top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Jurnalul intim sau "ficţiunea nonficţiunii" de Anca Maria Criste, nr. 2(21), februarie 2005
Feb 27, 2005 at 10:00 PM

Anca Maria CRISTE

 

JURNALUL INTIM SAU
„FICŢIUNEA NONFICŢIUNII”

 

         Proiectată iniţial ca un eseu despre „genul confidenţial”, lucrarea lui Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, apărută la Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, oferă cititorului interesat un excurs în lumea scriiturii intime, dezbătând principalele probleme pe care aceasta le presupune.

         Cele trei volume ale operei: Există o poetică a jurnalului, Intimismul european, Diarismul românesc sunt rezultatul prodigios al studiului temeinic, având în centrul preocupărilor diaristica, atât cea românească, cât şi cea europeană, şi urmăresc apariţia şi evoluţia scrierii intime.

         Volumele menţionate structurează materialul parcurs şi se structurează, la rândul lor, în funcţie de multitudinea de perspective din care jurnalul este privit. Astfel, Ficţiunea jurnalului intim cuprinde o parte teoretică a subiectului în discuţie, comportând paralele şi trimiteri la consacrate tratate de teorie literară, Roland Barthes şi Gérard Genette fiind mereu puncte de referinţă pentru criticul român. Vorbim aici cu precădere de primul volum al cărţii (Există o poetică a jurnalului). Lucrarea însă înglobează şi exemple şi interpretări ale unor jurnale aparţinând diariştilor europeni: Anaús Nin, Michel Leiris, Kafka, Stendhal, Thomas Mann, Jules Renard, Ernst Jünger, Paul Valéry, Amiel, W. Woolf, A. Gide (Intimismul european) sau ale celor români: Mircea Eliade, Mircea Zaciu, I.D. Sârbu, Alice Voinescu, N. Steinhardt (Diarismul românesc).

         Vorbind despre poetica jurnalului, E. Simion este de părere că discuţia trebuie să pornească dinspre problema legitimităţii acestui gen de sertar. Evident, o asemenea dezbatere va avea ca punct de plecare definiţia genului în cauză. Astfel, diarismul este văzut ca o „tehnică de creaţie”, jurnalul reprezentând „un semn de maturitate a culturii, şi mai mult decât atât […] gradul de dezvoltare a societăţii şi a conştiinţei personalităţii umane. Jurnalul european apare atunci când individul ia act de prezenţa lui în lume şi de caracterul unic şi irepetabil al persoanei sale”.

         Jurnalul intim este privit drept un „contract al autorului cu sine însuşi, un contract sau un pact de confidenţialitate care, dacă nu este distrus la timp, devine public şi forţează porţile literaturii”.

         Ficţiunea jurnalului intim reprezintă o pertinentă prezentare a aspectelor teoretice ale genului, principala preocupare fiind aceea de a-i recunoaşte jurnalului intim statutul literar pe care acesta şi-l revendică. Astfel, lucrarea lui E. Simion vizează originea, structura, funcţiile scriiturii subiective. La acestea se adaugă motivaţiile pentru realizarea acestui tip de operă. Problemele pe care Eugen Simion le mai aduce în discuţie sunt acelea ale conceptului de autenticitate, a relaţiei autor-narator-personaje, statutul lectorului, tipologia scriiturii subiective, jurnalul intim şi literatura, scrierea intimă privită ca „text”, „literaturizarea” acestui gen care are la bază clasica împărţire: model stendhalian şi model flaubertian.

         Modelul stendhalian implică spontaneitate, autenticitate, calendaritate, anticalofilie etc. Acest mod de jurnal se metamorfozează treptat într-o formă a literaturii, deoarece, aşa cum afirmă Radu Petrescu, sinceritatea este în fapt „o creaţie şi nu toată lumea are puterea (şi răgazul) de a crea”, exemple în acest sens fiind: Amiel, Jules Renard, M. Eliade, Julien Green, A. Gide.

         Cel de al doilea model este cel prin excelenţă livresc, literar sau, cu alte cuvinte, cel ce se „împrumută” din epica de ficţiune. Acesta este intim într-o formă expresă de literatură: stil frumos, elaborat, eliminarea spontaneităţii rebele şi inestetice. Flaubertienii vor cultiva astfel aventura scriiturii.

         Sunt discutate o gamă largă de principii şi „legi” ale genului, precum principiul simultaneităţii (amendamentul lui Leiris), legea calendarităţii (stipulată de Blanchot), legea Barthes (artificiul sincerităţii), clauza fragmentarităţii.

         O abordare inedită pe care criticul o aduce în discuţie constă în existenţa în scriitura intimă a celui de-al „doilea glas”, termen preluat de la diaristul polonez Gombrowicz. Astfel, dacă jurnalul intim ar putea fi definit drept un „gen al sinelui în care eul profund şi eul biografic se suprapun perfect”, cel de-al „doilea glas” ar fi eul critic ce comentează celălalt eu, adică „eul aflat în expansiune” (Gombrowicz).

         O altă problemă ce necesită a fi adusă în atenţia cititorilor este aceea a veridicităţii scrierii subiective. Pornind astfel de la afirmaţia lui Jules Renard „a scrie înseamnă totdeauna a minţi”, problema autenticităţii necesită o nouă reinterpretare. Astfel, sunt aduse în discuţie cazurile binecunoscute ale unor scriitori, precum Mircea Eliade, care îşi „revizuiau” însemnările zilnice. De aici şi permanenta ameninţare ce stă în umbra genului confidenţial, şi anume „literaturizarea”. În aceste condiţii, putem observa, aşa cum de altfel o făcea şi Musil, tranziţia de la stilul autobiografic la cel „fictiv autobiografic”. Într-adevăr, nu ştim dacă ceea ce relatează aceşti diarişti s-a petrecut realmente, dacă la „modelarea” jurnalului lor, imaginaţia şi-a adus un aport considerabil. Eugen Simion face însă următoarea precizare: la o analiză amănunţită observăm însă că acest lucru nu mai dobândeşte o asemenea importanţă. Chiar dacă aceste evenimente nu ar fi redate întocmai, ceea ce particularizează tipologic aceste opere e aparenţa de absenţă a oricărei ficţiuni. Evenimentele care compun o asemenea operă se înfăţişează ca viaţa istorică reală surprinsă în însăşi procesul ei de fapt: contează mai puţin sinceritatea actului, decât sinceritatea scrisului… sau, mai exact, capacitatea ei de a sugera adevărul.

