top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Viaţa culturală, nr. 7-8 (26-27), iulie-august 2005
Aug 28, 2005 at 07:00 PM

CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE LA REDACŢIE

 

 

CĂRŢI:


• Aurel Buteanu, Teatrul românesc în Ardeal şi Banat, Editura Marineasa, Timişoara, 2005;

• Victor Constantin Măruţoiu, Clepsidra din care curge sânge, Editura Etnograph, Cluj-Napoca, 2004;

• Persida Rugu, Scrisori din singurătate, Editura Ethnograph, Cluj-Napoca, 2004;

• Valeriu Stancu, Crematoriul de suflete, Editura Cronica, Iaşi, 2003;

• Andrei Fischof, Prefăcuta linişte, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003;

• Radu Enescu, Orizonturi literare, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2005;

• Nicolae Felecan, Terminologia corpului uman în limba română, Editura Mega, 2005;

• Marius Olaru, Toronto tropical, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005;

• Teohari Antonescu, Jurnal, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005;

• Dumitru Cerna, Magdala, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005;

• Dana Ranga, Stop (Din Pauzele lui Sisif), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005;

• George Vulturescu, Monograme pe pietrele nordului, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005;

• Mihaela Haşu, Haiku. Estetica tăcerii, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005;

• Gheorghe Perian, Despre Gala Galaction, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005;

 

REVISTE:

 

Revista nouă, nr. 5/2005, Câmpina;

Cronica, nr. 6/2005, Iaşi;

Tribuna, nr. 67/2005, Cluj-Napoca;

Banat, nr. 5-6/2005, Lugoj;

Sinteze literare, nr. 50-51/2005, Ploieşti;

ProSaeculum, nr.4/2005, Focşani;

Porto Franco, nr. 4,5,6/2005, Galaţi;

Familia, nr.5/2005, Oradea.

 

TABĂRA NAŢIONALĂ DE LITERATURĂ
„RADU SĂPLĂCAN”

 

         Între 15-22 iulie 2005, în organizarea Asociaţiei Scriitorilor Baia Mare şi cu concursul Consiliului Local şi al primăriei din Vişeu de Sus, al Direcţiei de Cultură Maramureş, al Direcţiei Silvice judeţene şi al Ocolului Silvic din Vişeu, cu acordul mai multor sponsori, a avut loc pe râul Vaser cea de a VII-a ediţie a Taberei Naţionale de Literatură. Departe de viaţa tumultoasă a oraşului, într-un cadru natural mirific, izolat aproape complet de lume, de preocupările şi de provocările ei cotidiene, la Tabără au participat scriitori din Maramureş şi din mai multe centre culturale ale ţării, inclusiv din Bucureşti.

         În afară de obiectivul comun al ediţiilor precedente - realizarea de creaţii proprii ale participanţilor - în acest an organizatorii şi-au propus şi ridicarea unei troiţe în memoria celui care, mulţi ani de zile, a fost promotorul şi sufletul acestei manifestaţii culturale, a contribuit la organizarea şi la succesul ei, regretatul scriitor Radu Săplăcan. Astfel că, în ziua de 17 iulie a.c., într-o atmosferă sobră şi pioasă, troiţa respectivă, amplasată lângă cabana silvică de la Novăţ, locul unde se desfăşurau cele mai multe acţiuni ale taberei patronată de cel care a fost Radu Săplăcan, a fost sfinţită. La eveniment au asistat toţi participanţii la Tabără, dar şi conducerea Primăriei şi a Consiliului Local din Vişeu de Sus, nelipsind primarul acestui oraş, domnul Vasile Cioplan. A fost un moment emoţionant la care s-au rostit scurte alocuţiuni, subliniindu-se personalitatea celui evocat - Radu Săplăcan. Printre vorbitori, în afară de primar, au fost şi poeţii Ioan Mureşan, Gavril Ciuban, Dan Mircea Cipariu. Ideea principală a evocărilor a fost formulată de poetul Ioan Mureşan care a spus: „Avem în faţă un om înlocuit prematur cu o stafie”.

Notele zilnice ale lui Camil Petrescu de Gheorghe Glodeanu, nr. 7-8(26-27), iulie-august 2005
Aug 28, 2005 at 05:00 PM

Gheorghe GLODEANU

 

NOTELE ZILNICE ALE LUI CAMIL PETRESCU

 

Petrescu Camil         Jurnalul unui scriitor este cu atât mai important cu cât mai importantă este opera scriitorului respectiv. Însemnările zilnice pot constitui doar o simplă anexă a creaţiei sau, dimpotrivă (aşa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul lui N.Steinhardt şi I.D.Sârbu), pot reprezenta piesele de rezistenţă ale acesteia. Confesiunile sunt şi mai interesante atunci când nu vizează doar cancanurile vieţii literare, ci aduc o serie de precizări importante privind geneza operei şi viziunea autorului despre literatură. Iată de ce, tipărirea însemnărilor zilnice ale unui scriitor de prim rang precum Camil Petrescu nu poate trece neobservată, transformându-se într-un veritabil eveniment editorial. Prin urmare, nu putem decât să lăudăm iniţiativa Editurii Gramar din Bucureşti care, în 2003, a tipărit Notele zilnice ale unuia din cei mai importanţi novatori ai romanului românesc interbelic. Prefaţa, notele, cronologia, indicele de nume îi aparţin d-nei Florica Ichim, care a stabilit şi textul ce a văzut lumina tiparului. De altfel, d-na Ichim a început, în ultimii ani, un important proces de repunere în circulaţie a textelor lui Camil Petrescu, tipărind dramaturgia scriitorului şi - în versiune necenzurată - volumul Teze şi antiteze, lucrare ce reuneşte principalele articole teoretice ale scriitorului. Ceea ce surprinde în mod plăcut în această carte apărută în colecţia „Sinteze. Documente. Eseuri” este seriozitatea aparatului critic utilizat. Aceasta spre deosebire de cunoscuta serie „100+1 capodopere ale romanului românesc” tipărită tot de Editura Gramar, care are mai mult un caracter de popularizare şi în care aparatul critic se dovedeşte destul de subţire, iar bibliografia rămâne, adesea, lacunară. Nu acesta este şi cazul demersului realizat de către Florica Ichim, o foarte bună cunoscătoare a vieţii şi operei lui Camil Petrescu. Lucrarea se deschide cu un competent şi documentat Cuvânt înainte, în care realizatoarea ediţiei relevă contextul dramatic în care a început Camil Petrescu redactarea notelor sale zilnice. Însemnările se deschid în data de 13 ianuarie 1927, la două luni de la căderea spectacolului cu drama Mioara. Este momentul în care Camil Petrescu este singur împotriva tuturor, când nimic din ceea ce a făcut nu mai contează, când tot trecutul său literar pare doar o penibilă impostură. Camil Petrescu are 33 de ani şi este infirm, sărac şi batjocorit de către colegii săi de breaslă. Florica Ichim relevă faptul că scriitorul nu menţionează evenimentele importante ale existenţei sale, ci consemnează mai mult reacţii şi atitudini. Între 1927-1940, existenţa lui Camil Petrescu a fost bogată în izbânzi şi în înfrângeri: a publicat două romane ce au marcat decisiv istoria genului în literatura română, volumul Teze şi antiteze, o lucrare despre E. Lovinescu, şi-a susţinut şi şi-a publicat teza de doctorat, a fost numit director al Teatrului Naţional, pentru ca apoi să fie înlăturat din această funcţie. Autorul Jocului ielelor este prezentat ca un personaj, un personaj incomod, controversat şi contestat de către contemporani. Dincolo de dificultatea caracterului, scriitorul avea în mod acut conştiinţa valorii proprii. Deşi se întoarce din război cu un sentiment aproape metafizic al camaraderiei, în curând se trezeşte singur. Florica Ichim menţionează că în arhiva scriitorului au mai rămas câteva însemnări lapidare dintr-o perioadă anterioară, când scriitorul era îndrăgostit de frivola actriţă Leny Caler (de care a fost puternic îndrăgostit şi Mihail Sebastian, mai tânărul discipol al romancierului). Realizatoarea ediţiei relevă momentele succesive de criză prin care trece scriitorul, un asemenea moment al exasperării fiind cel din finalul căsătoriei sale cu actriţa Eugenia Marian. Alte însemnări vizează meditaţiile despre artă ale romancierului. Florica Ichim vorbeşte de existenţa unui jurnal ţinut pe parcursul a trei decenii, dar ediţia de faţă reproduce doar ceea ce scriitorul însuşi a numit „note zilnice”. Deşi ţinerea unui jurnal i se părea un demers inutil, Camil Petrescu avea nevoie de un martor, un martor adesea incomod, ce ne permite să pătrundem în existenţa zbuciumată a scriitorului. Credem însă că valorificarea integrală a însemnărilor scriitorului ar constitui un demers extrem de important şi de util având în vedere faptul că este vorba de unul din cei mai importanţi scriitori români.

