top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Jorge Luis Borges (II) de Ileana Scipione, nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 10:00 PM

Ileana SCIPIONE

JORGE LUIS BORGES: UN LABIRINT FABULOS,
PE NUMELE SĂU BUENOS AIRES


(Urmare din numărul 7-8/2004)


            Este imposibil să-ţi îndrepţi gândul spre casele din suburbiile Capitalei fără a evoca aproape nostalgic întreaga succesiune de patios care ordonează diferitele spaţii, în funcţie de folosinţă.

            Primul dintre ele este cel prin care se aerisesc şi se iluminează camerele de zi; în jurul celui de-al doilea se ordonează dormitoarele, las alcobas profundas / donde arde en quieta llama la caoba[1] (Cercanías, I, 46), iar cel de-al treilea este destinat camerelor de serviciu. Borges îşi aminteşte că, pe când locuia în Calle Serrano, este último patio era el de los esclavos[2]. Tocmai prin succesiunea aceasta de patios se definesc mai precis caracteristicile, specificul sud-american al vechilor case, cu luminile şi umbrele lor dintotdeauna, cu penumbrele lor nespus de familiare:

 

Los patios agarenos

llenos de ancestralidad y eficacia,

pues están cimentados

en las dos cosas más primordiales que existen:

en la tierra y el cielo[3] (I, 46).

 

            Acest Buenos Aires avea să fie labirintul[4] exemplar al vieţii şi al operei borgesiene. Şi, totuşi, scriitorul nu a dorit să îşi aştepte sfârşitul în acest oraş atât de atrăgător, deşi unul dintre posibilele sale centre era însăşi Biblioteca Naţională, al cărui director ajunsese.

            Era un edificiu vetust şi cu oarecari pretenţii de funcţionalitate, în care, după spusa celor care l-au cunoscut, Borges se mişca în largul său. Privirile sale parcurgeau, fără a le putea vedea, însă, rafturile cu cărţi, dar ştia unde se afla fiecare carte şi, ca prin minune, obişnuia să găsească pagina dorită, pentru ca, mai apoi, fără a avea nevoie să o citească, printr-un efort de memorie comparabil numai celor pe care le făcea Funes el Memorioso, să recite din memorie paragrafe întregi. Se pierdea prin coridoarele pline de cărţi, o lua când la dreapta, când la stânga, strecurându-se prin locuri care erau tot atâtea breşe invizibile, deschise în zidurile de cărţi, sau se îndrepta plin de siguranţă spre scările în formă de melc ce se pierdeau în umbră. În întunericul bibliotecii - mai povestesc prietenii - Borges îşi deschidea drum cu o precizie plină de delicateţe: era doar o lume făcută din cuvinte, semne şi simboluri. Era însăşi Biblioteca din Babel, dar nu un labirint, deşi ar fi putut părea înspăimântătoare. Din contră, era visul său cel mai veridic. Centrul labirintului care a fost viaţa sa: realitatea lumii de hârtie şi a tiparniţei. Pentru că, în definitiv,  Borges nu se considera nici pe departe - aşa cum au arătat prietenii săi - un Oedip al Capitalei argentiniene.

            Teritoriu întins şi spectaculos, cu străzi ce se intersectează în colţuri simetrice, protagonist, cum am văzut, al primului său volum de versuri, Fervor de Buenos Aires, Capitala este labirintul însuşi, la care fac trimitere toate referirile lui Borges la oricare dintre oraşele lumii:

 

y sentí Buenos Aires.

Esta ciudad que yo creí mi pasado

es mi porvenir, mi presente;

los años quie he vivido en Europa son ilusorios,

yo estaba siempre (y estaré) en Buenos Aires (I, 31)[5],

 
            afirmă fără să ezite Borges chiar în acest volum, înscriind pe harta oraşului natal propria-i geografie vital-existenţială[6], o geografie făcută din amintiri întreţesute, din motivele, leit-motivele şi simbolurile borgesiene cele mai tipice, dar cu străzi reale (la calle es una herida abierta en el cielo[7]sau calle que dolorosamente como una herida te abres[8]), şi cu case şi patios străjuite de palmieri (Miren. Esa palmera, conventillo de  pájaros[9]), care, ca mânate de un destin implacabil, se îndreaptă toate spre pampa.

            În 1926, Borges publică El tamaño de mi esperanza[10], carte a cărei unitate ni se revelează în chiar afirmaţia pe care o face în Prólogo, adevărată declaraţie programatică:

 

            Ya Buenos Aires, más que una ciudá, es un país y hay que encontrarle la poesía y la música y la pintura y la metafísica que con su grandeza se avienen. Ese es el tamaño de mi esperanza, que a todos nos invita a ser dioses y a trabajar en su encarnación[11], pentru ca în volum să sublinieze câteva elemente pe care le considerăm deosebit de importante tocmai pentru abordarea pe care am întreprins-o:

 

            Buenos Aires […], con su centro hecho de indecisión, lleno de casas de altos que hunden y agobian a los patiecitos vecinos, con su cariño de árboles, con sus tapias … Pero Buenos Aires, pese a los millones de destinos individuales que lo abarrotan, permanecerá desierto y sin voz, mientras algún símbolo no lo pueble. La provincia sí está poblada: allí están Santos Vega y el gaucho Cruz y Martín Fierro, posibilidades de dioses. La ciudad sigue en espera de una poetización[12].

 

            Imaginea oraşului Buenos Aires se schimbă aproape în întregime de la un volum de versuri la altul, datorită acestei convingeri şi atitudinilor diferite ale lui Borges faţă de oraşul său natal care, în final, apare ca o fundaţie mitică”.

            Trebuie remarcat că, în Fervor de Buenos Aires, poziţia poetului este exterioară, şi însuşi Borges nu este decât naratorul imparţial nu al faptelor (căci poemele nu sunt narative), ci al obiectelor.

            Oraşul este perceput ca din visul / amintirea / ceaţa altor timpuri. Printre pieţe şi patios, oraşul pare complet depopulat: locuitorii săi lipsesc sau au murit. Sunt absente înseşi fantasmele din acest muzeu nelocuit, ce aparţine doar poetului şi amintirii sale. Când încearcă să recupereze la belle époque în Buenos Aires, Borges îl repopularează generos cu personaje extra muros.

 

La ciudad está en mí como un poema

que aún no he logrado detener en palabras

……………………………………………………

Yo soy el único espectador de esta calle,

si dejara de verla se moriría[13] (I, 43).

 

            În Luna de enfrente, se succed cu precizie fotografică, străzi, case şi patios, suburbiile şi câmpia, zorii şi apusurile, drumurile prăfoase:

 

A mi ciudá de patios ahondados como cántaros[14]

I de calles que surcan las leguas como un vuelo,

A mi ciudá de esquinas aureoladas de ocaso

I arrabales azules, hechos de firmamento

 

A mi ciudá que se abre clara como una pampa

Yo volví de las tierras antiguas del Naciente

I recobré sus casas y la luz de sus casas

I la luz esquinera que urgen sus almacenes[15] (I, 77).

 

            Mai ales în Cuaderno de San Martín se defineşte noua realitate a oraşului, care reclamă imperios prezenţa omului, a anecdoticului, a micilor detalii pe fundalul acordurilor de ghitară, a faptelor şi a circumstanţialului. Poezia devine mai narativă şi omul irumpe în ea, în chiar atât de iubitul cartier Palermo:

 

Fue una manzana entera y en mi barrio: Palermo.

Una manzana entera pero en mitá del campo

Presenciada de auroras y lluvias y suestadas.

La manzana pareja que persiste en mi barrio:

Guatemala, Serrano, Paraguay, Gurruchaga.

 

Un almacén rosado como revés de naipe

Brilló y en la trastienda conversaron un truco;

El almacén rosado floreció en un compadre

Ya patrón de la esquina, ya resentido y duro [16]…(I, 83).

 

            În poemul Elegía de los portones[17], suburbia este deja populată cu veredas de guapos  en que flameaba el corte” [18], “con el andar entonado del compadre[19]şi cu muchachas comentadas por un vals de organito[20]. Oraşul abstract din Fervor de Buenos Aires devine din ce în ce mai concret în Cuaderno de San Martín, intim şi real, verosimil, în pofida distanţelor geografice şi temporale, şi mai apoi cu adevărat real în Evaristo Carriego. Iată-l schiţat în imaginile pictorice din capitolul Palermo de Buenos Aires:

 

            Hacia el confín con Balvanera, hacia el este, abundaban los caserones con recta sucesión de patios, […]. Cuando las noches impacientes de octubre sacaban sillas y personas a la vereda y las casas ahondadas se dejaban ver hasta el fondo y había amarilla luz en los patios, la calle era confidencial y liviana y las casas huecas eran como linternas en fila[21] sau în această frază de o expresivitate percutantă, care impresionează prin îmbinarea elementelor pictorice cu cele sonore: Escombros del principio, esquinas de agresión o de soledad, hombres furtivos que se llaman silbando y que se dispersan de golpe en la noche lateral de los callejones … “ [22], unde predomină în mod indiscutabil frumuseţea involuntară a cetăţii: La Costanera, el Balneario y el Rosedal, y la felicitada efigie de Pellegrini, con la revolcada bandera, y el tempestuoso pedestal incoherente …” [23].

            În planul liricii, acest labirint impetuos, care se proiectează ferm şi luminos pe planul oraşului, capătă încă din primul poem sin seria celor intitulate Buenos Aires valoarea unui traiect vital, a unei căutări nu întotdeauna norocoase, dar care sfârşeşte prin a produce acea senzaţie de atracţie / respingere, proprie trăirilor mitice, la care avea să facă referire în scrierile sale şi românul Mircea Eliade:

 

Y la ciudad ahora, es como un plano

De mis humillaciones y fracasos;

Desde esa puerta he visto los ocasos

Y ante ese mármol he aguardado en vano.

Aquí el incierto ayer y el hoy distinto

Me han deparado los comunes casos

De toda suerte humana; aquí mis pasos

Urden su incalculable laberinto.

Aquí la tarde cenicienta espera

El fruto que le debe la mañana;

Aquí mi sombra en la no menos vana

Sombra final se perderá, ligera.

No nos une el amor, sino el espanto;

Ser por eso que la quiere tanto[24] (II, 325).

 

            Cu toate că acest program corespunde perioadei de maturitate a poetului, Borges face unele referiri la labirint şi în opere anterioare acesteia.

            Dar Buenos Aires rămâne în mod constant deosebit de important pentru marele argentinian. Acesta este un labirint atât cantitativ cât şi calitativ, enorm şi luxuriant, împresionant prin dimensiunile sale de-a dreptul mitice, dar nicidecum duşmănos, ci mereu  prietenos:

 

            ya Buenos Aires, más que una ciudad, es un país y hay que encontrarle la poesía y la música y la pintura y la religión y la metafísica que con su grandeza se avienen. Ese es el tamaño de mi esperanza, que a todos nos invita a ser dioses, a trabajar en su encarnación. Nuestra realidad vital es grandiosa y nuestra realidad pensada es mendiga. Aquí no se ha engendrado ninguna idea que se parezca a mi Buenos Aires, a este mi Buenos Aires innumerable que es cariño de árboles en Belgrano y dulzura larga en Almagro y desganada sorna orillera en su Palermo y mucho cielo en Villa Ortúzar y proceridad taciturna en las Cinco esquinas y querencia de ponientes en Villa Urquiza y redondel de pampa en Saavedra[25].

