top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Poeme de Echim Vancea, nr. 11-12(18-19), noiembrie-decembrie 2004
Dec 26, 2004 at 10:00 PM

Echim VANCEA

 

intrarea în umbră

 

singurătatea veninului eu o aştept. apoi este între timp albul şi textul. viscolul aşteaptă din nou o umbră notându-şi cuvinte şi întrebări „gri-ostil”. câtă frunză şi câtă lumină! Profesorul a renunţat la cinematograf decizând să îşi petreacă timpul liber cât mai departe de umbră. apoi în haos se face unu. „neatinsul” stă în umbra tatălui şi nu are prezent. intimitatea nopţii cade sub lustra lacrimei. balconul  ferecat de accidentul unui fotograf înţeles cu lumina este destul de zgârcit în număratul secundelor. andreas. Profesorul. mircea. ana. toţi uşori şi fără bagaje ocolesc vicleni floarea toamnei inundată de fluturi. ana mai ales nu-i o muiere să-i strigi „uite-o mă!! de aceea se lasă greu fotografiată. şi asta numa' pen'că-i Profesorul în balcon acasă la ea şi în umbră. ăilalţi doi andreas şi mircea au văzut toate astea şi i-au cerut fotografului voie să se aşeze şi ei pe marginea umbrei. ana-i din năneşti şi Profesorul din cluj şi stau pe balconul ei şi mai ales nu poţi ajunge acolo numai pentru că eşti tu lumină. golanii ăia doi andreas şi mircea fumează pipă (am primit şi eu tutun din ăla bun de la mircea mai an când am fo' pă la iei pân balcon). da' io n-am avut parte de umbra aia. am intrat direct în balcon şi ana mi-o zis: „unde te duci nebunule? nu sta în soare că  le iei florilor umbra! (de parcă le-aş fi luat laptele!)” la marginea preajmei dă buzna lumina. Profesorul tace filtrând umbra şi înşfac la repezeală fularul. ceai – la – ceai – ramón – şrila – ceai – la – ramón – şrila – ceai – la –  la – / ceai – la – ramón – şrila – ceai – ramón – /…/ ceai – rama – şri – rama /…/ ala – gaté – parasam –  gaté – gaaam – o, Buddha – svaha – paramita – /…/ seche – cho – cho – eseche – saco – zecoco – sacoze – seche – /…/ ie – mo – sate – ko – o – daié – sató – e – niahala – mitakó – semoké – / iemoké – ie – o – kó – mookoho – alisaié – tendomó – sokó – ió – /…/ mohó  /…/  şi stam fără de răspuns în faţa ta doamne eu desfrânatul din totdeauna. noroc cu mircea care-i soţul anei şi care nu m-a lăsat să cad aşa peste zi. mi-a făcut semnul acela ciudat şi umbra se hotărî să se aşeze-n balcon mai mult de o zi. şi mereu mircea îmi zice: „echime fă tu în aşa fel încât să-ţi împlineşti rugăciunile la cele două sfârşituri ale zilei şi la întâia veghe a nopţii. nu e nevoie să te oboseşti să îmi aduci aminte ce de mult am uitat. uite anei care-i soţia mea şi vara ta i-am lăsat locul meu de pe urma grabei mele. fii şi tu serios şi nu povesti vedenia ta altora că mâinile Lui mult nemulţumite-s şi au renunţat la oboseală. şi la apă şi la sare. uite umbra asta (de-o pildă). ne putem înţelege. ne putem (la o adică) încredinţa ei. şi mai ales ea poate renunţa (pentru noi) la lumină. îţi bagă minţile în cap şi nu mai scărmăna cuvintele pe de-a moaca. nu de alta da' m-o apucat o mare deznădejde de toată munca pe care am făcut-o sub soare. şi mai e o chestie cam aşa cum că mai este câte un om cineva (acolo) care a muncit cu înţelepciune. cu pricepere şi cu izbândă şi lasă rodul muncii lui unui om (sau cuiva acolo) care nu s-a ostenit deloc cu ea. s-ar putea să greşesc. dar ar fi inutil să dai târcoale umbrei balconului nostru. greşeala are aceleaşi drepturi ca şi nimicul. ştiam prea bine că greşesc dar poeţii  au fost (sunt) şi ei oameni  ca mine ori ca tine. încearcă deci să scrii cărţi şi apoi citeşte-le singur cum e pace şi poţi să-mi spui cine sunt complicii tăi. priveşte  întrarea în umbră a balconului meu. îţi voi chema un taxi să te ducă la cimitir. Profesorul ana şi andreas stau mai mult prin concedii şi sunt lipsiţi de durere. dincolo de umbră-i muntele acela… aspru şi liniştit.” în liniştea umbrei razele după-amiezii au invadat spaţiul verde din faţa balconului. ana priveşte căderea umbrei revelându-se într-o scriere uscată până la cuvinte. umbra irumpe din pata de lumină ce striveşte verdeaţa din faţa balconului. mircea şi andreas îşi suflă unul altuia pseudonimul amiezii. fără un cuvânt îi urmează Domnul Profesor. mai multe cuvinte mai multă singurătate. în umbră nu pot înainta decât până aproape de tine. totuşi nu prea aproape de tine. şi nu înţeleg nimic din ceea ce vrea fotograful. marele oraş îmi cere insistent textul. Doamne bâjbâi ca un miop ce sunt şi nu pot să-l reconstitui. de fapt habar nu am despre ce text este vorba dar hai să-l murmurăm împreună… – „echime vezi că ai început să hăcui tăcerea. şi n-ai să termini poemul. pe ei nu-i mai poţi vedea. Profesorul. ana. mircea. andreas. sunt toţi al naibii de bine şi de fără cuvinte văzându-şi fiecare de propria treabă în propria umbră. a trecut deja o zi plină într-o noapte plină de când ţi-ai sfârşit poemul” – îmi strigă ademenind vicleană lumina – ştefana. în replică alaiuri de fluturi flămânde luau loc în umbra balconului aşternându-i peste margini tinereţea îmbătrânită a fotografului. lumina deveni o mare dezamăgire şi se dărui Profesorului. anei. lui mircea. lui andreas. era după-amiază când ştefana îşi ridică privirea şi descoperi în umbră cuvintele tribului. de-acuma pe balcon nu mai au nimic de ascuns. şi ce zi ştefana! ce zi! fulgii bântuiţi de muzicale lumini evadează condamnaţi fiind să cadă dintr-un vis într-altul. să intre în joaca nebună a verii cu ochii închişi. să crească din tăcere şi din umbră mutându-se încet spre nordul unei buze sângerânde. şi flămânde ca o cădere. numai ca să-i ofere o şansă învinsului. pleoapele-i sunt asaltate de pete mici de lumină de când a început să creadă în umbră. şi nu-i cuvânt de somn mai greu ca păcatul ştefana. cel ce îmi caută vorbele se aude umblând la intrarea în umbră. 

 

te bucură şi te lasă iubită

 

nimic mai mincinos decât un scop precis. aici ştii

bine ce ai de făcut şi ce ai făcut. ce trebuie să faci

mi se pare că va trebui să le spui. dă-mi voie să-mi

bag seara asta într-un gest masculin prin care eşti

dat la o parte. află bă că într-un timp foarte scurt ana

şi-a dat seama de fraiereala pusă la cale de manole –

ăla de-şi făcea veacu' pă la trustu' lu' negru vodă –

şi când urla că zidu-i strânge ţâţa ea se lăsa iubită

de un altu' – unu' tocma' picat din cer şi ajuns

magaziner pă la cimitiru' ăla plin de cleptomani ce

lucrau numa' pă ploaie să nu li se vadă urmele –

că manole ăsta nu ştia numa' câteva cuvinte. cum ar fi:

hotar. meşter. nemeş. majă. vamă. oraş. dijmă. iliş.

birău. lăcui. megieş. pârgar. sălaş. ban. şoltuz. tâlhar.

 

aprod. herţeg. hitlean. uric. viteaz. chelciug. fel. chin.

ducat. cheltui. marfă. sechereş. tar. aldămaş. gând. pec.

chezaş. bănui. belşug. chibzui. chip. făgădui. sobă.

îngădui. întâlni. mereu. mântui. neam. seamă. talpă.

tulai! badog. bolund. bold. potilarăş. căbat. imaş. bumb.

cheifă. corbaci. felelui. fedeu. fioc. palincă. şpan. sabău.

şurlui. temeteu. uiagă. pârgar. corhaz. făgăduit. bold.

fotoghin. barşon. lepedeu. dohan. leveşe. feleşug. bătăuş.

meşteşug. cărăuş. eleşteu. ilău. imaş. locaş. puşcă.

berechet. chef. dandana. moft. tabiet. barem. geaba.

taman. doldora. tiptil. halal. haram capsoman. chefliu.

gogoman. hoţoman. fistichiu. hazliu. durduliu. anarhie.

tiran. anomalie. ipocrizie. anatemă. flegmă. nostim.

protipendadă. simandicos. babac. ţaţă. anost. taifas.

poliloghie. cartofor. ipochimen. istericale. lăhuză. plic.

mamoş. magherniţă. fandosi. stambă. chiverniseală.

igrasie. aghiazmă. amvon. pronie. nevricale. cartofor.

agonisi. cântec. ospăţ. oaie. cuţit. iapă. fura. lătra.

pisa. femeie. prânz.. zeamă. burtă. buză. rânză. abur.

guşă. scrum. căciulă. baci. balegă. brânză. burduf.

căpuşă. măgar. mânz. murg. stână.  ţap. urdă. zer.

groapă. mal. balaur. cioară. pupăză. şopârlă. viezure.

brad. brusture. coacăze. mazăre. mătrăgună. doină.

sâmbure. păstaie. droaie. gata. năuc…

şi apoi nu se ştia bucura nici de peisaj

şi nici de femeia lui. se zice că ţinea un jurnal de

vorbe de duh cum ar fi că „este interzis să faci

autostopul”. sau „strânge-ţi tare coapsele să nu-mi

zgârii pomponul mai târziu când am să-mi cazez

beţigaşul în sertarul tău”. ori „prostituţia te scoate din

toate belelele cu condiţia să te ţii de ea”. sau că numai

„mânată din bărbat în bărbat soţia devine femeie”.

şi multe altele de-i dădeau lacrimi chiorului. da' nu

trebuie să iei în seamă idioţeniile acestui idiot ce

protestează mereu în vacanţă. mereu cu ochii la

buzunarele lui vodă doar doar s-o îndura măria sa să-i

dea un concediu plătit chiar unu' prost plătit numai să

îşi poată prinde nevasta în flagrant. individ mămăligit

manole acesta nu a rezistat mult la proba singurătăţii şi

imediat ce s-o văzut cu ana prinsă de zid şi-o luat zilele.

amu o mai trece şi noaptea asta. da' nu-l văd revenind

asupra minciunii. ori poate nu mai sunt eu în stare să-l

cred. în spatele meu ana se bucură că s-o fo' lăsat iubită.  

 

un semn

 

o clipă am stat pe jos/într-un colţ al paginii/scrie aşa –

urlă nebunu' –  /scrie aşa – urlă întunericul/şi am scris că

ceea ce nu mişcă din loc provoacă/tristeţe/suferinţă/

noapte/ în pustia fecioriei/şi că numai flacăra mai crede

în dimineţile reci în care agonizăm ca nişte colonizatori

din oficiu. o clipă am crezut că

aş putea fi fericit – aşa după placul inimii –

dar din colţul de pagină nu am prea ştiut ce să fac

cu cartea de identitate

şi ce mai contează avatarurile dosăditului târg.

 

scotocind printre amintiri

 

cândva nu am iubit femei frumoase (sic).

cuvintele şi îmi mulţumeau pentru toate aceste

jigodii frumoase şi mă simţeam ca o rezervaţie

sfioasă dar mai ales ca un cimitir plin de

mormintele unor bărbaţi prea – mult prea – uşor

ademeniţi de lumina unui felinar atârnat de

coapsa râvnită a femeii altuia. şi Doamne cel ce

voia reeşalonarea cuvintelor s-a oprit – aşa dintr-o

dată – în lama unui cuţit şi nu mai vine peste Tine

aşa cum Ţi-a promis în cuvântul său de onoare.

Doamne Fii cuminte şi ascultător. eu îl ştiu de mult

ca pe un tip sincer şi anevoios de înţeles. e păcat să

Te iei la harţă atunci când cuvântul nu vine.

 

umbră la minut

 

spectacolul mă întorcea în somn. rolul mi se

potrivea de-a-ndoaselea. viaţa nepregătită încă

voia să fie. voia să rămână. voia să stea departe

de fugă. eu ştiam că pădurea va invoca

circumstanţe atenuante că îşi va

plânge uscăturile fără să dea „doi bani”

pe vârste. şi mai ştiam că vinerea fiind

„program redus” nu mai avem nevoie de foc dar mai

ales nu se fac „adunări generale”. nu. dormeam şi

visam. visam şi o nelămurită linişte mi

se poticnea în gât. circumstanţe atenuante nu

aveam. sau poate aveam. zadarnic să crezi că gestul

meu poate nelămuri o nelinişte. neliniştea are o

formă de lămurire provizorie. scena pentru un

timp zace în uitare. un

început de uitare e felul de a fi uşor provincial.

va trebui

să am o discuţie pe temă cu producătorul celor

de toate-ntruna. mă uimeşte umilirea şi cruzimea

accesoriilor. dar pentru un timp promit că mă voi

întoarce. m-am născut muritor şi voi muri nemuritor.

 

mâinile tale

 

în mâna ta marginea altcuiva.

degetele începeau

să apară

ca o economie

necesară.

din acel moment

inelele

– care oricum nu trebuiau

neapărat onorate –

au descoperit degetele

şi fără îndoială

au murit

de singurătate.

