top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Carpaţi fără filtru de Gheorghe Buzatu, nr. 7-8(26-27), iulie-august 2005
Aug 28, 2005 at 10:00 PM

Gheorghe BUZATU 

 

CARPAŢI FĂRĂ FILTRU

 

          Primind de la grefierul şef dosarele pentru a doua zi, ultimul din teanc, nu prea gros, îi atrase luarea-aminte. Mirarea începe de la calificare: de ce să fie ultraj cu violenţă spargerea unei ferestre? Aha, locuinţa preşedintelui gospodăriei colective…Subţire, totuşi. Dar de ce a întreprins cercetări „însuşi comandantul miliţiei şi, iată, concluziile sunt confirmate de procurorul şef – de ce? Decise să stea de vorbă cu inculpatul. Telefonă la penitenciar, apăru omul, însoţit de un gardian înalt.

         Lasă-ne singuri! porunci însoţitorului.

         Aprinse ţigara.

         Şezi. Cum te cheamă?

         Holdiş Pavel.

         Nu adăugase „să trăiţi!”, nici „dom’ judecător” ca alţii. Se aşeză mototolind boneta în dungi cu mâna stângă, dreapta îi lipsea de la încheietură. Aducea cu o efigie de dac, avea plete lungi, îngrijite şi ochii intens negri; îl măsura pe sub sprâncenele stufoase pe judecător.

         Magistratul era, el, uşor stingherit.

         Întinse deţinutului pachetul său de Carpaţi  fără filtru.

         Fumezi?

         Da, mulţumesc!

         Trase cu sete din ţigară, după ce i-o aprinse judecătorul.

         Privirea i se îmblânzi, vizibil.

         Cum ţi-ai pierdut mâna?

         Dacul se încruntă, duse dreapta la spate.

         Pe front, o grenadă… De ce m-aţi adus?

         Adică nu ştii? Fereastra aia. Ai spart-o, nu-i aşa?

         Nu.

         Se uită la el. Nu încerca să-l scruteze, părea un oblon închis. Îi plăcea omul. Şi-i era milă de el. Fostul combatant de pe front era prins de un dinte al roţii justiţiei, toţi cei care încalcă legea păţesc la fel.

         Ţi-am citit dosarul şi vreau să lămurim câte ceva, înainte de judecată. Aici nu ne aude nimeni, îl încurajă Aurel Dinu.

         Dumneavoastră o să mă judecaţi?

         Eu.

         Aha…

         Pavel Holdiş îşi cerceta judecătorul, fumând.

         Să nu-mi spui că mi-ai putea fi tată, că  ştiu, am mai auzit de  la alţii.

         Nu spun.

         De ce nu recunoşti că ai spart fereastra?

         N-am spart-o!

         Sunt probe, Holdiş... Iată, s-a făcut o expertiză. Nişte oameni luminaţi arată că urma de opincă din dreptul ferestrei seamănă cu opincile tale, cele pe care le-au găsit acasă, sub pat.

         Poate că seamănă.

         Nu-ţi pasă?

         De ce? Toate  opincile-s la fel.

         Dar câinele? De ce s-a oprit dinaintea locuinţei tale, cum se arată în procesul-verbal, şi de ce şi-a pus labele dinainte tocmai pe umerii tăi ? La astea ce ai de zis?

         Holdiş râse încetişor, cu dispreţ.

         Am, dacă mă întrebaţi. Cum să nu vină câinele la casa mea, dacă 1-au adus miliţienii de lanţ ? A venit. Dar să ştiţi că nu scrie corect acolo, la dosar. Că după ce au intrat în tindă, au dezlegat câinele şi ştiţi ce-a făcut animalul? S-a ascuns sub pat, a stat cu­minte acolo până la sfârşit, de parcă i-ar fi fost ruşine...Asta-i po­vestea câinelui. Acuma, ştiu că nu mă credeţi. Ştiu că-s condamnat di­nainte. N-am ce face, a căzut pacostea pe mine - şi gata. Eu adevărul vi 1-am spus, n-am spart fereastra...

         Îl ascultase într-un început de fermecare. Sau devenise el jude­cător slab din momentul în care începuse să-i placă infractorul, ciun­gul veteran, sau omul de dinaintea lui rostea adevărul. În pofida cos­tumului vărgat, care desfigurează pe oricine, arestatul avea o demni­tate provocatoare, bizar asociată cu resemnarea ce răzbătea din convingerea nefăcută, fatalistă, că orice s-ar petrece între ei doi de-aci înainte, condamnarea rămânea implacabilă. Dacă ar fi trebuit să-1 judece imediat, numai după cuvinte şi înfăţişare, 1-ar fi achi­tat pe loc.

         Totuşi, eşti în proaste relaţii cu preşedintele cooperativei, vă duşmăniţi chiar, aşa scrie în dosar. Ori nici asta nu-i adevărat?

         Ba este...Ne urâm de moarte! 

         De ce?

         Se posomorâră, amândoi.

         Aurel Dinu, pentru că se prăbuşea ipoteza nevinovăţiei, constru­ită mai înainte.

         Holdiş, fiindcă se surpa în sine, urmările fiindu-i complet indi­ferente, în scăpare nu credea din momentul arestării.

         Ne urâm, vai... N-are legătură nici cu funcţia lui, nici cu gea­mul, pe care de bună seamă şi 1-a spart netrebnicul, singur...

         Povestea-i mai veche. Cum mă vedeţi, s-ar zice că pot încă face feri­cită o femeie. Dar sunt singur, aşa voi rămâne, de-acum sunt mai aproa­pe de tăcere, decât de larmă. ..Cât să fi avut când m-au luat ungurii pe front? Câtva peste douăzeci de ani. Sunteţi tânăr, ştiţi cum se iubeşte la anii aceia... Am lăsat şi eu în sat, ca tot prostul, o ne­vastă frumoasă  cu prunc în burtă. Apoi, m-au prins ruşii. După ce m-am întors. . .Poate aţi aflat că din lagăre n-au venit toţi deodată, unii au venit târziu, alţii deloc. Eu m-am întors în ’48, când s-au naţionalizat fabricile. Unde-i copilul ? Nicăieri, că s-a născut mort, ori 1-au omorât chiar ei, dracu ştie... Dar nevasta, frumoasa - ea unde-i? Nici ea nu mai este, şi pe ea am pierdut-o...

         Cum?

         Au zis despre mine, ca despre alţii, că m-am prăpădit ori pe front, ori într-un lagăr. Doamne, pe câţi i-am văzut, cu ochii mei, mu­rind aşa!... Până la urmă m-au omorât ei, m-au omorât cu act în regu­lă, printr-o hotărâre de-a dumneavoastră, judecătorească...

         Omul râse, cu dinţii încleştaţi.

         Dacă bărbatu-i mort, mai mort decât alţii, cu hârtie la mână, ce face văduva, săraca? Se mărită, se-nţelege. Şi s-a măritat, nevas­ta mea. ..Gurile rele zic că se ţinea demult cu ăsta, cu preşedintele. Pe atunci era grăjdar la vitele popii. Se cuvine să recunosc că era harmăsar din cei de rasă, pe câteva fete din sat le lăsase groase, nu se juca numai cu ele. Mai aveţi o ţigară?

Îi întinse pachetul şi chibriturile.

         Mulţumesc, că bună-i ... Unde am rămas ? Da, şi după ce m-am în­tors, harmăsarul se priponise pe lângă casa lui şi a nevesti-si... Aţi priceput, nu-i aşa? Frumoasa mea, cea mai frumoasă, la care gândeam nopţile, în lagăr, ca la Maica Domnului, văduva mea sărmana, se mări­tase cu harmăsarul. M-am dus la ei... S-au holbat, de parcă înviasem. Mi-au potrivit binişor, pe masă, unul lângă altul, două hârtii vala­bile: actul meu de moarte, şi actul lor de căsătorie. Doi copii, un băiat şi o fată, se agăţau cu mâinile de faţa de masă, zgâindu-se la mine cu ochişorii nevinovaţi, „Îi vezi ?” mi-i arătă tatăl, „sunt ai noştri, amândoi; al tău  a murit”. O, Doamne!...

         Şi...ce-ai făcut ?

         Ce puteam face?...Să-l omor pe el, s-o omor pe ea ?...Să o iau de acolo, cum aş fi vrut, cum poate vreau încă în nebunia mea, nu era cu putinţă şi nu se cuvenea. . .Le-am întors spatele şi-am plecat. Ţin minte, era noapte neagră, m-am pomenit pe la celălalt capăt al satu­lui, chiar capătul de unde plecasem în război - am scos nişte urlete ca de lup, am răgit năprasnic. . .Ceva s-a rupt în mine. De-atunci mi-e scârbă de femei, le-aş zugruma pe toate. Şi, iaca, statul nu mă pedep­seşte pentru aşa ceva, mă condamnă - ha-ha! - pentru un geam, unul pe care nici măcar nu 1-am atins cu degetul...

         Este...cum să spun...o povestire cumplită, te compătimesc sin­cer, dacă-mi dai voie. Însă e veche, nu-i aşa ? A trecut destul timp de atunci.

Holdiş oftă cu putere, de parcă ar fi fost numai el în încăpere, probabil se simţea astfel după dezlegarea barierelor sufletului în care judecătorul nu încăpea, rămânea pe dinafară.

         Veche, veche...Ce ştiţi despre oamenii ce vi se perindă pe di­nainte ? Nu-s decât nişte dosare. Cum să fie veche, pentru mine ?!Credeţi că atâta a fost tot ?...O vreme ne-am ocolit, cât se poate într-un sat. De câteva ori ne-am încăierat, aşa, degeaba, fiecare din­tre noi ştia că este degeaba. Cel mai bine ar fi fost ca unul să ple­ce. Nu puteam fi acela, o am în grijă pe mama, e oarbă... Harmăsarul cum să plece, de ce să se ducă? După ce 1-au ales preşedinte de co­lectivă am ştiut că mă aşteptau necazuri. Să-l fi văzut ce bucurie îi sticlea în ochi, în ziua în care - silit de împrejurări - am semnat ce­rerea de înscriere în colectivă. El, grăjdarul de odinioară, n-avea nimic, nu aducea nimic la zestrea comună, pe când eu...Aşa că de în­scris m-am înscris, dar n-am mai trecut pe la colectivă de greaţa lui. Poate  că o să-1 omor într-o zi!