         În ceea ce priveşte relaţia dintre jurnalul intim şi literatură, E. Simion afirmă faptul că eseul moralistic şi cel filosofic pătrund în confesiune, naratorul fiind de obicei o persoană instruită. Un astfel de jurnal preia forma romanului indirect în care, susţine criticul român, există două personaje: cel care iese în faţă - imaginea publică a autorului şi altul care se ascunde printre rânduri, şi pe care cititorul, desfăşurând o activitate asemănătoare cu cea a unui detectiv, va trebui să-l identifice.

         Cel ce se confesează, doreşte să devină autori, iar opera sa să fie citită pentru ea însăşi şi nu doar ca document. Scriitorii intime i se atribuie astfel o funcţie epică. Este vorba de o literatură care are ca suport antiliteratura. Criticul mai face următoarea precizare: jurnalul poate fi citit ca un roman autobiografic, roman de familie, psihologic etc., ceea ce presupune evaziunea în romanesc. Ernst Jünger spunea: „Propria noastră viaţă de apare câteodată ca un roman scris de un autor necunoscut […]; cum va continua, oare, el?

         Jurnalul intim devine „text” tocmai prin creaţia din interiorul său, aşadar prin modul de a scrie şi de a fi al celui ce face cronica vieţii sale afective.

         Spontaneitatea, sinceritatea, trăsături ale jurnalului intim, sunt considerate de Barthes artificiale şi mediocre într-un text nelucrat: „sinceritatea nu-i decât un imaginar grad secund”. Rezultă aşadar, aşa cum precizează E. Simion, că justificarea jurnalului, ca operă, - „nu poate fi decât literară, în sensul absolut, chiar nostalgic al cuvântului”.

         În ceea ce priveşte veridicitatea mărturisirii, E. Simion afirmă faptul că, în cazul confesiunii, adevărul se măsoară după volumul sincerităţii, iar în cazul operei de ficţiune, în funcţie de puterea creaţiei de a reconstitui simbolic realul.

         Aşadar, în cazul operei de ficţiune e vorba de o minciună - o creaţie a imaginaţiei - care spune adevărul (simbolic, general), respectând legile veridicităţii.

         În ceea ce priveşte jurnalul, putem vorbi de un adevăr subiectiv, trăit, care încearcă să devină o minciună credibilă. Putem vorbi aşadar de „ficţiunea nonficţiunii”.

         Noi însă vom observa, la o analiză amănunţită, faptul că cei doi scriitori (diaristul şi autorul operei de imaginaţie) împărtăşesc următoarea caracteristică: dacă autorul de jurnal transcrie şi se transcrie, acelaşi lucru în face şi autorul de opere de ficţiune, deoarece ambele tipuri de creaţie incumbă emoţiile, reflecţiile, sentimentele creatorului. Metaforic vorbind - pe baza acestor considerente - opera de ficţiune este un jurnal intim!

Augustin Buzura despre teroarea iluziei (I) de Gheorghe Glodeanu, nr. 2(21), februarie 2005
Feb 27, 2005 at 09:00 PM

Gheorghe GLODEANU

 

AUGUSTIN BUZURA DESPRE
TEROAREA ILUZIEI (I)

 

         După cum rezultă din Cuvântul înainte semnat de Crisula Ştefănescu, volumul Teroarea iluziei (Augustin Buzura, Teroarea iluziei. Convorbiri cu Crisula Ştefănescu, cuvânt înainte de Crisula Ştefănescu, post-scriptum de Augustin Buzura, Editura Polirom, 2004) reprezintă transcrierea unei lungi convorbiri avute cu Augustin Buzura în decembrie 1989, la München. Autoarea însăşi se minunează că a putut să lase să treacă anii fără să revină asupra unui proiect ce putea fi valorificat încă din 1989. La acea vreme de profunde schimbări, realizatoarea interviului era cercetăto-analist la secţia de cercetare a postului de radio „Europa Liberă” şi se ocupa de cultură şi de fenomenul de disidenţă din cultură. În cei zece ani în care a lucrat la secţia de cercetare a „Europei Libere”, Crisula Ştefănescu a publicat în jur de o sută douăzeci de lucrări, comentarii ori analize ale unor evenimente sau fenomene politice şi culturale. A stat de vorbă cu foarte mulţi oameni de cultură care veneau din ţară, având mare grijă să nu îi expună în mod inutil. Întâlnirea cu Augustin Buzura s-a desfăşurat la sfârşitul anului 1989, într-un context special, după căderea zidului Berlinului şi după schimbările de regim ce au avut loc în aproape toate ţările comuniste est-europene. Reportera „Europei Libere” îi propune prozatorului să înregistreze discuţiile lor şi, spre surprinderea ei, autorul Orgoliilor acceptă. Redescoperind ulterior dialogul înregistrat, Crisula Ştefănescu reţine caracterul spontan al schimbului de idei şi contată faptul că dialogurile din frământatele zile de decembrie 1989 nu şi-au pierdut interesul până azi. Acesta este motivul care o determină să încredinţeze tiparului schimbul de idei avut odinioară, într-un context extrem de important, acela al aşteptării încordate a unui eveniment hotărâtor pentru destinul ţării. Oscilând între speranţă şi încredere, Augustin Buzura îşi pune o serie de întrebări grave, la care speră ca evenimentele să îi ofere un răspuns cât mai grabnic.