         Notele zilnice publicate de către Florica Ichim se referă la perioada cuprinsă între 1927 şi 1940. Însemnările încep în data de 13 ianuarie 1927, anul în care scriitorul împlineşte 33 de ani, vârsta la care a murit Iisus Cristos, „vârsta fatală poeţilor”, „vârsta la care se declară nebuniile sau sfârşesc aporiile sociale începute la 18 ani”. Diaristul nutreşte convingerea că cei care scapă între 30-35 de ani mor, fără îndoială, numai de bătrâneţe. Asemenea lui G. Călinescu, Camil Petrescu nu crede în utilitatea unui jurnal. De aici şi opiniile personale în privinţa poeticii genului. Cu toate acestea, el simte nevoia să se exteriorizeze. În plus, ţinerea unui jurnal presupune un efort mult mai mic decât redactarea unei opere literare: „Un jurnal e un lucru anost şi aproape fără sens. Totuşi, simt nevoia unei exteriorizări. O operă literară mi-ar lua timp şi mi-ar cere o sforţare de care azi nu mai sunt în stare”. Diaristul simte nevoia să înregistreze, fie şi sub forma unor note agramate, zigzagurile îndoielilor sale cotidiene. În războiul pe care îl poartă cu toată lumea, are însă nevoie de un martor, relativ obiectiv, „ca un aparat de filmat în prezenţa unei scene fachiriste”. Redactarea unui jurnal nu putea să fie însă un lucru străin tocmai de scriitorul care a teoretizat şi a impus conceptul de autenticitate în literatura română. Exprimându-şi îndoielile, prozatorul crede că nu va apuca anul 1928, optând - asemenea tatălui său - să se sinucidă la numai 34 de ani.

         Camil Petrescu vorbeşte, în repetate rânduri, de starea materială precară în care se găseşte. Asemenea lui Mateiu Caragiale, se gândeşte (şi) la o soluţie matrimonială avantajoasă (o „însurătoare cu parale”), dar ştie că acest lucru rămâne extrem de dificil de realizat. O fată frumoasă şi inteligentă este greu de întâlnit, iar cu una urâtă nu s-ar însura, oricâte parale ar avea. În cuvinte ce vor fi reluate aproape identic în capitolul Diagonalele unui testament din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, prozatorul vorbeşte de faptul că, prin moştenire, se transmit şi „calităţile” prin care averea a fost dobândită: „de la părinţi, o dată cu averea, se moştenesc şi însuşirile care au creat-o: prudenţa, lipsa de sensibilitate, avariţia sau spiritul «şmecher» şi cu o nevastă «şmecheră» nu ştiu cum m-aş putea însura”. De altfel, meditaţiile scriitorului sunt presărate cu numeroase trimiteri livreşti, ce vorbesc de preferinţele sale culturale. Camil Petrescu vorbeşte de idealul feminin la care visează, refuzând o pasiune mediocră şi stupidă: „Ah, o femeie care să nu fie o ignobilă amantă spirituală, ci o frumoasă şi calmă tovarăşă senzuală! O bucurie matură de seceriş. Ah, o femeie care să fie atât de puţin frumoasă încât să nu se observe, să-ţi lase liniştea, atât de senzuală ca să-ţi calmeze nervii, atât de bună camaradă încât, cu averea ei, să poţi relua Etica, Estetica şi Sociologia în forme care au devenit obsedante. Fără îndoială, însă, că această întâlnire este irealizabilă, căci împotriva ei stau datele noastre sufleteşti şi materiale”.

         Meditaţiile despre condiţia jurnalului revin periodic. După modelul celebrului jurnal al lui Jules Renard, diaristul vrea să îşi ia libertatea de a nota la intervale mai mari de timp. Prin urmare, la 20 februarie 1927 menţionează următoarele: „«Note zilnice» e un mod de a vorbi. În orice caz, obosit cum sunt şi cu această idiosincrasie pe care mi-o provoacă acum scrisul, redactarea acestui caiet de note cotidian ar fi o imposibilitate. Procedeul lui Jules Renard (sau Pierre Louys?) e mai acceptabil. Notezi oricând, chiar la intervale de un an sau doi. Şi pe urmă, ce aş fi notat într-o lună jumătate? Că niciodată, aproape nici o clipă, nu m-a părăsit gândul sinuciderii. Că am început să ajung la convingerea că ea e o soluţie logică, nu sentimentală? Că începe să mă obsedeze ca o idee fixă definitivă”.

         Teama de a nu face impresie proastă şi de a nu pierde afecţiunea cuiva i se pare o slăbiciune ce îl face vulnerabil şi la care vrea să renunţe. Scriitorul conştientizează faptul că trebuie să se poarte ca un om obligat să se realizeze, ca un stăpân, ca un învingător. În războiul său cu toată lumea, ajunge să nu mai stimeze decât doi oameni, singurii săi prieteni adevăraţi: avocatul Aurelian Bentoiu şi doctorul Vasile Trifu. După douăzeci de ani, stima contemporanilor săi îi este indiferentă. Este de părere că superioritatea unui om nu constă în a colecţiona omagiile mulţimii, ci în a suporta dispreţul ei. Şi cum a obosit, vrea să se preocupe doar de fapte.

         La 7 mai 1927 consemnează problemele grave pe care le are cu plata chiriei. Întreprinde demersuri umilitoare pentru a obţine bani de la oficialităţi şi notează cu durere: „Sărăcia îţi dă un suflet de sclav. E murdară”. E invitat la masă de Alex. Hodoş şi se simte umilit, cere o intervenţie la O Goga, speră să fie plătit pentru articolele sale, dar nu primeşte nici un ban. Notele reconstituie o lume cu fauna ei caracteristică, o lume în care condiţia scriitorului era una deosebit de dramatică. Diaristul îşi deplânge soarta, dar opreşte radiografia acidă a existenţei sale cotidiene pentru a conchide patetic: „Mă întrerup iar, căci acest jurnal e o absurditate”. În plus, după ce Joyce a notat întâmplările şi gândurile sale dintr-o singură zi, dându-le amploarea unui volum, îi vine greu să scrie în fugă, prost, inexpresiv şi neglijând detaliul. De aici concluzia: „Acest jurnal prezintă o imagine falsă şi incompletă, în orice caz”. Situându-se în prelungirea textului, merită să fie relevate notele realizate de către Florica Ichim pentru precizia şi documentarea lor. Ele reconstituie contextul epocii şi raporturile prozatorului cu viaţa literară a timpului. Semnificative se dovedesc şi polemicile purtate cu Pamfil Şeicaru şi Cezar Petrescu, doar amintite în paginile notelor zilnice, dar detaliate de către realizatoarea ediţiei.

         Romancierul îşi abandonează însemnările şi le reia abia peste doi ani, în 1929, când îşi rezumă existenţa şi constată cu tristeţe că situaţia sa materială nu s-a îmbunătăţit. A tipărit piesa Mitică Popescu şi este pe cale să publice, prin nişte eforturi cumplite, drama Mioara. Opinia scriitorului este aceea că „nu trebuie să porţi prea mult în tine o operă sfârşită, căci produce toxine ca reziduurile neevacuate”. În pragul vârstei de 35 de ani îşi deplânge crepusculul lamentabil. Trece în revistă posturile în care au fost numiţi o serie de confraţi precum Mihai Ralea, Aron Cotruş, Şt. Neniţescu, Lucian Blaga, în timp ce el este numai înjurat. Vrea să scape de sărăcie, dar nu ştie cum ar fi mai bine, scriind proză sau scoţând o revistă prin intermediul căreia ar putea ţine în frâu duşmăniile. Consideră că neînţelegerea manifestată faţă de operele unor scriitori de valoare precum Stendhal şi Proust reprezintă un semn de mediocritate literară.

