top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Poeme de Vasile Morar, nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 11:00 PM

Vasile MORAR

Ninge (pe umăr cu mormântul)   

 

De-o săptămână ninge pe morminte

Cerul e vânat ca un ochi de peşte

Zăpezile atârnă ca aripile frânte

Şi dintre cruci doar crucea mea lipseşte

 

Zile la rând am răscolit zăpada

Şi-mi caut crucea de arin subţire

Dar nu ştia nici paznicul de noapte

Să fi plecat vre-un mort din cimitir.

 

Urcau la cer zăpezile de lână

Şi noaptea pe pământ intra cu greu

Se-nfăşurau în dangăt clopotele-n turnuri

Pe poartă cu mormântul pe umăr intram eu

 

Sicriul

 

Rezemat sicriul de perete

pe o stradă dosnică, spre piaţă

când treceai pe lângă el simţeai

cum îţi umblă moartea peste faţă

 

Ulm prelung şi zugrăvit cu dalta

şi suflat cu lac ca să sclipească

se vedea că e croit cu meşteşug

fiecăruia să i se potrivească

 

în căruţă eu şi căruţaşul

prin lumina cu pridvor lichid

pe când caii legănau potcoave

alt sicriu cu spatele la zid

 

Urmele morţii

 

În noaptea aceea ninsese-n neştire

dimineaţa nici oameni nici urme

nici dobitoace mugind, nici păsări

nici cei de la drumuri şi scurme

 

De pe pământ zăpada urcase la cer

de sus atârnau nori de zăpadă

aşa nu se  mai întâmplase de mult

toată zăpada din ceruri să cadă

 

Am strigat  şi strigătul meu răguşit

a căzut ca pasărea răsturnată-n săgeată 

câteva picături de sânge înspăimântat

în zăpada acea curată

 

Într-un târziu am găsit luna-n pervaz

urme trecute prin stâlpii porţii

erau uşoare ca fluturii vara

erau urmele morţii.

 

Întâmplare

 

Un bărbat îşi purta capul subsioară

şi trece pe străzi şi era viu

scenă cu un mort ce scoate mâna

să agaţe luna la sicriu

 

Se-ntorceau cei ce treceau prin preajmă

capul legăna îngândurat

drumul săruta ca salamandra

Tălpile ciudatului bărbat

Treceau lung înaintând în grabă

capul însă toate le simţea

de trecea spre cimitir un mort

cu tristeţe pleoape apleca

se obişnuise lumea şi credea

că cei doi vin dintr-un alt tărâm

tot aşa până în ziua când

capul s-a rostogolit pe caldarâm

 

Va veni îngerul

 

Va veni îngerul şi îţi va bate în poartă

vei auzi dar nu vei deschide

apoi o să te întrebi cine a fost

în noaptea cu margini lichide

 

Vei afla că a fost îngerul şi te vei întrista

ca o icoană scrisă pe abanos

cu pumnii vei aduna colbul de aur

curs de pe trupul lui alb şi pufos

 

De ce a fost îngerul, de ce a fost îngerul

alergând desculţă îi vei ruga pe trecători

şi nimeni nu va şti să răspundă

întrebărilor tale puse în zori

 

mai înspre seară o femeie bătrână

văzându-te cât îţi pare de rău

îţi va striga nu mai plânge, îngerul

vroia să-ţi dăruiască mormântul iubitului tău

 

Scrisoare de dragoste

 

Mâna mea întinsă pe hârtie

ca tata într-un cot când bate coasa

alunecă şi-i spintenă şi scrie

pe coala roz, de dragoste, frumoasa

 

Dar carnea se topeşte ca zăpada

oasele încap să se lungească

cuvintele ce-s scrise se întind

ca umbrele pe un ecran de iască

 

Se-aude, boc, un os cum se desprinde

şi cade peste colile vâscoase

iar altul printre rândurile drepte

de nu mai ştii de scrisul nu-i de oase

 

Litere şi oasele mâinii-amestecate

în plic bat cuie ca într-un sicriu

mai trec adresa şi îl pun la poştă

e ultima scrisoare, de dragoste, ce-o scriu 

 

Cineva mi-a spus

 

Se murea-n oraşe tot mai rare

caii nici nu mai primeau tain

când păşeau erau ca nişte umbre

de asfalt ce leagănă puţin

clopotarii nu mai aveau vlagă

să smucească funia cum se cuvine

florăriile şi pompele funebre

se trăgeau spre seară cu ruşine

 

