top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
În căutarea Coloanelor de Nicolae Iuga, nr. 4(23), aprilie 2005
Apr 24, 2005 at 09:00 PM

Nicolae IUGA

  

ÎN CĂUTAREA COLOANELOR

 

         Legenda Breslei, respectiv prima Constituţie legendară a Ordinului Masoneriei ne determină să ne întoarcem în timp până la începuturi, să ieşim adică din timpul istoric, subîntins de fapte verificabile, să ne transpunem într-un timp mitologic, în care oricum nu contează cronologia ci numai ideea.

         Aşadar, Legenda ne întoarce în timp, pe firul istoriei sacre, până la fiii lui Lamech, a şasea generaţie de oameni de la Adam încoace. Biblia ne spune (Fac. IV, 18-22) că lui Lamech i s-au născut mai întâi doi fii, Iubal şi Tubalcain, apoi mai târziu i se va naşte un alt fiu, pe care l-a numit Noe (Fac. V, 28-30), altfel celebru ca salvator al lumii de Potop, de unde rezultă că Iubal şi Tubalcain erau de fapt fraţii mai mari ai lui Noe. Biblia ne mai dă şi unele informaţii succinte cu privire la ocupaţiile celor doi. Iubal este părintele tuturor celor care cântă din fluier şi din chitară, iar Tubalcain părintele celor care lucrează arama şi fierul. Traducerea românească a Cărţii este, din nefericire, în acest loc destul de zgârcită, folosind un singur termen: „lucrează”, pentru ceea ce în Vulgata se spune „maleator et faber in cuncta opera”. E clar că din Vulgata putem deduce mai mult, anume că Tubalcain a fost părintele celor care lucrează arama şi fierul cu ciocane, dând opere complexe, realizate cu migală şi meşteşug. Textul biblic nu ne spune mai mult, dar trebuie să admitem că cei doi, unul dintre ei, primul, artist şi celălalt primul faur din istoria umanităţii, se aflau în posesiunea unor cunoştinţe esoterice. Este de la sine înţeles că pentru a compune şi executa muzică este necesar să cunoşti înălţimea şi gravitatea sunetelor, ritmul şi măsura. Iar pentru a prelucra metalele, unde la momentul naşterii metalurgiei din magie, era nevoie de o ştiinţă specială a topirii şi forjării fierului cu ajutorul focului. Dar Biblia nu ne spune nimic despre cunoaşterea pe care o aveau cei doi fii ai lui Lamech, nici în ce a constat aceasta, nici cum a fost dobândită, păstrată şi transmisă.

         Legenda Breslei extinde considerabil, pe baza unor speculaţii plauzibile în fond, datele despre Iubal şi Tubalcain. Este vorba în fapt de o reconstituire, realizată începând cu sec. al XIV-lea, un fel de arheologie epistemică sui generis, asamblând tradiţii legendare cu fapte istorice, după criterii de verosimilitate.

         Mai precis, în bună tradiţie medievală, Legenda Breslei (repovestită de Albert McKay) enumeră cele şapte ştiinţe şi arte liberale, care sunt: Gramatica, Retorica, Logica, Aritmetica, Geometria, Muzica şi Astrnomia. Masoneria se regăseşte aiai întrucât este identificată cu Geometria. Sau, mai bine zis, ceea ce porfanii numesc Geometrie, iniţiaţii recunosc ca Masonerie, ceea ce înseamnă în acelaşi timp: „o breaslă demnă de o ştiinţă ciudată”. Începuturile acestei ştiinţe, potrivit Legendei, se situează înainte de Potopul lui Noe. Pentru că, înainte de Potop, oamenii care aveau conştiinţa iminentei distrugeri a lumii prin diluviu, şi-au pus problema salvării de la dispariţie a cunoştinţelor pe care le posedau. Aşadar, începuturile acestei ştiinţe se originează în timpul când trăia pe pământ un om pe nume Lamech. De la prima nevastă, Ada, Lamech a avut doi fii, Iabal şi Tubal, iar de la cea de a doua, Shella, o fiică al cărei nume nu este menţionat şi un fiu numit Tubalcain. Aceşti patru fii ai lui Lamech au găsit începutul tuturor ştiinţelor din lume. Fiul mai mare, Iabal, împărţind turmele de oi la câmp, a descoperit geometria şi a fost cel dintâi care a construit case din piatră şi lemn. Fratele său, Tubal, a descoperit muzica, cântatul din harpă şi flaut. Cel de al treilea, Tubal-Cain, a descoperit meşteşugul prelucrării aurului, cuprului şi fierului. Fiica lui Lamech a învăţat meşteşugul ţesutului. Dar fiii lui Lamech ştiau bine că Dumnezeu se va răzbuna pentru păcatele oamenilor şi va nimici lumea fie prin foc, fie prin apă. De aceea, ei şi-au înscris toate cunoştinţele pe două coloane, pentru a putea fi găsite după Potop şi spre a face cu putinţă o renaştere a civilizaţiei omeneşti. Pe fiecare coloană s-au săpat aceleaşi inscripţii, conţinând totalitatea cunoştinţelor. Una dintre coloane era făcută din marmură, spre a nu fi mistuită de foc, iar cealaltă în pământ ars, spre a nu se scufunda în ape. Era o dublă măsură de precauţie. Indiferent cum ar fi fost lovită lumea, cu foc sau apă, una dintre coloane putea fi salvată. Şi de fapt aşa s-a şi întâmplat. După Potop, Coloana care a plutit pe ape a fost recuperată. Hermes, părintele oamenilor înţelepţi, a găsit una dintre coloane, a descifrat-o şi i-a învăţat pe oameni toate ştiinţele şi meşteşugurile. Ştiinţa Masoneriei a fost salvată şi ea. Masoneria fiind prezentă la construirea Turnului din Babilon, iar mai apoi la edificarea cetăţii Ninive. În fine, Masoneria a atins culmea perfecţiunii şi măreţiei sale, pentru vremurile antice, atunci când a ridicat Templul Regelui Solomon din Ierusalim.

         Cred că este de prisos să mai insist că nu ar trebui să pretindem acestor relatări comprimate să fie adevărate în sensul strict istoric, în sensul de a corespunde unor fapte istorice, ci ar fi mai util să vedem dacă au vreo relevanţă sub raport hermeneutic. Ar fi lipsit de sens să luăm câte o afirmaţie din Legendă şi să verificăm dacă se confirmă istoriceşte sau nu, ar fi ca şi cum am căuta să apreciem peştele după capacitatea lui de a trăi pe uscat. Cu Legenda Breslei trebuie să procedăm la fel ca şi cu Cartea Facerii din Bilbie, adică să-i dăm o interpretare alegorică. După cum în Geneza biblică faptul care contează ca atare şi în mod prioritar este modificarea de regim ontologic pe care o aduce cunoaşterea în om, tot astfel în cazul Legendei Breslei faptul care contează în primul rând este acela că, din cele mai vechi timpuri, umanitatea a posedat cunoştinţe esoterice şi a căutat să le salveze de la dispariţia accidentală, fixându-le în scris pe două coloane. Evident, nu are nici o relevanţă dacă acest lucru s-a petrecut istoriceşte înainte sau după Noe etc., ba chiar nu este relevant nici măcar faptul că Noe a existat ca persoană istorică sau nu. Singurul lucru care are relevanţă este acela dacă coloanele au o valoare simbolică şi esoterică sau nu, indiferent dacă despre coloane avem informaţii istorice sau legendare.

         Dar să trecem mai departe, la Templul lui Solomon. Despre acesta avem informaţii istorice abundente, în primul rând din Biblie (III Regi, cap. 5-8), informaţii care corespund cu adevărat unor fapte istorice reale, informaţii care sunt verificabile şi chiar au fost verificate ca atare, printr-o mulţime de dovezi arheologice şi literare. Esenţialul, în contextul nostru, îl constituie însă coloanele şi semnificaţia lor. Templul lui Solomon nu era o construcţie de mari dimensiuni, nu impresiona prin gigantism precum cele egiptene, ci era lung doar de 30 de metri, înalt de 15 şi lat de 5 metri. Acest Templu impunea însă prin proporţii şi, desigur, prin cele două coloane de bronz aşezate în faţa pridvorului.

         Coloanele din faţa Templului lui Solomon vin, desigur, şi din tradiţia proprie iudaismului, după cum observă acelaşi McKay, de la scoaterea evreilor din pustie, „ziua cu stâlp de nor şi noaptea cu stâlp de foc”, dar trebuie să admitem că vin şi din tradiţia anterioară, aceea egipteană, care consta în amplasarea la intrarea în temple a câte două obeliscuri de piatră, acoperite cu o scriere esoterică. Coloanele din faţa Templului lui Solomon evocă inclusiv în plan etimologic o tradiţie proprie. Coloana din stânga se numea Boaz, însemnând: „în putere”, mai pe larg: „Domnul va sălăşlui aici în putere”, iar cea din dreapta se numea Iachin, adică: „Domnul îşi va statornici lăcaşul aici”. Fizic, aceste coloane erau confecţionate din ceea ce numim noi astăzi bronz. Înălţimea lor, totală, cu capitel cu tot, era de 12 metri, iar diametrul de vreo 2,5 metri. Erau goale pe dinăuntru, peretele având o grosime de 8 centimetri. După Leadbeater, în spate coloanele erau prevăzute cu uşi, aşezate în aşa fel încât să nu se vadă din faţă. Această parte a coloanei poate fi reprezentată ca jucând rolul a ceea ce am numi noi azi dulap de bibliotecă. Aici se păstrau arhivele, sulurile de pergament conţinând cărţile Legii, poate şi alte documente. Faptul este cu totul plauzibil. După cum se ştie, în Biblie Templul lui Solomon este descris minuţios, atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru, dar nicăieri nu se menţionează locul unde erau păstrare cărţile sacre. Pe de altă parte, anumite cunoştinţe din cărţile sacre ale evreilor erau esoterice în sensul cel mai strict al termenului. De exemplu numele cel sfânt al Domnului, reprezentat prin tetragrama YHWH (contrasă din expresia ehyeh asher ehyeh, Ieşire, III, 14) nu poate fi făcut public, nici rostit şi nici expus sub formă scrisă, sub sancţiunea pedepsei cu moartea. Interdicţia din cele zece porunci: „Să nu iei numele Domnului în deşert!” însemna de fapt interdicţia de a pronunţa sau scrie public acest nume, oprirea expresă a profanării lui. Ne putem face o idee despre caracterul pronunţat esoteric al numelui YHWH şi despre gravitatea unei eventuale profanări, inclusiv din împrejurarea că, atunci când au căutat o vină capitală împotriva lui Isus, preoţii Templului au căutat să-l acuze pe acesta că ar fi hulit numele lui Dumnezeu, respectiv că ar fi profanat tetragrama sacră. Aşadar, coloanele Boaz şi Iachin din faţa Templului din Ierusalim erau depozitare ale cunoaşterii sacre în sensul cel mai propriu al termenilor.