         Lipsa de perspectivă, surzenia îl epuizează, îl neurasteniază. Trebuie să facă eforturi ucigătoare pentru lucruri banale, fireşti pentru oamenii obişnuiţi. În consecinţă, ajunge să îi evite pe oameni. Datorită infirmităţii nu poate să ceară o slujbă publică, piesele nu i se joacă, din ziaristică nu poate trăi, iar romanul Ultima noapte de dragoste… nu i-a adus mai nimic în plan material. Disperarea naşte alte observaţii despre poetica jurnalului, caietul de însemnări devenind un fel de registru al clipelor de disperare. Astfel, la 28 iunie 1931 notează următoarele: „Această înregistrare e pură stupiditate: agramată, fără conţinut, fără coerenţă, fără cea mai puţin pretenţioasă ţinută literară. Nu rămâne decât marea durere, impresia de întindere în deznădejde până la prag. Propriu-zis, caietul acesta rămâne un registru al clipelor când gândul sinuciderii mi-a apărut absolut de neînlăturat”.

         Oglindă fidelă a unei conştiinţe exacerbate, Notele zilnice ale lui Camil Petrescu ne ajută să cunoaştem mai bine climatul unei epoci, fauna literară a unui timp zbuciumat, precum şi dramele cotidiene pe care le-a cunoscut un scriitor-mit al literaturii române. După ediţia realizată în 1972 de către profesorul Mircea Zaciu, Florica Ichim are meritul de a fi readus în actualitate jurnalul unuia din cei mai importanţi romancieri ai literaturii române.

Eminescu - poezia emoţiei intelectuale de Dumitru Micu, nr. 6(25), iunie 2005
Iun 26, 2005 at 11:00 PM

Dumitru MICU

 

EMINESCU  -  POEZIA EMOŢIEI INTELECTUALE

  

          Considerând simbolismul (în contrazicere cu natura lui autentică) un curent ce  promova o poezie „de avânturi măreţe, vibrând de energie clocotitoare”, Ovid Densusianu prezenta ca fiind un implicat definitoriu al său - „fondul intelectual”. Emanciparea prin simbolism de „primitivismul carpato-dunărean” şi „apropierea sufletului nostru de sufletul european” impunea, în consecinţă, lepădarea de „sentimentalismul uşor” de „poezia sentimentală uşoară”, cultivarea „poeziei de idei”. „Astăzi, susţinea directorul revistei Vieaţa nouă – poeţii (…) trebuie să lase porţile gândului deschise la toate ideile care stăpânesc lumea”. Într-un interviu acordat lui Mihail Cruceanu pentru revista Rampa, Densusianu afirma, în 1912, că „adevăraţii cititori (…) simt tot mai mult nevoia emoţiunilor superioare, intelectualizate” şi că „ceea ce distinge simbolismul e cultul pentru idei, pentru abstracţiuni”. Cerinţa intelectualizării e formulată şi de comilitonii directorului de conştiinţă. „Gândirea – scrie Constantin Damianovici – nu-l învaţă pe poet cum să plănuiască opere care să ne zmulgă admiraţia, dar ea, prin fondul de idei superioare ce-i împrumută, îl împiedică de a cădea în mediocritate şi banal”.

          În realitate, lucrurile stau, desigur, exact invers. Estetismul simbolist şi „poezia de idei” se află în raport de incompatibilitate. Departe de a „distinge” simbolismul de poezia desuetă, intelectualizarea pe cale de abstracţii îl dizolvă în aceasta. Intelectualizarea prin conceptualizări e negaţia simbolismului. „Curentul nou” promovat de revista lui Densusianu era un pseudosimbolism care, în loc să sincronizeze lirismul autohton cu arta modernă, îl desincroniza chiar faţă de curentul dominant în poezia românească a timpului. În pofida modernizării prozodice ostentative, exterioare, prin adoptarea versului liber şi renunţarea la rimă, cele mai multe dintre  poeziile lui Ovid Densusianu (Ervin) şi ale imitatorului său Vintilă Paraschivescu sună (sunau şi în epocă) mai vetust decât cântecele lui Goga, ale lui Iosif, şi chiar ale bătrânului „bard ostenit” George Coşbuc. Până  şi compararea cu poezia „de concepţie” a lui Vlahuţă şi a lui Cerna e în defavoarea lor. Noutatea pur exterioară, de natură tehnică, dată de versibrism nu are cum compensa deficitul de vibraţie şi cum să eludeze platitudinea, prozaismul.

          Şi, totuşi, pledoaria pentru intelectualizarea emoţiei consuna, la începutul secolului XX, măcar terminologic, cu principii poetice de răsunet universal, ce provocaseră modificarea din străfunduri a limbajului liric. Un fapt primordial definitoriu  al modernităţii în poezie este, după Hugo Friedrich, „despersonalizarea”. Dusă până la „dezumanizare”. Poetul modern nu cântă lucruri, individuaţii,  ca atare, ci semnalează  Ideea, „(…) ne fût – ce que pour vous en donner l’idée”, zice Mallarmé în medalionul consacrat a lui Villier de l’Isle Adam. Altundeva, în „divagaţiile” inspirate de Wagner, poetul morţii lebedei elogiază Dansul, ca artă în stare, par son écriture sommaire de traduire le fugace et le soudain jusqu’ à l’Idée”. Reducerea concretului la idee înseamnă „abstractizare”, dar nu în sensul conceptualizării. Poezia modernă abstractizează imaginea în felul în care o face pictura abstractă. În actul poetic, fenomenalităţile sunt golite de empiria lor prin acţiunea „privirii absolute”. „Abstract”, în creaţia lui Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé - explică Friedrich - e tot una cu „spiritual”, cu antinatural”. Produsul artistic este „abstract” în sensul că nu „redă” nimic  preexistent, ci propune o creaţie pură, o idee, un absolut.

          Potrivit unei judecăţi a lui Hassen în contrast cu altele, avansate de el, intelectualizarea poeziei româneşti s-a realizat prin Eminescu. „Eminescu - apreciază savantul - a lăsat multe versuri admirabile; însă meritul lui cel covârşitor este acela de a fi voit să introducă şi de a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare”. Afirmaţia nu-i întru totul exactă. S-a scris poezie de „cugetare”, şi nu caducă, şi înainte de Eminescu. Nu conţin „cugetare adevărată” „meditaţiile” lui Grigore Alexandrescu? „Cugetarea” eminesciană diferă însă de a tuturor poeţilor anteriori. Cum avea să expliciteze Vladimir Streinu, prin Eminescu s-a realizat trecerea de la poezia de idei la ideea poetică”.

          În Memento mori, „Dacia lui Eminescu se topeşte în paloarea morţii, în umbra, în neantul sacru al lui Zamolxe, (…) în haosul pătruns de propriul său plâns”. Acolo se găsesc „simbolurile poetice ale lumii”, în a căror descriere „nicicând fantezia eminesciană n-a exuberat mai liberă” şi niciodată visul poetului „n-a fost mai bogat în imagini”.

          Nu toate creaţiile de inspiraţie letală obţin adeziunea criticului. Strigoii ar conţine doar versuri izolate „splendide” („Părea că-n somn un înger ar trece prin infern”; „Un cânt frumos şi dulce adormitor sunând”); în totalitate, poemul nu ar fi decât „caricatura, ponciful romantic” al vizionarismului „plutonic”. Numai fiindcă e  antum? ne întrebăm încă o dată. Nu s-ar putea spune, deoarece antum au apărut şi „neptunicele” elogiate Diana, O, rămâi, Kamadeva, şi toate acele piese în care îşi „au corespondentul (…) tristeţile sentimentale ale lui Heine”, individualizate prin penetraţia „voluptăţii unei vrăji mortale” şi a unei „insatisfacţii de-a dreptul metafizice ale erosului”; tot astfel Oda în metru antic („neptunică”?, „plutonică”?) ale cărei „profunzime” şi „ton vibrant” corespund timbrului intim al liricii lui Lenau.

          Constatarea atâtor pendulări, atâtor inconsecvenţe nu ne poate duce decât la concluzia că Poezia lui Eminescu dezvăluie mai mult sufletul autorului decât caracterele lirismului eminescian. Eseul disimulează o confesiune.

