicabil, deci inacceptabil raţional, raport sugerat sau afirmat literar”. Operând de-construcţia oponenţială, dar şi adiacentă dintre poezie, proză şi teatru, apoi contabilizând mutaţiile diacronice ale lexemului fantastic, Sergiu Pavel Dan panoramează corifeii acestui fenomen, ataşând constant, propriile aserţiuni, care dinamitează accepţiunile confraţilor. Deşi consideraţiile sunt, de cele mai multe ori viabile, poate fi receptat un puternic filon detractant la adresa predecesorilor, cărora le decortifică, poate prea vituperant, lacunele taxonomice. Infravăzul exegetului autohton relevă Discutabila „ezitare” universală a lui Tzvetan Todorov, demersul acestuia fiind restricţionat la o  tentativă prolixă, oţioasă, „doar o simplă limită dintre straniu şi miraculos, vecinii săi «barosani»”. La fel de insurgent este diagnosticată labilitatea definirii basmice, axată pe motivul că feericul este o entitate independentă, „iar nu un «pârlit subgen» limitrof al fantasticului”.

          Sergiu Pavel Dan discreditează Teoria lui Mircea Eliade asupra „camuflării suprarealului”, incriminând disjuncţia dintre aparatul doctrinar al tezei referitoare la criptarea miracolelor şi aplicarea acestuia în texte. Exemplele sunt validate prin recursul la Domnişoara Christina şi Nopţi la Serampore, în care supranaturalul iradiant emerge plurimorf din textura tramei, excavând un material fantast recognoscibil şi „necamuflat”. Ceea ce se poate reproşa studiului universitarului clujean este melanjul dintre aparatul lingvistic exegetic infailibil şi infuzia de lexeme regionale sau din limbajul colocvial-argotic, care creează pe alocuri sincope la nivelul articulării, a receptării deconcertante. Astfel, teoria eliadescă a camuflării sacrului în profan, circumscrisă fantasticului doctrinar, este asezonată cu mefienţă: „[...] Mircea Eliade ne asigură, dimpotrivă, că supranaturalul se piteşte aţinându-ne calea la tot pasul, iar dacă nu-l prea identificăm, asta se datorează faptului că sistematic se «camuflează»”. Fără a supralicita abisalitatea doctrinei eliadeşti, nu putem remarca faptul că exegetul pare a omite tomurile mai recente alocate acestuia, referinţele critice fiind ancorate în perimetrul anilor ´80. Deşi uneori se iau în calcul şi premise exegetice mai recente (în special cele obediente aserţiunilor autorului), Sergiu Pavel Dan pare a garda o suzeranitate demolatorie, refractară altor abordări.

