top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Teorie şi practică lirică de Augustin Cozmuţa, nr. 1(20), ianuarie 2005
Ian 23, 2005 at 11:00 PM

Augustin COZMUŢA

 

TEORIE ŞI PRACTICĂ LIRICĂ

 

         Analiza fenomenului literar urmează o strategie de abordare a textului specifică oricărei creaţii originale şi autentice. Cu cât e mai valoroasă o operă literară cu atât analiza se pretează a fi dezvoltată spre a surprinde structurile de adâncime şi semnificaţiile majore ale fenomenului, îmbinând şi alternând aspectele teoretice cu cele practice. Poezia, deşi atât de strâns legată de sensibilitatea umană, fiind expresia concretă a unor stări sufleteşti netrucate, permite interpretări şi examinări teoretice din cele mai diverse, fastidioase uneori. Dar aşa cum în creaţia efectivă actul liric îşi asumă intrinsec un anumit nivel teoretic, tot aşa analiza critică se cuvine să adopte o viziune adecvată de evaluare a textelor literare, în concordanţă cu practica scrisului unui autor dintr-o anumită epocă. Cu alte cuvinte, între Poezie, ca practică de elaborare a versului, şi Poetică, privită ca teorie literară, există un continuum inefabil ca însăşi Creaţia. E chiar dificil, fără a sfida discernământul critic, de afirmat unde începe o latură şi unde se termină alta din cuprinsul aceluiaşi obiect estetic care este opera literară în întregul ei. Alăturând solidar, în titlul cărţii sale Poezie şi poetică, cele două laturi ale creaţiei şi deopotrivă ale examinării critice, Gheorghe Glodeanu realizează un demers unitar şi sistematic totodată de abordare a fenomenului liric circumscris pe întinderea unui secol de literatură română. Modalitatea e justificată şi binevenită întrucât integrează perspective analitice care fac relevantă materia poetică nu doar din unghiul de interes al istoricului literar, prevalent oricum, ci şi din orizontul de aşteptare al cititorului contemporan, căruia nu-i poate rămâne străin nici un produs spiritual reprezentativ pentru o anumită epocă. Exegetul vrea să ne convingă, neignorând nici argumente de ordin didactic, că Alecsandri merită să fie citit ca şi Cărtărescu, Macedonski ca şi Virgil Mazilescu, iar cele mai noi teorii despre poezie, asimilate postmodernismului, nu le elimină pe cele romantice şi simboliste, de la începutul perioadei noastre moderne, prima înscrisă în tendinţa de sincronizare cu starea fenomenului liric pe plan european şi universal. E un proiect ambiţios, susţinut printr-un cuprins suficient de convingător al lucrării de faţă, care , spune interogativ autorul: „cine ştie? Poate va lua chiar forma mai ambiţioasă a unei istorii a poeziei româneşti”. Nu că n-am avea şi alte istorii de acest fel, mai mult sau mai puţin lacunare, dar e dreptul şi libertatea fiecărei generaţii de a-şi altoi propria perspectivă asupra fenomenului pe o retrospectivă făcută din unghi particular asupra domeniului. S-a afirmat nu o dată şi fără a fi o simplă butadă că orice noutate îşi are rădăcini vechi, doar că acestea trebuie studiate şi cunoscute spre a releva cum circulă sevele lirice în arborele poeziei şi cum se constituie şi stratifică cercurile sale în vârsta fără sfârşit a creaţiei spirituale. În eseul Mircea Eliade şi poetica sacrului, Gheorghe Glodeanu constată cu justeţe că „Istoricul religiilor remarcă linia de continuitate ce se manifestă între mit-legendă-epopee şi literatura modernă”, iar „Orice mare poet reface lumea, depăşeşte barierele Spaţiului şi ale Timpului, întorcându-se astfel la momentul cosmogoniei şi devenind contemporan cu prima zi a Creaţiei”. Invitat să se iniţieze în o seamă de „universuri lirice”, exegetul rezervându-şi rolul de ghid subtil în meandrele poeziei, cititorul nu e dispreţuit şi nici dus de mână sau de limbă prin hăţişurile metaforei, ci apreciat ca un potenţial co-autor, dornic să descopere şi să decodifice un mesaj cifrat. „Din această perspectivă, lectorul se transformă într-un veritabil hermeneut ce descifrează semnificaţiile unor semne misterioase, ale unor mesaje ezoterice”. Unui asemenea cititor sensibil şi concomitent cultivat îşi adresează Gheorghe Glodeanu analizele