          Unul dintre cuvintele structurante ale poeziei lui Eminescu, principalul poate, adevărat cuvânt–matrice, este gând. Chiar dacă statistic s-ar dovedi a nu fi el devine, prin forţa gravitaţională a încărcăturii semantice, suportul întregului vizionarism eminescian, sub al cărui regim „lumea cea gândită” prinde fiinţă, substituindu-se integral celei „aevea”, eludate.

          Încă de la primele poetizări, stihurile ce cuprind vocabula „gând” sau derivate ori sinonime ale acesteia sunt frecvente. E suficient a traversa, fie şi fugitiv, compuneri de adolescenţă, anterioare celor apărute în Convorbiri Literare, pentru ca numita vorbă să reţină, adesea, privirea cititorului. „O caut, gându-mi şi-o închipuieşte”. (Din lyra spartă). „Te plimbă adese cu gânduri uimite” (Care-o fi în lume). „Pe stânca sfărmată mă sui, / Gândirilor aripi le pui”. (Frumoasă-i…), „Lida vede – icoana mării / Şi pe faţa-i plâng gândiri”. (Lida) „Şi-n ea gândirea mea să o pierd” (Phylosophia copilei). „Ascunse gândure de dor şi de ducă” (Ondina). „(…) copilă gânditoare”, „ochii tăi gânditori” (De-aş muri ori de-ai muri) „Şi cu moartea cea adâncă / Am schimbat al vieţii gând” (Ondina). În poeziile publicate începând din 1870 (unele postum), frecvenţa - şi mai ales ponderea - cuvântului în chestiune şi a familiei sale sporeşte. Apar şi perifraze  substitutive. „Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri”. (Epigonii). „În orice minte lumea îşi pune întrebarea / Din nou” (Împărat şi proletar). „Inimă făr’ de nădejde, suflete bătut de gând” (Călin). „Solomon, poetul rege, tocmind glasul unei lire / Şi făcând-o să răsune o psalmodică gândire…” (Memento mori). Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte” (Strigoii). „Lumea gândirei e o lume sfărâmată”. (La moartea lui Neamţu). „A lunei adormite pătrund razele rare / În temniţa din pieptu-mi trezind gândiri amare”. (Andreiu Mureşanu). „Ai înzestrat pământul cu gândiri(Demonism). „Seraful îşi  sfârşise vibranta cugetare, /Gândirea tace-asemenea în fiul de-mpărat” (Povestea magului călător în stele). „(…) popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt” (Memento mori).

          Operant, în exemplele date, la nivel doar (sau mai ales) denotativ, termenul gând primeşte, în alte contexte, sarcini conotative de natură a-i lărgi funcţionalitatea considerabil. Funcţia lui semnificantă creşte până la obţinerea de atribuţii demiurgice. Modul elementar al depăşirii condiţiei de substantiv abstract constă în dobândirea de materialitate. „Demonul(Ahrimon) a „înzestrat pământul cu gândiri”, şi acestea „încremeniră reci / În fruntea sa de stânci” (Demonism). Aserţia e dezvoltată alegoric. În alte poeme, dezabstractizarea se efectuează prin epitete metaforizante, comparaţii şi metafore. Unele dintre acestea îndeplinesc, în termeni blagieni, o funcţie doar „plasticizantă”. Gândurile „tigrului Robespierre” sunt „de fier”. (Memento mori). În Miradonis luna personificată ca „regină tânără şi blondă” cu „câte o floare” de nor şi o aruncă pe pământ „ca pe o gândire de aur”. Poetul oferă, în Odin şi poetul zeului scandinav „fluviul de foc al gândurilor sale mari”. Alte combinări lexicale deţin calitatea de metafore „revelatorii”. În Memento mori, zidurile cetăţii Memphis sunt „gândiri arhitectonici”: podul edificat de Apolodor din Damasc peste Dunăre e un „gând de piatră”; Memphis este un „argintos gând al pustiei” şi „un gând al mării sfinte” peste „unde de popoară (…) se aruncă-ntunecat (…) umbra gândurilor regii”.

          În formulări ca acestea, gând e sinonim cu idee, în sens platonician. Evocatele construcţii sunt, pentru poet, materializări ale unor proiecte metafizice, unor prototipuri veşnice. Şi  nu doar construcţiile. Tot ceea ce există întruchipează un „gând”. „A face e sinonim cu a supune materia exigenţelor spiritului, ale gândirii. Prin faptă, „întocmim” viaţa „precum un faur. Cearc’a da fierului aspru forma cugetării reci” (Memento mori).

          Totul în univers e proiecţie a „gândirii” eterne. În termeni hegelieni: desfăşurarea Ideii. O voce anonimă chiar spune, în Memento mori: „Nordul m-a învins – ideea m-a lăsat”. Tot acolo, destinele popoarelor sunt trasate de „puternica gândire” a Romei: cumulaţie de „gânduri mari  ca sorii-n caos”. Astfel se creează istoria în general. Cineva „scrie mai dinainte a istoriei gândire”.

          A exista înseamnă, în înţelegerea lui Eminescu, a „gândi”, şi nu-i nimic în cosmos care să nu „gândească”. Soarele ţine „c-o rază de gândire (…) lumi ca să nu zboare” (Memento mori). „Vecinicia cea bătrână (…) cugetă-n minte.” (Idem). Uraganul „arunc-a lui gândire prin argintul neguros”. (Idem, în Opere, v.p.128). („Planetul (…) cugetă adânc şi sfânt(Memento mori). Norii „îşi spun în tunet (…) gândirile de foc”. Codrul e „bătut de gânduri”. (Dorinţa). „Grele de gânduri” sunt două corăbii: una în poemul În căutarea Seherezadei, alta în Rime alegorice. Greierul „toarce (…) un gând fin şi obscur” (Melancolie). Florile sunt „gândiri gingaşe ale ţărânei”.(Idem p.103). Posedă gândire chiar şi stâncile (Opere, IV, p.462). Fireşte însă, că, pe Terra, supremul purtător de gândire e omul. Deşi, ca specie, nu-i decât o furnică, insul uman, în unul din exemplarele sale, cuprinde în gândirea sa întregul cosmos (Scrisoarea I). Creatorul „a pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică”. (Memento mori). Încă din tinereţe, Eminescu identifica omul cu gândirea sa. În ciornele pentru nerealizatul proiect al poemului Genaia (reproduse în ediţia Perpessicius) apar şi aceste enunţuri „Aus Gedanken besteht der Mensch. Der Mensch ist sein Gedanke”. Gândirea unora o adună şi o sporesc pe aceea  a întregii umanităţi. Există spirite despre care se poate afirma: „N-a fost om (…), ci a veacului gândire/  A trăit în el” (Memento mori).

          Dar nu numai viaţa lumii pământeşti, ci însăşi existenţa cosmică e dirijată de gândire. Într-o strofă din Memento mori se atribuie  gândirii un rol analog celui exercitat în mitologia greacă de eros. Gândirea asigură armonia pluralităţii lumilor. Prin ea se creează, de fapt, cosmosul: Cu o „rază de gândire”, „mândrul soare (…) ţine lumii ca să nu zboare”. (Memento Mori). În acest sens, tot ce există nu-i decât obiectivare a „gândului”, a ideii, şi cugetul uman e reflexul „gândului etern”, divin, al logosului. Concepţia aceasta se declară în scrisul eminescian încă de la început. La vârsta de nouăsprezece ani, poetul vorbea de „gândirea lui Dumnezeu”, prezumând posibilitatea ca „gândul zilelor” sale să se fi stins „în mintea lui Dumnezeu”. (Amicului F.I.). Doi ani mai târziu, în vestita scrisoare deschisă către D.Brătianu, el avea să definească „istoria omenirii”, în spirit hegelian, ca „desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”. Demiurgia gândului e afirmată şi în proza narativă. „Din cugetările noastre vom adânci mări”, promite Dionis Mariei. În lună, gândurile personajului se înfăptuiesc, de îndată ce se înfiripă. „Nu vezi tu, Mario, - zice Dionis iubitei - că tot ce gândesc îngerii îndeplinesc în clipă?”. Totul, de altfel, în Sărmanul Dionis, se realizează prin puterea gândului. Nu gândul, logosul a generat şi acţionează cartea magică a lui Zoroastru? Cartea prin care avatarul acestuia, Dionis îşi trăieşte (sau retrăieşte) două dintre vieţi, consumate în secole diferite.

