top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Paradigma tranziţiei de Augustin Cozmuţa, nr. 7-8(26-27), iulie-august 2005
Aug 28, 2005 at 10:00 PM

Augustin COZMUŢA

 

PARADIGMA TRANZIŢIEI

Moto: „Ce e val ca valul trece” (Mihai Eminescu, Glossă)

 

         Este un eşec pentru sociologie faptul că nu reuşeşte să distingă nici azi între tranziţie şi schimbare socială. E o chestiune de bun simţ că tranziţia reprezintă un proces incert, confuz şi fără o perspectivă clar definită, în vreme ce schimbarea socială e prin natura ei o modificare perceptibilă, determinabilă şi previzibilă, în măsura în care e proiectată şi preconizată printr-o acţiune conştientă. Schimbarea socială are cauze profunde, în timp ce tranziţia se poate derula indistinct şi pe termen nedeterminat. Simbioza daco-romană a fost, de pildă, un prilej de schimbare radicală, marcând tranziţia de la barbarie la civilizaţie, deşi nu ştim cât de reuşit a fost acest proces.

         Revoluţia paşoptistă a fost şi ea un moment de salt de la mentalitatea medievală la cea modernă, fără ca tranziţia să asigure toate schimbările sociale necesare acestui proces revoluţionar. Aşa se face că societatea românească s-a menţinut într-o stare de „semicivilizaţiune”, cum spune Eminescu, oscilând între păstrarea unor tradiţii specifice şi preluarea unor inovaţii aduse de societatea occidentală, îndeosebi în urma revoluţiei franceze de la 1789. Noi am preluat idealurile de libertate, egalitate şi fraternitate, în contextul modernizării societăţii româneşti, fără a reuşi să transpunem nici azi în practică aceste aspiraţii legitime nu doar ale epocii, ci şi ale poporului român. La 1918 am realizat unitatea naţională în hotarele ei fireşti, dar nu s-a reuşit impunerea unui model de societate care să fie sincronă cu ipostaza ei occidentală aşa încât tranziţia spre modernitate s-a prelungit după cel de-al doilea război mondial, fiind stopată o jumătate de veac şi reluată după 1989 într-o variantă care nici ea nu reprezintă un ideal de schimbare majoră. Schimbări au fost, nu s-a încheiat şi nici nu are perspective imediate de a se încheia. Mulţi din cei care analizează fenomenul sunt realişti în a aprecia că „paradigma tranziţiei” perpetuează o stare de lucruri nu doar conservatoare, ci şi anacronică, iar adevăratele şi profundele schimbări sociale încă nu s-au produs la dimensiunea istorică a actualităţii. De aici senzaţia acută de rămânere în urmă, de resimţire dramatică a decalajelor existente şi nevoia de ardere a etapelor, în sensul de a recupera întârzierile acumulate de o evoluţie atipică a societăţii româneşti, inclusiv în contextul inevitabilei extinderi a fenomenului globalizării, care impune standarde oricum uniformizante, în ciuda promovării idealului de multiculturalitate. Dătătoare de seamă în această chestiune pot fi considerate în ultima vreme lucrări precum Proiecte şi paradigme în gândirea socială românească (1848-2000), o antologie de texte alcătuită de Traian Vedinaş, şi O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi „după”, studiu al sociologului Cătălin Zamfr, ambele emblematice pentru înţelegerea procesului de tranziţie a României spre lumea modernă, proces nici azi încheiat, deşi declanşat cu aproape două secole în urmă. Conceptele de „tranziţie” şi „schimbare socială” sunt distincte şi acoperă realităţi istorice diferenţiate, în sensul că tranziţia de la un mod de organizare economică la altul a rămas perpetuă, un fel de obsesie a progresului, în vreme ce schimbarea socială s-a definit ca o acţiune de moment, identificabilă în perioade scurte de criză revoluţionară, după care efectul ei s-a diminuat, dacă nu s-a stins de tot într-un fel de „lungă eclipsă”, cum o numea Constantin Noica. Ne amăgim, aşadar, dacă credem că schimbarea socială a depăşit şi învins tranziţia, câtă vreme, după spusele lui Liviu Antoanesei, „Modernitatea nici măcar nu a ajuns la maturitate. Sunt semen că ar fi posibil să ajungă. A vorbi despre post-modernitate şi alte post-uri este deplasat şi inutil”. S-ar crea impresia că aprecierea e exagerată, dar dacă se are în vedere nu doar evoluţia de ansamblu, ci şi pe sectoare de activitate, se evidenţiază mai concludent felul în care „paradigma tranziţiei” domină şi mută în subsidiar pe cea de „schimbare socială”. De exemplu, reforma agrară nici azi nu dă satisfacţie, oricât s-ar pune în legătură etapele ei istorice, de la 1864 la 1921 şi de la 1945 la 1991, când s-au produs schimbări sociale menite a revoluţiona agricultura românească. Spectrul politic e la fel de confuz şi de ineficient azi ca şi acum 150 de ani, când se defineau principalele curente social-politice post-paşoptiste. Dacă se parcurg textele reprezentative cuprinse în antologia lui Traian Vedinaş, se vede cum au evoluat lucrurile nu numai la nivelul ideologiei, ci şi la al practicii sociale efective. „Reformele cerute de spiritul epohei”, la 1848, ca şi „puterea ideilor timpului”, prezente şi în manifestul revoluţiei transilvane ca „punturi”, după cum le formula Timotei Cipariu în manifestul Ce e de lucrat, denotă că sunt valabile încă apelurile la „fapte, fapte şi iute determinate strigă toată lumea”. Dezvoltând „Conceptul de social”, în perioada interbelică, sociologul George Em. Marica constată cu amărăciune că „fapte pur sociale sunt puţine”, nu doar teoretic, ci practic efectiv, iar Dumitru Sandu, analizând „Reforma ca modernizare socială”, constată că şi în etapa postcomunistă a rămas esenţială „relansarea proceselor de modernizare”. Şi în planul „direcţiilor culturale” situaţia nu se prezintă mai strălucit, de la mult invocata teorie maioresciană a „formelor fără fond” la, să zicem, trudnicul şi totuşi tranzitoriul „efort de universalizare (europenizare) culturală care la noi nu a fost niciodată dus până la capăt, ci doar reluat, ca un blestem, mereu de la început”. (Gabriel Liiceanu). În termenii folosiţi de Traian Vedinaş, valul schimbărilor sociale a fost scurt, în vreme ce intervalurile tranziţiei au fost prelungi, paradigma schimbării devenind agonică în cele mai multe din cazuri. Aşa reiese şi din lucrarea lui Cătălin Zamfir, analiza sa critică a tranziţiei relevând inconsistenţa schimbărilor sociale promovate în epoca comunistă şi postcomunistă, caracterizată mai ales prin cosmetizări ideologice şi formale programe strategice, echivalente unor „ficţiuni” şi „utopii” situate departe de exigenţele actualităţii şi de intens reclamatele standarde europene. Nevoiţi să parcurgem drumul invers, de la socialism la capitalism, văzut ca un model nou, el însuşi mult schimbat şi dezvoltat în zona euroatlantică, am fost martori la căderea sistemului socialist şi obligaţi să acceptăm „schimbarea perspectivei istorice”, fără a fi pregătiţi pentru această spectaculoasă de altfel tranziţie. Şi nu doar pentru România, ci pentru întreaga Europă, rămâne fundamentală întrebarea: „istoria merge mai departe, dar cum?”.

