top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Ioan Slavici - atitudini estetice de Iulian Negrilă, nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 10:00 PM

Iulian NEGRILĂ


IOAN SLAVICI - ATITUDINI ESTETICE

 

          Ioan Slavici, om de mare cultură, s-a mişcat cu uşurinţă atât în domeniul filosofiei, eticii, esteticii, sociologiei, cât şi al pedagogiei şi gazetăriei, făcându-şi cunoscută, în diferite articole din presa vremii, concepţia despre artă şi creaţia artistică. Stau mărturie în acest sens studiile sale, Literatura populară şi Estetica. El a înţeles arta ca pun mijloc de moralizare a oamenilor, ca un instrument de educaţie civică şi socială.

          Viziunea lui artistică e strâns legată de funcţia morală a artei, respingând arta pură şi autonomia esteticului şi fixând, pe bună dreptate, izvorul poeziei româneşti în literatura populară. Slavici considera că misiunea artei e să contribuie la îndreptarea răului din societate, la educarea oamenilor, esteticul fiind subordonat binelui şi adevărului. El respinge scrierile palide, lipsite de vlagă şi de temperament, care „se uită îndată ce se citesc”. El susţine că opera de artă trebuie să cuprindă stări sufleteşti puternice, acţionând ca un discipol al romanticilor, aşa cum îl consideră Duiliu Zamfirescu, „un romantic în toată puterea cuvântului”.

          Temperamentul lui Slavici este însă clasicist, cerând unei scrieri seninătate, armonie, limpezime şi măreţie. Impresia de ansamblu a persoanei sale este aceea a unui om stăpânit, cumpătat, părând a cunoaşte toate secretele vieţii şi vrând să le împărtăşească şi altora. În universul operei slaviciene întâlnim datini, obiceiuri, legi nescrise, precum şi cea a omeniei, toate având un rol hotărâtor asupra destinului oamenilor.

          Eroii lui Slavici se caracterizează printr-un puternic spirit moral, rămânând însă oameni vii, autentici, care nu se transformă în neînsemnate principii etice. Prozatorul insistă asupra problemelor morale, fără a neglija aspectele fizice ale personajelor sale. Le surprinde mai ales în momente decisive, în situaţii limită, în crize morale. Majoritatea personajelor sale se află în căutarea unui echilibru sufletesc. Zbuciumul lor constă în căutarea legii morale, în efortul de a trăi corect.

          Unii au crezut că Slavici greşeşte cu excesul său de moralism care ar afecta grav atitudinea creatoare. E. Lovinescu spunea că „arta nici nu poate fi decât morală” prin chiar natura ei intimă. Pentru Slavici este clar că arta trebuie să fie morală. El avea profunda convingere că „poporul român gândeşte frumos şi gândirea frumoasă apare într-o formă frumoasă”. Nuvelele reuşite ale lui Slavici sunt în primul rând artă, valoare estetică, moralismul său fiind tipic ardelenesc, cu rădăcini adânci în creaţia populară orală.

          În proza sa Ioan Slavici urmăreşte să surprindă „firea omenească”, mişcările sufleteşti ale oamenilor, viaţa în artă şi nu arta fotografiind viaţa, nu înfrumuseţarea artificială a vieţii. Eroii lui descind din viaţa reală, dar şi din basmul popular. Valoarea literaturii pentru el e măsurată în primul rând de bogăţia învăţăturilor pe care le cuprinde. Scriitorul a relevat consecinţele nefaste operate asupra caracterului oamenilor şi asupra destinului acestora de goana de înavuţire. Morala sa robustă izvorăşte din educaţia umanitară a mamei, din socialismul lui Louis Blanc, din voluntarismul schopenhauerian şi din învăţătura lui Confucius.

          Principalul e ca omul să se domine, să se stăpânească, să nu cadă în exagerări, să ştie unde să se oprească, pentru ca plăcerea, bucuria vieţii să nu degenereze în viciu. Dacă omul îşi pierde cumpătul, din acel punct începe viciul, patima şi păcatul. Patima şi lăcomia nu pot fi combătute decât prin trăiri de caracter, simţ al măsurii, stăpânire de sine. Iată de ce Slavici a înţeles arta ca pe un mijloc de perfectare morală a oamenilor şi de aici caracterul eticist al scrierilor sale.

          Moralist convins… şi-a sancţionat drastic personajele sale ale căror trăsături şi fapte nu corespundeau principiilor sale” (Pompiliu Marcea, Ioan Slavici, E. P. L., Bucureşti, 1965, p. 345). Aşa cum Slavici i-a pedepsit pe eroii săi vinovaţi, i-ar fi pedepsit şi viaţa şi codul nescris al eticii româneşti; deci poziţia lui nu face decât să reflecte realitatea. În proza sa, scriitorul face o caldă pledoarie pentru dreptul la fericire al oamenilor simpli şi un aspru act de acuzare împotriva moralei îmbogăţiţilor.

          La Ioan Slavici esteticul este încorporat eticului, cele două categorii aflându-se permanent în raport de complementaritate, adică încorporează armonios eticul în estetic şi esteticul în etic. Estetica a intrat în preocupările sale ca disciplină în cadrul celor filosofice. Scriitorul a frecventat şedinţele „Junimii”, unde pe lângă faptul că se citeau şi se discutau scrieri literare, aspect asupra căruia se insista, s-au dezbătut şi probleme de estetică. Discuţiile erau îndreptate mai ales spre filosofia şi estetica lui Schopenhauer. Concepţia despre literatură şi artă a lui Ioan Slavici ridică o primă problemă, cea mai importantă, realismul poporal. Ea a fost privită multă vreme ca o curiozitate, apoi tolerată, spre a fi recunoscută alături de creaţia cultă.

          Un important deziderat al creaţiei, cerut cu insistenţă de scriitor, era acela al unei literaturi care să ajute luminarea poporului. Ori de câte ori a avut prilejul, a afirmat că literatura adevărată este numai aceea care serveşte la luminarea poporului şi care are la bază creaţia populară, direcţie spre care îşi orientează activitatea când ia conducerea „Tribunei” din Sibiu.

          Conform concepţiei estetice a lui Ioan Slavici, opera literară este concepută ca mijloc de luminare. Scriitorul nu trebuie să stea în „turnul de fildeş”, ci trebuie să coboare în mijlocul poporului spre a fi înţeles mai bine, pentru că „el scrie despre popor şi pentru popor, nu numai pentru a trezi interesul claselor culte, dar şi pentru a fi citit de oamenii din popor” - spunea Şerban Cioculescu.