 

perspectivă abătută

 

1. barbara poveste recunoaşte dimineaţa

zilei de apoi

şi de fiecare dată

în lesa unui himeric vis

înfruntă abisul

zeul unui abator de şoapte de dragoste.

 

2. se pleacă în lume fără de veste

şi în surghiun culoarea mea de ceară

spre-a amuţi spaţiul de joc prea mic îi este

dar cine ar fi crezut că moartea se va întoarce iar

mai adevărată ca muşcătura zeului care se arată a fi

căile dimineţii şi cu siguranţă pentru durere undeva

cerul e mult prea aproape

mai ales că nu vine nimeni

mai departe nu merge nimeni

nu se mai opreşte nimeni şi animalele sălbatice

nu mai au sălbatic nimic din ceea ce se aude că

vor însămânţa pământul în vreme de mi-e

izbăvirea prea departe în celălalt sens şi nu ştiu când

se lasă noaptea dar mai ales cum se va termina

şoapta acestei întinderi.

 

3. iluzia agăţată în colţii zăpezii începe să crească

şi înainte de a ne trezi va trebui să înfruntăm

capriciile păsărilor de pe acoperişuri.

…Dumnezeule sigur că pretind să iau parte

şi eu la cina de taină. de când le-am auzit paşii

confuzi călcând în străchini îmi e o foame de lup.

Doamne mulţumeşte-te că ai scăpat protejat fiind de

legea celui adormit indiferent întru Domnul.

noaptea s-a dat în folosinţă unică înainte de termen şi

fiul tău scorţos abia şi-a muiat buzele în sine şi izvoarele

au secat în raza lui de acţiune. o zi bună-ţi doresc

Doamne. nu văd nici un motiv să vrei să fim împreună.

 

4. nu ştiu din ce târziu de noapte se dezleagă astrele

şi piatra şi vântul trecând în pustie dintr-o limbă în

alta în şoapte şi o singură voce acoperă totul.

 

5. pentru câştig se însămânţează pământul.

cuvintele din jur le aud doar nebunii. dar şi noi le

auzim astâmpărând cu ruşine descântul.

o ceată de doamne singure sapă pe şinele lunii.

 

6. trupuri goale se reazemă de apusuri

şi lumina are un comportament ciudat de abil

peste aceste întinderi rigide. –  maria magdalena-i

soţia fiului tău Doamne şi-i vremea s-o respecţi

ca pe o noră aleasă –. paşii atârnă în doliu la poarta

spitalului municipal şi de jur-împrejur hulubii

zac peste tot legaţi tot mai mult unii de alţii. pe

aripa fiecăruia luceşte o boare dulce şi neputincioasă.

 

7. pustia stinge lumina

şi peste zăpezi se scutură dimineaţa. peste tot numai

proteste. iar tu liber aşezat în faţa unui pahar cu apă.

a apărut o nouă versiune a bibliei şi nici o urmă de

numele tău. ptiu drace!

noaptea se aşează

pe chipul şi asemănarea ta

şi nu ai a te plânge de pudoarea fecioarei

devenită între timp nevastă de fiu. dar îmi plăcea

că îmi dădea voie – din când în când –

să îmi ascut creionul şi voia să ştie ce mai face

amicul petrarca ăla cu îngeri şi crini

ăla de-şi zâmbea în lacrimi şi căruia şi viaţa şi

moartea îi erau la fel de dragi şi amare. ce tip dubios!

 

8. plin de sunete plângea zgârcit şi aşa îi trecea

o jumătate de zi. şi apoi în semn de recunoştinţă le

dezlega limba răsucită pe degete. doar moartea

căprioarei se foloseşte de lege să se ascundă în spatele

ei. răsăritul de soare ţine tot mai mult de femeia aceea

în ochii căreia Domnul şi-a văzut pentru întâia oară fiul

şi a doua oară chipul când ea pudică şi-a dezbrăcat

cămaşa de cânepă pură acoperindu-i-l  să nu-i fie ars

de soarele apusului. nu-i cine să-i mulţumească

celui care mi-a luat-o înainte plătindu-mi factura

pentru lumină şi înnoptare.

 

9. cârpa de praf şi porcul satului stau în faţa amiezii

aşteptând – fiecare individual – apusul. e prea târziu

să mă mai întâlnesc cu mânia din visul nopţii de vară.

Doamne dincolo de jumătatea cealaltă a zilei se

întrevăd steaguri şi proprietarii de bordeluri simt

admiraţie şi teamă faţă fărădelege. barbara poveste

îşi urmează cursul. se ruşinează şi fără putinţa de a

obosi o pierd în timp ce zorii dispar anunţându-ţi exodul.

 

e timpul

 

e bine să ştiţi că lumina a schimbat anotimpurile

dar nu şi pe ea ajungând să-i fie ruşine de

originea noastră comună. îmi strecor mâinile printre

nebuloase şi arbori. printre ochiurile unei împletituri

gen una pe faţă una pe dos şi constat că vremea

şi vremurile nu s-o îndreptat deloc. din contră.

zâmbim şi ne îmbrăţişăm fericiţi că printre degete

ni se scurg literele din care ne-am fi putut face

mulţumituri unul altuia sau mai ales înjura de mama

focului începuturile prieteniei noastre.

timpurile. nopţile. telefoanele pot fi în noapte

pândind sacrificiul. umbra degetelor miroase a lagună.

a călătorie neterminată. a cuvinte lustruite odată

cu balustrada unui bloc de nefamilişti. pe podele

umbra ceasornicului alături de umbra omului de

zăpadă. bezna le reflectă chipul precum o oglindă

aşezată în calea luminii. şi am zis râsului: „eşti o

nebunie!”, iar veseliei: „ce te înşeli degeaba?”

umbrele lor mi se atribuie mie şi de nu ar fi

nedespărţita treime dincolo de grijile patriei

dragostea şi teama orelor nopţii s-ar suprapune firesc

peste cele o mie şi una de zile lumină. teama şi dragostea

înfioară bătaia din aripi şi nu mi-am oprit inima de la nici

o veselie ci mi-am lăsat-o să se bucure de truda mea şi

aceasta mi-a fost partea din puterea trupului ei cald

ce-şi refuza mereu orice ofertă din partea ţării.

şi aşa încet-încet frigul a întemniţat oraşul şi

ritualul a fost dat peste cap neştiindu-se nici până

astăzi numărul morţilor preafericiţi şi prea muritori.

 

elegie

 

- ciudat doar oboseala

mai ţine în mâini

aventura mariei/

îmi zice animalul acela

cu pielea subţire şi sigur pe el./…/

- nu-i cine ştie ce de noaptea

asta îndobitocită

şi deîngerizată/îmi zice

copilăria prea de

timpuriu supusă înţelegerii generale./…/

- vezi centura ta de rugină

de mult nu mai

răspunde la salutul

preaadormiţilor (întru Domnul?)

îmi zice dimineaţa strecurându-se

prin buzunarele sparte./…/

 

orice zi ar putea

începe socotindu-se

o eminenţă cenuşie dacă

ar vrea să fie convinsă

că ne-a văzut singuri

pe câmp şi în afara

programului

 

discret mereu altcineva vine şi demon să fii şi

ceea ce repede ni sa-a dat nu poate fi repede

înstrăinat. nu de alta da' când beu nu găzdăluiesc.

aidoma

 

frica de noapte are rădăcini republicane

şi nu mai poate fi împodobită cu huiduieli

şi mai ales cu laude. cine mai poate să

măsoare atâtea rugăciuni mereu rătăcitoare!

 

pe neaşteptate de palma unei negrese

văduve se agaţă privirea hăitaşilor.

ave! răspunde ochiul de şarpe potrivindu-şi

cuvintele rămase în carnea încinsă a unei

lentile de contact. după ultimele canoane

am fost pus mâna pe dragosti numai că

toată lumea ştia că nu sunt al meu…

 

exerciţiu

 

„să piară ziua în care m-am născut /…/dacă

aş fi desăvârşit El mă va dovedi ca vinovat” şi

de aceea îmi e totuna de îi dimineaţă ori de îi

întuneric. cezara pe o vreme dogoritoare şi-a

înmănuşat osânda în acvatice gesturi.

 în spaţiul de dincolo de ziduri visele se scurg

în rigolele mirate de densitatea de apă. 

lumina curge/se răsuceşte

după sânul fecioarei. apa grea are izvorul

tumefiat de îngheţ. femeia semiramidă

abia îşi părăsise patul şi-i grea de căinţă.

 

de zile în şir

chinuit de lumina deşărtăciunii

privesc stânca ostenită de

atâta sihăstrie. chiar frumoasă de-i truda

locuinţa celui nedrept

nu o poate ascunde.

inutilă ar fi încălcarea legii

atât de imprevizibilă cu lungimea

funiei potcovarului de la mezanin nr.1.

 

bătrânul istoric nu ştia că dormea degeaba

 

ameninţător creştetul lucrului (ţesut din pânză

de păianjen) acoperi intrarea în provincia

plină ochi

                            de lumină şi întuneric.

ordinea striveşte umbra calicului şi toate uşile

stau deschise preafericind preotul şi câinele

satului. Doamne îţi mulţumesc şi intru –

                            doar pentru o clipă –

în sufrageria sufletului. aici pe

podelele improvizate

sunt zile când lumina-i confuză – mă rog destul

de confuză – şi întunericul îşi lasă masca să-i cadă.

Doamne ia trup din absenţă

şi-arată-le păcătoşilor ce apropiaţi suntem (noi doi)

pe vreme de iarnă. şi cum ne ştim noi răzgândi

ori de câte ori înverzeşte lemnul de cruce şi apoi ne

trimitem bastarzii să ne reprezinte (pe timpul

nopţii) în paturile magdalenelor virtuoase vom găsi

noi o cale să nu lăsăm nimic nefăcut din ceea ce

ne-am spus – nu de alta dar o dată ce ne-am pus

numele şi-am pecetluit cu inelele noastre înţelegerea

avem dreptul de a ne bucura de ceea ce ne-am înţeles

în fiecare loc unde ajunge aceasta –. dedaţi la

întrebări fără răspunsuri

                            învăţătorii

vor şti că la ieşirea din somn nu se taie viţelul cel

gras şi mai ales că ocupantul provinciei se vede

zilnic cu umbra marginii.

 

între orglinzi

 

zise: „cum vine de sus aşa merge pe fus!” şi îşi jură

să nu se mai lase tras pe sfoară./sunt lucruri pe care nu

ţi le doreşti de ziua ta/şi sunt chitanţiere pe care

trebuie să le completezi ca pe o metaforă. aşa că „pa şi

puşi ruginiţilor!”/gazetele nu mai scriu pentru mine

ci despre mine/iar factorii poştali – mihai îmi place

cel mai mult dintre toţi pen'că-i din vad/şi de la crucea

vadului şi până în năneşti sunt opt kilometri/iar până

în deseşti/de aici îi poetul gheorghe pârja/ sunt 21/tot

kilometri/ dar îmi place de el că nuse teme şi îmi aduce

singur abonamentele la serviciu./ba mai mult când nu

are nimic pentru mine vine şi-mi zice: „ţo-i scrie mâni/

că azi n-am avut vreme!” –/aşa că nu fiţi aşa de siguri că

dacă ai studii corespunzătoare te poţi baza pe ziua de

naştere./de mâine – vineri/13/începe o altă săptămână./

hoţii de cai au început să canonizeze literatura./

maramureşul – ideologic vorbind –/ este conştient că

se poate întâmpla ceva şi mai rău./adică să fii la poarta

cimitirului şi să te întoarcă din drum cum că groapa ta

s-o fo' ocupată-să cu ceva timp mai-nainte şi tu nu mai

ai loc de mormânt/chiar dacă-i vorba numa' pentru o

după-amiază în care nu ai fo' atent la instrumente./

ziarele – mai ales cele locale – încep să

îşi tragă ediţii duminicale/şi din pământ din iarbă

verde ochii tăi dylan sunt mereu pe urmele

lacrimilor./gata-i cu privirea ta secesionistă.

 

nimic noaptea

 

într-o zi pe ringul de dans

am simţit dimineaţa/cum vremea de sus

aşa mergea pe fus/şi deodată noaptea se aşează

verde-albăstrie pe chipul unei cunoştinţe

comune/dar asta nu contează/sunt lucruri

pe care nu întotdeauna le poţi înţelege./şi tăcerea

poate fi mamă bună unei poveri plăpânde./

noaptea ta e plină de dureri şi amintiri./

căldura patului istoveşte liniştea nopţii./demult/

într-o zi pe ringul de dans al oraşului am văzut

cum se destramă trupurile/în timp ce sunetul

se derula sacadat şi liniştitor./jocul a fost oprit

violent/ de o mână rănită./ ce noapte inaccesibilă/

şi ce sărut rece pe braţul unei seri inevitabile.

 

iar am crezut

 

sunetul cheii în uşă./alături se simţea tremurul

destrămându-se în lama cuţitului./spera să fie

altceva decât o dezamăgire de-o noapte./

hulubii se roteau deasupra cimitirului

înnebunind aşezarea cu zbenguielile lor./

neprimitoare erau şi străzile/ şi nu prea aveai

unde a preacurvi sau a te preasfinţi/şi simţi

deodată nevoia să meargă/să facă orice numai să

nu rămână în locul acela./ pe o punte se pot

întâmpla multe şi puntea era somnul şi nu o puteai

pătrunde cu respect şi-n tăcere./ocupantul provinciei

îşi aduna sângele searbăd într-o găleată înzăpezită

pe malul unei ape. nimeni nu mai coboară din pat

văzând-o acolo ghemuită în fum.