          Le retrăieşte în „vis”, - dar  nu cumva  visul e adevărata realitate? Lumea, reflectează Dionis, e „visul sufletului nostru”. E tot una cu a spune că realitatea e proiecţia „gândului”.

          În o seamă de contexte, cuvântul vis funcţionează ca variantă a substantivului gând. În Memento mori şi Egipetul, Memphis, „argintos gând al pustiei”, a „răsărit” din „visările pustiei”, ca un „vis al mării sfinte”. „Răsărit” din „sfinte - izvoare”, Nilul „mişc-a  lui legendă şi oglinda-i galben – clară” spre mare, „înnecat de vecinici visuri”. Piramidele au şi ele „visuri”. „Undele visează spume”. Versul lui Alecsandri trezeşte „visul apelor adânce şi a stâncelor  cărunte / Visul salbelor bătrâne de pe umerii de deal”. (Epigonii). Potrivit meditaţiei din Împărat şi proletar, Viaţa „lumii-întregi” e visul morţii eterne. Nu o dată, remarcă Zoe Dumitrescu Buşulenga, „vis şi gând sunt sinonime”.

          Numit sau nenumit, indicat sinonimic sau perifrastic, gândul este resortul din adânc al inspiraţiei lui Eminescu. Ceea ce plasează creaţia eminesciană în veşnicie este, în tot cuprinsul ei, o pulsaţie, debordantă sau latentă, de emoţie intelectuală. Sursa acesteia e, desigur, predispoziţia nativă spre reflecţie a unui spirit „muncit” (conform unei indirecte confesii) de marile întrebări, însă poetul şi-a cultivat-o, de timpuriu, şi pe cale livrescă. Ieşit sufleteşte, cum însuşi o menţionează, memorabil, din popor („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nor din marea de amar”), Mihai Eminescu s-a format intelectual, în bună măsură, prin însuşirea literaturii populare, ascultată din leagăn, culeasă în „anii de drumeţie”, dar şi prin asimilarea continuă de „cultură majoră” (tot în terminologia lui Blaga): Încă din gimnaziu, poetul a fost un insaţiabil devorator de cărţi. Elev la Cernăuţi, el citeşte întreaga  bibliotecă a lui Aron Pumnul, dată în custodie. Lectura îi absoarbe cea mai mare parte din timp şi la Blaj. În timpul pribegiei cu trupe itinerante de teatru, e auzit, într-un grajd, declamând, culcat în fân, din Schiller. Geamantanul său, pus într-o iesle, relatează Caragiale, „plin de cărţi nemţeşti”. La Viena, Slavici descoperă în Eminescu un „om de o neistovită energie intelectuală”, care, „căzut ( …) sub stăpânirea vreunui gând, (…) nu mai dormea şi nu mai mânca, zile întregi (…) şi ştia să transmită şi asupra altora neastâmpărul  din sufletul său”. Îndeletnicirea lui permanentă era cititul. „Când primea bani de acasă (…) îşi plătea datoriile şi-şi cumpăra cărţi, apoi se retrăgea în cortul lui. Sta închis şi citea până i se sfârşeau banii”. I-a îndrumat şi lui Slavici lecturile filosofice. I-a „vorbit mult” despre Budha, Nirvana, Confucius, l-a determinat să-l citească, înainte de Kant, pe Schopenhauer, şi i-a împrumutat Die vierfache Wurzel des Satzes von zureichenden Grund şi Parverga und Paralipomena. Cu o asemenea pasiune pentru cărţi, nu e de mirare că Eminescu, deşi absolvent al primelor două sau trei clase gimnaziale, a fost, potrivit aprecierii lui Călinescu, „cel mai cult dintre poeţii noştri”.

          Cult, atât în sensul că, în mai multe domenii umanistice poseda cantităţi de cunoştinţe aproape comparabile cu cele avute de un Odobescu, un Haşdeu, un Maiorescu, un Xenopol cât şi, mai  ales, în acela că, mai mult decât oricare alt poet  român din secol, el „trăia”, nu doar în „durere”, ca Grigore Alexandrescu, ci şi în cultură „ca-n elementul său”. Percepea prin cultură totul. Spiritul său era modelat de toată „gândirea” strânsă în cărţile pe care le parcursese sau de care luase cunoştinţă „în academii”.

          Eminescu gândea filosofic până şi chestiunile existenţiale curente. În corespondenţa sa, fie aceasta particulară sau oficială, există referiri la filosofi. Într-o scrisoare către Xenopol e parafrazată o judecată a lui Schopenhauer. Ca revizor şcolar, Eminescu articulează, într-un raport argumente sprijinite pe gândirea lui Leibnitz. „În împrejurările acestea  - opinează sârguinciosul funcţionar - şcolile din judeţul Vaslui sunt cele mai bune posibile, precum lumea lui Leibnitz, cu toată mizeria şi nimicnicia ei vădită, este cea mai bună lume posibilă, căci posibilitate şi existenţă sunt identice (…) Şi continuă, în acelaşi stil. Un poet ce recurge la filosofie pentru motivarea unei solicitări de ordin practic (aceea de a fi înlocuit la o catedră) sau pentru a explica o situaţie locală de natură economico - administrativă nu putea  să nu-şi întemeieze filosofic mai ales opera literară.” În actul de creaţie, Eminescu priveşte lumea, cum observă Tudor Vianu, foarte de sus şi foarte de departe, dintr-un punct de vedere care ruşinează orice îngustime a minţii”. Poezia eminesciană, insistă exegetul, „a extins enorm orizontul nostru intelectual”. L-a dezmărginit chiar, se poate afirma. O afirmă, de altfel, în termeni mai puţin direcţi, Vianu însuşi: „Poezia lui Eminescu evocă o imagine a lumii înzestrată cu toate dimensiunile prelungite până la limita lor cea mai îndepărtată”.

          Nu o face, de regulă, cu instrumentele aşa-zisei „poezii filosofice” (direct reflexivă, explicit didactică), ci pe calea lirismului absolut. La acest lirism, poetul a obţinut acces prin instalarea şi „locuirea” (în sens heiddegerian) „sub raza gândului etern”. Prin integrarea chiar a gândului propriu (în ipostaza de vis) în „gândul” absolut, care mişcă aştrii. Istoria (ca „panoramă a deşertăciunilor”) şi lumea în totalitate e văzută de Eminescu din „veşnicia cea bătrână” care „cugetă-n minte”. (Memento mori). Eminescu e, de fapt, primul poet român care gândeşte realmente mitic. Viziunile sale cosmogonice şi apocaliptice nu par, precum cele din Anatolida lui Heliade Rădulescu, spectacole, construcţii arbitrare (parţial impresionante, de altfel) ale imaginaţiei. Par proiecţii reale, spontane, ale unui spirit de pe timpul când, ca în Povestea magului călător în stele, „gândul era pază de vis şi de eres”. Gândul îl poartă pe poet, ca pe „bătrânul dascăl” (în care, după Edgar Papu, s-a autoproiectat) „îndărăt cu mii de veacuri”, în netimp („pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”) şi „îl duce mii de veacuri înainte”, spre a vedea soarele închizându-se, „ca o rană, printre nori întunecoşi”. În termeni de mitologie indică, s-ar putea spune că, sub regimul inspiraţiei, sufletul individual  eminescian  atman, se contopeşte cu Brahman, spre a contempla „umbre de pe pânza vremii”, din perspectiva eternităţii.                                 

                      

 

 

Versuri de Claudia Tomescu şi Daniel Corbu, nr. 6(25), iunie 2005
Iun 26, 2005 at 11:00 PM

Claudia TOMESCU

 

Piatra de nuntă rebelă

 

< motto>

în lumea aceasta un singur poet nu înseamnă nimic. Şi aceasta este     

singura lume. Fii alături de mine acuma …cine eşti tu de îmbraci atâtea  forme?

