top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Salonul de Alexandru Filipaşcu, nr. 4(23), aprilie 2005
Apr 24, 2005 at 11:00 PM

Alexandru FILIPAŞCU  

 

SALONUL

 

scurtă poveste a unui „Roman” care nu a fost niciodată Roman şi nici astăzi nu este …

 

           Iată însă că în anul 1986, la editura „Dacia” Cluj-Napoca, deşi banalizată la format de cărţulie şi coperţi de tip şaradă/preţ 7,75 lei, după câţiva ani de detenţie editorială fortuită, cartea mea autobiografică Salonul a apărut totuşi, cu această apostilă, stânga jos pe fondul de doliu al coperţii: ROMAN.

           Cel care citeşte măcar aliniatul II din Introducerea la carte/rămasă neschimbată faţă de manuscris/va fi vexat imediat: „Am fost sfătuit, dacă pot, să aştern aceste confesiuni reale la persoana a treia. Dar, în Salon, sunt încă prea mic pentru o asemenea ispravă care, ce-i drept, nu angajează autorul slovelor decât foarte puţin”. Etc.etc. Spre lămurirea cititorului de astăzi, trebuie să declar că editura nu avut altă vină în această împrejurare, decât cerbicia cu care, în consens cu autorul, a ţinut ca „volens nolens” cartea să apară pe piaţă. Mafia din umbră/unde aidoma ciupercilor, mafiilor dintotdeauna le-a plăcut să crească/, se dovedea sacrosanctă şi destul de vigilenta cenzură care funcţiona non-stop sub firma virginală „Direcţia Presei” Bucureşti. „Destul de…” întrucât au „scăpat” totuşi, pe lângă introducerea cu pricina/care contrazice d’a capo, apostila Roman/, o serie de consideraţii oarecum filosofice, prilejuite de o plimbare deloc imaginară, printre diferitele feluri de pomi ai livezii noastre, din vale în deal; frapante fiind acelea privind „specialistul de ramură”/ „foarte la modă pe-atunci/sau şi mai frapantă încă analogia prezentului/socialist dacă vă place/, cu trăirea lui Diogene într-un butoi  şi unde „te scalzi în prezent până ţi se face lehamite de el

           Îmi ziceam chiar că aceste „scăpări” au fost voite, poate dintr-o perfidă distracţie a băieţilor de la Casa Scânteii şi nu cred că greşeam prea mult ele arătându-se de pildă mult mai transparent - directe decât povestea persană a cumpărării jocului de şah, sugerată de trecerea mărfarelor gâfâind la pantă, pline de datoriile de război, spre soare-răsare. Asta a fost însă eliminată.

           Ce voiam eu prin publicarea acestui elegant de buclucaş, vechi dar contemporan şi actual totodată, Salon? Pe de o parte, valorificarea  în haină literară accesibilă cititorului, a noianului de amintiri/informaţie clădită, în timp selecţionată corespunzător/, din trăirile de vacanţe şcolare, apoi studenţeşti şi după aceea încă, desfăşurate în satul năsăudean al bunicilor din partea mamei, Poiana Ilvei. Ori aceste prime surprize, nedumeriri dar şi încântări s-au perpetuat, împletindu-se cu zile şi munci / cum ar spune-o Hesidot/, peregrinări în natură ş.a., pe care Salonul le dezvăluie pas cu pas, capitol de capitol. Deoarece, cu vremea, aşa cum declară Paller şi memoria mea devenise „o rană care sângerează”. Aşa s-au conturat şi primele elemente necesare pentru a înţelege cum se cuvine „Spaţiul mioritic” blagian.

           De altă parte simţeam nevoia imperioasă deja, de a înzestra şi ardelenii mei cu noi, inedite, Amintiri din copilărie, reducând oarecum la egalitate ruşinosul de până acuma 1:0 în favoarea moldovebilor bunului, sfătosului, inegalabilului dascăl Ion Creangă din Humuleşti/lăsând pentru divizia B. deocamdată, Medelenii lui Ionel Teodoreanu. Atât numai că sfătoşenia aceluia care declara că „nu ştiu alţii cum sunt” a trebuit înlocuită cu probitatea interpretativă  a oamenilor, locurilor, obişnuită omului de ştiinţă; mult mai apropiată spiritului veacului care îşi trăia ultimele-i decenii. Aceasta şi pentru că, oricât ne-ar place, nu istoria, nici  teologia sau altele, ci biologia este ştiinţa vieţii. Constatare de căpătâi nu neapărat originală, care explică dar şi obligă enorm, semnatarul autor al Salonului.

           Intervine acuma un episod major. Pusesem punct manuscrisului în 1976, îl predasem în acelaşi an inedit. „Dacia”, acolo a zăcut după obicei trei ani pentru toaletă redacţională, cenzurare etc., ca în anul 1981 să-mi apară  cartea intitulată Expediţii la noi acasă 116 pp.,15 planşe deţinând 80 fotografii originale, color, adecvate textului. Dar deja în 1975, la cererea redacţiei, revista „Tribuna” din Cluj-Napoca, în nr.34, p.9, publicase câteva pagini din această carte viitoare, sub titlul adhoc, Excursii la noi acasă. Titlu care deşi minimaliza global conţinutul lucrării mele, însemna totuşi o cuvenită atenţionare publicistică. În treacăt fie spus şi la mintea cocoşului: una este o excursie de week-end şi cu totul altceva o expediţie în toată legea. Mă rezum să consider aici, că deşi au o tentă autobiografico-ştiinţifică, aceste „Expediţii” reprezintă prima şi până la ora actuală unica prospecţiune ecologică reală, condusă ecologic în spaţiul României, Deltă-alpinul Carpaţilor. Trecut, prezent/ călcat cu piciorul dar privit critic şi preciziuni despre viitor, deopotrivă. Evident că pe vremea aceea nu se născuse încă „turismul ecologic” şi alte numeroase asemenea verbisme ilariante ca „alimente ecologice”, „apicultură ecologică”, „agricultură ecologică” ş.a. în care înoată  astăzi zbenguindu-se fericit, presa şi mai ales TV-urile; căci numai despre gândirea sau previziunea ecologice fiecare, nu se prea vorbeşte.

           Dar în contextul de faţă, apariţia „Expediţiilor” a fost pe lângă un respiro menit redactării Salonului pentru mine a însemnat şi o încurajare, deoarece tot de mirare, cartea a apărut absolut conformă manuscrisului original de parcă „Eminenţa cenuşie” a cenzurii s-ar fi aflat în vacanţă. Meritul incontestabil de a „ţine  spatele” cenzurii revine fără îndoială Directorului de atunci al „Daciei”, scriitorul de năsăudeană aleasă obârşie, Vasile Rebreanu secondat de neobositul redactor al cărţii, scriitorul merituos Adrian Grănescu. Iată deci un amănunt de culise să-i zic aşa, pentru înţelegerea modului curajos-prudent cu care a fost încheiat manuscrisul predat editurii.

           Şi mai trebuie cunoscut un alt episod. Chiar dacă în anul 1981, pomenit mai sus, la ai săi 10 ani de apariţie, în nr.3, revista târgumureşană „Vatra” publică şi ilustrează pe două pagini, un amplu extras din Salonul. Manuscrisul îmi fusese cerut spre lectură de prietenul şi scriitorul, omul de cultură europeană, care a fost Romulus Guga, redactorul şef al revistei. Cerut şi în calitatea mea de colaborator mai vechi al „Vetrei” , care îmi publicase deja în  trei numere inserate între 1979-1980, lucrarea surpriză unicat pentru istorici, Originea şi formarea poporului român într-o viziune ecologică. Important a fost că în preambul, redacţia atrage atenţia cititorilor săi că manuscrisul lucrării se află deja depus la „Dacia” Cluj-Napoca, exprimându-şi încrederea în apariţia sa cât mai grabnică. Dar mai importantă apare în presă, recenzia comemorativă la nr.10 al „Vetrei” făcută în revista „Ramuri”, nr. 4, aprilie 1981, p. 6, în care se spune şi aceea că: Revista propune un nou prozator în persoana biologului Alexandru Filipaşcu, semnatarul prozei Salonul redactată la frontiera dintre document şi ficţiune, proză ce ilustrează istoria familiei transilvănene în marile ei transformări petrecute în ultima sută de ani.”