 

angajare-ntr-un descântec de refuz a unui

vis şi mimica lui

 

de după grinda mansardei se iveşte o rază de întuneric

suspendat de inexistenţa unui acces liber la soare – ne

asigură nesigura zgârietură a unei lumi pe care nimic

nu o mai poate întrerupe sau măcar salva de zorii

halucinaţiei sale. ocupantul provinciei – nebotezat

încă – se joacă cu cine ştie ce suflete dezlănţuite sub

bice./ lumina împovărată de propria-i victorie

balizează regretele anotimpurilor cu păsări de pradă. de

undeva clopotele îşi întind dangătul peste mâinile

secătuite de răni./trădată de ziduri mânia striveşte

zăpada şi iarăşi sunt ca o noapte retrasă pe intervalul

unei terase de apă./pietrele departe de stima cuvintelor

se îngrămădesc unele peste altele după un ceremonial

de nesomn./el şi apoi pasărea se simţeau absenţe atât de

fragile încât în suferinţa somnului lor abia îşi mai

înţelegeau provocarea./scrie pe viu./zidul – la ceasul

stingerii zorilor – ascunde spaima şi batjocura

ocupantului./ca să ucidă amiaza îi împodobise corpul

cu două rânduri de soldaţi./diferenţa a fost în absenţă./

în absenţa unei poveri care să-i strivească umerii şi apoi

să fie lăsat păsărilor pradă./el ocupantul împovărat de

propria-i victorie era înfrânt de îngăduinţa ocupaţilor./

între cer şi pământ – înainte de lunga călătorie – hohotele

cerşetorilor nu mai puteau fi apărate de lumina dureros de

ambiguă./coboară şi se întoarce./uită că atârnă deasupra

balconului şi închide pleoapele cu un zgomot surd./dar nu

promite să fie uitaţi zorii la nesfârşit./lumina şi ocupantul

provinciei căutau să-şi salveze menajul./”o nebunie

deasupra  prăpastiei hrănită din funeralii regale” – vorba

Profesorului de scene de familie./unde dai jos pielea să ne

facem – totuşi – că suntem duşmani pentru totdeauna

nelămuriţi se află lumina tot mai imprudentă şi mai

dispusă la bârfe./puhoaiele pleacă târziu ./asta e.

 

aşa azi aşa mâine

 

acum că suntem la masă şi nici lumea nu-i aşa de

doamne-ajută iar scaunul pe care stai îţi vine ca o

mănuşă ţi-o pot spune pe şleau fără a ţine seama de

gastrita-mi resemnată că nu mai am răbdare: „sunt

de acord să mănânci din farfuria mea dar cu condiţia

să speli tu vasele”.//dincolo de porţi sunt clădiri în care

locuiesc răzbunări personale şi femei nerăbdătoare să

se dezbrace din când în când în la lumina felinarelor şi

în faţa icoanelor de când stau cu un picior în groapă iar

cu celălalt pe o coajă de banană.//morţii tăi de bitangă.

sunt sincer îngrijorat. uite ce i-ai făcut! mi-ai amanetat

clanţa de la Biblioteca din Nord şi nici că era a mea. nici

că îţi pasă techergăule! n-a si om din tine în veci! ce-ai

avut bă cu biblioteca aia? ce-ai avut bă praşcăule cu ea?

 

odihna păsării de pradă. iubirea şi moartea

 

profeţii mângâie naivi învolburata cenuşă a

părinţilor sufocaţi de ritmul tobelor

galbene îndepărtându-se

apăsătoare şi

neputincioase.

 

„eşti îndeajuns de frumoasă să fii nevastă şi

nu fecioară”

 

mâine vom fi – poate – şi noi la rândul

nostru căpetenii

şi ne vom spăla de lacrimi mâinile cu sabia şi

vom intra

în temple nuntind printre aleşi. regele îndoielii

 

mă copleşeşte cu transparenta digestie

a unei imunităţi scoasă din pravile şi nisipuri ce

nu simt nimic. oraşul îşi zuruie trotuarele

în faţa templului.

bărbatul se îndepărtează tăcut în siajul unei lacrimi

martor unei nopţi fără de dragoste.

neamul lui s-a

bucurat de potrivnicia fecioarei şi a căzut. o zi întreagă

s-a auzit zornăitul lanţurilor cerşetorilor plătiţi

ca să cânte vieţile altora obosind cerul.

 

la o adică noaptea nopţilor te va surprinde

odată cu zorii

 

s-a dus. zvâcni inima mea îndeajuns

de slobod. hulubi rătăcitori sfâşiaţi de roata dimineţii

înţesate de plase îmi flutură numele

după întâia moarte zbătându-se în frâie.

 

n-o să mă scape. răspunde-mi că

îi târziu. ca să-ţi iei zborul ai grijă. e prea dulce

fructul oprit. soarele sfidând timpul şi trăsăturile

sale intime promovează anumite schimbări înainte de

a atinge pământul şi pragul uşilor tale. soarele. floarea

soarelui şi soarele măsii neîngăduind luminii să treacă

dincolo de odaia de groază s-a dus. sau poate

 

adevărata rană-i noaptea nopţilor prea lungă inegal şi

adânc respirând cu aripile larg desfăcute în ciuda iubirii.

oho! dormi liniştită. plouă mai mult decât te aşteptai.

 

insomnia bătrânului fiu

 

urieşenia jumătăţii de veac odată nu a obosit

tot trântindu-mi florile pe masă. chiar de

vă sperie spusa

amintiţi-vă de lemnul de luntre

însemnat – prin anii optzeci – cu numele meu

şi cum a fost scos noaptea din cripta

oraşului lemnul ăsta de luntre. nu vă mai

bateţi capu' cu cocoşu' aiesta

ce nu mai cântă.

s-a săturat să se tăt

aburce pe gardu' vecinei – fericită şi asta

că nu mai poate

să împartă semnul crucii – mult prea fraged

din cauza nuielelor putrede.

 

mă strecor pe sub ziduri

până la cel mai apropiat anotimp. „bă

tu vorbeşti de ochi şi te uiţi la picioare! –

se dezlănţuie droaia de ochi încercând să aducă laude

dimineţii lipite de buzele vecinei. înstrăinate-s

durerile ce pe sfârşite-s de-acum.

bărbatul intrat în

clarul de lună o apucat-o pe drumul mătăsii.

 

drumul închinat apei şi zeului

 

amar îşi striga zeul durerea pe valea izei. amarnic

pedepsea cuvântul tăcerea necunoscuţilor. „cel unu'

născut” alerga în faţa cirezii. desculţ alerga. alerga şi

hotărnicea cât îl ţinea gura: „unu doi trei/baba la

bordei”. apoi se împotrivea liniştii şi slova nu-i era

auzită de nimeni. spatele gol al femeii zace de mult în

privirile robilor. şi de mult voiesc ei să stingă

lumina în dormitoarele aşezate la capătul întrebărilor.

iza poartă la vale perechi de leagăne. zeul plânge pe

maluri. si-a tăiat buza-ntr-o frunză. şi nu mai poate

fraza. între crengile copacilor luna s-a pătat de la

funinginea gălăgioasă a câinilor satului. acum

putrezeşte şi strigă.

 

să nu pleci în noaptea aceasta. tocmai s-a mai deschis

      un magazin de foloase necuvenite

 

închis într-o umbră lemnul de cruce se odihneşte pe

praguri înşfăcând din când în când câte-o umbră ieşită

să stea în picioare noaptea. „mă dor braţele de când vă

tot duc. „sunteţi tare grele!” striga fecioara întunericului

şi din nou se năştea şi căpăta cuvânt ostil femeia. copilul.

bătrânul. groapa din marginea golfului stă să se năruie.

o ia înaintea bărbatului. se râtuie între lumină şi întuneric

înfingându-se în trupul femeii. „nu am încredere

în bărbatul care refuză o pereche de coapse asemenea

aurei mele!” –  un strigăt în noapte. „tu cel ce eşti

împotriva pieirii luminii mâhnitu-ţi-ai calea. noi suntem

cu noi. blestemă şi binecuvântează!” liniştea ţărânii îşi

stăpâneşte cu greu firea. prea multă lumină-i afară şi

hulubii se împiedică în prea multele cuvinte de dragoste. 

Gheorghe Pârja în dialog cu Ana Blandiana, nr. 11-12(18-19), noiembrie-decembrie 2004
Dec 26, 2004 at 10:00 PM

Gheorghe PÂRJA în dialog cu ANA BLANDIANA

 

„Lumii i-ar fi mult mai bine dacă poezia
ar avea în ea un loc mai important”

 

         Ana Blandiana vine des în Maramureş. Mai ales de când s-a implicat în amenajarea Memorialului de la Sighetu Marmaţiei. Ne-am întâlnit şi la Festivalul Internaţional de Poezie. Unii critici se îngrijorau de risipirea poetei în sfera politicii şi-a societăţii civile. Spre surprinderea acestor comentatori, Ana Blandiana nu şi-a părăsit uneltele scrisului. În anul 2003, într-un răgaz sighetean am purtat acest dialog cu Ana Blandiana. Un dialog cu faţa spre literatură.

 

         Gheorghe Pârja: Doamnă Ana Blandiana, acest dialog va ocoli cu bună ştiinţă activitatea dumneavoastră politică şi în domeniul societăţii civile. Să vorbim despre literatura acestui timp de tranziţie. Despre literatură în general. Acceptaţi?        

         Ana Blandiana: Mi-aţi face o reală plăcere.

         G.P.: Doamnă Blandiana, mai avem obsesia literaturii?

         A.B.: Eu da. Nu sunt la fel de sigură că cititorii noştri sau ai mei, dar în acelaşi timp nici nu pot să spun sigur că nu mai există cititori. Am avut de curând o surpriză nemaipomenită, nimerind eu, absolut din întâmplare, într-un cadru de economişti şi finanţişti şi să vină la mine o doamnă, în jur de 30 de ani, care să înceapă să recite non-stop din ultima mea carte. Dacă cu cinci minute înainte, cineva mi-ar fi pus întrebarea dumneavoastră aş fi răspuns că nu cred că mai există cititori de poezie. Nu în sensul în care existau înainte, să înveţe poezii pe de rost. Această întâmplare care efectiv m-a lăsat cu gura căscată, într-o asemenea măsură încât nici nu aş putea zice că m-am simţit flatată. Pur şi simplu am fost tulburată în concluziile pe care le trăsesem.

         Deci, de ce nu? Pur şi simplu, în condiţiile de libertate au rămas cititori ai poeziei acea elită intelectuală care iubeşte poezia. Înainte era situaţia anormală. Înainte poezia era citită şi în loc de religie, şi în loc de religie, şi în loc de istorie, de filozofie, de televizor, încât în momentul când toate aceste discipline sau realităţi şi-au reluat locul normal, oamenii s-au dirijat fiecare spre ce vroia. Un lucru este sigur: poezia, şi de data asta nu vorbesc doar de România, nu are locul pe care îl merită. Asta până la urmă este mai puţin important. Este ca şi cum ai zice că Dumnezeu nu are locul pe care îl merită. Asta până la urmă este mai puţin important. Se ştie El este dincolo de merite. Şi poezia de asemenea. Lumii i-ar mult mai bine dacă poezia ar avea în ea loc mai important. În urmă cu vreo trei ani s-a înfiinţat la Verona, sub sub egida UNESCO, o Academie Mondială de Poezie. Am fost invitaţi 60 de poeţi din toată lumea. Eu am fost invitată din România. Deci cei prezenţi am fost membri fondatori. Nu ştiu dacă planurile ei sunt extraordinare. Deocamdată nu s-a mai întâmplat nimic de când s-a înfiinţat. Cică nu s-au găsit bani. De ce vă povestesc această întâmplare? Pentru că atunci a fost lansat un text fondator în care se spune că scopul acestei Academii este să reaşeze poezia în Centrul lumii. Mi s-a părut incredibil. Incredibil de frumos în primul rând. Incredibil de nerealist, în al doilea rând. În acelaşi timp mi-am dat seama că o asemenea formulă ar fi într-adevăr o formulă de salvare a lumii pentru că problema nu este că poezia ar fi fost cândva în Centrul lumii. Nu a fost niciodată. Poezia a fost o stea după care lumea se ghida, visa şi spre care tindea. Camil Petrescu are o foarte frumoasă replică într-o piesă. Zice: „Nici un navigator nu este atât de nebun să vrea să ancoreze în Steaua Polară, dar toţi se orientează în navigaţie după ea”.        

         G.P.: Mi-aţi anticipat o întrebare formulată chiar în drumul meu spre Sighetu Marmaţiei pentru a vă întâlni. Îmi propuneam să vă întreb: dacă Cuvântul poate schimba lumea? Sau avem noi această iluzie. Şi ne amăgim cu ea parcă ne-am polei cu fericire. 

         A.B.: Vedeţi, dacă mă iau pe mine de exemplu, pe mine ca evoluţie, răspunsul ar fi DA. Pentru că eu sunt în mod evident fructul şi rezultatul scriitorilor pe care i-am citit cel puţin în măsura în care sunt fructul părinţilor care m-au născut. E clar că sunt o creaţie a cărţilor pe care le-am citit. Pe care am plâns. Deci dacă acesta este adevărul, şi e sigur adevărat, atunci înseamnă că da, Cuvântul poate să facă lucruri esenţiale. De exemplu, să formeze omul şi să-i stabilească viziunea asupra lumii. Să-i stabilească destinul, în ultimă instanţă. După aceea mai e ceva, tocmai terminam un discurs pe care l-am ţinut la o conferinţă a PEN-Clubului organizată în Slovenia. O conferinţă care avea ca temă, şi eu am ţinut discursul introductiv, o temă formulată extraordinar de interesant: Ochi pentru ochi şi în curând toată lumea va deveni oarbă. Deci, despre această lume a violenţei care va sfârşi prin propria ei violenţă, dacă nu prin propria ei prostie. Şi analizând această temă esenţială a mileniului care a început, concluzia mea era că, evident, noi ca scriitori nu putem să schimbăm nimic. Şi să împiedicăm nimic. Toată această suferinţă şi toată această nebunie este materia primă a cărţilor noastre. Avem materie primă pentru biblioteci întregi. Aceste biblioteci, cu siguranţă, vor fi cele care vor crea şi vor influenţa generaţiile următoare.