 

            Există un capitol intitulat Buenos Aires şi în  culegerea de eseuri Inquisiciones, publicată în tinereţe. Protagoniştii săi sunt tot casele, pieţele, străzile, întortocheate şi neclare, misterioase şi nesigure, şi lumina care le învăluie în mod difuz pe toate:

 

            No es Buenos Aires una ciudad izada y ascendente que inquieta la divina limpidez con éxtasis de asíduas torres o con chusma brumosa de chimeneas atareadas. Es más bien un trasunto de la planicie que la ciñe, cuya derechura rendida tiene continuación en la rectitud de calles y casas. Las líneas horizontales vencen las verticales. Las perspectivas – de moradas de uno o dos pisos, enfiladas y confrontándose a lo largo de las leguas de asfalto y piedra – son demasiado fáciles para no parecer inverosímiles. Atraviesan cada encrucijada cuatro infinitos.  Acontecen gigantescas puestas del sol que sublevan la hondura de la valle y apenas caben en el cielo. Para que nuestros ojos sean flagelados, hay que solicitar los arrabales que oponen su mezquindad a la pampa[26].

 

            Frumuseţea oraşului labirintic este interioară: El día era más largo en tus veredas / que en las calles del centro, / porque en los huecos hondos se aquerenciaba el cielo[27](I, 86). Labirintic şi mitic, în acelaşi timp şi în egală măsură,  Buenos Aires este un oraş cu suburbii, străzi şi case care se varsă”, precum râurile în mare, în deşerticul labirint al pampei, situat dincolo de graniţele câmpiei:

 

Una amistad hicieron mis abuelos

con esta lejanía

y conquistaron la intimidad de los campos […]

Altos eran sus días

hechos de cielo y llano.

Sabiduría de campo afuera la suya,

la de aquél que está firme en el caballo[28] (I, 71).

 

            Simbolul acestui labirint, care - este uşor de observat - este, aşa cum spuneam, exterior oraşului, se identifică indiscutabil cu simbolul neaoş al naţiei de la sud de Río Grande: el gaucho, bărbatul a cărui filosofie o rezumă un cunoscut catren popular care stabileşte o ierarhie precisă şi inmutabilă: deasupra câmpiei doar calul; deasupra lui doar gaucho; deasupra acestuia doar un sombrero, şi mai presus de el doar Dumnezeu.

            Acest magnific gaucho se profilează statuar, înalt şi puternic, spectaculos, pe cerul pampei, dresând cu mână forte un cal sălbatec.

            Imaginii pictorice de un mare realism aproape i se aude gândul: 

 

Yo diviso tu anchura que ahonda las afueras 

[…] Yo te oigo en las tenaces guitarras sentenciosas  

[…] El ámbito de un patio colorado me basta 

para sentirte mía. 

[…] Pampa sufrida y macha que ya estás en los cielos,

no sé si eres la muerte.

Sé que estás en mi pecho [29]   (I, 60). 

 

            Pentru Borges, arrabal, şi pampa sunt două repere importante în care îşi află origina şi din care îşi trage sevele însăşi fiinţa omenească. De aceea se explică fără nci o ezitare, în cunvinte de o simplitate dezarmantă:

 

            Es indudable que el arrabal y la pampa existen del todo y que los siento abrirse como heridas y me duelen igual. De la riqueza infatigable del mundo, sólo nos pertenecen el arrabal y la pampa[30].

 

            Oraşul, străzile şi bulevardele, clădirile şi parcurile, înconjurate de câmpie şi deşert, de munte şi mare, în sânul cărora Borges se situează, sunt fundal şi decor, subiecte şi obiecte ale scriiturii sale. Buenos Aires este, fără îndoială, oraşul-cheie din viaţa şi scrierile cosmopolitului Borges. Toate referirile pe care le face la călătorii către alte oraşe, prin alte grădini, spre alte ţări, pe alte drumuri, sfârşesc oglindindu-se în superbul Buenos Aires. De aceea  şi spune: 

 

            Buenos Aires es un espectáculo  para siempre (al menos para mí) con su centro hecho de indecisión, lleno de casas, de altos que hunden y agobian a los patiecitos vecinos, con su cariño de árboles, con sus tapias, con su Casa Rosada que es  resplandeciente desde lejos como un farol, con sus noches de sola y toda luna sobre mi Villa Alvear, con sus afueras de Saavedra y Villa Urquiza que inauguran la pampa. Pero Buenos Aires pese a los dos millones de destinos individuales que lo abarrotan, permanecerá desierto y sin voz, mientras algún símbolo no lo pueble. La provincia sí está poblada: allí están Santos Vega y el gaucho Cruz y Martín Fierro, posibilidades de dioses. La ciudad sigue a la espera de una poetización[31]”. 

 

            Imaginile în care Borges fixează chipul labirintic al oraşului Buenos Aires ajung la cititor ca nişte fotografii. Şi, cum ele reclamă prezenţa omului, a circunstanţei şi a anecdoticului, poezia devine mai narativă, căci în ea irumpe fiinţa umană.

            În La Fundaciónmítica de Buenos Aires [32],  Borges situează începuturile oraşului în atât de iubitul său cartier Palermo, despre care afirmă că ar aparţine cuţitului şi ghitarei; acolo, într-o magazie cu pereţii de culoare roz, ca atâtea alte edificii porteños [33], ne face unul dintre primele portrete ale fanfaronului golan de mahala, el compadrito:

 

Un almacén rosado como revés de naipe

brilló y en la trastienda conversaron un truco;

el almacén rosado floreció en un compadre,

ya patrón de la esquina, ya resentido y duro [34] (I, 83).

 

(Va urma)



[1] Sp., iatacurile profunde / unde arde caoba cu flacără liniştită”.

[2] Sp., acest ultim patio era cel al sclavilor”.

[3] Sp., Patios mahomedane / pline de ancestralitate şi de eficacitate, / căci sunt cimentate / în cele două lucruri cele mai primordiale care există: / pământul şi cerul”.

[4]Labirintul este şi obsesia lui Mircea Eliade care, în povestiriri sale, ele însele labirintice întotdeauna, pune  însă accentul pe căutarea şi găsirea centrului. De multe ori, însuşi oraşul Bucureşti – unde se petrec întâmplările din majoritatea ficţiunilor sale – devine labirint, geografie imaginară şi mitică, spaţiu iniţiatic, plin de semne şi epifanii, populat de personaje-mit, lipsite de conştiinţa sacrului: … eram proiectat deodată într-un trecut fabulos (în acea Românie pe care am părăsit-o în 1940 şi care a devenit, pentru mine, un tărâm paradisiac, în care am trăit, până la treizeci de ani, o viaţă pe care mi-o amintesc încă în cele mai  mici amănunte, dar care îşi descoperă, acum, atâtea dimensiuni secrete, încât o înţelegem mai bine ca o «mitologie personală» decât ca o autobiografie). «Épreuves initiatiques», pentru că uneori îmi dădeam seama, rămânând singur, că «m-am rătăcit», că orbecăiesc într-un labirint. Treceau multe ceasuri până să mă regăsesc, şi să regăsesc timpul de astăzi” (Jurnal, II, 280,  21 iulie 1977).

[5] Sp., Eu am simţit Buenos Aires. / Acest oraş pe care eu l-am crezut trecutul meu / este viitorul meu, prezentul meu; /anii pe care I-am trăit în Europa sunt iluzorii, / eu eram mereu (şi voi fi) în Buenos Aires”. 

[6]Gândul ne duce la teza de nenumărate ori exprimată de Mircea Eliade, în cuvinte asemănătoare celor din Încercarea labirintului, aceasta fiind traducerea exactă în limba română a cărţii intitulate L’épreuve du labyrinthe: Orice pământ natal alcătuieşte o geografie sacră: pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi al adolescenţei devine mereu un oraş mitic. Pentru mine Bucureştiul este centrul unei mitologii inepuizabile. Datorită acestei mitologii am reuşit să-i cunosc adevărata istorie. Poate şi pe a mea” (Proba labirintului. Cluj. Dacia. 1990, p. 34). Mai târziu, Eliade se va explica: “Bucureştiul din Pe strada Mântuleasa, deşi legendar, e mai «adevărat» decât oraşul pe care l-am traversat eu, pentru ultima oară, în august 1942”  (Jurnal, I, p. 317, 24 VII 1959).

[7] Sp., strada este o rană deschisă în cer”. În Ultimo sol en Villa Ortúzar (Ultimul soare la Villa Ortúzar, I, 75)

[8] Sp., stradă, care dureros ca o rană te deschizi”. În Para una calle del Oeste (Pentru o stradă din Vest, I, 76)

[9] Sp., Priviţi. Acel palmier, mic bordel al păsărilor”. În Evaristo Carriego.

[10] Sp., Dimensiunea speranţei mele.

[11] V. nota 61.

[12] Sp., … Buenos Aires […], cu centrul său făcut din nehotărâre, plin de case ale căror înălţimi scufundă şi copleşesc micile patios vecine, cu iubirea sa pentru copaci, cu pereţii săi de vălătuc … Dar Buenos ăires, in pofida milioanelor de destine individuale cu care este ticsit, va rămâne deşert şi fără voce, atâta timp cât nu va fi populat de nici un simbol. Provincia, da, este populată: acolo se află Santos Vega şi un gaucho pe numele său Cruz şi Martín Fierro, posibilităţi ale zeilor. Oraşul continuă să fie în aşteptarea unei poetizări”. 

[13] Sp., Oraşul e-n mine ca un poem / pe care încă nu am reuşit să-l fixez în cunvinte”.

[14] De remarcat grafia provocatoare.

[15] Sp., În oraşul meu cu patios adânci ca nişte găleţi / Şi cu străzi care brăzdează leghele ca un zbor, / În oraşul meu cu colţuri aureolate de apus / Şi suburbii albastre, făcute din firmament // În oraşul meu care se deschide luminos ca o pampa / Am revenit din vechile pământuri estice / Şi am recuperat casele şi lumina caselor sale / Şi lumina din colţuri de care au  nevoie urgentă magazinele sale”.

[16] Sp., A fost un cvartal întreg şi în cartierul meu: Palermo. // Un cvartal întreg dar la jumătatea câmpiei / În prezenţa aurorelor şi a ploilor şi a vânturilor ploioase din sud-est. /  Cvartalul pereche care continuă să existe în cartierul meu: / Guatemala, Serrano, Paraguay, Gurruchaga. // Un depozit de culoare roz ca dosul unei cărţi de joc / A strălucit şi în spatele clădirii au pus de-un truco; / Magazia de culoare roz a înflorit într-un gagiu / deja patron al colţului, deja acrit de viaţă şi dur …”

[17] Sp. Elegia portalurilor.

[18] Sp., cărări ale fanţilor, unde fâlfâia pumnalul”.

[19] Sp., cu mersul viguros al unui fante”.

[20] Sp., fete comentate de vasul unei flaşnete”.