                    (Echim Vancea)

 

Piatra de nuntă rebelă

e cuvântul poetului

naşterea lui: herghelie de cântec necântat

şi corăbiile care pleacă spre alte

lumi

sunt investiţia vameşului mut

din flacăra nopţii

au plecat caii să respire

libertatea poetului singuratic

 

La frontiera dintre vise

 

ne-am putea naşte din nou

ca dintr-o altă lume nemurită

şi naşterea noastră

ar putea fi un nisip albastru

dintr-o altă clepsidră

am putea inventa un alt urlet

de lup

închis într-un dor nebun de piatră

seacă,

o altă femeie care să te aştepte

la frontiera dintre vise

pe malul lacului sunt mai mulţi

călăreţi

care vând naşteri…

 

Noaptea poetului

  

noaptea poetului e un dor

care plânge din ciob de fecioară despletită

e ca exilul din bătaia puştii

când păsările nu pot muri

mascate cu alte identităţi

noaptea poetului

doar ecou de pădure virgină,

piatră la hotarul

dintre viaţă şi moarte…

 

Anamnesis

 

azi aş vrea obsesia pietrelor

să o fac

cuib de pasăre

uitat pe rană cântătoare

oamenii să-şi caute labirintul

cu fiecare clipă care se face

amnezie sau elegie

apoi văd cerul care nu mai poate

fi

ucigaş sau zeu

când mai vrei să inventezi

o altă oră de poezie fără Borges

sau Nichita

anunţă paznicul de regală

vânătoare

să mai sune o dată din corn

 

Profetul

 

< motto>:

      Eu întreb: Cine e cel ce-a trecut înainte?

        Pentru că eu vreau să trec şi mai înainte?

                                                       (Walt Whitman)

 

Limba clopotului vorbeşte

cu marea

am descoperit o peşteră în nisipul

acela singuratic

relicva omului primitiv mi-am desenat-o

     ca să-mi aduc aminte

     de discursul soarelui

plaja care mă îmbrăţişa clandestin

de toate nelabirinturile

cum aş putea s-o numesc, că

n-am nume de profet în suflet

unde-mi sunt oare sclavii, care

mi-au exersat nisipul

cu lacrimi de fecioară

unde e poezia care s-a travestit

în aur

răspunde-mi mare atotştiutoare

     tu care generezi noi iubiri

     cu dinţii sângerând

eu sunt profetul din nisipul tânăr

ce caută aurul

în invocarea cercului de apă.

 
Dimineaţa bărbatului iubit

 

e o rană bisectă

dimineaţa bărbatului iubit,

o altă Ithacă fără Ulise

arteziană fântână

tăinuită într-un ochi de lup

azi prin dimineaţa bărbatului iubit

vânătoarea

putea fi ucisă doar de complexul

lui Oedip

 

Mea culpa

 

Când îmi număr păcatele, moartea

mă ascultă ca o sfântă şi păcatele

mele

nu sunt altceva decât nişte cuiburi

de viespi

pe care le simt în inimă când

se surpă zăpezi

astă-noapte cele şapte păcate capitale

din apologia ta

nu aveau timp şi spaţiu

şi de aceea le-am sculptat

lângă inima pustie

lucrarea mea se numeşte: păcatul

deschis către fereastra lumii

nu-ţi cer nici să mă ierţi, nici să mă iubeşti,

căci am murit demult

în deşertul acela unde am învăţat

să mint adevărul

n-avem timp numai pentru noi, femeia pământ

din carnea pământului

cu moartea pre moarte călcând

în faţa plutonului de execuţie

tatuată cu păcate

mă voi elibera de mine, povara

cea mai grea a Universului

 

O nouă iubire

 

i-am cerut bărbatului să ascundă

peşterile

cu a şaptea cădere  a nopţilor

mă-ntreb dacă zborul  de pasăre

nu e decât o nouă filozofie

„păsările nu pot muri” - se zice

mai aşteaptă pe Platon

Să le dezgheţe masca austeră

Să le dreseze pe femeile dezmăţate

care alunecă prin fântână

30 de arginţi pentru o metempsihoză

pentru a-ţi petrece ultimul

banchet către nemurire

nu mai pot întârzia: începe o nouă iubire …

 

despletirea pietrei fără alt surâs de fecioară

 

dacă se despletesc

pietrele

pe scara de incendiu

miresele nu-şi vor mai putea

nemuri hergheliile

ce se aud

la fiecare apus de soare

un alt poet

fără memorie androgină

învaţă să-şi poarte

crucea

spre nemurire  

  

Refugiul luminii

 

Stau şi scriu versuri lângă un bărbat blond

cu inima pustie care nu se închină la idoli

dar nu trebuie să mă iubeşti, se poate înnebuni

în orice clipă şi e păcat

să nu-ţi cunoşti mama nici în ceasul al

douăsprezecelea

de-ai accepta totuşi să-ţi distrugi arma de

copacul acela cu frunze galbene, iar

paradisul va fi mai aproape

se vor emite bucurii din toate cele patru puncte

cardinale,

vei câştiga de partea ta lumina, e greu să trăieşti

mereu în întuneric

fără o viziune clară despre lucruri

Iubindu-te. Mai scriu versuri şi te aştept într-un

ochi de pasăre, unde stelele forează nimicul

nu-ţi  fie frică nu s-a comis nici un incest , doar tu

vezi cu sufletul şi nici măcar nu eşti

obligat să umbli desculţ prin Sahara, am să-mi neg

fiecare iubire pentru a-ţi identifica nisipul

poate că fetele cuminţi n-au noroc, dar scriu mai

departe şi ei râde de mine - căci de fapt nu mă cunosc

bărbatul cel blond nu mă iubise, sau poate lumina

s-a refugiat ….

 

Daniel CORBU

THE JOY OF GRIEF

(Stele şi glod)


            Ce straniu şi îngust şi stângaci e totul! Şi ce lung drumul spre Fericitul Nicăieri! ZAC ÎN INIMA MEA CA-NTR-O ÎNCHISOARE DE FLORI. Asemenea unui caball, acţionez doar cu gândurile. Fericit şi amar. The joy of grief.

            Ce straniu şi îngust şi măreţ e totul! Sunt încă prezent la inventarul lumii. Absenţa devoră ascunzişurile. Speranţa orbecăie. Atât sublimul, cât şi mizeria ne locuiesc. Mereu stele şi glod. Stele şi glod.


* * *

(Vechile ospăţuri)

            Numai de-aş putea aprinde vechile ospăţuri ale imaginaţiei, unde eram rege absolut. Cândva beam licori cu erotomanii. CÎNDVA ÎMI ALEGEAM O BUCATĂ DE CER ŞI VISAM. Locuiam între două cămile frângându-mi trupul, stăteam în piramide de cranii, în unda fântânii edenice, în aerul de sub aripa îngerului şi în mirosul trădării, îmi plăcea să fiu anonim, îmi plăcea să fiu adulat. Ştiam: câtă glorie, atâta stupizenie.

 

                                              trestiei, a mătrăgunei

GLORIA           a stufului păros

                                               a boxerilor cu pumnii zdrenţeliţi   

 

            De ruşine mă ascundeam în burta unei duminici peticite. După gânduri informe îmi oblojeam rănile, în singurătate îmi pregăteam gândul de rezervă, visul, inima de rezervă, îmi lustruiam râsul. Jupuiam lacrimi de serafimi. Eram încet ca un amurg, brutal ca o platoşă, tandru ca o catapeteasmă aprinsă de rouă, rece precum galaxiile, impunător ca un turn, absurd ca o rugăciune. Ape tulburi duceau înainte cinism e.

 

* * *

(Zeii greci)

            Încă prezent la inventarul lumii. Dar îmi scap printre degete. Din fiecare rană se-nalţă o flacără. Cuvintele se desprind şi se prefac în pietre. Se-aşează una lîngă alta sub munte. Mi-e milă de pietrele înşiruite precum soldaţii. Mă ridic în picioare. Urc treptele vechi. Mă-ntorc. POATE CĂ-NŢELEPCIUNEA E SĂ PARTICIPI. Ca un eretic umblu prin măruntaiele rugăciunii, îi cercetez ungherele. Dincolo, nici un mister. Ferestrele de lumină. Peretele cu desene obscene. Puah!


În casa părăsită

se veghează

un mort. Femeia deschide uşa cu zâmbetul, cu călcâiele. De fapt în loc de uşă un clopot. Chipuri. Pe urmă voci:

MEREU PLOUĂ DEASUPRA MORMINTELOR.