Arcul de la dric bătea-n obezi

blocuri legănând printre perdele

preoţii cântau tot mai dogit

frânţi sub negrul togilor prea grele

 

Din alămuri se smulgeau pe rând

sunete de ducă şi de jale

ziua atârna peste pământ

ruptă ca o cumpănă din şale

mortul stătea blând şi nu clipea

cântăreţii îngânau mereu

când am întrebat cine se duce

cineva mi-a spus că-n dric sunt eu

 

Ceasul

 

Capul sub ceas ca sub o ghilotină

se ţine ritmul înfiorător

aud pereţii cum se subţiază

şi cum se stinge pasărea în zbor

 

Tic tac tic tac şi nu se mai sfârşeşte

şi moartea ne pândeşte ca un lup

când o să cadă oare lama grea

să-mi smulgă capul rezemat de trup

 

Şi lama programată mai atârnă

sclipind în noaptea rece şi mă dor

vertebrele care vor fi tăiate

şi sângele ce curge pe covor

 

Trec îngrozite orele pe uliţi

deasupra numai timpul strecurat

eu stau ţinându-mi trupul într-o mână

şi în cealaltă capul retezat

 

Paiangenul

 

Patul strâmt. Arezemată  pânza

cu cealaltă margine urcând

negru ca tăciunele curgea

cu ochi largi spre mine, fremătând

 

Pâcla nopţii s-a făcut mai largă

îl simţeam cum hulpav mă pândeşte

îngrozit am vrut să fug dar cum

să mă smulg din somn ca dintr-un cleşte

 

Harnic a-nceput să îmi devore

degetul, apoi piciorul tot

a urcat mâncând pân-a ajuns

să îmi ia şi mâna de la cot

 

Dimineaţa pânza era-ntinsă

eu căzut în firele de ceară

din tavan paingul înholbat

mă privea sătul cu ochi de fiară

 

Festinul

 

După visul urât cu paiangenul negru 

trecuseră doar câteva ore

stăteam în aşternut cu ochii închişi

el iar plănuia să-mi devore

 

Inima uitată la festinul trecut

şi cât din mine mai rămăsese în viaţă

abia atunci m-am cutremurat

că voi fi mâncat tot până dimineaţă

 

Cu o cărămidă l-am zdrobit de perete

am simţit clipa ce pe o eliberare

dar apoi când priveam locul acela

din pata neagră creştea un paing şi mai mare

 

Am adus unelte şi am spart zidul

prin spărtură gângăniile vâscoase ca pasta

eu, de mult devorat mă întreb

cine oare povesteşte întâmplarea aceasta

 

Cel ce-şi purtase rănile pe cruce

 

Urmăream dâra de sânge pe zăpadă

ziua-ngropa dar sângele ieşea

cum a ieşit mai an din pieptul unui mort

inima pe ramura de crin şi legăna

 

Zile întregi am răscolit nămeţii

punându-ne-n picioare grei clăpari de fier

cel căutat mai sus ca noi urcase

încercând parcă să-şi suie rănile la cer

 

Şi când n-am mai putut urca în munţi

prin locuri unde numai soarele se duce

în cer s-a deschis poarta şi-a intrat

cel ce-şi purtase rănile pe cruce

 

Am pus craniul

 

Seara a venit îngerul şi mi-a strigat

Adună-ţi oasele şi du-te la Domnul

Le voi găsi albe pe toate şi oare

O să pot  alunga din ele somnul

 

Am  alergat zile de-a rânduri prin locuri

Unde ar fi putut rămâne os cât de mic

Grămada adunată era ca o vatră

Pe care ard vreascuri moi de finic

 

Craniul la locul lui aşezat vertical

Vertebrele urcând într-o albă coloană

Coastele ca braţele fierbinţi ce cuprind

Şi inima luminând ca o rană

 

Dintre oase câteva nu le-am găsit

Cele adunate erau lungi şi curate

Îngerul mă îndemna dar nu am putut

Să mă arăt domnului pe jumătate

 

Cel fără de moarte 

 

Am dorit să mă mai văd în oglindă

în una imensă cât un perete

şi dintr-o dată din apele tulburi

îmi făcu semn o femeie cu plete

 

Avea trupul subţire şi legăna

şolduri prelungi şi vânjoase

m-am aruncat în braţele ei

ca în apele îngerilor, reci şi pufoase

 

Dintr-o dată m-am cutremurat

unde sunt şi cine vrea să mă prindă

aşa a strigat cel fără de moarte

lângă scheletul meu atârnat în oglindă

 