[21] Sp., Spre graniţa cu Balvanera, spre est, abundau căsoaiele cu o succesiune de patios în linie dreaptă, […] Când nopţile nerăbdătoare de octombrie scoteau pe cărare scaune şi persoane, şi casele afundate în pământ se lăsau văzute până în fund şi domnea o lumină galbenă în patios, strada era confidenţială şi aţâţătoare şi casele goale pe dinăuntru erau ca lanternele puse în rând” (I, ….).

[22] Sp., Molozurile începutului, colţuri de stradă ale agresiunii şi ale singurătăţii, oameni care, pe furiş, se strigau fluierând şi care se separau dintrodată în noaptea laterală a străduţelor …” (I, …).

[23] Sp., La Costanera, el Balnearioşi el Rosedal şi satisfăcuta efigie a lui Pellegrini, cu steagul doborât, şi furtunosul piedestal incoerent …”

[24] Sp., Oraşul este acum un plan / Făcut din ale mele umilinţe şi neîmpliniri; / Din acest prag eu am privit apusuri / Şi pe această marmură-n zadar am aşteptat./Aici un ieri nesigur şi un azi distinct / Mi-au hărăzit comunele situaţii / Ale oricărei sorţi umane; Şi, tot de-aici, paşii-mi / Urzesc incalculabilul lor labirint. / Aici aşteaptă seara cenuşie / Rodul cu care dimineaţa-i e datoare; / Aici, uşoară, umbra-mi se va pierde  / În nu mai puţin deşarta umbră finală. / Nu ne uneşte iubirea, ci spaima; / Să fie de aceea că o iubesc atât de mult ?  

[25] Borges, Jorge Luis. El tamaño de mi esperanza. Barcelona. Seix Barral. 1994, pp. 13-14: … deja Buenos Aires, mai mult decât un oraş,  este o ţară şi trebuie să-i găseşti poezia şi muzica şi pictura şi religia şi metafizica ce trăiesc în bună înţelegere cu măreţia sa. Aceasta este dimensiunea speranţei mele, care pe toţi ne invită să fim zei, să punem umărul la materializarea sa. Realitatea noastră vitală este grandioasă, iar realitatea noastră gândită e cerşetoare. Aici nu s-a născut nici o idee care să semene oraşului meu Buenos Aires, acestui Buenos Aires al meu ce nu se poate contabiliza, care este iubire pentru copaci în Belgrano şi nesfârşită dulceaţă în Almagro şi moleşeală fără tragere de inimă, ca la periferie în al său Palermo şi mult cer în Villa Ortúzar şi maiestate taciturnă în Cinco esquinas şi dragoste pentru apusuri în Villa Urquiza şi rondel al pampei în Saavedra”.

[26] Idem, p. 88: Buenos Airesnu este un oraş înalt şi ascendent, care nelinişteşte divina claritate cu extazurile turnurilor asidue sau cu liota înceţoşată a aferatelor coşuri de fum. Este mai curând reflectarea câmpiei care îl încinge, a cărei rectilinie învinsă se continuă în linia dreaptă a străzilor şi a caselor. Liniile orizontale le înfrâng pe cele verticale. Perspectivele – cu case având unul sau două etaje – sunt prea uşoare pentru a nu părea neverosimile. Fiecare răscruce este străbătută de patru infinituri. Aici se petrec apusuri enorme, care incită la răzmeriţă adâncimea văii şi abia de încap în cer. Pentru a ne biciui privirile trebuiesc solicitate mahalalele care opun pampei propria lor meschinărie”.

[27] Sp., Ziua era mai lungă pe cărările tale / decât pe străzile din centru, / pentru că soarele prinsese drag de  găurile adânci”.

[28] Sp., Bunicii mei au legat prietenie / cu această depărtare/ şi au cucerit intimitatea câmpurilor / […] Înalte erau zilele sale / făcute din cer şi câmpie. / A sa era înţelepciunea de dincolo de câmp, / înţelepciunea  celui care stă ferm pe cal”.

[29] Sp., Îţi zăresc întinderea care scufundă împrejurimile / Te aud în tenacele ghitare sentenţioase / Ambianţa unui patio roşu îmi ajunge / pentru a te simţi a mea / Pampă încercată şi bărbată, care deja eştii în ceruri, / nu ştiu dacă eşti moartea. Ştiu că te afli în pieptul meu”.

[30] Idem, p. 24: Nu încape nici o îndoială că mahalaua şi pampa există cu totul şi că le simt cum se deschid ca niste răni ce mă dor in egală măsură. Din neobosita bogăţie a lumii nu ne aparţin decât mahalaua şi pampa”.

[31] Idem, p. 126: Buenos Aires este un spectacol pentru totdeauna (cel puţin pentru mine), cu centrul său făcut din nehotărâre, plin de case şi de refugiicare năruie şi gârbovesc micuţele patios din împrejurimi, cu iubirea ce o nutresc pentru arbori, cu îngrăditurile lor de piatră, cu a lor Casa Rosada (n.n.: sediul Preşedinţiei argentinienr), care străluceşte din depărtare ca un felinar, cu nopţile sale în care luna plină şi singură trece peste a mea Villa Alvear, cu Saavedra şi Villa Urquiza, împrejurimile care inaugurează pampa. Dar, în pofida celor două milioane de destine umane de care este ticsit, Buenos Aires va rămâne gol şi fără glas, atâta timp cât nu-l va popula nici un simbol. Provincia, da, este populată: se află acolo Santos Vega şi un gaucho pe numele său Cruz şi Martín Fierro, întruchipări ale zeilor. Oraşul este în aşteptarea unei poetizări”. 

[32] Sp., Fundaţia mitică a Buenos Airesului.

[33]Sp., din Buenos Aires.

[34] A se vedea nota.52.

Versuri de Ion Burnar, nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 09:00 PM

Ion BURNAR

 

Şi-n rai există şerpi

 

Dealul meu cu roade şi cu cârcotaşi

să nu mă agaseze, după grămezi de porumb

borne kilometrice până acasă

nimeni pe uliţă, în poartă nici atât

uşile vraişte odăile cu praf

au plecat la munte îmi zic

aştept în grădină

merele şi perele strugurii pe jos

senzaţia atroce că visez şi nu

va fi lumină-n casa asta-n veci

de veci

drumul înapoi, la marginea satului

un alai de nuntă măcar cetera

uite-l pe domn profesor, o fată frumoasă

să-mi vadă chipul de piatră

pipăi covoare

pe toţi copacii, pe tot aerul, sub paşii mei

numai covoare ţesute de mama

peste toate apele poduri de covoare

pisălogii, beţivii, nouă ne spui

ca să scap de ei m-am trezit

  

Toamna poetului

 

Astfel în zi de glorie octombrie 24

stând în tranşee ştiu că-i ziua mea

tranşeea mea dragostea mea

de care n-am să scap

decât în scânduri patru

ploioasă noroioasă

decât cele mai frumoasă

mă apără de mine însumi

cu smirnă şi pucioasă

astfel gândii eu şi răzgândii

dintr-un octombrie 24 ziua

a fost şi ieri la fel fi-va şi mâine

oricum ce mai contează data

timpu-n calendar

un moft divin

şi gata.

 

La capătul punţii

 

Tot mai des în oglindă

senzaţia unui musafir nepoftit

cine eşti, nici un răspuns

ce tu nu laşi cu generozitate frunze de aur;

ape secate pe-o frunte naivă?

nu tu de la Ana la Caiafa-n orice zi?

spune-mi orice, cât de fără rost

cum că tu eşti eu şi tot ar fi ceva

zi-mi că te doare-n cot Cotul Donului

pe care l-a ras tata cu briciul în ceruri

minte-mă păcăleşte-mă

umblă cu pâra înc-o toamnă şi încă una

orice dragule

dacă mâine nu ne mai vedem.

 

Nici când toamna

 

Nu putea păşi decât pe frunze

Ionu Împăratului era Ionu Frunzelor

pe-un tron de crengi răsturnat în cer

de-aceea-i creşteau ramuri din umeri

să fie mai uşor ca adierea

şoapta de care se teme doar groapa

nu putea călca lutul şovăielnic

doar copacii desfrunziţi

coroane de spini

absolut întâmplătoare.

 

Raport către general

 

Dincolo de binoclu doar o

biată istorie

cotcodăceşte singură în

liniştea minciunii

ziduri de soldaţi în poziţie

de drepţi

tocmai buni pentru

medalii de plumb

unul mai băţos se joacă

de-a zeul

împarte fulgere dintr-un

porthart slinos

prea multe stele prea prea

prea

raportez cu onor că aţi

avut dreptate

cerul se vede mai bine

printr-o ţeavă de tun.

 

Copiii

 

Bună dimineaţa

zice Soarele către Bună Dimineaţa

eşti atât de frumoasă încât

ţi-aş mângâia roua de pe ochi

dar n-aş prinde-o şi mâine

dimineaţa

şi Soarele s-a dus şi s-a dus

dimineaţa s-a făcut zi

ziua s-a mutat în ochii pruncilor

să aibă cine zice mâine

Bună dimineaţa.

 

Prizonier călător

 

Casa-n care locuiesc, drumul pe care masa

sfiala de pe marginea drumului

nici un pat mai fidel ca umbra

nici o fereastră ca strunga degetelor

crengile cerului drept acoperiş

cât ochi ţi s-au dat

nu-i cum

doar pereţii propriului trup

calci pe propria-ţi umbră

fără să te doară

a hori într-un somn

ce nu ştii de începe

ori se gată.

 

Jocul

 

azi noapte

am visat o condamnare la moarte

toţi din jur veseli, stai liniştit

maşina înspre ghilotină

nu va ajunge

plimbă-te pe străzi

intră-n bordeluri

de ce n-aş fugi acum

în loc să mă plimb?

nu ăsta-i jocul probabil

trebuie să fii liber.

 

Satiră duhului meu

 

Umilea statuile cu prezenţa sa

umbra meridianului Greenwich

peste meridianul Greenwich

îmblânzit cu vorbe

decorat cu tălăngi

numai tu, o prostie,

cel mai mare element cosmic

mă-nvingi urbi et orbi

şi-ncepui ferm convins

să lucrez ferm convins

la proiectul meu

de statuie.

 

Retorica zăbavă

 

Când istoria se scoală dis-de-dimineaţă

tunurile anunţă o nouă zi de pace

până-n noapte praf şi pulbere

toate gunoaiele toate abstracţiile

doar libertatea cam mioapă

sub şinele ce vor sări

în aer.

 

Copil certăreţ

 

Azi mi-e dor de mine

cum ar trebui în fiecare zi

zgăbunţă de nisip invidiată

că are mai sigure stele

decât nisipul unui cer

nu prea pipăibil;

să nu mai fac pe clepsidra

trecutul

singura certitudine

de care nu am parte.