sale, în atenţie fiindu-i creaţia unor poeţi precum Blaga, Voronca, Voiculescu, Labiş, Dimov, Sorescu, Foarţă sau Dinescu, ilustrând în evoluţie modalităţi lirice în genere semnificative pentru secolul XX de poezie românească. În paralel, sunt expuse concepţii literare ale unor scriitori care s-au arătat a fi şi vrednici „teoreticieni ai poeziei”, lista autorilor înscriind nume precum Arghezi, Barbu, Camil Petrescu, Ion Vinea, Tristan Tzara, Doinaş, Stănescu, până la aşa-zisele generaţii ’80 şi ’90 ale demersului liric contemporan. E instructiv să descoperi de ce unii scriitori au simţit nevoia să-şi explice opera şi alţii nu, o seamă dintre ei elaborând poeme programatice cu reale virtuţi de „artă poetică” sau „profesiune de credinţă” dintre cele mai emoţionante, după cum e pilduitor de luat în seamă dacă textele meditative teoretice sunt pure speculaţii sau cresc organic din trupul inefabil al operei. Bogata experienţă de lectură atentă a textelor şi de răbdătoare stăruinţă asupra prezentării şi interpretării lor îl determină pe Gheorghe Glodeanu să pună accentele potrivite atât asupra aspectelor practice, cât şi în legătură cu implicaţiile teoretice pe care le conţin creaţiile scriitorilor avuţi în vedere în selecţia sa, astfel încât sunt surprinse, succint dar pregnant, deopotrivă momentele de ruptură şi de salt în conceperea poeziei, alături de cele de continuitate şi de cumulare a experienţei creatoare în domeniul propagării şi afirmării lirismului românesc. Nu este de neglijat raportul dintre tradiţie şi inovaţie, în dialectica lui subtilă şi de diferenţiere calitativă, în sensul că unii poeţi şi-au modelat creaţia originală prin replică la înaintaşi, iar în plan teoretic au polemizat deschis, nu doar implicit prin lirismul promovat, cu tendinţe devenite revolute, cum era, de pildă, semănătorismul considerat de E. Lovinescu „cimitir al poeziei române”. Cearta „anticilor” cu „modernii” se repetă periodic şi în evoluţia poeziei, reiterând ideea că simpla situare într-o paradigmă ulterioară nu conferă ascendent valoric faţă de predecesori, dar cu precizarea că maniera de abordare, limbajul şi stilul liricii sunt altele şi manifestă o certă tendinţă de desprindere, de delimitare, de redefinire şi de repoziţionare a gustului estetic, cum se întâmplă mai ales cu avangarda şi postmodernismul. Referindu-se amplu la opiniile teoretice ale generaţiei ’80, Gheorghe Glodeanu identifică exact sensul de mişcare al fenomenului: „şocul provocat în perioada interbelică de literatura de avangardă”, necesitatea primenirii spirituale periodice a literaturii având rolul de a evita eşuarea în sfera convenţionalismului liric, subminat prin atitudine ironică, parodică, ludică, demitizantă, în concordanţă cu „revelaţia relativismului valorilor culturale”. Exemplele izolate, mai mult sau mai puţin concludente, de autori care s-au remarcat în planul creaţiei şi deopotrivă în cel al teoretizării ei, se înmulţesc până la a atinge limita în care, în context contemporan, „Poetul îşi este propriul său teoretician şi fiecare poem îşi expune propria sa teorie”. Emblematic este identificat cazul lui Ştefan Augustin Doinaş (în eseul care dă şi titlul volumului), „spirit reflexiv” şi „un remarcabil teoretician şi interpret al fenomenului poetic”, „unul din puţinii poeţi de la noi care abordează şi problemele teoretice ale traducerii”. În tripla ipostază, „Chiar dacă nu există întotdeauna o consonanţă deplină între ideile teoretice exprimate şi universul poemelor, autorul Alfabetului poetic se numără printre autorii care manifestă un viu interes pentru conceptualizarea actului de creaţie”, preocupările fiind complementare, interferează şi se stimulează reciproc, imprimând complexitate şi personalitate distinctă întregului demers creator, aspirând spre statutul superior de scriitor total. Prin selecţia operată, este acoperit un întins registru de situaţii nerepetitive, neredundante, fiecare autor inclus în sumar având note şi caracteristici care nuanţează raportul fundamental dintre Poezie şi poetică, dintre practica lirică şi teoria exercitată asupra actului de creaţie.