Capul semeţ

 

Ce semeţ îmi era capul, ce semeţ

Mai semeţ decât capul de rege

Când supuşii se întorc din războaie

Şi sacii cu aur începeau să-i dezlege

 

Mai semeţ îmi era capul decât coroana de ulm

Ori decât luna rezemată de turlă

Nimic nu exista în afara capului meu

Aşezat când pe munte când pe gura mării ce urlă

 

Păşeam peste mormintele reci ca şi cum

Ele ar fi fost creaţia mea plictisită

Răsturnam crucile de piatră cu cotul

Şi morţii eram sigur că-i pot de mită

 

La şapte ani când mi-au spălat oasele

Toamna îşi luase gângavă zborul

Craniul meu s-a rostogolit din sicriu

Cineva l-a împins înapoi cu piciorul 

 

 

 

 

Sondaj de opinie pe tema Intelectualii şi teatrul, nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 11:00 PM

SONDAJ DE OPINIE CU TEMA

 

         INTELECTUALII ŞI TEATRUL

 

Motto: "Teatrul este lumina care se revarsă asupra vieţii fiinţei umane"

Fathia El Assel (dramaturg egiptean)

 

         Nici unii dintre participanţii la sondajul cu tema enunţată în titlul de mai sus nu putem avea pretenţia că deţinem secretul readucerii intelectualilor băimăreni printre spectatorii fideli ai Teatrului Municipal precum fost-au odinioară. Câtorva dintre domniile lor le-am adresat întrebările de mai jos în speranţa ca din răspunsurile primite se vor putea reţine câteva idei demne de luat în seamă de către cei care conduc destinele teatrului băimărean căci, nu-i aşa?, întotdeauna a fost loc pentru mai bine, iar acum, parcă, mai mult ca oricând BINELE îşi cere locul cuvenit atât pe scenă cât şi în sala de spectacole printre tot mai puţini spectatori, din păcate. Mulţi dintre deţinătorii abonamentelor (chiar şi VIP) consideră că e suficient să şi le achite nu să se şi prezinte cu ele la intrarea în sala de spectacole. Onoare excepţiilor, desigur.

         Opiniile ce vor urma au fost enunţate în nume propriu de către intervievaţi în virtutea dreptului, fiecăruia dintre noi, la o liberă exprimare.

         Tuturor care m-au onorat cu răspunsuri la întrebările care le-au fost adresate le mulţumesc pentru amabilitatea şi promptitudinea dovedite cu acest prilej. Nutresc speranţa că şi domniile lor vor fi mulţumiţi de răspunsurile pe care le vor primi din parte-mi la întrebările - tot trei la număr! - pe care îi rog să mi le adreseze fiecare la finalul dialogului.

         Un cuvânt de mulţumire adresez şi domnilor de la conducerea prestigioasei reviste de cultură Nord Literar pentru spaţiul oferit cu atâta generozitate în vederea publicării interesantelor opinii exprimate la solicitarea subsemnatului de către prestigioase personalităţi, concitadini de prim rang în domenii cultural-artistice cărora Teatrul Municipal să le ofere tot mai des spectacole de-o înaltă ţinută, realizate prin osteneala unor artişti - actori şi regizori - de-un înalt profesionalism. Precum fost-au odinioară!

         Iată, deci, întrebările:

         1) Ce ar trebui să se întâmple în activitatea Teatrului Municipal din Baia Mare pentru ca intelectualii să-i calce din nou pragul?

         2) Teatrul ar trebui să-şi desfăşoare activitatea cu o echipă proprie sau cu actori-colaboratori împrumutaţi de la alte teatre?

         3) Numiţi câţiva actori (în afara celui care întreabă) pentru care v-aţi dus special la teatru să-i admiraţi în creaţii deosebite.

         Aştept la rându-mi, din partea fiecăruia tot trei întrebări.

         Vă mulţumesc!

         Paul Antoniu

 

             • • • • •

 

             Prof. univ. dr. Gheorghe Pop

         1) Să conceapă un repertoriu adecvat pentru fiecare stagiune, pe care să-l supună discuţiei colegiului teatral lărgit, cu intelectuali din domeniile artă, literatură şi ştiinţă. După observaţiile şi aprobarea acestora să fie adus la cunoştinţa categoriilor largi de simpatizanţi ai teatrului prin presa locală şi alte reţele mass-media.