         Se făcu linişte în cabinet.

         Holdiş plecase, parcă. Judecătorul cumpănea.

         Ciudat... Spui tot felul de lucruri, până şi că ai fi capabil să ucizi. Nu mă formalizez, stăm de vorbă. De ce nu admiţi că ai spart fe­reastra locuinţei preşedintelui, e doar un fleac pe lângă câte ai măr­turisit. De ce?

         Fiindcă nu-i adevărat.

         Atunci cine a comis fapta?

         Nu ştiu, poate chiar el.

         De ce?

         Să mă înfunde.

         Era o ipoteză, neverosimilă.

         Ştiţi ce s-a întâmplat în noaptea aceea?

         Nu.   

         Holdiş îl privi pe jumătate neîncrezător.

         Atunci nu ştiţi nimic ! A venit în sat o coloană de maşini negre cu ştabi, pentru verificarea unor necazuri la cooperativă, fiindcă oamenii refuzau să lucreze. Cineva a aruncat o cărămidă, care a spart parbrizul primei maşini din coloană, după care ştabii aceia au făcut cale întoarsă, dispărând în noapte. Zarvă mare...Nu s-a aflat vinova­tul. Au ajuns până la urmă la mine şi bănuiesc că preşedintele nu este străin, s-a potrivit prostia aceea ca să se răfuiască el cu mine.

         Mda...

         Bunăvoinţa dintâi a judecătorului se diminuase sensibil.

         Încercarea de reducere a distanţei dintre magistrat şi infractor nu părea să fie fructuoasă. Locul confidenţelor, câte sunt, rămâne sa­la de şedinţe. Acolo proporţiile sunt prestabilite şi, oricât de puţin ideal, numai acolo se poate desfăşura bătălia pentru adevăr, întrucât-va cinstit, cu armele la vedere. Dincoace, între patru ochi, lucruri­le se complicau. Faptele se dilatau, dobândeau un halou derutant. Nu se putea şti dacă ce se pipăia era neapărat adevărul, dacă pus în si­tuaţia de a se deschide infractorul era dispus, era în stare, o făcea cu adevărat - sau dacă nu cumva, profitând de împrejurare, viclean, încerca să  strecoare insidios în duhul judecătorului o altă imagine a adevărului, uşor sau complet deformată, cu năzuinţa fermă, sălbatică şi în cele din urmă lesne de înţeles de a se disculpa.

         Holdiş se ridică de pe scaun, fără să i se ceară.

         Mai aveţi ceva cu mine ?

         Nu.

         Şovăi, apoi cuteză:

         Pot să vă rog încă o ţigară ?

         Ia tot pachetul.

         Se căzni să strecoare pachetul în buzunarul costumului vărgat, cu mâna stângă, apoi ieşi cu boneta sub braţul ciung.

         Aurel Dinu căzu pe gânduri.

         Nu fusese în întregime zadarnică discuţia. Aflase câte ceva din viaţa lui Pavel Holdiş, ceva ce n-ar fi aflat în sala de şedinţe. Avea să-i suspende, probabil, executarea pedepsei Cuvenite - luptase pe front, războiul îi luase mai mult decât o mână, lipsindu-1 de fericire

         Desfăşurarea procesului de ultraj nu ridică probleme deosebite, nu de la început. Inculpatul se mărgini să nege. Apărătorul din ofi­ciu se cheltui în vorbe, ceru punerea în libertate provizorie a clien­tului său, invocând şi lipsa mâinii („din cot !”, exageră avocatul), singurul moment în care Holdiş mormăi nedesluşit, încruntându-se. Pro­curorul se dezlănţui pe extrema opusă, referindu-se la gravitatea fap­tei. Judecătorul respinse cererea apărării, atrăgându-şi un zâmbet discret din partea inculpatului. Nu-şi schimbase gândul dintâi, avea să-i suspende pedeapsa, însă îl deranja sentimentul că Holdiş încercase  să-l tragă pe sfoară cu versiunea lui; martorii nu suflaseră un cuvânt, iar el, judecătorul, nu se cuvenea să-i întrebe, nitam-nisam: „n-aţi văzut pe cineva de la Comitetul Central al partidului venind cu maşinile, în noaptea cu pricina ?”. Totul se desfăşură după tipic, doar preşedintele cooperativei nu venise la proces, deşi fusese citat. Apărarea stărui singura probă cu putinţă, contra-expertiza opincilor, admisă. Procesul suferi câteva amânări din lipsa raportului, experţii nu se grăbeau ni­ciodată, între timp apăru şi „armăsarul” la bară, în calitate de mar­tor, protestând că fusese luat de la treburi obşteşti  „pentru unul ca ăsta!”

         Linişteşte-te, îl calmă judecătorul, e datorie cetăţenească să contribui la aflarea adevărului, spune tot ce ştii.

În timp ce martorul îşi făcea depoziţia, Dinu gândi că 1-ar fi interesat mai degrabă versiunea aceluia despre ruinarea căsniciei lui Holdiş, una sinceră fireşte. Omul nu arăta a „armăsar”, exagerase in­culpatul. Era corpolent, cu părul sur şi pungi vineţii proeminente în jurul ochilor, arata cam ce era, un ins mulţumit de el şi restul lu­mii, dar vizibil pornit împotriva celui din boxă care-şi proptise ca­pul în palma stângă, aparent nepăsător.

         Aşadar, totul s-a petrecut pe la miezul nopţii...

         Dormeam, v-am spus, când m-a trezit zgomotul îngrozitor. Mi s-a părut că se cutremură casa, vă daţi seama...Numai el putea fi - ăsta! M-a ameninţat cu moartea, e un bandit, un...

         Descrie, cât mai exact, ce-ai făcut după aceea, încearcă să-ţi aduci bine aminte.

         Martorul duse un deget gros la frunte, gândea public.

         Păi...întâi am sărit din pat. Copiii şi nevasta plângeau. M-am năpustit, desculţ şi în cămeşa de noapte, spre fereastră. Am deschis-o şi-am privit în toate părţile. Nimeni pe uliţă, banditul fugise...

         Câte ochiuri erau sparte ?

         Două, din patru. Două au fost făcute zob. A aruncat cu o cără­midă mare, nemernicul ! Am adus-o cu mine, să v-o arăt.

Scoase din servietă cărămida, o puse pe masă.

         Vedeţi, cu asta...

         Cioburi erau ?

         Mulţime de cioburi ! Le-am văzut bine, se zărea  de lună, plin de ele în uliţă, pe sub fereastră, sticleau pe zăpada îngheţată.

         Cum, adică, sub fereastră ?

         Cum v-am spus, ţin minte precis, parcă licurici erau.

         Dar înăuntru, în cameră, nu erau cioburi ?

         Nu cred, că mă tăiam la picioare, eram desculţ.

         Eşti... sigur ?

         Coborî peste toţi un moment de tăcere. Pavel Holdiş tot cu băr­bia sprijinită şedea în boxă, pe el nu-1 interesa jocul, hotărâse singur că n-avea scăpare, problema devenise pentru el: cât ?...Două  capete deveniră atente, pe gâturile uşor alungite - unul al procurorului celălalt al apărătorului. Judecătorul se împuţina, rezemat de speteaza scaunului.

         Sigur ! Adică - pricepu martorul că o încurcase - poate s-au găsit şi prin casă, nu ştiu, chemaţi-o pe nevastă-mea, ea matură, şi ...

Judecătorul îl măsură cu severitate şi început de repulsie. Fie că minţea, fie că lăsase să-i scape adevărul, martorul devenea el în­suşi infractor. Se contura cea mai absurdă dintre eventualităţi, su­gerată de Holdiş când stătuseră de vorbă în cabinet, de necrezut în­tre oameni normali. Răsfoi nervos dosarul, reciti procesul–verbal de constatare, îi scăpase şi lui amănuntul. Nici un ciob în locuinţa victimei, câteva pe uliţă dinaintea ferestrei. Trânti copertele dosaru­lui, îl ţintui cu privirea pe „martor”.

         Ne-ai spus adevărul ?

         Da...

         Îţi dai seama că dacă s-a aruncat bucata asta de cărămida di­nafară, cioburile cădeau înăuntru, în casă, nicidecum pe uliţă ? Îţi  dai seama, martor ?!,strigă la el judecătorul.

         Martorul pălise.

         Numai Holdiş zâmbea puţin, trebuia să te uiţi bine să vezi.

         Acuma, ce să vă spun ? Oameni suntem, oricine se poate înşela. Au trecut câteva luni de-atunci...Să vină nevastă-mea, femeile au ţi­nere de minte, câteodată.

         Nevasta, desigur … Ea îl omorâse o dată pe Holdiş  cu ajutorul sentinţei declarative de deces tribunalului. Nu va şovăi să declare orice, nu se juca doar pielea lui Holdiş ci chiar a lui, a martorului, care putea fi pedepsit pentru mărturie mincinoasă. Une­ori nu e bine să ştie judecătorii prea multe. Dacă n-ar fi aflat de la sursă - de la una dintre ele, cea mai fierbinte - drama de dincolo de piesele dosarului, Aurel Dinu ar fi chemat-o pe nevastă. Poate. Acum devenea de prisos, evident de prisos. Câteodată e bine ca judecătorii să ştie de toate. Măcar atunci când este cu putinţă. Ce să facă acum, cu „ăsta”, cu martorul ? Legea îngăduia să-1 aresteze pe loc, în exact clipa în care devenise infractor. Şi ce să facă îndeosebi cu celalalt, „infractorul” în stare de arest ? De-acum nu suspendarea pedepsei, blânda, ci achitarea se contura.

         Tovarăşe preşedinte...

         Era martorul care-1 soma să fie atent.

         ...poate că am greşit, poate că nu mi-am adus bine aminte...

         Aşa ?

         ...dar la dosar se află o dovadă mare.

         Câinele ?

         Da, şi câinele. Vorbesc de opinci. Sunt ale banditului !

         De unde ştii ?

         Mi-au spus la cercetări. Ori nu-i adevărat ?
         Se uitau aprig, unul la celălalt.

         Între ei, expertiza urmelor de opinci exista, tăcută, la dosar.

         Martorul nu trebuia arestat (se putea, obiectiv, înşela asupra unor detalii), procesul nu luase sfârşit, câtă vreme un raport de ex­pertiză demonstra asemănarea urmelor cu opincile inculpatului.