         Deci, într-un anumit sens, puterea noastră este aceea de-a influenţa viitorul care se va naşte din prezentul pe care nu suntem în stare să-l influenţăm. 

         G.P.: Mă gândeam la această putere a Cuvântului. Putem identifica, totuşi, scriitorii care au influenţat lumea în care au trăit într-o măsură mai mică sau mai mare? Ne sunt aproape scriitorii cehi sau mişcarea naţională a scriitorilor basarabeni. Dar limbajul esopic nu mai are trecere. Lumea vrea realitatea apropiată în care trăim şi, paradoxal, nu ştiu prea multe despre ea. Mă întreb: cum se mai scrie în literatura română în aceşti ani, cum vă raportaţi la scriitori, la confraţii care nu şi-au abandonat uneltele. Sunt mai multe întrebări…
         A.B.: Da, vă răspund la cea care mă tulbură cel mai tare dintre ele: Cum vă raportaţi la scriitori? Una din marile mele tristeţi, aş zice suferinţe, este aceea că scriitorii ca breaslă, scriitorii ca organizaţie, Uniunea Scriitorilor, care este de fapt sindicatul scriitorilor, nu mai reprezintă în România ceva. O voce a opiniei publice. 

         G.P.: Înainte era?       

         A.B.: Cred că da. Adică, în primul rând, cu excepţia ultimilor doi ani când totul s-a degradat. Înainte de ultimul Congres din 1989 ceea ce se petrecea la uniunea Scriitorilor era urmărit de toată lumea intelectuală ca o excepţie. Scriitorii, Care se respectau, nu acceptau să candideze în forurile politice şi nu acceptau în mod explicit. În primul rând nu acceptau să fie puşi pe liste, iar dacă erau puşi cu forţa cădeau la vot. Faptul că la Uniunea Scriitorilor se vorbea liber, chiar la organizaţia de partid a Uniunii Scriitorilor în aşa măsură eu care nu eram membră de partid aşteptam cu emoţie terminarea şedinţei ca să-mi povestească şi mie ce s-a mai spus, ce s-a mai înjurat acolo, încât singura soluţie a puterii a fost să desfiinţeze organizaţia de partid de la Uniunea Scriitorilor şi să-i trimită pe scriitori pe la organizaţiile de cartier. Toate acestea dovedesc că atunci scriitorii reprezentau ceva. Şi lumea dinafară simţea asta. Şi nu era fără legătură ecoul cărţilor noastre cu această poziţie a noastră.  

         G.P.: Oare condiţiile de libertate au dus la înstrăinarea scriitorilor în propria lor breaslă?        

         A.B.: În condiţii de libertate, înafară de înjurături incredibile, uneori între diverse tabere de scriitori, nu constaţi nimic. Nici măcar între diverse tabere. Nici tabere nu mai există, ci pur şi simplu între diverşi scriitori care împiedică orice fel de coagulare. Uniunea Scriitorilor nu reprezintă o voce. Uniunea Scriitorilor nu protestează pe fapte esenţiale din viaţa culturală a ţării. Toate astea la un loc mă fac să nu mă mai simt bine printre scriitori. Asta mă întristează îngrozitor. 

         G.P.: Un moment de răscruce când scriitorii s-au văzut a fost Cenaclul de poezie de la Iaşi din 1978, cred. Evocaţi acest episod la care ne mai raportăm? 

         A.B.: Da. Acolo au fost mai multe lucruri. A fost ieşirea în viaţa publică, pe scena culturală să mă exprim aşa, a primului secretar din Iaşi care era Ion Iliescu şi care deschizând lucrările a spus două fraze. Ceva de genul, bine aţi venit la Iaşi. Nu aveţi nevoie de sfaturile mele etc. Ceea ce a făcut o foarte bună impresie. Mitul care după aceea a fost cultivat în mod organizat de cei profesionişti în asemenea culturi. Dar cel mai important lucru a fost raportul lui Ştefan Augustin Doinaş, care era preşedintele Secţiei de poezie şi care a fost extraordinar, într-adevăr. Ne-a dat tuturor un sentiment de mândrie şi solidaritate. Au fost după aceea personaje ca Florica Mitroi, şi încă unu-doi care nu au fost numai atunci, ci şi în multe alte ocazii, în serviciul comandat pentru a degrada, a compromite viaţa scriitorilor. 

         G.P.: Credeţi că, atunci, Colocviul de la Iaşi a fost zvâcnire de atitudine a scriitorilor? 

         A.B.: Nu cred că mai mult decât altele. Dar a fost un loc în care ne-am văzut, eram strânşi la un loc din toată ţara. Ultimul momentul al Iaşului după discursul lui Ştefan Augustin Doinaş sau alte intervenţii de acest fel, şi scandalurile provocate de cei câţiva lumpen-securişti care se aflau printre noi a fost un spectacol de poezie pe versuri de Eminescu, din Eminescu postum, cred că regizat de Cătălina Buzoianu, care era în acea vreme regizoarea Teatrului Naţional din iaşi – după care acelaşi prim-secretar a anunţat ără să clipească că este ultima şi prima oară când are loc un spectacol subversiv. Actorul Teofil Vâlcu, care era directorul Teatrului Naţional din Iaşi, la o petrecere după spectacol a încercat să spună: doar este Eminescu! 

         G.P.: Doamnă Ana Blandiana, din modestie, din alte raţiuni care acum ne pot scăpa, nu prea aţi vorbit de conflictul dumneavoastră, al operei dumneavoastră, cu puterea comunistă. Este ştiut celebrul personaj Arpagic. Cum s-a întâmplat? 

         A.B.: Povestea începe de la precedenta interdicţie, cea cu poeziile din „Amfiteatru”, la care s-a revenit din cauza protestelor internaţionale. Dar nimic nu a fost ca înainte pentru mine. Orice text al meu era citit de o sută de ori înainte de a i se da drumul. Asta a avut ceva legătură şi cu cutremurul din 1977. Noi am stat într-un bloc care s-a dărâmat, soţul meu scriitorul Romulus Rusan a fost îngropat de moloz.

         G.P.: Coincidenţa tristă a făcut ca în acel an să fiu student şi să lucrez la înlăturarea efectelor cutremurului tocmai la blocul în care aţi locuit. La Colonade. Nu a fost momentul să vă spun până acuma.

         A.B.: Da? N-am ştiut. Ce vreau să spun e că mult timp după acea întâmplare şocantă - că am scăpat cu viaţă, că a scăpat şi el cu viaţă, şocantă că s-a anunţat că am murit. Au murit trei sute în blocul nostru. Şi am scăpat cinci persoane. În Franţa a apărut, de exemplu, într-un ziar din Bordeaux, cineva mi-a trimis tăietura, un articol absolut minunat care se intitula „Adio, Blandiana”. Este un autor al cărui nume nu-mi spune nimic. În nici un caz, era cineva care-şi lua rămas bun de la mine pentru că se anunţase că eu am murit. E ceva să treci prin asemenea momente. Şi Radio Israel anunţase că am murit şi vestea s-a răspândit cu repeziciune. O perioadă destul de lungă nu am avut locuinţă. Ni se repartizase un apartament la etajul şapte dar soţul meu nu a mai intrat în bloc cu etaj. Revenind la scris nu-mi găseam locul. Nu avem un cadru cât de cât mai liniştit. Mai mult timp nu am scris şi mi-am revenit destul de greu. Eu nu mai revenisem la mine însămi. Când mi-am revenit am început să scriu pentru copii. Au apărut primele cărţi care au avut succes. Eu nu am avut intenţia să le public. Am scris pur şi simplu pentru ca să-mi reintru în mână. Mircea Sântimbreanu era directorul Editurii Albatros. Tot mă îndemna să scriu pentru copii. Eu îi spuneam: „N-am copii, nu ştiu să scriu pentru copii”. Până la urmă i-am spus că am scris ceva pe care îl socoteam un simplu joc. Aşa am publicat texte pentru copii.

         În momentul în care lucrurile s-au agravat şi era foarte greu să mai public pentru că fiecare rând era purecat am continuat să scriu pentru copii care era mai înafara cenzurii. O să vă mărturisesc şi nu e pentru prima oară când o fac, că marele scandal care a izbucnit este o întâmplare. Eu am scris distrându-mă să fac parodia lui Ceauşescu absolut convinsă că nimeni nu va observa. Deci nu a fost un mesaj subversiv pe care îl transmiteam. Nu-mi închipuiam că el va fi receptat de cineva. Reacţia cititorilor a fost subiectul acestei întâmplări. În centrul acestei poveşti era starea de exasperare a românilor care au transformat o poezie pentru copii în care unui motan i se urca gloria la cap, se purta precum Ceauşescu, într-o poezie subversivă şi dându-i numele motanului lui Ceauşescu, copiind-o şi aşa mai departe. Deci ceea ce este important, ca şi în poeziile din „Amfiteatru”, este felul în care ele au fost receptate au devenit mesaje ale celor care le citeau. 

         G.P.: Puteţi să reproduceţi câteva versuri din acel grupaj de mare efect pentru noi? 

         A.B.: Da. Sigur. Din poezia Eu cred… „Eu cred că suntem un popor vegetal”. Nu o ştiu toată, dar se termină cu versurile „Cine a văzut vreodată un copac răsculându-se? 

         G.P.: Nu aţi fost ocolită de premii. De la Premiul Herder până la un premiu recent obţinut în Slovenia. Deşi acuzăm o criză a literaturii, a poeziei, se întâmplă nenumărate întâlniri ale scriitorilor. În ce raporturi ne găsim cu Europa culturală? 

         A.B.: Daţi-mi voie să vă povestesc atmosfera ultimului premiu din Slovenia. Felul în care este el organizat şi decernat, se numeşte Vileniţa iar eu am fost cel de-al şaptesprezecelea premiant. Asta a fost în anul 2002. Festivalul are loc de şaptesprezece ani, la începutul lunii septembrie. Premiantul de anul trecut revine la lansarea cărţii sale în slovenă. Vreau să vă povestesc pentru a înţelege ce înseamnă un popor mic - Slovenia nu cred că e mai mare decât Oltenia - cu nici 2 milioane de locuitori. În orice caz diametrul ţării este sub 200 kilometri. Ce înseamnă ca să ştii să îţi organizezi imaginea. Şi să foloseşti cultura pentru a-ţi crea o imagine. Ei sunt cazaţi în hoteluri de lux, cu foarte multe stele, într-o localitate care se află la 20 kilometri de Trieste, lângă frontiera italiană. Fac o paranteză. Am venit spre Slovenia şi le-am dat telefon că eu voi ajunge la ora fixată. Italienii mi-au răspuns: cu zece minute înainte. Eu am crezut că glumesc. Eu am insistat cu întrebarea serioasă. Răspunsul a fost la fel de serios: sunt doar 10 km. Cu autobuzul şi ajungeţi în zece minute la Lipiţa. 

         G.P.: Ce este Lipiţa? 

         A.B.: Lipiţa este o crescătorie de cai înfiinţată în 1540. Abia când am ajuns acolo mi-am dat seama că din copilărie am auzit de cai lipiţani. Deci este o suprafaţă de câteva zeci de hectare, cu pajişti, cu crânguri în mijlocul cărora se află grajdurile cailor. Şi două hoteluri de cinci stele în care locuiesc poeţii care pot să vadă şi să umble printre cai a căror caracteristică este următoarea: se nasc negri, crescând devin suri, gri şi când sunt adulţi sunt albi ca zăpada. Deci, o herghelie de cai lipiţani care trece ca un fel de vis prin pajiştile verzi, aveai senzaţia că este un fel de întrupare a ceva neuman, de o frumuseţe ieşită din comun. Acesta este primul element de mare inteligenţă. Toată lumea din primul moment cădea într-un fel de admiraţie pentru sloveni, pentru această idee de a ne fi adus aici. 

         G.P.: Descrieţi-ne atmosfera acestui inedit Festival de poezie…

         A.B.: Cele cinci zile cât durează Festivalul sunt bine structurate: discuţii pe teme de poezie iar seara şi noaptea au loc recitaluri de poezie în cele ami ciudate locuri şi în cele mai bine şi pline de fantezie alese. În catedrale, în ruine antice care sunt folosite ca nişte decoruri de teatru unde sunt scaune ca într-o sală de operă. Poeme prin păduri încât aveai senzaţia că trăieşti visul unei nopţi de vară, adică cu spectacolul din poiană. În castele medievale de peste o mie de ani. Este zona familiei Habsburg. Iar decernarea premiului ce-l încununează tot acest festival se face într-o peşteră care se numeşte Vileniţa, la 200 metri sub pământ. O peşteră spaţioasă în care stalactitele şi stalagmitele sunt luminate în diverse culori cu reflectoare. În timp ce cobori, premiantul descoperă în peretele stâncii gravate numele celorlalţi premianţi deja oxidate de umezeală. Şi numele lui alb ca zăpada tocmai a fost gravat, în care paji cu trompete medievale anunţă sosirea juriului. Iar când totul se termină şi se iese la suprafaţă, între timp se face noapte. Am uitat să spun că premiantul este adus într-o trăsură trasă de trei perechi de cai lipţani, albi. Deci când reajungi la suprafaţă descoperi – abia atunci am înţeles efectiv - că acest Festival este cel mai important eveniment monden al toamnei slovene. Sunt veniţi spectatori din toate colţurile ţării, ceea ce înseamnă foarte mult, sunt de faţă televiziuni din Europa. 

         G.P.: Din România a fost vreun reprezentant al vreunei televiziuni? 