 

La capătul somnului

 

Doamne Te-am visat mort în noaptea Învierii

o glugă Te punea să deschizi o glugă

neameninţătoare chiar blândă

cădelniţa ceva ceva despre o groapă a gropilor

să nu mă faci de râs

ai intrat în ea

câteva clipe de pământ

lutul degetelor a încetat

şi m-ai trezit

 

Valea Boeştilor

 

Toată copilăria mea

cu viaţa în jos

mereu coboară

precum marfarul

cu lemne-nspre Siberia

mereu pe şine mult prea paralele

de-aceea m-a trimis tata la şcoală

doar doar îi voi spune

ce ştia el de demult

că şinele undeva la finit

se-ntâlnesc

trosc, plosc n-a fost cum să fie

trenurile trenurilor tot haraşo

o gară în căutarea

unui acar

casa mea de deasupra Săliştei aşadar.

Traduceri de Coca Soroceanu (poeţi fracenzi), nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 09:00 PM

Coca SOROCEANU

Traduceri din poezia franceză

 

            În secolul al XX-lea, mai mult ca oricând, poeţii, ca şi autorii dramatici, au dus la extreme limitele artei lor, jucându-se cu ajutorul cuvintelor, atingând uneori absurdul. Printre aceşti exponenţi amintim pe Raymond Queneau, André Laude, Henri Michaux, André de Obaldia, Francis Ponge.

 

            Raymond Queneau (1903 - 1976), prozator, poet şi eseist. Până în 1929, este membru al grupării suprarealiste franceze. În 1941, devine secretarul revistei Nouvelle Revue Française, iar în 1956, devine redactorul seriei Pleiade a editurii Gallimard. Un virtuos al fanteziei verbale, uneşte tandreţea, melancolia şi umorul, oferind cititorului diverse combinaţii de lectură, asocieri ritmice, aliteraţii, utilizând diverse structuri lingvistice şi creând neologisme, atât în romanele sale: Le chiendent (Pirul, 1932), Pierrot, mon ami (Pierrot, prietenul meu, 1942), Le Vol d’Icar (Zborul lui Icar, 1968), cât şi în celebrele-i culegeri de poezie:  Exercices de style (Exerciţii de stil, 1947),  L’Instant fatal (Clipa fatală, 1948), Saint Glinglin (Sfântul Gliglin, 1948), Le dimanche de la vie (Duminica vieţii, 1952), Petite cosmogonie portative (Mică cosmogonie portativă, 1950), Cent mille milliards de poèmes (O sută de mii de miliarde de poeme, 1961), Courir les rues (Alergând pe străzi, 1967) etc.

 

Raymond Queneau

 

Grădina părăsită

 

Spaţiul blând dintre verbine

panseluţe şi regine

margarete şi tulpine

se întinde la adăpostul ţiglelor.

 

Spaţiul viu dintre-anghinare

dintre lăptuci şi gălbenele

măzăriche şi fasole

se întinde la adăpostul teilor.

 

Spaţiul brut dintre licheni

dintre urzici şi lăptuci

dintre muşchi şi buruieni

se întinde la adăpostul cioburilor.

 

În acest loc dens şi cert

se poate duce-un trai obscur

timpul este în retur

iar spaţiul totul a şters.

 

(Din vol. Clipa fatală / L’instant fatal, Ed. Gallimard)

 

Cum se face un poem?

 

Bine plasate alese cuminte

o poezie e făcută din cuvinte

cuvintele să le iubeşti, la ele să ţii

ca poemul să-l scrii

ce va să spună nu poţi să ştii

când poezia se va ivi

e necesar apoi să cauţi tema

ca să intitulezi poema

de plângi ori râzi, oricum ar fi să fie,

poţi uneori să scrii o poezie

are mereu ceva extrem

un poem

 

(Din vol. Clipa fatală)

 

Dacă-ţi imaginezi

 

De-ţi imaginezi

de-ţi imaginezi

fetiţe fetiţe

de-ţi imaginezi

caşa caşa caşa ca

şa mereu va dura

anotimpul dra

anotimpul dra

anotimpul dragostei

te-nşeli

fetiţo fetiţo

de crezi micuţo

de tu crezi ah ah

că tenul tău de trandafir

talia-ţi de viespe

bicepşii delicaţi

unghiile emailate

coapsele-ţi de nimfă

şi picioru-ţi fin

de tu crezi cumva

caşa caşa ca

şa mereu va dura

te-nşeli

fetiţo fetiţo

frumoasele zile se duc

sori şi planete

toate se-nvârt

dar tu micuţa mea

tu mergi tot înainte

făr’a mai vedea

cum pe furiş apare

ridul sprinten

grăsimea-apăsătoare

întreita bărbie

muşchiul pleoştit

hai culege culege

rozele rozele

iar petalele lor

să fie marea-ntinsă

cu toate bunătăţile

hai culege culege

de n-o vei face

te-nşeli

fetiţo fetiţo

te-nşeli

 

(Din vol. Clipa fatală, Ed. Gallimard)

 

Pentru o artă poetică

 

Luaţi un cuvânt, luaţi chiar şi două

prăjiţi-le ca nişte ouă

luaţi un căpăcel de sens

apoi mai multă inocenţă

încălziţi-le la focul mic

la focul tehnic

vărsaţi sosul enigmatic

pudraţi-l cu câteva stele

şi piper apoi puneţi-vă aripile

Aşadar unde vreţi să ajungeţi?

 

Să scrieţi

           într-adevăr? Să scrieţi?

 

(Din vol. Câinele cu mandolină, Ed. Gallimard)

  

Baladă în proverbe din timpuri străvechi

 

E necesar de toate pentru-a crea o lume

Ne trebuie bătrâni cu pas şovăitor,

Sunt necesare miliarde de secunde

Iar lucrurile toate le fă la timpul lor.

În martie soseşte primăvara

În altă lună se va secera

La fine de-an e-o anumită zi

După toamnă iarna se va ivi.

 

Rotundă-i piatra care se rostogoleşte

Berbecii tunşi se congelează-n vânt

Între pavaje iarba creşte

Şi iată câte neplăceri mai sunt.

În giulgiu alb se-mbracă şi copacii

Galben e soarele ce se târăşte

Zăpada dup-un timp frumos apare

Iarna după toamnă soseşte.

 

Când eşti bătrân nu mai eşti tânăr

Iar dinţii ţi-i pierzi la sfârşit

După ce-ai mâncat vei ţine postul

Nimeni nu e niciodată mulţumit.

De jocurile din copilărie îţi este tare dor

La  telefon vorbeşti grăbit

Plângi ca un caiman

După toamnă vine iarna an de an.

 

Mesaj

Prinţe! Toate astea-s mare balamuc

Şi bine nu-i nici dacă te-ai gândit

Moartea e mereu în joc

Iarna vine după toamnă negreşit.

 

(Din vol. Dacă-ţi imaginezi / Si tu t’imagine…Ed. Gallimard)

 

Strada Paul Verlaine

 

Am uneori un vis ciudat, pătrunzător

c-o stradă albă, din staniu, foarte cunoscută,

ambele trotuare tresar ca o aripă

în timp ce drumul, cu toată greutatea-i, se ridica în zbor.

 

Părâurile se retrag în iazul plumbuit

pe care îl înghite o gură largă, mare,

la fiecare capăt câte-un şotron apare

pe care nu-l va trece nici un individ.

 

Sub un cer de titan un acoperiş hoinărea

Şi-ncet se deplasa de-asupra unei case

În care-un animal îmi pare sora mea

 

Calmă, în ambianţa stranie, artificioasă

această stradă un farmec vineţiu şi năzuros avea

de-a se mişca fără a pierde nimic din tot ce părea să miroase.

 

(Din vol. Alergând pe străzi / Courir les rues, Ed. Gallimard)

 

Drumuri

 

Există

străzi ca nişte tuburi

altele par nişte arcuri

sunt bulevarde caraghioase

altele par podoabe preţioase

pe care se-nşiruie maşini

mai sunt şi pieţe poligonale

unele chiar infernale

mai sunt şi magistrale în formă de cârnat

pe altele aleargă cărăbuşii

sunt şi canale ca-n Veneţia

insule ca-n Frize din Olanda

poduri fundături sau cheiuri

drumuri şosele alei

vai ce ce ce varietate în diversitatea

               oraşului Paris

             

(Din vol. Alergând pe străzi / Courir les rues, Ed. Gallimard)

 

 

IXATNU SIOFENUT  I AVAY

 

IXATNU  ATADO T  SOFA

(a se citi invers n.t.)

 

 

A fost o dată un taxi

taxi taxi taximetru

care circula-n Paris

taxi taxi taxi fript

 

 

şi de-atât cât se plimba

taxi taxi taximetru

pân’la Unguri ajungea

taxi taxi taxi fript

 

 

traversa chiar marea-n Nord

taxi taxi taximetru

luând cu el şi-un feribot

taxi taxi taxi copt

 

 

într-o bună zi ajunse

taxi taxi taximetru

în deşerturile-Arabe

taxi taxi taxi fript

 

 

 

aici era foarte cald

taxi taxi taximetru

caros’ria-i s-a topit

taxi taxi taxi fript

 

 

şi saşiul se-nţelege

taxi taxi taximetru

ba şi pneurile toate

taxi taxi taxi fript

 

 

şoferi şoferi de taxi

taxi taxi taximetru

ascultaţi moral-aceasta

taxi taxi taxi fript

 

 

când Parisu-l părăsiţi

taxi taxi taximetru

luaţi cu voi şi o umbrelă

taxi taxi taxi fript

 

paraploaie sau umbrelă

                                                      taxi taxi taximetru

un cuvânt e spus rapid

                                                      taxi taxi taxi fript

 

 

 

(Din vol. Alergând pe străzi / Courir les rues, Ed. Gallimard)

 

 

Gunoierii sunt în grevă

 

 

Asta-i ziua  de grevă a gunoierilor

ai noroc că poţi în această zi

să te joci de-a zdrenţărosul de-a glumeţul

de-a comerciantul care-l cunoaşte pe anticar

găseşti câte puţin din toate

alegerea e dificilă

între păpuşa fără ochi fără braţ fără nas

cutia cu sardine care şi-a pierdut pe drum toate sardinile

cutia cu mazăre care şi-a pierdut pe drum toate boabele

tema ruptă care a obţinut destul de greu vreun zero

tubul cu pasta de dinţi care a trecut

prin mai multe răsuciri presante

osul de peşte firul de bumbac hidrofil

da alegerea e dificilă

 

pubelele se cască în soarele amiezii

toate pline cu lucruri bune de cules

pentru acela care se pricepe

deodată zăreşti acolo…acolo…acolo…

o operă de artă…de artă… de artă…

părăsită acolo…acolo…acolo…

de un filistin nepriceput

şi peste care saltă hopa – hop

de vezi Gioconda câteodată

alteori Rondul de Noapte

uneori Venus de Milo

ba alteori Pluta Meduzei de Théodore Géricault

 

dar nu-n fiecare zi e grevă

zi de grevă a gunoierilor

 

Din vol. Alergând pe străzi/Courir les rues, Ed. Gallimard)

 

Fulgerul

 

Pentru scântei ele nu-s decât scântei

din acelea care distrug vasele

dezbracă ciobăniţele

coc corcoduşele

răstoarnă litierele

zăpăcesc capetele

ronţăie umbeliferele

întunecă lumânările

calcă-n zig-zag ferigile

gonesc de-a lungul potecilor

decapitează colibele

strică brazdele

se-nvârt deasupra turbăriilor

pustiesc ulicioarele

se rostogolesc în mijlocul luminişurilor

toate acestea deloc nu potolesc

femeile şi copiii

 

(Din vol. A bate câmpii / Battre la campagne, Ed. Gallimard)

 

René de Obaldia

 

            (Născut la Hong Kong în 1918, a repurtat succese în teatru cu piese pline de umor şi fantezie (Génousie, 1960, Le Satyre de la Villette, 1963,  Le Général inconnu, 1964, Du vent dans les branches de sassafras, 1965, Le Cosmonaute agricole, 1966, Deux femmes pour une fantôme, Le Baby - sitter, 1971), a scris romane şi poezii, volumul Innocentines, din 1969,  fiind dedicat «copiilor şi unor adulţi».