         Semnează depoziţia, martor !

         Dispuse, din oficiu, punerea în libertate provizorie a inculpatului, aceeaşi pe care o refuzase mai înainte de audierea principalului martor, „armăsarul”.

Curând sosi raportul de contraexpertiză, pe care-1 aşteptau cu toţii egal interesaţi - dacă - să afle adevărul. Experţii se pronunţa categoric. Urma de opincă, mulajul, semăna cu opinca-probă. Dar lipsea identitatea între ele. Mulajul, veritabilă operă de artă, era desăvârşit, datorită acestei însuşiri se pronunţau atât de decis experţii. Opinca avea striaţii specifice, unele diferite de mulaj.

         În această fază a procesului, se duse la preşedintele instanţei.

         Vrei să-1 achiţi ?, îl chestiona preşedintele Pop.

         Există altă soluţie legală ?

         Cine ştie...

         Ce vreţi să spuneţi ?

         Uite ce e:  dosarul are implicaţii. În seara cu pricina a sosit în sat un secretar din Comitetul Central al partidului, să rezolve probleme ivite la gospodăria colectivă. Cineva a spart parbrizul ma­şinii, iar coloana a făcut cale întoarsă. S-a trasat sarcina descope­ririi vinovaţilor, cu condiţia de a nu se pomeni nimic despre persoa­na acelui secretar. Aşa că s-a făcut o urmărire penală piezişă. Astfel s-a întocmit dosarul lui Holdiş, ăla...

         De ce nu mi-aţi spus nimic, până acum ?

         Ei, Dinule băiatule, trebuie să ne orientăm...

         Mă duc la partid !

         Du-te...

         Primul secretar, Moiş, îl întâmpină în picioare, se uita necăjit la ceas, consimţi să întârzie puţin, era aşteptat la o şedinţă. Dinu grăbi să-i explice, cât mai exact cu putinţă.

         Cunosc problema. Dacă înţeleg, dosarul n-a fost bine pregătit.

         Da. Adică nu, se contrazise Dinu. De la început s-a pornit pe o pistă greşită. Lipseşte orice legătură între fapta de la dosar şi întâmplarea aceea neplăcută.

         Prost, cât se poate de prost...Se va spune că nu suntem în sta­re să pedepsim un duşman al poporului. Mai vedeţi, mai studiaţi cazul, nu vă grăbiţi cu o achitare pe care n-ar pricepe-o  nimeni...

         A doua zi, pe la amiază, Dinu a fost chemat în cabinetul preşe­dintelui. Pop părea întors pe dos, îşi ştergea cu batista fruntea nă­duşită. Şedea la un colţ al biroului, flancat de preşedintele regiunii Iosif, şi procurorul şef Sasu.

         Aud că ne rezervi o surpriză, Dinu. Despre dosarul lui Holdiş vorbesc. Vrei să ne faci un referat, sumar ?

         Făcu rezumatul cuvenit, calm.

         Cam aşa este, am răsfoit dosarul. Unde te duci, Pop?

         După nişte apă...

         Dă-o dracului de apă, de-asta ne arde? Spune, Dinu, chiar să nu fie altă soluţie decât achitarea ?

         Nu întrevăd altceva, totul mi se pare clar.

         Să vedem. . .Expertiza, cade.

         Cum să cadă ? Concluzia e categorică, nu-s opincile lui Holdiş!

         Lasă opincile ! Cade, pentru că e nesemnificativă. Chiar dacă, să zicem, urma de pe uliţă era a lui, chit că viaţa ne era mai uşoară atunci, mare lucru nu aflam, e doar o uliţă pe care se putea plimba liniştit, nu- i aşa ? Plus că - e de admis şi asta - n-avea decât să poarte alte opinci, să se debaraseze apoi de ele, sigur că putea...

         Ascultându-1 cu atenţie, Dinu se încruntă. Dând la o parte exper­tiza, se înlătura concomitent un argument de nevinovăţie, se ivea posibilitatea ca infractorul, abil, să fi purtat alte opinci, cu ea răsărea: îndoiala; alte opinci putuse avea şi Holdiş, nu era neapărat o dovadă însă nici scos din joc nu era, rămânea în plasă.

         Nu putea?

         Ba da…

         Duşmănia dintre autor şi victimă e incontestabilă.

         Este, evident...

         Cum să nu fie? Cunoştea detalii suplimentare, care justificau mai mult decât o fereastră spartă, până şi o crimă posibilă.

         ...dar ce facem cu absenţa cioburilor în interior?, de vreme ce toate cioburile au căzut pe uliţă.

         De ce toate?

         Aşa a spus „victima” însăşi.

         Ce-a spus? A zis de toate, în cele din urmă a mărturisit cin­stit că nu-şi aduce aminte. Verosimil. Cine se gândeşte în astfel de momente la cioburi?

         Lipsesc şi din procesul-verbal de constatare.

         Poate că nici miliţianul n-a fost atent. Mai e ceva: depinde de modul de izbire cu cărămida, de forţa aruncării şi unghiul respectiv, de rezistenţa pe care o întâmpină, în fine. E excesiv să susţinem că toate cioburile ar cădea într-o singură parte, în orice împrejurare. Nu te-ai gândit la un experiment judiciar?

         Inutil; nu cunoaştem cu ce forţă s-a izbit şi celelalte.

         Mă rog... De ce n-o asculţi pe nevastă-sa?

         Nu m-ar convinge, ar putea fi instruită.

         E dreptul dumitale sa crezi ce vrei...Numai că te lipseşti sin­gur de probe. Dacă experiment nu faci, pe nevasta victimei refuzi să o audiezi - în definitiv pe ce te bizui, de unde convingerea nestrămutată de nevinovăţie ?

         Găsesc - cum să mă exprim? - niţel curbată ipoteza, raţionamentul. Nu eu trebuie să dovedesc nevinovăţia inculpatului, ci organul de urmărire să probeze vinovăţia.

         Nu puteţi pretinde, interveni procurorul şef Sasu, că nu s-a muncit, dosarul e destul de voluminos.

         Nu de asta mă îndoiesc, ci de probe - replică, sec, judecătorul. Ar mai fi o soluţie...

         Toate privirile se îndreptară spre el.

         Nu mă opun să repartizaţi dosarul unui coleg.

         Privirile se înceţoşară. Dacă ar fi fost aceasta o soluţie, nu s-a fi rugat de el. Un magistrat nu poate fi dat la o parte, pur şi simplu. El poate fi recuzat în condiţii determinate, la nevoie dat afară când nu corespunde menirii. Dar nu poate fi înlocuit din suspiciune. Aşa că totul trebuia reluat de la capăt. Preşedintele Iosif  îşi pierdea răbdarea.

         Am impresia că ne rătăcim, astfel...Ştim cu toţii ce e dedesubt. Trebuie să dăm o replică actului banditesc, mă refer la spargerea par­brizului. . .Oamenii din sat, cei care cunosc întâmplarea, aşteaptă hotărârea noastră intransigentă, exemplară. Cum îi convingem prin achitare?

         E, desigur, o faţetă a adevărului. Pe mine mă obsedează cealal­tă: legea. Nu cunosc datorie dincolo de lege...

         Îmi serveşti mie lecţii? Replică Iosif, ridicându-se. Simplificăm conversaţia: dă sentinţa  la care te ajută mintea, dă-o pe răspunderea dumitale…Te previn, însă: dacă achiţi fără să lămureşti toate împrejurările, casarea hotărârii în recurs e certă! Iar ce se poate întâmpla cu cariera dumitale după aceea, cugetă singur…

         După atâtea avertismente, judecătorul era muşcat de descurajare.

         Pierdea din convingeri cam aşa cum pierd avioanele din înălţime.

         Nu cumva se încumetase prea sus, nu cumva se supraevaluase – şi nu atribuise, oare, profesiei un nimb ce-i lipsea, ori strălucea mai puţin?

         Ce era de făcut?

         Într-o anecdotă de pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare supuşii din sudul Moldovei, probabil boieri cu atribuţii grănicereşti, i-au adresat următoarea întrebare:

         Năvălesc turcii peste noi, ce ne facem Măria-Ta?!

         Atacăm Pocuţia!

         Pe neaşteptate, ca într-un final în coadă de peşte, judecătorul se îmbolnăvi de hepatită. A fost internat în spitalul local, bineînţeles într-o rezervă. Deveni o curiozitate pentru întreg personalul - infirmiere, asistente, inclusiv femeia de serviciu care îi schimba periodic oliţa de sub pat -, dar mai cu seamă pentru doctorul Dan, care îl cerceta cu atenţie: avea să depăşească impasul bolii? Judecătorul însuşi, pe versantul opus, era năpădit de eventualitatea morţii; într-unul din momentele de criză, i-a cerut doctorului două chiftele şi un ou fiert, festin interzis de hepatită, servit de larga înţelegere a doctorului, cu complicitatea doamnei Giman, bucătăreasa spitalului.

         Uşa camerei de rezervă scârţâi dogit. Zgomotul îl irită pe bolnav, deopotrivă cu sumedenia de sunete care-i tulburau pe pacienţi, începând de dimineaţa, când femeile de serviciu trozneau de ciment găle­ţile cu apă. Privind iritat spre uşă, îl descoperi pe Pavel Holdiş strecurându-şi anevoie statura corpolentă. Purta un costum ponosit dar decent, încălţat cu pantofi negri.

         Ce-i cu tine, pe-aici?!

         Am venit să vă văd...

         Se aşeză pe marginea patului, mângâind cu stângăcie, cu mâna ciungă, pătura bolnavului.

         De unde ştiai că...?

         Află omul, dacă vrea.

         Se priveau îndelung, în tăcere.

         S-a terminat procesul?

         Terminat ...

         Ai fost achitat?

         Nu... Mi s-a dat o pedeapsă egală cu arestul preventiv.

         Aha...

         Holdiş se scobea prin buzunare cu mâna stângă, cea bună.

         De ce ai venit?

         Să vă dau asta...

         Apăru la vedere un pachet de Carpaţi fără filtru. Judecătorul zâmbi.

         Încerc să mă las de famat. Hepatita nu îngăduie să...

         Lăsaţi, dom’ jude! Bolile, la fel ca judecăţile, sunt de toate felurile. Nu trebuie luate în seamă, numaidecât...