         A.B.: N-aş putea să spun că sunt foarte fericită că apar foarte rar la televiziune, pentru că o simt ca o frustrare de libertate şi politică în primul rând. Dar vreau să spun că a fost singurul moment în care chiar am suferit că televiziunea noastră nu era. Erau televiziunile maghiară, bulgară deşi premiantul nu era nici ungur, nici bulgar. Au venit pentru spectacolul unic al premierii. Iar de la TVR deşi-i anunţasem, nu era nimeni. 

         G.P.: Spectacolul poeziei a continuat şi fără TVR… 

         A.B.: Când am ieşit la suprafaţă era o adevărată fiesta. Mii de persoane care dansau, cântau în jurul mieilor sau vieţilor care se întorceau în proţap. Vreau să spun că toţi marii poeţi care participau la acest Festival se întorceau în ţara lor fără să mai uite niciodată numele Sloveniei. Slovenia a câştigat nu numai literar. Întotdeauna mi-am dorit să învăţăm din asemenea lucruri. Şi tare mi-e teamă că nu prea o facem. 

         G.P.: Doamnă Blandiana, se acreditează ideea că am intrat într-o lume rea. Chiar explicaţi când vă referiţi, când vă raportaţi la confraţi. Vă întreb: aveţi duşmani? 

         A.B.: Deja mi-aţi făcut o plăcere. Dacă m-aţi întrebat înseamnă că sunteţi sigur că-i am. În ultimul timp m-am obişnuit. Mai întâi am fost şocată. După aceea am acceptat-o ca pe-o realitate. Iar un articol al lui Mircea Iorgulescu, apărut în „22”, a fost un moment esenţial al acestei acceptări. Că aş fi unul din oamenii cei mai urâţi. Nu ştiu exact de cine dar în orice caz din România. Aşa a scris Mircea Iorgulescu. Mi s-a întâmplat să mă oprească oameni şi să-mi spună: Nu înţeleg de ce sunteţi atât de urâtă? Nu înţeleg de ce aveţi atâţia duşmani? 

         G.P.: Ca scriitor ori ca om politic? 

         A.B.: Nu ştiu dacă literar. Probabil şi literar. În orice caz nu înţeleg. În orice caz nu am răspuns niciodată acestor provocări. Cred că în măsura în care există asemenea duşmănii şi asemenea uri, în mare măsură, nu se datorează orgoliilor, invidiilor ci sunt rezultatul unor răutăţi faţă de cei care îşi fac datoria şi dezbină tot ce poate fi dezbinat. M-am încăpăţânat să nu răspund niciodată. Nu am scris niciodată. Nici un singur cuvânt urât despre un coleg al meu. Şi nu am răspuns niciunuia care m-a insultat, m-a atacat pentru că mi s-a părut că-i mai uşor să fiu victimă decât să mă las şi eu manipulată. Aceasta este o nebunie a organizării luptei pentru ca toţi să fie la rândul lor învinşi de cei care organizează lupta.

         G.P.: Oare de ce ura a ieşit la suprafaţă ca uleiul deasupra apei? Îmi închipuiam libertatea, în naivitatea mea, guvernată de bine. Un pic idilică îmi imaginam societatea postdecembristă. Creştini fiind, oameni care am venit dinspre educaţia binelui, n-aş fi crezut să ne sfâşiem atât de repede.       

         A.B.: Nici eu n-aş fi crezut. Am pornit de la scriitori. În cazul acesta nu poate să intre în calcul prostia. Nu ştiu. Ceea ce ştiu este că o formulă pe care am aflat-o, după 1989, care este curentă în dosarele de la CNSAS, chiar cu referire la mine este aceea de spargere a anturajului. Indicaţia de a i se sparge anturajul. Să se facă gol în jurul omului respectiv. Singura concluzie este că totul este organizat. Îmi amintesc momentul când după povestea cu Arpagic nu am putut să public. Se vedea pentru că aveam rubrică în „România literară”. A apărut zvonul, de fapt eu l-am descoperit întâlnindu-mă pe stradă cu un cunoscut, a rămas cu gura căscată şi mă întreabă: cum, eşti aici? Mi-a spus cutare că te-a văzut pe aeroportul din Lisabona. I-am zis: eu? Nu am fost în viaţa mea în Lisabona. S-a lansat ideea că sunt plecată în străinătate şi de aceea nu mai public. Pentru că era toamnă şi era Festivalul „Enescu” am strâns toţi banii de care am fost în stare şi am cumpărat bilete la toate concertele. Niciodată nu am fost atât de disciplinată spectatoare la un Festival „Enescu”. Trebuia să fiu văzută, că acolo era toată lumea bună a Bucureştiului. Şi să mă vadă că sunt în ţară. Rareori ceva m-a înspăimântat mai tare, decât felul în care zvonul s-a repliat ca un animal care are capacitatea să se adapteze la situaţie. Nu s-a mai spus că sunt plecată în străinătate, ci a făcut cerere de plecare definitivă din ţară. Era o schimbare care mă făcea să nu mai pot lupta. Nu puteam să opresc pe fiecare om şi să-i spun: ştiţi, nu-i adevărat că vreau să plec definitiv în străinătate. Iar cei care doreau să plece cu adevărat erau priviţi ca trădători. 

         G.P.: Doamnă Ana Blandiana, mai aveţi prieteni? 

         A.B.: Suntem nedespărţiţi cei care lucrăm la Fundaţia „Academia Civică”, la Memorialul Sighet. Dacă vă referiţi la prieteni scriitori nu cred că am. N-aş fi în stare să dau un nume. 

         G.P.: Cu noile generaţii în ce raport vă găsiţi? Că-s mai multe. Îi citiţi pe tinerii poeţi? Pe Marius Ianuş ori pe Claudiu Komartin? 

         A.B.: Îi citesc. Îi citesc şi uneori se întâmplă să fiu fericită. De curând, fiind la Köln cu o expoziţie despre Sighet, a venit la mine un reprezentant de la Fundaţia „Heinrich Boll” care organiza în casa prozatorului german întruniri ale scriitorilor tineri din diverse ţări. Până în treizeci de ani. Să petreacă o perioadă de timp împreună, să scrie, să se cunoască între ei. A venit la mine cineva şi mi-a spus: avem o problemă. Dacă ne puteţi ajuta? Participarea se face cu depunerea unui dosar. Sunt nişte reguli. Problema lor era următoarea. Ei auziseră că scriitorul este talentat, dar textul era tradus absolut mizerabil. Nu se înţelegea absolut nimic, că-i talentat sau că nu-i talentat, şi ei mă întrebau dacă l-am citit. Era vorba de Nicolae Coande. Şi m-am bucurat enorm. Şi mi-am dat seama ce înseamnă destinul! S-ar fi putut să nu-l citesc sau cei de la Fundaţia germană să nu mă întrebe pe mine. Tot aşa a fost un alt poet foarte talentat, Vasile Boghiu, care a fost la Fundaţia „Boll”. El face parte dintre scriitorii pe care am avut bucuria şi norocul să îi public în perioadele în care am făcut poşta redacţiei. Recent mi-a scris din Olanda de la un Festival de poezie.        

         G.P.: Doamnă Blandiana, despre bine se poate vorbi? 

         A.B.: Despre binele cui? 

         G.P.: Binele scriitorului. Condiţia lui de astăzi. 

         A.B.: Cu siguranţă, libertatea este principalul lor (nostru) bine. Şi principala întâmplare care le-a luat din importanţă. Pentru că cel mai greu de suportat, pentru scriitorul care sunt eu, după 1989 a fost faptul că reuşeam să accept, după ce zeci de ani luptam pentru fiecare vers, în condiţiile libertăţii, când puteam să public orice, că scrisul meu nu mai avea aceeaşi importanţă în ochii oamenilor ca înainte. Cea mai mare descoperire pe care am făcut-o în condiţiile libertăţii a fost că libertatea cuvântului diminuează libertatea cuvântului. 

         G.P.: Politica pe care aţi făcut-o uneori mai discret în agora v-a influenţat destinul de scriitor? 

         A.B.: Nu l-a influenţat. L-a împiedicat. Mi-a făcut foarte mult rău. Mi-a făcut rău pentru că mi-a rămas infinit de puţin timp pentru scris. Mi-a făcut rău pentru că o mare parte din duşmăniile de care am vorbit au legătură cu asta. Nu neapărat în sens politic ci în sensul notorietăţii mele de scriitor i s-a adăugat tipul de aură a liderului de opinie, ceea ce a fost perceput de colegii mei ca o nedreptate. Tot ce am făcut pe acest plan a fost împotriva destinului meu personal. 

         G.P.: Regretaţi ceva din aceşti ani de libertate? 

         A.B.: Faptul că am făcut Memorialul de la Sighet dă un sens acestor ani pierduţi. Sigur, nu regret că această instituţie, devenită internaţională, este ceva important, ceva care va rămâne. Dar vreau să spun că tot ceea ce am pierdut, rezultatele deceniului pierdut pe scena publică sunt insignifiante pe lângă ceea ce am sperat. Pe lângă eforturile pe care le-am făcut. Nu pot să spun că regret pentru că problema nu este a lor, a celorlalţi, ci a mea. Problema este că dacă nu făceam nimic în condiţiile libertăţii, când solidaritatea era posibilă, aş fi început să mă simt mult mai vinovată pentru tot ce fusese înainte când solidaritatea nu era posibilă. Ce puteam să fac? Să scriu pe ziduri şi să-mi dau foc în faţa C.C.-ului? Dacă aveam noroc se afla la „Europa Liberă” că mi-am dat foc. Despre cel care şi-a dat foc pe pista de la Braşov, nu s-a aflat decât peste două săptămâni. Libertatea numai în condiţii de solidaritate în jurul unor idei are sens. Şi în condiţiile libertăţii ea putea să aibă. Deci, dacă în România ar fi fost rău, cum este, iar eu în toţi anii aceştia nu aş fi făcut nimic, m-aş fi simţit vinovată pentru răul din România. Aşa nu mă simt. Nu mă simt pentru că am făcut tot ce a ţinut de puterile mele, mult peste puterile mele de femeie. Şi de om normal, pentru ca lucrurile să se schimbe. Şi ele totuşi nu s-au schimbat. Asta este. 

         G.P.: La ce lucraţi?        

         A.B.: Cred că am terminat un volum de versuri, cred pentru că am scris foarte multe poezii în ultimul timp. Scriu ca şi când Dumnezeu ar vrea să zică: fata asta prea pierde din timpul pe care i l-am dat ca să scrie. Şi atunci mâna începe să scrie un vers la care nu m-am gândit niciodată. Ca şi cum altcineva scrie cu mâna mea. Şi o să scriu. Şi proză. Ăsta e visul meu. Versuri am scris în copilărie. Versurile sunt ceva pentru care nu eşti nici vinovat nici nu e meritul tău. Adică efectiv apropierea de poezie este ceva care-l depăşeşte pe poet. Scriitor m-am simţit abia după ce am început să scriu proză. Adică, după ce stăteam la masă cinci ori şapte ore şi când nu mai puteam mă opream la mijlocul paginii, iar a doua zi dimineaţă citeam ultimele două pagini şi continuam scrisul. Proza este capacitatea a ceva care depinde de tine, care este o construcţie a ta, ea mi-a dat întotdeauna o mare mândrie scriind nuvele ori Sertarul cu aplauze. Sper din inimă să nu mor înainte de a ajunge să scriu proză. 

Corespondenţă N. Steinhardt de Florian Roatiş, nr. 11-12(18-19), noiembrie-decembrie 2004
Dec 26, 2004 at 10:00 PM

Florian ROATIŞ

CORESPONDENŢĂ N. STEINHARDT

            Continuăm publicarea unor scrisori adresate de Nicolae Steinhardt fostului său coleg de liceu şi prea bun prieten Eugen Jeney, stabilit după 1945 în S.U.A.
            Corespondenţa a început la 9.01.1965, adică la câteva luni după ieşirea lui Steinhardt din închisoare.
            Cele patru scrisori pe care le prezentăm cititorilor reflectă cunoscuta voracitate culturală a lui N. Steinhardt, de data aceasta în discuţie fiind două cărţi.
            Prima aparţine lui Kenneth Clark, istoric englez de artă (credem că este vorba de volumul Civilisation), carte despre care îşi exprimă o admiraţie cvasi-excesivă, considerând lectura ei un adevărat regal. A doua este un dicţionar solicitat prietenului său pentru că, deşi bun cunoscător al limbii engleze, N. Steinhardt - cititor al unei reviste americane - se simte depăşit de limba utilizată de mass-media americană.

                                                                                           23 – X – 1971

            Iubite Jenya,

            Ai perfectă dreptate, volumul lui Kenneth Clark constituie o lectură fermecătoare, un regal. Am citit cartea d’un trait, m’a pasionat, m’a consolat, m’a încântat. Mi-a dat senzaţia de a fi invitat într’un prea frumos şi nobil castel unde nu prea am ce căuta, dar unde sunt îngăduit cu bunăvoinţă şi amabilitate de oameni cu mult superiori dar lipsiţi de orice morgă şi dornici de a face plăcere şi celor mai mici. Şi cum spune la Evanghelia: cine va da unuia din aceştia mai mici fie şi un pahar de apă în numele meu, i se va socoti. Poate că autorul nu împărtăşeşte Frumosul în numele lui Iisus Hristos, ci în numele nobleţei sufleteşti, al instinctului de libertate şi al dragostei de transcendare a răului, prostiei şi urâţeniei, dar e tot una.

            Cartea – extrem de inteligentă, fină, degajată, plină de observaţii exacte, subtile şi adânci, plină de o sinceră şi autentică pasiune pentru frumos – mi-a reamintit niţel alte lecturi minunate din domeniul artelor şi istoriei culturii, pe: Herbert Read, pe E.R. Curtins, pe René Huyghe, pe Eugenio d’Ors, pe Lionello Venturri, pe André Malraux. Cred că îl plasez pe Clark acolo unde aparţine.