          Ioan Slavici este preocupat în scrierile sale să dea personajelor „o viaţă interioară” şi scriitorul vede oamenii lui dinăuntru, în sentimentele sau în crizele lor morale, ba chiar în procesele lor intelectuale. El priveşte personajele în complexitatea lor sufletească, ştie să citească în conştiinţa lor, nu inventează, ci se sprijină pe observarea vieţii.

          În ceea ce priveşte poezia, atunci când a recenzat volumul Ne cheamă pământul de Octavian Goga, el a cerut poeziei să aibă „elan poetic”, penalizând, în schimb, poemul Radu de Ranetti-Roman, tocmai pentru faptul că eroul acestuia e lipsit de strălucire. Şi faţă de sublocotenentul Ioan Neniţescu, care, în 1877, când ţara sângera, la Dunăre, după ce a fost refuzat la „Convorbiri literare” de Iacob Negruzzi, e respins şi de Slavici, la „Timpul”. Cu toate acestea, el fost bine primit la „Românul”, de către Rosetti, unde a prezentat poezia Plugar român. Din 1884, când înfiinţează „Tribuna”, la Sibiu, nuanţele observaţiilor lui Slavici sunt însă altele.

          Ioan Slavici cerea poeziei să fie „limpede”, deşi „ne place nouă, oamenilor să vorbim în pilde şi-n asemănări, să ne jucăm în gândul nostru cu valurile mării, cu fulgerii din nouri şi cu stelele de pe cer” (Ioan Slavici, Muguri şi floare, în „Tribuna poporului”, Arad, nr. 41/2-14 martie 1897, p. 194).

          Bardul şirian s-a aplecat nu numai asupra versurilor lui Eminescu, Coşbuc, Goga etc., ci a formulat şi interesante reflecţii despre primele încercări ale celor ce doreau să intre în sanctuarul poeziei, arătând că: „Dacă tinereţele sunt primăvara vieţii, primele încercări de producţiune poetică sunt mugurii, cele mai gingaşe semne ale acestei primăveri”. Apoi se întreabă: „Cum dau mugurii aceştia în floare? Ce fel e floarea lor?” Entuziasmat de gândul că e frumos „să-ţi gândeşti oamenii trăind împreună, ca firele de iarbă în câmp şi urmărindu-şi căile vieţii, ca stelele pe cer, fără împiedicare”, concluzionează totuşi sceptic: „E frumos, dar nu e destul!” (Idem, ibidem, p. 195).

          Ioan Slavici consideră că întreaga osteneală a omului e „ca să poată avea din când în când câte o clipă de repaus sufletesc…”, iar clipele acele, când omul se uită pe sine, „sunt rodul vieţii” şi al fericirii lui. După opinia scriitorului sunt mai fericiţi cei ce pot să găsească şi pentru alţii uimirea şi încântarea, putând să-i înalţe astfel deasupra „mizeriilor vieţii”. Alături de „rodul vieţii”, el situează, prin urmare şi arta, „această floare a vieţii omeneşti”.

          Preocuparea privind problemele de ordin teoretic ale creaţiei artistice n-a fost un fapt întâmplător, legat de anumite predispoziţii de moment, sau determinate de unele conjuncturi exterioare, ci o lucrare conştientă care l-a interesat în mod consecvent pe scriitor. Această latură a activităţii lui contribuie la o cunoaştere mai profundă a personalităţii marelui prozator.

Read more...
Gheorghe Pârja în dialog cu Adrian Marino, nr, 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 10:00 PM

GHEORGHE PÂRJA ÎN DIALOG
CU ADRIAN MARINO

 

         Baia Mare, 17 iunie 1997. O bucurie intelectuală pentru mine ca ziarist să-l am ca interlocutor pe eseistul, istoricul literar Adrian Marino, o legendă vie a intelectualului. L-a însoţit în Maramureş pe bunul său prieten şi conorăşean Mircea Carp cu prilejul lansării cărţii Vocea Americii în România. Căreia i-a scris şi prefaţa. Manifestarea a fost girată de prefectul Maramureşului, Gheorghe Mihai Bârlea, un distins om de cultură. Dialogul a fost păstrat pe bandă magnetică. Odată cu dispariţia interlocutorului (2005) el a devenit un preţios document literar.

 

         G.P.: Domnule Marino, înainte de începerea dialogului mi-aţi spus, detectându-vă o sensibilitate particulară, că aţi aparţine altui gen sau altei generaţii? N-am înţeles eu foarte bine, domnule Marino?

         A.M.: Nu altui gen, ci altei generaţii, cu altă psihologie, cu altă experienţă de viaţă…
        
G.P.: Pot să vă zic şi „La mulţi ani” deoarece aţi împlinit recent 75 de ani.

         A.M.: Mulţumesc, dar să revin la generaţie. Generaţia noastră a fost cultivată în alte valori, în alte concepţii – unele se adaptează mai greu, altele mai uşor. Fiind vorba de cultură, de literatură şi ideologie, poate că generaţia noastră este puţin mai intransigentă, mai rigidă, mai inflexibilă pe unele probleme, dar noi cultivăm dialogul. Şi ca dovadă că este aşa iată sunt aici, suntem împreună.
        
G.P.: Domnule Marino, am în faţă două cărţi semnate de dumneavoastră, apărute la Editura Polirom din Iaşi – Pentru Europa şi Politică şi cultură, la care se adaugă încă 18 titluri. Sunteţi o personalitate, oamenii de cultură vă admiră, sunteţi o autoritate în cultura românească actuală. Domnule Marino, sunteţi fascinat de Europa?

         A.M.: Da, de o anumită Europă, fără îndoială. Europa pentru mine este un sistem de valori, un sistem de creaţii. Europa pentru mine este, în acelaşi timp, domeniul libertăţii, domeniul drepturilor omului, al liberei circulaţii de idei şi persoane. Din acest punct de vedere sunt un proeuropean convins. Sunt împotriva oricăror bariere. Asta nu înseamnă că eu nu sunt adeptul culturii româneşti competitive şi chiar încerc să fac în domeniul scrierilor literare acest efort de competitivitate şi de integrare în Europa prin mişcarea inversă. Cu alte cuvinte, nu numai importăm valori ci şi exportăm valori. Vă spun aşa foarte în trecere, eu sunt şi autor de cărţi publicate în străinătate, unele nu sunt încă traduse în româneşte, şi nici nu ţin foarte mult. Acum trei luni am publicat o carte în Statele Unite.
        