         Cartea are şi un post-scriptum purtând semnătura lui Augustin Buzura, în care prozatorul îşi exprimă profesiunea de credinţă. Scriitorul nu a uitat nimic din temperatura momentului în care a acordat acest interviu, deşi, între timp, s-au scurs cu repezeală cincisprezece ani. Autorul Orgoliilor mărturiseşte că nu şi-a expus niciodată în totalitate rănile deoarece nu s-a aşteptat nici la „recunoştinţa patriei”, nici la înţelegerea sau admiraţia cuiva. În ceea ce priveşte convingerile sale, acestea nu au fost modificate în timp. Ieri, ca şi astăzi, indiferent de consecinţe şi contexte, a spus şi a scris exact ceea ce i s-a părut moral, corect, în consonanţă cu propriile sale convingeri. Sub acest aspect, ideile exprimate par să constituie o reluare a articolelor programatice reunite în volumul Bloc notes din 1981. Înainte de toate, Augustin Buzura reconstituie atmosfera terifiantă din ţară din epoca în care a fost realizat interviul, oferindu-ne o mărturie veridică despre maniera în care a trăit anii totalitarismului. Recunoaştem în aceste rânduri mâna unui scriitor de vocaţie, care ştie să îşi toarne ideile pe hârtie într-o manieră fascinantă. În timpul dictaturii comuniste, Augustin Buzura scria din nevoia de a se simţi liber şi nu pentru a fi considerat curajos, virtute extrem de uşor de pastişat. Într-o lume în care totul era parodiat, prozatorul a fost cuprins de două sentimente care nu au scăzut în intensitate nici după Revoluţie. Parodiile au anulat curajul adevărat, astfel încât nimic nu a rămas întreg, nemurdărit. Durerile, spaimele şi întrebările notate de Crisula Ştefănescu în acele zile de cumpănă şi îngrijorare trimit spre o lume ce îşi aşteaptă dreapta pomenire în studii, romane şi evocări deoarece numai cunoscând trecutul putem înţelege prezentul. Romancierul nu găseşte cuvintele potrivite pentru a zugrăvi profunda nelinişte trăită în acele zile de răscruce, când se temea atât de lumea ce trebuia să moară, cât şi de ceea ce avea să se nască. În cărţile scrise până atunci, a fost preocupat de raportul omului cu istoria, cu o istorie brutală, apăsătoare. L-au mai interesat feţele terorii, viaţa în condiţiile de lagăr şi cele două impulsuri vitale în vreme de teroare: dragostea şi moartea. Consideră însă că nu ar fi putut să scrie dacă nu s-ar fi elibera în forul său interior de constrângerile unei societăţi totalitare. Scriitorul crede cu tărie că „suntem cărţile noastre” şi că nimeni nu ne iartă pentru ceea ce nu am făcut sau nu am putut face. Mai mult, prozatorul afirmă că, în judecarea unei cărţi, contextul în care ea a fost scrisă nu are nici o importanţă, după cum nu au importanţă nici suferinţele, bucuriile, privaţiunile. Un scriitor există - sună convingerea lui Augustin Buzura - prin fărâma de eternitate pe care a reuşit să o încredinţeze hârtiei. În timpul interviului, simte însă că, mai important decât orice teorie despre roman, despre literatură în general, era răspunsul la câteva întrebări fundamentale ce nu puteau fi amânate. Prozatorul se întreabă, înainte de toate, ce va face cu propria lui viaţă? Ce vom face după? Poţi fi liber doar când reuşeşti să îţi învingi frica şi accepţi că ţi se poate întâmpla orice, chiar şi să mori? Despre literatura de sertar afirmă că nu a existat decât ca scuză pentru frică şi neputinţă. Într-o perioadă în care se ştia dinainte ce merge şi ce nu merge, cenzura şi Securitatea au convieţuit nişte scuze enorme pentru cei laşi. În ceea ce îl priveşte, prozatorul a făcut ceea ce credea că i se potriveşte şi raţiunea şi datele avute la dispoziţie în acel moment de mare cotitură au fost învinse de imensa sa putere de a se autoiluziona că oamenii pot fi altfel, că vor fi altfel după dispariţia factorilor stresanţi. Făcând o radiografie minuţioasă a existenţei sale sub totalitarism, Augustin Buzura ajunge la nişte concluzii elocvente: „Oricât m-aş strădui, nu-mi ajung cuvintele pentru a descrie dezgustul şi neliniştea care mă încercau în fiecare zi, epuizarea fizică şi psihică însoţite de jena cumplită de a fi obligat să alergi de dimineaţa până seara după hrană, să te umileşti pe la toţi măcelarii şi crâşmarii, să cerşeşti pe la mai-marii finanţelor Uniunii Scriitorilor câteva sute de lei…” Aflat mereu în vizorul Securităţii, prozatorul nu a ştiut niciodată când se va trece pragul labil de la ameninţare la faptă. Redă extraordinara forţă a zvonurilor din acel timp şi se întreabă cine putea face atunci diferenţa dintre adevăr, minciună şi intimidare? Conştiinţa vulnerabilităţii îl ajută să îşi învingă frica, să facă numai ceea ce i se părea obligatoriu din punct de vedere moral. Făcea imposibilul ca să se comporte normal, să scrie ca şi cum ar fi trăit în cea mai liberă dintre ţări, lăsând impresia că toată agitaţia securiştilor îl lasă indiferent. Buzura a jucat cu succes rolul omului foarte sigur pe el şi pe relaţiile lui din ţară, mai ales din străinătate. Stimulat de interviu, vorbeşte de sine ca de o persoană a cărei putere de iluzionare şi candoare îl emoţionează mai ales azi, când lucrurile au devenit limpezi. Dacă radiografia ororilor trecutului este firească, putem constata însă că nici prezentul nu îl satisface deplin, deoarece nu se ridică la valoarea iluziilor de odinioară, devenind sursa de numeroase decepţii mai ales în plan profesional. Îl şochează îndeosebi nemaipomenita lipsă a culturii, a simţului realităţii şi al celui istoric. Este uluit de faptul că, pentru a accede în băncile din faţă ale culturii, noi „calibani” folosesc exact aceleaşi mijloace ca şi activiştii de odinioară, ce negau valoarea cărţilor pentru a-şi apăra posturile. Mai mult, orientarea politică a ajuns să ţină locul cărţilor. Şocat de stagnarea în care trăim, scriitorul a ajuns să fie obsedat de conotaţia ironică din celebrele versuri ale lui Eminescu: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost, aşa rămânem”. Sunt afirmaţiile unui om decepţionat, care se aştepta la mult mai mult de la lumea în care trăieşte şi care este profund dezamăgit îndeosebi de viaţa literară românească de după 1989.