Poeme de Adam Puslovic, nr. 1(20), ianuarie 2005
Ian 23, 2005 at 11:00 PM

Adam PUSLOJIČ

 

DEPARTE E SERBIA; BATE TOBA

 

Departe este Serbia! Încă o ţară

la ieşirea lină din lumina boreală

în care inima-mi bate spre sfară

când omul care şi nu se mai scoală

 

Departe-i Serbia; dar mereu vie

este şi eu nu pot să mor visând

cum hienele neamului, din colivie,

mârâie la mine şi muşcă cântând.

 

Bate toba. Ne cheamă frontul descuiat

spre vest şi moartea ne soarbe din halbă.

în loc de clopot - biserica mea albă

acum poartă un rug tot mai înflăcărat.

 

Dragostea devine doar o amintire…

din ceruri unde n-am fost niciodată.

Serbia-i tot mai departe. O sclipire

de stea ce dispare, un surâs de fată.

 

AZI, NU!

 

Chiar astăzi

mi-am adunat

la un loc frumos

toţi prietenii mei

 

observ nervos şi atent

că unii din ei

lipsesc total sau abia

explicabil

 

ba nu au bani

de drum…

ba au o grijă mare

sau o boală frumoasă

 

nu spun ei asta,

dar asta scrie

în telegrame -

trimise prin gând

 

sau prin aer şi fum…

sau pe aripa vie

de pasăre

moartă

îmi pare rău

băieţi şi fraţi,

dar eu azi…

am să vă iert

 

am să vă adun

toate sufletele voastre

într-o singură oală

şi o căciulă şi fluier

 

am să vă vând lacom

la turci şi barbari,

la biserici şi mănăstiri,

la cer şi pământ albastru

 

n-am să vă uit

niciodată -

deocamdată

şi-n vecii vecilor mei

 

al vostru frate român

rămân nătâng…

şi nu plâng,

ba chiar, mă, nu plâng!

 

Alba Iulia, 1 decembrie 2003

 

LOGOS NESPUS

 

Având în vedere

atâtea stânci

în ochiul meu drept,

din ochiul meu stâng

 

Lumea şi pentru mine

devine astăzi

ceva

abia vizibil

 

O bucurie tulbure,

un mister agreabil,

după măsura

sufletului părăsit

 

doresc să vă povestesc

mult mai mult

despre mine

căzut în univers

 

şi ieri şi astăzi

un deţinut în univers -

cam asta-i povestea

absenţei mele din lume

 

vedeţi, acum -

acest aer sunt eu,

acest pământ sunt înflorit,

acest foc cerşetor

 

acum câţiva ani

pentru mine lumea

a fost un miracol atins

dar astăzi s-a stins

 

nu spun tot

sau tragic de verde

mai mult ca o credinţă

ireparabilă din interior

 

1 decembrie (2003), Alba Iulia

 

PASĂREA EMINESCU

 

Cu Eminescu nu trebuie

să te dai mare. De ajuns

este să-l supravieţuieşti

citindu-l. să-l retrăieşti

traducându-l. Atunci când

crezi că l-ai înţeles

de ajuns, definitiv, bine,

el îţi scapă din creier

şi din destin îţi zboară,

Trebuie să ai grijă, totuşi,

să nu-ţi fugă AZI şi MÂINE.

Craniul tău, poate, este

Prea mic - o colivie! -

pentru pasărea Eminescu.