Da întotdeauna plouă deasupra mormintelor. Lacrimile lui Dumnezeu, îmi încerc norocul de-a lungul râului. În faţă profesorul. Se-ncruntă:

Ce mai fac zeii greci?

Surâd.

Şi statuile lor?

Asemenea surâd.

Bravo! - zice. Atunci ştii ce e-nţelepciunea?

Surâd.

Şi statuile?

Asemenea surâd.

Ce straniu şi îngust şi derizoriu e totul! Şi ce lung drumul spre Fericitul Nicăieri!

 

______________________________________________________________________________

RAPORT CĂTRE NOPŢILE STERPE

Ceea ce ne leagă e-un cântec de moarte.

Trec printre ziduri şi strig:

Abel Abel frate Abel ceea ce

ne leagă pe noi e-un cântec de moarte!

Dar cuvintele nu-s niciodată de-ajuns ALTCEVA

SFÂŞIE CORIDOARELE

Cu hlamida cea neagră

ca flacăra cărţii luminând

trec pe drumuri străine şi strig:

Abel Abel frate Abel ceea ce

ne leagă e-un cântec de moarte!

Un vierme înghite unul după altul punctele

de suspensie ale lumii

seara UN ZEU OBOSIT ÎMI CADE PE PAGINI.

Abel Abel frate Abel ceea ce

ne leagă e-un cântec de moarte!

Dar cuvintele nu-s niciodată de-ajuns

altceva sfâşie coridoarele o,

TRUPULE REGE  carcasa mea

de spaimă & visare!

 

 

 

 

Săluc Horvat - 70, nr. 6(25), iunie 2005
Iun 26, 2005 at 11:00 PM

Săluc Horvat – 70

- Fişă de dicţionar -

 

            Săluc HORVAT S-a născut la 23 iunie 1935 în satul Şigău, judeţul Cluj, din părinţii Grigore şi Paraschiva. A absolvit şcoala generală în satul natal, liceul la Oradea, Facultatea de Filologie a Universităţii ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, licenţiat în specialitatea limba şi literatura română. A fost, peste 30 de ani, bibliotecar-bibliograf - director al Bibliotecii Universităţii de Nord Baia Mare, cadru didactic universitar la această universitate. A predat la Colegiul Naţional Mihai Eminescu” Baia Mare, Colegiul Naţional Gheorghe Şincai” Baia Mare, Colegiul Naţional Vasile Lucaciu“ Baia Mare.

            Este membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor Baia Mare şi preşedintele acesteia, iniţiatorul şi fondatorul revistei de cultură Nord Literar” Baia Mare, director executiv al revistei. A fost preşedintele Cenaclului scriitorilor din Maramureş mai mulţi ani.

             A colaborat cu studii, cronici, articole, recenzii la reviste precum Tribuna, Steaua, România literară, Viaţa românească, Familia, Poesis, Nord Literar ş.a. Este membru în mai multe organizaţii profesionale naţionale şi internaţionale.

             Cărţi publicate: Mihai Eminescu. Dicţionar cronologic, Baia Mare, Editura Gutinul, 1994; Gh. Bulgăr. Biobibliografie, Baia Mare, Editura Gutinul, 1996; Însemnări bibliografice, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1997; Însemnări despre Mihai Eminescu. Studii şi articole. Baia Mare, Editura Universităţii de Nord, 2000; Liviu Rebreanu. Ion - Universul uman, Cluj-Napoca, Dacia, 2002; Introducere în biblioteconomie, Bucureşti, Editura Grafoart, 1996; Dicţionar de ortograme (coautor), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1994, ed. a 2-a, Editura Enciclopedică, 2000; Viaţa socială. Studiu şi indice bibliografic, Baia Mare, 1976; Limba şi Literatură. Indice bibliografic (Societatea de Ştiinţe Filologice), Bucureşti, 1970; Personalul didactic al Universităţii Baia Mare. Dicţionar biobibliografic, Baia Mare, 1993 etc. Autorul ediţiei bibliofile Luceafărul de M. Eminescu, publicată cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la moartea poetului.

         Referinţe critice: Irina Petraş, Panorama criticii literare 1950-2000, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2002; Laura Temian ş.a. Autori maramureşeni. Dicţionar biobibliografic, Baia Mare, Editura Umbria, 2000; Gh. Bulgăr, Momentul Eminescu în cultura română, Bucureşti, Editura Saeculum, 2000; Constantin Cubleşan, Eminescu în perspectiva criticii, Oradea, Editura Ogico, 1997; Ion M. Mihai, Scriitori din Maramureş, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2003; Valeriu Oros, Şcoala şi problemele ei, Baia Mare, Editura Universităţii de Nord, 2002; V.R. Ghenceanu, Comentarii de sâmbătă, Baia Mare, Editura Proema, 2004; Gh. Bulgăr, Vatra, nr. 3, 1996; I. Buzaşi, Steaua, nr. 1-2, 1996; C. Cubleşan, Tribuna, nr. 26-27, 1995; Gh. Glodeanu, Tribuna, nr. 26-27, 1995; N. Scheianu, Nord Magazin, 17 iunie 1996; C. Munteanu, Graiul Maramureşului, 17 febr.2001, Ion M. Mihai, Tribuna, nr.26, 2003; Daniela Sitar-Tăut, Nord Literar, nr.2, 2004.

 

                                                                              Augustin COZMUŢA

 

PORTRET CU PRIETENIE

 

         A scrie despre oameni înseamnă o împlinire umană, un act care purifică, un act în nobleţea şi demnitatea căruia te oglindeşti şi te regăseşti pe tine însuţi, mai ales dacă, prin funcţiile pe care le-ai avut, ai conlucrat cu cel despre care scrii.

         Cu SĂLUC HORVAT  am slujit mulţi ani aceeaşi instituţie universitară băimăreană, cu credinţa celui care a vrut ca binele, frumosul şi utilul să învingă. Împreună ne-am completat abilităţile şi cunoştinţele în procesul de îndrumare şi formare a conştiinţei tinerilor învăţăcei, sporindu-ne mereu energiile spre a fi folositori  reînnoirii morale şi intelectuale ale acestora. Această nobilă muncă a presupus un efort permanent de informare şi încorporare firească a noilor cuceriri în domeniile specialităţii şi ale datelor psihopedagogice, condiţie „sine qua non” pentru menţinerea în actualitate a oricărui educator cum se vrea competent şi eficient.

         Prietenul nostru Săluc a fost peste 30 de ani bibliotecar – bibliograf – director al Bibliotecii Universităţii de Nord Baia Mare, cadru didactic la această universitate şi la Colegiile Naţionale: M. Eminescu, Gh. Şincai şi V. Lucaciu din  Baia Mare.

         În perioada rectoratului meu, mi-a fost de un real sprijin în calitate de director administrativ al Universităţii dovedind certe calităţi organizatorice şi real interes în rezolvarea sarcinilor integrării învăţământului cu cercetarea şi producţia, a stabilirii unei relaţii corecte între scopurile comune ( prescriptive ) şi cele individuale. S-a ţinut seama de anumite variabile în distribuirea sarcinilor personalului didactic, al celui administrativ şi a celui din asociaţiile studenţeşti. Într-o formă  delicată Săluc avea darul să trezească în subalterni sentimentul datoriei, al stăruinţei şi al demnităţii. Prin modestia sa le-a dat lecţii de înaltă etică profesional- cetăţenească constituind pentru întregul colectiv un exemplu de exigenţă, de probitate, de real devotament profesional.  Asemenea calităţi le-a propulsat mai târziu şi în alte funcţii de răspundere. Devine membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor Baia Mare şi preşedintele acesteia, iniţiatorul şi fondatorul, alături de alţi colegi, ai revistei de cultură „Nord Literar  Baia Mare, director executiv al acesteia. Mai mulţi ani a fost preşedintele Cenaclului Scriitorilor din Maramureş.

         A colaborat cu studii, cronici, articole şi la alte reviste de cultură: Tribuna, Cronica literară, Familia, Poesis etc. A urmat exemplul eminescologului Gh. Bulgăr scriind despre Eminescu: Dicţionar cronologic, Însemnări despre Eminescu, ediţie bibliofilă „Luceafărul” publicată cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la moartea poetului.