          Vecinii şi furnizorii fantasticului sunt straniul şi miraculosul, categorii incluse implicit în marsupiul fenomenului. Taxonomia acestora este una bicefală, circumscriind, pe de o parte, textele anterioare fantasticului literar, menite să cimenteze instrumentarul credinţelor teologice sau „adeziunile la anumite viziuni şi practici oculte”, iar pe de altă parte, „textele neangajate în susţinerea ontologică a suprarealului”, care manipulează miraculosul ca adjuvant ludic. În cea din urmă categorie sunt încartiruite „feericul basmelor, mirificul epopeilor antice sau medievale, al celor eroi-comice ori a romanelor cavalereşti, extranaturalul tărâmului science-fictio sau vizionarismul prozelor simbolizante”. Exponenţii religiei instituţionalizate relevă disjuncţiile dintre viziunea sacerdotală asupra miracolelor, percepută ca apanaj exclusivist al sacralităţii ancorate într-un timp biblic şi repercutarea livrescă a acestei mefienţe în faţa potenţialităţii revelaţiilor contemporane, sumise demitizării şi butadelor ridicole. Dacă Decameronul lui Boccaccio, Călugărul lui M. G. Lewis sau Elixirele diavolului lui E.T.A. Hoffmann deconspiră falii sardanapalice inşilor monahali, camuflate de mantia, până la un punct securizantă, a religiozităţii emanânde, în schimb, Ion Agârbiceanu (Păscălierul, Vedenii) oferă soluţii deconcertante la adresa mirificului specatacular, punând totul pe seama anestezierii percepţiilor cu adjuvant bahic. Cultivator al „mirificului legendar”, alături de Gala Galaction, autorul Duhului băilor îşi regizează articularea epică prin recursul la mentalitatea şi rezervorul mitic popular. Ocultismul iniţiatic reliefează luxurianţa aparatului miraculos, panoplie ce subsumează entităţile oracular-ezoterice (hierofanţi, taumaturgi, incubi, sucubi, solomonari), secundanţii obiectuali, dar şi recuzita acţională (piatră filosofală, elixire, farmece, filtre, pase hipnotice), amplificate de recursul la disciplinele gnostice de tipul alchimiei, chiromanţiei, catoptronia, radbomanţia etc. Aici sunt îndosariate naraţiunile fantasticului docrinar, tributare resorturilor de închegare a practicilor iniţiatic oculte şi teoretizării lor, aşa cum emerg din Magnetizorul lui E.T.A Hoffmann, Magnetism, de Guy de Maupassant, Nadja lui André Breton, eminescienele Sărmanul Dionis şi Avatarii faraonului Tlà ori nuvelele eliadeşti Secretul doctorului Honigberger şi Nopţi la Serampore. Exegetul evidenţiază şi tertipurile uzitate de apologeţii acestui tip de proză, care inoculează în tramă hermeneuţi teoretico-dogmatici, inserarea unor iniţiale sau a unor planuri adiacente, pentru ca decriptarea eşafodajului doctrinar să releve un inopinant element de coliziune ori cultivarea suspanse-ului, ca actant ab initio al scenariului doctrinar. Mirificul basmelor şi fabulosul, alături de Disponibilităţile fantastice ale tărâmului science-fiction cartografiază latenţe ale genului şi în zone care nu par a încuraja contaminări congenere discursiv. Astfel, criticul identifică în science-fiction, un reviriment al fantasticului de factură gotică, fenomen ce rezidă în aprehensiunea tehnicismului devorant asupra umanităţii.

          Bine compartimentat, itinerariul exegetic investighează Adjuvanţii, fermenţii sau substituţii fantasticului, ca actanţi ai fenomenului, dar şi ca surogate ale lui. Proza analitică nu este benefică propensiunilor fantastice, accentul de insistenţă fiind permutat, în cazul scrierilor de acest fel, asupra sondării subconştientului sau inconştientului, iar nu proliferării germenilor supranaturali. Sergiu Pavel Dan vizează modalitatea de articulare a edificiului fantastic, catalogând recuzita elementelor coagulante ale tempo-ului acestuia: poetica atmosferei, de factură gotică, locaţii stihiale ce amplifică intruziunea straniului şi tenebrosului; recursul la licori bahice, trapă auctorială ce facilitează lectura în dublu registru a tramei; intemperiile meteorologice, ca actanţi premonitici ai anomaliilor; „funcţia epică a oniricului”; accidentele sau abaterile psihotice, nevrotice sau mentale. Poate cel mai important este capitolul alocat Temelor fantastice, care nu reprezintă doar un breviar livresc, ci include raportări frecvente la contemporaneitate, la cazuri clinice sau fenomene paranormale. Luând în calcul conflictele şi mobilurile care declanşează intriga, analistul realizează o diagnoză a personajelor care evoluează în arena supranaturală, percepute opozitiv, bicefal: Personajul uneltitor, iniţiator al tramei fantastice şi personajul receptacul, experimentator şi totodată destinatar al aventurii epice. Cea de-a doua categorie constituie un receptacol al disjuncţiilor, angrenând temperamente ultrasensibile, devorate de agnosticism ocultat, pe de o parte, iar pe de alta de eroul cinic, echilibrat, refractar inserţiilor miraculoase. Inventariind cataloagele de teme şi motive arondate fantasticului, autorul relevă statutul lacunar al studiilor lui Louis Vax (căruia-i reproşează melanjul de teme şi adjuvanţi) sau Roger Caillois, la  care semnalează predispoziţia de a încartirui teme ample, ce pot fi secţionate încă cu altele, diminuante de tipul „«lucrului» de nedefinit, invizibil, al blestemului”. Artileria carenţelor este din nou catapultată asupra lui Tzvetan Todorov, a cărui repartiţie binară, Temele eului şi Temele tuului suscită diagnoze depreciative, exegetul relevând tentaţia distribuirii apelativului de motiv fantastic adjuvanţilor lui, de coloratură clinic-psihanalitică, aria exceselor afectului fiind tributară teoriei freudiste. Inexhaustivitatea cercetărilor anterioare îl determină pe Sergiu Pavel Dan să propună un tablou al dinamicii genului, glosar al recuzitei fantastice, repartizat în trei compartimente distincte: Interacţiunile sau conexiunile suprafireşti, Mutaţiile sau devenirile supranormale, Apariţiile sau ivirile inexplicabile. Minuţia radiografierii, catalogarea riguroasă, neprolixă a breviarului, construit în descendenţa celui din 1975, racordarea la exigenţele evenimenţiale contemporane, fac din acest catalog unul dintre dosarele cel mai eficient articulate ale edificiului fantastic.