         Holdiş aprinse două ţigări, una i-o întinse judecătorului. Fumul albăstrui se înălţa nepermis în rezerva de contagioşi. Cei doi se priveau în linişte, cu ochii îngustaţi - lupeşte...

Al. O. Teodoreanu - o evocare de Izabella Krizsanovszki, nr. 7-8 (26-27), iulie-august 2005
Aug 28, 2005 at 10:00 PM

Izabella KRIZSANOVSZKI

  

AL. O. TEODOREANU - O EVOCARE

 

          Impunerea dogmatismului în viaţa culturală românească din perioada 1944 - 1989 a determinat confruntarea intelectualilor vremii cu o situaţie dilematică, aceea de a ceda sau nu presiunilor ideologice. Pentru scriitori, optarea pentru o variantă sau alta echivala cu publicarea operelor sau reducerea la tăcere. Astfel, prozatorii Mihail Sadoveanu şi Camil Petrescu s-au supus cerinţelor esteticii realismului socialist, în timp ce poeţii Lucian Blaga şi Vasile Voiculescu au fost surghiuniţi din peisajul literar al epocii. În unele cazuri, interzicerea publicării era dublată şi de acuzaţia absurdă de „uneltire contra ordinii sociale”, urmată de întemniţare. De această „infracţiune” s-au făcut vinovaţi şi cei 23 de intelectuali ai lotului „Noica-Pillat”, arestaţi la finele anului 1958, judecaţi în februarie 1960 şi condamnaţi la ani grei de închisoare, degradare civilă şi confiscarea averilor personale. Printre oamenii excepţionali a căror existenţă a fost modificată brutal de regimul totalitar - Constantin Noica, Dinu Pillat, Vladimir Streinu, N. Steinhardt, Alexandru Paleologu, Sergiu Al-George - îl găsim şi pe scriitorul Al. O. Teodoreanu.

          Din motive lesne de înţeles, monografia ce-i este consacrată (realizată de Mircea Handoca) face doar trimiteri subtile la acele vremuri dificile, iar Demostene Botez, în volumul său Memorii (Editura Minerva, 1970, p. 236), mărturiseşte laconic: „Păstorel a trăit apoi, ca o prefaţare a morţii, o perioadă grea şi tragică din viaţa sa, despre care n-am să mă ocup aici.” 

          Se pare că „perioada grea” începuse de prin anii ’50, ani de ostracizare, nu prea prolifici, dedicaţi traducerilor şi cronicilor gastronomice, iluminaţi doar de dragostea soţiei sale.

          Fiind un scriitor interzis, a căutat să-şi completeze salariul de obscur funcţionar traducând din A. France, Molière, Voltaire, Merimée şi stilizând, printre altele, Peripeţiile bravului soldat Svejk, de J. Hašek.

          Nedezminţindu-şi renumele de gourmet, a redevenit cronicar gastronomic, colaborând, în special, la Glasul Patriei (1954-1964). Veritabil boem ieşean, apoi  bucureştean, Păstorel se transpune pe sine în aceste scrieri care constituie elogiul vieţii înseşi. Rafinat cunoscător al gastronomiei universale şi locale, consideră bucătăria o artă, anticipându-l astfel pe Michel Onfray. De altfel, cele două arte, bucătăria şi literatura, nu sunt strict disociate, reţetele transformându-se în veritabile poeme în proză, punctate pe alocuri de spumoase epigrame, iar povestirile sale constituind terenul propice unor excursuri gastronomice şi etnologice de excepţie. Pentru Păstorel a mânca nu e sinonimul lui a (se) hrăni, ci e apanajul iniţiatului, ce înfăptuieşte un anume ritual la care participă toate cele cinci simţuri. Renumit sommelier, Al. O. Teodoreanu face elogiul vinului, „singura fiinţă în stare lichidă”, preamărind viţe indigene precum Crăcana, Feteasca, Busuioaca, Galbena, Gordana, Crâmpoşia. Etalonul suprem rămâne însă Cotnarul - „soare potabil” - pe care, conform mărturisirilor fratelui Ionel (Masa umbrelor), care-l citează la rândul său pe avocatul Osvald Teodoreanu, doar doi români sunt vrednici să-l bea: Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu. Veritabil alter ego al scriitorului, „prietenul Costache” e nu numai sursa celor mai năstruşnice reţete, ci şi un amfitrion glumeţ. Bucătar desăvârşit, prepară atât mâncăruri de lux, cât şi bucate tradiţionale, cu nimic mai prejos ca savoare decât primele. Alteori Păstorel îşi asumă postura de arheolog culinar, făcând trimiteri la cartea de bucate publicată de M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi (Iaşi, 1841) sau la operele lui Carême. Dincolo de indicaţiile tehnice pe care le oferă, textele gastronomice ale lui Al. O. Teodoreanu constituie punctul de plecare al unor posibile meditaţii despre procesul sinuos al trecerii de la natură la cultură. Pe drept cuvânt considerate de Mircea Handoca mici opere de artă, ele au fost, pentru Păstorel, prilejuri excelente pentru manifestarea jovialităţii şi ironiei native, într-un deceniu extrem de dificil atât din punct de vedere istoric, cât şi personal.

          Perioada „tragică” începe, se pare, la sfârşitul anului 1959 sau începutul anului 1960 când, în urma unui denunţ, Al.O. Teodoreanu e arestat de Securitate. Acuzaţia: prin glumele şi epigramele sale, rostite la restaurantul Moldova de pe strada Icoanei, a dovedit atitudine duşmănoasă faţă de regim. Amănunte despre proces aflăm din rememorările lui N. Steinhardt (Jurnalul fericirii). În ciuda împrejurărilor vitrege Păstorel şi-a păstrat bonomia, reuşind să descreţească frunţile colegilor de suferinţă, întruchipând viaţa, aducând în celula sordidă o bucăţică din cealaltă Moldovă, cea a Medelenilor, a Hanului Ancuţei, a lui Creangă, a lui Ibrăileanu, a lui Hogaş, a Copoului şi a Cotnarului, bineînţeles. Reuşeşte chiar să provoace o fisură în ferocitatea gardienilor, care-l privesc cu o undă de umanitate atunci când fostul căpitan de tunari le cere creion şi hârtie pentru a însemna versuri compuse mintal la Securitate. Momentul magic dispare însă într-o clipită, cererea fiind de neconceput. Indirect, perturbă bunul mers al anchetei: un prieten comesean de la restaurantul incriminat, citat ca martor al acuzării, neagă aspectul duşmănos al vorbelor lui Păstorel, contrar declaraţiei de la anchetă. Provoacă un moment de destindere când, exercitându-şi dreptul de a rosti un ultim cuvânt de apărare, mărturiseşte candid că face epigrame precum găina ouă. N. Steinhardt adaugă că, tot cu acest prilej, în numele lui Al. O. Teodoreanu s-a depus un certificat de neoplasm pulmonar. Tot din memoriile mai sus menţionate reiese că în toamna anului 1962 Păstorel se afla în camera de infirmerie de la Gherla, împreună cu semnatarul Jurnalului şi că avea o atitudine distantă, motiv pentru care era duşmănit de ceilalţi bolnavi.

          Nu cunoaştem cu exactitate perioada de detenţie a lui Păstorel, dar în august 1962 îl regăsim semnând articolul Piaţa Mare în Glasul Patriei. În paginile acestei reviste îşi publică, lunar aproape, materialele, ultima apariţie fiind în 20 februarie 1964, cu nici o lună înainte de trecerea sa în nefiinţă (15 martie 1964). Aceste ultime cronici gastronomice păstrează structura celor anterioare, dar se îmbogăţesc cu accente laudative la adresa realităţilor societăţii socialiste. Aprecierile sunt exprimate direct sau prin intermediul „prietenului Costache”. Uimirea cronicarului şi a amicului său e stârnită de diversitatea produselor din Piaţa Unirii, de vastitatea magazinului alimentar „Unic”, de curăţenia şi modernitatea localului „Delta Dunării”. Autorul preamăreşte, pe bună dreptate, vinurile româneşti, triumfătoare la concursuri etnologice europene. La cererea unui cititor din S.U.A., mistuit de dorul gusturilor autohtone, dă reţeta de preparare a mititeilor, a piftiei de porc şi a brânzoaicelor. Nu doar conaţionalii, dar şi străinii sunt seduşi de bucătăria românească. Aceştia din urmă îşi exprimă admiraţia faţă de transformările remarcabile ale societăţii noastre, în care luxul a devenit accesibil celor mulţi, iar nevoia s-a transformat în amintire.

          Din păcate, „transformările remarcabile” aduc şi ruşinoasa trădare a lui Păstorel de către vechii prieteni. Umilinţa şi durerea sunt sublimate în săgeţile epigramelor sale, atacurilor sau laşităţii aşa-zişilor amici răspunzându-le superior, în versuri inteligente şi necruţătoare în acelaşi timp. Harul său e neştirbit până în ultimele clipe, când glumeşte cu doctorii, cu asistentele, cu notarul care vine să-i facă testamentul.

          Ca un adevărat cavaler al spiritului, s-a duelat cu prostia, cu egoismul, cu laşitatea, cu teama de moarte chiar, ilustrând pe deplin deviza-i binecunoscută: „În viaţă am făcut ce-am vrut, în artă ceea ce-am putut”.

Traduceri de T.I. Chindriş (In memoriam Papa Ioan Paul al II-lea), nr.7-8(26-27) iul-aug 2005
Aug 28, 2005 at 10:00 PM

In memoriam Papa Ioan Paul al II-lea

 

Poezia lui Karol Wojtyła (1920-2005)

 

         Tânărului Karol Wojtyła îi plăcea să aştearnă pe hârtie propriile reflecţii şi să le redea în versuri. Din corespondenţă aflăm că autorul scrie versuri şi drame încă din perioada gimnaziului. Publicată în presa timpului, în special în cea religioasă, opera literară a Papei Ioan Paul al II-lea apare pentru prima dată grupată într-un volum, Karol Wojtyła, Poezii şi drame (1980), după alegerea autorului în Scaunul Pontifical. Ulterior au apărut şi alte volume: Karol Wojtyła, Sonete. Magnificat, (1995); Karol Wojtyła, Psaltirea renascentistă  - Cartea Slavonă, (1996) şi Tripticul roman scris de Papa Ioan Paul al II-lea şi lansat în 2002.