G.P.: Ce carte?

         A.M.: Se numeşte Biografia ideii de literatură - o istorie a ideii de literatură din antichitate până în baroc. Este versiunea americanizată a unui volum apărut la Editura Dacia (vol I), dar complet transformat, complet modificat, adaptat şi îmbogăţit cu o documentare nouă. Deci, când vorbesc de Europa nu înseamnă o Europă imitată mecanic, imitată servil…
        
G.P.: Credeţi în Europa?

         A.M.: Cred. Fără discuţie. Şi cred că noi avem şi o cultură românească competitivă în Europa.
        
G.P.: Vă întreb plecând chiar de la titlul cărţii dumneavoastră, Politică şi cultură. Ce relaţii aţi descoperit între aceste vaste domenii?

         A.M.: Politică şi cultură. Este vorba despre o politică culturală, dar felul cum concep eu cultura nu este posibil fără o politică, pur şi simplu, de tip liberal, o politică de natură să facă posibilă această cultură să se manifeste în mod liber fără scări de valori ierarhice, fără clişee, fără citate rituale. Trebuie să mă înţelegeţi şi pe mine, eu am parcurs toate dictaturile româneşti posibile.
        
G.P.: Cum aţi răspuns la acest forme de îngrădire tocmai a culturii?

         A.M.: Vă spun. Am răspuns protestând şi chiar plătind din greu într-o anumită epocă.
        
G.P.: Domnule Marino, ştiu că vi s-a luat şi libertatea. Câţi ani de închisoare aţi făcut?

         A.M.: Eu am făcut opt ani.
        
G.P.: Prietenul dumneavoastră, ziaristul Mircea Carp, avea un fel de remuşcare că a făcut doar şase luni.

         A.M.: Să fie fericit.
        
G.P.: El se referea la o solidaritate cu cei care au fost ţinuţi ani grei în închisorile comuniste.

         A.M.: Eu nu fac nici un fel de titlu de glorie, nu caut să valorific aceste acte din trecutul meu. Deci am făcut opt ani de puşcărie, am fost trei luni liber, apoi am fost deportat în Bărăgan.
        
G.P.: Pe ce motiv, domnule Marino?

         A.M.: A, cei opt ani? Pentru că am avut activitate în cadrul tineretului ţărănist. Eu am făcut puşcărie cu toată conducerea partidului – PNŢCD. Sunt prieten cu ei. Cu un vicepreşedinte al partidului am fost în celulă doi ani şi jumătate. Îl cunosc foarte bine pe domnul Diaconescu. Deci m-au arestat din cauza activităţii mele în partid şi în acelaşi timp noi în ilegalitate am avut o „şcoală”, ca să zic aşa, şi am editat şapte materiale teoretice, printre care unul. Aş spune, este în premieră, cred că pentru prima oară s-a vorbit în România în mod sistematic, chiar dacă imperfect, despre democraţia creştină. Şi trebuie să fie ataşat, undeva, la un dosar oarecare, dar o dată şi o dată tot o să apară.
        
G.P.: Domnule Marino, faceţi parte dintr-o falangă a suferinţei, dintr-un partid care a fost izolat, decapitat, începând cu Iuliu Maniu. Cu Mircea Vulcănescu sunteţi de acord când lasă testamentar: să nu ne răzbunaţi!

         A.M.: Nu. Nu. Nu. O justiţie trebuie să existe. Dar o justiţie dreaptă, o justiţie fără pasiune şi mi se pare normal să fie aşa. Acest creştinism este puţin afişat. Cu Mircea am stat în puşcărie la Aiud.
        
G.P.: Deci, l-aţi cunoscut în detenţie pe Mircea Vulcănescu?

         A.M.: L-am cunoscut personal. În ultima vreme făcuse o mică fobie de microbi. Evident, omul suferea enorm. Era un om de doi metri şi zece. Când l-am întâlnit ei, era învelit în piele, va daţi seama, era un spectacol cutremurător şi tulburător. Nu-şi pierduse luciditatea, avea preocuparea de a face efect filozofic, de a crea nelinişte în tineret, de a lansa butade. Dar în ultima vreme – pe noi ne-a despărţit organizarea internă a închisorii – în ultima vreme, îl vedeam cu o batistă albă la gură să se apere de microbi. Vă daţi seama, în mizeria de la Aiud să te aperi de microbi! Era deja o chestie mai ciudată. Deci l-am cunoscut destul de bine şi o carte a lui despre Nae Ionescu şi mişcarea legionară, destul de lucidă, în special prin analizele ideologice şi sociologice ale mişcării legionare. Arată foarte bine din ce se compunea mişcarea legionară, motivaţiile sociale. Eu vă spun, eu nu sunt de acord cu această mişcare, eu sunt de formaţie şi concepţie liberală şi nu sunt aşa de naţionalist. Cred în cultura română pe care, îndrăznesc să spun, o cultiv, dar în etnicism, în naţionalism, izolaţionism, ortodoxism, în astea nu cred pe motivul că sunt tot atâtea bariere împotriva integrării noastre în Europa. În privinţa asta apele se separă radical şi am luat apărarea cât a fost posibil a Bisericii Unite, deşi eu nu sunt unit, eu sunt ortodox.
        
G.P.: De unde sunteţi, domnule Marino?

         A.M.: Eu sunt ieşean. Sunt moldovean, ca şi prietenul Mircea Carp. În Iaşi nici nu existau uniţi, acum 75 de ani când am fost botezat. Însă ei au fost persecutaţi, eu am stat în puşcărie cu toată ierarhia Bisericii Unite.
        
G.P.: Cum aţi ajuns în Ardeal?

         A.M.: Întâmplarea, fiindcă familia mea s-a mutat în Ardeal. Fratele meu şi soţia mea erau în Ardeal şi atunci am venit. Dacă se mutau la Călăraşi, mă duceam la Călăraşi, eu n-am avut de ales.
        
G.P.: Deci, cunoaşteţi bine starea de spirit din Ardeal. Dacă privim cu luciditate realitatea trebuie să fim de acord că este o tensiune mocnită, mai ales confesională. Nu le ascundem, ci trebuie să ne asumăm realităţile.