          Partea a doua a studiului este alocată analizelor textuale, circumscrise unui aparat acţional distinct. Astfel, mirificul legendar şi fabulosul investighează naraţiunile: Minele din Falun (E.T.A Hoffmann), Moara lui Călifar, de Gala Galaction, Lostriţa, de Vasile Voiculescu şi Peter Rugg, dispărutul, de William Austin. Fiecare falie a fantasticului este secundată de Câteva repere sintetice, demers recapitulativ, fixant al coordonatelor subdiviziunii. Fantasticul spaimei şi a morbideţii îndosariază textele: Inimi pierdute, de Montague Rhodes James, Semnalizatorul, de Charles Dickens, Prăbuşirea Casei Usher (E. A. Poe), O coardă prea întinsă (Henry James), Domnişoara Christina (Mircea Eliade), Copil schimbat (Pavel Dan), Aureola magică (A. E. Baconski). Ultimele două secţiuni au ca obiect Fantasticul tradiţional sau al infiltraţiei accidentale, descoperit în Venus din Ille (Prosper Mérimée), Dragostea cu sila a Profesorului Guildea (Robert Smythe Hichens), La Hanul lui Mânjoală (I.L. Caragiale), Aranca, ştima lacurilor (Cezar Petrescu), Viscolul (Vasile Voiculescu), Manechinul lui Igor (Victor Papilian) şi Fantasticul doctrinar, cel mai fecund reprezentat: Magnetizorul (E.T.A. Hoffmann), Avatar şi Arria Marcella (Théophile Gautier), Vera (Viliers de l´Isle-Adam), Secretul doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore, La umbra unui crin (Mircea Eliade), Ultimul Berevoi, Pescarul Amin, Căprioara din vis şi Iubire magică, de Vasile Voiculescu. Feţele integratoare şi diversificatoare ale fantasticului se convertesc într-un rechizitoriu exegetic, un catalog care înglobează proteismul propagării supranaturalului, dintre care amintim: predilecţia pentru proza scurtă, pentru confesiunea la persoana întâi, pentru a augmenta aerul de veridicitate, inocularea adjuvanţilor, ca agenţi de disoluţie demitizantă ai edificiului fantastic, camuflarea maleficului în entităţi sacrale sau pueril-angelice, oscilarea între verosimil şi miraculos, discreditată de către unii autori prin decriptarea faptică, obiectuală, a minunii, finalul sumis dispariţiei sau damnării protagonistului, alături de inserţiile doctrinare din epilog, care oferă amnezia, echivalată cu o dispariţie psihică „echivalată cu o iutare, pandant antinomic al amintirii, al revelaţiei faptului esenţial, restituit eroului prin graţia unor influenţe magice.”    