           Revenind la peripeţiile acestei cărţi, în 1985 editura clujeană îmi repartizează un „lector” de carte nu redactor cum avusesem, în persoana Anei Maria Boaru, cu care am discutat pe îndelete materialul, parcurgându-l în amănunt. Mi-am dat seama imediat că doamna are o alcătuire fragilă nu numai fizic ci şi psihic, respirând o nelinişte stresantă şi având o comportare oarecum aeriană. Dar nu aveam de ales. Şi a plecat sărmana fată cu manuscrisul în servietă, la cuveninul inchizitoriu al eminenţelor cenuşii de la Bucureşti. Departe de mine gândul naiv al repetării legendarului sacrificiu al Anei lui Manole Meşterul, aşa încât am fost mai mult decât bucuros când s-a reîntors mulţumită că a „salvat” cât a putut din Salonul. A venit deci cu verdictul ferm: ori aşa, cu amputările operate în text, ori nu apare deloc. Totodată Ana  Maria îmi transmite  felicitările „Direcţiei Presei” pentru neobişnuita carte, dusă acolo precum vita la măcelar. Felicitări pe care le-am primit cu seninătatea unui zâmbet, cunoscând că măcar ei, săracii, câţiva citiseră originalul scrierii. Căci cititorii de rând, ce aveau ei să ştie despre asta?

           Cu alte cuvinte s-a procedat astfel: Nici vorbă despre vreo ilustraţie de carte, desene ori fotografii, însăşi Poiana Ilvei rămânând ca un fel de ficţiune, un sat fantomă. Scoaterea  paginilor ce relatau cumpărarea jocului de şah. Având  inserată înaintea fiecărui capitol câte o poezie cu scopul de a pregăti cititorul întru înţelegerea spiritualităţii capitolului care va urma, poezia Livada Noastră a fost eliminată: antiteza bălegar, mere gustoase „ecologice” astăzi … şi prăfuirile cu tot soiul de chimicale astăzi, nu a plăcut defel. Mai importantă însă a fost eliminarea forcepsiană a tot ceea ce reprezintă puşcărie, canalul Dunăre Marea Neagră etc. Adică, aproximativ jumătate din capitolul IV, intitulat La vremea când Magii apar; parte de capitol, al  cărui subiect era chiar tatăl meu, care aşi fi preferat să fie o ficţiune românească, decât adevărul crud, trist şi ruşinos pentru firma RPR, pe care din păcate l-am trăit şi eu din plin. Deoarece tatăl meu a fost ridicat de securitate chiar din… Poiana Ilvei, într-un august fierbinte 1952, când venise la bunica şi la noi copii săi, pentru câteva săptămâni de vacanţă... Nu am înţeles însă pentru ce capitolului acestuia i s-a lăsat titlul original, deoarece la cât a apărut el în cartea tipărită, nu avea absolut nici o noimă. Dimpotrivă, ridică serioase semne de întrebare, pentru care cititorul, desigur, nu poate acuza decât… autorul. Cuprinsul cărţii lipseşte. Iar la apariţia ei, cum am arătat, primeşte o dublură a numelui de botez, cu cenzuristul Roman.

           Obişnuit cu numeroase recenzii optimist laudative?, la toate cărţile care mi-au apărut până atunci, am băgat de seamă că despre Salonul revistele sau chiar ziarele judeţene, nu au publicat nimic măcar cea mai sărăcăcioasă notiţă. În presa noastră nu a apărut nimic nici în „Vatra” care îl lansase înainte de vreme, sau în „Ramuri” care îl remarcase. Despre „Tribuna” Cluj-Napoca ce să mă aştept? Evident, ordin secret venit de sus, aplicat cu osârdia spectrului temerilor ulterioare, asemenea anticului Damocles…

           Chiar dacă m-ar judeca cineva acuma, eu am fost totuşi bucuros că aşa ciuntit cu paginaţia voit neglijentă, fără ilustraţiile cuvenite, în chip de cărţulie - avorton editorial, am văzut Salonul tipărit. La urma urmei, judecând logic, ciuntirile operate nu afectau cu nimica ansamblul de cronică modernă a satului-idee devenit astfel în acelaşi sens filozofic concretizat de Lucian Blaga, Poiana Ilvei, vatră de vrednică prezenţă a urmaşilor „grăniţerilor” regimentului II năsăudean. „Va veni ea vreme când îl voi republica aşa cum se cuvine” mi-am zis atunci, bântuit de încăpăţânarea optimismului neaoş, absolut nevindecabilă, malignă chiar.

           Mai târziu, frământând iară şi iară manuscrisul iniţial, am găsit de bine să etichetez fiecare capitol cu un motto adecvat conţinutului, alegându-le din poezia persană, poeţi, gânditori şi autori de versuri cu vreo mie de ani înainte. Pentru ca cititorul să poată constata cum peripeţiile fiinţei umane, năzuinţele omeneşti, tristul dar şi frumosul din oameni, veacurile scurse nu le pot anihila asemănarea lor frapantă. Dându-mi seama şi de existenţa unui anumit hiatus  evenimentar în text, am procedat la intercalarea înainte de ultimul capitol a încă unuia absolut necesar, precum se vede, intitulat Malul de dincolo. Astfel cartea pe care o speram într-un viitor mai favorabil, îmi apărea mai rotundă, mai închegată, mai generoasă în informaţia cu care eram dator cititorilor prezumtivi.

           Şi iată că pe negândite, apare brusc acel viitor favorabil aşteptat deja de prin 1948, dacă nu tocmai din memorabilul an 1848/1849. Considerând că nu se face să mă reped ca flămândul la presupusa darnică colivă, am prezentat din nou Salonul editurii „Dacia” numai în 1991. Manuscris complet, completat, coperte cuvenite, ilustraţie la fel. Fără să o declar făţiş, în sinea mea credeam de datoria redacţiei, poate şi o bucurie, repararea situaţiei lui 1986. Dar uite că alte măşti  aceeaşi   piesă, după câteva luni, un oarecare director pe atunci acolo, mă cheamă şi-mi  declară verde în faţă că nu-l poate da în lucru dacă nu-i aduc precomenzi pentru cel puţin 5.000 de exemplare. Ţin minte numai că înainte de a-mi retrage scrierea, l-am întrebat doar câte precomenzi a avut la volumul mare, gros de chirurgie editat de curând la „Dacia”? Am plecat gândind că nici măcar faptul că publicasem la această editură două cărţi ce s-au epuizat în librării, în câteva săptămâni numai, nu mai îmi oferea vreun atú cât de cât. Nu-mi rămânea decât să-mi trăiesc noua lehamite a prezentului, aidoma lui Diogenes în butoiul său, cu ciudă că eu însumi evocasem profetic oare?, această filosofică stare plimbându-mă în livada din Salon.

           Am aflat mai apoi că şi la Bistriţa au apărut edituri. Iarăşi mi-am zis că, în fond, judeţul Bistriţa-Năsăud ar trebui să fie primul interesat în apariţia Salonului, sub forma sa adevărată. Au urmat tatonări, căutări până, pe neaşteptate am găsit într-ajutor un om de excepţie, un adevărat român de o înaltă cultură şi simţire, inginerul silvic Alexandru Djighit. Bârlădeanul care după ce-şi luase licenţa în silvicultură la Braşov, s-a naturalizat bistriţean, cu mai mult entuziasm decât mulţi dintre aceia născuţi între fruntariile judeţului.