         A.M.: Este, este fără discuţie. Este şi o tensiune etnică, este o tensiune confesională şi o tensiune provincialist-regională. Eu dacă stimez ceva în spiritul ardelenesc, este nu atât doctrina, cât concepţia aceasta de legalitate, de onestitate, respectiv a cuvântului dat, de seriozitate care vine în contrast cu miticismul nostru bucureştean. Noi ca moldoveni le observăm pe toate cu detaşare. Noi suntem ieşeni. În Iaşi este patria spiritului critic şi noi avem o anumită distanţă faţă de aceste exagerări. Când vedem lucrurile prea bombastice - de-o parte sau de alta - un moldovean criticist are o mişcare de retenţie, chiar de ironie şi protest. Deci, în Ardeal există şi aceste lucruri însă legalismul, civismul, care provin din trecutul istoric al Ardealului ca parte a Imperiului Austro-Ungar - hai să vă citez o autoritate - Talleyrand, ministrul lui Napoleon, spunea despre Imperiul austriac că este mai mult decât un stat, este o administraţie. Deci încă de la începutul secolului XIX Imperiul austriac era renumit pentru excelenta sa administraţie. Şi acest lucru se simte şi acum. Spiritul de ordine, de organizare, de legislaţie adaptată. Dumneavoastră ştiţi că un anumit cod Gadensbuch austriac nu se aplica în Maramureş şi în Ţara Oaşului, nu se aplica din motive particulare. Nu era adaptat. Vă daţi seama ce supleţe era în administraţia austriacă. Erau mult mai inteligenţi decât succesorii lor.
        
G.P.: Domnule Marino, despre Maramureş ce ştiţi? Cum vi-l asumaţi? Aţi mai fost în Maramureş?

         A.M.: Nu, nu am fost şi vă amintesc că m-aţi invitat. Pentru mine este o experienţă nouă, total nouă. Este un spor de cunoaştere. Am citit câte ceva despre Maramureş. Eu am unele cunoştinţe istorice despre acest spaţiu. Am citit şi cartea despre Diplomele maramureşene, ştiu despre ce este vorba, dar n-am avut un contact direct cu Maramureşul. Eu, ca moldovean, ca internaţionalist de un anumit tip. Apreciez provincia într-un fel aparte.
        
G.P.: Nu doresc să vă atrag într-o capcană provincială cu declaraţii de complezenţă.

         A.M.: Nu, nici nu aţi putea. În acelaşi timp îmi exprim satisfacţia că sunt aici, văd un oraş civilizat (Baia Mare n.n.). Un oraş cu o arhitectură care, deşi este de tip socialist, are totuşi câteva elemente de varietate, de personalitate. Am auzit şi ştiu din alte ecouri că este ambianţă foarte poluată aici.
        
G.P.: s-a mai îmbunătăţit puţin atmosfera, s-au adus ceva filtre.

         A.M.: E bine să nu exagerăm cu valorile hiperlocale, cu poeţii hiperlocali.
        
G.P.: Cum percepeţi provincia? Atât de invocata provincie care ştiţi că era şi un refugiu, dacă vreţi o metaforă.

         A.M.: Provincia? Eu nu judec valorile provinciale, eu le judec la scară naţională şi poţi să fii un mare literat şi în Baia Mare şi în Cluj sau în Iaşi. Totul se judecă individual. Nu sunt partizanul judecării în bloc. Ştiu că sunt în zona aceasta iniţiative poetice salutare în Maramureş, pe domnul Vulturescu din Satu Mare cu revista sa „Poesis”. Domnul Vulturescu este un fel de semicolaborator, face parte din ASPRO (Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România) pe care noi am conceput-o ca mişcare de echilibru a Uniunii Scriitorilor care este cum este, care continuă aceleaşi metode oficiale şi aşa mai departe. Dacă suntem partizanii pluralismului în politică, de ce n-am fi partizanii pluralismului în cultură, în organizarea vieţii literare? Deci lucrurile sunt foarte clare. Nu văd de ce n-ar exista două sau trei organizaţii de scriitori în România aşa cum sunt peste tot. În Franţa sunt trei. La noi sunt două, care nu se concurează. Recent a luat un premiu mare politologul Vladimir Tismăneanu din America – care, atenţie, nu este membru al ASPRO.
        
G.P.: Aţi acordat premiu şi unui băimărean, lui Adrian Oţoiu.

         A.M.: Mă rog, a fost pentru debut. Dar nu este premiul meu ci totalitatea membrilor ASPRO. A fost un referendum, fiecare şi-a exprimat opinia şi la totalitatea voturilor a ieşit. Asta este.
        
G.P.: Domnule Marino, să revenim la o întrebare de la începutul acestui dialog. Cum vedeţi integrarea României în Europa?

         A.M.: Deocamdată integrarea are mai multe aspecte: o integrare economică, o integrare politică în instituţiile europene şi o integrare culturală. Trebuie să le luăm pe etape. Este foarte greu să ne integrăm după 50 de ani de dictatură, de desfiinţare a societăţii vechi, de anihilare a păturii mijlocii, a lipsei unui capital românesc, a unei mici burghezii româneşti. Eu sunt fiu de inginer, deci noi aparţinem unei societăţi de acest tip. Asta nu înseamnă că noi avem mai multe drepturi decât ceilalţi, dar nici mai puţine. Şi când văd că în Valea Jiului un miner cvasianalfabet are privilegiul să plătească kilowatul de electricitate cu 25 de lei – sau aşa ceva – şi noi plătim cu 150 lei kilowatul şi mai bine asta este discriminare de clasă. Sunt pentru egalitatea în faţa legilor şi în faţa dispoziţiilor economice ale Guvernului. Sunt contra privilegiilor de orice tip. Nu înţeleg ca minerii să aibă mai multe drepturi – nici mai puţine, decât ale mele, decât ale dumitale.
        
G.P.: Încotro se îndreaptă România?

         A.M.: România se îndreaptă categoric spre Vest. Dar dacă nu izbutim să ne îndreptăm, într-o carte a mea am citat o vorbă a lui Ion Raţiu: dacă nu intrăm în Europa intrăm în sfera de influenţă a ruşilor.
        
G.P.: Credeţi în varianta asta? Nu-i cumva o sperietoare?

         A.M.: Nu cred, dar este o ipoteză posibilă. Nu cred, vai de mine, eu fac tot ce-i posibil să nu se întâmple aşa ceva. Dar să căutăm alternative, că trebuie să ne creăm alt sistem de alianţe. Nu cred chestia asta, dar nici nu o exclud total. La vârsta mea nu se mai schimbă nici ideologia…
        
G.P.: Chiar consecvenţa dumneavoastră ne interesează, noi cei care suntem mai tineri nu este rău să învăţăm din tenacitatea la care nu aţi renunţat.

