top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Un basm galactic de Mircea Opriţă, nr. 3(22), martie 2005
Mar 27, 2005 at 10:00 PM

Mircea OPRIŢĂ

UN BASM GALACTIC

 

         Oarecum instinctiv, SF-ul a fost simţit mereu ca un domeniu apropiat de basme, poate datorită deprinderii sale de a opera cu personaje stereotipe, în scenografii fanteziste, apte să primească desfăşurarea unor acţiuni marcate de fantasticul fabulatoriu şi senzaţional. La un moment dat au apărut, în acest sens, şi discursurile teoretice scrise. Primul despre care ştiu că făcea, la noi, prin 1970, această apropiere generică este Voicu Bugariu. În concepţia sa de atunci, anticipaţia – predispusă mai mult decât alte genuri de literatură la o formalizare tematică similară celei din basm - ar continua în linie directă o asemenea tradiţie milenară. În fine, la câte definiţii există pentru SF şi la câte rădăcini i-au fost găsite (din epopeile babiloniene şi până la revistele „pulp” din istoria culturală recentă a Americii), una în plus nici nu mai deranjează. Instrumentele de meticuloasă detaliere structurală ale lui V. I. Propp scoteau la lumină similitudini frapante ale funcţiilor personajelor din SF cu ale celor din basm şi, de asemenea, în ce priveşte situaţiile arhetipale existente la nivelul sferelor de acţiuni. Bugariu nu şi-a mai dezvoltat aceste observaţii într-o veritabilă teorie a genului, axată pe basm, fiind cucerit destul de repede de estetica manierismului, unde găsea, iarăşi, asemănări profitabile pentru înţelegerea paradigmatică a genului de care ne ocupăm.

         Oglinda basmului a rămas însă mereu în orizontul SF-ului, iar unele producţii, la noi sau aiurea, se contemplă justificat în apele ei. Pe la 1920, I. C. Vissarion compunea cu voluptate basme SF, unde protagoniştii îşi rezolvau conflictele tradiţionale printr-o tehnologie fantezistă, anticipată. Mai târziu, prin anii ’60, Georgina Viorica Rogoz îi călca pe urme, purtând pe trasee interstelare personaje de basm popular. Tendinţa aceasta se vede şi mai bine la Hollywood, unde filmele unui George Lukas sunt basme tipice transcrise în cheie SF. Pe rampele cu decor sofisticat ale viitorului, Făt-Frumos devine Luke Vântură-Cer, fata de împărat - prinţesa galactică Leia Organa, făpturile ajutătoare îşi regăsesc chipul animalier în partenerul extraterestru Chewbacca, ori în obiectele animate de felul roboţeilor buclucaşi R2D2 şi Phii-oo. Cât despre Zmeu sau Spân, geniile rele ale poveştilor populare dintotdeauna, ele îşi recompun substanţa în fantomatica prezenţă fără chip a lui Dart Veder, cel temeinic blindat într-o rigidă mască de fier. Iar în felul acesta se respectă o altă funcţie desluşită de Propp în morfologia basmului, cea de antagonist. Prin simplitatea extremă a personajelor şi acţiunilor, Războiul stelelor se adresa copilăriei propriu-zise, care nu pretinde de la obiectele amuzamentului său adâncime spirituală ori complicaţie greu de priceput şi asimilat. Ea aşteaptă doar miracol spectaculos şi integrare într-un mecanism dramatic simplu, ce pedepseşte Răul, răsplătindu-i generos pe protagoniştii Binelui, invariabil învingători.

         Radu Pavel Gheo scrie şi el un basm SF (Fairia – o lume îndepărtată, Editura Polirom, Iaşi, Bucureşti, 2004), însă de cu totul altă factură. Nici în Fairia („feeria”, lumea funcţionând neîntrerupt în regimul surprizelor spectaculoase şi al minunilor) personajele n-au psihologii abisale, iar mişcările lor urmează, în mare, linia convenţională stabilită în seama fiecăruia de clişeele arhicunoscute ale basmului. Şabloanele acestea nu sunt, însă, ilustrate pur şi simplu din nou, prin material de împrumut, ci contribuie - într-o manipulare abilă - la înscenarea unei istorii aparte, cu gradul său de excentricitate faţă de tiparul folcloric. În limbajul unei critici postmoderne, am putea vorbi despre o „destructurare” deliberată a clişeelor din basm, urmată de refasonarea inteligentă a fragmentelor rămase din demolare, pentru ca în cele din urmă acestea să-şi ocupe locul cuvenit într-o altfel de construcţie. Iar zidirea aceasta nouă, unde cărămizile redistribuite rămân în mod calculat la vedere, este mult mai liberă de semnificaţiile atribuite celei vechi, nutrind chiar orgoliul literar de a-şi căuta un sens propriu.

         Un soi de ironie blândă, care îşi învăluie personajele într-un sentiment de călduroasă înţelegere confraternă, este instrumentul preferat de autor în operaţiile de demitizare executate asupra materialului folcloric selectat. Voinicul din poveste se numeşte aici Brave Soul, „prinţul cu minte înceată” prin care aventura se lansează atât prin teritoriile tradiţionale ale poveştilor, cât şi dincolo de limitele lor, în plin şi surprinzător necunoscut. Balaurii locului păzesc comori alcătuite nu din nestemate sclipitoare, ci din pergamente cu înscrisuri fără sens pentru populaţia analfabetă din regatele basmului. Cu ştiinţa de carte se ocupă vrăjitorii şi solomonarii, priviţi de bunul simţ folcloric cu firească reticenţă, întrucât arta lor magică tulbură seninătatea neabătută cu care îşi împlineşte destinul „neamul ăsta de viteji”, remarcabil prin forţă mai curând decât prin isteţime. Cu tot renumele prost, câştigat pe traseele mai vechi ale genului, vrăjitoarea Vickyia e o fată deşteaptă şi nărăvaşă, în stare să exercite asupra aleşilor săi o atracţie irezistibilă, nicidecum fiinţa malefică la care s-ar fi aşteptat cititorul de fabulaţii străvechi. Funcţiile stabilite pentru basm se diluează astfel şi se răstoarnă: antagonistul se revelează ca prieten, încât conflictul iniţial rămâne fără obiect. Intrat şi el în scenă, centaurul Hippokalos are - în partea sa omenească - înfăţişarea unui bătrân ridat şi cu barbă căruntă, iar comportamentul său include mofturile şi morocăneala vârstei arătate. Din călătoria exemplară prin Fairia nu vor lipsi repere consacrate, precum codrul vrăjit, Marea de Aramă, Marea de Argint, izvorul cu apă vie şi munţii care se bat cap în cap la Capătul Lumii. Numai că grupul aventuroşilor îşi pierde complet strălucitoarea aură folclorică: „O gaşcă de rătăciţi, asta erau”. Peripeţiile lor părăsesc adesea şablonul eroic, desfăşurându-se sub semnul incertitudinii şi al derutei. Câştigând nuanţă în dauna exemplarităţii abstracte, prototipurile devin personaje şi îşi însuşesc dimensiunea umană.

         Asemenea reinterpretări motivice dereglează linia simplă şi fermă a poveştilor populare. Dar o complicaţie veritabilă nu apare nici în personaje, şi nici în acţiune. Complicaţia priveşte naraţiunea însăşi. Fairia este un basm compus dintr-o multitudine de poveşti înlănţuite ce acompaniază gruparea eterogenă a lui Brave Soul pe tot traseul, iniţiatic în esenţă, pe care protagonistul îl are de parcurs. O înlănţuire de monologuri ascultate de asistenţă cu sufletul la gură, de parcă nu aventura lor proprie ar conta, ci micile giuvaere ale fabulosului introduse unul după altul pe firul ei. Se produce astfel un pregnant efect de „poveste în poveste”, o stratificare narativă menită să dinamizeze şi chiar să inflameze basmul. Ca şi la Michael Ende, din care autorul îşi alege un motto incitant şi revelator, multe din poveştile Fairiei îşi refuză sfârşitul, rămânând în mod deliberat neterminate; ceea ce iarăşi contrazice clişeul tradiţional al naraţiunii arhaice, dar ieşirea din schemă apropie ficţiunea de viaţă mai mult decât ar reuşi s-o facă schema însăşi.

         Monologurile acestea fabulatorii creează treptat polifonia ansamblului, unde filonul folcloric îşi are rolul său marcant, dar reprezintă doar o parte din întreg. Basmul interferează continuu, discret, cu motive SF incontestabile. Extravaganta ceată expediţionară include şi un număr de astronauţi eşuaţi pe planeta feerică. Faptul permite scriiturii să angajeze, într-o succesiune contrapunctică, limbaje disjuncte: unul învechit, legat de repere mitice şi primitive, altul de rezonanţă tehnico-ştiinţifică, referindu-se la lucruri proiectate de imaginaţia noastră în viitor. La conjuncţia unor mentalităţi pronunţat divergente, autorul îşi lansează din nou, cu fineţe, ironia. Prototipurile anticipaţiei tratează prototipurile folclorului ca pe nişte extratereştri comuni, aşteptându-le „colaborarea”. Nopţile pădurii vrăjite se înfruntă prin acelaşi amestec de registre, arhaic şi futurist. Protecţie aduc şi pentagramele trasate pe pământ, cu cenuşă, dar şi „foliile termoizolante” cu care coborâtorii din spaţii improvizează un adăpost conform normelor proprii. Unii se încălzesc la focul vetrei, alţii cu heater-ele. Lumea basmelor pare mult prea complicată celui ce caută explicaţii raţionale în iraţional, încât pentru naratorul eşuat în ea lucrul cel mai important devine nevoia de „a-şi pune halucinaţiile în ordine”. Aici, la limita incertă dintre realitate şi vis (visul multiplu, capabil să schimbe cu uşurinţă natura şi dimensiunile scenelor) se desfăşoară trama romanului lui Radu Pavel Gheo. Situaţia propusă e cu adevărat subtilă: realitatea poate fi aici visul şi invers, iar neputinţa de a identifica în mod corect condiţia fiecărui termen din această ecuaţie cu două necunoscute permanente este generatoare de tulburare, de tensiuni intelectuale. Oricât de neverosimile, „viziunile” de pe Fairia au corespondent în secvenţele viitorului, care nu se pot lipsi nici ele de proiecţii false, de trucaje menite să creeze lumi artificiale, mai impresionante decât realitatea efectivă. Corespondenţa aceasta îi deschide naratorului o poartă spre universul de fantazare feerică al Fairiei, îngăduindu-i să se simtă relativ bine într-un basm galactic.