         Preţioase sunt lucrările cu o tematică creată pe organizarea şi bunul mers al bibliotecilor: Introducere în biblioteconomie, Dicţionar bibliografic, Însemnări bibliografice, etc. Dintre celelalte lucrări publicate menţionăm volumul premiat la Salonul Liviu Rebreanu din Bistriţa şi la Cărţile anului 2002 din Baia Mare: Liviu Rebreanu – Ion, Universul Uman, Ed. Dacia, Cluj- Napoca 2002.

         Valoarea contribuţiei creatoare a lui Săluc Horvat este evidenţiată într-o serie de referinţe critice, semnate de prestigioşi şi reputaţi critici literari, scriitori, oameni de cultură: Gh. Bulgăr, C. Cubleşan, Ion Buziaşi, Gh. Glodeanu, V.R. Ghenceanu, Mircea Muthu, Ion Simuţ, Irina Petraş ş.a.

         Prin tot ce a realizat şi creat, prietenul nostru Săluc şi-a câştigat un binemeritat prestigiu la locul de muncă , în urbea noastră, în plan regional şi naţional, rezultat nu numai din autoritatea cultural-creatoare, ci şi din permanenta prezenţă în focarul viu al mişcării culturale din regiune şi din ţară, prin nota sa de prospeţime, omenie şi hărnicie, de seriozitate dar şi de generozitate care l-au putut face stimat şi iubit.

         Pronia Cerească să-ţi dea sănătate şi binecuvântare pentru jertfa slujirii la altarul culturii naţionale.

LA MULŢI ŞI RODNICI ANI! 

                                         Prof. Univ. Dr. Gheorghe Pop  


POPAS ÎN URCUŞ

 

         Se ştie că în escaladarea unui munte e nevoie şi de câteva „şezăminte”, mai scurte sau mai lungi. Alpinistul trebuie să-şi mai tragă sufletul, să-şi recâştige din energiile pierdute, să prindă noi elanuri. În viaţa cea de toate zilele, asemenea popasuri au semnificaţia unor capete de drum, la întâlnirea dintre vârste. Şi mai totdeauna cei care-şi acordă atari momente de meditaţie se încarcă de melancolie, provocată de nostalgia anilor scurşi prea repede şi de neştiutul ce-i aşteaptă.  Dar mai nimeni nu se lasă copleşit de tristeţe. Dimpotrivă, fiecare se zbate să fie în continuare ce-a fost şi chiar mai mult.

         Prin asemenea momente trece în aceste zile şi prietenul meu SĂLUC HORVAT, căruia îi doresc din toată inima să se ridice cu curaj deasupra emoţiilor tulburătoare şi s-o ia hotărât din nou, spre înălţimi. Are toate motivele s-o facă. Pentru că, deşi a pornit dintr-o cu totul altă direcţie în viaţă, iată că se află printre cei aleşi în noua opţiune. La domeniul umanistic mă refer, unde s-a ilustrat în ultimele două-trei decenii cu contribuţii remarcabile: în biblioteconomie, în exegeze critice, cu privire la mari personalităţi ale literaturii române, în administrarea unor înfăptuiri din domeniul culturii. În biblioteconomie este concomitent şi pionier şi şef de şcoală, recunoscut ca atare pe plan naţional, dacă n-ar fi să amintim decât manualul său, devenit rapid un instrument de referinţă în domeniu Introducere în biblioteconomie (1996), căruia i s-a alăturat foarte curând volumul de Însemnări bibliografice (1998). Pe plan editorial însă, Săluc Horvat se afirmase deja solid cu doi ani înainte, prin publicarea la Editura Gutinul a Dicţionarului Cronologic despre Mihai Eminescu (titlul exact: Eminescu – Dicţionar cronologic), carte unanim apreciată pentru valoarea şi obiectivitatea demersului întreprins de autor într-o zonă intens cercetată, unde uşor poţi să eşuezi dacă nu te aşezi temeinic pe fapte şi adevăruri temeinice dovedite. Ei nu, Săluc Horvat nu a eşuat, dimpotrivă. Şi cel care scrie rândurile de faţă a semnalat la timpul respectiv valoarea deosebită a cărţii concitadinului nostru. Dar mai important este că aprecieri favorabile au venit de la istorici şi critici literari cunoscuţi şi recunoscuţi ca maeştri ai domeniului: Gh. Bulgăr, C. Cubleşan, I. Buziaşi, Gh. Glodeanu ş.a. Să mai spun că a publicat şi o carte valoroasă despre Ion a lui Rebreanu: Ion – Universul uman, Editura Dacia, iar mai recent o interesantă culegere de studii şi cronici literare Însemnări pe margini de cărţi.

         Mă opresc aici cu analiza scrierilor sale, pentru a putea spune că ne cunoaştem încă de la înfiinţarea Institutului Pedagogic de 3 ani din Baia Mare (1961) unde Săluc Horvat a fost încadrat pe postul de secretar-şef, iar eu ca asistent universitar. Ulterior Săluc Horvat şi-a găsit adevărata vocaţie ca bibliograf, dar mai ales ca director (mulţi, mulţi ani ) al bibliotecii universitare din Baia Mare şi ca lector asociat pentru disciplinele de biblioteconomie din cadrul Facultăţii de Litere, discipline pe care le onorează şi în prezent prin prestaţia sa de excepţie. În tot  acest interval de timp am fost şi prieteni, ba am şi colaborat la scrierea şi publicarea unei lucrări de pionierat ( şi singulară până în prezent în câmpul publicisticii de specialitate), anume Dicţionar de ortograme, Editura Ştiinţifică, 1995 (reeditat la Univers Enciclopedic, în 2000).

         Acum, când confratele nostru, într-ale „umanioarelor” se pregăteşte să înfrunte un nou urcuş, nu pot decât să-l îndemn în a-şi face curaj, în a-l îmbărbăta căci mulţi alţi prieteni se află cu sufletul alături de el şi-i urează succes deplin. La mulţi ani!

 

                                                                                     Victor Iancu   

CULTUL PENTRU SLOVA AURITĂ

 

         Îmi vine greu să cred că distinsul nostru  prieten de viaţă literară împlineşte în această lună 70 de ani. Tânăr în gândire, vioi în demersurile noatre cenacliere ori gazetăreşti Săluc Horvat este exemplul de cum trebuie să fie un om de cultură autentic: modest, cumpătat, altruist şi înţelegător cu cei din jur. Pe mine mă impresionează întotdeauna la Domnia Sa lipsa de infatuare de care dă dovadă în relaţiile cu reiteraţii de orice fel, de orice vârstă ori opţiuni politice. Este la ora actuală, o mare calitate într-o contemporaneitate în care mârlănia, agresivitatea, inclusiv în domeniul mai delicat al spiritului, devine parcă un panacen care ţine loc de talent. Săluc Horvat nu face parte din această  tagmă păguboasă. El este profesorul „şoarecele de bibliotecă” ce n-ar putea respira fără colbul vechilor hrisoave, ca să parafrazăm o sintagmă eminesciană. De altfel Săluc Horvat are un adevărat cult pentru Poetul Naţional şi în genere pentru Măria – Sa, Cartea. Şi nu numai! Cu tenacitatea-i caracteristică a materializat un plan care ar fi rămas doar în stadiul de „cuţite şi pahare”: o revistă de cultură a maramureşului, cu apariţie constantă şi performantă, aşa cum au de zeci  de ani centrele culturale cu greutate din ţară. Şi a realizat. Nord Literar s-a impus încet, dar sigur în plan naţional. Proiecte multe mai vrea să le concretizeze bunul nostru prieten Săluc Horvat. Toate făcute la modul dezinteresat, câtă vreme acestea pot fi întru ridicarea spirituală a Băii Mari. La câte un pahar de vorbă mi le dezvăluie parcă sfios. Este şi aceasta zic eu, o dezaprobare la pripeala mai multora mai tineri de a vrea să facă totul dintr-o dată dar în fapte se dovedesc a nu fi maturizaţi în plan ideatic.

         Multe ar trebui să spun despre acest om mic de stat, dar cu un suflet de uriaş. Deocamdată, mulţi, mulţi ani şi să ne vedem clasicizaţi şi în deceniile următoare!

  

                                                                                Ion Burnar

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2031 - 2040 din 2177

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.