 

 

Versuri de Viorel Mureşan, nr. 1(20), ianuarie 2005
Ian 23, 2005 at 11:00 PM

Viorel MUREŞAN

 

PILITURA DE FIER

 

(poeme haiku)

 

pisici în seara de toamnă

se mişcă poduri

de ciori de râu


*


prea roşu acest

fluture alb pentru ochii

mei obosiţi


*


pare un nor dar

e o bătrână ducând

un snop de vreascuri


*


pe munte a nins

plouă în oraşe

am porumbei perechi


*


noiembrie e

o groapă din care

ni se văd casele


*


adun ciuperci

pe mâini aura lor voi purta

prin oraşe


*


mărfuri ieftine

ciori pe pălăria de paie

o umbră


*


pe sub uşa-nchisă

strigă

lumina unui fir de sânge


*


în cer plutesc pagini

nescrise - un semn de

mare secetă


*


stau broaşte

pe soarele din apă

cum pilitura de fier


*


azi ferestrele

casei pocnesc se mişcă

singurătatea


*


duci un coş cu gutui

peste noroaiele

lui noiembrie


*


seri tot mai reci

se aspreşte mustul

perele pădureţe


*


un strop de rouă

pe-un mugur-milenii

s-au strâns la taifas


*


la asfinţit tot cerul

deasupra unei perechi

de bocanci


*


lună nouă

grădina creşte în jurul

unei broscuţe


*


ceasuri de seară

zburând rândunica

atinge pământul


*


flori de cais

credeam că-i de ţigle

zăpada altui secol


*


lumânări

se aprind una din alta

un căluţ alb în zori


*


cad conuri de brad

Dumnezeu îşi pune

piciorul pe munte


*


răsare grâul

toţi corbii pleacă să

aducă zăpadă


*


aerul tace

în aer se bat cuiele

răstignirii


*


pocnete de topor între brazi

zoreşte

împletitul ciorapilor


*


frumuseţea ta

cât ar sta soarele

în vârful unui plop


*


în aer tot mai

puţini ţânţari

ne-a slăbit vederea


*


azi pe nisip mâna

femeii a lăsat

cinci anotimpuri


*


un meteorit:

un copil a încurcat

drumul spre casă


*


muşte în soare

pe un şarpe muribund:

coadă la pâine


*


plouând în

curtea şcolii copiii

biciuiesc alfabetul


*


musca pe zid

lasă în urma ei doar

rafturi de linişte


*


vântul loveşte

o sperietoare pe câmp

vara trecând


*


se prăbuşeşte

un raft de cristale

sub geam pisici în rut


*


pe şina de fier

aşteptând primăvara

un fulg disperat


*


cearta dintre două

bătrâne ori cerbi

sfâşiind un cal alb


*


anul vechi

anul cel nou

două păsări pe o creangă

tăiată


*


foşneşte plopul

sau un bătrân vorbeşte

singur pe stradă?


*


stele ni se

bat de fereastră

frigem ştiuleţi de porumb


*


urme de berze

pe nisip câte vieţi

se vor alege


*


toată noaptea a

clănţănit de frig

sperietoarea pe câmp


*


soarele iernii sub lac

încă o veştedă

floare de măr

 

(Din antologia Sâmbăta lucrurilor)

Revista revistelor, nr. 1(20), ianuarie 2005
Ian 23, 2005 at 11:00 PM

REVISTA REVISTELOR

 