         Pe traseul călătoriei simbolice apar peisaje pline de culoare şi de mirosuri tari, cu rostul de a umple ochiul de uimire şi sufletul de o bogăţie a naturalului nepervertit. Aglomerări de amănunte sugestive invadează tablourile hanurilor străvechi, ori ale pieţelor zgomotoase din burgurile pe unde Brave Soul îşi caută fecioara regală hărăzită. Naturalul şi supranaturalul coexistă fără vreun conflict major în asemenea secvenţe de mitologie umanizată, bântuite - ca într-o panoramă duminicală - de un carusel de imagini şi vârtejuri de sunete. Autorul vine mereu în întâmpinarea aşteptărilor copilăriei consumatoare de poveşti. El presimte candoarea şi creează/ recreează motive adecvate, în şi din perspectiva ei. Fiinţe spectaculoase, cu portrete în continuă transformare, alunecând sprinten între uman şi animalier. Întâlniri neaşteptate, cu diversele lor rezolvări migrate dincolo de sensul conflictual originar. Mici fabule cu tâlc sau fără. Lumea aceasta are gratuitatea şi sclipirile ademenitor-amăgitoare, menite să răspundă dorinţei noastre de fabulos şi de absolut. Unele situaţii trimit gândul spre utopiile secolului al XVIII-lea, unde scenele „australe” ale călătoriilor fantastice mai scoteau la vedere diverse societăţi de oameni înaripaţi, cu oraşele lor fanteziste: Şeful «celor-care-ştiu» ne-a dus spre o intrare îngustă, pe unde am pătruns în interiorul zidului gros care încă se înălţa. Înăuntru am dat peste o construcţie nebunească. Oricine şi-ar fi dat seama că într-o aşa cetate nu poate locui nici un om normal. Străduţele înguste de abia te strecurai, întortocheate şi mărginite de pereţi înalţi, mă făceau să mă simt strivit. Fiecare zid de piatră era ciuruit în partea de sus de zeci de scobituri – probabil locuinţele oamenilor-păsări. Mi-am dat seama că înaripaţii construiseră câteva şiruri de ziduri care pe noi ne înfiorau, dar de deasupra lucrurile se vedeau, desigur, altfel.” Pentru ca epocile ficţiunii să se amestece definitiv, oraşul-cuib va îngloba, ca un boa constrictor care îşi sporeşte neîncetat inelele de piatră, o farfurie zburătoare: „... aşa se întinsese piatra peste partea de jos a navei extraterestre: încastrase talpa ruladei metalice, înţepenind-o pe soclu pentru totdeauna. M-am gândit mai întâi că zburătorii turnaseră acolo ceva asemănător cimentului, dar nu! Era piatră veritabilă, îi crescuseră şi muşchi la poale. Iar în strânsoarea ei ruginea o navă extraterestră! Când am ajuns mai aproape, ne-am dat seama că nava vibra uşor, ca şi cum ar fi pornit motoarele.” Plină de neverosimil şi de poezie este scena întoarcerii „acasă” de pe Fairia, cu vehiculul fantezist al unei vechi corăbii de lemn, care navighează de-acum pe trasee cosmice familiare astronauţilor din cortegiul lui Brave Soul.

Asteroidul de care ţi-am povestit e ultima mea amintire, reală sau visată, înainte de a-mi fi dat seama că peisajul din jurul nostru devine tot mai cunoscut. Skylark – al doilea Skylark – se îndrepta spre casă. Încet-încet, parcă ne-a revenit vlaga. Am simţit cum ne dezmorţim, ca şi cum cineva ne-ar fi injectat apă vie în sânge. Ne-am ridicat şi, cuprinşi de o fervoare pe care nu mi-o pot explica, ne-am repezit la pânzele corabiei. Douglas Pei a trecut la timonă şi am început să navigăm ca pe apele unei mări de pe Fairia, o mare de smoală ce ne înconjura din toate părţile. Ne cuprindea o bucurie blândă, dar de nestăvilit, ce creştea încetul cu încetul: bucuria întoarcerii acasă. Eu nu-mi revenisem încă din surpriză, mai ales că în faţa noastră se profila Pământul, albastru şi luminos în razele micuţului nostru Soare, înconjurat de inelul argintiu format de staţiile orbitale.”

         În Fairia, scrisul e subtil şi rafinat, ceea ce basmul, ca specie, de regulă nu pretinde. Radu Pavel Gheo povesteşte însă la modul cuceritor, e un veritabil „vrăjitor” al ingenuităţii pe care o mai păstrăm în suflete. Magia cărţii trece dincolo de obiectele şi fiinţele miraculoase ale basmului său galactic. Ea emană prioritar din arta cu care acesta din urmă ne este povestit. Cu performanţele sale stilistice, Fairia nu se adresează vârstei prepuberale, ci copilăriei „remanente”, aşadar celor al căror suflet se poate „face copil” (vorba lui Arghezi) la orice vârstă din viaţa lor.

Jurnal de scriitor (X) de V. R. Ghenceanu, nr. 3(22), martie 2005
Mar 27, 2005 at 10:00 PM

V. R. GHENCEANU

 

JURNAL DE SCRIITOR SAU
DESACRALIZAREA CONTINUĂ (X)
 

(contribuţii la o istorie culturală)

 

                 19 ianuarie 1968

                   aflu la Bucureşti cu treburi. Mai întâi, la Consiliul de Stat (direcţia Cancelarie) ca să ridic decoraţiile pentru merite în activitatea culturală a unor maramureşeni. Apoi la editura „Ion Creangă”. Semnez contractul pentru o carte pentru copii. Ieşim cu poetul Gh.D.Vasile la o votcă la „Dunărea” după care vizitez expoziţia lui Mihai Olos de la Galeriile de Artă (Bulevardul Magheru, nr. 20): 26 tablouri în ulei, 37 lucrări pe care autorul le-a numit „tehnici mixte pe lemn” şi 5 „flamuri încremenite”. Seara la Teatrul naţional „I.L.Caragiale” (sala Majestic) văd spectacolul cu piesa „Din jale se întrupează Electra” de Eugene O’Neill. Un spectacol în 3 părţi, lung (aproape 6 ore !), cu Emanoil Petruţ (în rolul lui Ezra  Mannon) şi Dina Cocea (Cristine), montat de Alexandru Finţi. Iată o zi bogată!

 

                 20 decembrie 1968

                 Între sărbători mi-am dat întâlnire, la Cluj, la Filologie, cu lectorul Mircea Curticeanu pentru a discuta  anumite aspecte ale lucrării mele de licenţă, despre revista „Icoane Maramureşene” scoasă la Satu Mare de G.M Zamfirescu. Cum e sâmbătă şi vacanţă, coridoarele  şi sălile de la Filologie sunt aproape pustii. Mă întâlnesc, totuşi, cu asistentul Ion Pop care-mi face cadou numărul unu al revistei „Echinox”, revistă studenţească de cultură, cum stă scris pe frontispiciu. Un tabloid în 20 pagini, cu semnături tinere (Ion Mircea, Dinu Flămând, Petru Poantă, Marian Papahagi, Mircea Muthu, Cornel Udrea, Ion Pop, Vasile Muscă,  Radu Mihai). Redactor şef e Eugen Uricaru. Paginile 9-10-11 sunt redactate de tineri maghiari, fireşte - în limba maghiară, iar pagina 12 - în limba germană. Marian Papahagi traduce din Cesare Pavese: „Verra la morte e avra i tuoi acchi” (Şi va veni moartea şi va avea ochii  tăi ). O revistă de viitor!

 

                 23-24 ianuarie 1969

                   Mă aflu la Satu Mare, la soacră-mea, într-un concediu medical. Mă întâlnesc în oraş cu graficianul Aurel Cordea. Vizităm împreună Expoziţia sătmăreană de artă plastică unde expun, între alţii: Ion Sasu, Paul Erdöş, Aurel Cordea, Vasile Paulovics, C. Popdan .

                   Azi, 24 ianuarie, la Satu Mare are loc un eveniment important: se inaugurează Teatrul de Nord, secţia română. Nu se cuvenea să fiu absent de la eveniment. Aşa că, în sala teatrului, urmărim festivităţile de rigoare, după care se prezintă primul spectacol: Haiducii de Victor Eftimiu. Acceptabil!

 

                 4 iulie 1969                 

                   La Ansamblul de Stat de cântece şi dansuri „Maramureşul” are loc premiera cu Rapsodie maramureşeană, un spectacol muzical - coregrafic de datini şi obiceiuri populare de Liviu Borlan (libretul şi muzica). Participă: dansatorii orchestra şi, în special, soliştii de muzică cultă (Maria Popa, Clara Săcăleanu, Voichiţa Iluţiu, Gheorghe Bondrea, Viorel Balotă, Aurel  Bolboş) şi doar trei solişti de muzică populară - Angela Buciu, Titiana Mihali şi Nicu Moldovan. Ceea ce spune mult despre structura spectacolului. De altfel, foarte bun. Compozitorul Liviu Borlan, în programul spectacolului, recunoaşte că şi-a sprijinit creaţiile proprii pe valorile muzicii populare, aşa cum - zice el - l-a sfătuit Ion Vasilescu,  preţuitul autor şi şef de şcoală a muzicii  uşoare. Să notez aici şi dedicaţia lui Liviu Borlan pentru mine pe programul de sală: „Lui V.R.Ghenceanu, celui cu care nu m-am certat şi  nici n-am de gând s-o fac!