 

Cel mai frumos vers din limba franceză

 

Gaiţa graţioasă jemea-n porumbar

Iată, copii, aşadar,

chiar de nu m-aţi crede

cel mai frumos vers

al limbii franceze

a, oa, an, ar

Gaiţa graţioasă jemea-n porumbar

Poetul ar fi putut zice

spre satisfacţia sa

Gaiţa uriaşă măzărici ciugulea

Ei, bine, nu! Copii

poetu plin de jeniu

în  delir scria

chiar c-o juma’de mână:

Era ora divină când sub un cer ştrengar

Gaiţa graţioasă jemea-n porumbar

je, je, je, jeurile expiră-n ji

aici gaiţa e scuturată

de jeniu de poet

poet care-i la fel

cu pasărea ieşită din cuibar

ieşită şi ouată.

Ce galop!

Ce trenă-n suspinare!

Ce elan subteran!

Când vei fi mare

copile, de-i avea o fată

prietenă-englezoaică, rafinată

să-i spui urechii ei denaturate

cest vers, cel mai frumos din limba toată

şi care din galo-romană-i luat:

Gaiţa graţioasă jemea-n porumbar

 

Admiraţi aşadar

vocale şi consoane strâns legate

una de alta, pe aripi aplecate

mai admiraţi copii

aceste je-uri nesfârşite, vii

toate je-urile injenioase ce sună-ntr-un glas

Gaiţa graţ…Blaise! Trei ore să-mi scrii fără pas!

 

Motiv.

Bate ritmu cu încălţarea-i rece

În capul gol al vecinului

De-o sută de ori îmi vei copia

Gaiţa graţioasă -n porumbar jemea

 

(Din vol. Inocentele / Innocentines)

 

André Laude

 

            (n. 1936, apreciat îndeosebi datorită volumului de poezie Înspre dimineaţa cireşelor / Vers le matin des cerises, Ed. Sait-Germain-des- Prés)

 

Pariscop

 

Aceasta e parada marilor monumente

Turnul Eiffel Notre Dame

Mulţimea-n du-te vino hoinăreşte de pe Champs-Elisées

până-n Défense.

Ea flanează pe lângă Şcoala militară

Unde bravii zuavi au cedat locul

Ambuteiajelor.

În maşini sunt oameni care locuiesc

în turnuri mari de-a lungul marilor bulevarde

ca apoi să hoinărească de-a lungul cheilor

pentru a lăsa în urmă deşeurile uzinelor

care poluează Sena

şi distrug legumele din grădinile periferice.

Pe sub marile gări - Gara de Lyon-Gara d’Austerlitz

                         Gara de Nord- Gara de Est-Gara Montparnasse

Metroul te conduce la muzee

Unde în spatele vitrinelor luminoase

Regina Karomama surâde cu buzele-i orientale

iar tinere visătoare

vor cumpăra la F.N.A.C. câte-un album plin cu fotografii

cu zei şi idoli pe care-i contemplă cu ochi trişti

de somnambule citadine.


(Din vol. Înspre dimineaţa cireşelor)

 

Henri Michaux

 

            Henri Michaux (1899-1984) evocă în poemele sale călătorii imaginare, vise şi halucinaţii, tinzând să prelungească această explorare prin desen şi pictural, scăpând astfel de tirania cuvintelor.Volume de poezii: Călătorie în marea Garabaie / Voyage en grande Garabagne, Pana / Plume, Prin viaţa ritmurilor / Par la vie des rythmes, Ideograme din China / Idéogramme de Chine, Stâlpi de colţ / Poteaux d’angles, Spaţiul din interior / L’Espace du dedans. 

 

Marea bătălie

 

Îl cucerează şi-l dosieşte la pământ;

Îl furieşte şi-l rostogolează pân’la afund;

Îl frateleşte şi-l stupizeşte şi-i desfrânează branhauzurile;

Îl tochează şi-l macerează,

Îl consumează hap şi hip.

În sfârşit îl încorsecojează

Cellalt ezită, se spurdează, se deşirează, se răsucează şi ruinează.

Imediat va fi terminat;

El se reiază, se repaginează… dar în zadar.

Cade cercul care atât s-a-nvârtit.

Abrah! Abrah! Abrah!

Piciorul a dat faliment!

Braţul s-a spart!

Sângele a curs!

Scormone, caută, scotoceşte,

În cavitatea burţii sale e marele secret.

Cotoroanţe din jur care plângeţi în batiste,

Înfioraţi-vă, miraţi-vă, distraţi-vă

Noi doar vă privim

Căutăm şi noi, ceilalţi, Marele Secret.


(Din  Cine am fost /Qui je fus, vol. Spaţiul din interior
/ L’Espace du dedans, Ed. Gallimard)

 

Paul Verlaine

(1844-1896)

 

Cerul e,

pe deasupra casei…

 

Deasupra casei cerul

Albastru şi domol era

Un copac deasupra casei

Coroana-şi legăna.

 

Toaca în cerul ce-l vezi

Zvâcneşte domol

O pasăre-n copacul ce-l vezi

Îşi plânge-al ei dor.

 

Oh, Doamne, Doamne, viaţa-i acolo

Simplă, uşure,

Astă calmă rumoare

Din oraş suie.

 

Ce-ai făcut tu, cel de colo,

Ce plângi ne-ncetat?

Spune, tinereţea

De ce ţi-o ai ratat?

 

(Din vol. Sagesse)

 

 

Francis Carco

 

(1886-1958)

 

Verleniană

 

Un copac tremură-n vânt

Obloanele trosnesc

Cum a plouat, băltoace se ivesc.

 

Frunze se leagănă

Vântul le-mprăştie

Şi brusc, plouă-n averse.

 

În linişte

Aud clopotul din mănăstire

Cum se înalţă, se prăbuşeşte

Şi odată cu vântul se domoleşte.

 

Lovit de vânt

Uşor geme-un copac

Ca şi aversa ce se umflă

Şi descreşte ne’ncetat.

 

Din vechea dragoste tristă

Ce-o aveam pentru tine

Va rămâne doar ecoul

Acestei muzici monotone?

 

(Din vol. La Bohème et mon cœur, Ed . Albin Michel)

 

Lirica lui Vasile Latiş de Gheorghe Glodeanu, nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 09:00 PM

 Gheorghe GLODEANU

LIRICA LUI VASILE LATIŞ
SAU DESPRE ÎNŢELEPCIUNEA VERSULUI

      Poet, folclorist şi apreciat profesor universitar, Vasile Grigore Latiş s-a născut în data de 28 octombrie1934 la Cufoaia, Maramureş. Este absolvent al Facultăţii de Filologie şi al Facultăţii de Limbi clasice din Cluj. A obţinut titlul de doctor în filologie cu teza Spaţiul şi timpul în sistemul păstoritului din Maramureş (1988). A fost profesor la Liceul din Târgu Lăpuş, inspector şcolar general la Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş, conferenţiar la Universitatea de Nord din Baia Mare. A debutat cu poezii în revista Familia, în 1967. Au urmat alte colaborări la: Luceafărul, Steaua, Tribuna, Archeus, Nord Literar, Graiul Maramureşului, Buletinul ştiinţific al Facultăţii de Litere din Baia Mare etc. Ascultând atât de vocaţia de om de ştiinţă cât şi de cea de poet, Vasile Latiş are contribuţii demne de semnalat în ambele direcţii. Ca folclorist,
este semnatarul unui remarcabil studiu despre Păstoritul în Munţii Maramureşului (1993, ediţia a II-a, 2000). Mult mai prolifică este activitatea poetului : Odihnă rostitoare (1996), Versuri de apropiere (1998), Cântecele Diotimei (1999), Socrate se plânge după Diotima (1999), Cântece fără cuvinte (2000), Versuri de purificare (2001), Dreptele tăceri ale cuvântului (2002), Versuri premergătoare… (2003). Cine cunoaşte biografia spirituală a dascălului Vasile Latiş, lecturile sale remarcabile în sfera literaturii clasice, rămâne cu regretul că acesta nu a fost la fel de productiv şi în sfera literaturii comparate, catedră pe care a onorat-o cu succes în cadrul Facultăţii de Litere din Baia Mare.
         Autorul Cântecelor Diotimei este o figură singulară în lirica românească de azi, un autor ce se apropie de poezie venind dinspre filosofie şi înţelepciunea acumulată atât în credinţele populare, cât şi în marile opere ale literaturii universale. Acest lucru face ca vastele cunoştinţe ale omului de ştiinţă  să se împletească şi să fie concurate mereu de autorul operelor de imaginaţie. Poetul a debutat târziu şi nu a fost niciodată adeptul ultimei mode, preferând întotdeauna să fie egal cu sine însuşi, consecvent cu propriile sale aspiraţii. Păşind pe urmele unor creatori iluştri precum Ion Barbu sau Nichita Stănescu - fără să devină un simplu epigon -, Vasile Latiş şi-a asumat „modelul intelectual al lirei”. Acest lucru înseamnă că, pentru Vasile Latiş, poezia înseamnă, înainte de toate, „rigoare şi fervoare” şi i se adresează, cu predilecţie, gândirii şi nu sentimentelor. Aceste coordonate pot fi regăsite şi în volumul Versuri de apropiere, apărut la Editura Proema din Baia Mare în 1998. Autorul cultivă o poezie ce aspiră la esenţe, încifrată, plină de resurse adânci, de un miez ce se lasă destul de greu decriptat. Limbajul sentenţios, adesea de o conciziune aforistică, face şi mai dificilă receptarea. Ca urmare, avem de a face cu o creaţie ce nu i se adresează unui cititor grăbit, dimpotrivă, presupune o meditaţie îndelungată în prelungirea textului. Vasile Latiş este un poet cerebral, un moralist modern, această dimensiune fiind cea care îi conferă un timbru specific şi care îl individualizează în galeria poeţilor ermetici.