         Întrucât vorbim de o operă încheiată, opera literară a Papei Ioan Paul al II-lea cuprinde două etape: poezia de maturitate în care accentul se pune pe drama socială a omului, pe marile probleme ontologice şi metafizice şi pe relaţia omului cu Dumnezeu, cu care ne-am obişnuit deja şi pe care o cunoaştem, şi poezia tinereţii, mai puţin cunoscută, care stă sub semnul extazului şi al jubilaţiei poetice. Autorul concepe poezia, în această primă etapă, ca un „banchet dionisiac” (Dionisos, departe de a fi pentru Wojtyła zeul desfrâului, este văzut ca un zeu care deschide poarta misterelor), sau „curcubeu romantic între om şi Infinit”. Din această perioadă datează poemele grupate în Psaltirea renascentistă (1938-1939), în care poetul încearcă să sincronizeze cultura şi obiceiurile greco-romane cu creştinismul şi civilizaţia contemporană. Din această operă timpurie a Papei redăm căteva creaţii ale universului poetic woitylian.

        

 

Poezia (banchet dionisiac)

- fragment -


Pământ născut din nostalgii, o izvorule viu,

Nu există pentru tine stânci, granit nestrăpuns.

Urnă argintie a nostalgiilor tainice,

plai şerpuit de torenţii străvezii.

 

Umplu cu nectarul albinelor acest potir preaveşnic -

De stâncă-l sparg - zeu al nostalgiilor,

În inimă-i saturaţie de miere, de miere, e arşiţă!

Să torn în farmece mierea

şi Frumuseţea, şi Frumuseţea!

 

În gură-mi se topeşte, se transformă-n cuvinte,

cuvinte ce se înalţă în templu şi-n sonet -

Şi nostalgiile voastre, tezaurul slavon,

le-am ferecat într-un castel, le-am luat de armură -

 

Deci Dionisos - mierea, inima, comedia!

Credeţi că e un oarecare zeu desfrânat -

Ha, ha - dar cine ne va deschide poarta misterelor?

Unde este poporul preaveşnicelor emoţii - ceremoniilor tragice?

 

Să priceapă inima omului îi este dat poetului

să-nlănţuie cuvintele în lanţ dumnezeiesc -

O, fă din mine Sfinte, ulcior inspirat,

să pot colecta fluviul nostalgiilor creaţiei.

 

Silenţios voi merge din nou să iau din tine

Pământ născut din nostalgii, o apă vie!

Tu, ce trădezi magia secerei selenare

Şi-n fermecată seară îmbrăţişezi sufletul meu.

 

Atâtea cuvinte despre mine - şi atâtea sunt păcate

Cât suflet slavon în uimire şi-n cântec,

când în izvor  s-a reflectat ecoul lui

peste şuvoiul argintiu a înflorit în noapte piciorul cocoşului.

 

XI. Sonet

        

De la Vavel la Acropole! Uniţi şi fraţi de spirit

Gândul dionisiac de sub ruinele veşnicului teatru să-l scoatem

- nu căuta trecătorule în dărâmăturile de peste taiga

gândul gotic al lui Platon, vântul empiric -

 

Din libertatea renascentistă, din divinele marmuri ale Olimpului

se înalţă Grecia Atenienilor - Socraţilor şi Sofocleţilor

- Priveşte peste arhitravă - aurora, strălucirea, nimbul,

Pe Mesia-l vestesc - Sfârşitul Empiric!

 

Cruci diamantice de veci peste Acropole,

Întruparea lui Cristos în dorice, ionice forme -

Suflet din libertate născut, puterea mesianică sculpteaz-o,

Şi jură în psalmi Iubirea - în psaltire renascentisă!

 

Ridică-te într-o nouă întrupare - preaveşnică Beatrice -

Şi drumul spre Iubire cu candela slavonă luminează-l!

        

II Scrisoare prietenului

 

Această scrisoare e către Tine, Prietene,

căci cu Tine împărtăşesc

Răsăritul soarelui, pâinea albă binecuvânrtată

strălucirea pe care luna o revarsă după amurgul cenuşiu

şi nostalgia Erei de Aur - în vis - treaz...

 

Iar aici sunt poduri, drumuri, umbre. La fel în fiecare zi

Omenirea iscodeşte mereu aripile frânte

Şi iată poetul, cântâreţ ambulant:

Să repare podurile, drumurile bătătorite.

 

Încep atunci să înalţ, podul Aspiraţiilor juvenile

edificiu de cascade ridicate-n sus.

- În seara aceasta fermecată aminteşte-ţi, cum eu îmi amintesc:

adierea blândă străbătea peristilul -

 

Şi atunci eu, deja atunci în această cadenţă am forjat cuvintele

- Apoi Afrodita din valuri a răsărit - dar era deja dimineaţă -.

 

Psalm

-fragment-

„... Şi când a venit David în pământul său matern...”

 

 - Vezi, mamă, trebuie porţi mari undeva deschise,

Uşi masive, zăvorâte trebuiesc dărâmate -

spre Lumină. Trebuie în fiecare zi, în crame de stejar

să dorim şi să simţim cum cântecul ne coboară pe corzi.

Iar cramele trebuie să le construim singuri, cu tinereţea, cu sufletul, ştii, mamă - cu sufletul sfânt şi angelic.

Din el se înalţă acest templu tânjit,

din suflet curat, nevinovat ca un copil -

din el. Mama mea, iată îţi destăinui edificiul meu şi capacul noastalgiilor mele îl descopăr

şi ce se abate asupra mea, această frământare slavonă şi durere.

Ştiu, mamă, ştiu, tu spui - nu te opri -

- Nu mă opresc, mama mea. Mă las îmbrăţişat doar de zilele de primăvară, de amintiri, de amintiri,

de pieptul tău matern, duios, duios -

 

Cuvântul - Logos

-fragment-

 

Ascult destăinuirea de seară a grădinii

În sulfet mă gândesc la Cuvânt -

Adierea de seară îmi atrage privirea

de la grajdurile mirositoare

şi de la brazdele arate,

Pleoapele aţintite în iarba deasă

cântă adâncimea vadului cristalin

Seara cuvintele umane sunt şoaptă,

epilog graţios, tainică rugăciune.

 

Ascult destăinuirea de seară a grădinii.

Scârţâie merii. Te văd, Cuvinte

Printre oarecare caturi şi răsărite,

Putere înălţătoare ca fructul raiului

Puternic în istoria neamului omenesc -

cerului şi pământului  - intermediar

Obelisc înălţat din imne şi jurăminte

Obelisc Puternic, şi veşnic.

 

De pe păşuni seara ceţoase

Ceaţa îngheaţă în lamentaţii amare

Scrise cu unghia pe cerul albastru,

strigătele de nedreptate au devorat molozul

- Plângere tainică ca onix decăzut,

- noaptea adâncă pecetluieşte omagii

- Cuvintele acestea jertfiţi-le ca miel,

Jertfă altarelor - Vestale încoronate.

 

Începem drama Cuvântului

Începem vestirea mitului

Este-o poveste în Cartea Sfântă

- un dăltuitor a sculptat-o-n tablă:

că iată pe Sine, în altă persoană,

scluptorul inspirat, în zorii dimineţii, s-a scluptat,

Gândul său şi Cuvântul său -

cu dalta a conjurat, trudă de bronz.

 

Protagonişti şi voi coruri!

preoţi cărunţi! Bătrâni vizionari!

Ce purtaţi în mâinile voastre

cheia sfântă a comorilor dionisiace

cu ditirambii să urcăm pe nave!

În suflet purtând Iubirea nu vom rătăci!

Destăinuiţi Cuvântul acestui popor!

Frământă din Cuvânt jertfă şi edifică!

 

Pădurea seara se destăinui

Vântul de seară-mi înalţă gândul,

Văd omenirea încătuşată-n robie

Şi acest Adevăr sfânt despre Cuvânt,

Care este Iubire şi Eliberare,

La care tânjeşte omul deprimat

Astfel închid cartea rugăciunii

În cleme de fier, discursul despre Cuvânt

 

         Prezentare şi traducere Sr. Terezia Ioana Chindriş CSL

Taina ca rod la Ioana Em. Petrescu de Cornel Munteanu, nr. 7-8(26-27), iulie-august 2005
Aug 28, 2005 at 09:00 PM

Cornel MUNTEANU

TAINA CA ROD LA IOANA EM. PETRESCU

 

         Două stări de lectură, pe cât de dilematice, prin limitele între care se petrec, pe atât de angajante într-o receptare complementară a opoziţiilor, provoacă o carte-jurnal; mai ales, în cazul unui autor de notorietate, unde amestecul de curiozitate şi  gustul  pentru spectaculos se amestecă imprevizibil cu aşteptări intelectuale superioare, de tipul unui dialog interior cu cărţile autorului respectiv. Până la ce punct jurnalul intim poate separa umanul de creaţie şi devine el însuşi artă de ficţiune, filtrată de stări, reacţii, sentimente şi curgând pe un epic a cărui veridicitate nu poate fi pusă la îndoială de un cititor doritor de senzaţii tari, iată dilema care stă azi în faţa criticului de asemenea lecturi necanonizate. Cazul jurnalelor lui Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu ori, de dată recentă, al lui Mircea Zaciu, poate opera, cum o face Eugen Simion într-un voluminos studiu de profil, o clasificare, mai degrabă, după obiect decât una structural-funcţională, de retorică şi morfologie a discursului propriu-zis. Pe de altă parte, să nu uităm că jurnalul, ca şi celelalte forme ale genului autobiografic (memoriile, epistolele, jurnalul de călătorie, notele autobiografice), aflat la graniţa fragilă între proza fictivă şi cea non-fictivă, multiplică semnificaţiile până la spargerea monopolului criticii canonice asupra înserierii, adesea prea rigide, într-o formulă prea închistată de tipul „jurnal de idei”, „jurnal de evenimente”. Pe o geografie imaginară a unor asemenea creaţii de autor, iată, jurnalele a doi critici universitari clujeni, Mircea Zaciu şi Ioana Em.Petrescu[1], ne pot dezlega multe din resorturile şi specificul acestui gen de literatură. O dimensiune epică, configurând tipologii, cu un surplus accent polemic, deschis spre clasificare şi catalogare, în cazul primului, una lirică, adulmecând stări afectiv-emoţionale în amestec cu subiectivitatea analistă a autoscopiei, într-o radiografie sinuoasă a mişcării eului, cu un accent personalizat, deschis spre dialog cu sine, în cazul celui de-al doilea. Receptarea incumbă în cazul jurnalului lui Mircea Zaciu o funcţie corectivă şi punitivă, pe când la Ioana Em. Petrescu una pasional-senzorială, recuperând deliciul intelectual al investigaţiei eului, până în cele mai diverse şi liminare stări existenţiale. Pentru primul cititor, avid de anecdotic şi senzaţional, jurnalul lui  Mircea Zaciu este incitant şi spectaculos, pentru cel care aşteaptă câştiguri intelectuale, într-o clarificare a propriei ontologii şi fixare pe un etos vulnerabil, care aparţine omeneşte de slăbiciunile şi stările peremptorii ale fiinţei umane, jurnalul Ioanei Em. Petrescu este taină şi rod deopotrivă. Taină a topirii incandescente a fiinţei în creuzetul jurnalului intim, însoţită de toate emoţiile, idiosincraziile, eşecurile şi împlinirile sentimentale, şi rod, pentru că jurnalul e o formă de a-şi căuta şi regăsi Sinele, până la vocaţia criticului şi a poeziei înalte a trăirii. Între aceste două paradigme existenţiale, cea a umanului şi cea a creaţiei, jurnalul oferă cititorului nu doar un traseu al formării psihologice şi morale a personalităţii autoarei, ci şi darul sublim al scrisului, în căutarea febrilă a „marii opere”, în care se topesc idei, stări de lectură, bucurii intelectuale de sărbătoare a spiritului.