         A.M.: Nu, nu este un exemplu, este o constantă a unui scriitor român.
        
G.P.: Eu vă mulţumesc mult pentru acest dialog purtat pe teritoriul Maramureşului.

         A.M.: Nu aveţi pentru ce. Mi-a făcut o reală plăcere să purtăm acest dialog.

Polifonia Nancy Huston de Dana Puiu, nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 10:00 PM

Dana PUIU

 

POLIFONIA NANCY HUSTON

          

           Literatura quebecheză manifestă, de multă vreme, tendinţa de a ieşi din frontierele maritime atlantice şi lacustre ale ţinutului de origine. Scriitorii canadieni de expresie franceză nu mai sunt acei colonizatori care suspinau după patria-mamă, deplângându-şi marginalizarea în oceanul anglofon, contaminaţi de o boală ironizată în anii ‘60 sub denumirea de québécoite. Căutare a identităţii dar şi saturare, amintire şi uitare, o distanţare autoironică în timp.

         Literatura mileniului trei a devenit transtextuală şi transculturală. În majoritatea cazurilor, exilul sau sentimentul marginalizării este asumat, atât în Canada cât şi în Europa: “Rămân unic şi totuşi mă multiplic pentru a-mi asuma diversitatea lumii”, spunea scriitorul canadian Jacques Ferron.

         Nancy Huston este o marginalitate cu semnul inversat. Pentru Nancy Huston, originară din Calgary (n.1953), zona canadiană anglofonă, exilul în limba franceză a fost benefic şi polisemic. Multiculturală, ea adoptă prin limbile şi culturile pe care le frecventează, identităţi multiple, moduri de a fi mereu alta. Plecări şi întoarceri la sursele toponimice, lingvistice, onomastice, religioase, istorice, romanele sale sunt o continuă afirmare a ipseităţii dar şi sublimarea ei, în favoarea alterităţii. Ea îşi asumă toate dimensiunile umane: inimă, corp, creier, percepţii extrasenzoriale, dincolo de frontiere.

         Nancy Huston şi-a făcut studiile în Statele Unite, la Sarah Lawrence University, le-a continuat apoi la Paris la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, alegîndu-şi ca subiect a disertaţiei de master, o teorie lingvistică a nivelurilor de limbă, lucrare scrisă sub îndrumarea marelui critic francez Roland Barthes urmată de o teză de doctorat. Stabilită de mai bine de douăzeci de ani în Franţa, Nancy Huston a publicat 10 romane, numeroase volume de eseuri şi, mai recent, piese de teatru. Romanul Les Variations Goldberg (1981) a fost distins cu premiul Contrepoint şi a fost nominalizat la premiul Femina. Pentru romanul Cantique des plaines (1983) a obţinut premiile Goncourt, Femina şi Canadian Governor General`s Award. Pentru Instruments des ténèbres a obţinut în 1997 premiul Livre Inter. Singurul roman tradus la noi este Amprenta îngerului (L’empreinte de l’ange) publicat în 1993 la Editura Univers, în traducerea Doinei Jela Depois. Este cartea care a luat Marele Premiu al cititoarelor revistei Elle şi care a devenit concomitent best-seller în Canada.

         A intra într-un roman, înseamnă, conform propriilor mărturii, a călători altundeva pe o coadă de mătură de vrăjitoare”, înseamnă a fi altcineva. Sursele romanelor sale sunt cărţile şi viaţa cu faţetele schimbătoare, într-o continuă transgresare a timpului sau, cum spune ea, ce que j’ai ingurgité de la vie”. Viaţa, nu ca referent real, ci ca şi « epifenomen ». Capacitatea de a se transpune în pielea personajelor sale ţine de propensiunea ei pentru cunoaşterea diferenţei, pentru reconstituirea Timpului într-o continuă metamorfozabilă analepsă. Ca cititor, eşti frapat de stranietatea vieţii, cu tot ce are ea mai sublim şi mai nemilos. Un suspans al trăirilor, violenţă, perversiune, senzualitatea marilor extaze dar şi traumele produse de cele mai crunte suferinţe. Afinităţile livreşti ale scriitoarei se îndreaptă spre Virginia Woolf, Duras, Toni Morrison, Carson Mac Cullers, Ondadtje, Cehov, Castilio, Roman Gary şi Rushdie.

         Les Variations Goldberg este un roman polifonic orchestral care te plasează, ca cititor, în memoria mai multor personaje. Dirijorul intrărilor este Dumnezeu însuşi care va anticipa dispariţia personajelor. Deopotrivă analepsă şi prolepsă, pe un leitmotiv muzical de Bach, cartea este ca visul unei nopţi de vară, vibraţie de muzică a destinelor dar şi paleativ împotriva fricii. Ea însăşi interpretă de muzică de cameră, melomana Nancy Huston transmite vibraţiile diapazonului dinspre muzică înspre literatură, cu o sesnsibilitate seismografică.

Nancy Huston dă o deosebită importanţă construcţiei romaneşti. Temele ei de predilecţie se revarsă dintr-un roman în altul: Dolce agonia este o continuare a romanului La Virevolte. Această Piruetă avea, la început 300 de pagini şi 60 de personaje. Nancy Huston va proceda la arderea, ruperea, aerarea romanului, esenţializîndu-l. Dintr-un interviu acordat în 2003 revistei Périphéries, aflăm amănunte despre maieutica scriiturii, un proces de construcţie şi deconstrucţie, o luptă din care sensibilitatea, fluidul interiorităţii umane trebuie să prevaleze, poate chiar în detrimentul lucidităţii construcţiei iniţiale. Ea mărturisea, în acest interviu că, predând studenţilor americani un curs de creative writing, ajunsese să-i sfătuiască să aibă curajul să treacă apoi spre faza, pe care ea o numeşte, destructive writing.