Pentru autorul Versurilor de apropiere, starea poetică presupune depăşirea profanului şi apropierea de sacru, adică de prezenţa harului divin. Unele creaţii dobândesc o pronunţată valoare programatică, aşa cum se întâmplă în cazul poemului intitulat Sfătuire, poem ce figurează, în mod emblematic, pe coperta a patra a volumului: „Cuvânt-rostire peste voia noastră: el tace-piatra-n / rugăciune, rază iute şi codru greu şi fund de mare, / osebind, părere blândă-n Unul. Dar le păzeşte mersul, / mari primejdii, către Zei şi oameni (fiinţa întrupată-i / rană toată), le lasă, după lege, să-i despartă. // Acesta-i greul. Şi morţii noştri abia ne-ajută”. Iniţiere, Memento, Învăţătură devin titluri simbolice în demersul hermeneutic realizat de Vasile Latiş. O suită întreagă de elemente livreşti, de rezonanţe culturale extrem de diverse (tradiţiile populare, mitologia, filosofia şi literatura antică) îşi dau întâlnire în spaţiul concentrat al poemului. Poetul meditează asupra sensurilor majore ale destinului uman, din momentul naşterii individului până la inexorabila lui trecere în nefiinţă, aşa cum se precizează în Fals autoportret II. Existenţa este văzută ca un traseu iniţiatic între două vârste emblematice: copilăria şi senectutea, de unde şi revenirea obsesivă la aceste două momente existenţiale decisive. De altfel, lui Vasile Latiş îi place extrem de mult să se întoarcă la modelele ancestrale întruchipate de mituri sau, altfel spus, la „vechi obârşii”. Limbajul utilizat este şi el unul ritualic, sentenţios, voit arhaizant, în consonanţă cu intenţia moralizatoare a autorului. Unele meditaţii se înlănţuie între ele şi din punct de vedere tematic, alcătuind o serie de cicluri lirice cum ar fi: Discontinuităţi, Învăţătură, Zece catrene de aşteptare, Efigie.

Marea dilemă a poetului este exprimată în Învăţătură X prin sintagma: „şi de rostit e totul, însă cum?” Aceeaşi problemă a dificultăţii sisifice pe care o presupune creaţia revine în poemul Ce facem: „Dar să-l creezi, răzbit, din / tine însuţi şi limpede să sune-a lor minune aici întâia / oară ca să-nceapă soarta: acesta-i greul; şi morţii noştri abia / ne-ajută”. Poetul „umblă s-adune lumea-în cuvânt şi singur / rămâne de-a binelea”, spune Vasile Latiş în poemul intitulat Tăceri învârstate, şi cuvintele sale se dovedesc elocvente privind condiţia creatorului şi a creaţiei. Mai multe poeme se intitulează Fals autoportret, deoarece poetul nu vorbeşte niciodată doar despre sine, ci despre destinul omului în univers, din momentul naşterii până în clipa reîntoarcerii sale la strămoşi. Vasile Latiş nu echivalează poezia cu simpla spovedanie sau cu sentimentalismul, refuză poezia-confesiune, obiectul liricii sale nefiind propria sa persoană ci, la fel ca în lirica lui Ion Barbu, însăşi fiinţa.

Repudiind postura poetului postmodern şi asumând o condiţie mai degrabă clasică, Vasile Latiş cultivă o poezie de factură interogativă, a unor mari nelinişti existenţiale. Asemenea lui Camil Petrescu, domnia sa face parte din stirpea aleasă a celor care au văzut idei, a celor care au fost profund marcaţi de „jocul ielelor”.

Ascultând de chemarea simultană a două vocaţii (cea de om de ştiinţă şi cea de creator), Vasile Latiş cultivă o poezie ce se situează în imediata vecinătate a filosofiei, poemele sale transformându-se în adevărate cărţi de învăţătură. Volumele acestui moralist modern, sfâşiat între Orfeu şi Socrate (două embleme majore ale liricii sale), se leagă între ele prin nevoia continuă de meditaţie, prin interogaţiile asupra marilor probleme ale existenţei. Mai mult decât alţi poeţi de azi, Vasile Latiş îşi asumă din plin condiţia de „trestie gânditoare”, poezia reprezentând pentru domnia sa o modalitate originală de a face filosofie. În cazul acestui poet cerebral, lirica nu reprezintă altceva decât o înţelepciune de viaţă turnată în tiparele versului. De altfel, autorul are curajul să meargă împotriva curentului şi să refuze moda efemeră de ultimă oră. Rezultatul este însă remarcabil, autorul demonstrându-şi din plin vocaţia şi puternica sa originalitate.

Aceste coordonate esenţiale pot fi regăsite şi în volumul Socrate se plânge după Diotima (Editura Proema, Baia Mare, 1999). Cartea are în frunte un citat emblematic din Banchetul lui Platon, ce aşază substanţa lirică sub pecetea erosului. De aici este împrumutat şi personajul numit Diotima, o femeie din Mantinea, „care ştia multe nu numai despre Eros ci şi despre atâtea alte lucruri”. Ca urmare, poezia este de inspiraţie livrescă, dar marile modele nu sunt găsite la contemporani, ci în operele marilor scriitori antici. Volumul se deschide cu o creaţie programatică, în care Vasile Latiş îşi prezintă propria sa definiţie a poeziei: „Poezia, prietene, e ceea ce se dezice de sine. / O vietate albastră. Un sfânt în dansurile / sale temute. Un loc care se-ncape şi pe tine / te uită. Un glas de războinic. Un copil. O faptă / ce poate nu se cuvântă. O fată cum ai fost / mai demult. O tăcere pe veci întreruptă” (Efigie). Tot un poem cu valoare programatică este şi În loc de autoportret, în care, asemenea lui Macedonski, poetul se priveşte cu detaşare şi se gândeşte la receptarea postumă a creaţiei sale: Când n-o să mai fiu, în sfârşit să se spună: / «Adânc a simţit, peste orice măsură, duios, / dar nu pe de-a-ntregul cuminte; cu gând / abia-nfiripat, dar puternic, a slujit celor / drepte şi sfinte lângă pădurea de brazi / şi lângă marea străinului; a iubit preaputernic, / peste orice măsură o fată frumoasă şi sfântă, / stelei de sus s-a rugat, către miazănoapte, sfântă / şi rece, prin morţile sale, ca izvorul din ţara de / sus, ca un tânăr bărbat a umblat şi încă / le cutreieră între stâncă şi mare, uitat - / în suflet înrudit să se-ncapă, uitat...»”.

În această carte de înţelepciune (învăţătură) omul e evocat la diferite vârste, vârste ce devin tot atâtea simboluri, existenţa însăşi fiind concepută ca un traseu iniţiatic. Astfel, copilăria întruchipează inocenţa, tinereţea este o vârstă a iniţierii, în timp ce senectutea apare ca un simbol al înţelepciunii şi al meditaţiei. Adevărata problematică a cărţii este însă conferită de meditaţiile despre iubire. Aceasta nu are însă nimic din exaltarea şi sentimentalismul romantic al erosului adolescentin, ci este iubirea meditativă a spiritului olimpian, a omului ajuns la vârsta înţelepciunii depline. Iubirea cântată de Vasile Latiş este înfăţişată sub numeroase ipostaze. Ea este puternic spiritualizată şi constituie însuşi principiul generator al existenţei. Iubirea este o autentică minune (ca în poemul intitulat Reculegere) şi reprezintă o posibilitate de salvare a omului de sub ghearele timpului necruţător: „Sunt multe morţi şi felurite - de iei seamă: ca trupuri / de copii zorite ori de bărbat tăcut şi singur, războinic / chip la ţărmuri, lângă mare, sau de bătrân cu umbra / preascăzută, paşnic vis, şi-aievea, ori cele iuţi, bătrâne / stingeri când începe seara: iubirea-i însă-una şi / temută” (Cele 101 poezii, XII). Autentică sursă de poezie, erosul are ceva din reiterarea stării de sacralitate de pe vremea mitică a originilor. Din această perspectivă, cuvinte precum „iubire-au fost şi este // fără margini” (Visare, VIII) devin emblematice pentru acest tip de creaţie. Poetul stă în faţa clipei care trece şi reînnoadă firele timpului, comunicând, în poeme de dimensiuni neobişnuit de ample, cu strămoşii. Poezia devine astfel o căutare a cuvântului şi retrăire a vechilor stingeri, un voiaj iniţiatic în sfera culturii, dar şi o reîntoarcere la vremea mitică a originilor.

Marea dificultate cu care se vede confruntat poetul este aceea a traducerii în cuvânt a sentimentelor: „Iubire = fără de cuvinte. Acesta-i greul; şi morţii / noştri abia ne-ajută” (Cele 101 poezii, XIX). Imaginea Diotimei revine în mod emblematic de-a lungul volumului, reamintind periodic de pactul stabilit iniţial cu cititorii. În prelungirea Banchetului platonician, poemul intitulat Dialog devine semnificativ pentru condiţia lui Socrate care s-a îndrăgostit de slujitoarea lui Zeus. Cum este vorba de o iubire interzisă, aceasta nu reprezintă numai o sursă a fericirii, o posibilitate de recucerire a tinereţii spirituale, ci şi una a durerii.

Volumul Socrate se plânge după Diotima întregeşte profilul spiritual al unui poet reflexiv, cerebral, care cultivă o poezie încifrată, axată pe marile mituri ale existenţei umane, pentru care literatura se transformă într-un autentic voiaj iniţiatic în sfera culturii.

Te cheamă trecutul de Teo Moldovan, nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 09:00 PM

Teo MOLDOVAN

Fragment din volumul de proză 
DESTINE TRISTE.

te cheamă trecutul

 

       - Fuugi, Crucia! Fuuuugi… Brusc, mintea i-a fost invadată de imaginea congestionată a tatălui ei, Florea Fati, generată din valurile trecutului, dureros de alarmantă.

       - Tatăăăă ! nu se putu abţine, strigându-l cu o duioşie infinită…

       - Fugi, urlase Florea Fati paralizat de durere, în timp ce roata troliului de care fusese imobolizat, se învârtea ucigător de repede, antrenând prin frecare cablul de tractat  vagoneţii.

       - Viannnn… Vian…Vian… Ceea ce voise să refuleze anterior, îi revenise în memorie cu atâta claritate : somaţiile, sârma ghimpată, jandarmii, minerii, numai ochi şi dinţi pe feţele înnegrite de zgură, lovituri… Delira:

       - Nu-l bateţi pe tata, urlase surprinsă, incapabilă să facă faţă acum, ca şi atunci, realităţii. Şi apoi, Vian Dale, cum încercase s-o tempereze. Mina Lupoaia a fiert în acea zi din octombrie 1933. Cu ochii ei de copil, înregistrase evenimentul,  secvenţă după secvenţă, cu multă fidelitate.

       - L-aţi omorât pe Pilu Bora, îi sunau şi acum în urechi acuzaţiile procurorului Robert Nud, în timp ce minerii replicaseră indignaţi:

       - S-a omorât singur...

       - Ne-a trişat, urlase altul...

       -Dreptatea e de partea noastră, domnule.... Tresărise, decodificând din mulţime vocea tatălui său, imposibil de localizat în marea de salopete, printre focare albe de ochi şi dinţii  ce jucau himeric pe feţele pline de smoală.

       - Protejaţi criminalii, printr-o grevă ilegală? Deschideţi poarta! Ordonase tânărul procuror, impasibil la urletele aparţinătorilor veniţi să-şi susţină fraţii şi părinţii, pentru a se convinge cu ochii lor de injusteţea regimului carlist.