Poeme de Mircea Petean, nr. 7-8 (26-27), iulie-august 2005
Aug 28, 2005 at 10:00 PM

Mircea PETEAN

 

DEDICAŢIE NIMĂNUI

 

                       o ţâţă de muiere înfiptă-n uşa BCU-ului

şi o pereche de pantaloni raiaţi de barşon gri-cafeniu

mulaţi pe trupul tăiat cu dalta de un maestru postrenascentist

 

atâta a rămas din ziua aceea străbătută de la un capăt la altul

de un şir de cărţi despre Transilvania

căci paginile xeroxate şi însemnările din agenda primită în dar de la fetele sale

ca de obicei de ziua lui de câţiva ani buni  mai precis de când cea mică nu mai e o fetiţă

deşi el continuă  ca un caraghios ce-i să o numească aşa

hârţoagele acelea  - zic - zac uitate undeva ca manuscrisele de la Marea Moartă

se va fi găsind un hăbăuc ca tine să le dezgroape şi sä încerce să le pună cap la cap

oarecândva

până atunci numele ei fie Laura

umbli cu reminiscenţe livreşti nicidecum dar de-ar fi fost să intru în vorbă

mă gândesc acum aste cuvinte le-aş fi rostit nimic mai mult

apoi aş fi aşteptat - ce -

să se prelingă muntele în apele fluviului ca un vulcan de noroi

să refuze ‘mneaei să facă doi paşi alături de ‘mnealui oricât acesta din urmă

s-ar fi umilit cum  s-a mai întâmplat

s-ajungă într-un-târziu-dumiritul să scrie din nou poezii si nu orice fel de poezii

ci poezii-fluviu - auzi - muntenuşule muntenescule munteşucule aed captiv

într-un paralelipiped uns cu ai în contra drăcuşorilor de pe plai  ca să n-aibă spor

în ofensiva pentru recucerirea demnităţii de crai

al munţilor şi zilelor

cu care fusese investit pe vremea când visa un palmier în Insulele Mauritius

la umbra căruia să-şi scrie opera contemplând creţii mării şi meditând la hăul uitării

în care te prăbuşeşti văzând cu ochii pe-o gură de rai

 

o

bâtrân nătâng becisnic şi nătăfleţ

vezi mai bine de dă la vite o vadră de apă şi-o furcă de nutreţ

 

POET CU HAMSTER

 

în scobitura claviculei îşi făcuse cuib jivina

drept urmare Poetul cu hamster fu poreclit

de către copiii de bloc care umblau liotă pe urmele lui

 

când nu dormea cu capul vârât în rumeguşul cărnii

mica vietate rodea zgârciuri sâmburi frunze şi rădăcini

pe care poetesele de frunte ale urbei le fierbeau în ciorbă

apoi se spăla cu minuţie trecându-şi lăbuţele dinspre urechi înspre botişorul rozaliu

 

era o minune să-l vezi alergând pe colereta din jurul gâtului

ridicându-se în două labe şi învârtind capul poetului nostru ca pe globul pământesc

din cabinetul ministrului afacerilor externe

 

la urmă se refugia în cel mai îndepărtat ungher al memoriei

unde n-a ştiut nimeni ce a făcut până într-o zi când a dispărut

ce se-ntâmplase - adică el rosese pieliţa aceea subţire care desparte

pe cele ce-au fost de cele ce nu-s

pe cele ce sunt de cele ce au să fie

pe cele ce n-au avut cum fi de cele ce n-au cum să fie -

şi o zbughise lăsând o casă îndoliată

 

Guapita Guapita” -

strigă de-atunci poetul cu hamster

rămas văduv şi neconsolat pe străzile urbei

căci fusese femelă năzdrăvanul 

 

ALT TRIPTIC

 
El adaugă celor existente altele noi

El se adaugă trăieşte în proximitate

se fâţâie prin epocă

schimbând la rigoare Micul cu marele Paris

 

Celălalt lucrează la unul şi acelaşi lucru

îl reduce la esenţial trăieşte în alteritate

marchează o epocă

schimbând insula din vis

cu o insulă de corali din Oceanul Indian

 

iar dacă El joacă extremă stânga

şi Celălalt e pe centru

Al treilea nu poate fi decât de extremă dreapta

Al treilea - când nu-şi dă cu stângu-n dreptu -

doarme de-a-n picioarelea

mănâncă şi face amor

 

dar

ziceţi-mi una de dor

pentru ca să mor

 

POEMUL UITAT

 

poemul acesta e un poem uitat

îl visase în noapte poetul bietul

cum însă nu s-a sculat

convins că şi-l va aminti la trezire

ca să-l transcrie măcar în nodurile sale

cum i s-a mai întâmplat

l-a uitat cu desăvârşire

 

poemul acesta e un poem uitat

n-avea cum şti nimeni că un alt vis îl va împinge la suprafaţa  memoriei

ca pe un batiscaf recuperat cu ajutorul unui pâlc de delfini

se făcea că-i fusese hărăzit să  rescrie Paralipomena -
adaugă omite rectifică scoate modifică relieful redistribuie accentele

unor referate onirice cât se poate de exact întocmite într-o primă fază -

ei bine

cronicarul acesta superexpert a şters din anale imaginea poetului bietului

care s-a văzut gomat din căteva trăsături de condei

 

poemul acesta e un poem uitat

iar autorul său e  un poet gomat

 

dacă  Bazil al IV-lea ar fi apărut la timp

bineînţeles că lucrurile ar fi luat o cu totul altă întorsătură

dar aşa va trebui să suportăm viziunea scatologică a neocinicului -

şiruri nesfârşite de maţe de miel

umplute cu carne de porc

leagă pământul de cer

în sublime acorduri de pârţuri -

ca atare degeaba zbiară  Nicanor la prietenul său

tot mai palid mai ridat şi mai uituc

să se trezească odată şi să foreze

randamentul său nu e mai bun decât al unui motor în trei timpi

  

GREIERUŞA DIN CIMITIRUL EVREIESC

 

                        Revoluţia bulversase vechi cutume -

cei cuminţi căpătau îndrăzneală

supuşii deveneau oleacă agresivi

ticăloşii primeau clasă de la virtuoşi -

                   nu mai stătea piatră pe piatră

nimic nu mai era cum fusese orânduit

ori cel puţin nu părea să fie

 

unii dintre cei plecaţi se-ntorceau în patrie

deşi marii patrioţi continuau să-ngroaşe rândurile diasporei

iar majoritatea majorităţii visa s-o-ntindă peste fruntarii

chiar şi numai preţ de-un sezon

 

acum ori niciodată cei ce deţinuseră o putere simbolică se osteneau

să devină puternici cu adevărat

acum cei slabi ajunseră sclavi pentru totdeauna

 

marii umanişti făceau apologia pragmatismului

idealiştii continuau să-şi spoiască feţele cu lumină

mentorii mentorilor sporeau tagma învinşilor

iar ucenicii se căţărau pe cadavre şi nu în vid  nici în zadar

 

maestrul bocănea cu bastonul pe asfalt

în ritmul unui cânticel din regimul celălalt

porumbelul lovea trotuarul cu piciorul său de invalid

iar porumbiţa turuia despre o călătorie la Valadolid

 

şeful Partidei Păguboşilor era întâiul

între troglodiţii dinlăuntrul Boemei Sacre

un delator inveterat ajungea Marele Dispărut peste noapte

iar cenzorul şef se refugia în textele Sfinţilor Părinţi contemporanii noştri

 

Nicanor căzu în patima muzichiei în sensul că

dacă odinioară îşi cheltuise toţi banii pe cărţi

acum îi cheltuia pe casete şi CD-uri

şi umbla zi şi noapte într-un balon sonor alcătuit din cele mai

felurite muzici

iar de se întâmpla să rămână în pană atunci cânta de unul singur

fără să se simtă deloc istovit ba din contră arborând o mină veselă

de ins plin de energie plin de succes de-a dreptul fericit

 