Prin 1995 am ajuns la  o nu ştiu care editură - tipografie care îmi oferea contra cinci milioane de lei, nu mai ştiu câte mii de exemplare de Salon, aduse mie la pragul uşii, cu care mai apoi să fac ce mă va îndruma Domnul. Iată cartea - marfă, încadrându-se ca atare în „economia de piaţă”. Dar redactorul-şef al uneia dintre noile edituri transilvănene, a căutat să mă pună în temă cu această realitate, succint şi sincer: Ca majoritatea editurilor din ţară şi editura noastră, cotată ca cea mai productivă în anul 2000, lucrează tot în regia autorului. Din cauza inflaţiei şi a lipsei interesului pentru carte, nu ne putem permite să luăm  cum ar fi normal, un împrumut, să edităm carte pe banii noştri, urmând să plătim ratele din încasări. Ar fi, în condiţiile actuale, o curată sinucidere. Din păcate, traversăm o perioadă plină de încercări, viaţa nu e uşoară, iar scriitorul a început, din pricina lipsurilor materiale să-şi piardă parcă din nobleţea şi demnitatea care ar trebui, şi ar fi mai mult decât normal, să-l caracterizeze.”

           Mai sunt se vede, bărbaţi adevăraţi, gând şi suflet cinstite. Şi m-am bucurat mândrindu-mă singur cu încă unul în viaţă, căruia merită să-i strângi mâna. Încă.

           Prin anii 2002-2003, mileniul III m-a găsit bătând la porţile editurii bistriţene „Alethea” în aceeaşi cerbicioasă năzuinţă ca Salonul să vadă lumina tiparului la Bistriţa. Pe principiul Lăpuşeanului: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”. Strădanie până la capăt de un rezultat minor, oricum departe de ceea ce îmi amăgise noua nădejde.

           Iată povestea unui Roman - Neroman, încaltea destul de …dac. Iată că dacă ştim cam la câtă vreme mama naşte prunc, nimeni nu poate spune după câtă vreme de „lăuzie” se naşte o carte, unde, cum şi la ce măsură de pungă- de autor sau sponsor. Mai cu seamă în această zisă democraţie care în lumea cărţilor a desfiinţat nu numai patriotismul local uneori foarte necesar în sprijinul multor apariţii editoriale, ci însăşi perpetuarea printre noi a mesagerului din totdeauna al culturii noastre: CARTEA.

              

 

 

         

Revista revistelor, nr. 4(23), aprilie 2005
Apr 24, 2005 at 11:00 PM

REVISTA REVISTELOR

 

         Apărută în perioada 1936-1943 şi având ca fondator pe Dimitrie Gusti, revista „SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ” reapare în serie nouă editată de Asociaţia Română de Sociologie, Universitatea Bucureşti (Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială), Institutul Social Român, în colaborare cu Editura Polirom din Iaşi. Conţinutul primei serii beneficiază de o prezentare bibliografică în lucrarea lui Grigore Traian Pop: Reviste de filozofie şi sociologie (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979), pp. 331-408. Reluarea acestei publicaţii, cu apariţie trimestrială, este destinată nu doar stimulării cercetării ştiinţifice în domeniu, ci şi cunoaşterii de către publicul cititor a investigaţiilor ce se intreprind asupra realităţii sociale, tot mai complexe, în epoca actuală, supusă fenomenului de globalizare. Studierea critică a stărilor sociale de fapt se impune, azi ca şi în trecut, datorită viciilor sistemului politic „care şi-a făcut un crez din cultul incompetenţei şi a avut (are şi acum - n.n.) ca urmare o organizaţie legislativă haotică, prin caracterul de improvizaţie, şi o administraţie a treburilor publice în care dispreţul specialităţii, lipsa totală a simţului de responsabilitate şi tendinţa bolnăvicioasă către abuz au devenit practici şi mentalităţi curente”. Atunci, în 1936, ca şi în prezent, se simţea aceeaşi nevoie şi preocupare pentru a apropia ştiinţa de reforma socială, momentul de faţă reclamând depăşirea tranziţiei şi integrarea cu succes a României în structurile euroatlantice, ca opţiune strategică a ţării la început de mileniu III. Nr. 4/2004 din revista „Sociologie românească” conţine, în 300 de pagini, studii şi cercetări referitoare la situaţia grupurilor în societăţile complexe (Petru Iluţ), atractivitatea feţei feminine (Septimiu Chelcea ş.a.), îmbătrânirea, diferenţe generaţionale (Lucian Marina şi Eugenia Ignat), conduita simulată (Alina Coman), valoarea de adevăr a zvonurilor (Aurelia Stoica), consumatorul şi reclama (Marcel Iordache), miza unităţii europene (Virgil Măgureanu), structura de clasă actuală în România (Laureana Urse), migraţia (Monica Constatntinescu), sistemul mediatic şi sfera politică (Gheorghe Fulga), toleranţa (Ioana Petre), participarea civică a tinerilor (Marius Strâmbeanu), alte aspecte de sociologie regională sau rurală, tratate în perspectivă comparativă, întrucât „reprezentările lumii sunt construite şi programate astăzi într-un context global” şi sunt menite să contribuie la dezvoltarea şi înţelegerea conştiinţei globalizării. Altfel spus, e un mod de a şti pe ce lume trăim şi cum ne comportăm în ea.

 

         De la Focşani, oraşul primei noastre uniri de principate, primim revista „ProSAECULUM”, cu profilul declarat de cultură, literatură şi artă. Programul publicaţiei e ambiţios şi vădit orientat în depăşirea provincialismului, oferind argumente specifice împotriva celor care, de pe poziţii elitiste şi conservatoare, neagă sau contestă dreptul la iniţiative locale în domeniul publicisticii culturale. Onorarea, inclusiv a titlului revistei, presupune un evident efort redacţional de surmontare a unor orgolii provinciale justificate numai în măsura în care au la bază criterii valorice, atât în ordinea creaţiei originale, cât şi a manifestării spiritului critic. Punctul tare al revistei (redactor-şef Alexadru Deşliu) pare a fi eseistica, cel puţin prin prisma cuprinsului arătat de numărul pe martie 2005 (ilustrat cu reproduceri după lucrări aparţinând pictorului Nicolae Grigorescu). Actualitatea demersului publicistic e argumentat de atenţia acordată evenimentului editării de către Academia Română a „Manuscriselor lui Eminescu”, împlinind prin acest act „mesajul poruncitor” lăsat de filosoful Noica şi reprezentând, pe de altă parte, „o obligaţie naţională” faţă de moştenirea spirituală a Luceafărului, întinat de unele reacţii belicoase din ultimii ani „dilematici”. Revista din Focşani ia atitudine faţă de „ipochimenul Vlasie” de la Piteşti care, în mod blasfemic, a lansat sintagma „Idiotul Eminescu!” Să dea Domnul ca în cultura română să avem şi de acum înainte câţi mai mulţi „idioţi” precum Eminescu şi câţi mai puţini „ipochimeni” ca şi Vlasie de pe Argeş mai în jos, spre limitele inferioare ale respectului faţă de patrimoniul cultural naţional. Reexaminarea valorilor trecutului e necesară şi folositoare pentru fiecare generaţie, dar - după expresia Magdei Ursache din eseul Leul în iarnă - operând nuanţat cu „toate criteriile” şi nu exclusivist şi intolerant dintr-un unghi îngust de vedere şi descalificator intelectual. Discreditarea valorilor cu care ne aflăm în competiţie permanentă nu poate duce decât la propria discreditare, inclusiv morală, cea care dă seama despre decăderea şi degradarea spiritului în ansamblul lui. Publicând sau luând în dezbatere nume precum Sadoveanu sau Preda, Emil Brumaru sau Irina Mavrodin, Grigore Vieru sau Gheorghe Istrate, Nichita Danilov sau Traian T. Coşovei, publicaţia din Focşani se situează în sfera valorilor şi nu în afara lor. S-auzim de bine!