       - Vorbe... Informaţii false... Faceţi jocul administraţiei: salarii mici, muncă multă, condiţii mizerabile, vociferaseră minerii arătându-le pumnii, cu barele de fier pendulate ameninţător spre grupul de jandarmi. Privise, printre grilajele din fier, la minerii ce s-au grupat în faţa porţii, gata să-i primească pe jandarmi aşa cum se cuvine. Chiar dacă mina nu era a lor, protestul era singurul mod de a se opune, apărându-şi drepturile. Criza economică a generat: Lupeni 1929, Vulcan, Griviţa 1933, revolte ce s-au propagat în toată ţara, ca şi răscoala ţăranilor din 1907, cu particularităţi diferite. La mina ,,Lupoaia’’ s-au comis multe abuzuri, dar nici unul atât de evident ca şi reţinerile nejustificate din remuneraţii, când administraţia profitase din plin de ignoranţa şi naivitatea cărbunarilor. Minerii erau convinşi că Pilu Bora, salaristul, oaia neagră, s-a sinucis la ordinul cuiva sau a fost eliminat de mafia concernului. Şi acum, directorul Belenyeşi, et company pentru a nu genera suspiciunile siguranţei, vroiau să muşamalizeze neregulile, incriminându-i pe mineri. Unde şi în ce scop s-au utilizat acele sume imense? Pe cine-au sponsorizat minerii din sudoarea muncii lor?

         Pe Robert Nud nu-l interesa asta. Oamenii simpli pentru el erau bandiţi, putori, acarieni, molii, animale dominate de instincte şi reacţii imprevizibile ce trebuiau anihilate înainte de-a deschide gura şi a deveni pretenţii. Faţa lungă, ochii indolenţi, ten mediteranean, părul căzut lateral din creştet flutura patetic ori de cîte ori gesticula şi ordona isteric jandarmilor să spargă poarta. Zeci de jandarmi, aduşi din oraşul de la poalele Ronei, forţaseră bariera roşie şi poarta metalică cu o maşină Daimleir-Benz veche, robustă încă. Solidari, minerii au cîntat braţ la braţ, asteptându-i cu atâta curaj. După ei, începuse să cânte şi mulţimea din afara minei, susţinându-i:
        -„Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,

           Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!...’’

         Fusese atâta coeziune sufletească, delir de braţe, marei de voci pulsaseră la unison prin ferbra cântecului  înalţat spre cer din valuri de patimi.

         Mina ,,Lupoaia’’, aruncată ca o cazarmă veche la umbra pădurii, între Valea Lupului şi Rogoaze, la 150 de metri de Valea Agrijului, nu departe de „Coastă” – o ramificaţie colinară, lângă satul Lupoaia, de la care-şi luase şi numele, explodase în acea zi de toamnă a anului 1933. Alături de mineri, lumea cântase, accentuând explozia revoltei cu fiecare cuvânt impulsionat prin tragismul lui Eminescu din „ Împărat şi proletar” ... Lângă Crucia, grupuri de tineri din Brebi, Brusturi, Lupoaia şi Bălan, pe lângă cei din Pometu, fremătaseră ca un fluviu ce-şi revărsa furios torentele  peste barajul din metal. Niţa Morar, Tavi Lung, Ana şi Silvia Fachiol, Nelu Breban din Lupoaia, Simi Crecan, Dore Mac, Filu Berar, Anania şi Samoila din Pometu, Maxim, Matei, Berceanu şi Vaida din Brusturi, Chiş, Cruceanu din Creaca, Rotaru şi Borza din Brebi au format un cordon impresionant în apropierea porţii.

         După multe încercări, grupul de jandarmi i-a dispersat, forţând poarta. Minerii ripostaseră mai departe, cântând, concentrându-se după fiecare sunet al sirenei. Pe cerul cu nebulozitate redusă, soarele lumina himeric Valea Agrijului, sufocată de faldurile ceţii. Ca un focar al dispersiei, mina părea o lacrimă expusă vederii în peisajul autumnal, invadat de aburii pământului. Urmase primul contact dur: lovituri, caschete sparte, ordine scurte, izbiri, focuri de armă, aripi de cântec, ochi şi dinţi plini de revoltă...Ecouri:

            - „De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste, Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?”... Ploi de bocanci, lovituri de cizme, sunete metalice, teroare, gemete, urlete absorbite de vuietul mulţimii ce continua să cânte, să se bată pentru pâinea cea de toate zilele. De sus, ca un reflector imens, soarele evadase de sub norii cenuşii şi-şi proiectase lumina orbitoare peste zgura frământată asiduu de mineirii-nfometaţi. Încălziţi de puterea lui şi-au întins busturile înainte, refăcând bariera perforată de gardişti într-o luptă inegală, sacrificându-şi viaţa pentru o lume mai bună. După atacuri repetae, feţele acelea întunecate nu vroiau să cedeze presiunii, dispuşi să moară decît să accepte umilinţa.

       - Fără milă! precizase ameninţător Robert Nud.

       - „De ce boala si moartea să fie partea voastră? ”... fierbea tineretul escaladând împrejmuirea în ajutorul minerilor, a părinţilor tocaţi de frecvenţa loviturilor de baston. Rafale de ură, paturi de arme, bastoane izbeau caschetele negre, capete sparte... minerii ce şi-au pierdut cunoştinţa au fost şi mai drastic maltrataţi de jandarmi, traşi şi agăţaţi în baionete ca şi vacile tranşate la abator... Teroare!!!...Acorduri:

             -„Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă

             Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri!”, auzise tot mai rar impulsurile din poezia marelui poet...  După cîteva minute, urlase cuprinsă de panică, privind cum tatăl ei a fost  captura, smuls cu forţa de reprimatori. Vânaţi, urmăriţi de jandarmi, o parte din mineri s-au regrupat spre magazie, între cărbunii stocaţi de mai multe zile şi marşuta de vagone ce bloca intrarea spre galeriile subterane. Jandarmii, aşezaţi în poziţie de tragere, somaseră minerii care au continuat să cânte, să taseze zgura şi pământul într-un dans al morţii: unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Din spatele jandarmilor, Robert Nud, cu figura lui de androgin, ameninţa, profera injurii la adresa greviştilor, ignorând comentariile mulţimii de aparţinători. ,, Instigatori... Elemente recalcitrante... Nulităţi anarhiste... Criminali... Reluaţi activitatea...’’, i-a catalogat cu vehemenţă insolitul personaj.

         În momentul acela tensionat, Crucia sprintase prin poarta deschisă spre tatăl excortat de jandarmi.

       - Tatăăăăăă! Nu-l lăsaţi să-l ia, s-a rugat, precipitată, de fiecare miner. Ajutaţi-l pe tata!... Dezolată, auzea şi vedea iar pe ecranul minţii urmele terorii, fum de petarde, lacrimi, chemări, ameninţări, şocuri, mîini rupte, picioare zdrobite, muşcate de câini...Revoltă după revoltă... impulsuri ce-i mitraliau auzul: - „Zdrobiţi... Sfărmaţi statuia... Ardeţi... Ghearele uzurei... Crimele ascund...Zidit... naintea veşniciei... Cu mutra de vândută...Vedeţi... Nimic... Atunci... Şoptesc... Placeri... Chiar moartea... Înger blond şi des...  clopotul... Plânge... Traiul şi-a trăit”... frânturi din dureri ce se sting. Şi ea fugea, fugea spre culme, să-şi salveze tatăl...Zi neagră... Neagră zi... Urlete ce-nfiorase firea le mai auzea încă. Urlete de durere, de sacrificiu, urlete de fiare, amestecate cu vaiete, printre rugăminţi pioase de copii. Lacrimi amare de văduve ce-au udat pernele noaptea în aşteptarea minerilor dispăruţi în galerii. Lacrimi uscate de părinţi, lacrimi resemnate de capete plecate, lacrimi de noapte, lacrimi de dor...

       - Tatăăăăă! striga să-l ajungă. Tăticul meu scump, nu mă lăsa, repeta bulversată de coşmar! Întinse mâinile arcuindu-şi pieptul, întreaga-i făptură înainte, spre geana de lumină. „Aer, aer”, avea nevoie de aer. Cu mâinile febrile-şi desfăcu broboada lăsând-o să cadă. Abandonase geanta şi mănuşile. Accelerate, bătăile inimii îi perforau pieptul. Fusta şi vesta, strânse pe corp, îi limitau fandarea. Printr-o forfecare dublă, palmela o despică spre coapse. Nu putea eşua din cauza incomodelor veşminte... Ce mai contă pudoarea, când nu mai avea spaţiu, numai instinct. Degajate, picioarele recuperase terenul cu un zel insolit...

       - Tatăăă...

       - Fata mea, unde eşti?       
           
       - Aici, delira Crucia extenuată... extrapolându-se iar. Trecutul, trecutul o rodea la fel ca şi prezentul.  O chema din abisurile lui. Ca să reziste la pericol o tortura efectiv:
       - Du-te acasă şi spune-i mamei totul... Ochii tatălui, în timp ce jandarmi-l bruscase, intersectânu-se cu a ei, s-au polarizat de durere.

       - Lăsaţi-l! Lăsaţi-l, e tata...

       - Lepădătură de miner, dispari! Dacă nu vrei să te pulverizez cu pumnul, o ameninţase jandarmul, după ce-o trase de părul lung prins cu o fundă albastră la spate, în timp ce-o viola din priviri.

       - Brută, protestase cu idignare. Cine-ţi dă dreptul?... De n-o culegea Vian Dale din mîinile lui,  pumnul gorilei fără epoleţi, i-ar fi transformat trupul într-o masă inertă. Lasă-mă, Vian, l-a rugat în timp ce se zbătea în braţele lui.

       - Nu te expune, de vrei să-ntorni acasă,!...

       - Vian, te rog, lasă-mă să fiu lângă tata...

       - Nu, îi sugerase ferm, sărutându-i faţa iar, ca şi atunci printr-un gest de-o indicibilă tandreţe. Acum înţelese semnificaţia acelui sărut cast, depus cu delicateţe pe faţa ei atât de pură, înaintea durerii ce-avea s-o copleşească. Prin afecţiunea lui, o protejase cu bună ştiinţă de pericolul morţii. Realizase tardiv de ce mâna lui caldă o strânse pe a ei cu disperare şi emoţie. Îndreptându-se spre mină, şi-au armonizat sentimentele ca nici moartea, la o adică, să nu-i despartă. A fost din partea lui Vian o consolare ce nu se spune, o duioşie generată dintr-o mare simpatie. Pe fetiţa de nouă ani parcă o lovise apoplexia, cea mai neagră şi cutremurătoare imagine, realitatea. Totul se învârtea în jurul ei: mina ce explodase, galeriile, oamenii, dealurile arămii peste care ceaţa s-a dispersat fumigând ca şi ţigara peste scrumieră, developând edificiile administraţiei, turnul din cărămidă roşie refulând sunetul dureros al sirenei  modulat în zeci de ecouri peste toată Valea Agrijului, până departe. Pe poarta controlată de jandarmi au intrat spărgătorii de grevă, purtând salopete colorate şi caschete albastre, de sub care ochi de imbecili radiau impertinenţă. Trădătorii au fost plătiţi să reia activitatea de extracţie a cărbunilor, sabotând prin asta acţiunile revendicative ale minerilor, ca o reacţie la acuzele nefondate ale conducerii.