         Şi totuşi: de unde deosebirea dintre coloanele Templului lui Solomon, pe de o parte, şi coloanele fiilor lui Lamech şi obeliscurile egiptene, pe de altă parte? După cum am văzut mai sus, coloanele făurite de Iubal şi Tubalcain erau masive, nu erau goale pe dinăuntru, şi aveau cunoştinţele toate inclusiv pe cele esoterice, inscripţionate pe exterior. Dar oare inscripţiile exterioare nu ascundeau nimic? Şi oare singura formă de ascundere a semnificaţiilor unui text să fie aceea care constă în a ascunde faptul textul însuşi într-o coloană goală pe dinăuntru şi fără inscripţii pe din afară? Răspunsul îl aflăm îndreptându-ne către vechiul Egipt pe firul unuia dintre izvoarele primare relative la această civilizaţie, anume Istoriile lui Herodot. De aici, de la Herodot (Istorii, II, 36) aflăm că vechii egipteni foloseau două feluri de scriere, o scriere numită „hieratică” şi o altă numită „demotică”. Lucrurile sunt deja limpezi. Etimologic, „hieratic” înseamnă „sfânt”, iar în particular cu privire la scriere o denotă pe aceea utilizată de către preoţi şi care nu este înţeleasă de către toată lumea, anume scrierea care conţine semnificaţii sacre şi care are un caracter esoteric, scriere numită ulterior cu un termen atât de răspândit „hieroglifică”. Iar „demotic” înseamnă popular, „democratic”. Cu privire la scriere, semnifică acel sistem de semne pe care îl poate pricepe şi utiliza toată lumea. În consecinţă, dispunând de o scriere care nu era accesibilă decât numai unui cerc restrâns de iniţiaţi, egiptenii îşi puteau plasa textele esoterice la vedere, pe exteriorul obeliscului, fără a exista riscul ca acestea să fie înţelese şi citite de către profani şi, deci, profanate. Dar în ceea ce îi priveşte pe vechii evrei, întrucât ei nu dispuneau decât de un singur fel de scriere (aşa-zisul alfabet pătrat de inscripţie feniciană), o scriere accesibilă tuturor, ei s-au văzut nevoiţi să-şi depoziteze textele sacre şi esoterice în interiorul coloanelor. Ba, chiar am putea spune că cele două coloane, Boaz şi Iachin, au fost făurite anume în acest scop. Egiptenii au ascuns esotericul afară, prin încifrare, iar evreii l-au ascuns înăuntru, prin încuiere. Din acest motiv, Coloanele Templului lui Solomon nu continuă tradiţia şi forma coloanelor fiilor lui Lamech. Mai precis, nici nu s-ar pune problema, pentru că tradiţia fiilor lui Lamech nici nu a existat ca atare, ci aceasta nu a fost altceva decât o proiecţie a obeliscurilor egiptene, plasată într-un timp imemorial şi într-un topos mitologic. Să ne îndreptăm, dar, privirea, către vechiul Egipt şi către cele mai vechi depozitare ale cunoaşterii esoterice, materializate în forma atât de vizibilă şi de ascunsă totodată a coloanelor sacre, respectiv a obeliscurilor ridicate la intrarea în temple.

Traduceri de Adrian Oţoiu (Flann O'Brien), nr. 4/23, aprilie 2005
Apr 24, 2005 at 09:00 PM

Flann O’BRIEN

UN EROU AL VECHII IRLANDE

(fragment din At Swim-Two-Birds, capodopera modernistă irlandeză care va aparea în curând în ediţie romînă, sub titlul La doi lebadoi, la Editura Paralela 45)

traducere Adrian Oţoiu

 

            Unchiul meu dădu pe gât restul ceaiului şi‑şi aranjă ceaşca şi farfurioara în mijlocul farfuriei cu jambon, semn că isprăvise cu masa. Apoi îşi făcu cruce şi şezu o vreme trăgând aer în gură cu un şuierat, într‑o încercare de a‑şi extrage nişte resturi de mâncare din crevasele danturii. La urmă îşi făcu gura pungă şi înghiţi ceva.

            Un băiat de etatea matale, spuse el în cele din urmă, care se dedă păcatului trândăviei - pentru numele lui Dumnezeu, ce se va întâmpla cu el când va da piept cu viaţa? Băiete, mă întreb adesea unde‑o să ajungă lumea asta, zău aşa. Ia spune‑mi, tu deschizi vreodată o carte?

            Deschid mai multe cărţi în fiecare zi, i-am răspuns.

            deschizi pe moaşă‑ta, spuse unchiul meu. Ei, ştiu eu prea bine la ce jocuri te dedai matale colo sus în dormitorul tău. Nu‑s eu chiar aşa prost pe cât par, îţi garantez asta.

            Se ridică de la masă şi ieşi pe hol, trimiţându‑şi vocea îndărăt pentru a mă sâcâi chiar şi când nu mai era de faţă.

            Ia zi, mi-ai călcat pantalonii de duminică?

            Am uitat, spusei eu.

            Ce?

            Am uitat, strigai.

            Bravo, asta-i tare drăguţ din partea ta, făcu el, tare drăguţ, zău aşa. Dacă-i vorba de uitat ceva, se poate-ncrede omu-n tine! Doamne pogoară‑te asupra noastră şi fie‑ţi milă de noi zi şi noapte. Şi o să uiţi din nou şi azi, da?

            Nu, răspunsei eu.

            Pe când deschidea uşa de la hol, murmură în barbă ca pentru sine:

            Doamne fereşte şi apără!

            Bufnetul uşii trântite mă eliberă de mânie. Mi-am isprăvit masa şi m-am retras în camera mea, stând o vreme la fereastră şi observând scena de pe stradă ce se desfăşura în faţa ochilor mei în dimineaţa aceea. Ploaia cobora blând din cerul jos. Mi-am aprins o ţigară, apoi mi‑am scos scrisoarea din buzunar şi am citit-o.

            Corespondenţă din partea lui V. Wright, Wyvern College, Newmarket, Suffolk. V. Wright, prie­te­nul pariorului. Dragă prietene şi membru. Vă mul­ţu­mesc pentru încrederea pe care mi‑aţi arătat‑o. Este foarte liniştitor să ştiu că am clienţi cu simţul sportivităţii ce nu se pierd cu firea atunci când „norocul îi ocoleşte”. E adevărat că Bounty Queen a fost o mare dezamăgire, chit că mulţi au fost de părere că de fapt ea ajunsese la potou la egalitate cu cei ce conduseseră cursa; însă despre aceasta vom mai vorbi de îndată. Dacă ţinem seama de faptul că încă din 1926 furnizez informaţii de la această adresă, oricine mă părăseşte acum din motive de ghinion şi‑ar face un mare „pocinog”. Aţi tot pariat pe cai care au pierdut, atunci de ce să nu intraţi în horă şi să daţi lovitura cu caii câştigători pe care vi‑i datoram de ceva vreme. Şi cu asta hai să punem cruce trecutului şi să privim spre viitor. Aflaţi că mi‑a parvenit o Ştire senzaţională cum că anumite forţe din umbră au pus la cale o lovitură enormă care îl are la mijloc pe un anume patruped care a fost ţinut deoparte în cursul lunii trecute. Anumite Informaţii din Surse bine informate dau de înţeles că acum se va pune la bătaie o sumă de cel puţin 5.000 de lire. Patrupedul în chestiune va fi strecurat în cursă la momentul oportun, avându‑l în şa pe jocheul potrivit, ceea ce va crea o Şansă de aur pentru toţi cei care se mişcă iute şi‑i va da agentului dvs. de pariuri şocul vieţii sale. Tuturor prietenilor mei care îmi vor expedia suma de 6 şilingi şi 2 buc. plicuri autoadresate le voi dezvălui acest pont „beton” clasa‑ntâia şi vom da lovitura vieţii noastre, iar tot ghinionul va fi dat uitării. Ne va sălta inima‑n piept când bidiviul acesta va trece‑n zbor pe lângă potou la o cotă fantastică. Aceasta va fi singurul meu pont garantat pe săptămâna de faţă, iar mai vechii mei prieteni ştiu că Scri­sorile mele strict ocazionale sunt întotdeauna „marfă”! Acţionaţi acum! Al dum­nea­voastră la joc şi la noroc, V. Wright. Formular de comandă. Către V. Wright, Corespondent hipic, Wyvern Cottage, Newmarket, Suffolk. Anexez prezentei un mandat poştal în valoare de .....£, .....s., ......d. reprezentând contravaloarea informaţiei hipice ex­clu­sive privind cursa de joi, obligându‑mă a vă expedia comisionul pe câştig la cota de 1 şiling. Numele. Adresa. Nu se efectuează tranzacţii comerciale cu minorii sau persoanele aflate la Colegiu. P.S. Cele de mai sus sunt o mare afacere, umflaţi potul vieţii dumneavoastră.  Al Dvs., Verney.