în ziua aceea urmase cântecul greieruşei în Cimitirul evreiesc

treceau de la un stâlp funerar la altul

în căutarea unei rubedenii din celălalt veac

când o fărâmă dintr-un meteorit căzu cu muchea în iarbă

atunci greieruşa arse toate punţile care o legau de trecut

şi din cenuşa lor încropi mierea unui sărut

despre care cu adevărat se poate face  vorbire că nimic înainte

şi nimic după aceea nu fu demn de o mai vrednică amintire

 

ce-ar mai fi de adăugat

poate doar faptul că acordurile marşului nupţial

se prefăcură pe nesimţite în sonuri patetice acute şi grave

de requiem

  

CU PRIVIRE LA NATURA NOASTRĂ INTIMĂ

 

noi nu suntem geniali

noi nu suntem trimbulinzi

noi suntem bine merci

oleacă supraponderali

aşa cum le şi stă bine

unor inşi trecuţi de cincizeci

nu însă - totuşi - obezi

 

ni se întâmplă şi nouă să zăbovim

- pe unde şi când ne-apucă -

cu câte-un cuvânt în mâini

 

atunci îl întoarcem pe toate feţele

ca pe-un obiect străin

îl ciocănim şi-l ascultăm cu urechea

îi căutăm perechea îl deconstruim

îl izbim de toţi pereţii în fine

începem să-l şlefuim ca pe-o lentilă

ca pe-un diamant ori ma bine

ca pe o piatră desprinsă din munte

şi rostogolită în apele râului

 

noi nu suntem geniali

noi nu suntem nici măcar trimbulinzi

noi suntem bine merci - supraponderali

asiaţi rătăciţi într-un labirint de oglinzi

 

ZBOR JOS

  

fugise de la locul sinistrului şi se trezise

în centrul unui cataclism

 

totul se prăbuşea în jurul său

 

spaţiul vital era tot mai meschin

iar semenii făceau cură de slăbire după metoda daneză

ca să încapă printre gioarsele fără număr

 

copiii se năşteau bătrâni

tinerii se ofileau repede

bătrânii nu voiau să moară

iar el stăpânea peste-un domeniu în ruină

din care nu mai rămăsese decât numele

înscris cu litere aproape şterse pe-o bucată de tablă

 

firma” atârna de-un colţ de grindă în bătaia vânturilor haíne

 

căzuse-n genunchi în noroi şi-acum se tăra

nesfârşite stoluri de păsări necunoscute treceau

în zbor jos dintr-o zare în altă zare

 

îşi ţinea capul deasupra mlaştinilor dospinde

ar fi vrut să se ridice dar era atât de obosit

rupsese toate nodurile şi-acum se târa eliberat

înlăuntrul celei mai crunte singurătăţi

şi de-acum încolo va tăcea până la capăt

apoi va dispărea definitiv în lumina cea de neatins

 

creierul îi fusese spălat cu regularitate

dar o imagine rămăsese pitită într-o cută

şi el nu reuşea să scape de dânsa

îl teroriza - un căprar izbea o cătană oarbă cu capul de zid -

vuietul iscat atunci anticipă cutremurul care se şi produse

la scurtă vreme după aceea

 

totul se prăbuşea în jurul său

incendiile erau stinse de inundaţii

numele erau acoperite de noroaie

pacea era apărată de războaie

 

cei patru cavaleri ai Apocalipsei îşi jucau caii în spume

în piaţa centrală

tot acolo desfăşurară deîndată un ecran panoramic

luminat de fulgere, lanterne, lămpi cu carbid şi reflectoare militare

apoi justiţiarul socotit de toţi nebun îl împărţi în două

 

pe coloana din stânga se înşirau cei drepţi

pe coloana din dreapta se înşirau nemernicii

astfel că nu era loc pentru nici un fel de compromis

 

nu reuşi să-şi zărească numele pe nici una dintre coloane

căci dispăru în noroi să nu vadă pe nimeni să nu audă nimic

în veci

 

POEMA CELUI CARE A DAT CU FRUNTEA

DE PRAGUL TEXTULUI

 

se zâmbeşte

 

‘nainte marş

stâng drept stâng drept

stângul stângul

stâng drept stângul

 

ce-ţi închipuiai

că-n Text se intră oricum

ce-ţi închipui

că dacă vrei să fugi de mine

mă voi prăvăli ‘nainte-ţi ca să te-mpiedic

 

sunt vinovată da că-s irascibilă şi nesuferită

şi-mi sare ţandăra din orice

ce să mă fac nu-s eu de vină

dar şi tu

toată ziua-bună-ziua noroc săru’ mâna săru’mânuşiţele

să trăiţi (da’ bine) servus mă salut don… pardon

ce fac poeţii de toate calibrele

pe care criticii îi descarcă în ţinte inefabile

trăgând de istov din toate poziţiile

ce fac boemii sacri

 

ce să facă se-ncălzesc până la roşu şi fumegă

apoi se-mpleticesc şi cad grămadă

lovindu-se cu fruntea de pragul Textului 

 

ŞI DE ENTUZIASM TEXTUL SE ALESE

 

scrie dragul moşului scrie

scrie dar nu te pripi

nu te grăbi să dai la tipar

numai aşa putea-vei amâna

doar amâna ruşinea

unui comentar anonim

semnat de-un cronicar

care face slalom pe-un munte de texte

acoperit de veşnice zăpezi

 

bucură-te suflete bucură-te

lasă-te-mpins ca de-un tainic resort

sus-jos-sus până aproape de tavan

cum îţi plăcea să te joci de mult

în casa dinainte pe divan

aşează-te-apoi cuminte într-un colţ

bate în capul zăbavei un bolţ

ia cutia magică şi arcuşul din cui

şi trage-i una fir’ar a dracului

 

ROMAN SENTIMENTAL

 

de două decenii şi jumătate

domnul care călătoreşte cu soţia navetistă

în acelaşi compartiment pe scaunul de vizavi

tace

refuză să poarte puloverele mănuşile şi ciorapii

croşetaţi de dânsa  cu pricepere şi umilinţă

dispreţuieşte sprayurile after-shave-ul şi briantina

cumpărate şi făcute  cadou de dânsa cu mărinimie şi spirit de sacrificiu

de două decenii şi jumătate - zic - domnul inginer hotarnic

călătoreşte împreună cu soţia sa mănâncă îşi face toaleta

şi se culcă alături de dânsa fără să o atingă

şi amândoi - poate ceva mai puţin el - au toată viaţa înainte

 

de o viaţă mă înholb mă răstesc strig la ei

                   -  la concetăţenii mei -

                   îi blestem îi cert îi înjur

                   dar nu le fac nimic” - zice paznicul numărul unu din ţinut

                   şi se îndepărtează şontâc-şontâc în ţinuta lui cazonă

                   care atât de bine reînvie un timp revolut

 

de când am învăţat să citesc

- tare mult îmi plăceau poeziile -

mi-am dorit am visat cum să vă spun

cu emoţie infinită clipa

miraculoasa clipă a întâlnirii cu un poet adevărat -

un Eminescu un Coşbuc un Topârceanu un Bacovia în carne şi oase

şi acum iată nu pot să cred dar daţi-mi voie să mă îndoiesc că

de cinci ani şi ceva stau în preajma unui ins aşa vesel aşa superficial

un amărât veşnic îndrăgostit şi veşnic pus pe joaca de-a cele hilare

şi că acesta este un poet de top” - zice domnişoara profesoară

de limba şi literatura română din stirpea dacilor liberi întinerită subit

 

de câteva zile aedul umblă la etaje inferioare

azi a ajuns la parter

acolo uscătoria devenise ultimul refugiu al tânărului absolvent de Litere

masterand înscris la doctorat

teza lui tratează despre Diversitatea peisajului ardelean în poezia lui Mircea Petean

acolo în uscătoria blocului devenită uscătorie de cărţi

tânărul nostru de certă descendenţă romană devenit erou de roman

o ademeni pe domnişoara suspomenită

urmarea - dragilor - o las în seama dumneavoastră încredinţat fiind

că veţi croşeta mai bine ca oricine textura abia mijită

Ce ne spune astăzi Herder? de Andrei Marga, nr. 7-8(26-27), iulie-august 2005
Aug 28, 2005 at 10:00 PM

Andrei MARGA


CE NE SPUNE ASTĂZI HERDER?