            Îi spuneam şi lui Mädy (prima scrisoare după primirea cărţii i-am adresat-o ei, deoarece purta adresa office-ului ei ca expeditor) că din totdeauna am citit cu mare plăcere cărţile de istoria artei, începând cu Fromentin şi mergând până la Panofsky. Desigur că K.C. nu este – dealtfel nici ca Huyghe, Malraux, Wohringer – un simplu teoretician sau critic de artă, ci mai ales un istoric al culturii şi un comentator al vieţii sub toate aspectele ei. El izbuteşte să concilieze – paradoxal şi sintetic – „zâmbetul naţiunii“ din sec. XVIII cu apriga credinţă fierbinte şi ascultarea din sec. XII – XIII. Şi tot timpul: informaţie, bun gust, graţie, moderaţie, avânt, – şi mai presus de orice, repet, acea nobleţe sufletească pe care o consider supremă şi care nu înşeală niciodată.

            Vei înţelege aşa dar foarte lesne cât de mare a fost bucuria pe care am resimţit-o citind minunatul volum (am fost şi un fel de „pièton de l’air“ al lui Eugen Ionescu, adică un pièton de la beauté) pe care mi l-ai trimis cu atâta prietenie. Mulţumirile mele departe a fi convenţionale sunt cu totul şi cu totul adevărate şi izvorăsc din cea mai sinceră bucurie. Rareori am avut parte de o lectură atât de aducătoare de euforie. Te rog să crezi în toată recunoştiinţa mea şi să fii convins că ai făcut o faptă bună: căci ce poate fi mai bine decât a înlesni cuiva contactul cu Kalokagathonul? cu divinul? cu lumea esenţelor?

            Frumuseţea deosebită a cărţii, sentimentele superioare care o însufleţesc mă autoriză să folosesc un limbaj niţel emoţional spunându-ţi: God bless you for your kind thought.

            Sărutări lui Mädy.

            Multă sinceră şi caldă prietenie din partea recunoscătorului şi devotatului tău încântat prieten,

                                                                                                          Nicu

Dumnezeu există. Dumnezeu e bun. Există frumuseţe în lume. Există bunătate. Există omenie şi prietenie.

 

                                                                                                   6.XI.1971

            Dragii mei,

            Încă odată, mai întîi, mulţumiri pentru Kenneth Clark, a cărui lectură mi-a fost sărbătoare. (Mă întreb cum de s’au putut strecura două erori de tipar atât de surprinzătoare: drept împărat care s’a dus la Canossa e dat Henric II, iar drept an al cuceririi Bastiliei e indicat 1792!) De asemenea lecturi nu am parte prea des. M’am bucurat citindu-l, abia acum – într-o traducere românească bună – pe Gundolf: Goethe. It’s rather late in the day – dar măcar bine că apuc să-l citesc acum, la bătrâneţe!

            Din reviste aflu că Tennessee Williams a mai scris câteva piese. Şi că P.G. Wodehouse mai trăieşte! şi că a mai scos noi aventuri ale prea simpaticului său erou Jeeves. Despre Jeeves al lui P.G. Wodehouse caşi despre Kai Lung al lui Ernest Bramah nu mai ştiam de foarte mult nimic – mi-au fost amândoi foarte simpatici în tinereţile mele depărtate. Kai Lung este (era) un mare specialist în proverbe (cu mult tâlc).

            După un început foarte bun, stagiunea noastră muzicală nu ne-a mai dat nimic de seamă. Am din fericire ocazia de a putea asculta uneori pe plăci muzică clasică şi preclasică, izvor nesecat de bucurie şi mângâiere. (Deşi, dragă Jennya, nu pot să nu repet că şi Jesus Christ Superstar m’a încântat: aria Magdalenei şi scena finală a răstignirii, sunt convins că vor rămâne.) Dealtfel, tot din domeniul biblic îmi scot lecturile cele mai atente şi subiectele de meditaţie cele mai stăruitoare.

            Spre deosebire de ce e la voi, domeniul teatrului şi al cinematografului nu ne oferă alegeri multiple. Şi-mi pare rău: căci iubesc mult şi teatrul şi cinematograful. Îmi găsesc deci consolarea în citirea cronicelor din revistele pe care le am la îndemână datorită unor prieteni care le primesc. Ce n’est pas la même chose, desigur, dar m’am obişnuit să trăiesc în irealitatea imediată, vorba lui Blecher (pe care l-au reeditat Saşa Pană şi prietenul meu Dinu Pillat, băiatul poetului). Am urmărit cu viu interes, în Times Literary Supplement, o seamă de articole despre formalizare şi cuantificare: Numbers. Articolele mi-au confirmat presupunerea mai veche: de cele mai multe ori calculatoarele doar adeveresc intuiţiile cercetătorilor inteligenţi şi documentaţi. Fireşte, fac minuni cât priveşte viteza efectuării calculelor, dar ca metode de diagnosticare, previziune şi soluţionare nu depăşesc mult posibilităţile unei minţi omeneşti de bună calitate, înzestrată cu bun simţ, inteligenţă speculativă, şi disponând de o documentare serioasă.

            Am avut la dispoziţie câteva lucrări de economie, drept administrativ şi lingvistică şi mi-am putut da seama că aplicarea matematizării şi formalizării nu produce noutăţi: în fond e vorba de o putere pur şi simplă combinatorie. (Şi tare mă tem să nu ne ducă la o nouă scolastică.)

Subiect de interes – uneori de uimire (biserica Satanei, biblia Satanei) – sunt pentru mine şi mişcările religioase de la voi şi în special mişcarea Jesus. E puternică? Din câte citesc – în toate domeniile – în Newsweek scot multe motive de îngrijorare şi tristeţe, care-mi aduc aminte de sec. III-IV la Roma.

Tristeţe generală, teoretică, deoarece, personal, je ne me laisse pas faire!

                                                                        Vă sărută cu tot dragul,

                                                                        al vostru devotat, Nicu

 

                                                                                      28 – I – 1973

            Iubite Jennya,

            Îţi mulţumesc din toată inima pentru urările transmise şi pentru scrisoarea ta caldă şi prietenească.

            Nu numai că nu sunt deloc supărat, ci încântat văzând că nu mă uitaţi şi că vă gândiţi să-mi faceţi plăcere trimiţându-mi o carte.

            Cărţi, fireşte, sunt multe, dar bune – puţine.

            Reflectând, am ajuns la concluzia că nu-ţi voi cere o carte oarecare de literatură. Ci tot un dicţionar. Deşi dicţionarul Random House pe care mi l-ai trimis acum câţiva ani este excelent, mi-ar fi totuşi de folos un slang dictionary, cât mai nou, mai complet. Dicţionarul Random – uriaş cum e – nu prea cuprinde mult slang, iar în materie de iniţiale e slab. Iniţialele au ajuns o adevărată mare problemă în zilele noastre!

            Îmi dau seama că un dicţionar (chiar dacă nu e de proporţiile Randomului) este mai scump decât o carte… Dar e mai folositor şi un dicţionar de slang (dar numai să fie cât mai recent şi mai complet!) e un lucru deosebit de durabil şi util pentru traduceri.

            Aceasta, dragul meu, ar fi dorinţa mea, cutezătoare desigur, dar – se’nţelege – eventuală.

            Fie că o vei putea împlini ori nu, eu în orice caz vă mulţumesc pentru gândul bun şi vă salut pe amândoi cu tot dragul şi vă îmbrăţişez cu toată prietenia.

            Nădăjduesc că Mädy şi cu tine sunteţi mulţumiţi şi sănătoşi. Ce fac fetiţele? Ce vârstă au?

            Eu unul nu mă prea pot lăuda cu sănătatea. Dar fac tot posibilul (şi peste) pentru a nu mă lăsa deloc demoralizat de festele pe care mi le joacă trupul acesta şi mizeriile sale.

            Am auzit Golden Gate cfuartet, pe care-l ştiu de pe discuri şi care-mi place foarte mult.

            Ţie şi lui Mädy toată afecţiunea, prietenia şi recunoştinţa.

                                                                                         Al tău, al vostru

                                                                                           devotat, Nicu

 

 

                                                                                                     19.VII.73

            Dragii mei,

            Dicţionarul de American Slang a sosit astăzi, spre marea mea bucurie. Cele mai sincere mulţumiri pentru frumosul vostru dar, şi, încă odată, scuze pentru a-mi fi cerut un volum scump.

            Adevărul este că, din ce în ce, lectura revistei Newsweek pe care o citesc datorită gentileţei unui prieten (şi a unor ziare americane, când – rareori – se întâmplă să-mi pice unul în mână) devine mai dificilă din pricina argot-ul american, care se tot schimbă, se tot împrospătează, devine din ce în ce mai abscons, mai ne-englezesc. Citesc fără greutăţi aproape orice text englezesc, dar mărturisesc că lectura revistelor şi ziarelor americane îmi dă o senzaţie de cimilitură – motiv pentru care am şi cerut un dicţionar special de slang, despre care îndrăznesc a crede că va fi folositor, deşi, la dreptul vorbind, n’ar strica, cred, să apară câte unul în fiecare săptămână (de nu în fiecare zi) pentruca străinul să poată descifra textul periodicelor americane!

Multă recunoştinţă, dragii mei, şi trag nădejde că nu sunteţi supăraţi pe mine şi obraznica mea cerere.

            Regret că nu am primit şi câteva rânduri din partea voastră, cu veşti bune. Interpretez însă proverbul francez pas de nouvelles… în sensul cel mai bun. Veşti primesc dealtfel rar de la toţi prietenii şi cunoscuţii mei – e şi firesc. Cât de rar, sunt totuşi o mare, o foarte mare bucurie pentru mine.

Am prea puţin a vă comunica în domeniul teatru, muzică, cinema… Mai bine zis: nil. Şi lecturile mele sunt sporadice, reduse, nesistematice. Din Newsweek şi Times Litterary Supplement aflu multe minunăţii… dar în rezumat, ori numai simple, ispititoare titluri!

            Sănătatea, starea generală, treburile, etc.? Cel mai bun răspuns e Ask no questions and you’ll be told no lies; ceeace nu’nseamnă însă că nu ne simţim bine alba mea barbă şi cu mine şi că nu umblăm iute-iute pe stradă, că nu suntem la fel de volubili, de agitaţi, de îndrăgostiţi de viaţă, de curioşi de toate cele, de amatori de Frumos ca’ntotdeauna – şi la fel de recunoscători, devotaţi şi ataşaţi de bunii noştri prieteni care nu ne uită.

                                                Lovingly and gratefully, ever yours

                                                                        Nicu 

Evreitatea lui B. Fundoianu de George Achim, nr. 11-12(18-19), noi.-dec. 2004
Dec 26, 2004 at 10:00 PM

George ACHIM

EVREITATEA LUI B. FUNDOIANU

 
            Originalitatea formulei lirice a lui Fundoianu (dată desigur, de marele său talent) stă tocmai în ingeniozitatea combinării unor ingrediente foarte diferite, de tipul dispoziţiei nostalgice, al temperamentului melancolic pentru care evocarea retrospectivă a spaţiului rural şi naturist este esenţială, şi al inteligenţei şi sensibilităţii moderne care înţelege să ia distanţă faţă de prima ipostază, printr-o privire critică ce însumează luciditate, gust parodic, ironie, ba chiar cinism programat.

            Rând pe rând cele două stări de agregare a conştiinţei poetice se succed sau se întrepătrund, eventual coabitează ironic, dar le este imposibil a se nega una pe alta. De aceea vom avea la Fundoianu şi peisaje şi antipeisaje şi tradiţionalism şi antitradiţionalism. Spectaculozitatea reţetei sale stă tocmai în această formulă plurivocă.

            Fără îndoială, formula nu ar fi completă şi nu ar avea unicitatea ei inconfundabilă, fără evreitatea lui Fundoianu. Reprezentările spaţiale ori peisagistice din Privelişti au la origine anumite atavisme sufleteşti, nu numai în sensul amintirii „ghetto-ului ancestral”, de care vorbea Crohmălniceanu, dar mai ales a unei melancolii rafinate, străvechi, de suflet care ştie să privească lucrurile dincolo de aparenţe, în elementaritatea lor arhetipală.

            Fundoianu nu are nici o dificultate a percepţiei rusticului, ba dimpotrivă (cum remarcau atât Lovinescu, cât şi Călinescu), în Moldova „evreii au îndeletniciri aproape câmpeneşti”, realitate care îşi pune pecetea, inconfundabil, pe scriitura sa. Până şi târgul care ar trebui să aparţină urbanităţii, este mereu ameninţat de invazia, de „după gard” a unei naturi terifiante, se înfăţişează „ticălos” şi decăzut, cam ca  în prozele lui Ion Călugăru, la care Călinescu observa „acea lume ciudată aproape ţărănească” şi „imaginea de sat autohton”. La Fundoianu nu mai e vorba însă de hahami, cotiugari, ceauşi de sinagogă, croitori sau samsari, ci de aşezări aproape pustii, toropite de praf şi somnolând de plictiseală, ca în târgurile galiţiene, înecate de nostalgie, din romanele lui Joseph Roth:

Mâncaţi de ploaie, pomii se usucă,

ca după o năvală de omizi –

şi liniştea e tare ca o nucă,

şi soarele s-a spart în cărămizi.

……………………………………….

Femeile-au ieşit la geam să coase

Ciorapi de lână, pentru iarnă, roşi;

şi-n case-n care-a doftorii miroase,

se coc, precum gutuie, ofticoşi.