 

         Publicaţia noastră a ajuns şi la Ploieşti, de unde primim, în schimb, „SINTEZE LITERARE”, revistă de cultură editată de Societatea Scriitorilor „C. Negri”, având ca director literar pe Victor Sterom. În paginile ei citim eseu, poezie, proză. Recenzii, traduceri, teatru, interviu, comentarii plastice. Între colaborări, în dreptul eseului Ecce homo, remarcăm semnătura universitarului băimărean Nicolae Felecan. Mai încolo, nu trece neobservată prezenţa poetului sătmărean George Vulturescu, încununat cu Ordinul Cavalerilor Danubieni, după vizita făcută la Brăila şi Galaţi. Ionuţ Ţene scrie despre Ispita de a fi român ardelean, echivalentă cu dorinţa „de a fi mai bun, mai civilizat şi mai dornic de a construi o Românie cu privirea spre viitor, adică spre Europa”. Doamne ajută, tuturor românilor, aşa cum spera şi Eminescu, căruia i se dedică, alături de creangă şi Rebreanu, pagini de critică, avertizând că „e timpul să ne trezim în al treilea veac de creştinism, să ne iubim valorile”. Inclusiv cele din generaţiile recente, cu unii reprezentanţi care şi ei nu mai sunt în viaţă, cum este regretatul Radu Săplăcan, din poezia căruia face „Lecturi” Ion Radu Zăgreanu. Tălmăcirile din „Scriitori celebri” sunt ilustrate cu texte de Pablo Neruda, Rafael Alberti (Oglinda şi tiranul) şi… Panaiotis Tsutakos, autor grec născut în 1920 la Pireu, având la activ vreo 30 de cărţi de poezie şi proză şi o seamă de premii internaţionale obţinute în Italia şi Turcia. Dintre autohtoni, reţine atenţia poemul Uzina morţii de Ion Stratan. Văzut în imagini, grupul de la Ploieşti îl are ca oaspete şi pe Eugen Uricaru, preşedinte (încă) al Uniunii Scriitorilor.

 

                                                                                     ARTIFICIERUL
Graiul nostru

 

Victor IANCU

 

„DOUĂ GRĂTARE, VĂ ROG!”

 

         E o comandă obişnuită în restaurantele sau „non-stopurile” noastre. Ce să înţelegem din asta? Să-nţelegem că cineva doreşte să înfulece gratii de metal sau de lemn, în loc de carne, brânză, ouă? Glumim. Dar dacă e să respectăm scrupulos proprietatea cuvintelor (lucru absolut necesar într-o comunicare firească şi eficientă), comanda aşezată în titlul prezentului articol ne apare absolut ilară. Căci iată ce glăsuieşte Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX, p. 443), în dreptul cuvântului GRĂTAR, grătare, s.n.: „1. Ansamblu de bare metalice paralele ori încrucişate sau placă de tablă găurită, alcătuind un dispozitiv… 2. Obiect alcătuit din vergele metalice paralele prinse într-un cadru (dreptunghiular)… 3. Obiect alcătuit din bare de lemn… 4. Partea din dreapta ieslei, în formă de scară înclinată…5. (Tehn.) Grilă…”

         E ceva comestibil în tot ce am citat până aici? Evident că nu. De unde totuşi sensul subînţeles în fraza din titlul articolului nostru? Un prim punct de pornire se află într-o expresie citată chiar de DEX: „Loc. adj. (adică locuţiune adjectivală) - n.n. La grătar = (despre carne, peşte, ciuperci etc.) fript pe grătar”. Adică respectivele produse (alimentare) pot fi preparate în felurite modalităţi: fierte, fripte în tigaie, fripte pe jar, scăldate în aburi şi aşa mai departe. Consumatorii la care ne-am referit noi vor însă ca produsul solicitat să fie preparat la grătar. (Ajuns în acest punct, nu mă pot stăpâni să nu deschid o paranteză. După cum bine puteţi observa, consumatorii noştri nu precizează alimentul care ar urma să fie pregătit la grătar. În mod normal, ospătarul ar trebui să ceară explicaţii lămuritoare: „ce doriţi să vă fie preparat la grătar: carne, peşte ciuperci…?” Dar ospătarul nu pune nici o întrebare, ci se duce direct la bucătărie şi comandă: „două grătare de porc!” Observaţi că ospătarul zice tot… „grătare”. Bucătarul însă înţelege perfect despre ce e vorba şi nu cere lămuriri suplimentare. El va pune pe grătar două cotlete de porc…) Acesta, în limbaj tehnic lingvistic, se numeşte brevilocvenţă. Adică tendinţa de a fi „scurt în expunere”. Dacă eu o aprob? Brevilocvenţa, la modul general, da. În cazul de faţă, deşi improprietatea terminologică (grătar = „cotlet de porc la grătar”) este foarte frecventă, ba a devenit chiar un loc comun, eu nu recomand perpetuarea acestei aşa-zise brevilocvenţe. Mie, cel puţin, îmi evocă întotdeauna când aud (expresia) barele de metal pe care cineva doreşte să le îngurgiteze, imitând balaurul din poveste.

Poeme de Ion Burnar, nr. 4(23), aprilie 2005
Apr 24, 2005 at 10:00 PM

Ion BURNAR



 

Poezia oralităţii

 

O istorie la fără frecvenţă

un abecedar al plângerii plângăcioase

plin de cărturari

la sapă de lemn

o inimă care-o să dea de dracu

nişte bună ziua spânzuraţi de limbă

declaraţii de veşnică pomenire la nunţi

o secundă în care nu se-ntâmplă nimic

în afara unor accidente de circulaţii

cosmice

rugăciunea de a fi genial de verde

şi după ce trece aia cu coasa

o metaforă drept paşaport

trecere dincolo de prostia omenească

spre disperarea vameşilor vameşi

ce nu cunosc cerneala frunţii

nici fericirea ştergarului

de a odihni pe faţa lui

chipul celui mereu aşteptat

 

Mai din sus de josul lumii

 

Bunicul meu a murit deodată cu Stalin

avea 103 ani trei luni şi trei săptămâni

mai trebuiau trei zile

să afle şi el vestea

că drumul de la coasă nu duce la cazan

ar fi jucat şi horit

trei zile trei nopţi şi încă şi încă

până un alt veac s-ar fi

îmburdat în rai

câte poveşti i-ar fi ieşit din pipă

mai lasă iarba dracului de-oparte

tu babă asta nu-i iarba celui  cu coadă

eu duhănesc pe tovarăşu’ Stalin

să n-aibă parte-n veci şoareci în pod

bunicule cum era cu slujba la’mpăratu’

Franţ Iosif ăla om

nu nimuricu’ de la Răsărit

tu nepoate să te duci la şcoală

să te faci mai ceva ca Franţ Iosif

Franţ Iosif  nu m-am făcut

dar bunicul

va osteni doar odată cu mine

 

Vara pe schiuri

 

Nu există cărări neumblate

mereu cineva te pândeşte în faţă

păduri viclene leagănă ceruri

ziduri chinezeşti de-a lungul

şi de-a latul frunzelor

ce foşnet pârâcios tot universul

drept păcăleală au numele nostru

Andromeda Orion ori Ion

la steaua care-a răsărit

sau până la casa bunicii

drumul la fel  de lung

nici colinda nu-i mai multă

ce plictiseală geamul Căii Lactee

fără un lup acolo

oricât de stingher dar lup să fie

Scufiţa Roşie rămâne de poveste

 

Ţăranii mei regi blestemaţi

 