          Se poate spune că Herder a avut mai mult succes în realitatea culturii şi, prin această mijlocire, a politicii, decât în cea a disciplinelor teoretice. Istoriile filosofiei 1-au reţinut rar, chiar dacă filosofia sa, a istoriei, a rămas printre cele câteva sinteze reprezentative (alături de Vico, Hegel, Comte, Spengler, Toynbee) ale epocii moderne. Impactul său cultural şi politic a fost însă mai mare decât se recunoaşte.

          Acest impact nu a fost totdeauna cel dorit de Herder, dar a fost efectiv, iar o literatură specializată, de la începutul secolului al XX-lea, 1-a examinat. În plus, astăzi, cum a argumentat Habermas (în Die postnationale Konstellation, 1998), trăim de fapt, cultural şi politic - nu mai vorbesc economic şi comunicaţional - într-o „constelaţie postnaţională”. Iar o filosofie ce a păstrat postulatul unităţii istoriei universale, dar a justificat cultivarea specificului naţional ireductibil al culturilor şi organizărilor politice, precum cea a lui Herder, este, inevitabil, expusă la o necesară nouă examinare. Afirm -anticipând direcţia argumentaţiei mele - că Herder are încă, chiar după o nouă examinare, a ne învăţa lucruri importante în constelaţia postnaţională.

          Herder a lăsat în urmă o operă bazată pe observaţii istorice şi îndrumări culturale şi pedagogice, ce sunt, prin natura lor, mai condiţionate de context. În opera sa găsim, mai ales, reflecţii asupra literaturii, începând cu Über die neuere deutsche Literatur. Fragmente; asupra limbii, începând cu Über den Ursprung der Sprache (1771); asupra orientării poeziei tinere, din Volkslieder (1778); asupra religiei, cu Älteste Urkunde der Menschengeschlechts (1774). Găsim apoi gânduri despre puterile umane, precum în Vom Erkennen und Empfinden der menschlichen Seele (1778), apoi despre influenţele culturii asupra oamenilor, ca în Über die Wirkung der Dichtkunst auf die Sitten der Völker 91781) şi Über den Einfluß der Schönen in die höheren Wissenschaften (1781). Herder a lăsat însă în urmă şi filosofia istoriei, din Auch eine Philosophie der Geschichte zur Bildung der Menschheit şi, mai ales, Ideen zur Philosophie der Geschichte der Menschheit (1783), şi, apoi, confruntarea cu Kant, care, ambele, bat departe în timp, până la noi şi, desigur, dincolo de noi.

          Herder a absorbit în reflecţiile sale atmosfera romantismului şi a năzuinţelor afirmării culturii naţionale din Germania timpului său. Aşa se explică şi conceptul său de filosofie, exprimat într-o formă mai puţin tehnică, oarecum populară, în manuscrisul Wie die Philosophie zum Besten des Volkes allgemeiner und nützlicher werden kann (1776): „Alle Philosophie, die des Volks sein soll, muss das Volk zu seinem Mittelpunkt machen, und wenn man den Gesichtspunkte der Weltweisheit in der Art ändert, wie aus dem Ptolemäischen das Kopernikanische System ward, welche neue fruchtbare Entwicklungen müssen sich hier nicht zeigen, wenn unsere ganze Philosophie Anthropologie wird" (Ausgabe, 1982, Band; 37). Herder a înaintat spre articularea unei antropologii, pe care astăzi o putem situa mai curând în apropierea antropologiei culturale.

          Această orientare Herder a opus-o, în Auch eine Philosophie der Geschichte zur Bildung der Menschheit, filosofiilor concentrate asupra obţinerii generalizărilor. „Niemand in der Welt fühlt die Schwäche des allgemeinen Charakterisierens mehr als ich”, scrie el (3;62), adăugând că acea „Tiefe, die in dem Charakter einer Nation liegt” poate să o surprindă acela „der verstehe und mitfühle” manifestările acelei „naţiuni”. Herder nu ezita să generalizeze, dar, evident, este o generalizare nu lăsând la o parte particularităţile, ci o generalizare a particularităţilor. „In gewissen Betracht ist also jede menschliliche Vollkommenheit national, säkular und, am genauesten betrachtet, individuell” (3; 65). Herder era, de altfel, convins că istoria urmează un curs ascendent, dar aceasta prin individual, prin „excepţia” de la regulă. „Es gibt Ausnahmen höherer Gattung, und meist alles Merkwürdige der Welt geschieht durch diese Ausnahmen” (3; 135). Cursul istoric ascendent este însă mereu recunoscut de Herder, care era încredinţat că diversele „excepţii”, individualizări, specificuri naţionale servesc de fapt unui sens al istoriei sinonim cu triumful umanităţii. „Die Menschheit bleibt immer nur Menschheit, und doch wird ein Plan des Fortstrebens sichtbar- mein grosses Thema!” (3; 70). Herder crede că identifică pretutindeni, în natură (de pildă, picăturile tind să înainteze până se confundă cu marea), în biografia umană (năzuinţa la continuitate), în istorie (romanii au năzuit spre mai mare, mai mult), semnele unei ascensiuni atotcuprinzătoare, pe care o constată entuziasmat: „Je höher jede in ihrer Art ist, je weiter sie würken kann, wie besser und lieber!” (3; 123).

          Dar ceea ce era intuiţie în Auch eine Philosophie der Geschichte zur Bildung der Menschheit devine concepţie în Ideen zur Philosophie der Geschichte der Menschheit. Punctul de plecare aici, evident, este ancorarea istoriei umane într-o ordine divină care cuprinde toate evenimentele naturii, istoriei şi vieţii umane, cu puterea unui „destin (Schicksal)”. „Vom Himmel muß unsere Philosophie der Geschichte des menschlichen Geschlechts anfangen, wenn sie einigermassen diesen Namen verdienen soll (4, l Buch, I)”. Herder vorbeşte imediat de o „lege (Gesetz)”: „Was indes jeder Steinund Erdart verliehen ist, ist gewiß ein allgemeines Gesetz aller Geschöpfe unserer Erde; dieses ist Bildung, bestimmte Gestalt, eigenes Dasein. Keinem Wesen kann dies genommen werden; denn alle seine Eigenschaften und Wirkungen sind darauf gegründe” (4, 2, 1). în cele din urmă, caracteristicile omului ca specie sunt manifestarea acestei „legi” ce se impune ca telos al creaţiei: „raţiunea”, „feiners Sinnen”, „capacitatea artistică”, „limba”, ce fac posibilă „libertatea (Freiheit)”, „familia”, „disponibilitatea la asociere”, „setea de adevăr”, „fericirea”, „umanitatea”. „Ich wünschte, daß ich in das Wort «Humanität» alles fassen könnte, was ich bisher über des Menschen edle Bildung zurVernunft und Freiheit, zu feinern Sinnen und Trieben, zur zartesten und stärksten Gesundheit, zur Erfüllung und Beherrschung der Erde gesagt habe; denn der Mensch hat kein edleres Wort für seine Bestimmung, als er selbst ist, in dem das Bild des Schöpfers unserer Erde, wie es hier sichtbar werden konnte, abgedruckt lebet” (4, 4, VI).