         Revenind la atmosfera de odinioară, Augustin Buzura mărturiseşte că, la sfârşitul anului 1989, trebuia să plece la obişnuita adunare a Grupului Gulliver din Amsterdam. În aceeaşi perioadă mai avea două invitaţii: în Anglia, de la un departament al Ministerului de Externe, şi la Universitatea din Heidelberg, de la profesoul Klaus Heitmann, la catedra căruia lucra şi criticul Sami Damian. În ciuda reproşurilor unor confraţi, scriitorul se decide să plece deoarece proiectele Grupului Gulliver din Amsterdam referitoare la dialogul cu intelectualii din Est i se păreau extrem de interesante. Textul rostit la înfiinţarea grupului, în 1987, a fost publicat în volumul Tentaţia risipirii din 2003. Călătoria a fost făcută şi din nevoia ieşirii din acel lagăr chinuitor şi încremenit care era ţara în acei ani de teroare. Ca om de ştiinţă profilat pe cunoaşterea psihicului uman, Buzura a anticipat ura ce se întâmplă de multe ori, realul a depăşit coordonatele imaginarului, revolta periferiei culturale, asediul mahalalelor spiritului depăşind orice aşteptare, atât ca intensitate, cât şi ca durată. La sfârşitul anului 1989, scriitorul încă mai visa la dispariţia lungii nopţi totalitare şi aduna informaţii indispensabile despre ce se scria, cum se scria, care erau discuţiile cele mai frecvente în literatură. Obsesiile dureroase de atunci a trebuit să le păstreze pentru sine, deoarece agonia comunismului atinsese paroxismul şi toată lumea era contaminată de politică. Scriitorul pleacă spre Germania cu sentimentul dureros că nu se va mai întoarce sau, mai exact, că nu va fi lăsat să intre în ţară, aşa cum l-au ameninţat cei care i-au înmânat paşaportul. În ciuda sfaturilor de a rămâne în Occident, ideea era de neconceput pentru prozator. Odată ajuns la München, el a început să caute chiar o serie de filiere posibile privind întoarcerea sa clandestină în ţară. Augustin Buzura dezvăluie semnificaţiile interioare ale drumului pe care l-a parcurs, călătoria geografică fiind dublată de o incursiune în labirinturile propriului for interior: „A fost, probabil, cea mai complicată călătorie din viaţa mea, un drum interior împotriva fricii, a laşităţii, a morţii. Căci, oricât de multe lucruri ştii despre libertate, demnitate, curaj, viitor, măsura lor adevărată, gustul lor real le afli abia când eşti pus în situaţia de a le exprima, apăra, abia când realitatea te obligă să te măsori în fapte”. În Occident, constată că lumea nu cunoştea dimensiunea reală a spaimelor şi durerilor noastre. Tot aici, încearcă să trăiască în viitor, să anticipeze ceea ce avea să se întâmple peste puţin timp. Viitoarea libertate i se părea însoţită de spaime şi mai mari decât cele pe care le trăise. Are şansa să vadă căderea zidului Berlinului şi îl urmăreşte timp îndelungat imaginea fantastică a pianistului care cânta în timp ce zidurile erau dărâmate. La Londra, are ocazia să vorbească în mod necenzurat la microfonul postului de radio BBC, fără să îi pese de ceea ce îl aştepta în ţară la întoarcere. Prozatorul face apoi portretul Crisulei Ştefănescu, în casa căreia a cunoscut şi a reîntâlnit o seamă de personalităţi marcante ale exilului românesc. Tot în locuinţa Ştefăneştilor era pus la curent cu noutăţile politice importante ale momentului. Ideea de a avea o discuţie înregistrată l-a surprins deoarece, în convorbirile de până atunci, a întors deja lucrurile pe toate feţele şi nu ştia ce ar mai fi putut spune. Cu toate acestea, propunerea a fost acceptată imediat. Citind azi dialogul de odinioară, prozatorul rămâne surprins de calmul şi siguranţa de odinioară. Gândul îi era însă acasă deoarece nu voia să lipsească de la Evenimentul apropiat ce trebuia să zguduie, în mod inevitabil, şi România. Buzura s-a întors acasă cu o certitudine, privită cu neîncredere de către cei din ţară. Peste câteva zile istoria însă i-a dat dreptate, cerând şi la noi raţia ei de sânge, de speranţă şi de iluzii.

Gripa de Victor Tecar, nr. 2(21), februarie 2005
Feb 27, 2005 at 09:00 PM

Victor TECAR

 

GRIPA

 

         Printre cei duşi de Pulenciu la spital în Chioar s-a aflat şi veteranul Puşcaşilor, Şotânc. Mergând la înmormântări cu baba şi ascultând predicile lui popa Budu, garnisite în vapor de alcool, s-au îmbolnăvit amândoi de gripă. El şi-a luat o porţie dublă de somn – boală cu care s-a întors de pe front -, nevastă-sa, fiind mai sensibilă, a luat-o pe calea veşniciei. Când s-a trezit, a chemat-o, ca de obicei, dar în loc de babă a venit nora. Era despletită şi îmbrăcată în haine negre.

         - Nu pe tine te-am chemat! Unde-i soacră-ta?...

         Nora începu să plângă. Şotânc nu ghici cauza întristării ei, dar avu o presimţire. În somn trăise un vis. Era într-o fântână şi-i tot striga nevestei să-i aducă scara. Deasupra plutea ceva ca o nălucă. Bănuise că putea fi baba şi s-a mirat că nu-i răspunde.

         A murit. O luat-o Dumnezeu.

         Când?

         Azi o îngropăm…

         Şotânc i-a făcut semn să iasă. Şi-a tras bocancii în picioare şi a ieşit la nevoi. S-a dus la fântână, s-a spălat pe ochi şi, zicându-şi rugăciunile, a intrat în camera de la drum s-o vadă. Era singură. Încă nu s-a strâns lumea, doar nişte vecine trebăluiau pe la bucătărie.

         - De ce m-ai părăsit? îi strigă, dând cu ochii de sicriu. Cum ai putut să mori înaintea mea?... Ştiai că am nevoie de tine!....

         S-a oprit lângă moartă şi a mângâiat-o pe obraji. Apoi a prins-o de mână şi a început să-i pipăie degetele, numărându-i-le parcă, de la mic la mare şi de la mare a mic.