         Noţiunea de „caiete” în spaţiul publicistic trimite spre un gen de materiale pregătitoare sau auxiliare în vederea elaborării de sinteză sau tinzând, în cele din urmă, să epuizez un subiect, înfăţişându-l în aspectele sale esenţiale. Mai cunoscute sunt la noi Caietele Mihai Eminescu (eşuate, din păcate, ca multe alte iniţiative culturale româneşti), iar la Baia Mare o bună impresie au creat Caietele de la Rohia, consacrate lui N. Steinhardt, în patru volume, apărute între anii 1992-2002. De la Oradea primim acum Caietele Mircea Eliade (Editura Grafnet, 2004), publicate sub egida Despărţământului Astra, coordonatorul volumului fiind conf. univ. dr. Corneliu Crăciun. Făcându-se menţiunea că ideea unor „Caiete” de studii, recenzii, iconografie, documente consacrate unor personalităţi nu este nouă în spaţiul cultural românesc, nu se uită nici observaţia, binevenită în context, că „În zona culturii occidentale, asociaţii şi societăţi constituite pentru perpetuarea memoriei unei valori spirituale (un scriitor, un pictor, un om de ştiinţă) şi buletine de reprezentare ştiinţifică a preocupărilor membrilor asociaţionişti nu sunt accidentale şi nici nu dau, prea devreme, semne de oboseală sau extincţie”. De ce tocmai la Oradea o asemenea publicaţie rămâne de dovedit pe parcurs. Deocamdată semnalăm din cuprins un interviu cu Mircea Handoca, împătimitul editor al scrierilor lui Eliade (anunţat fiind şi un Album Eliade, predat Editurii Dacia), studii despre proza şi opera ştiinţifică a savantului (între care un comentariu despre Jurnalul portughez datorat universitarului băimărean Gheorghe Glodeanu) precum şi o seamă de recenzii la cărţi de şi despre autorul aflat în discuţie. Salutăm apariţia primului volum (140 de pagini), o considerăm şi noi o „iniţiativă culturală onorantă”, având un scop intelectual precis: „Va fi o publicaţie deschisă tuturor specialiştilor, din ţară şi din străinătate, interesaţi de studiul şi de adevărul vieţii şi operei lui Mircea Eliade…” Succes şi drum lung!

 

         Experienţa poetică se cumulează în timp, în vreme ce experimentul se consumă instantaneu, sub semnul provizoratului. Cum poate arăta atunci o „revistă de experiment literar”? Nu altfel decât un şir neîntrerupt de experimente adunate periodic la un loc, într-o publicaţie. Cu numele de „Feed back”, o asemenea revistă a început să apară la Iaşi (an I, nr. I, decembrie 2004). Director un poet: Daniel Corbu, cel care face „o sumară expunere a principiilor care vor ordona apariţia numerelor ce urmează”. Pe de o parte, atitudine polemică faţă de revistele confuze şi obosite, pe de alta spirit constructiv în favoarea cultivării unui laborator de creaţie literară adresat tinerei generaţii. Scopul principal este de a încuraja „folosirea de modalităţi şi tehnici literare noi, care deschid alte orizonturi”, rezultatul fiind nu experimentul gratuit, ci unul autentic, care vizează accesul la „operă”. Acţionând „la nivelul schimbării tehnicilor de expresie”, revista va promova eseul ca „anticameră a criticii postmoderne” şi compedii interpretative (conexiuni inverse?) „din cultura lumii de la începuturi până azi”. Combătând „veleitarismul local”, publicaţia se vrea şi va încerca „o fidelă reflectare a fenomenelor literare din Europa şi din lume”, în această perioadă de globalizare mai mult sau mai puţin forţată. Textele vor fi vehiculate „atât pe suport de hârtie, cât şi pe suport electronic”, la concurenţă cu tot ce mişcă în domeniu la nivel planetar. O revistă a tinerilor caracterizaţi prin „nonconformism producător de noutate”. Dintr-un interviu cu George Bacovia, realizat de I. Valerian în 1929, reţinem câteva formulări „cu tâlc”: „Omul de idei se zbate în lume ca într-o cameră de plumb”; „Zgomotul îmi place, chiar transformat în scandal. Altfel nu înţeleg viaţa”; „Aş dori să fiu anarhist în domeniul esteticii, căci altfel te zbuciumi în zadar”; „Nu-mi place tradiţionalismul şi nici pentru modernişti n-am laude”; „Faptele durabile se fac cu multă răbdare”. Dorim şi noi multă răbdare celor de la „Feed back” pentru ca iniţiativa lor publicistică să dureze. Peste mode şi timp, nu Olimp, ci „experiment literar”.