Au îmbătrânit şi zeii de la coarnele plugului

se vede după cum le caută-n coarne

nepoţilor de la oraş

atâta sfioşenie în paşii lor încât

pământul parcă-şi cere scuze

că există

brazdele puncte cardinale

cu nume de străzi

doar făgăduiala nopţii

apicotind pe-o ceteră

şi zongora cu capul pe arcuş

până nu vin fără de milă zorii

să ducă visele pe sus

nu pot scăpa de balega istoriei

nici în bârlogul ursului

şi-acolo văd câte-un avion cu reacţie

cum le trage cu ochiul ochiului de jos

degeaba închid ei pleoapa

când vreau zeii să pedepsească

îndeplinesc toate rugăciunile

 

Cetăţeni de onoare

 

Mătura din faţa uşii

pentru că umileşte

toate-ncuietorile

casa

unde academiile umblă

sfios

să nu tulbure alfabetul

mamă

au mai învăţat o literă

un ceas fără minutare

nici arată ora

nici că se opreşte

şi cucul

care mă trage de limbă

despre vreme

 

La noapte va fi soare

 

Altfel n-ar veni zorii să mă vândă

nu noaptea-i grădina Ghetsimani

ci ziua când fiecare n-are trup

linţolii aparente poţi purta

de-a lungul şi de-a latul lucrurilor

poţi chiar să exişti

statuie să te faci

nu-i cum punct de sprijin nu

doar copilăria trecutul

singura certitudine

de care nu am parte

 

Despre zăpezile de odinioară

  

Iarna iubitoare de plapume nebune

are ca soţ frigul

infidelul notoriu

crede că dacă aruncă plasa

zăpezii

îl va păcăli pe el

ar vrea câte ceva din

singurătatea fiecărui

sceptrul de la căpătâiul frigului

uitat într-o sanie fără

colindători

frigul istoriei

un eşec sublim

 

Mai cerşetor ca un rege

 

Ce orgoliu să-nveţi a fi umil cu ziua

cum ai da mintea de sus pe pragul de jos

ai vrea toate zările fără să-ntinzi mâna

ceva ceva din singurătatea fiecărui

promiţi sceptrul de la căpătâiul frigului

un băţ de fugărit fire de iarbă

ai vrea s-auzi pajiştea nu covorul roşu

ai vrea prea târziu

viaţa

nu se mai aude

din cauza aplauzelor

 

Gaura de vierme

 

Ferice de cei care se-nbălsămează singuri

doar ei secretul imaginii din oglindă

viteza luminii un moft cum Pi Er Pătrat

când i se sparge roata

în tăul unui cer stingher

ferice deci de stinghereala hăului

s-ar îmbălsăma şi el

dar fără mine-i zero

doar eu ştiu că care că care

piramidă-i mai mare

cacofonia unei lumi ce moare

în faşă

nu mă va găsi în veci

casa mea

tot fără număr la casă.

 

Cina

 

Tot aşteptând să vină cineva

a început să picteze pe marginea blidelor

pe o parte lumea de azi

pe cealaltă lumea cealaltă

apoi cum nimeni venea

a luat la rând întreaga veselă

de faţa de masă nu s-a atins

prea semăna cu schimbarea la faţă

mai la urmă apa în vin

duios cineva nevăzut peste mână

atunci pereţii îi potoleau ochii

a desenat o masă

pe masă un potir

când a ajuns la mijloc

s-au auzit paşii

 

Mama

 

În Gara Iza şezum şi plânsem cândva cu bănat

c-a plecat Valea Izei cu trenul în Banat

dac-o ia la vale Dunărea-i un sat

Doamne câte bărăganuri cosi-o-aş pentru ea

de dragul meu săraca uitatu-s-a pre Ea

se duce şi se duce pe calea cea ferată

abia aşteaptă marea o apă mai curată

Mare Neagră ai grijă de Ion

pentru el New York  Paris feşteală Babilon

ai grijă taică-su îi face brazde

nu umbla cu valuri fixe voşnete deşarte

ochii mamei două stele stinse

lumina lor

şi după ce pământul ţăndări fi-va

cât or fi lumină mare

nu-i bai că nu-s pe cărare

m-or găsi oricând oricum

grijania grijaniei de drum.

 

Tatăl

 

Trăia în mijlocul junglei nu era vânător

noaptea cu capul pe blana leilor

tigrii îi lingeau neliniştiţi visele

păsări de pradă îl vegheau de departe

nu-şi găsea starea totul strâmt pentru el

mie nu mi-a vestit niciodată

dar gândirea lui  mult apăsătoare

se uita la cer şi scrâşnea din dinţi

tot mai dea îi arăta pumnii

ca pe-o rugăciune întoarsă pe dos

 

Drum fără ceteri

 

Dar cine ştie ce vârstă fiecare

o sută de ani o mie în degetul arătător

n-a trecut mult de la facerea lumii

s-o pot ferici înaintea sfârşitului

mai este încă vreme umblă vremea

dar tot mai des paşii se răresc

ori poate cărările se-ascund după copaci

şi eu le caut doar prin cuiburile goale

mai e mai e meliţează paciaura

dar chipul ei alături nicidecum

 

Cravată retorică

 

Când istoria se scoală dis-de-dimineaţă

tunurile anunţă o nouă zi de pace

până-n noapte praf şi pulbere

toate gunoaiele toate abstracţiile

doar libertatea cam mioapă

sub şenilele

ce vor sări în aer   

O rază de soare a fost... de Terezia B. Tătaru, nr. 4(23), aprilie 2005
Apr 24, 2005 at 10:00 PM

Teresia B. TĂTARU
                                                          Augsburg, în Martie, 2004

 

O RAZĂ DE SOARE A FOST...

Fragment

 

Cântec pentru pornire la drum

(…)

Mi-am îmbrăcat gândul în azur şi muselină

Şi mi-am scăldat condeiu-n boare cristalină;

Buzele mi le-am cuminecat cu gustul gliei,

Să crească-n inimă cicoarea poeziei. 

(Ion Şugariu: Trecere prin alba poartă,
primul volum de versuri, Buc. Martie, 1938.) 
  

 

              De câte ori ajungea în Baie, în centrul oraşului, în „piaţu cel mare” pavat cu piatră de râu, bine măturată, unde marţea şi vinerea se ţinea „mărturia” - piaţa săptămânală - lui Ionuc, îi plăcea să rătăcească printre şirurile de căruţe, de coşuri pe care femeile le purtau pe spate şi în care aduceau „vânzăria”, iar acum întindeau marfa din coş, pe jos, pe nişte ştergări de cânepă grosolane: legume, zarzavaturi, fructe, flori, ciuperci de tot felul, „pitoi de piatră”, care sunt cele mai bune, „pitoi” de pădure, de plop, care în tigaie se fac negre ca smoala, dar sunt gustoase, „oiţe”, bureţi iuţi, bureţi dulci, bureţi galbeni, bureţi de fag, „goarna”= trompeta morţilor, dar câte şi câte soiuri de ciuperci, de „carne de pădure” nu se găseau pe „piaţu” din Baie, darul naturii, al munţilor şi pădurilor din jur, iar natura îşi avea cornul abundenţei, plin, plin. Trecea apoi în partea unde se vindeau păsările, găini, pui, gâşte îndopate, ouă, raţe, ba şi câte o curcă, doar lăptărie nu se vindea în „piaţu cel mare”, numai în „piaţu mic”, alături, care era tot atât de curat ca şi cel mare.

         Pe lonuc, toate îl încântau, dar cel mai mult îi plăcea să asculte cum se târguia lelea Mărie, ţăranca româncă, cu Iuliska néni, unguroaica orăşancă, la vândut şi cumpărat de păsări: găini, pui, ba şi un cocoş pintenat, cu pene negre-verzui în codă de secere, cu reflexe metalice, aşa cum purtau jăndarii unguri ai împăratului, Franz Josepf cu multă mândrie la pălăria melon. Da amu adia s-o dus, îşi zicea lonuc, o rămas numa’ cocoşii cu penele, că amu avem România Mare, cum le spune lor doamna învăţătoare, dar şi părintele Băcilă la şcoală. Bine  că s-or dus şi să vie înapoi când i-oi chema io, îşi gândea puştiul, aşa după cum îi auzea el pe cei mari „vorovind”!