       - Scursurilor... Laşilor... Trădătorilor, auzea şi acum strigătele ostile ale mulţimii şi a minerilor ce mai ripostaseră presaţi de gorile între magazie şi haldele de steril. Printre ei, Crucia, recunoscu pe Lindra din Pometu cu faţa-i rotundă de porc şi ochi de şobolan, pe Cusli, pe Zaroane şi pe mulţi alţii ce sugeau mentosane, şi defilau   pompieristic imitându-l pe Robert Nud, sub ploaia de invective.

       - Canalii...

       - Adunături plătite să ne fure pâinea de la gură. Acuze, reproşuri interminabile de-o parte şi de alta. Intransigenţa procurorului ce urla isteric la  orice tentativă de nesupunere, ori de câte ori jandarmii nu executau orbeşte ordinele lui.

       - Dă-i... Arde-l! Umflă-l pe instigator. Vă pun eu la punct, mineri făcuţi la normă. Încuraja şi admitea cele mai insolite metode de represiune. Sadic, jubilase de satisfacţie atunci când capii greviştilor de la mina „Lupoaia” fuseseră anihilaţi, legaţi în lanţuri, torturaţi, la mâna lui cum se spune. Şi el ştia să interogheze în reprize scurte. După bătăi intense şi torturi insuportabile, urma o relaxare derutantă, jovial îi chestiona deplângându-le situaţia mizerabilă, în timp ce le aproba mieros acţiunile. Ca apoi, scurt, prin surprindere, să fie intolerant, aprig, crud, sadic, câine de gardist...

         Zi neagră pentru grevişti. Greva mizeriei,  reprimată cu brutalitate de Robert Nud, murise, generând consecinţe nefaste pentru familiile îndoliate, obligate să-şi întreţină creaturile numai din sărăcia pământului. Zi neagră ca şi cărbunele de piatră, neagră ca şi viaţa lor, deşartă ca nefericirea. Mina, cu pericolele ei, fusese singurul mod de existenţă, de rare ori punct terminus şi mormânt improvizat pentru eternitate. De parcă numai aici s-au adunat într-un clocot de lavă toate durerile pământului coroborate cu solul infertil, contrastau cu minunatele peisaje acoperite de păduri, inaccesibila bogăţie din Tran-Silv-Monte, patronată de stat. Miner-ţăran, ţăran-miner – o viaţă de câine. Pământ neospitalier. Sec după secetă prelungită, tare ca piatra, peste care sudoarea muncii lor escavase-n van de atâtea generaţii. Pentru ei, singurele satisfacţii rămâneau familia şi credinţa. Visele şi speranţele de-a evita sărăcia se legau indisolubil de extracţia cărbunelei din mina ,,Lupoaia’’, de galeriile din Brusturi, Vâlcele şi Fundul Luncilor. S-au luptat să le fie mai bine copiilor, sacrificându-şi viaţa. Mina „Lupoaia” era un refugiu, singura variantă contra mizeriei. Paşii lor au derutat o generaţie, o lume condamnată la tăcere. Au murit oameni, nu în accidente, ci pur şi siplu seceraţi de gloanţe. Lacrimile Cruciei curgeau în râuri de revoltă şi durere. Alerga, alerga cu minerii, cu imaginea tatălui său. În subconştient ştia că el dispăruse, dar vai, prin ea continua să existe.  Viziunile se succedau cu viteza luminii prin creierul excitat de emoţii. O urmăreau obsedantele imagine ale minerilor sechestraţi, cu feţele tensionate, introduşi cu forţa prin uşa neagră în sediul administraţiei. Infiltrându-se cu Dale printre jandarmi au înconjurat clădirea, şi prin fereastra din spate privise, rând pe rând, la minerii ce urmau să fie interogaţi. Prin fereastră reverberau până la urechile lor aceleaşi întrebări din sala de şedinţă:

       - Cine eşti?

       - Pipu... Rutină, rutină.

       - De unde eşti?

       - Din Pometu... Lovituri.

       - De ce l-ai omorât pe Pilu Bora?

       - Nu l-am omorât, domnule procuror.

       - Nu... Ca un inchizitor, Robert Nud l-a dat pe mâna torţionarilor.

       - Faceţi-l să mărturisească... Tratamentul era dur: bătăi cu bastonul pentru încălzire, extensii faciale, contracţii stomacale, sedări, mâini presate în menghine după demenţiale serii de pumni. Şi apoi, fără veşminte... Nuzi, păreau atât de vulnerabili...

       - Nu te uita, Crucia, o rugase Dale, văzându-şi tatăl cum cedează sub ploaia de lovituri. Nu te uita, şuierase băiatul ce-şi presase dinţii să nu urle, jurând  de mii de ori să-şi răzbune tatăl.  Tensionaţi, au urmărit mai apoi cum Miron Dale a fost obligat să ocupe scaunul de tortură din apropierea mesei.

       - De ce l-ai omorât? Spune? Tăcere... Merita poate, încercase Nud să fie echidistant, privindu-l de sus.

       - Ne-a furat pentru că nu ştim carte... Ne-a furat cu ştirea cuiva şi de nu era Toth să ne deschidă ochii o mai făcea şi astăzi... Întrebaţi-l pe Toth, să vă convingeţi, încheiase aluziv Miron Dale expectorând în batistă. Ocazie pentru Nud de-a aplica metoda compromisului.

       - Ţi-e mai bine?

       - Puţin...Aş vrea să...

       - Să ce? Hai, spune...

       - Să merg la toaletă.

       - La toaletă!  Se mirase Nud păstrându-şi în aparenţă calmul.

       - Se poate?

 Cu fundul peste masă, procurorul  şi-a dat acordul printr-un gest afirmativ.

       - Nu vrei şi-o tigară? Aruncase amorsa, compunându-şi o figură amabilă.

       - Dacă nu vă supăraţi, m-ar calma una,  acceptase Miron oferta dus în eroare de surâsul glacial, fără să observe ironia din ochii tânărului procuror

       - Ia, ia şi fumează liniştit, zise Nud servindu-l cu tutun din pachetul întins.

       - Eşti manipulat, ştii? îl atenţionase Nud cu o anumită detaşare, savurînd fumul din ţigara aprinsă anterior, cu-n aer protector.     

       - De cine?

       - Te faci că nu ştii?... De Toth, de Ciucur, de Faur, de sindicat, de Mondoc?

       - Nu sunt manipulat de nimeni, îmi cer şi eu drepturile ca toată lumea...

       - Mai vedem noi ce drepturi ceri tu. Hai, Nud îi făcuse semn unuia din jandarmi să-l conducă la WC. Dispari! După ce plecase Miron, au fost introduşi tatăl ei, Florea Fati şi Mondoc, ambii din Pometu. Nud îi măsură din cap până-n picioare. Mondoc era înalt, solid, cu trăsături neregulate, şaten, la fel ca tatăl ei, numai că Florea Fati era ceva mai scund şi avea tenul feţei fără urme de vărsat.

       - Mondoc, alesul sindicatului, Ciucur, agitator, citi Nud dintr-un raport aflat în faţa lui. Îşi aminti cum tremurase de frică, când Robert Nud urlase la ei:

       - Spune cum ai făcut?

       - Ce să fac? Ochii albaştri a lui Ciucur s-au tulburat.

       - Cum l-ai ucis pe Pilu Bora?

       - Nu l-am omorât, negase Ciucur, dezorientat.

       - Atunci tu, Mondoc?

       - Dacă l-aş fi lichidat pe libidinosul de Pilu Bora recunoşteam şi nu făceam din asta o chestie de onoare. Oricum merita să moară...

       - Recunoşti, deci?

       - S-a spânzurat, o ştie toată lumea... Mustrări de conştiinţă, explicase Mondoc deloc complexat de aroganţa procurorului. Inexplicabil, numai administraţia şi dumneta excludeţi evidenţa.

       - Avem declaraţia lui Miron Dale... şi ea vă incriminează...

       - Ia, mă, ia, comentase Mondoc. Cine vă crede?

       - Contează? replicase flegmatic procurorul.

       - Ce urmăriţi? Pentru numele lui Dumnezeu! Interveni şi Ciucur, impacientat. Să ne ucideţi?

       - Taci...

       - De ce nu-l anchetaţi pe Hoble Stein, contabilul? El ştie tot... De când? Cum? Şi la dispoziţia cui s-au reţinut sume importante din salarii, fără nici o justificare?

       - Imi dai ordine ce să fac, analfabetule?

       - Unde-s banii?

       - Crucea mă-tii, pe mine mă iei la rost? Agitator nenorocit, explodase Nud, roşu de furie.

       - Pardon, tinere, eu sunt miner, şi încă unul care trage la şaibă, fusese dator să-l informeze Mondoc. Agitatorii, mai precizase el, v-au ajutat să spargeţi greva.

       - Te agiţi, agitator, şi nu-i bine...

       - Minerii, insistaseră la unison Ciucur şi Mondoc.

       - Insignifianţi... Vă arăt eu ce mineri bravi sunteţi voi! Dezechipaţi-vă imediat, ordonase procurorul, fixându-i cu o privirea ucigaşă.

       - Sper că nu vorbiţi serios!...

       - Eu!? Îi analizase ca pe nişte păduchi. În asemenea circumstanţe, nu-mi permit să glumesc niciodată: executarea!

       - Nu vreau şi nu pot, se împotrivise Ciucur.

       - La fel, precizase şi Mondoc, susţinându-şi colegul.

Procurorul aşteptase câteva clipe în liniştea apăsătoare ce se aşternuse în sala de şedinţă. De afară, răzbătea prin uşa întredeschisă zgomotul de la generatorul de curent,  antrenat de motoarul diesel,  alimenta cu energie electrică troliul şi ventilatoarele de oxigenare ale galeriillor până la abataje, şi de acolo la staţiile de pompare a apei din subteran. Nesesizând nici o intenţie de supunere, Robert Nud le ordonase celor patru poliţişti să-i rupă-n bătaie:

       - Dezbrăcaţi-i! De indignare, Mondoc nu şi-a putut abţine repulsia, cu pumnii armaţi de ripostă.

       - Nu, Vasile... Lasă. Să nu le dăm ocazia, intervenise Ciucur cât se poate de conciliant... Fără tragere de inimă, începuseră dezechiparea. Au tergiversat acţiunea când pe uşă intrase Pupăză, şeful de sector, preocupat să-l informeze pe Robert Nud că totul intrase în normalitate şi el, vezi doamne, fluierând luase toate măsurile de rigoare  pentru încărcarea şi expedierea vagoneţilor. Afişând un zâmbet de canibal, i-a şoptit confidenţial la ureche,.

       - Bine, bine, îl aprobă Nud, radiind de satisfacţie, numai să termin aici şi trecem la felul doi... După care, şeful de sector dase să iasă. Brunet, cu faţa lungă, dinamic, Pupăză era omul  de încredere a lui Belenyesi, directorul minei.

       - Domnule Pupăză?... Individul se prefăcu pur şi simplu că nu-i observă.

       - Domnule, Pu-pu-pu... Pupă..pu..., îl abordase şi Mondoc, iritându-l. Pu-pu-pu...Puuuu!...

       - Ce vrei, mă? Nu mă bag, ridicase impotent mâinile, semn că el nu poate să intervină în favoarea lor…

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2041 - 2050 din 2082

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.