         2) Intelectualii reprezintă clasa socială care posedă o pregătire intelectuală temeinică şi lucrează în domeniul artei şi literaturii, ştiinţei şi tehnicii. Ei doresc spectacole de înaltă ţinută artistică. Deci să fie invitaţi actori-colaboratori de la alte instituţii teatrale de câte ori cerinţele interpretative o cer.

         3) N-am avut preferinţe deosebite doar pe Ion Săsăran, Larisa Stase Mureşan, Gh. Lazarovici, Vasile Constantinescu i-am văzut şi revăzut cu plăcere pe scena băimăreană. Dacă nu mi-ar fi interzis aş pomeni şi numele celui care ne-a lansat această provocare. Cei de azi însă...

         x x x x x

         Gheorghe Pop: Colegiul (care? - P.A.) teatrului băimărean se află în parteneriat cu o instituţie teatrală mare în vederea cooptării unor actori pentru diferite roluri din piesele aflate în repertoriu?

         Paul Antoniu: În ultimele două stagiuni teatrul băimărean a apelat la serviciile a doi colegi actori sătmăreni. Neavând un regizor artistic se apelează mai des la colaboratori-regizori din alte teatre. Mai montează şi Ion Săsăran cu precădere spectacole pentru copii şi elevi.

         Gh.P.: În ce fel teatrul ţine legătura cu actorii pensionari în vederea distribuirii lor în roluri care li se potrivesc?

         P.A.: La ora actuală conducerea teatrului colaborează cu doi actori pensionari.

         Gh.P.: Ce criterii stau la baza selecţiei pieselor care urmează să intre în repertoriul unei stagiuni?

         P.A.: Bănuiesc că la întrebarea aceasta nici conducerea teatrului n-ar şti să dea un răspuns credibil.

                  

                      • • • • •

        

        

         Cornel MUNTEANU- Răspuns la chestionarul: Intelectualii şi teatrul

        

         1. Poate ca ar trebui nuanţată întrebarea, în sensul „În ce măsură Teatrul, ca instituţie, aparţine Cetăţii?”, în ce măsură el se deschide spre oamenii unui spaţiu geografic sau ai unuia demografic? Este  bine ştiut rolul său de metronom al umanităţii, în marile ei momente de cotitură, încă din antichitate. Cred că depărtarea oamenilor de teatru s-a petrecut în momentul când acesta din urmă nu mai răspundea nevoilor intelectuale si morale ale umanităţii, aceasta când el a fost substituit cu nevoia imperioasă de informare, la care a răspuns mult mai la obiect, să zicem, presa, în termeni moderni, mass-media. Cazul Teatrului Municipal băimărean nu face excepţie, doar un plus de specificitate care-i accentuează distanţa faţă de public, în speţă, faţă de cel intelectual. Putem discuta, la temă, pornind chiar de la chestiunea de principii. E vorba de  principiul reprezentativităţii. Pentru intelectualul  de azi al urbei, se pune, mai mult ca oricând, întrebarea, în ce măsură teatrul mă reprezintă, pe mine, ca intelectual, cu nevoile si necesităţile mele culturale, estetice si morale, cele de actualitate. Dacă acest teatru îmi dă un răspuns imediat la aceste probleme înseamnă că spaţiul lui, până acum rezervat specialiştilor (artişti, regizori, scenografi etc), devine şi spaţiul meu de locuire, eu-spectatorul locuiesc în casa teatrului meu. Să exemplific. La selecţia repertoriului, un regizor ori director artistic, nu-şi poate permite rabatul de la reprezentativitate, să zicem, să introducă în program piese medievale, în stil clasic ori chiar romantic, când subiectele acestora devin adeseori siropoase, lipsite de tensiune dramatică, cu un exagerat puseu sentimentalist. Eu, ca intelectual, mă duc la teatru din nevoia, nu atât de spectacol,- repede uitat ca artă a spectacolului -, cât de o întâlnire cu celalalt, semenul meu, de ce nu acesta chiar actorul ori regizorul. E vorba, deci, de o reprezentativitate la nivel ontologic, o reprezentativitate la toate nivelele, opţiunea pentru piese cu acest substrat existenţial, si chiar la nivelul  distribuţiei pe actori a rolurilor. Răspunzând acestui principiu, cred ca Teatrul Municipal poate provoca întoarcerea oamenilor în casa lor, aparţinătoare, prin spirit si trăire, lor si atacanţilor din interiorul teatrului. De aici decurg câteva din urgenţele actuale, de împlinirea cărora depinde regăsirea dintre actor si spectator. Caragiale exprima, cândva, tot în accent ontologic, întâlnirea dintre cei doi, prin această dispoziţie de a comunica pe aceleaşi unde emoţional-afective între scenă si public: Actorul, actorii, când ies pe scenă, trebuie să fie nişte posedaţi, să aibă pe dracu’n ei: prin ochi, prin sprâncene, prin gură, prin vârful degetelor, prin toţi porii, să scoată pe dracul acela şi să-l arunce asupra publicului. O clipă să nu-l ierte pe public a-şi veni în fire şi a-şi da seama de ce vor cu el: să-l ia repede, să-l zguduie, să-l ameţească, să-l farmece, să-l  aiurească, să-l smintească (...) Când or ieşi din teatru, nici ochii să nu fie uscaţi şi siguri: toţi sa fie împăienjeniţi de emoţiune, umezi de plâns ori de râs”(Teatrul Naţional, I). Decurg de aici toate imperativele care se impun teatrului: alegerea repertoriului adecvat nevoilor intelectualului, adaptarea actorilor la rolurile cu „accent ontologic” (căci oare el-actorul nu e semenul meu ca existenţă si aspiraţii umane?), construcţia regizorală şi scenica bine structurată pe momentele de tensiune dramatică, adecvarea mijloacelor de intercomunicare scena-public. Nu, în ultimul rând, -si iarăşi trimit  la Caragiale, actorului i se impune să stăpâneasca excelent arta oratoriei, un discurs puternic personalizat, de la tonalităţile fluctuante ale vocii, la gestica, mimica, mişcarea scenică. Din păcate, Teatrul Municipal a deţinut rare exemplare de asemenea  actori-oratori, care să apropie cât mai mult, prin rostire, scena de public.