         Toate îl încântau pe lonuc, dar cel mai mult îi plăcea să asculte la vorbele oamenilor. In gălăgia şi forfota pieţii, el se apropia de persoanele care făceau târg. Il atrăgea limba pe care o vorbeau, ca un miracol. El o înţelegea şi pe Iuliska néni, ba i-ar fi putut chiar răspunde, dar nu toate leliucăle Mării erau în stare, dacă unguroaica nu vorbea decât ungureşte. Făceau târgul pe degete, fiecare explicând pe limba ei ceea ce gândea şi lonuc, puştiul se înveselea nu numai văzându-le cât de alandala se înţelegeau, ci şi cum se încurcau în banii ăştia noi, româneşti, în lei, care nu se mai potriveau cu zloţii, creiţarii, florinii sau groşii cu care erau obişnuite, mai ales femeile mai bătrâne. Se uita la ele şi le asculta fără să-şi dea seama de ce o făcea. Aproape că uita de sine. Conştient era doar de faptul că femeile de la piaţă provenind din satele de prin prejurul oraşului, vorbeau parcă altfel decât ei în Băiţă. Limba lor avea o altă melodie. Şi copilul ursit de Caliope şi Erato era atras de tot ce era cuvânt. Ca un miraj, în sufletul lui, cuvântul vibra, se înălţa, lua alte contururi, ba chiar nuanţe de culoare ce sclipeau, nu doar în nimbul numelui lui de Sugár(s=ş, în ungureşte)= rază, strălucire, ci şi în întreaga lui fiinţă cânta ceva odată cu melodia limbii pe care o asculta. Dar de această stare deosebită a eului său lonuc nu era conştient, căci doar care copil spune, sau se întreabă dacă ceea ce simte, vede, sau trăieşte el este normal, dacă aşa percepe toată lumea, sau dacă la ceilalţi oameni lucrurile stau altfel?! Până când copilului miop nu i se pun ochelari, el crede că lumea este neclară, confuză, cu contururile obiectelor imprecise, ba chiar şterse, cum le vede el. Abia cu lentilele pe ochi primeşte o altă imagine a lumii şi odată cu aceasta şi un alt orizont spiritual. Şi lonuc, cu sine alături, în bogăţia de expresii din forfota pieţii, ciugulea poeme din codrii de cuvinte, pe care avea să le arunce mai târziu în lume, ca pe nişte bobi de linte. Hoinăreala lui lonuc prin piaţă avea un scop, de care însă uita de îndată ce se amesteca printre oameni. Ajungea totuşi, până în cele din urmă, în „piaţu cel mic”, unde în coşurile înşirate pe jos, pe pavajul identic cu cel din piaţa mare, se vindea doar lăptărie. Bulgări de brânză de vacă, prinşi în ştergură rară, de cânepă, în care s-au stors, ori învăluiţi în frunză de brusture, stăteau la vedere, pe gura coşurilor înalte, de spate, acoperite cu ştergură înflorată, pe care femeile aşezau „vânzăria”, bulgării aceia de brânză care te îmbiau să-i iei, să-i guşti, să-i duci acasă să faci cu ei cozonaci, mămăligă, ori plăcintă. Pe frunze de viţă, ori pe farfurioare de lut tronau bulgări de unt auriu, iar pe lângă coşuri, oale, oale de lut pline cu groştior gros şi curat, cu aromă proaspătă: oale şi oale, cu lapte acru, cu lapte covăsât, cu lapte bătut, cu lapte smântânit, cu lapte prins, iar pe lângă ele, „cânta” de 5 litri, cu lapte dulce. Cânta, vasul acela de tablă emailată în albastru sau roşu închis, în formă de trunchi de con, cu toartă mare, laterală, cu „gât” înalt cilindric în care capacul, ca un pahar de băut apă, cu toartă mică în creştet, întocmai ca un moţ pe o căciulită de copil, intra cu totul, oprind să sară afară laptele, în scuturatul paşilor. Acolo printre femeile acelea trebuia să o găsească măcar pe una dintre surorile mamei lui, pe Mărioara, Ileana sau pe Anuca, cu care apoi să meargă mai departe la tata-moş şi la mămuca bătrână. Deşi toate mătuşile astea îi erau dragi, cel mai mult însă se bucura când o întîlnea pe Anuca, poate pentru că era cea mai tânără şi mai copilăroasă, deşi avea şi ea copiii ei, oleacă mai mărunţei decât el.

         Lui lonuc, toate femeile acelea tinere din „piaţu cel mic”, fete şi neveste, i se păreau frumoase, pentru că şi erau. Îmbrăcate în spăcel alb, din pânză de bumbac, lucrat pe piept în sus spre gât cu „ciur”, roşu, alb, albastru ori galben, şi cu poale, din aceeaşi pânză, ţesută de ele în război, iarna, în vremea câşlegilor şi-a postului mare, până la Paşti, cu zadie dinainte, din lână ţesută în patru iţe, cu „brăduţi”, lungă cât poalele şi largă, de la înfăşură aproape de tot şi la spate, pe şolduri, cu zadie-n cap, de „păr” (de stofă) de culoarea untului, fiecare era o Cosânzeană, o fată de împărat! Dar dintre toate, Anuca era cea mai şi mai! - şi nici una nu era ca ea! Desigur, pentru că numai ea dintre toate era mătuşa lui cea mai bună şi cea mai dragă!

         De cum o găsea se aşeza jos lângă coşul ei „stând cuminte” şi ascultând alte şi alte melodii de cuvinte ce se perindau prin faţa coşurilor cu lăptărie.

         După un timp Anuca îi dădea un bănuţ să meargă să’ şi cumpere un covrig, că: „ţ-a hi foame lonuc, aşe-i?” - şi lonuc se bucura de bănuţ, de covrig şi de inima bună a Anucăi. Când se apropia de amaizăzi, „să gata piaţu” şi femeile îşi adunau coşurile. De se întâmpla să nu-şi fi  vândut toată marfa cu ce rămânea, de era o „scoptătură" de brânză, o dădea la un sărac, la un cerşetor din piaţă, ori intra cu ea la internat, la o parohie sau la vreo doamnă pe care o cunoşteau, la care poate-i „purta lapte pa contău” lăsându-i în plus câte ceva, fie „de pomană” adică de gratis, fie ca marfa pe care doamna o socotea la sfârşit de lună când îşi plătea lăptăreasa. Anucăi însă nu i se întâmpla să-i rămână marfa, căci ea, ca şi surorile ei îşi avea clientela ei; doamnele îi cunoşteau produsele şi veneau în piaţă dimineaţa de vreme: „să nu apuce a-i trece Anucăi lăptăria".

         Anuca îşi aduna ştergurile, oalele, pe care le punea în coş împreună cu cânta goală şi se pornea cu lonuc să iasă din oraş prin „piaţu fânului”, iară de acolo pe drumul dinspre răsărit-miazăzi, spre Groşi.