 

                 31 ianuarie 1970

                   La Bucureşti cu treburi culturale. Seara îmi iau bilet la Teatrul Mic unde se joacă spectacolul cu piesa Preţul de Arthur Miller, cu Ion Marinescu, Doina Tuţescu, Tudorel Popa şi Gh. Ionescu - Gion. Piesa, excelent scrisă dezbate acut problema egoismului ca formă a josniciei umane. Impresionant  în rolul evreului Gregory Solomon - actorul Tudorel Popa. Şi pentru că stau în Bucureşti şi mâine, duminică, mi-am luat bilet la Teatrul „C.I.Nottara” unde se joacă Othello de W. Shakespeare, în regia lui Cornel Todea şi scenografia Doinei Levinţa. În rolurile principale: Ion Dichiseanu şi Lucia Mureşan.

 

                Octombrie 1970

                   Circulă în Maramureş în aceste zile un individ care zice că se numeşte Mircea Dinescu. Apare în diferite localităţi, mănâncă şi bea pe gratis, spune versuri, e volubil, tânăr, agil. Nu l-am văzut. Nici n-aş putea spune dacă individul e cu adevărat Mircea Dinescu, întrucât pe junele poet, talentat şi zurbagiu, nu l-am cunoscut. Aflu de la Mihai Olos că individul respectiv care circulă prin Maramureş este un farsor, mincinos şi profitor şi că îl cheamă Dinoacă. L-a găzduit şi amicul nostru Olos la atelier şi, drept „mulţumire”, i-a furat trei icoane pe sticlă.

 

                 16 decembrie  1970 

                   Pictorul Mircea Hrişcă e mereu revoltat, cu şi fără motiv. Azi cere o audienţă la conf. univ. dr. Mitropan Boca, secretar la judeţeana de partid. Sunt invitat să fiu de faţă în calitate de jurnalist. Audienţa e tensionată şi durează enorm, vreo două ore, căci Hrişcă Mircea începe să-şi spună frustrările încă din vremea studenţiei. După absolvire, deşi a avut bursă de sfat regional, n-a fost primit în Baia Mare şi a ajuns în învăţământ la Satu Mare, unde a fost „lucrat” de Andrei Bălan, şeful secţiei de învăţământ şi de alţi colegi, care i-am sabotat organizarea  expoziţiilor cu elevii. Venit  la Baia Mare - a primit post la Şcoala nr. 2 şi nu la nr.8, unde ar fi vrut. A fost „lucrat” de directorul Frenţiu, care nu i-a dat voie să facă expoziţie în fiecare clasă. A fost „lucrat” şi de fratele său, Traian. N-a primit locuinţă câţiva ani, deşi avea o bunică bolnavă. S-a transferat la Liceul de Artă unde iar a fost „lucrat” căci i s-au dat doar 8 ore, în timp ce Dudaş avea 24 ore pe săptămână, mult peste normă. S-a dus apoi la Şcolile nr.12 şi nr.7 şi din nou a fost „lucrat” de prof. Goia  şi Stoicescu. Singurul cumsecade  s-a dovedit a fi Grigore Mureşan, directorul Şcolii nr.7 Valea Borcutului. Pe o coală de hârtie face o schemă a scandalurilor, cu nume şi săgeţi, el fiind în centru iar duşmanii pe margini. Audienţa se încheie după două ore cu concluzia: „Cer să le spuneţi să nu mă  mai lucreze şi să mă ajutaţi să fac o expoziţie cu 2000  de lucrări ale copiilor!

                   Mircea Hrişcă cred că e un artist autentic, boem exemplar, pictor foarte bun şi om gălăgios. I-am văzut în expoziţie câteva lucrări care mi-au plăcut, dar mi s-a atras atenţia  să nu le ating cumva pentru că vopseaua încă nu apucase să se usuce pe ele. Le-a adus în dimineaţa vernisajului…

 

                 24 februarie 1971                 

                   De ani buni am vrut să scriu ceva despre satul meu, adică ceva în care să se reflecte în mod concret. N-am prea  reuşit. Satul Doh, locul naşterii mele se regăseşte doar în anumite viziuni,  în stări de spirit, în chipuri fragmentare, în trăsături ale anumitor oameni pe care i-am cunoscut şi pe care,  eventual, le-am transferat în personaje ale scrisului meu. Ieri noapte am scris poema DOH. Imaginile şi ideile „au venit” relativ uşor, pare-se că au dospit ani la rând. Întrucât era noapte şi nu aveam hârtie la îndemână, am scris pe foi libere şi pe coperta albă a cărţii. Steaua singurătăţii de Tiberiu Utan. „Textul” poemei Doh este încă în lucru. Oricum, peste câteva zile voi trimite spre Editura „Dacia” volumul Ora locală. Aş dori ca poemul despre care vorbeam să devină liminar.         

 

                 28 februarie - 6 martie 1971 

                   Azi se dezveleşte o placă comemorativă aşezată pe clădirea Liceului „Gheorghe Şincai” din Baia Mare, unde sunt profesor de literatură universală. Evenimentul are loc (cu o oarecare întârziere!) cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la înfiinţarea liceului. În revista „Tribuna” de la Cluj public două poeme. Vestea şi revista îmi sunt aduse în ziua apariţiei de Augustin Buzura. Scriitorul e necăjit, căci tatăl său  a fost operat şi este încă la spital cu sănătatea şubrezită. Spre seară, înainte să plece la Berinţa, stabilim o întâlnire între redacţia revistei „Tribuna” şi scriitori din Baia Mare. D.R.Popescu şi Buzura promit un număr special dedicat Maramureşului. Citesc poeme în proză de Baudelaire în traducerea profesorului şi poetului baimărean G.Geogescu. Azi, 6 martie, se constituie la Baia Mare societatea profesorilor de muzică şi desen. Preşedinte e ales muzicianul Gheorghe Velea.   

Revista revistelor, nr. 3(22), martie 2005
Mar 27, 2005 at 10:00 PM

REVISTA REVISTELOR

 

         Ne bucurăm să primim din ţară, să le cunoaştem şi să le consemnăm apariţia. Din Ploieşti primit „AXIOMA”, nr. 58 (ianuarie 2005), o publicaţie lunară în 40 de pagini, cu un sumar a cărui miză e diversitatea. Foarte bine reprezentat este sectorul recenzii (semn bun, autorii se citesc între ei). Dar nu lipsesc eseurile şi studiile (despre Caragiale, Poezia astrelor, Gerard de Nerval, Stanislaw Myspianski, Rig Veda etc.). Nu lipsesc nici jurnalele, notele de călătorie, interviurile, între care unul, în traducere, cu Jean Starobinski. Din proximitate, menţionăm un comentariu la proza lui Augustin Buzura (romanul Feţele tăcerii) şi un dialog cu poetul George Vulturescu de la Satu Mare, care face şi o apreciere asupra revistei ploieştene, din care cităm: „Mi se pare o revistă cu adevărat importantă şi am înţeles că are o difuzare foarte largă şi în străinătate. Mă bucur să întâlnesc lucruri valoroase în paginile ei”. Împărtăşind aprecierea, ne bucurăm şi noi de cele publicate în „Axioma”, aflată în anul VI de apariţie. Mai notăm interesul arătat de revistă pentru a alcătui Antologia poeţilor prahoveni de azi, redacţia având editură şi tipografie.

 

         Pe tema „postmodernismului” se glosează incitant şi extensiv în revista „ECHINOX” (nr. 7 - 10 / 2004), mulţimea opiniilor fiind năucitoare, căci ordonatoare ar fi şi imposibilă când e vorba de un concept atât de alunecos. Câte ceva despre postmodernism tot se spune cu folos, în enunţuri teoretice cvasipersonale sau la fel de fertil în comentarii despre cărţi consacrate problematicii postmodernismului (nu doar literar, deci limitativ). Se simte nevoia, iată, şi în rândul tinerilor de a avea imagini sintetice, chiar idei „clare şi distincte”, precum la cartezieni, despre o seamă de aspecte ale cunoaşterii şi creaţiei aşa cum au evoluat de-a lungul timpului, dar mai ales cum se prezintă azi percepţiei şi capacităţii noastre de analiză şi de înţelegere (exactă şi profundă, dacă se poate). Se invocă proiectul minimal (Ce ştim despre?), atunci când se recurge la un citat care exprimă nevoia imperioasă de a avea „un ghid grafic al acestui concept halucinant şi enigmatic, folosit pentru a defini condiţia noastră culturală” (actuală, se înţelege). Există un mod de existenţă şi un stil postmodern de a scrie, se află ele în consonanţă, sunt compatibile, oferă o coerenţă, o viziune de substanţă definibilă în linii ferme sau totul este sub imperiul unui relativism dizolvant, a unui fragmentarism tranzitoriu, în care gândirea şi fiinţa deopotrivă sunt silite să se concretizeze fără a reuşi, deocamdată cel puţin, să se întrevadă o perspectivă „tare” şi nu „slabă” asupra viitorului? Trăim, oricum, „o mutaţie culturală majoră” şi căutarea de răspunsuri şi soluţii e neliniştitoare, dar cu atât mai pasionantă cu cât ea vine, cu luciditate şi relevanţă intelectuală, dinspre corpul sănătos al unei noi generaţii care va simţi din plin efectele… postmodernităţii!