 

         Un sumar bogat şi divers oferă cititorilor săi revista „Transilvania” de la Sibiu. Nr. 12/2004 conţine multe comentarii şi eseuri consacrate unor personalităţi, cu deosebire transilvane sau interferând, prin viaţa şi activitatea lor, cu acest spaţiu spiritual. Filosofia lui Kant şi receptarea ei de către Lucian Blaga, Wolf von Aichelburg în amintiri şi scrisori, mărturii şi evocări despre Ioana Postelnicu, Radu Stanca, Mircea Eliade (prolegomene la o poetică a fantasticului), preotul-profesor Ioan Popescu - „creatorul pedagogiei moderne româneşti”, Nicolae Iorga - omul politic, Nicolae Olahus şi Albert Huet, Istoria polemică a Cercului Literar, Ipostaze existenţiale ale lui Pavel Dan şi un ciclu de articole sub genericul „Remember Vasile Avram” însoţit de un fragment din romanul inedit Fiul apocrif, în curs de apariţie la Editura Ecclesia, Nicula, 2005 şi tipărit la Râmnicu Vâlcea. (Este reprodus şi comentariul O poezie de taină semnat de Augustin Cozmuţa). Unele texte din revistă sunt publicate în limbile germană şi franceză, de pildă eseul lingvistic: „La description de la substance semantique du mot”. Semnalăm şi unele titluri incitante referitoare la teme sau evenimente de actualitate: „Oratoria parlamentară a murit?” sau „1989-1990, destinul unităţii statale a României pe ruta Bonn-Budapesta-Moscova”. Menţionăm că revista, serie nouă, este editată de Centrul Cultural Interetnic Transilvania, sub auspiciile Consiliului Judeţean Sibiu.

 

Graiul nostru

 

Victor IANCU

 

CAP SAU ŞEF?

 

         Şi una şi alta. Pentru că aici e un joc mai mult decât interesant, izvorât din istoria frământată şi sinuoasă a limbii ce-o vorbim. S-a spus nu o dată şi nu de către un singur specialist că româna este limba romanică cea mai apropiată de latină. Unii chiar au zis că ar fi cea mai apropiată de latină. Unii au zis chiar că ar fi cea mai păstrătoare a caracteristicilor fonetice şi gramaticale latineşti. Fără îndoială că există mult adevăr în aceste afirmaţii. Există însă şi un revers al medaliei. Româna a pierdut mai multe cuvinte şi mai multe sensuri abstracte decât alte limbi neolatine. Decât franceza, de pildă. Cauza? De fapt, sunt mai multe. Nu e locul şi momentul de a le examina pe toate. Aici voi pomeni una singură. Multe veacuri româna a fost mijlocul de comunicare în mediul exclusiv rural (păstoresc şi agricol, în primul rând). Unde, fireşte, nu se opera cu „abstracţiuni”. Şi atunci nu-i de mirare că pe parcursul istoriei noi am pierdut cuvinte ca alienare, fascinare, philosofia sau sensuri de tipul „subtil” (din cuvântul subtilis, devenit în română… exclusiv interrogare, devenit în română întreba).

         Introducerea aceasta ne ajută să înţelegem mai bine relaţia dintre cuvintele aşezate în titlul prezentei tablete. Substantivul latinesc caput (formă de nominativ) se păstrează în limba română sub forma cap şi cunoaşte, astăzi, cam aceleaşi sensuri, cu cuvântul latinesc din care provine. Dar în vechime (înainte de secolul al VIII-lea) cap însemna numai „partea superioară a corpului (omenesc)”. Odată cu modernizarea societăţii şi a culturii, limbii „i s-a cerut” să achiziţioneze şi un cuvânt care să acopere sensul pierdut al latinescului caput. Soluţia a fost găsită prin împrumutarea substantivului franţuzesc chef, care chiar asta înseamnă: „personne qui este à la tête, qui dirige, commande, dirige…” Dar, în franceză, chef de unde provine? Să nu vă miraţi: chef este forma de azi a cuvântului latinesc caput. Schimbarea fonetică atât de „radicală priveşte şi alte cuvinte moştenite din latină: ex. lat. capra > fr. chèvre; lat. carus > fr. Cher”.

         Deci chef are aceeaşi origine cu cap din română. Numai că, spre deosebire de „fratele” său românesc, chef păstrează din latină sensul „abstract”, pentru sensul concret de „parte superioară a corpului omenesc” recurgând la latinescul testa, devenit în franceză tête. (De unde şi expresia tête-a- tête, atât de uzitată în limbajul diplomatic modern).