         „De l-ar vedea”, îşi spuse în gând nora, care-l pândea din prag. „Ea, care s-a plâns tot timpul de răutăţile lui…”

         Nu l-au putut despărţi de babă până au coborât-o în groapă. „Nu bine se răceşte ea”, zice lumea, „că şi el dă ortu popii”. La pomană a plâns până a căzut cu capul pe masă. Văzând că nu se mai trezeşte, Pulenciu l-a urcat în căruţă şi l-a dus la spital.

 

         Era noapte. În aer plutea un miros greu şi înţepător. „Cum să-mi fie frig?”, constată Şotânc. „Am adormit în pielea goală, pe betonul acesta, învelit cu un cearşaf…”

         După o scurtă orientare, intui că în partea dreaptă trebuie să fie o uşă; de acolo trăgea mai tare curentul. Între degetele de la un picior găsi o hârtie, tocmai bună pentru ce-i trebuia acum.

         Lua cearceaful în spate şi, forţat de nevoi, porni să caute o ieşire. Pe bâjbâite, îşi dădu seama că alături se găseau şi alte persoane, în aceeaşi situaţie. Spera că undeva, la picioare trebuia să fie un interval, aşa erau şi la armată, peste tot. De acolo se comanda: „La un interval, adunarea!...”

După câţiva paşi, făcut viraj la dreapta. Pipăind, descoperi mai multe picioare, pe care avu grijă să nu le deranjeze, ca să nu-i trezească pe posesorii lor. Gândul că nu era singurul în dormitorul acela îl mai încălzi puţin. Totuşi, indivizii îi păreau suspecţi. Nu-l auzise pe nici unul sforâind, cum se întâmplă de obicei. Se aştepta ca, de undeva, dintr-o parte, cineva să aprindă lumina şi apoi să râdă cu toţii.

         Nu s-a întâplat nimic. Găsi o uşă masivă de fier, apăsă clanţa şi ieşi. Pe măsură ce urcă o pantă, uşor înclinată, pardosită cu beton, ochii începură să-i ustire. Un miros greu de pucioasă şi catran îi tăie respiraţia. Nu departe, întunericul era străpuns de limbi de foc, aşa cum e icoane sfinte erau închipuite flăcările iadului. „Oi fi murit. Acolo ir fi cazanele de smoală”, gândi în felul său pământean Şotânc. Se şi miră că necesităţile trupeşti îşi urmau cursul.

         În clipa aceea tot spaţiul străluci de-o lumină orbitoare. În faţă văzu ceva uriaş, cu punţi suprapuse pe care alergau îngeri în haine albe. „Doamne!” strigă Şotânc şi căzu în genunchi. „Nici lui Ezechiel, lângă râul Chebar, nu i te-ai înfăţişat în toată măreţia Ta!...”

         Nu bine-şi exprimă uimirea, că „Slva Domnului” dispăru şi întunericul acoperi totul, numai flăcările Iadului ardeau învolburate. Era momentul să se lase pe vine, dacă nu, risca să-şi murdărească sumara îmbrăcăminte. „Doamne!”, mai zise în graba de a-şi descoperi posteriorul. „Dacă mi-a fost dat să mor, până-mi laşi trupul acesta, slăbănog în seama mea, dă-mi tăria să-l pot stăpâni. N-aş vrea să păcătuiesc spurcându-Ţi Împărăţia.”

         Stătea pe vine când, de undeva, de sus, auzi un strigăt disperat:

         - De ce luaţi lumina? Şi aici ne ucideţi, criminalilor?!... Dumnezeu să vă pedepsească!...

         Fiind singurul martor al acestei întâmplări, cu toate că nu se simţea cu nimic vinovat de dispariţia luminii, lui Şotânc începu să-i fie teamă şi se grăbi să părăsească locul profanat. Abia ajunse în faţa dormitorului că lumina apăru din nou. Odată cu ea prinseră contururi şi nişte clădiri cu aspect pământean. La vederea lor Şotânc căzu pe gânduri. Nu se grăbi să coboare în subteran. Făcând nişte comparaţii, bănui că se află totuşi pe pământ, dar nu ştia unde. Ca să-şi poată da seama, trebuia să rămână pe afară, să tragă cu urechea.

         Nu bine-şi luă această hotărâre, că pe o uşă dosnică, din clădirea pe care puţin mai înainte o asemănase cu Slava Domnului, ieşiră doi indivizi. Trăgeau după ei un cărucior pe platforma căruia era culcat un om. Vorbeau destul de tare ca Şotânc să-i audă ce spun.

         Ăstuia nu-i mai trebuia democraţie, l-au terminat.

         Scăpa de nu luau curentul.

         Nu-i sigur.

         Trebuia să-l lase pe dimineaţă.

         Nu rezista. Era plesnit la ficat. Se umflase ca un balon.

         Urât l-au bubuit!

         Ce crezi? Când te prin ăştia în obiectiv, bagă dinamită, nu se joacă...

         Cu o vioiciune de care nu se ştia în stare, Şotânc dispăru din faţa dormitorului şi se ascunse după colţul clădirii. Intenţionase să se adreseze celor două, să le ceară informaţii, când în loc să se predea la români – dezertase din trupele ungureşti din care făcuse parte -, a căzut prizonier la ruşi, care au vrut să-l trimită în Urali. Păţania de atunci îl îndemna să fie prudent. Când cei doi ajunseră cu căruciorul la uşa de fier, individul care părea să fie şeful dormitorului începu să înjure:

         Mamă mă-sii! Iar am lăsat uşa deschisă. Când iau ăştia lumina, toate-mi merg pe dos.

         Poate a mai înviat unul.

         Atâta-i trebuie. Că pun laba pe el şi vezi ce-i fac!...

         Şotânc nu păru curios să ştie ce avea de gând să-i facă individul acela, îşi spuse: „Doamne, ajută-mi!” şi o luă din loc. Ocolind clădirea, observă un părculeţ şi o alee întunecată. Porni în direcţia ei. „Sigur, am fost prizonier”, socoti el. „O fi început războiul. Cu cine ne batem oare, cu ruşii?...” Pe marginea aleii văzu nişte părişori, puşi de protecţie la ceva. Smulse unul şi-şi nădi al treilea picior. Îndată căpătă spor la drum. Nu mai avea nici un dubiu în privinţa existenţei lui pământene, dar nu putea face o legătură sigură între moartea babei, pe care şi-o amintea ca ultimul eveniment trăit, şi trezirea lui în acel loc necunoscut. „Să fie un vis?”, gândi. „De când mă ştiu am avut multe vedenii, asta le-ar întrece pe toate!...”