          Herder a căutat - rămânând la concepţia oarecum tradiţională a istoriei umane ca parte a scenariului divin - să dea o înţelegere a istoriei ferită de orice generalizare golită de date factuale: atât de generalizările teologizante ale tradiţiei, cât şi de generalizările secularizate ale iluminismului. Filosofia istoriei - aceasta era convingerea sa - nu mai este posibilă fără studiul istoriei efective. „Die Philosophie der Geschichte, die Kette der Tradition verfolgt, ist eigentlich die wahre Menschengeschichte, ohne welche alle aussese Weltbegebenheiten nur Wolken sind, oder erschreckende Missgestalten werden”(4, 9, I). Cu un pas mai departe, Herder concepe „istoria umanităţii” ca „reine Naturgeschichte menschlicher Kräfte, Handlungen und Triebe nach Ort und Zeit” (l3,VII). Pe terenul acestei „istorii naturale” a omului, reperabilă factual, el identifică „das Hauptgesetz der Geschichte”, constând în aceea că „allenthaben auf unser Erde werde, was auf ihr werden kann, teils nach Lage und Bedürfniss des Orts, teils nach Umständen und Gelegenheiten der Zeit, teils nach dem angebormen oder sich erzeugenden Charakter der Völker” (4, 10, VI).

          Se poate observa că în dreptul acestei „Hauptgesetz der Geschichte” Herder reuneşte asumpţii ce creează o tensiune proprie viziunii sale. Mai întâi, această lege presupune „unitatea istoriei umane”. „Nur ein und diesselbe Gattung ist das Menschengeschlecht auf die Erde” (7,1), scrie Herder. Apoi, entităţile efective ale istoriei umane nu se lasă identificate nicidecum la nivelul „raselor”, ci la nivelul „popoarelor” (Völker) devenite „naţiuni (Nationen)”. „Die Natur erzieht Familien; der naturlichste Staat ist auch ein Volk mit einem Nationalcharakter” (4, 9, IV), iar acest „Nationalcharakter” se lasă explicat ca rezultat al „Nationalbildung” şi poate fi reperat în „Sprache”. Mai departe, istoria umană este una controlată de „raţiune (Vernunft)” şi rămâne supusă unei „raţiuni” imanente. „Die Vernunft ist ein Aggregat von Bemerkungen und Übungen unserer Seele, eine Summe der Erziehung unser Geschlechts, die nach gegebenen fremden Vorbildern der Erzogene zuletzt als ein fremder Künstler an sich vollendet” (4, 9, I). În sfârşit, chiar în virtutea „legii” istoriei umane, fiecare „naţiune” îşi dezvoltă întregul potenţial conţinut în fiinţarea sa, încât cea mai înaltă „umanitate” a omului ajunge să se afirme în realitatea vieţii trăite de oameni. Astfel, „kennen wir nichts Höheres als Humanität im Menschen…Zu diesem Zweck, sehen wir, ist unsere Natur organisiert; zu ihm sind unsere feinesen Sinne und Tribe, unsere Vernunft und Freiheit, unsere zarte und dauernde Gesundheit, unsere Sprache, Kunst und Religion uns gegeben” (4, 15, I).

          Astfel de asumpţii reunite în dreptul „legii generale (Hauptgesetz)” i-au creat lui Kant impresia unei viziuni nutrită de ambiţii lăudabile, de a prinde cât mai mult în termeni, dar prea puţin îngrijită de exactitate şi controlată de datele factuale. Într-o recenzie din 1785, autorul Criticilor observa că la Herder „filosofia istoriei” „nicht etwa eine logische Pünklichkeit in Bestimmung der Begriffe oder sorgfältige Unterscheidung und Bewährung der Grundsätze, sondern ein sich nicht lange verweilender, viel vielumfassender Blick, eine in Auffindung von Analogien fertige Sagazität, im Gebrauche derselben aber kühne Einbildungskraft, verbunden mit der Geschiklichkeit, für seinen immer in dünkler durch Gefühle und Empfindungen einsunehmen...". Desigur, că o „critică a raţiunii istorice” ar fi fost necesară unei filosofii a istoriei preocupată să capteze în termeni chiar sensul istoriei universale, cum era cea a lui Herder. Absenţa acestei caracteristici a şi permis, de altfel, ca în posteritatea lui Herder filosofia istoriei expusă în Ideen... să fie folosită prin dezmembrarea caracteristicilor amintite. Particularismul, concentrat în teza „naţiunilor” ca unităţi ale istoriei umane, a fost desprins de conceperea universalistă a acestei istorii, ca un curs controlat de raţiune spre afirmarea umanităţii omului, şi conceput ca ceva de sine stătător, suficient sieşi. Specificul cultural pe care 1-a legitimat a devenit mai târziu unul politic şi s-a transformat, în legătură cu diferite contexte, într-un scop în sine. Deşi împărtăşea efectiv, cu Kant, convingerea universalistă a unităţii istoriei umane şi a triumfului final al raţiunii în lume, Herder a fost preluat mai ales în asociere cu naţionalismul romantic, ca legitimare a exclusivismelor naţionale. Ceea ce la Herder era mai mult un cadru inevitabil al desfăşurării istoriei a devenit, prin interpretare, chiar scopul nechestionabil al acestei istorii.

          Astăzi putem privi dintr-o perspectivă nouă această preluare a filosofiei istoriei a lui Herder prin dezmembrarea acelor caracteristici, pe care Ergang a abordat-o (în Herder and the foundations of german nationalism, 1931), precum şi interacţiunea dintre Herder şi Kant, pe care Manfred Riedel a analizat-o (în Verstehen oder Erklären? Zur Theorie und Geschichte der hermeneutischen Wissenschaften, 1978). Căci anticiparea pe care Herder a formulat-o, în Ideen..., cu privire la evoluţia Europei, este, putem spune, cea care s-a confirmat în cea mai mare măsură. „Welcher Art die neue Kultur Europas sein konnte, ist aus dem Vorhergehenden auch sichtbar. Nur eine Kultur der Menschen, wie sie waren und sein wolten, eine Kultur durch Betriebsamkeit, Wissenschaften und Künste...” (4, 20, VII). Împrejurarea că această anticipare, făcută posibilă înăuntrul „filosofiei istoriei umanităţii", s-a confirmat vorbeşte, desigur, în favoarea acestei filosofii şi a relevanţei ei actuale.

          Globalizarea economiei, a securităţii, a comunicaţiilor, a ştiinţei - cel puţin a acestor domenii - aduce cu sine inevitabil eroziunea „specificului naţional”. „Statul naţional”, care a prevalat în Europa în ultimele două secole, este presat la schimbări fără precedent: politica internă este condiţionată de cadrul internaţional; suveranitatea a început să fie delegată instanţelor supranaţionale; identitatea naţională face loc şi uneia postnaţionale; procese integraţioniste se desfăşoară cu rapiditate, mai ales în domeniile menţionate. Putem spune astăzi - şi aceasta nu în baza unei tradiţii europene excedate de „constelaţia postnaţională”, în care am intrat, ci în numele unei moşteniri europene, şi mai ales Central Europene - că abia acele integrări postnaţionale sunt şi funcţionale, care prind în arcul lor nu doar economia, securitatea, cunoaşterea, ci şi convingerile, valorile şi normele convieţuirii. Nu se poate clădi o integrare europeană durabilă fără ca aceasta să fie pe suportul culturii trăite de cetăţeni. Pe bună dreptate, filosofi, istorici şi scriitori din anii recenţi argumentează, pentru a se ieşi din alternativa prea puţin productivă a unui „protecţionism neonaţional” şi a unui „neoliberalism postmodern”, spre o soluţie nouă, ce ia în seamă „greutatea” lumii trăite a vieţii (Lebenswelt) în societăţile moderne. Spus cât se poate de direct, vom putea face faţă unui viitor - ce altfel ne copleşeşte - în mod raţional, căutând soluţii nu doar la nivelul economiei, securităţii, cunoaşterii, ci şi la cel al valorilor şi normelor convieţuirii şi organizării. Europa este mai mult decât noua organizare a economiei, securităţii şi ştiinţei şi nu poate fi acum altfel, chiar dacă fără acestea nu este posibilă. Dar Europa nu este posibilă nici fără o evoluţie culturală anumită. Iar în această privinţă Herder ne învaţă lucruri mai mult decât importante: viaţa umană, cât timp rămâne legată de un sens perceptibil, se desfăşoară în culturi ale comunităţilor inevitabil profilate, iar schimbările ce nu sunt susţinute de evoluţii culturale din comunităţile umane sunt încărcate nu numai de noi posibilităţi de facilitare a condiţiei umane, ci şi de riscuri. Această învăţătură desprinsă din filosofia istoriei a lui Herder este, cu siguranţă, una actuală.