         Romanul Cantique des plaines a fost scris în limba engleză, dar, paradoxal, cartea a avut un impact mai mare în Québec, în versiunea ei franceză aparţinând tot autoarei. Traducându-şi romanele dintr-o limbă în alta, Nancy Huston mărturisea că îşi descoperă toate ticurile şi repetiţiile. Ea va oferi, deci, cititorilor nu o traducere ci o versiune diferită, care să se plieze perfect psihologiei naţiei căreia i se adresează. Cantique des plaines este romanul recuperării rădăcinilor, istoria mnemotehnică a unui bărbat, Paddon, reconstituită de nepoata lui. O voce narativă la persoana a doua singular care ne introduce familiar în tonalitatea tandreţei. Copilăria, adolescenţa şi maturitatea lui Paddon nu sunt evocate cronologic. O succesiune de decupaje şi colaje iluminează viitorul. Teluricul bucolic al câmpiei vestice canadiene alternează uneori cu înălţarea psalmica, împrumutând alteori tonalităţi cinico-corozive de minare a tot ce este neautentic, excesiv, a tot ceea ce alterează, prin extremisme şi prejudecăţi, fiinţa umană. În romanele ei există întotdeauna un suspans care surprinde cititorul precum şi o deplasare de accent dinspre personajele principale spre cele secundare. Ori, poate, o focalizare a tuturor destinelor ca fiind deopotrivă de importante. Dintr-un roman despre supravieţuirea lui Paddon, postcolonizatorul, acest roman devine, prin vocile ce se inserează, romanul metisajului istoriei canadiene, romanul nedreptăţii făcute indienilor blackfeet, păcatului asimilării, resentimentele inadaptării exprimate de vocea în surplomb, a lui Nancy, alias, uneori, metisa Miranda, povestind tăcerea împietrită a ultimilor supravieţuitori dar şi bucuria recuperării polifonice a unui spaţiu geo-istorico-uman: E un proces atât de miraculos : oriunde mă opresc, tabloul mi se pare terminat, ca-n pînzele Mirandei în care nu există nici un spaţiu gol, zi după zi, mă aşez aici, la această masă, la Montréal, închid ochii, îmi ascut urechile şi aud urcînd încet, încet, la suprafaţă, acest cîntec, uneori plin de nostalgie, alteori vesel, o voce ce mi-o povesteşte pe Miranda, pe cei trei copii, şi care îmi revelează, de asemenea, lucruri despre mine însămi, despre tatăl meu quebechez pe numele său Paul – vai, Paddon, cum nu pot eu să rezist fără tine.[.]..să nu-mi răpeşti aceste cuvinte, nu caut să-ţi fac rău, avem nevoie unul de altul Paddon. » sau « o frază îmi revine în minte, intactă, după două decenii petrecute în camera frigorifică a creierului meu rezervat statisticilor inutile : Indienii nu pun mai multe probleme în Canada decît Negrii din Statele Unite, pentru că ei nu reprezintă decît 1% din populaţie, repet aceste cifre[…] şi îmi amintesc de fotografiile de copii blackfeet în picioare, aliniaţi în faţa pupitrelor şcolii misionare, palizi, stingheriţi de uniformele bej scrobite şi simt că inima mi se strînge din nou.

         Histoire d’Omaya este un roman-strigăt, o carte-coşmar care pune la zid Justiţia oarbă, dînd dreptul la replica ficţională femeii fidele sieşi, vorbind depre profunzimea şi frumuseţea sufletului uman nealterat de prejudecăţi. O carte de ură şi indignare eliberatoare.

         În piesa Prodige (Miracol), subtitrată generic Polifonie, cititorul şi respectiv spectatorul intră în mirajul polifoniei de voci şi destine în ritmul instrumentelor muzicale. Pauze, seri liniştite în ritm de clavecin bine temperat, te coboară în adîncul stratificat al amintirii (trei generaţii suprapuse) a cărei leitmotiv este maternitatea, trauma, miracolul şi candoarea naşterii noastre. Analepse şi prolepse reactualizează un prezent reiterativ matern, patern, filial, conjugal şi extraconjugal. Într-un cuvînt polifonia vieţii, prin care monologul fiecărei voci intră în polidialogul tuturor vocilor.

Jurnal de scriitor (XII), nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 10:00 PM

V.R.GHENCEANU

 

JURNAL DE SCRIITOR SAU
DESACRALIZAREA CONTINUĂ
(XII)

(contribuţii la o istorie culturală)

 

           18-28 martie 1966

           Sunt trimis la Carei de Vida Gheza şi Valeriu Achim - şefii culturii. Execut ordinul fără plăcere. Mă duce Anton Sâncean, şofer pe microbusul TV. al C.R.C.A. Omul e nervos pentru că motorul scoate gaze înăuntru, dar şi pentru că la ieşirea din Baia Mare n-a avut „cocori” (adică ciubucari, călători spre zona unde mergem ca să-şi scoată bani pentru masa de prânz.) Mă simt şi eu vinovat că n-au fost inspiraţi aceşti călători să ne stea în drum; omul a pierdut banii de masă (taxa Baia Mare Satu Mare: 10 lei!). Când sosesc la Carei, spre seară, aflu că trebuie să ajung la Eriusâncrai, unde voi intra în componenţa unei brigăzi de control de la Bucureşti. Brigada era deja aşezată la masă; se tăiase un porc şi se amenajase un dormitor într-o sală de clasă. Fac cunoştinţă cu „brigadierii”: Atanase Stegărescu, Gheorghe Olah, Vasile Maghiaru, Ştefan Matei şi cu mine. Eu mă voi ocupa de bibliotecile din Eriusâncrai, Satul Mic, Ţeghea, Craidorolţ, Crişeni, Moftinul Mare, Moftinul Mic, Domăneşti, Ghilvaci. Timp de zece zile stau printre cărţi, discut cu bibliotecarii şi cu mulţi cititori. Activitatea e bună, dar salariul, plata,  e mică, în biblioteci e frig, nu sunt lemne (fac foc cu hârtii şi tulpini uscate de floarea soarelui), iar cărţi sunt puţine, şi destule, rupte. Când scriu în raport toate astea, şeful colectivului, tovarăşul Gheorghe Pană, mă ceartă şi-mi spune că nu sunt bine orientat. La final bem vin de Carei, foarte bun, pe care-l aduce Vasile Maghiaru.

 

           15 aprilie 1967

           E o perioadă agitată, cultural, în toată regiunea. Se caută talente pentru Dialogul la distanţă programat pentru luna august în întrecere cu regiunea Mureş Autonomă Maghiară. Televiziunea a pus pe jar cultural toată ţara. Eu răspund, ca inspector la C.R.C.A. Maramureş, de toate preselecţiile. Azi nebunia e la Baia Mare. Duminica trecută, la Carei, era s-o încurc: am întârziat, şi Vasile Coţ de la regionala de partid m-a scos din juriu şi  m-a ameninţat: „te trimit în producţie!” Numai că eu sunt profesor şi „producţia” mea e catedra. Cineva m-a pârât că am chefuit cu orchestra lui Karacsony toată noaptea. A doua zi, Coţ m-a scrofălit şi m-a iertat.