 

         Prin cel puţin două din secţiunile sale, revista „STEAUA” (nr. 1-2 / 2005) te aruncă din „paradisul” culturii în „infernul” manelelor. Şi, s-o recunoaştem, chiar dacă nu le cultivăm, produsele muzicale ale „mahalalei” sunt - după cum se afirmă - „iubite astăzi de o mare parte dintre români”. Care să fie explicaţia? „Opinia noastră, ca antropologi şi sociologi, este aceea că numai o analiză a societăţii omeneşti post-comuniste ne poate oferi cheia înţelegerii succesului masiv pe care l-au cunoscut manelele în ultima vreme”. Sub titlul O altfel de Românie sunt publicate asemenea fragmente de analiză a fenomenului „manelist” în conexiune cu o posibilă analiză mai largă a „mentalului colectiv românesc”, făcut responsabil de invazia şi succesul acestui gen muzical axat pe „ridicole banalităţi”, dar care fac „deliciul unui public numeros”. Se vorbeşte de „sumbrul peisaj post-decembrist”, de „degradarea continuă a vieţii sociale din România după 1989”, context în care s-a petrecut „deplasarea periferiei spre centru şi invadarea centrului până la sufocarea lui”. Cu alte cuvinte, procesul civilizator s-a inversat, nu centrul iradiază modele spre periferie, ci mahalaua devine suverană şi triumfă asupra centrului, care, vorba lui Caragiale, „există, e sublim, dar lipseşte cu desăvârşire”, de vreme ce nu el dă tonul în societate, iar spiritul mahalalei se extinde şi ameninţă… Europa! Fără a reprezenta o concluzie, din public o voce se pronunţă despre această muzică tot „analitic”, apreciind că „vulgaritatea şi brutalitatea cu care sunt expuse aceste lucruri mi se par nepotrivite, de prost gust şi uşor ridicole”. Cu adevărat, de râs, dar în egală măsură şi de plâns! Trecând la ancheta despre Starea culturii române actuale, respondenţi fiind „voci foarte tinere, neconsacrate”, constatările şi opiniile nu sunt nici atât de încurajatoare. Se vorbeşte de „absenţa judecăţii critice”, de „absenţa oricărui discernământ”, de existenţa unui deficit de „adecvare la vremurile pe care le trăim”. În consecinţă, „actuala organizare a instituţiilor culturale inhibă producţia de cultură” (e părerea unui tânăr sociolog), nu reuşim să dovedim o semnificativă prezenţă românească în spaţiul european, ne mulţumim să „împrumutăm formele”, fără să impunem fondul nostru propriu, altfel spus simulăm europenitatea în loc să o asimilăm profund, întrucât „pentru a fi primiţi în Europa trebuie să fim europeni”. Rămâne întrebarea dureroasă: Care este alternativa? Între altele, pentru a nu vedea doar în negru evoluţia situaţiei, se emite imperativul categoric al necesităţii „unei campanii naţionale pentru cultură”, pe care s-o declanşeze, evident, în primul rând tinerii.

 

                                                                                      ARTIFICIERUL

Graiul nostru

 

Victor IANCU

 

DEVIERE DE SENS

 

         Una din calităţile esenţiale pe care trebuie să le posede textul publicitar este brevilocvenţa, adică exprimarea unei idei cu cât mai puţine cuvinte. De aceea, limba iese îmbogăţită calitativ din multe enunţuri publicitare.

         Din păcate, se-ntâmplă şi invers. Adică preocuparea obsesivă de a scurta textul duce în numeroase cazuri la deformări, denaturări, „alunecări” de sens spre zone străine ideii ce se urmăreşte a fi exprimată.

         Sunt convins că mulţi dintre dumneavoastră aţi rămas „interzişi” (exprimare metaforică, niţel argotică) când o doamnă simpatică ce vă prezenta un nou detergent se exprima astfel: (detergentul acesta) „curăţă mai bine ca niciodată”. Ce voia să spună de fapt prezentatoarea? Că respectivul detergent curăţă în acel moment mai bine decât altă dată? Adică ajungând în mâna dumneaei a dobândit calităţi magice? Cam aşa ceva s-ar înţelege din textul citat mai sus.

         Evident însă ideea pe care a dorit să ne-o transmită nouă, telespectatorilor, a fost cu totul alta. Prezentatoarea a venit în faţa noastră cu un detergent nou, nemaifolosit până în prezent şi care dispune de calităţi net superioare tuturor detergenţilor cunoscuţi anterior. Voia să spună: „nu mai cumpăraţi detergenţii de care v-aţi folosit până acum, pentru că, iată, pe piaţă a apărut unul mult mai bun (eventual, şi mai ieftin)”. În fuga sa după brevilocvenţă însă, prezentatoarea „a deraiat” şi trenul, în loc să înainteze cuminte pe şine, a luat-o razna peste câmp. Unde, evident, nu putea decât să se împotmolească, pentru că roţile ei nu sunt făcute decât pentru circulaţia pe linia ferată.

         Cum ar fi trebuit deci să ne prezinte „gospodina TV” detergentul în cauză? Exprimarea corectă şi adecvată ar fi fost cam aceasta: (detergentul pe care-l vedeţi) „curăţă mai bine decât oricare altul” sau „curăţă mai bine decât toţi detergenţii pe care i-aţi folosit până în prezent”. Sigur, aceste texte sunt ceva mai lungi, dar au calitatea de a exprima cu exactitate ideea pe care ne-am propus s-o transmitem telespectatorilor. Cu alte cuvinte, prin textele „corijate” comunicăm limpede şi precis. Or, se ştie, funcţia primordială a limbajului uman este aceea de comunicare.

Jorge Luis Borges (III) de Ileana Scipione, nr. 3(22), martie 2005
Mar 27, 2005 at 09:00 PM

Ileana SCIPIONE

 

JORGE LUIS BORGES:

UN LABIRINT FABULOS,

PE NUMELE SĂU BUENOS AIRES

(Urmare din nr.11-12/2004)

  

        Acest Buenos Aires este decorul depăşit şi sinistru în care are loc delirul intim din La espera[1], o povestire care considerăm că face parte din proza poliţistă a lui Borges. În acest decor, Borges descoperă şi redescoperă neobosit cartierele din sudul Capitalei, unde timpul pare suspendat, cu ale lor patios care mai păstrează pavajul din epoca lui Juan Manuel de Rosas, cu pieţele răcoroase şi umede pe care le cunoscuseră bunicii săi. În cafenelele acestui oraş mici orchestre cântau vechi milongas [2] şi pasionate tangouri ale “vechii gărzi”. De pe străzile triste şi liniştite ale străzilor sărace din nordul Capitalei, pe unde Borges obişnuia să facă lungi plimbări, urmându­-şi visurile de somnoros treaz. Din această ambianţă expresionistă şi minuţioasă atât de asemănătoare cu cea din atâtea alte povestiri ale sale, nu lipseau acele patios pavate, despre care am mai vorbit, nici plantele verzi agăţătoare care urcau după bunul lor plac pe pereţii roz, nici vechile carriolas...  

        Dacă aceasta este însăşi geografia-peisaj a povestirii, nu ne surprinde deloc faptul că, pentru prietenul său Ernesto Sábato, acest pasaj se identifică cu descrierea unui obiect ideal, cum ar fi, de exemplu, o figură geometrică, un triunghi etc. De altfel, însuşi Sábato subliniază caracterul atât insolit cât şi complex al Legii care ar trebui să guverneze un univers similar, dacă acesta ar fi să funcţioneze pe teritoriul omenescului [3].

        În literatură, însă, simplitatea nu se identifică aproape niciodată cu simplismul, ci mai mereu cu transparenta claritate şi luminoasa cauzalitate a splendidelor corelaţii dintre cauze şi efecte, atât de des evocate de Jorge Luis Borges în eseurile sale şi strălucit amănunţite, într-un mai vechi studiu dedicat scriitorului guatemalez Miguel Angel Asturias, de profesorul meu, Paul Al. Georgescu. Sau, în percutanta formulare a aceluiaşi Ernesto Sábato:  

        El universo en que se mueven estos personajes está regido por leyes inexorables, donde no hay lugar para el milagro: es un universo estrictamente racional. Para que la novela cumpla con esta condición se descartan deliberadamente los elementos irra- cionales o demoníacos que no se pueden plegar al esquema[4]. 

        Labirintul şi căutarea centrului sunt simbolul şi motivul care, într-o formă sau alta, apar atât în poemele (sensibile, emoţionante, prin deosebita lor tensiune interioară) pe care Borges le scrie despre oraşul său natal cât şi în această proză despre mitica geografie a oraşului Buenos Aires, labirint căzut în capcana simetriei onirice, aşa cum se profilează, de altfel, şi în prima imagine a moşiei Triste-le-Roy pe care şi-o formează detectivul Lönrot:  

        Un resplandor lo guió a una ventana. La abrió: una luna amarilla y circular definía en el triste jardín dos fuentes cegadas. Lönrot exploró la casa. […] La casa no es tan grande, pensó. La agrandan la penumbra, la simetría, los espejos, los muchos años, mi desconocimiento, la soledad  [5] (I, 477-478). 

        Cursa morţii de-a lungul acestei geografii este însuşi obsedantul labirint redus la simplul romb al unei losange, pentru a ajunge, pe această cale, la o nouă, de data aceasta ultima, formă a labirintului borgesian.

        Este linia, linia dreaptă, care nu mai este nici romb, nici triunghi şi nici măcar unghi: este drumul cel mai scurt dintre două puncte, adică însuşi contrariul labirintului. Acesta este labirintul pe care Lönrot i-l propune lui Scharlach în încercarea sa de a-şi amâna moartea, căci ştie că în această linie “se han perdido tantos filósofos[6] (I, 490). Este însuşi labirintul pe care Scharlach şi-l promite “para la otra vez[7], care nu se poate afla decât în Împărăţia Cerurilor, deoarece doar cu ea poate fi în consonanţă această linie dreaptă “que es invisible, incesante[8] (I, 490). În lumea haotică şi ireală, sumă a unei multitudini de fapte incoerente, căreia îi corespunde doar înspăimântătorul labirint întortocheat, această povestire poliţistă aduce rigoarea logicii proprii, a matematicilor şi a necesităţii. Însuşi labirintul este, de aceea, soluţia enigmei şi factor ordonator al realităţii [9]. Cu toate acestea, când realitatea pare a accepta ordinea şi a renunţa la haos, detectivul îşi găseşte moartea[10].

        Viziunea labirintică a oraşului borgesian, Buenos Aires mai întotdeauna, dar şi Londra uneori, nu mai rimează cu nici una dintre  clasificările făcute de Roger Caillois, Cristina Grau sau Ludmila Kapschutschenko labirinturilor borgesiene: el nu încape în nici una dintre categoriile stabilite de aceştia, dar le cuprinde în acelaşi timp pe toate. În imaginea oraşului găsim, haotic distribuite, atât labirintul prin acumulare arhitectonică cât şi cel simetric, care se dublează până la epuizarea pe interminabila tablă de şah a străzilor şi bulevardelor, căi unice şi uneori inexorabile.