         Într-un visat proiect de „jurnal american”, construit pe scheletul corespondenţei cu prieteni şi familia din perioada stagiului ca lector la universitatea din Los Angeles, (1981-1983), Ioana Em Petrescu mărturisea în prefaţă abrupt şi neechivoc conştiinţa abstragerii din imediat, de unde absenţa vocaţiei epice: „N-am nici o urmă de spirit epic. Evenimentele trec pe lângă mine fără să mă atingă sau, cel puţin, fără să mă implice” („Carteggiare”- elogiul călătorului fără vocaţie)[2]. Temeiul mărturisirii, cu un neascuns accent bovaric, domină şi paginile jurnalului, care, într-un mod fericit completează cartea „personală” la care aspira autoarea încă din adolescenţă. Premisa a-temporalizării şi a-spaţializării evenimentului organizează intern şi structural demersul  confesiunilor din jurnal, motivând, dincolo de orice îndoială, vocaţia lirică a confesorului: „Am ştiut întotdeauna că-s o viaţă fără „subiect”, pentru că n-am ochi epic: nu văd evenimentele.” (p. 271)

         Jurnalul Ioanei Em.Petrescu cuprinde însemnări din cele trei caiete, descoperite şi ştiute de apropiaţi, acoperind intervalul 1959 (data absolvirii liceului) - iunie 1990 (evenimentele sumbre ale Pieţei Universităţii). Din câteva succinte note din caietul IV aflăm câteva despre conţinutul celorlalte caiete pierdute: I - nevoia de a-şi face însemnări despre sine în găsirea „unui punct de reper în descifrarea propriei mele persoane” (p.34) ; II - povestea unei mari iubiri, cu întreaga paletă a mişcărilor şi crizelor sufleteşti şi caietul III - o analiză lucidă, rece chiar a adolescenţei, sentimentul trecerii fericirilor locale în amintire şi descoperirea amară a singurătăţii. Mai regulate în însemnări şi mult mai dense în idei, oferind un tablou spectral al existenţei şi al devenirii personalităţii, sunt caietele IV şi V, urmate de o Addenda, cu conspecte şi copieri de texte lirice şi filosofice, din sfera de interes a autoarei. Probabil că în intervalul 1981-1983, absent din jurnal, şi-ar fi găsit locul cuvenit proiectul „jurnalului american”, recuperat parţial prin publicarea corespondenţei.

             Trei zone mari acoperă substanţa paginilor din volumul publicat recent, zone care pot contura şi o tipologie a jurnalului: un jurnal sentimental, despre stări, atitudini, sentimente în relaţia cu Liviu, ca prieten şi apoi soţ; un jurnal  de lecturi şi proiecte, cu mărturii despre preocupările autoarei în critica şi teoria literară; şi un jurnal uman, în sensul plin al termenului, cu analize ale propriei existenţe, despre boală, durere, identitate şi rost al omului în viaţă. Dacă prima secvenţă  urmăreşte relieful denivelat al evoluţiei relaţiilor sentimentale, cu  părăsiri şi reveniri adolescentine, cu stări contradictorii, de deplină fericire ori cumplită deznădejde şi abandonare, până la înţelegerea „relativităţii oricărei fericiri” şi cunoaşte preţul libertăţii şi al independenţei de a fi singură, aceasta deschide şi problema acută a neostoitei căutări a identităţii. Paradoxul ontologic, care aduce în subsidiar raportul Eu-Non-Eu, în conjuncţie cu desprinderea de cotidian şi complementar cu năzuinţa nicicând atinsă de  identificare cu Sine, de trăire şi cunoaştere palpabilă a Eului, alimentează cele mai grave şi adânci  meditaţii existenţiale. De pe piscurile înalte ale fericirilor drămuite cu prea mare zgârcenie, o plonjare în îndoială şi neputinţă traduce aici  nuanţele prin pierderea esenţei, primordialele, cum fericit notează confesorul. E chiar un strigăt-rugă invocând nevoia regăsirii şi a pierderii deopotrivă, atragere şi respingere, prin disoluţia extremelor: „De m-aş prinde odată pe mine. Ah! Ce-aş vrea să pot pune mâna pe mine. Să spun: asta eşti! Nu atât sau aşa! Nu! Ci pur şi simplu asta. Ce, Dumnezeu, ce? Unde sunt? Aici, acolo, peste tot. Mă văd în toţi.(...) Ah! Să termin cu acest eu care e povara, blestemul vieţii mele. Nu sunt nicicum şi totuşi sunt. Şi e chinuitoare lipsa conştiinţei felului cum sunt. Ah, de m-aş prinde! Sau de m-aş destrăma de tot şi definitiv. În sfârşit, să fie ceva sigur.” (p.78). Acestui deziderat al înţelegerii eului şi al identificării în uman a conştiinţei sinelui îi răspunde şi nevoia de a ţine jurnalul, ca act scriptic al cuvântului  chemat în ajutor să lămurească dilemele omului. Pentru Ioana Em.Petrescu jurnalul devine nu doar spaţiul magic al unui dialog în intimitate, ci temei ale existenţei cu rost uneori, redând omul ca persoană unui act sublim, al angajării în şi prin scris (singurul mod de a exista onest mi se pare a fi pentru mine posibilitatea de a scrie”), până la a încărca scrisul personal cu funcţia „unui ritual magic mascat”, trambulină de clasificare şi exorcizare. Numai că astfel, pericolul de „a mă zidi-cum o fac în ceea ce scriu duce povara neajungerii la soluţia eliberatoare, deci, tot la o amânare cu data scadentă neştiută. Între angajare şi abandonare de a continua jurnalul, răsfirarea fiinţei printre rândurile lui a dus totuşi la o mulţumire a celui cuvenit să dea bineţe actului de a scrie, o bază morală ontologiei: „cred că toate plângerile astea-exorcizate prin clarificare poate - fac din nenorocitul de  jurnal un fel de pavăză a decenţei - o garanţie că nu-i împovărez pe alţii cu nemulţumirile mele” (p.255).

             Jurnalul, în partea lui de lecturi şi de proiecte, nu este câtuşi mai puţin încărcat de tulburătoare mărturisiri, ca celelalte legate de uman şi psihologic. Încă din adolescenţă, Ioana Em. Petrescu visa la o mare „carte” care s-o reprezinte, care să dea seama despre sine. Lecturi aprofundate, din perspectiva critică, analist-lucidă a existenţei, (Ionescu, Lucian, Hortensia Papadat-Bengescu, Shakespeare, Romain Rolland, Ibsen, Ralea) care deschid apetitul pentru o abordare retorică a criticii, devin instrumente necesare pentru planuri mari, în conturarea viitoarelor cărţi ale autoarei. Cartea despre Ion Budai-Deleanu este gândită ca un moment de criză a clasicismului, încă din 1961, glosări pentru un tablou al umanităţii, în marginile lecturii din Albert Adès şi Albert Josipovici, studiul şi fişarea manuscriselor tatălui, Dimitrie Popovici (p.133), ideea închegării unui volum de poeme (o carte de vise, Oneirocritica) şi cântece dedicate unei „Lorelei copleşită de blestemul distrugerii şi-nsingurării” (p.204), toate devin probe de încercare şi exerciţii rotind în  apropierea cărţii de „eliberare”. Iată, la modul ludic, această risipire de proiecte într-un program de autocontrol, topit în jurnal cu nevinovata candoare a celui descoperit, pentru a putea înainta mai hotărât în munca de laborator a viitoarelor cărţi. Aproape că e sugestia spontană a unui program de lucru pentru orice viitor literat: „vom studia deci se vor găsi din Sartre, apoi Kierkegaard, apoi bovarismul. Eventual Heidegger. Să ne şi  teoretizăm puţin, aşa frumoşi şi interesanţi cum suntem, mânca-ne-ar mama. Aha! Nu uitaţi, doamna mea: recitiţi Raţa sălbatică de Ibsen. Nu strică niciodată.” (p.221). Sentimentul eşecului, al pierderii ritmului de lucru, al risipirii fără un rezultat palpabil, un dramatic sentiment al ameninţării vieţii, o dată cu accentuarea bolii şi a crizelor, a făcut ca însăşi cartea despre Eminescu să fie microbul care i-a furat din forţa vitală. Rândurile despre  scrierea acestui magistral studiu (Eminescu-poet tragic), timp de şase luni de clinică, ni se par cele mai răscolitoare mărturii despre sacrificiul  uman al scriitorului pus în facerea unei cărţi, bucurie a izbânzii ameninţată de gustul amar al blestemului, în imaginea unui crist păgânit prin actul unui rapt în ordine existenţială: „Din septembrie  până în 8 decembrie anul trecut, cartea, cartea mea despre Eminescu, pe care am gândit-o aproape visceral, pe care am scris-o aproape cu ce-mi mai lăsaseră din nenorocitul meu de sânge gata să se închege. Şi groaza de vidul care-mi rămâne, după ce am terminat ultima pagină, şi plânsul acela dement de om pustiit, de om căruia i s-a luat tot, i s-a luat, poate, jumătate din crucea pe care se mai sprijinea, şi groaza că am rămas faţă-n faţă numai cu o durere fără rost... Cartea asta m-a torturat ca pe un tâlhar condamnat la cruce, m-am împiedicat în fiecare pas şi, de fiecare dată când m-am ridicat, am avut impresia că o fac  muşcând cu disperare din firul subţire-subţire de viaţă care mi-a rămas.” (p. 244-245). În 1980, când reia jurnalul şi face un bilanţ al cărţilor duse la capăt şi al celor lăsate în fază de proiect  ori ratate definitiv, volumul despre Budai Deleanu încununa o bucurie-joc, cel despre Eminescu apare ca preţ suprem al rănii şi epuizării vitale,  în imediata vecinătate cu moartea, încrâncenare şi autoflagelare: „În cartea asta, fiecare „concept” (oh! cât de demnele mele modele cosmologice!) e un urlet depăşit. Şi sentimentul de apocalipsă când am terminat-o!(...)Dar Eminescu n-a mai fost un joc-decât poate, un joc cu moartea, travestit, ascuns. O carte salvatoare? Devoratoare? Oricum pentru mine, o carte fundamentală (nu e vorba de valoarea cărţii, ci de cantitatea de existenţă-eu pot zice: cantitatea de sânge şi piele-investită în ea). Deci, la apariţie, am urât-o. Apoi am început iar să ţin la ea, altfel, cu un sentiment protector-ca la un copil idiot-deci cu superioritate” (p.255-257).