         Dar în ziua aceea de Iunie, Anuca „aduna mai cu spor”, se grăbea să ajungă cât mai repede acasă, să înceapă la cules de cireşe, cu care iarăşi să vină mâine în Baie, să i le ducă doamnei doctorului Pop Mihai, medicul Băii şi a tuturor satelor din jur. lonuc nu se putea ţine după ea. Anuca opri un căruţaş cu cai, rugându-l pe badea să ia pruncu în car şi să-l lase la Pusfunduş: „ştie pruncu, unde!” „Suie-l în loitre!” - îi spuse Anucăi badea, care opri caii trăgând de deapleauă - „şi hai şi dumăta nevastă aici pă iliş.”  Mulţămăsc!” - răspunse Anuca - „da io tare mă păzăsc.” „Noa, d-apoi nu gândeşti că poţi mere mai iute pa gios decât pot fugi caii mei!” „Dară că nu! Da io vreu a mere pa cărare, să agiung la livadă, la cireş. De vrei dumăta să-mi iei, ia, (uite) numai’ canta asta şi ştergura şi bliduţăle, ar hi tare bine.” „Ba pune în car tăt coşu şi du-te fără terheti, că-i mere mai cu spor!” „Mulţămăsc, da în coş trabă să culeg ciresă.” „Noa, bine-i dară - conchise badea - da atuncine suie pruncu aici pă iliş lângă mine” - şi Anuca îi ajută lui lonuc să urce lângă badea, care dădu bice cailor ce o porniră ca şi cei din poveste, iute ca vântul, şi neîntrecuţi ca gândul, lăsându-o pe Anuca într-un nor de praf.

         După ce caii s-au mai potolit şi oprit la pas, badea îi lăsă în voia lor, doar din când în când le mai amintea cu câte un vârf de bici, uşor, pe spinare, că sunt în ham.

         Ionuc, de pe iliş, nu-şi putea lua ochii de la ei, cum le sclipea crupa şi li se mişcau muşchii sub pielea elastică.

         -  Da ce mândri cai ai bade. Cum îi strâgi?

         -  Îţi plac?

         -  Tare-s mândri!

         Mândru şi el de lauda puştiului, badea îi explică:

         - Aiesta din brazdă - şi arătă cu zbiciu spre calul din dreapta - îi Iancu. Iestalalt îi Roşu! Hiii, măi zmăilor - şi-i pişcă oleacă peste crupe cu vârful zbiciului.

         -Da’ a cui eşti măi nepoate?

         -A lui Şugar din Băiţă.

         -Hai!? D-apoi tu eşti pui de miner, bată-te să te bată!
         - Dară că !

         - Da la cine meri tu aici?

         - La tătuca-moş şi la mămuca-bătrână.

         - Da cine-i tătuca-moşu tău?

         - Dumitru Griga di pă Pusfunduş !

         -  Noa, audzi ! D-apoi asta însamnă că ne cunoaştem, că doară care di pa aici n-o sert (fiert) monturi la horincia lui bade Mitru di pa Pusfunduş ?! Că bună horincă mai face! Io îs Anton a lui Mihăileş, din Groşi.

         Om tânăr şi frumos, îşi gândi lonuc, uitându-se la culoarea lui roşie, din obraji, cum nu prea au oamenii „lui” din Băiţă.

         - Da pa tine cum te strâgă? - continuă badea Anton; Şugar şi mai cum ?

         - Ion, ca şi pa tata!

         - Noa, lonuc, bate palma! - şi badea Anton îi întinse puştiului palma lui lată, bătătorită şi caldă în semn de prietenie şi legătură de cunoştinţă, ca şi la încheierea unui târg important.

         Mânuţa mică şi subţire a lui lonuc se pierdu cu totul în palma aceea de ţăran voinic.

         - Asta însamnă că mama ta îi fata lui bade Mitru Griga.

         - Aşe-i - confirmă lonuc. Ii soră cu Anuca, asta care m-o pus în car. Mămuca, Floare, îi ceea mai mare.

         - Noa, aşe-i dară! Şi dzâci că tată tău, mineru, scoate aur?

         - Tătuca nu lucră în mină, numa la şteampuri şi la spălat minereu, piatră sfârmată. La spălat lucru şi io.

         - Du-te, nu grăi! D-apoi cum, că tu tare eşti subţârel?!

         Drept răspuns, lonuc ridică doar din umeri şi clătină din cap, în semn că totuşi aşa este. Subţirel cum e, lucrează şi el acolo, la spălat de minereu, alături de tatăl său.

         - D-apoi cum faci tu treaba asta? - îl întrebă badea Anton, tot mai interesat.
         - Io lucru numa la şaitroc. Tătuca spală la vălău. Ştii, piatra cu aur să macină la şteam­puri şi să face năsâpu. Aiesta să spală la vălău. Pa fundu vălăului să pun cioareci.

         - Ce? Cioareci cum port io iarna?

         - Pănură groasă de lână, la care le zâce „cioareci.” Năsâpu  (nisipul) de pa fundul vălăului ce-o rămas pa cioareci, ii spăl io cu şaitrocu.

         - Ş-apoi acela- i auru tău ?

         - Întâi trebuie să-i plătim lui Pokol, urbura, amu la el lucrăm şi după ce o plătim, putem lucra pintru noi. Da pă mine amu, de-o vreme mă cam dor picioarele şi nu mă mai duc ase’ de des la lucru, diptace, tătuca m-o lăsat să ziu pă Pusfunduş.

         Badea Anton a rămas pe gânduri: bietu prunc, l-o prins mătricile la picioare, de atâta stat în umezală!

         - Da’ batăr aveţi aur?

         - Avem oarece, da nu mult. Tătuca mai vre să cumpere pădure cu aghistiniş, de la noi oleacă mai sus, cată Valea Borcutului, da-i cam scumpă şi ne mai treabă aur.

         - Noa, bine-i dară! - şi pe Anton îl cuprinse aşa din toată inima, un val de căldură pentru pruncu ce şedea lângă el, încât l-ar fi luat în braţe să-l strângă la pieptul lui sănătos şi tânăr, să-i ia toate mătricile şi durerile din picioruşele lui de copil, dar pentru că n-o putea face, scoase din chimir un bănuţ pe care-i-l dădu lui Ionuc spunându-i să-şi cumpere pă el miere” când a trece iară „pin Baie”.

Dumitru Salade, Pe cărările vieţii de Valeriu Oros, nr. 4(23), aprilie 2005
Apr 24, 2005 at 10:00 PM

Valeriu OROS

DUMITRU  SALADE, PE CĂRĂRILE  VIEŢII,

Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005                                                         

                                                                                                                   

          Ajuns la vârsta senectuţii, omul, în singurătatea lui, este ispitit să privească în urmă,  contemplându-şi realizările şi neîmplinirile, urcuşurile şi coborâşurile, luminile şi umbrele. Unii oameni şi le declină mental, păstrându-le în intimitatea lor. Alţii, mai inspiraţi, le aştern în pagini memorialistice cu valoare de document. Când realizările şi împlinirile sunt recunoscute şi intră în circuitul valorilor ştiinţifice sau culturale, memorialistica publicată posterior operei reprezentative, mijloceşte cunoaşterea amplificată a imaginii autorului, a personalităţii celui ce ,,trebuia să poarte un nume, adunat pe-o carte”.

          La împlinirea celor 90 de ani de viaţă, distinsul profesor universitar clujean, dr. Dumitru Salade, ne impresionează şi emoţionează printr-o gestică nu prea frecventă în lumea cărturarilor elitişti: îşi întâmpină aniversarea zilei de naştere (2-III-2005) cu o nouă carte de memorialistică prin care ne conduce ,,pe cărările vieţii” sale, cărări ce devin, pentru lectorul atent şi sensibil, motiv de reflecţie dar şi de introspecţie privind ,,jocul” omului cu destinul. Recenta apariţie editorială se aliniază celor 50 de cărţi publicate, fie ca autor unic (20), fie coautor (15), precum şi alte 15, în calitate de coordonator şi redactor. Acestea, împreună cu cele peste 250 de studii şi articole, formează o minunată zestre spirituală ce impune respect şi consideraţie, conducând la concluzia incontestabilă că autorul, profesor şi cercetător, a trăit arzând şi arde luminând pe alţii.