         În concluzie, cap şi şef au aceeaşi origine: latinescul caput. Cuvântul moştenit a păstrat însă numai sensul concret al etimonului, iar pentru sensul abstract a recurs la urmaşul francez al lui caput, adică la chef. După ce a fost împrumutat „fratele” galic, vorbitorii i-au atribuit sensul abstract şi mai vechiului cap. De aceea în dicţionare veţi întâlni în dreptul acestui cuvânt şi sensul „căpetenie, şef, conducător”.

Colecţia eminesciană de literatură populară de Graţian Jucan, nr. 1(20), martie 2005
Ian 23, 2005 at 11:00 PM

Graţian JUCAN

 

COLECŢIA EMINESCIANĂ DE
LITERATURĂ POPULARĂ

 

         Colecţia eminesciană de literatură populară, în general, cuprinde peste 500 de titluri, peste 400 de versuri din lirica populară, peste 1500 de versuri din epica populară (balade şi dramatică) şi peste 2700 de versuri din cântece de lume (imoasa) aşa că întreaga colecţie numără peste 8000 de versuri.

         În această ordine de idei, privind speciile populare, colecţia de literatură populară a lui Mihai Eminescu conţine peste 350 de cântece lirice, 4 balade, 1 colind, 2 pluguşoare, 1 oraţie de nuntă, 5 basme, aproape 300 de proverbe şi zicători, 15 ghicitori, peste 100 de cântece de lume şi altele. Partea cea mai valoroasă e lirica, cele peste 100 cântece de dragoste şi dor şi cele 30 de cântece de cătănie.

         Poetul n-a fost decât rareori folclorist de teren. Numai basmele sunt sigur culese direct. Cele mai multe piese folclorice sunt copiate din manuscrisele altora, din ziare, reviste şi cărţi. Din timpul revizoratului şcolar au rămas de la el şi însemnări rezumative de basme.

         Colecţia sa cuprinde unele piese folcloristice ce se caracterizează prin naturaleţe şi conciziune, prin acurateţe,acribie şi aticismul limbii. Sensibil la autenticitatea textului, el a cerut ca piesele folclorice să fie culese „exact”, cu formele lor specifice, să dea „ca în oglindă cugetarea şi maniera de a vedea a poetului chiar”.

         Judecăţile de valoare ale poetului, prin supleţea lor spirituală, au dus la o contribuţie însemnată la propăşirea folcloristicii româneşti, subliniind totodată rolul primordial al tezaurului folcloric ca reazem al făuririi creaţiei culte. Aprecierea basmului, a Mioriţei, a bogăţiei limbii populare, a paremiologiei, arată altitudinea ştiinţifică la care s-a ridicat scrisul său: „Cu viziunea-i sigură asupra datinilor acestui neam, el a pus o piatră de temelie folclorului român prin revelarea importanţei lui multiple în tânăra cultură românească” (Ovidiu Bârlea).

         Lirica populară şi basmul au fost reazemul de nădejde al creaţiei lui poetice, iar bogăţia paremiologică a limbii - suportul publicisticii sale. Colecţia proprie i-a servit ca izvor de inspiraţie, mijloc de prelucrare a unui material, întreţesut cu propriile-i frământări şi idei, ştiut fiind că din cizelarea şlefuirea nestematelor folclorice se naşte veşnica strălucire a operelor de artă.

         Înrâurirea pe care tezaurului folcloric a avut-o în opera sa, în întregul ei, ar fi suficientă pentru a demonstra procesul de osmoză şi rolul de catalizator pe care l-a îndeplinit în creaţia sa poetică, ajutându-l efectiv nu numai la îmbogăţirea liricii sale, ci şi în rezolvarea unor procedee de artă.

         Anteu, eroul antic, îşi împrospăta forţele prin atingerea cu pământul, poetul Mihai Eminescu, prin contactul cu poporul şi patrimoniul lui popular, tezaurul folcloric. De aceea a şi exclamat, adresând întrebarea: „O, popor! Cine cunoaşte al tău geniu şi-adâncime?

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2061 - 2070 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.