 

(Prelegere susţinută  de autor la Viena, cu prilejul înmânării Premiului Herder) 

Cartea - ca o femeie frumoasă de Vasile Morar, nr. 7-8(26-27), iulie-august 2005
Aug 28, 2005 at 10:00 PM

Vasile MORAR

 

Cartea - ca o femeie frumoasă

(comentarii la … „Comentarii…”)

 

             Cartea domnului Vasile Radu Ghenceanu, Comentarii de sâmbătă, apărută în 2004 la Editura „Proema” are de toate: prefaţă, postfaţă, argument, cuvânt de încheiere şi, de acum, celebrul colofon cu nu mai puţin cunoscutul cuvânt de final „Tuturor, autorul le mulţumeşte cu recunoştinţă”. E ca o femeie frumoasă ieşită din oglindă după ce şi-a atârnat podoabele, şi-a aşezat cu  cochetărie şuviţele şi şi-a netezit cu înfrigurare volănaşele, acum aşteptând peţitorii. Şi iată că, de această dată, eu sunt cel ce mă apropii cu chipul surpat în luciul pantofilor de lac legănaţi ore în şir sub moi postavuri, plin de sfială şi condescendenţă. Dar cum, de la o anumită vârstă, devenim filosofi şi, păşind mai cu fereală, întrebăm în stânga şi-n  dreapta ce calităţi, dar mai ales ce cusururi are cucoana. În pertinenta prefaţă: Cultura şi ipostazele realităţii, domnul Florian Roatiş susţine: „Cruciada autorului se îndreaptă împotriva celor numiţi chiuitori prin cultură, dar şi a filosofilor de cafenea, altfel spus împotriva unor genii fără portofolii care cred că, prin câteva truisme şi tot atâtea fraze memorate, îşi pot ascunde ignoranţa sau, ceea ce este mai grav, lipsa de talent. Este iluzorie şi, în acelaşi timp, o gravă ilegalitate spirituală, consideră mai departe autorul, credinţa că această precaritate literară şi morală poate fi salvată prin recursul la vreun curent artistic la modă, fie el şi postmodernismul „încăpător”. V.R.Ghenceanu se războieşte apoi cu „neofiţii din cultură” etc., etc.

             M-am speriat, întrebându-mă colateral ideilor constatatorii ale domnului Florian Roatiş: Ce l-o fi apucat pe maestru? Că doar n-o fi îmbrăcat armura lui Baba Novac în care el bate mijloacele mai ales că despre Gruia - fi-su care să bată marginile - prefaţatorul nu pomeneşte nimic? M-am împăcat cu gândul. Ştiindu-l pe V.R. Ghenceanu cavaler al îmboratei figuri când se mânie, deşi-i la inimă postav de patrafir care-ţi trece peste creştet la prima spovadă, ce-am zis, parafrazându-o pe Romica Puceanu? „Dă, şefu’, cu biciu-n mine că prea mi-a crescut  troscot pe limbă şi mi-am pus pană de coţofană la pălărioara nemţească din Corul vânătorilor, în care glasul bărbaţilor vine peste cornul tenor”. Şi iar m-am întărit în mine şi mi-am strigat: bicicleta pe nas şi la lectură, boratom!, să vedem ce câmpi culturali bate, ce şei înnăscute-n postavul metaforei încalecă, căror temple se-nchină, căror filosofii se bagă argat, căror principii le zbenguie în  buric (pană de codobatură şchioapă).

             Şi pe când acestor nedumeriri le făceam inventar, găsesc în „Argumentul” autorului  următoarea, îi zic aici, deocamdată, constatare, care m-a uluit, care m-a bulversat, care mă face responsabil şi afirm că V.R.G. este un gânditor de anvergură, îngrijorat şi aşezat în matricea intelectualului trist: „Cuvântul, prost mânuit, e mai periculos decât orice catastrofă. Pentru că efectul e pe un termen greu de prevăzut” Ce mai putem zice? Constatăm spaima creatorului în faţa ideilor, curse ca parafina pe bastonul lumânării aprinse-n cuvinte.

             Cartea Comentarii de sâmbătă este o carte de învăţătură. O carte în care V.R.Ghenceanu nu-şi propune să epateze. Dimpotrivă, doreşte cu tot dinadinsul să incite, să găsească izvorul argumentului, să dezbată. V.R.G. este, în această carte, un dascăl modern, cultivat, fără ifose, în  care bucuria supremă este precum  cea a ţăranului:  sămânţa, ştiut fiind faptul că, o dată pusă-n pământul bun, ea va rodi. Şi ce pământ mai roditor este decât inima şi inteligenţa scormonitoare a tânărului student?

             Dar să încercăm să decodificăm metoda de lucru a Profesorului, pentru că, orice s-ar spune, V.R.G. rămâne un scriitor şi un profesor, aş zice  ratat”, dacă aş privi profesiunea prin prisma îngustă a nomenclatorului de meserii de la noi din republică sau aş cita DEX-ul în această cauză îngust în posibilităţi.

             Domnia sa stă cu toţii porii, crescuţi hiperbolic şi transformaţi în lentile convergente, spre  ceea ce ne înconjoară. Absoarbe, sintetizează, face conexiuni, se revoltă şi pune cuvântul - singura lui armă şi cea mai eficientă - în slujba realităţii. „Îmbufnarea” domnului V.R.G. este una intelectuală. E scânteia care stârneşte vâlvătaia, e „cheia de contact” care porneşte motorul dezbaterii.

             Repet: Comentarii  de sâmbătă este o carte de învăţătură. E o reflectare în timp. V.R.G. îşi găseşte mereu subiectul dezbaterii îmbracă veşmântul „mâniosului”, „scoate spada”, fie chiar de cruciat, şi izbeşte în rădăcina raiului nu înainte, însă, de a-şi lua martor din literatură, pictură, filozofie, sofişti, heghelieni, renascentişti etc. El clădeşte şi argumentează. El neagă, punându-şi negaţia, suplinindu-o, pe cea a lui Cioran, de-un exemplu. El „înjură”, scoţându-l din demers pe Dumnezeu, de care se teme, îl uită pe Vasile Morar asupra căruia are un ascendent.

             Într-un cuvânt, V.R.Ghenceanu face în cartea Comentarii de sâmbătă un joc intelectual pendulatoriu nu pentru a nega, ci pentru a stârni. Se simte în scrisul lui V.R.G regretul că subiectele, eseurile, comentariile, negaţiile, judecăţile de valoare nu sunt dezbătute, învârtite intelectual, negate, dezmembrate, reînchegate.

             Această carte e una a monologului, deşi VRG nu asta şi-a propus. El voia ca pe frustrările, tristeţile, negările dumisale să se construiască, să se dărâme, să se facă ceva.

             Vasile Radu Ghenceanu este un intelectual de anvergură, intransigent cu companionii, dar mai ales cu el însuşi, de o generozitate severă. Şi de o exigenţă draconică. Te lasă să faci ce vrei în gesturi de indiferenţă tristă, dar taie în carne vie când ai nevoie de sprijin în confirmarea valorii. Pe V.R.G. poţi să-l iei martor în duelul în care şi martorii vor scoate  stilete şi el va câştiga, fii sigur, dar nu-l invita când ţie-ţi tremură pantalonii ca piftia cu gelatină puţină. El se va bate în numele tău, chiar dacă după aceea peste acest nume se vor bălega vacile sterpe.