         La o intersecţie aleea cădea perpendicular pe axul străzii ce ducea în direcţia unde se vedeau flăcările Iadului. Se opri. Fără să stea pe gânduri, porni în partea cealaltă. Când să urce trotuarul, din neatenţie pocni cu degetul cel mare în bordură. O durere ascuţită îl pătrunse până în măduva oaselor. Trase o înjurătură mai pământeană ca oricând. Era desculţ, dar nu simţea frigul la picioare. „Când am sărit din tren la Lvov a fost iarnă”, îşi aminti, „eram în Postul Crăciunului”.

         Undeva, pe aproape, auzi pufăind o locomotivă. Bănui că pe acolo trebuie să fie o gară, locul unde putea obţine informaţii. A fost prima lui orientare. A doua i se contură ca o pastă lăptoasă la orizont, punctul cardinal de unde se revărsau zorii. Mai observă că cerul nu era înnorat. De undeva se ridica o perdea groasă de fum care întuneca văzduhul. Odată cu zorile, p stradă au început să apară maşini, iar pe trotuare câte un pieton grăbit. Cum dădeau cu ochii de el, trecătorii îl ocoleau, femeile ţipau şi o luau la fugă. Zadarnic încerca el să le vorbească, nici nu-i răspundeau la salut. „Poate nu ştiu româneşte” mai gândi Şotânc.

         La lumina zilei, de-o parte şi de alta a străzii observă mai multe case dărâmate, grămezi de materiale şi moloz. Mai încolo, nişte clădiri uriaşe, ziduri goale în stare de ruină. „Aici sigur au fost bombardamente”, constată el. Văzu o bătrânică şi-i tăie calea.

         - Nu vă supăraţi. Puteţi să-mi spuneţi unde mă aflu? o întrebă politicos.

         Femeia trecu fuga pe celălalt trotuar şi-i zise speriată:

         - Ştiu mai bine unde ţi-ar fi locul!...

         Când îşi pierdu orice speranţă, sosi şi salvarea. În faţa lui stopă o dubiţă albă, în spate un Aro. Echipajul celei de-a doua maşini purta uniforme militare. Doi sanitari au coborât în grabă, l-au înşfăcat de subsiori şi l-au urcat în dubă. Nu le-a opus rezistenţă, le-a spus doar atât:

         - Nu-i nevoie să mă şi legaţi, hoherilor!...

         În timp ce dubiţa demara, cei doi l-au trântit pe-o targă şi i-au imobilizat mâinile şi picioarele. Şotânc simţi că-l prinde moleşeala, semnul căderii lui într-o nouă transă de somn. Până mai era conştient se grăbi să întrebe:

         - Cine sunteţi?...

         Sanitarii îl priveau atenţi, fără să răspundă.

         - A început războiul?...

         Tăcere. Crezând că înţeleg româneşte, Şotânc li s-a adresat în alte limbi, pe care le ştia sumar de pe front.

         - Bessel moghiorul?...

         Nimic.

         - Sprehen zi deutsch?...

         Tot nimic. Lui Şotânc îi veni în minte cel mai mare rău care li s-ar fi putut întâmpla românilor. Unul dintre sanitari avea figură de rus, asemenea celui care l-a descălţat în tren în timpul războiului, când a fost luat prizonier. Acum nu mai aveau ce-i lua, decât viaţa. Înainte să închidă ochii, le-a spus:

         Ia, dobre!... Dobre celovec!...

 

(Fragment din romanul Visul ca iertare în curs de apariţie)

Jurnal de scriitor (IX) de V. R. Ghenceanu, nr. 2(21), februarie 2005
Feb 27, 2005 at 09:00 PM

V. R. GHENCEANU

JURNAL DE SCRIITOR SAU
DESACRALIZAREA CONTINUĂ (IX)

(contribuţii la o istorie culturală)

 

1 ianuarie 1971

         Agenda pe care notez aceste însemnări de jurnal mi-a dăruit-o doamna Mira. E astfel sigur că jurnalul continuă. Aşadar: azi e prima zi a Noului An; sunt odihnit căci am petrecut Revelionul în familie. Când mă trezesc - plouă. La amiază se face frig şi începe să ningă, astfel că până seara e vreme de sanie. Bem vin la familia Leschian, apoi ieşim în cartier să ne plimbăm cu săniile: eu cu fiica noastră, Mădălina, şi pictorul Ilie Cămărăşan, cu fiica sa, Anamaria.

 

3 ianuarie 1971 

La ora 18.00 sunt la teatru. Merg cu un ceas mai devreme căci astă-seară joacă Liviu Ciulei, celebrul actor şi regizor, în spectacolul cu piesa Clipe de viaţă de William Saroyan (în rolul Joe). Sala e neîncăpătoare, oamenii au stat şi în picioare, iar actorii şi personalul teatrului, nedistribuiţi în spectacol, urmăresc reprezentaţia în scenă după „pantaloni”. Cine vorbeşte de moartea teatrului? Precizez că Liviu Ciulei e autorul regiei şi al scenografiei spectacolului. Baia Mare e singurul oraş din România unde deocamdată (în afară de Bucureşti, bineînţeles), celebrul om de teatru Ciulei a acceptat să regizeze. Din câte am aflat, la Teatrul „L. S. Bulandra”, unde e director, are probleme cu cenzura.

 

5-8 ianuarie 1971 

În oraş, în spaţii diferite, expun pictorii G. Vaida, Kovats Francisc şi Weith Vasile. Au vânzări mari, căci lucrările lor sunt peisaje, bivoli, idile felurite, portrete „clasicizante”. Toate trec la un public mediocru şi cu bani. Artiştii profesionişti sunt împotriva expoziţiilor lor, poate şi geloşi pe succesul financiar. Nu neapărat ca o replică, la Muzeul Judeţean, U.A.P. deschide expoziţia anuală a profesioniştilor. Lucrări foarte bune expun Nicolae Apostol, Ilie Cămărăşan, Iosif Balla.