 

Vremea în jâlţ adoarme bătrâneşte –

Îţi spui: au dat şi lucrurile-n pârg,

de data asta, nu se mai cocleşte

toamna atât de rumenă din târg.”

                                      (Provincie II)

            Târgul este rustic şi perfect integrat în natură, în el „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”,  liniştea „mucegăieşte” şi e spartă doar de gâşte sau cocoşi, carele cu fân trec, ducând întrânsele vara, eterate ca nişte năluci, natura începe de după gard, iar câmpul ameninţător, „pustiu şi negru s-apropie de sat”, căile de comunicare cu exteriorul s-au întrerupt „şoseaua ca o talpă s-a rupt de-atâtea ploi”, casele sunt goale şi miros a pustiu, înecate de urzici. E o lume în care vieţuirea devine sufocantă, aproape imposibilă şi face urgentă evaziunea:

Ovreii vând prin semne la tarabe

dorinţi şi ustensile de voiaj.

Rahèla, cât ţi-s pulpele de slabe!

Hai să plecăm afară din oraş!”.

                            (Alte privelişti II)

            Doar o memorie ancestrală („aş iubi o piatră cu scrisul evreiesc”) păstrează în detaliu, urmele unei lumi care stă să dispară. În această memorie se află înscrisă, ca o fatalitate genetică şi percepţia senzualistă a naturalului:

Printre pietre – scrie Fundoianu într-un fragment de proză, evocând o vizită la Cimitirul evreiesc din Iaşi – creşte iarba şi locul pentru vis e bun. Urci pe cărări în umedă linişte. Primăvara a spart băşicile cu mirosuri şi-şi vădeşte timpul gol în umerii de crin, în pletele de toporaşi şi în buricul cu polen al romaniţelor (şi nu avem în faţă, fără îndoială, o parodie după  Topârceanu! n.n.).

            Când vii din târg, şi vii din târg desigur, (căci oamenii din viile de primprejur nu vizitează niciodată cimitirul), respiri proaspăt sănătatea bălăriilor şi-ţi cureţi plămânul de praful de pe şosea. Te simţi aşa de bine printre pietre! Conştiinţa ta uită mecanica cea de fiecare zi şi creierul capătă ceva din vagul vegetal al măduvei de copac. Şi ai vrea atunci să rămâi alături, cu stârvul paralel cu celelalte, cetăţean obscur de linişte.(…) Dar n-am nimic din plânsul de pe vremi, cât plânsul unei buruieni cu rouă. Privesc şi nu pricep de ce boii ară normal, ca viaţa să se înmulţeacă.Pe deal, unde contenesc lespezile, începe arătura.”

            Spaţiul civilizat şi deci, protector şi securizant, este delimitat de memorie şi de conştiinţa apartenenţei la un şir implacabil al generaţiilor:

Bătrânii de la casa cea veche ne-au ieşit

în poartă, la grilajul de iederă coclit,

şi-aveau în ochi, un zâmbet de iaz, de şes, cuminte.

Îţi mai aduci aminte? Îţi mai aduci aminte?

            O nostalgie copleşitoare învăluie peisajul, realizat de data aceasta fără nici o urmă de intenţie parodică. O atmosferă de tânjeală grea, într-un timp încremenit, cu micile detalii senzoriale care configurează timpul interior al retrospecţiei (privelişti, olfacţii) şi cu visul irepresibil al plecării spre zări noi, totul stând sub semnul inexorabilului, al extincţiei lente şi nu lipsite de un dram de duioşie, a unei lumi vechi şi din ce în ce mai îndepărtate:

Livada zvârlea pietre în zarzări şi-n caişi.

Gutuie, după geamuri, cu pielea linsă, îşi

Spuneau cuvinte-n care se-mpreunau piane.

Divanul, ca o pară se înmuia, motane,

şi era bine-n vechiul fotoliu moldovean,

cu frunze de lemn smulse din lustru an de an.

....................................................................

E-aşa de lungă vremea de când nu mai e azi

şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă.

Aştepţi în toată seara aceeaşi diligenţă

care debarcă aceiaşi  ovrei ce se întorc

În case, ştiu vapoare ce pleacă spre New York.”

                                               (Herţa IV)

            Imaginea cea mai pregnant tulburătoare este însă aceea în care în amurgul „căzut de somn” peste târgul care se pregătea de Sabat, retrăgându-se în sine, în mijlocul unei materialităţi dense, a cirezilor masive care se întorceau din câmp („Aveau şi-atunce ochiul de sticlă, gâtul strâmb / dar aduceau în uliţi baliga din păşune / şi în surâs o scamă din soarele apune”), bunicul se ruga în atmosfera solemnă şi în tăcerea „de salină” a sărbătorii. Scena este fascinantă – o evocă admirativ şi Călinescu – cu târgul somnambulic şi fantast în care se aude sunetul tălăngii şi revărsarea materialităţii animale, greoaie şi informe, a cirezilor de vite maculând cu dejecţiile lor drumul, în timp ce bătrânul „ovrei” îşi pregăteşte spiritul pentru întâlnirea cu sacrul, în atmosfera inconfundabilă a rugii de Sabat. Vorbind, într-un eseu, despre geniul evreului, care reprezintă totodată şi diferenţa specifică a manifestării sale etnice, Fundoianu îl identifică în pasiunea devoratoare pentru spirit şi lucrările acestuia, în timp ce „materia îl jigneşte”, iar ritualurile sale sunt toate „provocate de impurităţi” şi ţintesc îndepărtarea lor. Aşa se întâmplă şi în scena despre care vorbim când evreul (bunicul, aici) se abstrage din mijlocul unei materialităţi sufocante şi în tăcerea absolută, evocă Ierusalimul şi intră în comuniune rituală cu spiritul însuşi. Scena este fastuoasă şi emoţionantă, de o plasticitate certă, sporită de haloul nostalgic al evocării (evreul care vrea să „îmbune” lumea prin spirit) care ne aduce aminte şi Dybuk-ul lui Shimon Anski şi de atmosfera nuvelelor, scrise în idiş, ale lui Isaac Bashevitz Singer:

Seara, un murmur negru creştea în sinagogi:

cereau desigur – altfel ai fi voit să rogi –

ca să-i ferească cerul, cum le-a ferit strămoşii,

de panica adusă din câmpurile roşii.

Deodată, după geamuri se aprindeau făclii;

o umbră liniştită intra în prăvălii

prin uşile-ncuiate şi s-aşeza la masă.

Tăcerea de salină încremenea în casă

şi-n sloiul nopţii jgheabul ogrăzii adăpa.

Bunicul, între flăcări de sfeşnic se ruga:

«Să-mi cadă dreapta, limba să se usuce-n mine

de te-oi lua vreodată-n deşert, Ierusalime!»

Tavanul plin cu îngeri de ghips urca în cer;

ce foc în sfeşnicarul obloanelor de fier!

                                               (Herţa VI)

            Atmosfera este întru totul chagalliană (doar că Herţa ia locul Vitebskului),  hipnotică şi fantastă, cu „umbra liniştită” care intră în prăvălii prin uşile ferecate şi se aşează la masă, dar mai ales prin feericele imagini suprarealiste ale caselor care, precum în tablourile pictorului rus, devin volatile şi plutesc peste târg într-un regim imagistic al abolirii definitive a unui real care nu mai este perceput decât în manifestările sale teluric iraţionale:

Un suflu-n viscolire se limpezise parcă,

şi casa, clătinată în noapte, ca o barcă,

se desprindea din strada târgului şi plutea

Somnul, ca un paharnic, fără oprire bea,

şi nu mai ştiu cu cine vorbea bunicul. Nime

nu asculta cum dânsul plângea, din adâncime,

şi-amesteca în capul nepotului său tâmp

ruga din casa scundă cu mugetul din câmp

            Despre Chagall, căruia îi admiră capacitatea de a surprinde sau de a crea miracolul, cu ingenuitate, cu fantezie şi umor, cu o mare prospeţime a privirii şi un ludic nebun al permutărilor de planuri, Fundoianu scrie un articol entuziast în 1930, în revista Adam, făcând câteva observaţii foarte pătrunzătoare, care în parte se potrivesc şi poeziei sale:

            Desigur, sunt pe pământ mai multe raiuri; paradisul biblic extrem de violent, cu flăcări pe nări; paradisul creştin, încorporat şi echivoc; o birocraţie imensă stabileşte ierarhii, atât pentru oameni, cât şi pentru serafi; dar mai e şi un paradis idiş, un paradis de mizerie şi rugăciune, în care perciunii au putere de lege, în care peştii cântă, zboară, în care legea gravitaţiei împinge de-a-ndăratelea spre cer.. E paradisul în care Chagall se ţine de mână cu Perez, cu Şalom Alechem, cu Mendele-Mocher-Seforim. Toţi trei sunt buni, buni ca pâinea caldă şi teribili ca flacăra vie. E paradisul hasidimilor din Polonia şi Maramureş.”

            Legea gravitaţiei, iată, a fost abolită şi în poemele lui Fundoianu, iar casele plutesc ca nişte năluci, cu ferestrele luminate de făclii care ard în cele şapte braţe ale sfeşnicarului sacru. Contururile lor s-au deformat uşor, ca în pânzele lui Soutine, de parcă o oglindă buclucaşă le-ar fi îndoit puţintel, alungindu-le şi ridicându-le spre cer, ca pentru a scăpa din strânsoarea unui real sufocant.

            Fundoianu rămâne esenţialmente un contemplativ, chiar dacă exerciţiul contemplaţiei se face luând o necesară distanţă ironică sau ludico-parodică, impusă de lentilele deformatoare şi astigmatice ale conştiinţei poetice moderne.

            El are ştiinţa de a bea cotnarul cu nedisimulată voluptate şi cu îndemânare de răzeş moldovean, dar ştie să îşi asume şi dimensiunea evreităţii sale, conştiinţa de rasă veche, având liber acces la esenţe, cu rafinament şi cu o crepusculară nostalgie.

Gabriel Domine în dialog cu regizorul Gavriil Pinte, nr. 11-12(18-19), noiembrie-decembrie 2004
Dec 26, 2004 at 10:00 PM

Gherasim DOMIDE

 

REGIZORUL GAVRIIL PINTE
AFIRMĂ: „TEATRUL A ŞTIUT
ÎNTOTDEAUNA SĂ SE REGENEREZE”

 

         Gherasim Domide: Cu mai bine de 20 ani în urmă amândoi eram tineri adolescenţi de liceu cu mari ambiţii artistice. Eu m-am îndreptat spre domeniul ingineresc. Tu ai făcut o carieră politică deosebită. Ai absolvit Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş, specializarea actorie, apoi Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, specializarea regie de teatru. Ai fost actor la Teatrul de Nord din Satu Mare, asistent universitar la catedra de Arta actorului la cele două universităţi teatrale din Târgu Mureş şi Bucureşti. Îmbinând toate aceste activităţi cu regia, ai pus în scenă mai bine de douăzeci de spectacole la teatrele: Naţional, Nottara, Act şi Ţăndărică din Bucureşti, la teatrele din Satu Mare, Baia Mare. Miercurea Ciuc, Ploieşti, Tulcea şi Giurgiu, ai semnat regia multor spectacole în studiourile Teatrului Naţional Radiofonic, ai luat numeroase premii şi ai fost nominalizat la Premiile UNITER pentru anii 2000, 2001, 2002 şi 2003. La ultimele două ediţii ale Premiilor UNITER ai fost premiat, ultima dată pentru spectacolul Levantul de Mircea Cărtărescu. Hai să ne întoarcem cu mai bine de un sfert de secol în urmă şi să vedem ce amintiri i-au rămas lui Gavriil Pinte de pe băncile şcolilor din Dăneşti şi Negreia Maramureşului.

         Gavriil Pinte: M-am născut şi am urmat clasele primare în Negreia – un fel de poiană ceva mai mare de la poalele vârfului Mogoşa, pe versantul sudic al Munţilor Gutâi. Nu vreau să idilizez, cum se întâmplă de prea multe ori când vine vorba de viaţa la ţară, unde totul e minunat, mirific, înmuiat într-un lirism de şerbet lungit cu apă de ploaie. La Negreia e greu de trăit. Negreia e un sat în care nu exista şi nu există CAP, Miliţie, Poliţie sau Cămin cultural. Singurele instituţii erau (şi s-au păstrat) o şcoală cu patru clase, un magazin sătesc şi o biserică în care preotul oficia o dată la trei săptămâni (fiindcă erau trei sate în parohie), dar atunci, tot la trei săptămâni, înainte de Sfânta Liturghie făcea cu noi ore de religie (cu toate că directorul şcolii de atunci, străin de satul nostru, era ateu explicit, iar orele de religie erau, evident, interzise oficial).

         G.D.: Ce-ţi aminteşti din clasa întâi?
        
G.P.: Ţin minte că la finalul primei clase de şcoală luam premiul întâi cu coroniţă. Pentru serbarea de sfârşit de an, care urma să se desfăşoare în aer liber, eu am vrut să recit o poezie cam lungă, învăţată dintr-un vechi calendar editat prin perioada interbelică. Poezia conţinea vreo cinci, şase strofe în care se pomenea de Bunul Dumnezeu. La prima repetiţie eu am evitat cele cinci, şase strofe. Cum eu ştiam deja poezia pe de rost, la repetiţiile următoare domnul director s-a ocupat de elevii care nu stăpâneau încă textul poeziilor. La serbare, în faţa lui şi a satului întreg, am spus poezia integral.

         G.D.: A fost prima luptă cu cenzura?

         G.P.: Ciudat sau nu, la serbările următoare, eu n-am mai spus poezii, nici de premiul întâi nu m-am mai atins, am fost ascuns în formaţia de dansuri populare. Îi sunt recunoscător directorului şcolii şi, în acelaşi timp, învăţătorului clasei noastre, cu tot ateismul lui, pentru că m-a învăţat scrisul, cititul şi socotitul. Să fii ateu – adică să nu fii în stare să crezi că dincolo de lucrurile vizibile mai poate fi şi o realitate, cea a nevăzutelor, a invizibilului…

         G.D.: Dar din clasele gimnaziale?