        În chiar centrul labirinticului Buenos Aires, în Barrio Norte (Cartierul de Nord), se află un alt oraş, “un recinto amurallado[11], cu o singură intrare. El este Cimitirul La Recoleta, care se aseamănă prin structura sa unei “pequeña ciudad amurallada” [12].

        Cimiturul La Recoleta este parte a oraşului, o construcţie ostentativă şi pompoasă, neo-barocă, în care marmura predomină milităreşte, demnă de Paris.                     

        Se pare că Borges îl detesta, considerându-l de prost gust, “el lugar de mi ceniza”, de care până la urmă avea să fugă, deşi în Fervor de Buenos Aires a inclus această binecunoscută şi tulburătoare meditaţie asupra “retoricii sale de umbră şi maemură”, asupra erorii şi confuziei dintre linişte şi moarte. 

        Ca şi oraşul, acesta are case-lespede şi panteoane, morminte dispuse mai mult sau mai puţin ordonat de-a lungul străzilor, bulevarde şi pieţe, locuri de odihnă, băncuţe umbrite de stuful copacilor. Ca şi oraşul, Cimitirul dispune de grădini şi de o biserică. Este şi el un spaţiu labirintic, mai ales datorită răspântiilor în care îşi fac apariţia şi se întâlnesc străduţe nespus de strâmte: unele dau, după modelul oferit de fundături, în zidul care separă Cimitirul de Barrio Norte, în timp ce altele duc labirintul mai departe, spre o nouă răspântie, unde un templu romantic, ca o mică replică a Partenonului, se întâlneşte cu câteva piramide din marmură albă, roşie, neagră, verde, împodobite cu statui de îngeri, fecioare sau lei:  

        Todos los elementos - conchide Cristina Grau în cartea sa încântătoare  -  parecen estar compitiendo uno con otro por conseguir la hegemonia, por destacarse del conjunto, de la amalgama de piezas heterogéneas[13].

        Precum în cer aşa şi pe pământ. Labirintului creat de zei în ceruri, universului adică, îi corespunde pe pământ unul creat de oameni pentru viaţa lor de zi cu zi. De aceea, prin oraşul pe care l-au construit pentru a se apăra sau pentru a oferi iluzii semenilor lor, pe nesimţite oamenii uzurpă creaţia, proprie doar zeilor.

        Înainte de a încheia, iată, în sinteză, ce fel de labirint este multilateralul Buenos Aires, ca sumă a tuturor elementelor evocate până acum.

        Oraşul pe care îl evocă Borges este un labirint mixt, sumă de labirinturi naturale (create de natură: păduri, pampa etc.) şi artificiale (create de om: străzi, parcuri etc.). Nu este un labirint nici întămplător, nici accesoriu (ca rezultat secundar), ci unul intenţionat (rezultat al unei acţiuni realizate în vederea unui scop anumit).

        Dacă labirinturile uni-cale nici nu sunt considerate labirinturi, ci pseudo-labirinturi, Buenos Aires, pe care străzile sale desenează paginile cu pătrăţele ale unui caiet de matematică, este, fără nici o îndoială un labirint multi-cale, rectangular (a nu se uita memorabila imagine a oraşului ce se întinde ca un steag), geometric şi neregulat, cu cotituri în unghi, la fel cu traseele sale.

        Schema sa este fixă şi extensibilă în plan orizontal (a se vedea referirile la pampa în care străzile se pierd). Nu este un labirint simetric, ci unul mixt, după concepţia generală a planului său; compact, după raportul dintre lungimea parcursurilor şi suprafaţa pe care o ocupă, cu ramificări multiple, simple şi complexe; plin de bifurcaţii, de răscruci sau de răspântii.

        Labirinturile borgesiene nu au centru şi, atunci când au, nu au unul singur. Buenos Aires este, în poemele sale, ca şi în realitate (a se vedea la Torre de los Ingleses, el Obelisco, el Monumento a San Martín etc.) un labirint tri-dimensional a-centric, nici mono-centric, ci unul poli-centric, cu centre atât de trecere, cât şi de plecare / sosire, uneori cu centru închis (la Torre de los Ingleses), alteori cu centru deschis (portalurile din Elegía de los portones).

        Labirintul este un edificiu curios, bazat pe principiul unui ruinelor şi al coridoarelor, al cărui scop este pierzania. Uzurpând creaţia şi făcând din aceasta un mijloc de reprezentare a condiţiei umane pierdută în labirint, omul pare a-şi recunoaşte înfrângerea. O concluzie care nu ne surprinde, ţinând seama de faptul că tocmai scepticismul său binecunoscut este, încă din tinereţe, cel care l-a împins pe Borges spre labirint, ca simbol personal al vieţii sale şi formal al operei sale, vehicol al propriilor sale idei, calea sa de a se ancora în realitate, imaginea însăşi a literaturii şi a artei. Toate trasate cu foc algebric pe fundalul megalopolisului, labirintul iubit peste poate.

        Căci acesta nu numai că adună, într-o explozie de bogăţie semantică inepuizabilă, toate temele fundamentale ale lui Borges, dar, ca un Aleph, subsumează imaginii sale toate simbolurile ce  configurează sistemul filosofic borgesian.

[1] Sp., Aşteptarea.

[2] Sp. , dans lent, în măsură binară, interpretat în acumpaniament de ghitară, ale cărui ritmuri le preced pe cele ale tangoului, şi care apare în jurul anului 1870 la balurile populare din Buenos Aires.

[3] Idem, p. 21: “Sólo en ciertas novelas de aventuras – preferentemente en las policiales, inauguradas por Poe – existe este rigor que se puede lograr mediante un sistema de convenciones simples, como en una geometría o en una dinámica; pero ese rigor implica la supresión de los caracteres verdaderamente humanos. Si en la realidad humana hay una Trama o Ley, debe ser infinitamente compleja para que pueda ser aparente” (Doar în anumite romane de aventuri – de preferinţă în cele poliţiste, gen inaugurat de Poe – există această rigoare la care se poate ajunge printr-un sistem de convenţii simple, ca într-o geometrie sau într-o dinamică; dar această rigoare implică îndepărtarea caracterelor cu adevărat umane. Dacă în realitatea omenească există o Tramă sau o Lege, aceasta trebuie să fie infinit de complexă, pentru a putea fi aparentă).

[4] Idem, p. 80: “În universul în care se mişcă aceste personaje s-au instaurat legi inexorabile, unde nu încape  miracolul: acest  univers este strict raţional. Pentru ca romanul să îndeplinească această condiţie, se exclud în mod deliberat elementele iraţonale sau demoniace care nu se pot reduce la această schemă”.

[5] “O strălucire îl conduse spre o fereastră. O deschise: în grădină, o lună galbenă şi circulară punea în lumină două fântâni secate. Lönrot exploră casa. […] Se gândi că aceasta e prea mare.  O fac să pară mare penumbra, simetria, oglinzile, mulţii ei ani, neştiinţa mea, singurătatea”.

[6] Sp. , “s-au pierdut mulţi filosofi”.

[7] Sp., “pentru o altă ocazie”.

[8] Sp., “care este invizibilă, nesfârşită”.

[9] Idem, p. 80: “Ciertos sucesos, en la serie de crímenes de La muerte y la brújula pueden parecer la obra de un criminal maniático, y en cierto sentido es así; pero esa manía obedece a un canon geométrico y la serie de actos demenciales obedece a un plan racional” (Anumite întâmplări, în seria de crime din Moartea şi busola pot părea opera unui criminal maniac, şi în oarecare măsură aşa şi este; dar această manie se supune unul canon geometric şi seria de acte demeniale se supune unui plan raţional).

[10] Idem, p. 22: “El detective Erik Lönrot no es un ser de carne y hueso: es un títere simbólico que obedece ciegamente – o lúcidamente, es lo mismo – a una Ley matemática; no se resiste, como la hipotenusa no puede resistirse a que se demuestre con ella el teorema de Pitágoras; su belleza reside, justamente, en que no puede resistir” (Detectivul Erik Lönrot nu este o fiinţă din carne şi oase: este o marionetă simbolică ce se supune orbeşte – sau în mod lucid, ceea ce este acelaşi lucru – unei legi matematice; nu opune rexistenţă tot aşa cum ipotenuza nu se poate opune demonstrării cu ajutorul său a teoremei lui Pitagora; frumuseţea sa rezidă tocmai în faptul că nu poate opune rezistenţă).

[11] Idem, p. 130: “o incintă înconjurată de ziduri”.

[12] Ibidem, p. 130:  “micuţă cetate inconjurată de ziduri”.

[13] Ibidem, p. 146: “Toate elementele par a concura unul cu celălalt pentru a obţine hegemonia, pentru a se detaşa din grup, din amalgamul de piese eterogene”.

Cărţi prezentate de D. Sitar-Tăut, M. Moisa, A. Cozmuţa şi I.M. Mihai, nr. 3(22), martie 2005
Mar 27, 2005 at 08:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

PANDEMONIUL AMORULUI

            Volumul lui Vasile Morar, Duminici samaritene, apărut la Editura Proema din Baia Mare, în anul precedent, aproape monocord tematic, reprezintă variaţiuni dansante pe aria erosului, purulent-carnal aproape întotdeauna. Textura tomului circumscrie un itinerar al hedonismului, pe care autorul îl etalează exhibator şi la nivel lingvistic. Prefaţa, Vasile Morar şi fetele în floare, o parafrazare a celebrului volum proustian, pare a se cameleoniza empatic, preluând atât tempoul scriitorului analizat, cât şi recuzita lui lexematică. Operând o radiografiere a oamenilor de cultură ai Nordului, Nicolae Scheianu, deşi identifică în volumul analizat influenţe din Eminescu, Block, Esenin, Ţărnea, Dimov, Păunescu, menţionează faptul că „Vasile Morar nu seamănă decât cu poezia sa”. Dincolo de doza de patriotism local exacerbat, care-i poate fi imputată prefaţatorului, observaţiile sale reuşesc să configureze un persuasiv şi savuros crochiu auctorial.