 

9 ianuarie 1971 

Iau un interviu sculptorului Vida Gheza, artist al poporului. După ce îmi răspunde la întrebări, sincer şi cu simplitate, îşi aminteşte de războiul din Spania unde a luptat ca voluntar, de întâlnirea sa cu Dolores Ibarruri (actualmente preşedinta Partidului Comunist din Spania), dar şi cu alte celebrităţi de azi, cum e cântăreţul american Luis Armstrong, el însuşi voluntar pe frontul spaniol. Omul mai mult cânta decât lupta!

 

11-12 ianuarie 1971 

Sosesc la Bucureşti pentru un curs de două luni la „Ştefan Gheorghiu”. Aveam nevoie de acest curs pentru ca Biroul Judeţean de partid să aprobe cererea mea de înscriere la doctorat la doamna Ileana Berlogea (tema: „Teatrul istoric”). Din păcate, pe la amiază, în aceeaşi zi sunt chemat la decan (Nicolae Roman) şi mi se comunică faptul că trebuie să mă întorc acasă. „E ceva la dosarul tău”, îmi zice Roman cu mâna la gură. Înţeleg că , între timp, cineva a băgat strâmbe. Voi afla vreodată cine? Situaţia mă întristează.

Şi fiindcă tot mă aflu la Bucureşti, îl sun pe regizorul Mihai Dimiu, vechi prieten. Mă invită la Teatrul „Casandra” condus de el să văd un spectacol al studenţilor I.A.T.C. - „Divertisment 70”. Între spectatori - pictorul Sabin Blaşa şi M. Vasiliu, prorectorul I.A.T.C. Bucureşti. După spectacol petrecem, până spre dimineaţă, la restaurantul „Carul cu bere”. Discuţii despre artă în contradictoriu. Îi ascult cu plăcere.

 

14 ianaurie 1971 

Deşi am fost împiedicat să urmez cursuri pregătitoarea de doctoral la zi (aflu că, între motive - mi s-a comunicat astăzi - vina de a avea „rude în America”!) ambiţia de a aprofunda anumite laturi ale domeniilor care mă pasionează (estetica, stilistica, teatrul) nu au dispărut. Din contră! Citesc eseurile lui Emerson. Mă ataşez opiniei sale drept care fiece cuvânt a fost cândva un poem şi că „poetul - mulţumită unei priceperi superioare - este cu un pas mai aproape de lucruri şi vede cugetarea şi metamorfoza”.

 

16-20 ianuarie 1971 

Citind tot mai multe cărţi de teorie teatrală şi estetică îmi dau seama cât de mare este handicapul de a nu fi învăţat la vreme limba germană. Filozofia şi estetica datorează enorm autorilor care au scris în limba germană. Cu toate piedicile mergem înainte cu ce găsim în domeniu: Tudor Vianu, B. Croce, A. Thibaudet, Dumitru Micu, Delacroix (Pagini de jurnal), T. S. Eliot (Lysis). Cu alte cuvinte - săptămâna şi cartea.

 

23 ianuarie 1971

 Azi se reunesc în şedinţă artiştii plastici, la Colonie. Sunt şi eu acolo ca să relatez despre eveniment. O reuniune agitată, cu contradicţii şi tensiuni între artişti. Reţin că pictorii Apostol şi Olos declară război incompetenţei celor care se află în fruntea instituţiilor culturale. Gospodăria de partid cumpără de la pictorul Ilie Cămărăşan (cu 10.000 lei) un splendid tablou (un al alb în peisaj) pentru a-l dărui lui Nicolae Ceauşescu la împlinirea vârstei de 53 de ani. Intermediar sunt eu! Ion P. Pop îmi ia un interviu, în calitate de scriitor, pentru a-l publica într-o revistă şcolară din satul lui - Someş Odorhei. Astă-seară mă primeşte academicianul Boris Cazacu, aflat în Maramureş, invitat de conf. univ. dr. Gheorghe Pop, pentru o întâlnire cu dascălii de limba română. Iese un interviu pe cinste!

 

25 ianuarie 1971 

Mă aflu din nou la Buucureşti. Cu treburi. Trec pe la Uniunea Scriitorilor. Mă întâlnesc cu scriitorul Mircea Micu, care lucrează la Fondul Literar. El îmi reproşează că nu sunt membru al Fondului şi mă îndeamnă să-mi alcătuiesc rapid dosarul căci mâine e şedinţă la Comitet. Ceea ce şi fac. Îmi dau recomandări scriitorii Tiberiu Utan, Mircea Micu şi Corneliu Buzinski. La căminul „Tolstoi” din Bucureşti scriu poema „Ora locală”.

 

27 ianuarie 1971 

Citesc, notez şi meditez pe marginea ideilor din cartea Dialoguri de Platon în traducerea exemplară a lui Noica şi Papacostea. Cel puţin capitolul Apărarea lui Socrate e un monument de limbă şi de logică. În Gorgias, filosoful spune: „Numai după ce vom fi străbătut împreună drumul virtuţii ne vom apuca şi de treburile politice”. Un adevăr de care ar trebui să se ţină cont şi astăzi.

 

4 februarie 1971 

Îmi scrie poetul Mircea Micu. După ce ma anunţă că am fost primit membru al Fondului Literar, îmi cere să organizez o şezătoare literară. El ar face o echipă de scriitori buni, căci mulţi simt nevoia să iasă din Bucureşti.

Ne vizitează sociologul Miron Constantinescu, fost ministru al învăţământului. Vorbeşte curajos împotriva unor măsuri din învăţământ. Dar el unde era?

Se declanşează activităţile de sărbătorire a 75 de ani de la înfiinţarea Coloniei de pictură de la Baia Mare (1896).

 

10 februarie 1971 

Citesc câteva studii despre teatru semnate de Jacques Copeau (Meseria în teatru) şi de Maurice Maeterlinck (Tragicul de toate zilele) în traducerea lui Nicolae Steinhardt. Autorul (J. Copeau) e de părere că: „meseria nu-i decât truda personalităţii care se luptă cu ceea ce şi-a însuşit, arta prinsă asupra faptului făuririi” şi că falsa meserie „e aceea care se proţăpeşte şi nu spune nimic”.