          Instrumentarul analitic al fantasticului, realizat de către Sergiu Pavel Dan, constituie un studiu de referinţă, care-şi gardează viabilitatea taxonomică, în pofida infuziei proteice de analişti ai acestui gen. 

Obsesia Nordului de Ion M. Mihai, nr. 9(28), septembrie 2005
Sep 25, 2005 at 11:00 PM

Ion M. MIHAI

 

OBSESIA NORDULUI

 

          Distins, în anul 2004, cu Ordinul Meritul Cultural, categoria A, literatură, în grad de ofiţer, George Vulturescu (n.1951, pe meleaguri sătmărene) a debutat relativ târziu, atât publicistic - 1973, în revista Familia -, cât şi editorial -, 1979, în Caietul debutanţilor, Editura Albatros din Bucureşti -, publicându-şi totuşi prima sa carte de poeme Frontiera dintre cuvinte, în anul 1988. În anii ce au urmat debutului, el a fost însă o prezenţă constantă pe piaţa literară, editându-şi în acelaşi timp, periodic, alte cărţi de poezii precum şi de critică literară. Astfel, în anul 1991 îi apare volumul Poeme din Ev-mediul odăii, în 1994, un alt volum de poeme: Oracolul de sub farul pereţilor, în 1996, Tratat despre Ochiul Orb, în  1998, Gheara literei, Scrisul agonic, în 1999, Nord, şi dincolo de nord, în 2001 şi Stânci nupţiale, în 2003.

          Harnic şi consecvent cum este, George Vulturescu a publicat, recent - 2005 - Monograme pe pietrele Nordului, o carte în care devenirea sa poetică este evidentă. Aceasta, împreună cu ultimele două volume enumerate mai sus formează un trio liric ce consfinţeşte parcă dorinţa care-l stăpâneşte permanent, ca o obsesie, de a reprezenta Nordul neasumat, până în prezent, în mod explicit, de nici un alt poet. Şi dacă obsesia este, conform definiţiei, o idee fixă prin care cineva urmăreşte neîncetat, instinctual dincolo de raţiune şi de simţuri să-şi realizeze  un deziderat, la G. Vulturescu, preocupat în permanenţă de Nordul său natal, fascinat de el, aceasta pare dirijată tocmai de raţiune, de voinţă, de dorinţă. El se autodefineşte - şi mulţi critici chiar aşa îl confirmă - un poet specific Nordului, obligat ipso facto să prezinte şi să reprezinte tot ce are mai specific acest areal pe care mulţi poeţi l-au ignorat. Tot acestui scop i se poate atribui străduinţa, perseverenţa şi profesionalismul cu care poetul G. Vulturescu, în calitate de manager, le depune cu succes pentru a realiza şi edita, la Satu Mare, revista POESIS, care din 1990 şi până în prezent este o publicaţie emblematică a literaturii noastre, a poeziei româneşti, unanim apreciată de lumea culturală de la noi.