             Cartea domnului V.R.G., Comentarii de sâmbătă, trebuie citită şi dezbătută. Este o carte care incită. Este o carte în care autorul, prin negaţie, pune întrebări, deschide uşi, invită la meditaţie. Întotdeauna riguros cu sine, nu se putea ca de această dată să-şi rupă cătărămile propriilor corsete. Auziţi: „Toate se impun a fi aşternute pe hârtie cu prudenţă. Căci, să recunoaştem vremea (vârsta!) ne pot juca câteodată renghiuri”.

             Ce renghiuri, Vasile Radu Ghenceanu? Până-n Doh, trei degete de Bădăcin, drumul nu-i lung. Când vreţi, cumpăr din târgul Băii doi cai potcoviţi la picioarele din faţă, că-s ieftini, iar banii-s puţini, şi-o luăm de-a curmezişul, pe deşălate, înspre Sălaj. Vom avea în  chimir o numărătură de lei grei ca să putem trage pe la stabilimente cu cârciumărese tâţoase şi să-ntoarcem  peste cap mastici dulcioare. Nu te-nspăimânta, maestre, o să-ţi ţin eu piciorul când vei sălta-n şa, dar o condiţie-ţi pun: răstigneşte-mi numele între slovele dumitale! Nu de alta, dar femeile frumoase te citesc şi-i bine să dea şi peste mine acolo.

Viaţa şi destinul unui scriitor (I) de Săluc Horvat, nr. 7-8(26-27), iulie-august 2005
Aug 28, 2005 at 10:00 PM

Săluc HORVAT

 

VIAŢA ŞI DESTINUL UNUI SCRIITOR (I)

 

         Definirea coordonatelor estetice şi etice ale operei unui scriitor poate fi condiţionată în bună măsură de cunoaşterea vieţii şi activităţii acestuia, mai ales când cele două componente se condiţionează şi se influenţează reciproc.

         Octavian Goga face parte dintre scriitorii al căror destin a oscilat între a fi adulaţi şi a li se contesta opera, de la „poetul pătimirii” neamului, la omul politic detestat.

         Bogată în fapte şi nu de puţine ori plină de contradicţii, biografia lui Octavian Goga a atras atenţia asupra unor biografi şi exegeţi, nici unul însă până în prezent nereuşind să contureze în suficientă măsură personalitatea de excepţie a poetului, dramaturgului, traducătorului, publicistului şi, mai ales, a omului politic.

         La numai câteva zile de la trecerea poetului la cele veşnice, Laurenţiu Fulga scria: „Mai devreme sau mai târziu, cineva va încerca să desprindă din trecut, din hrisoave şi din mărturii verbale viaţa chinuită a celui care a fost Octavian Goga”. În opinia lui Fulga, condeiul care se va încumeta  să descifreze viaţa poetului „trebuie să fie condei de maestru. Căci Octavian Goga a lăsat în urmă amintirea celui mai clocotitor şi pătimaş ardelean…”.

         Asumarea responsabilităţii unui atare demers vine de la Gheorghe I. Bodea, autorul unui masiv volum biografic intitulat: Octavian Goga. O viaţă, un destin (Editura Limes, 2005). Beneficiind de accesul la fondul documentar al Muzeului memorial „Octavian Goga” din Ciucea şi de o serie de documente aparţinând urmaşilor poetului, Gheorghe I. Bodea adună şi comentează un volum impresionant de date şi informaţii, bună parte dintre acestea inedite sau mai puţin cunoscute, reuşind să-l prezinte pe poet nu numai în contextul activităţilor sale creatoare, ci şi al vieţii sociale, politice, familiale.

         Cercetarea lui Gheorghe I. Bodea începe cu delimitarea spaţiului geografic şi istoric al locurilor natale. Aflăm din acest prim capitol detalii interesante despre Răşinari, locul de naştere al poetului, despre originea numelui localităţii (de la răşină) - locuitorii erau cunoscuţi sub numele de răşinari fiindcă se ocupau cu colectarea răşinii de brad folosită ca materie primă pentru izolarea vaselor fluviale.

         Sibiul şi mărginimile lui, inclusiv Răşinarii, este prezentat ca un vechi centru de cultură. Aici au fost tipărite primele cărţi româneşti cu alfabet latin, între care cele datorate tipografului Filip Moldoveanu: Catehismul românesc (1544) şi Tetraevanghelul slavo-român (1546) - prima tipăritură pătrată ş.a. La Răşinari şi Sălişte au funcţionat şcoli de zugravi, au activat un număr impresionant de slujitori ai bisericii, între care şi strămoşii poetului, atât dinspre mamă, cât şi dinspre tată, din familiile Bratu, Popovici şi Isăila. La Răşinari şi-a avut sediul mai mulţi ani Episcopia Ardealului.

         Dintr-un document de familie întocmit de Aurelia Goga, intitulat Din trecutul familiei mele, scris în primăvara anului 1917, în timp ce se afla cu domiciliul forţat în Şopron (Ungaria) şi aflat în posesia Ilincăi Tomoroveanu, nepoata poetului, se reconstituie arborele genealogic al familiei Goga. După mamă, cel mai vechi dintre strămoşii poetului este menţionat Popa Petru cel Bătrân, atestat pe la anul 1484, originar din Scheii Braşovului. Unul dintre fiii acestuia este Petru Bratu, ajuns preot în Răşinari. Din această speţă se trage şi un anume Daniel Bratu, care se căsătoreşte cu Stana Popovici. Aceştia au avut un singur copil, Ioan Bratu şi el preot. Ioan se căsătoreşte cu Măriuţa, nepoată a preotului Iacob Isidor. Între cei şapte copii ai lui Ioan şi Măriuţa se afla şi Aurelia Paraschiva Bratu. Căsătorită cu Iosif Goga, vor pune bazele familiei în care se va naşte viitorul poet Octavia Goga.

         Pe lângă datele cu privire la genealogia înaintaşilor, Aurelia Goga face o amplă prezentare a strămoşilor săi, insistând asupra stării sociale şi spirituale a acestora, schiţând portretul fizic şi moral al părinţilor şi bunicilor. Despre tatăl său scria: „Tata a fost să fie preot, avea toate însuşirile: voce frumoasă, elocvenţă, persoană imposantă, multă bunătate şi o bunăvoinţă fără margini pentru popor”.

         Octaviu Ion, cum a fost botezat (Octavian este numele sub care a semnat), primul dintre cei cinci copii ai soţilor Aurelia şi Iosif, a văzut lumina zilei în Răşinari, în casa bătrânească a preotului Isidor, situată în Uliţa Popilor, pe data de 20 martie / 1 aprilie 1881.

         Copilăria şi-o petrece în Răşinari. Aici va urma şi primele clase, fiind înscris în clasa I pe când nu împlinise şase ani. Primul dascăl i-a fost Dumitru Tătar. La nouă ani este dus la gimnaziul din Sibiu. Desprinderea de satul natal nu a fost uşoară, mai ales că şcoala din Sibiu era ungurească şi tânărul elev nu cunoştea o babă din această limbă. Amintirile poetului din acele vremuri nu sunt cele mai plăcute. Tratamentul aplicat elevilor români era unul umilitor: „O astfel de şcoală, nota Goga, e un microcosmos în care se înfăţişează foarte lămurită icoana relaţiilor anormale din ţara noastră”. Despre elevii maghiari spune că aceştia sunt „crescuţi într-o mândrie întărită zilnic de povaţa profesorului, ei văd în colegii români doar pe vecinul bun de-a întinde mâna de ajutor la o traducere din Salust (…) ei se socot îndreptăţiţi a privi cu dispreţ pe aceşti vecini care vorbesc o altă limbă”. În această şcoală, spune poetul, „trăiesc două lumi, care din zi în zi se deosebesc mai mult”. Mediul în care s-au format nu i-a abătut pe elevii români de la spiritul şi năzuinţa lor naţională. Conştiinţa lor de români se înflăcăra când unii din profesorii de istorie le batjocoreau neamul, le trezea şi mai puternic elanul patriotic şi cultul pentru limba şi literatura română.