 

           8 iunie 1967

           Mă aflu la Sighetu Marmaţiei pentru cercetarea unei sesizări locale privind Casa de cultură din localitate. Am o discuţie cu tov. Sturza, secretarul Sfatului popular orăşenesc. Dânsul îi învinuieşte de ineficienţă economică pe lucrătorii Casei de Cultură: Ioan Berciu, Adrian Rübl şi Ioan Bârzoi. Ciudat mi se pare că tov. secretar cere să se câştige din manifestările culturale! Zice, spre pildă, că la Teatrul popular din Sighet s-a montat spectacolul Fii cuminte, Cristofor de Aurel Baranga şi că regizorul Marius Popescu a încasat 4000 lei pentru regie şi 2500 lei pentru scenografie, lucrând numai două săptămâni; că pentru spectacol s-au cheltuit în total 15.000 lei şi s-au încasat 11.000 lei din reprezentaţii

           „N-avem voie să pierdem la piese de teatru”, susţine omul nostru, jurist de meserie, ca şi cum n-ar şti că teatrul este genul de artă care consumă talent, inteligenţă, efort şi bani. Aşa stând lucrurile, am propus maestrului Vida, prin referat, să claseze „cazul” celor trei „vinovaţi de ineficienţă economică”!

 

           26 decembrie 1969

           La teatrul naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti văd spectacolul „Un om = un om” de Bertold Brecht. Tipic brechtian, o piesă scrisă în tinereţe. Se vede că regizorul ştie opinia lui Brecht drept care „scena a început să aibă o funcţie pedagogică”.

 

           20 ianuarie 1970

           La Palatul nou politico-adminitrativ s-au discutat proiectele pentru decorarea peretelui din faţa intrării în sala de şedinţe şi pentru friza unei uşi imense. Prezintă proiecte artiştii Mihai Olos, Valentina Boştină şi o lucrare comună Törös Gabor şi Kondrak Carol. În juriu se află sculptori şi critici din Bucureşti: P. Jacobi, Ion Nicodim, I. Anastasiu, Mihai Gheorghiţă. După deliberări de câteva ore, la care am luat parte şi eu, se hotărăşte aprobarea proiectului Törös-Kondrak. Seara, după o bere, ne luăm bilete la Cinematograful „Dacia”. Vedem filmul Fraţii Karamazov. Modest.

 

           25 ianuarie 1970    

           Azi, la Cenaclul „Nord” din Baia Mare, pictorul Mihai Olos oferă un spectacol „de tăcere”: a întins o panglică de hârtie de circa 80  de m, din biroul Casei de Creaţie (Centrul vechi, Piaţa Libertăţii, nr.13), pe geam, pe trotuar şi înapoi pe trepte, până în sală, alăturându-se începutului. Interesant a fost că trecătorii duminicali (era ora 10) se opreau, priveau, se mirau. Unii pricepeau că era un spectacol mai ciudat. Totul s-a sfârşit cu o ceartă între Mihai Olos şi Mihai Cupcea. După cenaclu ajungem cu un autocar la Copalnic Mănăştiur. Susţinem acolo un excelent „almanah cultural”. Participă: Dr. Valerian Păltineanu, Dr. Ion Pop - Sistem, poeţii Ion Iuga, V. R. Ghenceanu şi Ştefan Beelu, prozatoarea Terezia Tătaru, pictorii Alexandru Şainelic şi Mihai Olos, profesorii Elvira Sălăjan, Ioniţă Iuga, Ion P.Pop şi Vasile Leschian, învăţătorul  culturnic Virgil Baţioc.

 

           30 ianuarie 1970

           Se pune problema aniversării a 90 de ani de la înfiinţarea corului mixt din Seini şi organizarea unor manifestări speciale în acest scop. Ne ducem acolo să vedem ce e de făcut: Valeriu Achim, Gavril Bărbuş, Virgil Batioc, Nicoară Timiş, V.R. Ghenceanu. Ne întâlnim cu coriştii şi cu dirijorul, distinsul  şi destoinicul domn Mihai Bălaj. Dirijorul are deja redactată o carte de istorie corală în Seini. Spre seară, la Baia Mare, ne întâlnim cu dl.Staianovici, directorul Teatrului contemporan din Belgrad. S-a stabilit ca turneul Teatrului dramatic din Baia Mare să aibă loc în luna mai a.c., cu 45 de oameni. Pentru un grupaj de poeme primesc de la fondul literar suma de 713 lei.

 

           5 februarie 1970

           Mihai Olos a organizat azi, pe Câmpul tineretului din Baia Mare, primul concurs de sculptură în zăpadă. Artiştii au fost câţiva elevi din liceele oraşului. La un moment dat, spre seară, câmpul tineretului arăta ca un muzeu al sculpturii moderne, cu lucrări excelente. Evanescente - din păcate! Sper să nu fie trecătoare iniţiativa lui Olos. Se vede că artistul a fost în Japonia. Preluarea creatoare e sau nu e un  păcat!

 

           10 februarie 1970

           Mă aflu la Sighetu Marmaţiei împreună cu istoricii Aurel Socolan şi Valeriu Achim. Localnicii sunt nemulţumiţi că, în loc central, se ridică - de cine ştie când ! - un monument închinat unor ofiţeri din armata lui Kosuth (cu numele Szilagyi şi Moricz) care au luptat împotriva armatelor lui Avram Iancu. În timp ce în oraş nu există nici un monument dedicat revoluţionarilor români, celor doi ofiţeri maghiari - care au ucis români - li s-a ridicat un monument. Cercetătorii istorici propun soluţii diferite: fie mutarea monumentului în discuţie în alte locaţii (în cimitirul catolic, eventual), fie realizarea unui monument alături, dedicat unor revoluţionari români din Maramureş (Ion Buteanu, Iosif Man etc.). Istoricii care mă însoţesc împărtăşesc opiniile respective.

 

           12 februarie 1970

           Un eveniment: vin americanii! Azi, la restaurantul  Bucureşti din Baia Mare vizionăm concertul de muzică uşoară prezentat de americanul Lloid Morrison. Un tip deosebit, hirsut; omul străbate lumea pe jos şi se întreţine din cântec. Iată un artist care trăieşte liber din arta lui.