        Prin toate rândurile din jurnal  curge cald şi învăluitor, închegată din rugă temător-sfielnică imaginea Tatălui, veghind dincolo de moarte. Adusă mai aproape, prin imaginea lui Liviu („Cred în Liviu ca şi în tata”) aceasta devine supratema jurnalului, printr-un soi de destin tragic în care cei doi se întâlnesc, în calmul organic al ţărânei, Tatăl, sol trimis la însoţirea dincolo de fire a Fiicei: „Dar îmi e mai uşor să suport ideea că mă voi destrăma şi voi fi redată ţărânei acolo unde ţărâna asta mi-e dragă şi apropiată, pentru că ea este tata. Mi se pare că m-ar apăra, mediind cumva între mine şi moarte.” Ioana Em. Petrescu s-a petrecut mai bogată ca niciodată, căci cele trei „miracole” care i s-au dat (miracolul iubirii, al înţelegerii şi al cuvântului, p. 247) au dus cu ele şi cântecul sublim, prin îndârjirea cu care a ştiut să îngroape în lumină şi gând, jocul vieţii cu moartea („Doamne, ei cum nu-şi dau seama că e treabă de viaţă şi de moarte, dar mai ales, de multă, multă viaţă care scoate limba morţii ăsteia), învăţ din nou, din sânge, din  durere, să scriu, şi sper să pot face volumul acela de poezii.” (p.245).

       Vorbeam de lirismul care scaldă paginile de jurnal. Acesta intră în confesiune nu doar pe calea autoscopiei eului, ori a ludicului umoral şi autoironic, ci şi prin cea a glosărilor blagiene, într-o melodie orchestrată în tonuri grave, prin inocenţa netrucată a gesturilor şi stărilor fulgurante, ca-n acest cântec-binecuvântare a concretului astral: „A izbucnit în floare „sâmburele de lumină din mine./.../ fac o mişcare de parcă aş vrea să storc lămâia lunii şi să-i beau sângele cu iz tare de pădure...apoi mă trezesc, ameţită, cu ochi larg deschişi, cu sufletul nins de pulberea de pe genele stelelor.”  Pe câtă suferinţă şi calvar, stoic de lucid-asumate, pe atâta înălţare în lumină şi zbor pe ideea năstruşnică de a scrie jurnal. Ioana Em.Petrescu iese pentru oricare din cei doi imaginari cititori ai noştri din taina de jurnal în rodul plin al cărţilor sale; căci „odihna” coborâtă din ele vorbeşte necuprins de sincer de vindecarea prin asumarea tuturor suferinţelor ajungerii la operă.            

[1] Ioana Em.Petrescu, Jurnal,  ediţie îngrijită de Rozalia Borcilă şi Elena Neagoe, cuvânt înainte de Elena Neagoe, Ed.Paralela 45, Piteşti, 2005

[2] în vol. Ioana Em.Petrescu, Molestarea fluturilor interzisă, ediţie de Ioana Bot, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p.7


Cărţi de Cornel Ungureanu şi Rodica Brad Păuna, nr. 7-8 (26-27), iulie-august 2005
Aug 28, 2005 at 09:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

 

„FIECARE CARTE ESET O LUPTĂ CU
 PROPRIA-ŢI BIOGRAFIE...”


            Recentul laureat al Festivalului „Frontiera Poesis” de la Satu Mare, universitarul timişorean Cornel Ungureanu, îşi cimentează studiile alocate  provinciilor literare, printr-o monografie dedicată lui Sorin Titel, apărută în acest an la Editura MODUS P.H. din Reşiţa. Demersul se vrea un act reparator-recuperator, cu atât mai mult cu cât tomul trebuia să vadă lumina tiparului în urmă cu aproape două decenii. Flancat de opiniile exegetului, atât în Argumentul-prefaţă, cât şi în Postfaţă, volumul este compartimentat în mai multe secţiuni, ce se convertesc, poliedral, într-un crochiu auctorial persuasiv. Astfel, Confesiunile înglobează germenii de poetică ai epicului, conţinând informaţii indispensabile realizării unei grefe în laboratorul de creaţie şi în cel tematic al prozatorului, capitolele ulterioare comasând, pluricefal, Martorii - schiţă pentru un portret, Antiprovincialele şi ecoul lor, Tetralogia, Sinteze şi, nu în ultimul rând, un Tabel cronologic, realizat de Cornel Ungureanu. În Argument criticul radiografiază traiectul spiritual al autorului, pe care-l percepe drept unul „dintre cei mai expresivi scriitori” ai generaţiei şaizeciste, un partizan al solidarităţii de breaslă, guvernat de un simţ etic al castei căreia îi aparţine, unul dintre cei „ce s-au născut artişti şi şi-au respectat, cu voluptate vocaţia”. Exegetul se dovedeşte un puericultor al paradoxurilor, dozându-şi informaţiile cu parcimonie, cultivând suspansul, ca un prestigiditator al vocabulelor, uzând, nu rareori, ludicul semantic, ce aminteşte de concitadinu-i
Șerban Foarţă. Ex-matricularea lui Sorin Titel din filologia bucureşteană, are ca revers redobândirea climatului domestic, familial, securizant. Elementele biografice sunt topite în trama textelor ulterioare, care au ca element recurent insul aflat în situaţii-limită, creatorul orfic cu lira sfărâmată. Există însă o enclavă salvgardantă, activată în momentele de climax, ce are menirea de a detensiona individul, erijându-se în hermeneut-catalizator al redobândirii sinelui.

            Cornel Ungureanu reliefează structura maniheic-complementară a prozatorului, care este înglobat simultan atât junilor „excluşi”, cât şi celor apţi să revigoreze cu un suflu nou, perimetrul literaturii. Perceput drept un mineralog al vieţii şi fenomenului livresc, Sorin Titel pare a fi guvernat, obstinant, de cristalizarea literaturii, de asumarea unidirecţională a devenirii auctoriale. Receptat fără reticenţe de exegeţi, prozatorul este încă tributar spiritelor modelatoare, cum ar fi Cehov sau Hemingway, influenţe surmontate abia o dată cu Reîntoarcerea posibilă. Într-un climat tradiţionalist, autorul îşi gardeazã permanent statutul de novator. Valsuri nobile şi sentimentale este considerat „momentul de cotitură în evoluţia spirituală: foloseşte dislocările epice, monologul interior, alternează expert persoana I cu a  III-a”. Exegetul decriptează circumstanţele în care Sorin Titel se insinuează printre „corifeii insurecţiilor antiepice, onirice”. Astfel, impactul ideatic cu teoreticienii Noului Roman, îl metamorfozează temporar într-un translator al acestora, facilitându-le receptarea prin cronici expediate revistelor centrale. Autorul nu pare a fi atras de aspectul taxonomic, al diagnosticărilor livreşti, ci doar de doleanţa sincronizării cu experienţele novatoare ale fenomenului epic. Nici în acest studiu Cornel Ungureanu nu abandonează apologia Provinciei, opinând că un topos în care conservatorismul este exacerbat, germinează mai suculent premise novatoare, cu atât mai mult cu cât Banatul este un perimetru al confluenţelor interculturale. Vechile teme sunt camuflate acum în mantie avangardistă. Mitografia textelor sale este grefată pe inserţii ale magicului. Stabilirea prozatorului în capitală angrenează  derobarea de tarele provincialismului: „Este acasă, dar iubeşte evadările, plecările, Călătoria.[…] Nu vrea decât să fie scriitor, nu vrea decât să scrie romane”.

            Cărţile sale definitive, ce debutează cu Ţara îndepărtată au ca obiect un ciclu autohton, o propensiune ce-I activează un proteism la nivelul scriiturii, o abisalitate până atunci insuficient exploatată. Banatul este nu numai un receptacol tematic-cutumier, ci şi perimetrul de regenerare ideatică. Destinul său pare a fi înglobat zodiei şansei, cu atât mai mult cu cât Lunga călătorie a prizonierului este tradus în franceză şi receptat entuziast de exegeţii de acolo. În Pasărea şi umbra moartea începe să devină veritabil suprapersonaj, element tematic reiterat şi în Clipa cea repede. Femeie, iată fiul tău! „apare pe fondul unei umanităţi în curs de consolidare”. Vestea despre maladia sa, angrenează resorturi ale solidarităţii de castă, opera sa fiind reevaluată prin ample recenzii, cronici, o psihoză adulatorie, profilactic-thanatică.                        
            Postfaţă: După 20 de ani motivează circumstanţele publicării tardive a tomului, generate, în parte, de faptul că unii dintre criticii apţi să definească pertinent portretul şi opera lui Sorin Titel erau indezirabili sau pe cale de a fi puşi sub interdicţie. După decesul scriitorului apare romanul Melancolie şi biografia redactată de tatăl său, iar interesul pentru creaţia acestuia va fi consolidat în perioada postdecembristă. În excipitul studiului, opera aperta din punctul de vedere al receptărilor ulterioare, Cornel Ungureanu conchide: „După 20 de ani de la incheierea acestei cărţi, loc pentru speranţe rămâne destul. Ca şi pentru îngrijorări”. Nu sunt omise nici opiniile Monicăi Lovinescu, un apendice exegetic reparator, care reuşeşte să consolideze crochiul auctorial.