         Perioada sibiană este marcată de o serie de evenimente importante în viaţa poetului. De acum datează primele încercări poetice, leagă prietenii care vor dura o viaţă (Ion Lupaş, Onisifor Ghibu, D. Manga, Dumitru Popa şi alţii). Tânărul Goga este prezent în viaţa şcolară, implicat în diversele activităţi culturale, artistice, literare, politice, naţionale ce au loc la Sibiu. Viitorul poet se află în grupul de elevi care au luat parte la manifestarea de solidaritate cu memorialiştii.

         Cultul lui Octavian Goga pentru Eminescu s-a manifestat din copilărie. Numele marelui poet şi episodul trecerii acestuia prin Răşinari, unde este găzduit de bunicul său, Ioan Bratu, vor fi evocate cu multă emoţie. Primele încercări poetice poartă amprenta poeziei eminesciene, fapt recunoscut de Goga. „Adevărata influenţă o exercită Eminescu desigur cu marea lui instrumentare artistică şi cu acea morbideză care se degajă din toată vraja poeziei lui”. Referindu-se la poezia Frumoasa cea din urmă, aşezată în faţă la primul său volum, Goga mărturiseşte că aceasta „E o poezie cu care am vrut să contrabalansez Mortua est. Am văzut pe Eminescu şi plângerile lui pentru o femeie murind şi eu am crezut că trebuie să fac o femeie abstracţiune, o femeie-idee şi am scris Frumoasa cea din urmă”.

         În urma unui conflict cu profesorul de istorie Tompa Arpad, elevul Octavian Goga este nevoit să părăsească liceul din Sibiu. În toamna anului 1899, Goga, elev în clasa a VIII-a, împreună cu bunul său prieten şi coleg de bancă şi cu alţi câţiva elevi români, în semn de revoltă faţă de atitudinea profesorului de istorie, Tompa Arpad, care nu evita nici o ocazie de a aduce cuvinte de ocară la adresa elevilor români şi a istoriei poporului lor s-au transferat la Liceul Românesc din Braşov. Incidentul a fost provocat de unele aprecieri jignitoare formulate de profesor la ora lui de istorie la adresa poporului român, afirmare dezaprobată de românul Goga şi de colegul lui, Ion Lupaş, printr-un gest comunicat din priviri. Observaţi de profesor, acesta a ripostat cu brutalitate aducându-le acuzaţii din cele mai grave afirmând că „şcoala lor (cea ungurească) încălzeşte un şarpe veninos care acum dă târcoale, dar într-o zi va muşca adânc”. Episodul acestor întâmplări va fi pe larg comentat de Ion Lupaş, cel ce îl va însoţi pe Goga nu numai la Braşov, ci şi la Budapesta şi Berlin şi care îi va fi aproape pe tot parcursul vieţii lor.

         Ieşit proaspăt din închisorile comuniste, în anul 1958, Ion Lupaş îi face o vizită doamnei „ministru”, cum i se spunea Veturiei Goga, la Ciucea, ocazie cu care va scrie un admirabil „memorial” de un real interes pentru întregirea biografiei poetului, cu referire la spiritul ce domnea în şcoala ungurească din Sibiu în care erau nevoiţi să înveţe elevii români. Din consemnarea lui Ion Lupaş se aduc numeroase îndreptări de ordin biografic referitoare la perioada şederii la Sibiu, la conflictul cu profesorul de istorie şi mutarea la Liceul din Braşov.

         Liceul braşovean nu îl satisface pe deplin pe elevul Goga. Programele încărcate şi regimul sever impus îl nemulţumesc. La acestea se alătură greutăţi de ordin material. Dintr-o scrisoare primită de la tată său aflăm că familia este apăsată de lipsuri.

         Veturia, fiica preotului Mureşan din Sebeş, o veche cunoştinţă a familiei Goga, va ocupa un loc important în viaţa şi biografia poetului. Din mărturiile acesteia, cei doi tineri se cunoşteau încă de copii. S-au apropiat mai mult în timp ce amândoi erau elevi la Sibiu. Viaţa îi va alătura peste mai mulţi ani când vor deveni soţi. În februarie 1900, Octavian o cunoaşte pe învăţătoarea Aurelia Rusu. Între ei se leagă o strânsă prietenie, se nasc planuri de viitor de a-şi continua studiile la Budapesta, unul în literatură, celălalt în artele frumoase. După un lung şir de corespondenţe, între ei se întrerupe comunicarea. Se pare că motivul principal a fost legat de neînţelegerile iscate în familia Aureliei, care i-a interzis continuarea studiilor, obligând-o să profeseze ca profesoară. Atitudinea părinţilor o determină să aleagă drumul mănăstirii. După o perioadă de şedere la o mănăstire din Sibiu, unde lucrează tot ca învăţătoare, Aurelia revine la viaţa laică. În toamna anului 1904, Aurelia este numită învăţătoare în satul Negreia, apoi Botăneni (localităţi din actualul judeţ Maramureş), unde va lucra până la pensionare. Unii exegeţi, chiar şi Aurelia, susţineau că poezia Învăţătoarea i-a fost dedicată ei. Mai sigur este că aceasta a fost inspirată de moartea timpurie a surorii sale dragi, învăţătoarea Victoria. Cu certitudine, poezia Rămâi a fost scrisă pentru Aurelia: „Rămâi pe veci departe / Să nu cobori la mine, / Rămâi în adumbrirea / Poveştilor senine // Şi uită-ncet povestea / De-un cântăreţ pribeag, / Biet precupeţ de lacrimi / Ce ţi-a zâmbit în prag.”.

         Dintr-o scrisoare a Aureliei, trimisă lui Bazil Gruia, aflăm despre sentimentele puternice trăite de-a lungul vieţii pentru poet: „Am trăit cu imaginea lui şi de ce nu v-aş mărturisi: am plâns când s-a căsătorit cu Hortensia Cosma şi, a doua oară, cu Veturia Tritean.” Acelaşi Bazil Gruia, relatând despre aniversarea învăţătoarei la împlinirea vârstei de 90 de ani, arată că venerabila amfitrioană a citit din poeziile lui Goga, pe care le-a păstrat de-a lungul anilor alături de Biblie.

         Studenţia sa la Budapesta este pe larg comentată de Gheorghe I. Bodea. Pe data de 11 septembrie 1900. Octavian Goga împreună cu prietenul şi colegul Ion Lupaş se înscriu la Facultatea de Filozofie din Budapesta. Anii studenţiei lui Goga sunt plini de încărcătură spirituală, de împliniri. La Universitatea din Budapesta, unde învăţau numeroşi studenţi români, Goga se integrează cu uşurinţă în viaţa de aici. Se implică tot mai mult în activitatea Societăţii de lectură a studenţilor români „Petru Maior”, unde este ales membru ordinar din primele luni de la sosirea sa la Budapesta. Această etapă este susţinută în cartea lui Gheorgeh Bodea de un număr important de scrisori trimise de poet familiei (dar şi iubitei sale, Aurelia Rusu). În una din aceste scrisori, datată 1902 - primăvara, Octavian Goga le descrie părinţilor amplul rechizitoriu la care a fost supus de conducerea universităţii, în legătură cu activitatea studenţilor români în cadrul Societăţii Petru Maior (unde se bănuia că au loc manifestări cu caracter naţionalist). Răspunsurile date de poet la chestionarul de anchetă sunt apreciate până şi de rectorul universităţii care pare a fi de părerea studenţilor: „Sunt nevoit să recunosc că atitudinea dumneavoastră mi-a plăcut. Goga mai ales are mintea luminată şi va fi un element de valoare…”

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2021 - 2030 din 2177

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.