            Melanjul dintre sacru şi profan, recursul constant la instanţa supraumană, ca adjuvant sau secundant al scriitorului-demiurg, dinamismul, frenezia abracadabrantă, trăirismul, frazele torentice, grefate pe metafore plasticizante, maniheismul oscilant al celui care-şi promite buf, quasisolemn o depunitivă erată comportamentală (colea, la... calendele greceşti), autoironia, sarcasmul necenzurat conferă tomului o aură insolită. Prozo-poeme, creaţiile lui Vasile Morar, reuşesc să seducă lectorul. În pofida rimelor şchioape pe alocuri, reiterării obsedante a nenumărate sintagme, limbajului puternic pigmentat cromatic, poeticii atmosferei, sordide deseori, demitizării eternului feminin, Duminicile samaritene consubstanţializează o enclavă a antipudibonderiei, o de-mascare a prejudecăţilor, stereotipiilor, conservatorismului care încarcerează erosul.

            Ca sângele-n rănile palmei lui Crist deschid volumul, situând demersul la graniţa dintre sacralitate şi profan. Incipitul este reluat circular şi simetric în excipit: „Am găsit doi pantofi de femeie în iarbă. Eram trist. Eram singur şi trist. Ca sângele-n rănile palmei lui Crist”. Admiraţia condurilor, grefată pe starea de solitudine şi curiozitate, constituie pre-textul re-compunerii imagistice a portretului celei care i-a lăsat. Ca un nou Moise, personajul-narator are senzaţia că divinitatea este cea care-i insuflă profilul ce începe să articuleze fragmentele acestui puzzle disipat. Imaginile sinestezice, alături de infuzia de oniric şi viso-trezie, circumscriu atât motivul Cenuşăresei, cât şi cel Pigmalyon, favorizat de trecerea de la lirismul obiectiv, descriptiv, la cel intimist, subiectiv, printr-o adresare imnică şi-un topos paradisiac ce aminteşte de Cântarea Cântărilor. Şocantă este trecerea la Centura de castitate, percepută ca o amputare a demnităţii individului. Considerată o veritabilă obsesie, garantul retenţiei senzoriale este perceput ca o crimă, ce echivalează cu o blasfemie la adresa genezei, o asceză astringentă a feminităţii. Când ai în suflet trei arici etalează ritualul actului de creaţie, care presupune un topos securizant, benefic apariţiei muzelor carnale, un eros pervertit, ajustat bahic ce, prin dinamizarea punctuaţiei, induce noi sensuri. Tehnica refrenului configurează un modus vivendi, contrazis faptic prin proiecţia verbelor într-un viitor necreditabil: „De azi o să desenez un crin. Şi-o să beau lapte-n loc de vin”.

            Autorul foloseşte constant tehnica palimpestului, inoculând sintagme sau versuri celebre. Sânii mari să mi-i răstorni în palmă se conturează, ca o metaforă albă derridiană, în jurul lexemelor eseniene, calchiind modelul, dar operând în final o deturnare a semnificatului: „La femei şi votcă s-a sfârşit. Nu mai dau de poimâine năvală. Sufletul meu prea hodorogit a căzut ca boul pe tânjală”. Credo-ul acestui Trahanache al Nordului, care tergiversează amuzant momentul convertirii la stoicism, ajunge chiar la o incantaţie tanathică, luându-se în piept, în manieră argheziană, cu emisara infernului. Circumstanţele atenuante ale conduitei hedoniste sunt explicitate cu umor autenticist: „Nu pot fi nici sfânt în abstinenţă, cât mai e o cârciumioară pe pământ”.     

            Parodierea versurilor consacrate, ce debutează mimetic, calchiant este şi în Îmbrăcată-n trup de fată dinamitată semantic, într-o butaforie lexematică localizantă. Erosul carnal necesită o recuzită gastronomică şi dionisiacă, pentru ca evadarea din monotonia cotidiană, asezonată cu platitudini provinciale, să poată fi realizată, printr-un delir orgiastic, ce radiază amnezic trecutul, vestigiile iubirilor anterioare. Poem spân şi-mpiedicat propune o viziune aproape escatologică, o apocalipsă a mundi-lor pervertite, dopate de convenţionalisme, demagogii şi ariditate spirituală. Diatriba perimetrului social, panoramarea tarelor, corupţiei, contabilizarea şi cuantificarea răsfrântă până şi asupra afectului, pierderea iremediabilă a speranţelor, acţiunile donquijotesc-mimetice ale edililor, decadentismul, nu pot fi descuamate nici măcar de sortilegiile logosului. Singura posibilitate de recuperare a sinelui, deşi axată pe o cecitate volitivă în faţa meschinăriilor anturajului, este generată de eros şi descătuşările frenetic-orgiastice. Multe dintre prozo-poeme se convertesc în îndemnuri dezinhibatorii, imperative: Într-un colţ lepădaţi bichinii şi sutienul, Trimite-mi doar trupşorul tău prin fax, Mai lasă-mă la tine-n sân, Bem pentru femeia goală ce aleargă prin iarbă, Iubito, dă-mi trupul tău de salcă. Şi inima în pantofiori mi-o calcă, Bagu-mi şisu-n dumnealor de craci etc. Limbajul colorat, cu inserţii folclorice, reiterează aceleaşi vocabule, într-o sterilitate generată, poate, de tematica unicefală. Interesantă este perspectiva propusă în Când stă luna crăcănată-n geam, poetica atmosferei generată de astrul selenar conferind ideea unei alte geneze. Oferindu-se ucenic al dumnezeirii în travaliul -compunerii Evei, acesta-i dirijează demersul prin sugestii quasimisogine: „O s-o facem mai robustă, poate, să putem fixa hamul pe ea”. Obsesia sânilor, „grei şi bosumflaţi” irumpe şi în Făcând sex sub lămpi de abajur. Recuzita actului scriitoricesc, invocarea muzei şi a laboratorului de creaţie sunt deseori parodiate, explicitate firesc prin lene sau suprasaturaţie. Amintind de Eminescu în Şi dacă... sau de Cărtărescu în pledoaria De ce iubim femeile, Vasile Morar stârneşte interogaţii retorice, încercând să motiveze inerţia, pasivitatea, lipsa de patmos bilaterală a cuplului, peste care s-a aşternut monotonia. Solicită incantator: „inimă trudită, mai izbeşte-mi în torace”, lipsa afectivităţii fiind percepută ca un preludiu al Thanatosului.          

            Şăguind cu un colţ de gură este un discurs ironic-condescendent care vizează soarta trudnică a reprezentanţilor gintei masculine. Asumându-şi o perspectivă obiectivată, autorul operează o taxonomie a feminităţii, divizate maniheic în bune şi rele. Satirizând doamnele cicălitoare, condiţia masculină este considerată inferioară până şi celei canine, deoarece „bietul bărbat” pare un „bun de unică folosinţă”. Retractil, autorul proclamă inexistenţa femeilor acre, luând ca martor întreaga comunitate a soţilor, fără să omită a-şi exprima nostalgia după „femeia dulce”. Melanj de arhaic şi modern este Trimite-mi doar trupşorul tău prin fax, în care se preferă mesajelor lăsate pe telefonul mobil, un surogat imagistic, maşinist, al celei invocate. Frumoasa mea cu ţâţe mici este repudiată, din pricina... inconsistenţei pectorale, dar i se oferă, profilactic, un remediu care i-ar oferi posibilitatea revenirii în perimetrul masculin de descătuşare senzorială: „Dacă insişti voi fi rezon. Toarnă-ţi în ele silicon şi fă-le mari, şi fă-le dulci şi peste ele să îmi culci gura amirosind a mirt”. Instanţa divină pare a fi o entitate care fie complotează, fie este martor sau secundant al acestui hermeneut al erosului. Persuasiunea prin logos are ca suport voyeur-ist transcendentul: „Dumnezeu, strâns doar un pic cu uşa, recunoaşte: cracii-s pentru uz intern”. Tendinţele de tergiversare ale concretizării erotice, sunt sistate printr-o ameninţare, de această dată cu inserţia demonică. Melosul tradiţional este sistat, muzica orgiastică fiind singurul ingredient acceptat în zona carnalului. Imortalizarea duratei, cu amestecul dintre mistic şi laic, conferă aducerii-aminte valenţe cathartice. Orgoliul narcisiac al amantului care-şi amprentează femeile, mizând pe indubitabila senzaţie de unicitate a experienţei conferite de el este prezent în Sunt singur. Mi-e frig şi sunt trist. La antipodul poemului precedent, încărcat de metafore esoterice se află Femei, alcooluri şi tutun. Reprezentantele sexului frumos sunt invitate „la Bran, o noapte. Să vă vampirizez puţin”. Canicula pare a atrofia percepţii, singura preocupare viabilă, aplatizantă a spleen-ului, este refugierea într-un univers improvizat, grefat pe afrodiziace şi onirisme, în care eul auctorial, ca un Gog, sisific şi donquijotesc, îşi construieşte de-constructivist „femei în fum de pipă şi le iubesc şi-apoi le stric”.

            Eu vrabia ţi-am dat-o-n pârg debutează cu o jovială mistificare estetică, dar şi a etăţii: „Iubito, gata, nu mai sunt obez, şi şubred, şi cărunt. Sunt subţirel şi sunt holtei, cu vrej de carpen şi hamei”. Persuadarea recurge la subtrefugiul etalării anteităţii sexuale, de mamoş al feminităţii, pretext care-i favorizează posibilitatea reactivării constante a erosului asupra Ei. În Pune pe o bucă aluniţa se revine la momentul genezei, al ajustării fizice a Evei. Repartizarea sarcinilor, între autor şi dumnezeire, vizează un act reparator, de stilizare a nurilor, în care raportul este acela dintre discipol şi maestru. Divinităţii îi revine magma feminităţii, pe când autorul este geologul-arhitect care modelează zonele erogene. Travaliul necesită şi un bonus compensativ, găsit cu facilitate: „Şi-apoi când va fi-ntru totul gata, lasă-mă o noapte în rodaj”.

            Marsupiul congener al Duminicilor samaritene reuneşte ipostaze ale erosului, într-o cavalcadă orgiastică, seismică, ce bulversează pudibonderii. 