            Indispensabile circumscrierii laboratorului germinativ al prozatorului sunt Confesiunile, ce îmbracă fie forma unor eseuri, fie a unor interviuri care-i definesc concepţiile despre actul de creaţie, statutul scriitorului, temele obstinante şi, nu în ultimul rând, rolul lectorului, raporturile cu exegeţii. Pornind de la constatarea că are un sentiment de anxietate în faţa insului care n-a lecturat vreodată o carte, Sorin Titel realizează un periplu decriptant al scriitorilor care i-au contaminat sistemul cognitiv. Emblematice sunt diagnosticările fenomenului livresc. Lectorul ideal este copilul, din pricina empatiei, capacităţii de disimulare şi potenţialităţii de a metamorfoza proteic tramele. Menirea literaturii, opinează prozatorul, este invalidată în momentul în care aceasta încearcă să se erijeze în rival al documentului, al manualului de istorie. Scriitorii, însă, sunt definiţi drept Mesageri ai speranţei. Probitatea morală a artistului pare a fi un dat indispensabil, cu atât mai mult cu cât acesta deţine statutul de puericultor estetic, ce influenţează judecata lectorului. El trebuie să păstreze o atitudine obiectivat-mediană faţă de personajele sale, pentru a nu le defavoriza sau, din contră, elogia superlativ. Considerându-şi copilăria drept provincia sa literară, deşi refractar la poetizarea excesivă a acesteia, scriitorul consideră demagogică tentativa de refulare a propriilor experienţe, deşi actul livresc este perceput drept o negare a biografiei. Semnalând carenţele exegetice, Sorin Titel remarcă, întocmai ca Nicolae Breban în Sensul vieţii, o atitudine retractil-conservatoare în ceea ce priveşte inovaţiile naratologice, o suspiciune cu care sunt radiografiaţi toţi scriitorii experimentalişti. Criticul este perceput drept un liant între autor şi lectorul naiv. Bagatelizându-şi veleităţile de scenarist, Sorin Titel îşi exprimă speranţa „să fi găsit în sfârşit fraza, tonul, care să-mi singularizeze scrisul”.  Vocaţia-i de critic este şi ea subminată, motivată de handicapul habitudinii de prozator.

            Volumul comasează interpretările lui Virgil Ardelean, Victor Atanasiu, Nicolae Balotă, George Bălăiţă, Ana Blandiana, Jan WILLEM BOS, Al. Călinescu, Nicolae Ciobanu, Livius Ciocârlie, Mihai Coman, Val. Condurache, Valeriu Cristea, Ov.S. Crohmălniceanu, G. Dimisianu, Anghel Dumbrăveanu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dana Dumitriu, Șerban Foarţă, Paul Georgescu, Mircea Iorgulescu, Norman Manea, Florin Manolescu, Mircea Martin, Ileana Mălăncioiu, Florin Mugur, Al. Paleologu, Liviu Petrescu, Dumitru Radu Popescu, Lucian Raicu, Cornel Regman, Eugen Simion, Constantin Sorescu, Mircea Tomuş, M. Ungheanu, Ion Vlad etc. Proteicul exeget timişorean, Cornel Ungureanu, partizan fervent al celei de-a Treia Europe, oferă un instrument util de investigare a operei lui Sorin Titel, furnizând totodată un aparat critic apt să faciliteze receptarea prozatorului bănăţean.      

 

Augustin COZMUŢA

 

FARMECUL SUBTILITĂŢII

 

            Avansarea diverselor strategii lirice care să prizeze realul în ceea ce are el ascuns, dar esenţial, eşuează adesea în simpla dislocare a limbajului, fără altă preocupare decât aceea de a produce fragmente de sensuri risipite în tot atâtea mărunţite cuvinte. Puţini poeţi mai au răbdarea arheologului care din cioburi disparate recompune somptuoase vase reprezentative pentru o cultură sau o civilizaţie demult dispărută. Unele spirite feminine posedă totuşi arta răbdării de a reconstitui întregul lucrurilor din fragmente lăsate de trecerea lor meteorică prin lume. Aproape ai spune că Homer a fost femeie, iar dacă ştim ceva despre Ulise şi despre iniţiaticele lui călătorii pe mare acest fapt se datorează Penelopei, care, răbdătoare în aşteptarea ei, a reuşit să ţese întreaga tramă a epocii antice. Trăind sentimentul continuu al nedesăvârşirii prin absenţa celuilalt cu care este menită să închege unitatea autentică a fiinţei, femeia are darul să cultive fenomenul subtilităţii şi să exprime enigmaticul existenţei uneori în chip atât de natural încât devine în sine poetic, fără nimic artificial în reconstrucţia sa artistică. O asemenea miză pare să încerce să avanseze în demersul său liric Rodica Brad Păuna în cartea Pisica oarbă (Editura Scriptorium, Baia Mare, 2005), continuându-şi lucrarea din placheta de debut, Roţi de iarbă (1997). Orbul Homer feminin înaintează printre lucruri şi evenimente cu paşi felini, delicaţi, spre a nu strica armoniile lumii, având astfel privilegiul de a învinge „orbirea”, „surzenia” şi „muţenia” cu care sunt înconjurate în „pacea lor dintâi”, cum spune autorul Oului dogmatic. Intenţia este de a înlătura vălul aparenţelor spre a descoperi esenţa, de a degaja elementele de prisos spre a dezvălui forma ideală, de a aboli inexpresivul spre a face loc expresivului, spre a da strălucire filosoficului „lucru în sine”, fără însă de a desacraliza universul lui intim, fără a desvrăji lumea şi prin aceasta a-i distruge farmecul. „Cei care sculptează ca tine sunt” (Insomnii II), afirmă programatic poeta punându-şi în mişcare un arsenal de unelte cu care în mare taină tinde să-şi facă opera până şi din cele mai umile şi neînsemnate stări sufleteşti, clipe adesea netrăite, ci doar imaginate: „să ne scriem visele pe care nu le-am visat” (plasa de prins fluturi). Postura de existenţă neîmplinită, echivalentă în planul creaţiei cu ipostaza de „tablou” sau „poem” neterminat, conştiinţa lipsei de completitudine: „trag după mine regretele unei copii nereuşite” (timpul cu tine), trăirea dramei sfâşierii fiinţei în nedesăvârşirea ei originară (fructul despicat în două şi nevindecat în mine) sunt convertite în şanse de a explora realul, de a-l cuprinde şi învălui într-o crisalidă generatoare a miraculosului fir de mătase, acum cu virtuţi lirice. Preluând starea de spirit a zeilor cărora le e sete, fiinţa poetică devine un receptacul absorbant al secretelor existenţei ascunse în lucrurile care ne înconjoară: „printre pietre dorm litere clocotitoare” (marea de la sfârşitul cărţii), „voi scrie cartea care absoarbe din silabele lumii” (naufragiul în zori), „trec nişte semne ca nişte unghii prin carnea veacului” (atunci mă chemi). Tentativa de a decripta universul e sisifică: „ce greu e să intri în pielea tristului dumnezeu” (pianul), balansul „dintr-o realitate în alta”, pendularea antitetică între „cel curgător” şi „cel ţintuit” sunt încărcate de tragism, asumat însă, întrucât viziunea lucidă avertizează că „n-am să văd nicicând lumea rotundă” tocmai pentru că „rotunda lume alunecă” (pisica neagră pe pagină neîncepută). Câteva percepţii sunt nu doar subtile, ci şi metamorfozate cu forţă de expresie în sintagme memorabile. Astfel, miezul lucrurilor e văzut ca „arhitectura unei capcane” (aş fi putut avea), iar transcenderea spre „semne inaccesibile”, spre zona obscură unde „să văd lucrul acela unic / sămânţa ce rodeşte sub pământ pe pământ” (telul cu buton automat) echivalează cu o coborâre în infern: „cine e vrednic să lege aceste cuvinte despre moarte?” (sunt legate cuvintele despre moarte), cu traversarea tristeţii de a dobândi „cearcănul de sub ochi / al unei nopţi lipsă / al unei morţi netrăite” (încă o zi şi în acea zi alta). Intuirea acestui orizont metafizic abstract nu elimină trăirile simple, de dragoste mai ales, sublimate în momente de intensă vibraţie a fiinţei, invocând femeia ca „un ideal mângâios” (şoricelul alb i se topeşte în palmă), după cum apelul la „protejarea sensibilităţii domestice” (barbarii) nu exclude identificarea farmecului poetic în cele mai anodine manifestări ale vieţii în doi, relevând delicate ipostaze de sentimentalitate feminină: „respirarea ta desenează cercuri cercuri / pe sânii rotunzi de tăcere” (timpul sărutului). Un poem cu totul remarcabil ni se pare cel evocând „fata care picta pe ziduri / portretul robot al iubitului ei” (portret robot), sugerând permanenţa iubirii, de la arta cavernelor la fenomenul grafitti contemporan. Simultaneitatea e preferată şi în ordinea strategiilor de abordare a tehnicilor poetice, subtilitatea expresiei fiind compatibilă atât cu spontaneitatea inspiraţiei: „fulgerul trece prin inima poetului şi inima / pământului în acelaşi timp / dezamorsând atâtea poeme de lut” (traiectoria fulgerului), cât şi cu elaborarea meşteşugită a versului: „învârt cheiţa poemului tic-tac tic-tac” (cântec de iarnă), ambele perspective avându-şi rădăcini ontice în chiar natura predestinată a fiinţei poetice: „sclavă a timpului / roabă a iubirii / un mecanism cu ceas” (timp de cenuşă).

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2041 - 2050 din 2192

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.