          Apărut la începutul anului 2005, la Editura Limes din Cluj-Napoca, cu o pertinentă prefaţă semnată de G. Glodeanu, în care criticul încearcă să definească principalele repere ale creaţiei poetului, volumul MONOGRAME PE PIETRELE NORDULUI, în ciuda unor neglijenţe de tehnoredactare, este un cântec original al Nordului, realizat cu nebănuite rezerve stilistice şi lexicale ale autorului şi cu o poetică proprie. Se încearcă aici a se da Nordului o definiţie completă şi complexă, diferită sau în completarea celei date în volumele de versuri anterioare, cu tot ce are acesta mai caracteristic: oameni, plante, obiceiuri, credinţe şi eresuri, tot ce este viaţă şi chiar ce nu este viaţă. Pe pietrele Nordului fulgerele scriu „prin incizii adultere monograme, voluteri şi arabescuri”, scriu istoria şi mitologia spaţiului din Nord cu litere speciale dotate cu dinţi, gheare, urlet, realizându-se un fel de documente care conţin tot specificul lumii de aici. De fapt, autorul nu are în vedere spaţiul fizic din Nord, el construindu-şi altul imaginar, ca un pandant al celui real, în care îşi plasează anecdotica poemelor sale: „Nu este caligrafie mai desăvârşită decât / aceia a fulgerelor: / incizii adultere, monograme, volute de arabescuri / lasă pe pietrele Nordului ca şi cum s-ar / deşerta un stup de viespi. //…Moşii mei împlântau cuţitul în piatră: / Deasupra se învolburau norii / pe râuri se închegau apele. / Un cuţit în mâna dreaptă /Un cuţit în mâna stângă /apoi răsucite în inima ciutei pe piatră / sângele se prelingea în cupe //… Cupele se umpleau singure ca şi cum / deasupra lor cerul e un uger nemuls / de sânge …” (Monograme pe pietrele Nordului, pp.13-14). Nu elemente specifice Nordului conferă valoare poeziei lui G. Vulturescu, ci faptul că în ea se regăsesc cel puţin parţial, cititorii, indiferent de zona geografică de care ei aparţin, căci temele abordate aici sunt cele  general umane şi în mod special cele existenţiale.

          Departe de a fi „lipsită de concentrare de nerv…” cum consemnează în grabă şi nemotivat Al. Ştefănescu într-o cronichetă din nr. 25 al României Literare, poezia lui  G. Vulturescu, originală, profundă şi încărcată de înţelesuri şi subînţelesuri  concentrează lumea Nordului cu tot ce are ea mai caracteristic, incitând cititorul la lectură pentru a-i decripta mesajul căci: „sub măşti sunt toate personajele lumii”. (p. 43).

          G. Vulturescu, un poet atipic, original, novator, nu este unul spectacular ori speculant, ci sobru, cumpătat, pe alocuri chiar grav, care-şi urmează un drum propriu în creaţia poetică. Ironia fină şi autoironia care se degajă din scrisul său mai peste tot cum şi ineditul Nordului fac plăcută şi atractivă lectura poemelor sale. Unitatea, unicitatea şi continuitatea operei lirice a poetului din Nord este realizată, în mod automat prin stil şi prin cuvinte care revin şi ele obsedant în scrisul său, migrând de la o carte la alta parcă pentru a putea fi mai exact definite şi a li se înţelege mai bine sensurile: cuţitul, toporul, gheara literei, scrisul agonic, ochiul orb, cenuşa, vulturul, lupoaica etc.

          Întotdeauna, la G. Vulturescu realul se împleteşte cu fantasticul şi cu livrescul ca în poemul notat cu nr. 6, pag. 42 din capitolul al doilea al cărţii „Grina are doi feciori ologi. I-a adus cu căruţa până / aproape de locul Carnavalului. << De aici merge-ţi singuri, / le-a zis. Nu vă fie teamă, nimeni nu ştie dacă dansăm / singuri sau dacă altcineva dansează în / noi …>>// Îl văd într-un tufiş pe îngerul Trakl cum îi pândeşte/ pe cărare. Tocmai a sugrumat un lup roşu. Le iese / înainte şi le întinde o cană cu sânge.”   

          Tot ca element de continuitate între volumul de faţă şi cele două precedente - Nord, şi dincolo de Nord şi Stânci nupţiale - este invocarea recurentă a Nordului, prezentat în diferite ipostaze şi definit prin elementele sale specifice. În drumul său spre Nord şi prin Nord, eroul principal al poemelor, care este mereu acelaşi, apare însoţit de un personaj ficţional ROW, un fel de înţelept, care are un ochi orb şi pe care îl consultă în situaţii delicate căruia i se destăinuie mereu: „… Nordul e guvernat / de fulgere. Row, orbul, mă însoţeşte prin slava/ lor. Azi mi-a spus:  << Piatra e o pâine cu care/ se hrăneşte tăcerea de pe vârfuri. Eu o văd cum/ stă ghiftuită pe pieptul pietrei  ca o fiară cu / ghearele… Dar tu îi dai dreptate mai degrabă lui / Aristofan, nu?>>” (Frumuseţea era un copac fulgerat, p. 29). Sau: aşadar gonind după mierea literei/ precum viespii/ mă aşez pe pietrele Nordului precum într-o / strană de biserică. Îngerul nu e lângă mine./ doar vântul mă-mpresoară ca o / liturghie. Steaua e singură. Muntele/ n-are martori, ca şi tine Doamne./ Poate fi omul martor omului? / Poate fi martor omul pietrei? //  << Taci, mă întrerupe Row. Nu vezi că muntele/ adoră să fie rob doar trecerii norului?…>>” (p. 59).