 

12-14 februarie 1971 

Termin de alcătuit volumul meu de poeme Ora locală şi-l trimit Editurii Dacia din Cluj. Recitindu-l, constat două obsesii: copacul şi muntele. Fie! Duminică. 14 februarie, citim poezii la Vadul Izei, împreună cu Mihai Cupcea şi N. Herţeg, iar seara mă aşez la lectură pe „Conceptele criticii” de René Wellek.

 

20 februarie 1971 

Astăzi se inaugurează oficial Casa de Cultură a sindicatelor din Baia Mare cu un spectacol cam… sindicalist. La eveniment participă mulţi invitaţi din toată ţara, în primul rând fiii Maramureşului, invitaţi de primul secretar, supraveghind să se respecte programul. Au venit mulţi. Dintre ei: fizicianul Gh. Glodeanu, graficianul Vasile Kazar, pictorul Traian Bilţiu - Dăncuş, folcloriştii Mihai Pop şi Dumitru Pop, juriştii Ion Ceterchi şi Mihai Marina, scriitorii Tiberiu Utan, Ion Iuga, Valentin Munteanu, Sever Utan, Teofil Buşecan etc. Seara, chef la „Apa Sărată”.

 

22-23 februarie 1971

Cu Vasile Kazar, Mihai Marina, Tineriu Utan, Gheorghe Glodeanu şi Ion Iuga facem o vizită în satele Maramureşului. Începem la Casa Memorială „Vasile Kazar” din Vadul Izei, o splendidă căsuţă din lemn pe care graficianul şi-a instalat-o în localitatea natală. Continuăm cu o vizită la preotul paroh din Vadul Izei ce slujeşte în biserica ortodoxă a satului şi în curtea căreia este înmormântat învăţătorul Utan, tatăl poetului. Tiberiu Utan, impresionat şi… bine aburit lasă preotului 100 de lei pentru un parastas, iar cu 1 leu îşi cumpără în respectiva curte un loc de veci. Spre seară ajungem la Bogdan-Vodă şi, după vizitarea bisericii, zăbovim în casa primarului Vasile Deac-Moşu. Un ţăran inteligent şi speculativ. Oaspeţii mai sus-numiţi s-au bucurat să vadă şi să audă un primar pitoresc, dar care are şi o obsesie: să nu moară până nu se realizează în sat un monument „Bogdan Vodă”, călare. Căci vorba lui: „monument ecvestru sau ne-ecvestru numai călare să fie!”. În această seară mai are o obsesie: oaspeţii, importante personalităţi, să se simtă bine. Astfel se explică insistenţa cu care cere ca oaspeţii să bea horinca de mere (bună!) şi să mănânce slănina abia scoasă de la fum. Cei de faţă îşi taie singuri din hălcile de slănină agăţate de o grindă a casei!

Ne întoarcem la Sighet târziu, dormim la Casa de oaspeţi, comod, nu înainte de a termina sticla de horincă pusă „ca merinde”. A doua zi suntem invitaţi la Consiliul popular orăşenesc din Sighet. Participăm la oficierea căsătoriei a doi tineri, cu numele Katona şi Bota, studenţi încă la Iaşi, aflaţi în vacanţă. Aşadar, căsătorie mixtă, între un ungur şi o româncă. Servim şi noi horincă, sandviciuri şi prăjituri împreună cu însurăţeii. Cadouri le dăm câteva cărţi şi le citim versuri. Cam atât! Seara, cu acceleratul de Bucureşti, pleacă poetul Tiberiu Utan. Îl sfătuim să se odihnească. Au fost zile grele!

Viaţa culturală, nr. 2(21), februarie 2005
Feb 27, 2005 at 08:00 PM

CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE LA REDACŢIE

 

CĂRŢI:

 

• V. R. Ghenceanu, Comentarii de sâmbătă. Eseuri, interpretări, note, Baia Mare, Editura Proema, 2004;

• Niculae Gheran, Sertar, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004;

• Ana Olos, Folklore From Maramureş - Folclor din Maramureş, Baia Mare, Editura Ethnologica, 2004;

• Sandală Golopenţia, Learn to sing, My mother said. Songs of the women of Breb, Baia Mare, Editura Ethnologica, 2004;

• Nicoară Mihali, Psihologia sângelui, Baia Mare, Editura Zestrea, 2004;

• Simion Todorescu, Cu gândul la morală, Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 2004;

• Simion Todorescu, Sensuri şi interpretări logico-logistice, Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 2004.

 

REVISTE:

 

Dacia Literară;

Ramuri;

Cronica;

Saeculum;

Contemporanul - Ideea europeană;

Tribuna.

 

FESTIVALUL - CONCURS
DE POEZIE „GHEORGHE PITUŢ”

Ediţia a X-a

 

         Primăria municipiului Beiuş, în colaborare cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor şi Fundaţia Centrală „Augusta”, Timişoara, organizează, în perioada 31 martie – 1 aprilie 2005, ediţia a X-a a Festivalului - concurs de poezie „Gheorghe Pituţ”.

         La concurs pot participa creatori care nu au debutat editorial şi care n-au depăşit vârsta de 40 de ani. Manuscrisele transmise (minimum 50 de titluri, echivalentul unui posibil volum de debut) vor fi însoţite de CV-ul, fotografia autorului şi adresa, inclusiv telefonul la care poate fi contactat. Plicul va fi expediat până cel târziu la data de 15 martie 2005 la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional, Oradea, Aleea Emanuil Gojdu, nr. 3, şi va avea menţiunea: Pentru Concursul de poezie „Gheorghe Pituţ”.

         Marele premiu al concursului constă în publicarea manuscrisului premiat la Editura Augusta din Timişoara. Vor mai fi acordate premii din partea organizatorilor şi a unor importante reviste din ţară.

         Concurenţii selectaţi la faza finală vor fi anunţaţi din timp şi invitaţi la manifestările culturale organizate la BEIUŞ ÎN 31 ŞI 1 APRILIE 2005.

         Informaţii suplimentare se pot obţine la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor, telefon (0259)416899.

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2051 - 2060 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.