 

Mircea MOISA


PORNIND DE LA UN ROMAN SEMNIFICATIV

 

            Deşi am aflat cu oarece întârziere despre romanul Cămaşa morţii. Theodor Vladimirescu, semnat de Ilie Sălceanu, apărut la Editura Dacia din Cluj, lectura lui, ce te transformă într-un cititor participativ şi-ţi produce o stare de rememorare a unor epoci, momente şi personalităţi din istoria românilor, m-a impulsionat şi determinat să scriu un eseu-studiu despre acest roman. Căci el reprezintă o creaţie literară  într-adevăr semnificativă, în sfera unei bogate bibliografii, în care Tudor Vladimirescu a devenit personaj literar. Ca să nu mai vorbim de istoriografia activă şi productivă chiar şi în momentul  cel mai actual, asupra mişcării revoluţionare de la 1821, din Ţara Românească, în fruntea căruia s-a aflat şi a condus-o Domnul Tudor.

            Cum despre romanul lui Ilie Sălceanu m-am exprimat recent, într-o primă instanţa, în revista Ramuri, nr.10-11, (octombrie-noiembrie) 2004, printr-o cronică literară, formă a criticii de întâmpinare, voi preciza în contextul rândurilor de faţă faptul că eseul menţionat se întemeiază pe o abordare interdisciplinară şi transdisciplinară. O astfel de procedare se impune prin faptul că, în romanul său, Ilie Sălceanu translează o personalitate istorică de anvergură în paradigma personajului, eroului literar. (O mărturisire cu relevanţă, probabil, strict personală: îmi stăruie mereu în memorie, şi în prezentul cel mai palpabil, versurile poeziei Oltenii lui Tudor de marele poet român ardelean George Coşbuc, pe care mama mea mi le repeta, în momentele ei de răgaz duminical, în urmă cu peste şaizeci de ani, în localitatea natală Andrid, din judeţul Satu-Mare).

            Dar cel  dintâi interpret printr-o astfel de grilă conexională, pe care am enunţat-o a fost cunoscutul romancier şi eseist Eugen Uricaru care semnează o judicioasă şi densă Prefaţă  la romanul  Cămaşa morţii. Theodor Vladimirescu, Prefaţă din care cităm: „În istoria românilor două mari figuri, Tudor Vladimirescu şi Avram Iancu, au o dimensiune tragică. Tragismul acestor doi mari bărbaţi nu vine din întâmplările vieţii ori ale morţii lor ci din relaţia cu totul specială pe care au avut-o cu contemporanii lor. Şi unul şi  celălalt şi-au depăşit cu mult epoca, şi unul şi celălalt au fost părăsiţi de companionii de luptă din cauza ideilor. Mai bine spus din cauza ideii. (…)

            Romanul lui Ilie Sălceanu se încumetă să lămurească sensul mesajului pe care Tudor Vladimirescu l-a lăsat spre înţelegere celor ce puteau să-l înţeleagă. Este înainte de toate o întreprindere îndrăzneaţă, nu lipsită de riscuri”.

            În eseul meu, pun în corelaţie atât ideile exprimate de Eugen Uricaru în Prefaţa sa, cât, mai ales, cele învederate în romanul său de Ilie Sălceanu, cu câteva pasaje, vizând aceeaşi referenţialitate, din scrierile din păcate cunoscute postum, după anul 2000, ale lui Petre Pondrea (1904-1968)

            În volumul Turnul de Ivoriu (Editura Vremea, Bucureşti, 2004), Petre Pondrea  evocă în câteva episoade întâlnirile cu marele poet şi filozof Lucian Blaga. În ce mă priveşte, în acest context, voi cita însă dintr-un eseu memorialistic, apărut în revista Jurnalul Literar din luna august 1998 şi neinclus încă în vreun  volum. Eseul pe care–l am în vedere este intitulat Lucian Blaga - Universitarul Aulic, în care Petru Pondrea scrie: „Cred că mi-a trimis absolut toate volumele sale tipărite, cu gingaşe dedicaţiuni şi i-am trimis pe cele 9 (nouă) ale mele cu reverenţe.” „În urma unor dezbateri peripatetice între cei doi, Pandrea consemnează şi următoarele gânduri a marelui poet şi filozof : (…) Din pricina Bizanţului, în orice regăţean mândru şi get-beget zace un fanariot cu sofisme sau sofisticat. Tudor Vladimirescu n-a fost  încă asimilat nici măcar de voi, oltenii şi moşnenii”. Să nu uităm că Lucian Blaga este şi autorul dramei istorice Avram Iancu (1934).

            Sigur că, aş mai fi putut reproduce şi alte câteva citate edificatoare dar în viitoarea mea carte, programată să apară la începutul anului 2005, la Craiova, eseul despre romanul Cămaşa morţii. Tudor Vladimirescu va putea fi citit într-un context mai amplu.

 

Augustin COZMUŢA

 

CLEPSIDRA CE SE(NE) NĂRUIE

 

         Asociată cu trecerea timpului, scurgerea nisipului în clepsidră marchează o dublă lovitură, simultană însă: metamorfoza realului şi destrămarea fiinţei. Contemplat, acest proces de necontenită schimbare iscă momente de graţie, punând alături de „boabe de nisip” şi „boabe de lacrimă”, risipite în „împărăţia nisipului” fără de margini sau până la „marginea marginii”, cum sună una din metaforele dragi poetului Mircea Petean. Adunând asemenea nestemate sau mărgăritare, scrise şi transcrise „vreme de 30 de ani”, autorul şi-a provocat senzaţia perpetuă că lucrează la „Cartea care nu se mai termină” şi care totuşi acum se publică (Lovituri de nisip, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004), cu riscul de a nu fi încheiată întrucât „pe măsură ce paginile îi sporesc sfârşitul este mai îndepărtat”. Nimic mai firesc şi mai înţelept decât această situare în ordinea Marelui Tot, în intimitatea sa tainică, originară, atitudine în măsură să-ţi dea sentimentul că şi „Când mori nu eşti exclus din Univers”, după cum spune filosoful daoist Lao-zi. Prin această translaţie în timp şi spaţiu, bogată în sugestii şi conotaţii lirice, Mircea Petean face o situare programatică demersului său poetic, prin cartea de faţă nefiind „la porţile Orientului, ci chiar în inima lui”. Argumentele nu sunt doar căutate şi înscenate, reiterate şi contextualizate, dar şi supuse unui cod poetic şi meditativ menit a deveni un fel de „Biblia deşertului”, în care oximoronic clipa stă în vecinătatea eternităţii, ca entităţi concomitente şi complementare. În plan formal „important e să scrii puţin dar îndesat”, având conştiinţa că „noua poezie veche de câteva mii de ani” e rodul revelaţiei şi fluxul emotiv se scurge în „poemul care se scrie singur”, fiind sincer şi autentic în toate manifestările sale: „egali fluenţi spontani se cade-a fi / în oricare din zilele de peste an”. Consecvent acestui credo, cu valoare de artă poetică mai mult implicită, subtextuală, decât explicită sau (doamne, fereşte!) steril teoretizată, autorul dă lovitură după lovitură, nu neapărat „de nisip”, tendinţei clasice de a gonfla expresia: „poemele clasicului în viaţă au gust de aţoasele gulii”, iar concentrarea versului merge până la rigoarea de poezie cu formă fixă a haiku-ului, ilustrat într-un ciclu final şi motivând apropierea de… îndepărtatul Orient: „cineva tace de milenii / în străfunduri – uneori / îngân un haiku”. De altfel, ciclurile mediane: Urzeli (poeme taoiste) şi Din zicerile lui Nicanor, anonimul transilvan, pe lângă că respectă disciplina versului liber şi lapidar: „o salbă de propoziţii dintre cele mai scurte / mai pline de vitalitate şi cu miez” au caracter vădit sentenţios, mesianic, cu rostiri ne(solemne), de poeta vates, în formule uneori mnemotehnice şi cu aspect ludic: „iubite poet ardelean / iubite mircea petean / coace-te-avan / busuioace nu te-ai coace / ci sămânţă n-ai mai face”. Inventivitatea pe spaţii verbale restrânse îl obligă pe autor să adopte construcţii enigmatice, cu miez iniţiatic, învăluit în aparenţe jucăuşe: „de-o bună bucată de vreme eu fac petenii (evident derivate din numele propriu Petean) / puşchele de limbă cresc precum lichenii / pe care-i răzuiesc netoţii / de-i împart la toţi qui-joţii”. Ironia şi autoironia vizează condiţia poetului în lume, ipostaza de „aed” fiind cu deosebire invocată atât în manieră real istorică, cât mai ales în perspectivă sublim-prozaică: „când el se freacă la ochi întreaga planetă lăcrimează”. În ton cu titlul volumului, o seamă de referinţe de asemenea sunt trase la temă, transfigurate deopotrivă semantic şi imagistic: „gura omului e o moară care face din cuvinte nisip – zice / şi pe faţa-i joacă vipia deşertului”. În acolada dintre prolog (Muntele, începutul) şi epilog (Marea, un alt început) sunt cuprinse rostiri dulci-amare, precum zeama de cactuşi, strânsă sub căldura solară a deşertului, cu voinţa de a înfrunta zădărnicia vieţii: „închide ochii deschide palma în podul ei / praful pulberea şi puzderii”, zice Poetul. 

 

Ion M. MIHAI

 

COMENTARII NECONVENŢIONALE

  

         Muzele (Parcele?) au fost galante cu Vasile Radu Ghenceanu. L-au înzestrat cu multe calităţi dându-i posibilitatea să se mişte cu dezinvoltură prin cultură şi artă şi chiar să practice, pe rând ori simultan, când poezia, eseul, reportajul, critica literară, când, chiar muzica, şi el a profitat copios de toate înzestrările cu care a venit pe lume. Timp de peste 40 de ani a scris şi a publicat versuri, cronici literare, interviuri, însemnări, reflecţii în mai toate revistele de cultură ale ţării, cum şi în multe antologii. Începând cu anul 1967, când a debutat editorial cu cartea de versuri Cântece pentru inima tânără, a publicat constant alte cărţi de poezii, eseuri, note de călătorie, interviuri ş.a., pentru care, între timp, a fost primit ca membru al Uniunii Scriitorilor.