            Mi-am vârât cu grijă scrisoarea în buzunarul de deasupra bucii drepte şi m-am lăsat pe somiera moale a patului meu, întinzându‑mi spinarea într-o orizontalitate indolentă. Mi-am închis ochii, ceea ce mi‑a provocat o jenă la urciorul de la pleoapa dreaptă, şi m-am retras pe tărâmul cugetului meu. Pentru o vreme o beznă şi o nemişcare totală s-au înstăpânit asupra meca­nis­mu­lui meu cerebral. Pătratul luminos al ferestrei se desluşea slab la împreu­narea pleoapelor mele. O singură carte, un singur început - iată chestiuni cu care nu mă puteam împăca defel. După o vreme în faţa mea s‑a desprins din umbra sa Finn Mac Cool, un erou al vechii Irlande,[1] Finn cel cu lat în spete, Finn cel cu ochiul greu, Finn care putea să-şi petreacă o dimineaţă de Lammas[2] dimpreună cu fete cu cingători, cufundat într-un joc de şah care numai simplu nu era.

 

            Extras din manuscrisul meu dactilografiat descriindu-l pe Finn Mac Cool şi pe tovarăşii săi, text care e o incursiune umoristică sau cvasi‑umoristică în vechea mitologie:  Dintre toate muzicile pe care le‑ai auzit, întrebă Conán, pe care ai găsit-o cea mai dulce?

            Îţi voi istorisi, grăi Finn. Când cele şapte companii ale războinicilor mei se adună dim­preună pe o câmpie, iar vântul cel rătăcitor, tăios de rece şi cu vocea pătrunzătoare, trece printre ei, prea dulce pentru mine este acel şuier. Ecoul ce răsună când talpa unui pocal izbeşte masa din palat prea dulce sună urechii mele. Mi-s dragi ţipetele pescăruşilor şi zarva făcută laolaltă de subţiraticii cocori. Dragi mi-s mugetul valurilor la Tralee, cântecele celor trei fii ai lui Meadhra şi fluieratul lui Mac Lughaidh. Şi‑mi mai plac şi altele, strigătele bărbaţilor la despărţire, chemarea cucului în luna lui Florar. Înclin să-mi placă grohăitul vierilor la Magh Eithne, boncăluitul cerbului la Ceara, zbieretul căpriorilor la Derrynish. Trilurile groase din gât ale cucuvaiei de apă de la Loch Barra de asemenea mai dulci mi-s ca viaţa. Mă dau în vânt după fâlfâitul aripilor în clopotniţe moho­râ­te, după gemetele vacilor gestante, după plescăitul păstrăvilor pe oglinda lacu­lui. De asemenea, scâncetul vidrelor mici în cuiburi de urzici la lăsarea serii, croncănitul gaiţei pitice în spatele unui zid - şi acestea plăcute sunt inimii mele. Sunt prieten cu pilibeen-ul, cu cioara gulerată  cu gât roş, cu cris­te­iul-păstârnac, cu pilibeen‑ul móna, cu auşelul cu coadă-snop, cu lişiţa de bahnă, cu cufundarul arctic cu degete pestriţe, cu pilibeen-ul sléibhe, cu gâsca­-de-mare de Mohar, cu pescăruşul pelerin, cu huhurezul de tufiş cu urechi lungi, cu găinuşa de Wicklow, cu ciuvica cu cioc pieziş, cu ţigletele moţat, cu pilibeen-ul uisce, cu corbul comun, cu lişiţa de mâl cu coadă de peşte, cu crúiskeen lawn,[3] cu fluie­rarul hoitar, cu papagalul cu pleoape verzi, cu lăstunul brun de baltă, cu pitu­licea maritimă, cu cârsteiul de câmp cu coadă de porumbel, cu cioaca mărgelată, cu cocoşul de munte de Galway, şi cu pilibeen‑ul cathrach.[4] O îndes­tu­lătoare ululaţie este pentru mine înfruntarea unui râu cu marea. Dragu-mi-e să aud ciripitul priho­rilor în toiul iernii şi hămăitul îndepărtat al copoilor pierduţi în taina ceţuri­lor. Tânguiala vidrei rănite într-o bortă neagră îmi pare mai dulce decât în­stru­ni­ri­le harpei. Şi nu se află chin mai crunt decât să fii legat şi încolţit într-o peşteră în­tu­necoasă fără hrană sau muzică, fără ofranda de aur a barzilor. Să fii înlănţuit pe vreme de noapte într‑un puţ negru fără tovărăşia pieselor de şah - crâncen destin! Alinare pentru urechea-mi este strigătul unei mierle pitu­late, scâncetul unei iepe tulburate, tânguirea mistreţilor troieniţi în omăt.

            Povesteşte-ne mai departe, spuse Conán.

            Adevărat spun că n-o voi face, spuse Finn.

            Şi cu acestea, el se ridică până la înălţimea unui copac, iar frânghiile din maţe de sobol care-i ţineau nădragii din postav de baltă prinse de tivul jiletcii sale de barhet încreţit se izbiră unele de altele într-un discurs melodios. Prea înalt era el ca să stea în picioare. Al său gâtlej era aidoma trunchiului unui mare stejar, nodu­ros şi strâns de umflăturile muşchilor şi de buburoaiele tendoanelor încru­ci­şate, astfel clădit pentru a petrece mai bine şi a se înfrunta mai bine cu barzii. Al său piept era mai lat decât oiştea unui car mare, ba umflându-se ba re­tră­gân­du-se, şi împăşunat de la bărbie până la buric cu pajişti de păr bărbătesc şi în­cărnat cu straturi de mândră carne bărbătească, pentru a-i ascunde mai bine cioan­tele şi a făţui mai bine înfăţişarea celor doi fârtaţi gemeni. Ale sale braţe erau aidoma gâtlejurilor de fiare, umflate ca nişte mingi, cu mănunchiurile de frân­ghii ale muşchilor şi ale vinelor de sânge, pentru a înstruna mai bine harpa, a vâna mai bine şi a se înfrunta mai bine barzii. Fiecare din ale sale coapse era de grosimea pântecului unui armăsar, îngustându-se într-o pulpă cu vine verzi de grosimea unui mânz. De trei ori cincizeci de copii de suflet puteau juca leapşa pe lăţimea spatelui său, care era atât de larg că putea opri măr­şă­lu­irea războinicilor printr‑o trecătoare dintre munţi.

 

Eu mi-s o corabie pentru lupta cu valul, spuse Finn.

Eu mi-s un dulău pentru labe ghimpoase.

Eu mi-s o ciută pentru iuţeală.

Eu mi-s un copac ce ţine piept vijeliei.

Eu mi-s o moară de vânt.

Eu mi-s o bortă într‑un zid.

 

            Pe turul nădragilor lui de postav de baltă ce-i acopereau cracii era înti­pă­rită alchimia verde lăsată de aiul-şarpelui-de-munte de la Slieve an Iarainn în inima ţării lui Erin[5]; fiindcă tocmai în acele locuri el vâna o parte a anului alături de fârtaţii săi, străpungând şuncile unui vier negru cu suliţele lor, dând iama în cuiburile de păsări, săpând borte, mistuindu-se în ceaţa unei mici viroage, şezând pe gorgane verzi cu Fergus şi privindu-şi feciorii la arunca­rea mingii.

            Pe prelata de kersey[6] a cojocului său cusut cu aţă de maţ ce‑i acoperea spi­narea se aflau tincturile întunecate ale porumbarului fildeşiu, şi agrişele pubiene şi feluritele afine din şanţurile din răsăritul Erin‑ului; fiindcă acolo îşi pe­trecea el o parte a anului cu fârtaţii săi, alergând după muieri mărinimoase şi scotocindu-le, zbârnâindu-şi suliţele iuţi către bătrânul cerb de la Slieve Gul­li­an, momind mistreţii prin hăţişuri şi cufundându‑se în savante dialecticale cu brehon-ii[7] cu ochii încercănaţi.

            Ai săi genunchi şi ale sale pulpe, înfăşurate cu funii din paie şi învelite cu împletituri de soogawn de Thomond, erau mânjite cu baligi şi găinaţ pigmentate în toate nuanţele, întărite de stropituri de mied şi picături de metheglin şi de toate scursurile şi îm­proşcăturile din medher-ul[8] său, fiindcă era obiceiul lui Finn să bea noapte de noapte dimpreună cu fârtaţii săi.

 

Eu mi-s pieptul unei tinere regine, spuse Finn,

Eu mi-s un coperiş de stuf ce-nfruntă ploaia.

Eu mi-s un castel negru ce-nfruntă fâlfâiala liliecilor.

Eu mi-s o ureche a unui om din Connacht.

Eu mi-s o strună de harpă.

Eu mi-s un ţânţar.

 

            Nasul de pe a sa faţă albă ca zerul era un promontoriu ce-nfruntă mările în­­spumate, iar a sa înălţime, cu totul, e înălţimea a zece oşteni unul peste al­tul, iar a sa lăţime e lăţimea insulei Erin. Peşterile de la temelia nasului aveau pli­nătate şi lăţime îndeajuns cât să adăsteze în umbra lor douăzeci de oşteni în­armaţi până-n dinţi, cu tot cu berbecii lor tribali şi cu cuştile de hulubi, dim­­preună cu un generos alai de ollav-i[9] şi barzi cu tablele lor de legi şi cu sulu­rile lor de versuri, cu oalele cu ierburi şi cu balercile de alabastru cu uleiuri şi alifii.