          G. Vulturescu se dezice mereu de poezia şi de poeţii canonici, evitând poeticul tradiţional şi urmărind poetizarea nepoeticului, căutându-şi astfel un drum propriu în lirică, unul autentic care să ducă la esenţa poeziei. Referindu-se la poeţii canonici autorul spune cu o nedisimulată ironie: „Ei tot mai cântă, tot cântă sperând să/ urce pe podium. Podiumul ca pregătire pentru ce? Nimic de adăugat: <<Aproape niciodată nou,/ aproape întotdeauna la modă: informat, / şlefuit, erudit, măsurat, de cele /mai multe ori  mort >>- versul canonic. Şi ei / tot mai cântă, tot cântă…” (Sicriul singurătăţii,  p. 20). Şi pentru a stopa creaţia canonică el cheamă criticii literari în ajutor spunând: „… Numai criticii literari pot / schimba scutecele canoanelor” ( p.15 ).

          Viaţa de zi cu zi este o ardere continuă din care rezultă numai cenuşă, chintesenţa materialităţii lucrurilor, cenuşa fiind un fel de sublimat al vieţii, ceea ce mai rămâne după extincţie. Aserţiunea este demonstrată, printre altele, în poemul Străinul de la masa Cinei de Taină (p. 28): „Row, orbul, stă pe o piatră şi ascultă/ strigătele celor din piaţă. Unul vrea / să vândă o vadră de lapte. Unul un lemn/ de fag. Unul o pasăre. Unul un pumn/ de ciuperci. Unul un butoi cu vin. Unul un / drob de sare. Zile întregi stau şi nu apare nici un cumpărător. Pământurile zac/ nelucrate, vitele mor nehrănite, fructele/ putrezesc neculese/ …” Autorul are o mare putere de sintetizare şi redare exactă, în termeni specifici, a unor stări sufleteşti, obiceiuri, credinţe,  evenimente sau peisaje pe care cititorul - atent - le vede parcă aievea sau urmează a le vedea,  aşa cum face, de exemplu, în poemul nr.3 – fără titlu – (p. 39) din semicapitolul „Litera adulterăa cărţii: „Tufe de ambră, lastărişuri de ienupăr au crescut din / uraniul pietrelor Nordului. Douăsprezece luminişuri cu / pământul bătătorit sunt pregătite pentru carnavalul/ acestui an. Dâlău, fierarul satului, e Maestrul recunoscut / el tocmeşte muzicanţii, măscăricii, săritorii prin inele de / foc, călăreţii în cerc şi înghiţitorii de săbii. El pregăteşte / mesele cu scânduri de brad, focurile şi colibele din jur cu / piei de căprioară. Feciorii lui (singurii care poartă cuţit în/ Zilele Carnaval) vând deja de dimineaţă măşti şi peruci / pe cărări şi ne escortează spre pietrele de dans.”