         Foarte de curând - februarie 2005 - V.R.Ghenceanu şi-a lansat pe piaţa literară cartea sa Comentarii de sâmbătă - eseuri, interpretări, note. O carte excelentă cu nu mai puţin de 114 titluri, toate interesante şi incitante. Bogăţia de idei cuprinse aici, diversitatea problemelor tratate, tonul – cel mai adesea sentenţios, moralist şi moralizator - îl proiectează în mintea cititorului ca pe un bun observator şi interpret a tot ce întâlneşte în cale, a tot ce este în jurul lui. De fapt, toată opera sa este o replică dată realităţii vieţii, din perspectiva înţelegerii sale a condiţiei umane. Fluxul şi refluxul, neostentative, al asocierilor şi disocierilor pe care le face îl au mereu în centru pe autorul însuşi, căci, aşa cum se ştie, fiecare om duce cu sine tiparul întregii condiţii umane, fiecare om este părtaş la făurirea propriului său destin. Scrierile sale nu sunt capodopere, dar mai toate sunt demne de luat în seamă, toate spun ceva diferit. Ele exprimă perspectiva sa asupra vieţii cotidiene, asupra artei şi literaturii pe parcursul a aproape unei jumătăţi de secol, perspectivă care interesează şi pe contemporanii săi şi, în mod sigur, va interesa şi pe cei care vor veni.

         Dezinvolt, încrezător în sine, atunci când scrie el nu se simte legat de nici o constrângere şi redă totul prin prisma simţurilor, înţelegerii şi a gândurilor sale necenzurate acceptând mereu că omul este supus greşelilor, la fel de omeneşti. Astfel că el avansează cu dezinvoltură idei şi interpretări personale, fără nici o reţinere, considerându-le purtătoare de absolut şi neatacabile, rămânând totdeauna el însuşi, menţinându-şi independenţa de gândire, prezentare şi interpretare. Nu pare niciodată resemnat, el găsind întotdeauna soluţii în orice situaţie s-ar afla, gândeşte pozitiv, se bazează pe raţiune, mai ales pentru viitor pe care, desigur, nu-l poate descifra, nu-l poate prevedea, obsedat parcă în mod continuu de reflecţia socratică: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, aceasta fiind punctul de plecare al moralei şi temelia oricărei înţelepciuni. Deşi uneori, exclusivist şi intolerant, el acceptă că omul nu poate fi decât ceea ce este şi că raţiunea fiecăruia - cu toate limitele ei - constituie unica măsură a binelui şi a răului, singura călăuză a cunoaşterii adevărate şi a dreptei făpturi. Şi mai ştie că „o viaţă care nu poate fi trăită oricât, nu trebuie trăită oricum”. De aceea, el se detaşează permanent de dorinţele ce-i depăşesc puterile limitate.

         Prin toate cele 114 microeseuri din cartea numită mai sus, scrise în tot atâtea săptămâni în pagina de cultură a cotidianului la care a lucrat până nu de mult el vrea parcă, să modeleze condiţia umană şi s-o pună sub semnul triadei: „adevăr, bine, frumos”, pentru o viaţă trăită în libertate, aptă să scruteze şi să fructifice disponibilităţile fiecărui om de a fi mai bun, mai instruit, mai eficient, mai moral. Pe tot parcursul lucrării pe care încercăm s-o comentăm, autorul, căutător de înţelepciune şi adevăr, face dese recursuri la moralişti şi filozofi celebri, mai ales la cei ai iluminismului francez: Montaigne, Diderot, La Bruyère ş.a. ilustrându-şi scrisul cu citate din aceştia ca, de exemplu: „Cine nu trăieşte deloc pentru altul, nu trăieşte nici pentru sine, căci nu-i ştiinţă mai anevoioasă decât a şti bine şi, fireşte, a trăi bine” etc.

         Diferitele eseuri ale cărţii îşi transmit parcă reciproc reverberaţiile comunicând între ele prin fire invizibile, asigurând astfel unitate lucrării şi un timbru inefabil al unei autenticităţi nesimulate. Căci mai toate au caracter critic, literar sau artistic şi de combatere a unor nepermise stări de fapt, de afirmare a unui comportament corect şi moral, reproducând parcă un vast tablou al timpului în care au fost scrise. Alterteţea stilului, ineditul metaforelor, alternarea frazelor lungi cu altele scurte, sacadate, introducerea dialogului - de multe ori cu un interlocutor virtual - şi nu în ultimul rând, vocabularul folosit, toate dau o savoare aparte şi atractivitate scriiturii. Reluarea periodică şi repetarea unor afirmaţii pentru a le fixa mai bine în introducerea, ca în vorbirea unui bătrân sfătos, a vocabulei „zic” sau „am zis” toate fac parte din dorinţa sa de reînnoire a formei de expresie. Tot acestui scop i se supun şi frecventele expresii paremiologice pe care le introduce adesea în text: „Până şi bibilica de curte doreşte să clocească un ou de struţ, dar nu poate!” (p. 17); sau: „progresul moral condiţionează progresul social” (p. 41).

         Intertextualitatea prezentă peste tot prin citate, invocarea recurentă a unor oameni de cultură, a filosofilor, moraliştilor adaugă valenţe noi valorii şi atractivităţii lecturii lucrării. Cel mai des citat este iluministul Diderot, animatorul şi principalul redactor al celebrei Enciclopedii franceze care a precedat Revoluţia de la 1789 şi autorul cunoscutului Jacques fatalistul şi que sais-je? În critica pe care o face impostorilor din cultură, gustul literar, ariviştilor, kitsch-ului, V. R. Ghenceanu tinde să se asemene - păstrând proporţiile, desigur - cu marele portretist al iluminismului francez, La Bruyère, numai că el nu alege pentru fiecare păcat omenesc un anume tip uman şi aidoma unui pictor îl zugrăveşte, aşa cum face acesta, ci atacă frontal, cu mult umor şi ironie, defectele (mai ales lipsa de cultură şi de bun simţ) pe care unii contemporani le au.

         Cartea în discuţie se poate asimila şi unui jurnal intim în care autorul îşi notează sumar, seara, gândurile şi sentimentele ce-l stăpânesc peste zi, provocate de evenimentele zilei respective. Pe tot parcursul lucrării, autorul face reflecţii şi constatări privind actul de creaţie artistică, condiţia de cele mai multe ori ingrată a creatorului, calitatea existentă şi cea necesară a creaţiei, creatori reali şi impostori, valoare şi nonvaloare. El critică în limbajul său direct tot ce i se pare a nu avea valoare sau a fi eşec. Tonul scriiturii, permanent acid, uneori suspicios, mai mereu interogativ, de multe ori sfătos, pigmentat cu expresii celebre ale oamenilor celebri introduse prin excursuri ca: „Vorba lui Diderot…”, „cum ar zice…” este totuşi interesant şi atractiv.

         Mare amator şi cunoscător de muzică cultă, sensibil la manelizarea muzicii actuale, autorul face obiecţii şi constatări, imaginându-şi un dialog cu un amic: „… cu manelele e o modă, dragă, va trece şi asta! Va trece, amice, zic, dar e păcat să încurajăm această mizerie gălăgioasă şi să alăturăm firi tinere cu rudimente din cea mai lascivă moralitate.” (p. 122). Peste tot în scrisul lui V. R. Ghenceanu se constată o aversiune faţă de postmodernism, curentul literar la modă (încă): „o etichetă bună la toate” (p. 135), deşi de multe ori, în cele 12 cărţi scrise până în prezent, el s-a folosit de libertăţile de creaţie oferite de acest curent neacceptat oficial unanim de critica literară, dar admis total faţă de mulţi scriitori.

         Vituperarea imposturii şi a parvenitismului este făcută peste tot în carte, dar efectul nociv major al acestor racile este ilustrat în Săpătorii din proximitate unde sunt descrise apucăturile linguşitorilor şi ale farsorilor întâlniţi mai peste tot. Un capitol mare al cărţii este dedicat istoriei teatrului băimărean, al cărui director, autorul, a fost cândva. Sunt amintite aici începuturile din anii ’50 ale acestei instituţii de cultură, primii artişti, greutăţile inerente oricărui început, apoi succesele ulterioare. (p. 181). Mare atenţia dă autorul – el însuşi poet – creaţiei poetice, din toate considerentele sale pe această temă rezultând un fel de „poetică a poeziei” (pp. 207-231).

         Nostalgic pe alocuri. V.R. Ghenceanu impresionează cu amintirile sale din copilărie, redate cu un fel de patetism, cu sentimentalism romantic, aşa cum face în eseul: Ce mai înţelegem prin acasă? (p. 251) „… locul unde lega mama…, zările acelea de neconfundat, locul unde merita să ne întoarcem mereu, duhul uliţelor şi al câmpului, gardul cu nuiele, fântâna din colţul ogrăzii, troscotul curţii ori găinile scormonind după şură, lelea Marişca trecând desculţă în martie pe mijlocul drumului, umbra nucului, dudul, sticla de lampă mereu afumată, codana aceea ori trista de pânză. Făgeţelul şi via nesătulă de sapă, capra maronie cu negru şi cu două ţâţe până-n pământ, pasărea plugului…” (p. 251). Cu aceeaşi nostalgie, cu vervă şi cu regrete, autorul prezintă în termeni patetici şi alte stări de fapt, cum ar fi sosirea la Baia Mare a corului Antifonia din Cluj-Napoca.

         În ultimul capitol al lucrării, autorul face o trecere în revistă a cărţilor scrise de autori maramureşeni şi apărute în anul 2003, referindu-se prin scurte comentarii la valoarea (sau nonvaloarea) fiecăreia. În încheiere, V.R. Ghenceanu, cu ironia-i caracteristică, ne spune: „…Din câte am înţeles, ele, comentariile, au bucurat pe mulţi şi au supărat pe toţi atâţia. Lor m-am adresat, căci de indiferenţi e plină lumea”.

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2041 - 2050 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.