            Povesteşte-ne mai departe, spuse Diarmuid Donn, pentru numele lui Dum­­nezeu.

            Cine e acesta? grăi Finn.

            E Diarmuid Donn, spuse Conán, chiar el, Diarmuid O’Divenney de la Ui bhFailghe şi de la Cruachna Conalath, în partea de apus a ţării Erin, carevasăzică e Brown Dermott din Galway.

            Adevărat grăiesc, grăi Finn, că n-o să povestesc.

            Gura de pe obrazul lui alb ca zerul avea mărimi şi măsurători de lăţimea Ulster-ului, şi era mărginită de zidul buzelor roşii şi locuită nevăzut de potera de pază care sunt dinţii lui galbeni ca mierea, iar a lor mărime e cât cea a unui stog de grâu; iar în a lor strungă neagră era loc şi sălaş pentru ca să şadă acolo un câne plin de ciulini sau ca să zacă acolo un viezure străpuns de lance. Fiecare din cei doi ochi din capul său avea păr-de-ochi des precum un crâng tânăr, iar culoarea fiecărui glob-de-ochi era precum măcelul unei oştiri în zăpadă. Pleoapa fiecărui ochi al său era moale şi palidă ca brânza, precum pânzele unei corăbii în port seara, îndeajuns de multă pânză-de-ochi cât să acoperi întregul Erin.

            Dulce pentru mine este vocea ta, spuse Caolcrodha Mac Morna cel cu vorba dulce şi dintele dulce, frate al lui Goll din Sliabh Riabhach şi Brosnacha Bladhma, povesteşte‑le care sunt însuşirile oamenilor lui Finn.

Cine e acesta? grăi Finn.

            Este Caolcrodha Mac Morna din Sliabh Riabhach, spuse Conán, carevasă­zică e Cale­croe MacMorney din Baltinglass.

            Asta oi povesti, grăi Finn. Atâta vreme cât un om n-a alcătuit două­sprezece cărţi de poezie, acesta nu este luat, fiindcă-i lipseşte poezia; ci e silit să plece. Nici un om nu este luat până când nu se sapă o groapă neagră în faţa pă­mân­tului la o adâncime până la subsuorile lui şi el e vârât înlăuntru să privească afară doar cu capul lui singur şi cu nimic asupra‑i decât scutul lui şi o nuieluşă de alun. Apoi trebuie ca nouă războinici să‑şi azvârle suliţele în el, unul după altul, iar apoi toţi laolaltă. Dacă suliţa trece de scut şi-l bortăleşte, sau dacă e răpus de suliţă, el nu va fi luat, fiindcă‑i lipseşte în­de­mâ­na­rea cu scutul. Nici un om nu e luat până când nu e hăituit de răz­boi­nici prin pădurile lui Erin cu părul despletit în juru-i ca să treacă de încercarea numită încâlcitul pletelor în crăci şi smulsul părului în mărăciniş. Dacă crengile îi zbârlesc părul sau îl smulg precum lâna de pe oaie pe măcieş, atunci el nu este luat, ci e prins şi spin­te­cat. Mâna tremurătoare pe armă sau piciorul gonaci frângător de cren­guţă - nici unul nu e luat. El trebuie să treacă sărind peste beţe puse la înăl­ţi­mea gâtului şi târându-se  pe sub beţe puse la înălţimea genunchiului. Cu pleoa­pe­le cusute de marginea obrazu­lui, el trebuie să fie gonit de oamenii lui Finn prin mlaştini şi tinovele ţării lui Erin cu doi vieri puturoşi şi ţepoşi legaţi fedeleş şi puşi în turul izmenelor sale de cânepă. Dacă el se scufundă în tinovul de turbă sau dacă pierde un râmător, el nu e primit între oamenii lui Finn. Timp de cinci zile el trebuie să şadă pe culmea unui deal friguros având o duzină de coarne ascuţite de cerb ascunse în turul nădragilor, fără hrană sau muzică sau tovarăşi de şah. Dacă strigă sau mănâncă fire de iarbă, sau se o­preş­te din recitatul neostoit de dulce poezie şi melodioasă irlan­de­ză, el nu e luat, ci e rănit. Când e urmărit de o poteră, el trebuie să împlânte o suliţă în faţa pă­mân­tului şi să se pitească îndărătul ei şi să se facă nevăzut la îngustul său adăpost; altminteri nu e luat, fiindcă îi lipseşte puterea vrăjitorească. Tot astfel, el trebuie să se pitească îndărătul unei crenguţe, sau înapoia unei frun­ze uscate, sau sub o piatră roşie, sau, gonind cu mare iuţeală, să dispară cu totul în turul nădra­gi­lor săi fără să‑şi schimbe direcţia, fără să-şi domo­lească pasul sau să-i mâ­ni­e­ze pe oamenii lui Erin. Pe doi fragezi copii de suflet el trebuie să-i care la subsuori în al său cojoc prin în­trea­ga ţară a lui Erin, laolaltă cu şase răz­boi­nici înarmaţi puşi în turul izmenelor sale. Dacă el pierde vreun războinic sau vreo suliţă vânătă, el nu e luat.  O sută de capete de vite el trebuie să adăpos­teas­că cu pricepere asupra persoanei sale în vreme ce stră­bate toată ţara lui Erin, jumătate puse la subsuorile sale, iar jumătate în nă­dragii săi de lână, iar în vremea asta gura lui să nu ostoiască o clipă din recitarea de dulce poezie. El trebuie să poprească în budigăii lui o mie de berbeci, fără ca oamenii lui Erin să-l dibuiască, ori altminteri Finn nici nu vrea să audă de el. Tre­buie să mulgă iute o vacă iar apoi să care căldarea cu lapte şi vaca în turul nă­dragilor lui timp de douăzeci de ani. Când e urmărit de un car de luptă cu oa­me­nii lui Erin, el trebuie să descalece, să aşeze calul şi carul în turul nă­dra­gilor şi să se pitească îndărătul suliţei sale, aceasta fiind împlântată oblu în pământul lui Erin. Dacă nu îndeplineşte aceste fapte de vitejie, el nu e dorit de Finn. Însă dacă le înfăptuieşte pe toate şi e priceput la toate, el devine unul din oamenii lui Finn.


 

[1]     Finn Mac Cool (Fionn Mc Cumhall in irlandeză), conducătorul unor cete de războinici cunoscute drept Fionna, este protagonistul Ciclului Fenian (Fianaigheacht), o mare epopee irlandeză datând din secolul al XII-lea, constând din basme şi balade, atribuită fiului acestuia, Ossian (Oisin).

[2]     Lammas  sărbătoare tradiţională a vechilor celţi, ţinută de la apusul soarelui pe 1 august până la amurgul zilei de 2 august. Denumită în irlandeză Lughnasad, adică „priveghiul zeului Lugh,” divinitatea solară a celţilor,  (a cărui moarte şi renaştere rituală îl înrudesc cu Osiris şi Tammuz) sărbătoarea este plasată exact la jumătatea distanţei dintre solstiţiul de vară şi echinoxul de toamnă, marcând începutul scurtării zilelor şi apropierea toamnei. Este o sărbătoare a recoltei, însoţită de concursuri de îndemînare, de roţi de foc prăvălite pe coastele dealurilor şi de construcţia unei păpuşi din ultimul snop de grâu recoltat. (n. trad.)

[3]     Termen incongruu strecurat de autor în această lungă înşiruire de păsări reale sau inventate. Avànd sensul de „ulcior plin-ochi”, cruiskeen lawn nu este un nume de pasăre, ci reprezintă titlul rubricii de tablete umoristice publicate de Flann O’Brien (sub pseudonimul Myles na gCopaleen) în The Irish Times timp de aproape treizeci de ani, începând cu 1940. (n.trad.)

[4]     Pilibeen sau pilibín este numele unei păsări marine comune (Vanellus vanellus),  asemănător cu nagâţul sau ciovlica; ca şi multe din speciile din această listă, varietăţile par a fi născocite de autor: sleibhe se referă la soiul de munte, móna la un ipotetic soi de turbărie, iar uisce la o tautologică varietate de apă.

[5] Erintermen  literar pentru Irlanda. (n.trad.)

[6] Kersey – Ţesătură groasă de lână folosită pentru carânbi şi pentru haine de lucru. (n.trad.)

[7] Brehon (irl. breitheamhan), un judecător în vechea Irlandă. Brehon law era codul de legi existent în Irlanda înaintea cuceririi acesteia de către englezi.

[8] Asemănător miedului – băutura alcoolizată din miere fermentată – metheglin-ul (înrudit cu galezul meddyg llyn) era o varietate aromatizată de hidromel cu virtuţi tămăduitoare. Medher (irl. meadhar) este o cană de lemn de formă pătrată, prevăzută cu patru toarte. Termenii aceştia apar în irlandeză în textul original şi sună la fel de exotic şi arhaic şi pentru cititorul englez.

[9] Ollav (ollamh, irl.) – cărturar, expert într-o ştiinţă sau artă în vechea Irlandă


Viaţa culturală, nr. 4(23), aprilie 2005
Apr 24, 2005 at 08:00 PM

CĂRŢI PRIMITE LA REDACŢIE

 

Oliviu Felecan, Noţiunea „muncă” - o perspectivă sociolingvistică în diacronie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004;

Daiana Felecan, Limbajul dramaturgiei româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Editura Dacia / Editura Mega, Cluj-Napoca, 2004

Petru Dunca, Introducere în filozofia Orientului Antic, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 2005;

Ion Ghiur, De Sant Ospiciu, Editura Brumar, Timişoara, 2001.