          În ultimii ani, sfidând vârsta, profesorul D. Salade ne-a introdus în elita umanistică a universitarilor clujeni (Portrete de universitari clujeni, Ed. P.U.C., 1997), apoi în galeria de Oameni între oameni, Ed. Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2002, în universul rural al satului natal, Dacia Română, Ed. Napoca Star, 2002 şi în bogăţia de aforisme, Nopţi albe cu roiuri de gânduri, 2002, unde descoperim îndrăzneala spiritului, în maniera gânditorilor antici şi a moraliştilor francezi, ca şi arta de giuvaergiu a autorului.

          În mod legitim şi cu aleasă modestie, specifică spiritului academic, în noua sa carte  D. Salade se întoarce spre sine, dezvăluindu-şi drumul parcurs din copilărie până în prezent, când, depăşind teama de singurătatea şi neliniştea care îl încearcă uneori, întrebându-se ca şi Arghezi altădată, de ce-ar fi trist?, îşi găseşte, împăcat cu sine şi cu alţii ,,oaza de linişte şi echilibru sufletesc în sânul familiei”.                  

          Autorul mărturiseşte în cuvântul adresat prezumtivului cititor că îşi ia, cu emoţie, misiunea de a fi cronicarul unei vieţi pe care o cunoaşte cel mai   bine: ,,Mi-am scos amintirile din cutia cu naftalină. Unele dintre ele mai păstrează încă mirosul plăcut şi tare al trecutului, altele nu mai miroseau decât a naftalină. Le-am scuturat, le-am primenit şi am întârziat mai mult cu cele care mi-au încălzit imaginaţia pentru bucuriile trăite şi care mi-au anesteziat durerea şi necazul de care am avut parte de-a lungul vieţii”. Durerile sunt cele generate de ,,Apocalipsa războiului” de ,,Calvarul Magheratului” sau de ,,vinovăţia” de a fi băiatul  tatei umblat prin America. Literatura de excortă (P. Cornea), constituită dintr-o Notă asupra ediţiei şi Postfaţă este semnată de Vistian Goia, un bun cunoscător al operei lui D. Salade şi unul dintre cei mai apropiaţi colegi de gând şi faptă.

          Succesiunea celor 23 de capitole reflectă lumea prin care a trecut copilul Salade care se identifică cu viaţa satului transilvănean, Dacia Română, gimnazistul de la Sebeş, liceanul de la Alba Iulia, însetat de lectura devenită pentru el ,,un viciu fără leac”, studentul Clujului interbelic, sublocotenentul infanterist de la Harcov şi Stalingrad, profesorul Universităţii clujene şi, nu în ultimul rând, pasionatul peregrin ,,pe drumuri de munte” din spaţiul geografic naţional: Retezat, Negoiu, Bucegii, Ineul, Parângul etc. sau din cel străin: Germania, Franţa, Italia, Austria, Belgia, Canada, SUA, Cehoslovacia.                                            

          Cartea profesorului Salade se plasează la frontiera dintre literatura confesivă şi istorie. Faptele şi întâmplările trăite pe viu generează spontan asociaţii senzoriale ce pun în lumină atributele literaturii confesive cu valenţe estetice, emoţionale. În carte se reflectă sufletul unui om, autorul, iar amintirile, selectate în funcţie de reverberaţia lor,  constituie  un omagiu adus străbunilor săi, ,,stele sclipitoare în universul copilăriei” şi părinţilor, ,,întru aducere aminte

          Adevăratele prietenii statornicite cu unii colegi de catedră: I. Pervain, R.Todoran, D. D. Roşca, L. Rusu, I. Petruţ etc. devin, în viziunea autorului, ,,un dar de la Dumnezeu”. Imaginea lor este reflectată  în coordonatele ei esenţiale. Arta portretistică a memorialistului este prezentă şi în volumele anterioare, dar aici portretul fiinţelor mai apropiate de sufletul autorului,  prinde alt contur. Tuşa cromatică evidenţiază prioritar latura eticistă şi psihologică a oamenilor din imediata apropiere, păstrându-le imaginea vie, neafectată de legea memoriei regresive a lui Th. Ribot. Memoria afectivă se înscrie în dotaţia artistică: ,,Mama era o femeie simplă, modestă, caldă, o fire delicată şi generoasă, uneori interiorizată, melancolică şi visătoare,  harnică şi plăcută, devotată casei. Nu cunoştea ura, invidia, bârfa. Trăia momente de lirism, când îşi dăpăna gândurile sau îşi şoptea  un cântec discret şi tandru, cu o voce duioasă şi caldă. Era sfioasă, discretă şi retrasă, afectuoasă şi îngăduitoare. Copilăria mea a fost zâmbetul mamei, adolescenţa mea, seriozitatea gravă a ei iar maturitatea mea, îngrijorarea ei permanentă şi mândră.

          Portretul tatălui contrastează cu cel al mamei: ,,om voinic şi vesel din fire, glumeţ, iubea cântecul, dansul şi petrecerea la nunţi. La drum, îşi cânta dorul şi jalea cu  vocea sau cu fluierul, îndemnând boii şi, savurând liniştea naturii, se bucura de câmpul frumos, de cerul senin, de boarea dimineţii sau de adierea serii. Prospeţimea emoţiilor îl ţinea tânăr”. Portretul uncheşului Ilarie  este realizat din altă pastă: ,,om tăcut, rezervat, nesociabil, vorbea monosilabic sau în sintagme enigmatice”.

          Pagini antologice realizează memorialistul în capitolele destinate războiului la care a luat parte. Războiul este pentru el ,,o şcoală a vieţii” pe care n-o doreşte nimănui. Apocalipsa  frontului creează momente de meditaţie, de observaţie şi de învăţătură. Nu eroismul îi reţine atenţia tânărului ofiţer intelectual, ci întrebările, nedumeririle, aşteptările, mirările, indignările pricinuite de ceea ce vede şi simte, impactul psihologic şi moral al războiului asupra combatanţior la care se raportează empatetic: ,,Ne purtăm sufletul în pumni şi suntem gata să-l împrăştiem pe aripile vântului sau să-l îngropăm discret sub o rădăcină, în schimbul liniştii care ne-a părăsit de atâta vreme. Neputincioşi, strigăm ajutor şi suferim când golul din jurul nostru  nu produce ecou. Ne uităm buimăciţi către zare şi visăm bolnavi fâlfâirea caldă a morţii. Nu ne mai sperie nimic şi ne împăcăm uşor cu renunţările, măcinându-ne  durerea între dinţii aspri ai zilelor şi nopţilor de veghe. Şi rumeguşul care rămâne se mai cheamă viaţă! Ah!

          Imaginile terifiante, persuasive nu le poate evita, îl panichează; depăşirea lor devine dramatică. Pe un câmp cât puteai vedea cu ochii ,,mii de morţi se aflau în descompunere, în toate poziţiile şi lângă toate vehiculele, făceau insuportabilă atmosfera întregului câmp”. Trecerea camionului de campanie peste puzderia de cadavre, pe care şoferul nu le mai poate evita, îl şochează, acoperindu-şi faţa până la depăşirea spaţiului apocaliptic.

          Este  impresionantă şi  interesantă alternanţa reflecţiei obiective  cu cea subiectivă asupra singurătăţii şi raţiunii existenţiale la vârsta bilanţului (Capitolele: Durerea despărţirii definitive şi Singur spre nu ştiu unde...?!). Suitei de acumulări interogative, autorul răspunde printr-o întrebare de ordin consolativ: ,,Nu este mai bine să lăsăm întrebările şi să ne pregătim de plecare fără acel lamentaţio, cu ce ne sporim zestrea pentru lumea cealaltă?

         Lucrarea se impune atât prin problematică, cât şi prin stilul accesibil unui public mai larg, interesat de a cunoaşte o altă latură a personalităţii distinsului profesor Dumitru Salade cărui, la ceas aniversar, îi urăm multă sănătate şi putere de muncă. LA MULŢI ANI, STIMATE  DOMNULE  PROFESOR!

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2041 - 2050 din 2158

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.