 

           13 februarie 1970

           Azi a sosit de la Braşov poetul George Boitor. Ne aduce un nou număr al revistei Caiete de literatură” pe care o alcătuieşte acolo. Tragem un chef straşnic la „Bucureşti” şi apoi ne citim poezii până dimineaţă. Scara de apă s-a bucurat de succes. Acum îl simt puternic influenţat de trubadurul Tudor Gheorghe.

 

           14 februarie 1970

           În revista „Luceafărul”, la rubrica avanpremiera editorială, apare anunţul despre cartea mea pentru copii Cartea literelor mari, Editura tineretului, Bucureşti, încă în tipografie.

 

           16 februarie 1970

           La partid se analizează activitatea muzeistică din judeţ. Elvira Gabor, preşedinta Comitetului judeţean de cultură şi educaţie socialistă, în discursul dumisale la temă foloseşte sintagma „Maramureşul istoric”. Politicienii sar ca arşi, o critică aspru şi afirmă că „în documentele de partid nu se foloseşte un asemenea termen”. Câţiva istorici încearcă să aducă argumente, dar sunt puşi la punct.     

Traduceri de Livia Mărcan (Italo Rossi), nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 10:00 PM

ITALO ROSSI - O EXISTENŢĂ
DINCOLO DE PROVOCĂRILE MISTERULUI

          Opera poetului italian Italo Rossi este un document palpitant al unei călătorii melancolice, singulare. El este cunoscut cititorului român prin culegerile: Catalige (1980), Fuga lui Icar (1986), Digul (1991), Inedite (1992-1994).

          Întuneric şi lumină, vis, disperare, viaţă, moarte, sunt laturile opoziţiei pe care se construieşte poezia sa într-un fel de sinestezie sentimentală. Italo a simţit nevoia, înainte de toate, să-l încarneze pe Icarul mitologic în tentativa unui zbor absurd care l-ar elibera de instabilitatea de a merge pe catalige. Însingurarea superbă a lui Prometeu, damnarea lui Cain, iubirea imposibilă a Euridicei, din poeziile de rezistenţă ale ciclului Fuga lui Icar, sunt figurile sentimentale ale poetului. Fuga caracterizează întreaga noastră existenţă: Chiar dacă este pe catalige, poate să fie o fugă din întuneric în căutarea luminii, a speranţei, care provoacă misterul şi aprinde speranţa în solitara-i melancolie, remarca un alt poet italian Bruno Rombi.

          Poezia lui Italo Rossi ne oferă măsura unui exerciţiu poetic modern, pe care merită să-l reţinem.

 

PROMETEU

 

Mă cuibăresc în trufaşe însingurări

Am furat o fâşie din soare,

Dar nu iubesc oamenii

Am lanţuri de-ngâmfare

Luându-mi focul

Urcă copii noştri către cer

Pe trepte de veacuri

Fulgerul luminează în furtuni

Panorame de umbre

 

Nu-i nici o iertare pentru cel care a dăruit

 

Sfârâie flacăra

Împotrivă-mi

Din mitraliera acestor întâmplări

Sufăr aceste răni reînnoite

 

Osândit fi-va

Cel care îmi atinge sângele

 

Din ciclul Fuga lui Icar

 

CAIN

 

Bărbatul era singur

În aşteptarea goală

Rugător îşi înălţă privirea către cer :

„Am fost creaţia ta

am avut de la tine răul

care m-a pedepsit

Gestul îmi fu supus

M-ai înfierat cu semnul ruşinii,

pentru oameni am fost simbolul vinovăţiei.

 

De secole rătăcesc

în abisuri nebune de cer

pentru a înţelege cauza

pedepsei tale

 

Dă-mi bucuria părerilor de rău!

  
De ce i-ai dat lui Abel binele?

De ce-mpăcarea luminată?

 

Caut

deşarte adevăruri care-mi scapă

Călătoresc în spaţii-ntunecate

căutând scânteia

care luminează într-o clipă

cărarea grea a liniştirii mele”

         

Din ciclul Fuga lui Icar

 

EURIDICE

 

Zâmbeşte şi cântă

notele tale mângâie

petale de speranţe,

vraja luminează

tinere frunze.

 

Sunt frumoasă

şi-ţi sunt alături

 

Dar nu te întoarce

altfel voi împietri

 

ciclul Fuga lui Icar

 

ÎNDOIALA

 

Se leagănă imaginea ta

între întâmplare şi gol

câteodată mă pierd în ochii tăi

alteori te pierzi tu

în valurile unei povestiri

ţesută din lucruri imposibile

 

Poate că deja te-am pierdut

Nu ştiu cum şi când

 

Poate că nu ai existat niciodată

 

Din ciclul Digul

 

TRIMISUL

 

Poate că va veni din marea plină de crustă

într-o noapte cu ceruri îngheţate

Poate că va veni din marginea spumoasă

cu ceruri îngheţate

Poate va veni din marginea spumoasă

ce-arată către mal

şi urcă pe stâncile

Aspre

 

Corabia de umbre

cu pânze obosite,

se-opreşte la chei

aşteptând

 

Din ciclul Inedite

 

DIGUL

 

Se-nceţoşează digul

De spumă se-ncovoaie valul

şi naşte curcubeie

Vârtejul se revoltă muşcăturii

se-nfurie şi-mproaşcă către cer

ţipăt de răzvrătire

 

Străbate soarele orbite-nsemnate

de secole uitate-n amintiri

Dincolo de dig e linişte

 

Se mişcă bărcile

pe leagăne de ape

Pline se joacă velele cu vântul

ca rochii femeieşti prealargi

 

Seara stinge depărtarea

ş-o pace- ntunecată

răspândeşte saluturile zilei

 

Se-ntunecă digul

 

Farul scrutează goluri de valuri

Şi huruitul pietrei măcinate

 

Din ciclul Digul

 

DISTANTE


Treci printre ziduri de piatră

pe calea nepăsării

Îţi suntem alături

dar strigătul nostru mut

nu te atinge

Reflectă chiar şi oglinda

zâmbetul tău îndurerat

de la distanţe neclare

 În această nebunie de umbre

Te-nfiori de singurătate

Dar dacă-am dărâmat

altarele toate

Unde să punem capul

Pentru a plânge?

 

Din ciclul Catalige

Traducere de Livia Mărcan

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2051 - 2060 din 2177

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.