 

ZILELE REVISTELOR DIN
TRANSILVANIA ŞI BANAT

 

         În oraşul Mediaş, are loc, în zilele de 14-15 mai 2005, ediţia a V-a a manifestării „Zilele revistelor de cultură din Transilvania şi Banat”. În program: colocviul cu tema „Neoexpresionismul în poezia contemporană din România” şi concursul naţional de poezie „Aron Cotruş”.

 

Vasile SĂVINESCU

 

MEMENTO ION POPDAN
SAU NOSTALGIA AUTENTICITĂŢII

 

         Ion Popdan se numără, fără îndoială, printre cei mai originali şi viguroşi artişti pe care i-a dat Sătmarul în a doua jumătate a secolului trecut. Şi, negreşit, printre caracterele emblematice ale acestor locuri. Nimic din ceea ce e omenesc nu i-a fost străin, vorba latinului Terentiu. Cel mai adânc întipărite în cugetul şi simţirea sa au fost însă artele. Pictura, înainte de toate. Dar şi poezia, proza, scrisul eseistic, jurnalul existenţial şi de creaţie. A lăsat în urma sa o întreagă pinacotecă şi un vraf de manuscrise. A avut expoziţii mari şi de neuitat. Pe unele am avut prilejul nu doar să le recenzez în presă, ci să le şi prefaţez la vernisaje. Deşi n-a fost un răsfăţat al comisiilor de achiziţii, i s-au cumpărat o seamă de lucrări la preţuri rezonabile. Unele din tablourile sale cele mai reprezentative, cum sunt monumentalele Menumorut şi norodul şi Mihai Viteazul - care ar face mândria oricărui oraş care se respectă - aşteaptă încă să fie achiziţionate şi aşezate fie în spaţii publice, fie într-o expoziţie permanentă. A avut parte doar postum - şi numai datorită devotamentului desăvârşit al văduvei sale, profesoara de canto Claudia Popdan, ea însăşi o artistă valoroasă - de o carte care să înmănuncheze principalele sale scrieri literare. Aceasta, exemplară sub toate aspectele, a apărut la Editura Dacia, în primăvara anului 2001, sub îngrijirea şi cu prefaţa reputatului scriitor şi universitar Mircea Muthu. Titlul ales de îngrijitor - cel al unei dintre poeziile tutelare incluse - este grăitor pentru acuta conştiinţă a valorilor manifestată de acest tensionat şi dăruit creator. Se numeşte Blestemul de-a fi munte şi configurează un memorabil autoportret liric: „Sunt munte. Şi ştiu că sunt munte / Marea nu-i îngâmfată pentru că-şi ştie adâncimea / Muntele nu-i trufaş că-şi ştie înălţimea”.

         M-am întrebat repetat care este constanta, esenţa, ecuaţia în care s-ar putea concentra personalitatea atât de puternică şi de cuprinzătoare a omului şi artistului Ion Popdan şi n-am găsit un răspuns mai satisfăcător decât cel pe care l-am dat, alături de Mihai Nadin, acum trei decenii. Pe care criticul de la „Astra” l-a şi folosit în profilul consacrat în albumul Artişti plastici din judeţul Satu Mare. El se sintetizează în sintagma nostalgia autenticităţii. Cu accent nu pe sensul de a retrăi un sentiment trecut, ci pe acela de aspiraţie dureroasă pentru ceva greu de realizat. Greu, dar nu imposibil, cum a dovedit, pilduitor în cele din urmă, întregul drum, încărcat de dramatism şi de nobilă îndârjire, străbătu de Ion Popdan - printre noi şi alături de noi, cei pedeştri, dar mai ales pe aripile şi sub călăuza muzelor sale aspru dominatoare. Tot ce ne-a lăsat - pe pânze, în albume, în pagini tipărite sau în manuscrise - se resimte de un puternic suflu poetic, metaforic, de mirajul plenitudinarului şi al desăvârşirii. Universul în care s-a mişcat e livresc, nostalgic, cum am mai spus, dar şi puternic marcat de sentimentul viului, al veritabilului, de aspiraţia racordării la esenţele ultime.

         Meditativ şi familiarizat cu lumea conceptelor, Ion Popdan nu s-a lăsat prins de ariditatea acestora, ci a tins cu ardoarea să se înalţe la concretul logic - atât de râvnit de cei pentru care filosofia e viaţa trăită, înţeleasă şi asumată şi nu speculaţie pedantă ori frivolă. Iar adevărul - concordanţă cu realitatea, punct final cu drum cu tot, cum spunea Hegel.

         Aşa cum rezultă, sper, din aceste sumare şi palide rânduri – unele reluate, altele scrise în preajma zilei în care Ion Popdan (27 mai 1935 – 23 martie 2000) ar fi împlinit 70 de ani -, nervurile vitale ale aspiraţiei spre autenticitatea omului şi a artistului aici evocat au fost numeroase şi pregnante. Despre o parte din ele s-au spus şi s-au consemnat, de-a lungul anilor, cuvinte pertinente şi de neuitat. Despre altele urmează, neîndoielnic, să se vorbească şi să se scrie. Căci, sunt încredinţat, creaţia lui Ion Popdan accede, cu perfectă îndreptăţire, nu doar la posteritatea artistică a locului în care s-a produs, ci şi la aceea a întregului spaţiu transilvan, dacă nu şi la cel al întregii ţări.

Poeme de Gabriel Raţiu, nr. 3(22), martie 2005
Mar 27, 2005 at 11:00 PM

Gabriel RAŢIU

 

De-a călare

Lui Neţa Iercoşan

 

Se-adună zăpada pe margini de iarnă;

vântul adulmecă-n păsări copaci.

La ceasul când umbrele vin să-ţi aştearnă

cu alb aşternutul în care zaci.

 

Mai sânt zece paşi, douăzeci nu mai sânt

până la groapa comună din cer.

Cu scara proptită pe un pod de pământ

cobori la cei ce sunt numai ieri.

 

Ei deja ştiu cuvântul ascuns,

parola cu care se leagă făcutul

de cel necuprins, strălucitul răspuns

pe care-l visează argonautul.

 

Stai drept în şa, aşadar, când se rupe

lacătul vechi şi ars ca o zgură.

Caii asudă cu sânge pe crupe

cum ningi de-a călare mistuit sub armură.

 

*   *   *

Meridian

 

O, tunetul, aceste voci cereşti

sclipind în seara de sfârşit de iarnă!

Fierbinte vas de lut, care mai eşti,

cum ploaia-n trunchiul tău mi se răstoarnă;

Al vieţii murmur, norul despletit,

oricare chip putând fi al iubitei,

surâsul când se-ntoarce însutit

ca grânele pe şesuri risipite.

Osânda dulce-a tainei de-a trăi

până la capăt turla-n putrezire;

fior de ceară când nu vom mai fi

nici ceaţă turmele să ne respire

doar văi de umbre, blânda lor rotire

jur împrejur de scrumul luminos,

îngenuncheate pajişti în iubire

şi-acest nisip de galben smuls din os.

 

*  *  *

 

08.12.88

 

M-au îmbrâncit în pustietatea din mijlocul lumii

acolo unde s-a uscat un izvor în fântână;

cu mâinile învineţite, zgâriate

de atâtea capcane îmi trag peste cap gluga speranţei

mă apăr cum pot implor urlând în tăcere o gură de apă

întunericul şi lemnul coboară la tine şi ţi-e frică

să te aşterni pe el cu braţele desfăcute

dragoste neţărmurită mai presus decât firea

firul tău de trestie crescută în mlaştini

curajul de a te frânge precum iadeşul păsării

pune-ţi trupul pe butucul acela nu-ţi fie teamă

nu sunt cercuri de lemn sunt stoluri  concentrice

îşi schimbă numai înfăţişarea nu vei fi singur singurătăţile

toate se-adună într-un altar încăpător, al răbdării.

 

*  *   *

 

Orb

 

Din rădăcini şi trunchi sunt ros

de-un viscol negru, sclipitor:

şi curge-n mine chinoros

cu gust dulceag de abator.

 

Bat pleoapele căzute-n os

mereu de lemn şi mai subţir

mereu mai rar şi mai spinos,

ca moartea unui trandafir.

 

În cuibul gol mirese vin

şi se tot duc ţipând ciudat;

eu însumi nu-s al meu, străin

un prins în propriul meu regat.

 

Cum iată stăruie mai mult

prin păsări ultime un peşte

de foc şi nu mai văd, şi-ascult

un rost ce nu se mai rosteşte

 

în floarea ochilor, uscată

port glasul după care strig

din crucea mea încătuşată

de întuneric şi de frig.

 

*  *  *

 

Obositoare poveste

 

Un soi de fum luminos se preumblă prin încăperi

legându-le laolaltă o singură vizuină

de ce mai stai de ce mai trăieşti

mă întreabă mărturie îmi sunt

pereţii tăcerii cravata suspectă de urmele spânzuratului

mâinile încă împreunate, legate

să ieşim în piaţa oraşului goală oţetul şi fierea aşteaptă

pe masa altarului casei acolo unde locuiesc

cherubinii, serafimii, arhanghelii, îngerii păzitori

şi celelalte regimente cereşti dar şi osândiţii luminii

şi toţi acei compatrioţi

al căror nume de gintă iaca mi l-am uitat

obositoare poveste istoria asta

mai bine mă aştern

pe patul tău de fecioară curat ca un catafalc.

Doamne, ajută. Pe mâine.

 

Intermezzo

 

Când trunchiul prinde să se-ndepărteze

din noi pe străzi în forfotă, străin,

rămânem crengi cu membrele proteze

gesticulând în jurul nostru lin.

 

Ne prelungim în vâslele perechi

plutind cu două-n frigul cel de sus,

cu două jos, în arşiţe străvechi

din  care-ntoarceri zice-se că nu-s.