         G.P.: Am urmat clasele gimnaziale în şcoala generală din Dăneşti. Alergam peste dealuri şi văi dimineaţa, urcând şi coborând câţiva kilometri buni ca, odată ajunşi în curtea şcolii să fim nevoiţi să ne ocupăm de exerciţii de înviorare.

         G.D.: Caraghios.

         G.P.: Curat caraghios! Dar aici, la Dăneşti, m-am deschis, m-am dezinhibat. Ţin minte că scriam poezii, un fel de pasteluri, şi le publicam la gazeta de perete – Semafor, pe la serbări recitam poezii, regizam şi jucam tot felul de scenete. În clasa a opta am dramatizat Arendaşul român de I.L. Caragiale. Foştii mei colegi de şcoală îmi povestesc că în pauze mă urcam pe nu ştiu ce butoaie – eu nu-mi aduc aminte – şi că le spuneam poezii.

         G.D.: Poate fi semnul că teatrul a fost la tine o chestiune naturală, că n-a fost o construcţie artificială. Hai să ne amintim despre pregătirea ta pentru actorie şi regie. Cine te-a ajutat la pregătirea pentru teatru?

         G.P.: La Şcoala Populară de Artă eu am fost elevul lui Mihai Ică. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Am început cursurile o mână de oameni. Prin anul doi eram singurul care se mai ducea pe-acolo. Din fericire pentru mine – puteam să lucrez mult mai intens, mai aplicat… asistat şi sfătuit atent de domnul Ică. Azi îi mulţumesc frumos. Nu mai ştiu prin ce an de liceu am nimerit pe la Casa de Cultură a Sindicatelor, pe la repetiţiile unui spectacol cu Sânziana şi Pepelea de Vasile Alecsandri, spectacol pus în scenă de actorul Vasile Consantinescu. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească şi pe el! Era un actor care, dacă l-ai văzut o dată, nu-l mai poţi uita toată viaţa, actor de o forţă dramatică greu de întâlnit, o forţă care nu avea nimic de-a face cu patetismul cultivat în epocă mai ales în teatrele de provincie. L-am văzut prin anii şaptezeci în Năpasta de I.L.Caragiale. Juca împreună cu soţia dumnealui, doamna Olga Sârbul şi cu domnul Ion Săsăran. A fost primul spectacol de teatru cult din viaţa mea. La Sânziana… la început aveam un rol de-o strofă. La un moment dat s-a aflat că actorul-amator care urma să-l joace pe Lăcustă-Vodă a fost arestat (nu ştiu pentru ce). Nea Vasile m-a mutat pe rolul cu pricina. M-a avansat în… rol. Îi mulţumesc frumos. La Şcoala Populară, eram elevul domnului Ion Săsăran. Dumnealui a aflat că vreau să dau examen la Actorie. M-a poftit la Teatrul Dramatic şi m-a ascultat într-o dimineaţă. M-a ascultat şi m-a sfătuit cum s-a priceput dumnealui mai bine. Mare lucru nu se mai putea face, eu plecam a doua zi la examen. Cum a aflat asta, mi-a dăruit contravaloarea unui bilet de tren Baia Mare – Târgu Mureş. Îmi place să cred că a făcut o investiţie bună. N-am să uit asta niciodată. Îi mulţumesc şi azi frumos. Acum toate sunt doar amintiri – deja foarte vechi, dar frumoase. Altfel eu nu eram deloc umblat prin lumea actorilor, a teatrului, nu cunoşteam personal nici un actor… Pregătirea mea pentru admiterea la actorie a fost, însă, într-o mare măsură, o problemă personală, a fost problema unei credinţe puternice că asta trebuie să că asta e bine să fac eu, teatru.

         G.D.: Ca regizor ai colaborat cu mari actori ai teatrului românesc. Spune-ne câteva nume şi povesteşte-ne cum este în preajma celebrităţilor.

         G.P.: Am avut bucuria şi onoarea să lucrez cu Constantin Codrescu, Victor Rebengiuc, Marcel Iureş, Mircea Albulescu, Ion Caramitru, Dan Condurache, Ovidiul Iuliu Moldovan, Alexandru Repan, Ştefan Sileanu, Sanda Toma, Maia Morgenstern, Nicolae Pomoje, Dana Dogaru, Cornel Vulpe, Valentin Teodosiu, Nihai Dinvale, Irina Movilă, Ion Pavlescum Gheorghe Visu sau cu Silviu Stănculescu, Dumnezeu să-l odihnească! (ultimul rol la Teatrul Naţional Radiofonic l-a jucat într-un spectacol regizat de mine, cu piesa lui Radu Macrinici Tara/Ţara mea). Nichita Stănescu spunea despre Eminescu – atât să nu uitaţi / că el a fost om viu, viu, pipăibil cu mâna… atât să nu uitaţi / că ar fi putut să stea la masă cu noi, la masa cinei celei de taină… - aşa şi cu actorii. Marii actori sunt fascinanţi, dar nu vreau să-i idealizez. Unii dintre marii actori sunt dublaţi de autentici oameni de cultură, dar nu toţi, unii sunt de o smerenie dusă până la iluminare, dar nu toţi. Dar toţi marii actori, dar absolut toţi cei mari, sunt mari.

         G.D.: Maramureşean fiind, apreciem că ai dat o atenţie deosebită colaborării cu teatrul băimărean unde, cu ani în urmă, ai fost prima dată spectacole. Ce ai pus în scenă la Baia Mare?

         G.P.: Comedia erorilor de W. Shakespeare, Un fluture galben numit Sfinx de Christian Palustran (Turandot)2 după Carlo Gozzi şi don juan – scenariu propriu, un scenariu construit pe ideea că Don Juan nu există, există numai bărbaţi şi femei care au nevoie de mitul lui Don Juan… (la Teatru Dramatic), Avarul – o comedie a banilor, un spectacol de teatru de animaţie, pentru toate vârstele, un scenariu scris şi regizat de mine (la Teatrul de Păpuşi). Avarul… a obţinut Premiul de regie, de scenografie şi Premiul special al juriului la Festivalul „Gulliver” de la Galaţi din 1999, a fost invitat şi a umblat peste hotare.

         G.D.: În prezent se joacă vreun spectacol de-al tău la Baia Mare?

         G.P.: În prezent ştiu că… nimeni nu-i profet în ţara lui. Hai să vorbim despre lucruri mai puţin triste.

         G.D.: Ce lucrezi în prezent?

         G.P.: Lucrez un spectacol de teatru comunitar, alternativ şi itinerant.

         G.D.: Unde se va juca?

         G.P.: Într-un tramvai. Un tramvai numit Popescu.

         G.D.: Tramvaiul va circula?

         G.P.: În fiecare duminică după-amiază, timp de mai multe luni pe trasee anunţate din timp.

         G.D.: Prin Bucureşti?

         G.P.: Da, cu posibilitatea să umblăm apoi cu el şi prin alte oraşe care au tramvaie în circulaţie. Un tramvai numit Popescu e un spectacol care se construieşte pe un scenariu propriu după opera antumă şi postumă a poetului Cristian Popescu, un poet important al literaturii române, mutat de timpuriu la cele veşnice. Spectacolul îmbină elemente de teatru popular stilizate cu elemente de teatru de animaţie. E o călătorie de nuntă… iniţiatică.

         G.D.: Fiindcă ai pomenit de film, ai făcut şi film? Ai jucat sau ai regizat?

         G.P.: Am făcut puţin film. Am jucat în „Hotel de lux” în regia lui Dan Piţa şi „S-a rupt lanţul de la dragoste” în regia lui Laurenţiu Rusescu.

         G.D.: Cum îţi explici faptul că în Capitală sălile de spectacole sunt mereu pline iar în provincie se întâmplă acest lucru mai rar?

         G.P.: Cred că asta ţine de climatul cultural, de calitatea spectacolelor, de calitatea vieţii, precum şi de calitatea pretenţiilor pe care oamenii le au de la ei înşişi (în plan spiritual). Când viaţa înseamnă tot mai mult numai ceea ce trece prin stomac, la ce bun teatrul? Nu ţine nici de foame, nici de frig. Ţine de altceva, mai înalt, ţine de zona care ne deosebeşte de animale.

         G.D.: De când persistă legăturile tale cu teatrul radiofonic?

         G.P.: Ca pentru mulţi alţii, teatrul radiofonic a însemnat şi pentru mine primul contact cu teatrul cult (hai să-i zicem aşa, ca să-l deosebim de teatrul popular, folcloric). Şi apoi îmi aduc aminte că, în copilărie, la Negreia, mă jucam în felul următor: intram într-o albie de tablă zincată, în mâini ţineam două beţe care ieşeau de sub albie, beţe cu care sora mea mă muta de pe programul 1 pe programul 2 sau mă dădea mai tare sau mai încet, iar eu jucam rolul radioului transmiţând ştiri şi cotele apelor Dunării, având localităţile mele preferate: Gurahonţ, Isaccea, Bratislava, Drencova, Supurul de Jos, Zimnicea şi mai tot timpul era gheaţă la mal. La buletinul de ştiri, plăcerea cea mai mare era să plimb familia Ceauşescu pe unde vroiam eu. Îi mânam şi-i adunam de li se acrea de-atâtea vizite prin ţări străine. Când vroiam să scap de ei transmiteam, cu lux de amănunte, ora exactă după care băgam muzică. Era pe-atunci o emisiune de muzică populară – Întâlnire cu melodia populară şi interpretul preferat. De la Fraţii Petreuş la Ion Luican şi de la Maria Tănase la Maria Ciobanu nu iertam nimic. După care, dacă Ceauşeştii mă rugau frumos, mi se făcea milă de ei şi-i aduceam în ţară peste noapte când eu aveam alte spectacole de urmat, visele. Era felul meu de a face un fel de teatru inocent şi crud.

         G.D.: Ca regizor îţi place să lucrezi cu tinerii? Ce le-ai recomanda tinerilor care vor să devină actori?

         G.P.: Să nu confunde teatrul cu viaţa şi viaţa cu teatrul, să facă diferenţa, fiindcă sunt lucruri diferite. Numai clişeele cultivă o astfel de confuzie. Teatrul nu trebuie să imite realitatea obiectivă. Există destulă realitate obiectivă. Teatrul nu trebuie să imite nimic. Trebuie să fie, nu să imite. Că nu suntem la fabrica de clonări. Un mare regizor european, românul Vlad Mugur, spunea că teatrul nu e viaţă, viaţa e, în schimb, o enciclopedie teatrală.

         G.D.: Noi am fost studenţi înainte de 1989. Studenţia şi pregătirea universitară era altfel atunci? Ce părere ai, studenţii de azi, de la Teatru, sunt mai buni decât promoţiile anilor ’70-’80?

         G.P.: Pe atunci eram foarte puţini studenţi, selecţia era mult mai riguroasă şi, în mod firesc, consecinţele cred că erau altele. Când am dat admitere la actorie la Târgu Mureş eram treisprezece pe un loc. Şi erau doar patru locuri anual. Patru la actori, trei la actriţe, şapte era cifra minimă de şcolarizare. Acum s-a ajuns la un candidat pe un loc, practic nu mai există concurenţă, studiază actoria extrem de mulţi tineri faţă de necesarul real. Şi termină studiile şi mai mulţi – faţă de aptitudinile pe care le demonstrează. Numai cine nu vrea nu se face astăzi actor.

         G.D.: Iar rezultatele…

         G.P.: Sunt de multe ori de-a dreptul hilare. Asta riscă să se banalizeze într-atât încât să ajungă un penibil loc profan, un loc comun al vieţii noastre. Teatrul a fost o sărbătoare. Laică, e drept, dar sărbătoare. După o vreme fenomenul acesta va trece. Teatrul a ştiut întotdeauna să se regenereze. A avut el această putere misterioasă. Va avea-o mereu. Spiritul ludic face parte din structura intimă, sacră a fiinţei umane.

         G.D.: În afară de pericolul banalizării, al căderii în locuri comune, profane din cale afară… ce alte lucruri ameninţă teatrul românesc?

         G.P.: Teatrul a avut întotdeauna următorul cusur – prea cade uşor în mimetism. Or, în afară de artele mimetice mai sunt pe lume şi artele simbolice. Da, numai că teatrul românesc cult ia fiinţă prin a doua jumătate a secolului 19, tocmai pe  când se afirma, pe plan european, realismul psihologic şi naturalismul. Apoi, în prima jumătate a secolului 20, cu toate că apar elemente de avangardă teatrală, elemente de alternativă, ele sunt anihilate de gustul pentru teatrul bulevardier, teatru care, cu exagerările specifice genului, se revendică tot din teatrul realist-psihologic ca mod de a înţelege şi a concepe spectacolul teatral. Ca mai apoi să avem parte de nenorocirea realismului-socialist. Metoda de lucru a lui Stanislavski a ajuns să fie impusă mecanic, ca un şablon obligatoriu, ca model unic. Urmările se pot vedea azi cu ochiul liber atât în realizările vetuste, cât şi în mai juvenilele inflamaţii naturaliste copiate după mode şi modele, (chipurile – occidentale), deci obligatorii. Realismul psihologic, cu varianta naturalismului, e un fel (mai uşor) de a înţelege, a explica sau a concepe spectacolul teatral. Când nu cade în mimetism trăirist poate să producă până şi capodopere. Dar nu e singurul mod(el) de a face teatru. Şi nu trebuie impus ca model unic de lucru pentru nimic în lume.

         G.D.: N-ar trebui.

         G.P.: Şi totuşi…

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2041 - 2050 din 2100

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.