          Identificând viaţa cu moartea fără a face şi considerente escatologice, în poemul nr. 9 (p.45) poetul o prezintă - mereu, cu ironie şi sarcasm - pe ultima, ca  în mitologia populară, trăind în spaţiul vieţii de toate zilele, cu o coasă în mâini, însoţită de „clovni şi bufoni”. Este înfăţişat aici un  interesant scenariu, de fapt o poveste în care „Moartea târfa vieţii” apare într-un fel de Carnaval printre cei pe care-i va lua curând cu ea: „Acum regina Carnavalului, preafrumoasa, este dusă în/ caleaşcă printre oameni spre Marele Podium. Aici i se pune pe/ umerii fragezi cârpa smolită a unei hlamide negre. Acum/ faţa-i de aur i se mânjeşte cu păcură: ea, frumoasa Carnavalului, / a clipei, a zilei, e Moartea târfa vieţii. I se dă o coasă în/ mâini şi o înconjură clovnii şi bufonii. Toţi pot să o atingă: / I se pipăie coapsele, sânii, în râsete se lasă atinşi de / coasa ei ciungi şi ologi, măcinaţii de cancer. Bătrânii cocârjaţi / îi dau cu tifla lăsându-se călcaţi de tălpile-i goale…” De altfel, poemele din acest al doilea capitol al cărţii – toate fără titlu – au câte o anecdotică scenică, în registru ironic în care este multă viaţă, mişcare, fantezie. „…Nu eşti măscărici, îmi zice craniul, ştiam/ eu: eşti un dansator al cuţitului. Carnavalul / e pentru noi. Vezi, acolo în mijloc, dansează / Regina,  du-mă la ea, îmi porunci./ E o târfă acolo, strig, nu vezi, e doar o/ târfă. Nu sunt târfe în timpul/ carnavalului / îţi zic. Dansul ne purifică./ Dansează-ţi cuţitul, loveşte cu el: poţi / sparge pieliţa visului, poţi ieşi. Numai în/ Nord  mâna cu care scrii e una cu mâna de pe cuţit.” (nr. 10, p. 47). În toposul localizat în spaţiul imaginar al Nordului în care se naşte poezia lui G. Vulturescu (Oaş şi Maramureş) cuţitul are rezervat un loc special. El este simbol al răzbunării, al sacrificiului, al morţii, dar şi al iniţierii bărbatului în viaţă, al consacrării tânărului ca bărbat. Alături de cuţit în acest spaţiu apar şi piatra, sângele, râul ş.a.

          Dacă în lirica tradiţională elementul de referinţă al poemelor era cuvântul, în cea modernă, versul şi în postmodernism poemul întreg, G. Vulturescu  acordă, în poetica sa, o mare atenţie literei, care personificată capătă caractere antropologice: are gheare, dansează, alăptează, se ghiftuieşte, îi e foame etc. Apoi, literele trec, adulterin, dintr-un cuvânt în altul, sfidând frontierele realului: „…- Dar tu recunoşti litera care trece în / altă literă precum vitele în alte turme? / râdea în hohote Row, orbul, şi se/ ridica precum un elev la tablă şi ştergea/ petele lor negre.//….M-a întrebat o umbră în strana de rugăciune: /  << Dar litera poate fi recunoscută când trece în / altă literă precum vitele în alte turme? / Cine înfierează, cine stăpâneşte litera: cine o citeşte sau cine o scrie?… >>” (Litera care trece în altă literă, p. 16).

          Poezia lui G.Vulturescu se poate înscrie în cea a expresioniştilor ardeleni - reprezentată, magistral, de Aron Cotruş, Lucian Blaga şi, dintre contemporani de Ion Mureşan - pe care autorul o conjugă, fericit, cu irizări de suprarealism, de oniric, de fantastic. De multe ori se pot face asocieri, şi chiar autorul le face, cu lirica  lui Rilke şi chiar a lui Trakl, totul trimiţând însă la Nordul atât de drag poetului. Limbajul elevat folosit, cvasiesoteric,  ambiguitatea, intertextualitatea şi nu în ultimul rând topica utilizată, obligă atenţia cititorului la o concentrare maximă pentru a decripta şi a reţine mesajele poemelor, efort ce va fi compensat prin stările emoţionale deosebite şi prin satisfacţiile sufleteşti pe care lectura poemelor le generează.          

 

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2011 - 2020 din 2192

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.