 

Iar între ele-al nostru abur blând

sprinten şi pur, şi-atâta de uşor

că stoluri brune trec prin noi cântând

nemaculându-şi aripile-n zbor.

 

Aceasta până când ne poticnim

de-o piatră, de-un copac, de o femeie

cu bustul alb, rotund şi anonim,

de-o poartă pentru care n-avem cheie.

 

 

Reintră-n noi,  atunci, din nou un  trup

prea mult ştiut ca să-l mai ocolim.

Strălimpezile sfere se-ntrerup;

În rădăcină ne rostogolim…

 

   *  *  *

 

Elegie

 

Memoria epidermei umezindu-mi lumina,

luminile ochilor şi cât ne-am iubit,

niciodată îndeajuns nu ne-am iubit

am rămas ca două crengi uscate în cuib

amândoi, frunzele care ne-au ocrotit nu mai sunt

nici măicuţele cele nevăzute, ştiute

dar ele plutesc lin-cătilin

peste merii toamnelor din livezi

noi cei căzuţi pe pământ abia ne mai tărâm

ne pipăie libelulele şi fluturii-n zbor la firul ierbii

şi nu pricepem cu adevărat de ce n-am murit

de iubire, de ce am rămas

să ascultăm în doi ce gândeşte tăcerea.

 

Prigoană

Porumbe de lumină neagră

cad în rotunde lumânări

cu îngeri bolnavi de pelagră

şi ceaţă de ferigi în nări

 

când se cufundă şi mai suie

ciudate ciuturi de fântâni

în care zac bătuţi în cuie

din trei în trei fără de mâini

 

toţi discobolii dintr-o ţară

mai ieri a vergurei Marii

pe care-n zori o-ntemniţară

zece mantale brumării.

 

E vremea şerpilor de umbră

ieşiţi la pândă, după pradă

ştiind că păsările umblă

să nu audă, să nu vadă

şi să se-ascundă-ntr-o zăpadă.

 

*  *  *

 

Culorile Purgatoriului de Victor Iancu, nr. 3(22), martie 2005
Mar 27, 2005 at 11:00 PM

Victor IANCU

 

CULORILE PURGATORIULUI

-fragment de roman-

 

         Gâfâind mai urcai aproape un sfert de oră. Umbrele serii răsfăţau cu culori neobişnuite Montmartre: ici auriul potolit, dincolo argintiul strălucitor, pentru ca apele Senei, atât de îndepărtate, să-şi trimită albăstriul lor până aici pe colina Sacré-Coeur. Apropierea amurgului nu i-a descurajat pe vizitatori şi nu i-a alungat pe îndrăgostiţi din aceste locuri, totuşi îndepărtate de centrul oraşului, mai animat la lăsarea serii decât în oricare alt moment al zilei. Dimpotrivă, perechile parcă se înmulţesc, ca şi îmbrăţişările, ca şi privirile încrucişate, visătoare şi duioase. Prestigiosul aşezământ ecleziastic nu-i deranjează pe îndrăgostiţi, nu le pune oprelişti. E ca şi cum n-ar exista. „Cineva ar putea zice că e la mijloc o sfidare”. Gândul acesta mă părăseşte imediat. „Iubirea, o sfidare? Poate la adresa nimicniciei, a răutăţii şi a silniciei”.

         „Uite, Sep, cât de liniştit stă Turnul Eiffel! Nu-l roade invidia, nu-l tulbură afecţiunea atâtor parizieni şi a atâtor turişti pentru Sacré-Coeur. Şi ştii de ce? Pentru că el ştie un lucru: cine astăzi admiră panorama Parisului de pe piscul colinei Montmartre, mâine va face acelaşi lucru de pe Tour Eiffel.”

         Multă vreme nu mai zise nimic. Voise să meditez asupra spuselor ei? „Uite, s-au aprins luminile speciale de la Louvre şi din Piaţa Concordiei! Şi de la Notre-dame! Iar Champs-Élisées-ul este un veritabil spectacol de „son et lumière”. „Ai fost pe Valea Loirei?” Dădui din cap în semn de aprobare. „Nu trebuia să te întreb. Pe tine, care te ocupi de protecţia monumentelor de artă din întreaga lume. Mă ierţi, nu-i aşa?” Se apropie şi mai mult de mine. Mă cuprinse cu amândouă mâinile şi respiră oarecum înăbuşit. „Ţi-e frig?”

         „Puţin.”

         „Atunci coborâm. Jos e mai cald. Şi-apoi trebuie să ne şi odihnim puţin.”

         „Te rog, nu. Încă nu. Uite, ne aşezăm ca şi sutele astea de tineri pe treptele din faţa catedralei. N-o să ne condamne nimeni. Nu suntem atât de bătrâni. Şi-apoi la iubire avem şi noi dreptul ca toţi muritorii. Nu pot renunţa la această privelişte a Parisului, mai ales acum când umbrele serii abia se mai disting din ceaţa nopţii ce le înghite treptat. Nu ştiu de ce, dar întotdeauna venirea nopţii a fost pentru mine un mister. Un mister care, concomitent, mă şi înfioară, mă şi farmecă.”

         Aşezaţi pe scările de piatră şi beton, privim liniştiţi, visători, emoţionaţi, un oraş şi o lume. Comunicarea cu această lume pare însă întreruptă. Comunicăm mai degrabă cu ceea ce sălăşluieşte în noi sau în freamătul arborilor din micul parc ce străjuieşte funicularul, pe o parte şi pe alta, de-a lungul întregului traseu. Să fie oare aceasta Blanca, femeia fatală care în întâlnirile de la Torino şi de la Veneţia abia dacă scotea două vorbe într-un ceas de aprinse dezbateri politice? Şi acea privire rece, sfidătoare, încărcată de dispreţ, unde este ea oare? Cum de a ajuns Blanca să preţuiască nimicurile, plimbările şi îmbrăţişările adolescentine, sentimentalismul dulceag?

         „La ce te gândeşti? Ai remuşcări pentru slăbiciunea de a fi cedat insistenţelor mele? Nu-ţi face mustrări. Încă n-ai pierdut nimic. Eşti încă liber şi imaculat.”

         Mă întorsei cu privirea spre ea. Nu-i putui însă vedea ochii. Ea se uita aiurea. Şi apoi nici lumina lampioanelor nu era atât de puternică în zona în care ne aşezasem noi. „Ce vorbe sunt astea? Ai remarcat la mine vreo ezitare, vreun regret pentru ceea ce e pe care să se întâmple?”

         „Cum adică «e pe cale să se întâmple»? Nu se întâmplă deja?”

         „Eu nu mă gândeam la fapte exterioare, aleatorii şi nesemnificative. E vorba de ceea ce e pe cale să se întâmple în noi, cel puţin în străfundurile fiinţei mele, acolo unde clocoteşte o pasiune debordantă, pe care în curând, foarte curând, n-am s-o mai pot zăgăzui. Simt că e pe cale să devasteze totul: raţiune, morală, datorie, convenienţe.”

         „Ei, dacă-i aşa, nu mai rămânem împreună. Uite, chiar acum cobor scările şi chem un taxi. Tu poţi face la fel. N-am dreptul să-ţi distrug tot ce tu ai clădit, bănuiesc cu eforturi şi migală, timp de un deceniu şi jumătate. Eu n-am clădit niciodată nimic şi de aceea n-am nimic de pierdut. Poate de aceea îmi şi ziceau prietenele de la Torino femeia fatală.”

         „De unde ştii?”

         „Oricum, ştiu mult mai mult decât îţi închipui tu sau neprihănita Clotilde”.

         „Blanchetta…”

         „Mă italienizezi. Tot acolo ţi-a rămas sufletul: Brunetta, Violetta…”

         „Apropo, în spaniolă nu există această posibilitate de diminutivare?”

         „Cum să nu? Dar prefer s-o trec sub tăcere. Acum nu-i vreme de aşa ceva. Hai, plecăm.”

         „Iar… plecăm…?”

         Din nou mă prinse hotărât de mână şi mă târî pe străduţele lăturalnice din zona Sacré-Coeur, până în Place Pigalle.

         „Ce doreşti? Un spectacol de cabaret, striptease?”

         „Mă jigneşti.”

         „Cu spectacolul de cabaret?”

         „Nu.”

         „Atunci trăiască Moulin Rouge!”

         Am intrat cu oarecare întârziere. Dar am găsit locuri bune, în primele rânduri, poate chiar prea aproape de scenă. Din primul moment, Blanca fu absorbită de spectacol. Părea chiar emoţionată. Dansatoarele erau cele obişnuite, pe care le mai văzusem. Şi nu mă îndoiesc că şi Blanca. Atunci? E adevărat, arta coregrafică pe care o demonstrau aceste fetişcane era desăvârşită. Ca şi trupurile lor. Fascinaţia pe care ele o răspândeau însă părea să fie destinată în primul rând bărbaţilor. Deşi, repet, era vorba de o artă care putea să impresioneze (impresiona) pe oricine. Pentru bărbaţi mai era însă acel imponderabil, pe care oricum am încerca să-l ascundem sau să-l tăgăduim, nu-l putem înăbuşi. Eu însumi, care în acest moment mă sforţez să fiu obiectiv, nepărtinitor sau neutru, imun la impulsuri extraartistice, simt cum încet-încet, dar inexorabil, mă afund într-o voluptate insidioasă ce-mi toceşte voinţa, luciditatea, stimulând, în schimb, inconştienţa, impulsivitatea, instinctele şi preaplinul dorinţelor. La ea, la Blanca, însă…?

         „Uite-o pe dansatoarea aceea cu corp sculptural ce poartă în păr agrafe roşii. Ai recunoscut-o?”

         „Nu, îi răspund cu aceeaşi voce şoptită. N-am remarcat o dansatoare anume.”

         Zâmbi. „Îţi plac toate. Recunosc, toate sunt desăvârşite. Şi totuşi, aceea despre care-ţi vorbesc le întrece pe toate. Mişcările ei dovedesc nu numai o tehnică impecabilă, ci ceva care nu-i este dat oricui, ceva care izvorăşte din adâncurile cele mai tainice ale fiinţei umane. Baletul nu este exclusiv o artă a mişcărilor exterioare, aşa cum cred mulţi. Ba dimpotrivă, aş spune că nici prin cuvânt, nici prin culoare şi nici prin melodie nu poţi exprima atâta sentiment, atâta clocot şi tumult interior ca prin dans. Expresia coregrafică aparţine totalului. În ea se concentrează privire, mişcare, surâs abia perceptibil sau, dimpotrivă, exuberant, avât irezistibil sau resemnare, închidere în sine. În balet iubirea, tandreţea, gingăşia simţămintelor devin palpabile, mângâietoare, aşa cum ura spintecă, devastează, pustieşte, nu numai în închipuire, ci parcă în realitatea imediată, tangibilă.”

         „Blanchetta, tu le invidiezi pe duduiţele astea.”

         „Nu le zice aşa. Nu-mi place să le dispreţuieşti. Ele fac artă, deşi cei mai mulţi spectatori vin aici cu scopuri străine aspiraţiei de desfătare estetică.”

         Patosul cu care-mi vorbea mă convinse repede că intrasem pe un teren minat. Nu trebuia deci să insist. „de ce? Mă întrebai totuşi. Ce are ea în comun, această amazoană a revoluţiei mondiale, cu dansatoarele de cabaret?” Cum întrebarea aceasta era absolut retorică sau poate nu, dar ea oricum nu putea fi pusă Blancăi, mă hotărâi să părăsesc repede câmpul speculaţiilor sterile şi să mă întorc pe terrafema, cum ar zice prietenii mei italieni, adică la ziua de azi care începuse într-o atmosferă confuză, de derută, dar care acum se derula într-un eden cu atât mai nepreţuit, cu cât el se înstăpânise brusc, tranşant, fără a oferi nici cea mai mică şansă de ripostă sau sustragere.

         „Nu urmăreşti spectacolul? De ce priveşti aiurea? Ai văzut cumva pe cineva cunoscut în sală?”

         „Nu… nu, Blanchetta…”

         „Bine. Atunci, Blanca…”

         „poţi să-mi zici şi Rita. Ala era dezmierdată în copilărie.”

         „Rita? Ce legătură poate exista între Bianca şi Rita?”

         În acest moment, mă trezii cu degetele ei fine acoperindu-mi buzele, într-un gest tandru, dar şi cu subînţelesuri numai de ea ştiute. „Pui prea multe întrebări, iubitule.” Spectacolul se termină într-o notă de semivulgaritate. Pe scenă rămaseră doar două dansatoare, cele mai frumoase după cât se pare. Trupurile lor se suceau şi se încovrigau într-o mişcare lascivă şi provocatoare, în timp ce ultimele veşminte erau abandonate cu nonşalanţă şi ostentativă candoare. Deşi nu mă aflam pentru întâia oară în faţa unui atare spectacol, gestul celor două curtezane trebuie să-mi fi trezit un oarecare interes, chiar dacă dublat de regretul prihănirii artei ce dominase pentru un ceas şi jumătate aceeaşi scenă. Cu sentimentul vinovăţiei infantile de a fi văzut lucruri nepermise, trăsei cu ochiul spre Blanca. Prin dâra de asemiîntuneric ce despărţea profilurile noastre, putui nota acea întredeschidere a buzelor care la ea seminfica întotdeauna (cel puţin aşa credeam eu) şi dispreţ şi înţelegere, şi batjocură şi o oarecare simpatie. În plus, mă simţii săgetat de acel ochi de şopârlă care, sigur, se afla îndreptat spre mine, în timp ce celălalt scruta mai departe scena. Mă trecură fiorii. În obscuritatea sălii văzui cu ochii închipuirii puzderie de lighioane, din acelea care la Veneţia, într-o anume fază a dezbaterilor, fuseseră desemnate drept mascote ale propriilor noastre obsesii. Dădui să mă ridic. Imposibil. O mână fermă mă ţintui pe fotoliu. „Nu-ţi place?”

         „Nu!” rostii hotărât şi cu ostentativă scârbă în glas. Ea nu zise nimic, dar nici nu se clinti din fotoliu. Eu îi respectai voinţa, dar mai urmării mişcările de pe scenă, ci mă închisei în mine însumi, reflectând asupra a ceea ce mi se întâmplă de fapt. Cât să fi rămas în acea stare? Un minut, cinci?

         „Aşa-i că nu te-ai supărat pe mine?”

         „S-a terminat?”

         „Acesta, da.”

         „De ce spui acesta? Doar n-ai de gând să mă mai duci la vreunul?!”

         „Ba chiar asta doresc.”

         „Aşa-i că glumeşti?”

         „Nu mă mai tot întreba atâta! Deocamdată trebuie să ieşim de aici. Ştii, mai jos de Moulin Rouge sunt atâtea săli mai mici, cu atmosferă mai intimă…”

         „Tu ştii cât e ceasul?”

         „Nu ştiu şi nu mă interesează.”

         „Atunci nici pe mine nu mă interesează. Du-mă unde vrei!”

         „Taxi!” După ce urcarăm, Blanca îi şopti şoferului: „Hotel Bonaparte!”

         Tresării: „De ce hotel? Parcă voiai să mergem şi la alte spectacole.”

         „Da. Voiam.”

         „Bonaparte e un hotel în care se dau spectacole?”

         „Cât de puţin umor ai, iubitule, în seara aceasta!”

         Tăcui. Renaul-ul 16, de culoare verzuie (o remarcasem imediat în marea de lumiă din Place Pigalle),înaintă rapid, prin noianul de automobile, încă multe la această oră târzie, aproape de miezul nopţii. Aveam un şofer iscusit. Numai la trecerea peste Podul Artelor se fâstâci un pic. O dubă ce venea dinspre Rue de Seine traversă în viteză Place de l’Institut, îndreptându-se spre acelaşi Pod al Artelor. Noi abia intraserăm în piaţă. Şoferul ezită o clipă, pentru ca apoi să vireze decis, spre stânga, ca şi cum ar avea de mers spre Saint Michel, Sorbona sau Panthéon. În felul acesta îi tăie calea celuilalt, care se afla la volanul dubei. Coliziunea fu totuşi evitată printr-un scrâşnet de frâne ce răsună în toată piaţa şi concomitent printr-o accelerare subită pe care o efectuă şoferul nostru. Emoţiile nu ne împiedicară să auzim înjurăturile proprietarului dubei, proferate prin ferestruica din dreapta cabinei („se mutase oare pe bancheta cealaltă în mai puţin de zece secunde?”) „Scuzaţi-mă, domnilor, v-am făcut să treceţi prin emoţii tari. Vedeţi, nu sunt prea tânăr, cunosc Parisul ca-n palmă şi totuşi… Nu înţeleg ce s-a întâmplat. Încă de când m-am hotărât (fără ca în prealabil să vă cer părerea, scuzaţi-mă şi pentru asta!) să nu urmez traseul obişnuit, spre a evita aglomeraţia din Piaţa Concordiei şi de pe Bulevardul Saint Germain, mi-am fixat în minte virajul la dreapta imediat după trecerea peste Podul Artelor. Doar Strada Bonaparte se varsă, cum se spune, în Cheiul Malaquais şi cheiul acesta se află dintotdeauna în dreapta Podului Artelor, dacă priveşti dinspre Luvru. De câteva ori mi-am spus în minte: „la dreapta… un pod, la dreapta…” Dar când am văzut bolidul acesta negru înaintând cu atâta viteză prin Piaţa Institutului, m-am fâstâcit. Nu ştiu de ce mi s-a părut că trebuie să virez spre stânga şi încă urgent, că altfel duba aceea cine ştie ce va face. Asta e. Diavolul mi-a încâlcit drumurile, trimiţându-mă la pierzanie. Dar iată că am ajuns. Domnilor, îmi veţi face cel mai mare bine neplătind această cursă. Altfel mă faceţi să mă simt rău, să nu mai scap de sentimentul vinovăţiei. Îi dădurăm dreptate şi intrarăm imediat în restaurant. Cu încuviinţarea Blancăi, comandai rapid un scotch, pe care-l sorbirăm pe nerăsuflate, amândoi. Abia atunci, după ce golirăm paharele, ne dădurăm seama că în minunatele precedente ne aflaserăm de fapt sub şoc. Pericolul, aproape palpabil, al iminentului accident, ne aruncase în conul spaimei şi al disperării din care parcă şi acum ne temeam să ieşim.

         „Ia ascultă, Blanca, de ce ai ţinut să luăm masa tocmai la acest restaurant? În Motmartre sau pe marile artere de lângă Sena nu se putea găsi un local potrivit pentru această cină întârziată?”

         „Sep, tu ai un dar de a pune întrebări inutile…”

         „Iar tu de a nu răspunde la atari întrebări.”

         „Păi, dacă sunt inutile…”

         „Bine, nu mai întreb nimic. Aştept să decizi tu totul.”

         „Am şi decis. Înainte de a mai viziona vreun spectacol, cinăm. Cred că e timpul. E aproape miezul nopţii. Eu nu mai rezist nemâncată.”

         „Şi-apoi?”

         „Acel apoi încă nu există. El va deveni realitate după ce noi ne vom fi potolit foamea. Eşti de acord?”

         „Aş putea să nu fiu?”

         „cred că te-am supărat.” Îmi prinse amândoi obrajii între palmele ei şi mi se uită direct în ochi. Doamne, ce privire pătrunzătoare! Şi iarăşi, ciudăţenia! Fiecare din cei doi ochi ai săi era ţintuit numai asupra unuia din ochii mei. Şi nu perpendicular, ci prin intersectare. În câteva secunde eram hipnotizat sau poate nu, numai buiguit, ameţit. Privirea Blancăi emana atâta energie, încât îţi era imposibil s-o captezi, fără să te extenuezi. „Nu-mi purta pică. Acesta este modul meu de a mă comporta când sunt fericită. Adică uit de mine şi nu mai sunt pe deplin stăpână pe actele mele. Ştiu că nu e bine. Ştiu că pot să jignesc, să pierd totul. Dar contra naturii n-am arme. Şi-apoi, în cazul tău, sunt parcă liniştită. Presimt cu tu înţelegi, că pricepi în fiecare moment ce se întâmplă cu mine şi, în sinea ta, mă ierţi. Ştii că totul izvorăşte dintr-o prea mare dragoste, că izvorul devine repede fluviu, ce nu poate fi zăgăzuit şi nici ţinut între malurile-i prea scunde. El debordează, inundă, producând şi stricăciuni.”

         „Uite c-a sosit platoul.” Mâncarăm în linişte. Nu se auzea decât clinchetul cuţitelor şi furculiţelor sau zgomotul produs de destuparea sticlelor de vin şi de apă minerală. Privirile nu ni se încrucişară mai mult de două ori. Când ajunserăm la desert, atmosfera deveni şi mai apăsătoare. Ne apropiam cu paşi repezi de acel apoi, pe care-l pusese deoparte Blanca la începutul acestei neobişnuite cine. Rupsei tăcerea.

         „De ce Bonaparte: restaurantul Bonaparte, strada Bonaparte?”

         „Spune-mi un latin care nu se mândreşte în sinea lui cu corsicanul!”

         „Eu.”

         „Nu te cred.”

         „Şi mi-o spui aşa, franc, fără menajamente?”

         „La ce-ar folosi precauţiunile ipocrite?”

         „Da, la ce-ar folosi? Şi e numai atât?”

         „Adică?”

         „Adică numai pentru că eu sunt latin (sau pentru că şi tu eşti latină) ai cules acest restaurant şi această stradă?”

         „Nu. Voiam să închid cercul. Vizitarea Parisului am început-o cu mormântul lui Napoleon…”

         „Deci cercul s-a închis. Nu ne rămâne decât să mergem fiecare la casa lui. Spune-mi unde locuieşti, să te conduc.”

         „Cum unde? Aici. Nu trebuie să mă conduci decât până la lift sau, dacă vrei, până în faţa apartamentului.”

         „Nu m-am gândit c-ar putea fi totul atât de simplu.”

         „Vezi, lucrurile mari sunt simple. Cine a spus asta?”

         „Cred c-au spus-o mai mulţi.”

         „Chelner! Plata, vă rog.”

         „Tot tu?”

         „Eu te-am invitat. Mai exact, eu te-am adus, aproape cu forţa, aici.”

         „Şi eu când şi unde te voi duce cu forţa sau fără?”

         „Nu mă întreba pe mine”.

         „De pildă, te-aş invita la mine, la un brandy. Sau la un elixir carpatin. Nu mi-e somn. Oboseala mi-a trecut. Şi nu stau departe.”

         „Ştiu, pe uliţa vecină. Stăm pe străzi paralele. Care, din păcate, nu se întâlnesc…”

         „În geometria lui Euclid. Dar există şi altfel de geometrii.”

         „Pe acelea eu nu le cunosc. Şi nici tu.”

         „Nu fi atât de sigură. Dar nu mi-a răspuns la invitaţie. Vii la un brandy?”

         „Sau la un elixir carpatin…”

         „Ai şi reţinut termenul?”

         „Uituc mai eşti, Sep! Adică să nu-ţi aduci aminte că la Torino ne-ai servit odată pe toţi cu wisky carpatin? Aşa i-am zis atunci…”

         „Astăzi m-ai înfrânt pe toate fronturile.”

         „Nu şi pe cel mai important.”

         „Şi care ar fi acela?”

         „Să răspunzi afirmativ la invitaţia mea.”

         „Adică să te conduc până la lift…”

         „Exact.”

         „Nu uita însă că ai mai prezumat o variantă.”

         „Ce preţios eşti în vorbire! Prezumat…”

         „Hai! Ziua de azi a fost în întregime a ta.”

         „Nu mă încântă constatarea. Măcar ce-a mai rămas vreau să fie a amândurora, a noastră.”

         O însoţesc până dincolo de pragul apartamentului. „De ce-ai rămas aşa, înţepenit, ca un arbore izolat în mijlocul stepei?”

         „Poate că asta sunt, un arbore uitat în pustiul stepei.”

         „Hai, nu te mai lamenta. Fă-te comod. Eu n-am elixir, dar sper să nu pleci însetat de la mine. Uite, acolo e barul. Eu mă întorc peste câteva clipe.” Şi trecu în camera vecină.

         Deschisei barul. Ce de sticle! Îmi sări în ochi o şampanie. O şi pusei pe masa joasă din faţa canapelei celei mari. Surpriză! Două sticle de şliboviţă sârbească. Deci se gândise la mine. Bănuia că voi ajunge în apartamentul ei. „Să scot o butelie de şliboviţă?” Renunţai. Poate mai târziu. E limpede că nu aveam de gând să plec curând din apartamentul Blancăi. Un fâşâit de rochie. Întorsei privirea. Minune! Blanca nu mai era cea dinainte. Strălucirea ei întrecea şi cele mai fascinante imagini din filmele cu prinţi şi prinţese, regi şi regine, cu soţii de magnaţi şi de prim-miniştri. Un capot lung, până-n pământ, de culoare albastru celest, sclipind însă ca o oglindă pe care se proiectează lumini încrucişate. Sus, capotul se deschidea într-un mic triunghi ce aia-ţi permitea să întrezăreşti rotunjimea sânilor ei mari şi voluptoşi. În vârful triunghiului – o broşă de dimensiune mijlocie, poate chiar mică în raport cu lungimea capotului. Culorile broşei, deşi aprinse, nu izbeau, ci mai degrabă te îndemnau la respect şi reţinere, combinarea lor dovedind mult gust şi rafinament. De bună seamă, atât din partea giuvaerului, cât şi din partea cumpărătorului. Dar nu aici mi se opri mai mult timp privirea. Ceea ce mă fascină şi mă cuceri cu totul fu părul Blancăi. Ce făcuse cu el în cele două-trei minute cât lipsise din camera de zi? De unde atâta strălucire, de unde atâta aur scăldat în jocuri de ape? Până cu câteva clipe în urmă şi-l ţinuse legat strâns în coc, aşa cum se prezentase încă de la prima întâlnire în casa lui Pino. N-aş putea spune că nu m-a încântat de la început frumuseţea aparte a părului ei. Ca şi ochii. Care, însă, nu o dată, m-au şi înfiorat. Acum însă era altceva. Strâns la spate şi prins într-un inel lat de chihlimbar, ale cărui ţinte minuscule se asortau perfect cu striaţiile broşei, părul bogat al prietenei mele dăduse năvală peste unul din umeri (cel stâng!), pentru ca apoi să curgă abundent peste jumătate din piept, până la înălţimea cingătoarei, şi ea de culoare albastră, dar ceva mai închisă decât capotul. În picioare purta nişte papuci de culoare alburie, cu talpa puţin ridicată şi un început de toc, lăţit însă suficient pentru a nu produce zgomot în mers. Blanca trebuie să fi contat pe efectul ce-l va produce asupra mea apariţia ei în această vestimentaţie, căci altfel nu se explică nemişcarea ei în timp de cel puţin un minut după ce i-am descoperit prezenţa. Voia parcă să spună: „Ecce femina! Aceasta sunt. Eşti mulţumit?”

         „Da ce-ai rămas aşa, înţepenit?”, rosti ea de-adevăratelea. „Te deranjează noua mea vestimentaţie?”

         Şi în acel moment porni decis spre mine. Când făcut primul pas, un genunchi superb ieşi de sub capot, trădând sumaritatea îmbrăcămintei în care avea de gând să-şi petreacă această noapte, alături de mine. Când ajunse la un pas de mine, cu un gest lent, meticulos şi parcă indiferent, îşi desprinse broşa din mijlocul pieptului, lăsând apoi capotul să se deschidă pe toată întinderea lui. Sub capot abia apucai să văd un combinezon semitransparent ce punea în evidenţă mai bine decât ar fi făcut-o goliciunea însăşi splendoarea trupului ei de zeiţă barocă, cu sâni mari şi perfect rotunjiţi, cu gâtul de lapte şi neatins de vreun rid, cu coapsele abia ieşite din virginitate. „Nu se poate! Nu-i adevărat. Această femeie nu există. N-am dreptul…” „Pictura, spunea Dali, este imaginea iubită care pătrunde prin ochi şi se retrage prin vârful penelului.” Cred că reflecţia i-a răsărit pe buze după ce el însuşi şi-a privit tabloul. „Naşterea Venerei”. Eu nu pot închipui ceva mai sublim: să pleci de la antici, să treci prin Renaştere, să ajungi la suprarealism şi de sub pana ta să nu se nască un hibrid, ci un nou model, superb, emoţionant, copleşitor… „Naşterea Venerei”. Aceasta poate avea loc şi-ntr-un hotel parizian cu nume de împărat…

         Parcă-mi ghici gândurile. Grăi: „Hai, îndrăzneşte! Nu te mai minuna atâta. Sunt reală. Şi sunt a ta.”

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2031 - 2040 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.