         La un alt nivel de discuţie, impulsionarea intelectualului din Baia Mare de a reveni în sala de spectacole ţine şi de raportul infrastructural al instituţiei cu grupul de intelectuali din Cetate. Deschidere şi nu închidere, comunicare şi nu cenzura, între teatru si oamenii urbei, prin câteva formule benefice amândurora: consultarea în alegerea repertoriului şi distribuţia actorilor cu intelectualii, scriitori, ziarişti, prin discuţii periodice cu aceştia, analize frecvente în cadrul cercurilor de intelectuali ale activităţii si prestaţiei Teatrului, reprezentaţii pe terenul comun al celor două categorii, constituirea unui club de întâlniri actori, regizori, scriitori, ziarişti, artişti plastici, în preambulul unei stagiuni teatrale, care sa programeze activităţi comune în cadrul oraşului (recitaluri de poezie, spectacole muzicale si divertisment, activităţi culturale în  comunităţile religioase).

         2. S-a dovedit benefică atragerea în spaţiul Teatrului Municipal a unor actori de la alte teatre, Oradea, Satu Mare sau Târgu Mureş. Dat fiind condiţiile obiective ale supravieţuirii unui teatru local si, mai ales, din nevoia de raportare, Teatrul Municipal nu-şi poate permite luxul izolării, în numele aşa-zis orgoliului local. E vorba de o colaborare programată să răspundă atât nevoii de diversificare a interpretării, cât şi celei de impulsionare a afirmării valorice a actorului, indiferent de teatrul de care aparţine. Se depăşeşte astfel un complex al teatrului minor, provincial, prin această deschidere instituţională către alte teatre. Mă gândesc la iniţierea unui asemenea spectacol teatral itinerant, care să adune actori de la mai multe teatre din ţară, o echipă amplă aidoma echipei pentru realizarea unui film, dinamică, inovatoare, cu un plus de originalitate şi un specific în diversitate ar putea fi o soluţie de resuscitare a interesului publicului pentru teatru. Or, întorcându-mă la consideraţiile întrebării anterioare, de-provincializarea unui teatru, precum e Teatrul Municipal, poate muta centrul de interes şi, de ce nu, valoric, dinspre marile metropole scenice spre Teatrul din Baia Mare, prin această activitate comună, cu ţinta existenţială, întâlnirea actorului  de aici cu semenul său de aiurea, în toate cele omeneşti preocupări: viaţa de zi cu zi, stări emotive, tensiuni si drame, aspiraţii, bucurii si necazuri, succese si înfrângeri.  Un actor- unei echipe, gândite după cele spuse anterior, o echipă ea însăşi individualizată ca actor, care să facă vâlvă si rumori în urbe. Căci mai rar un actor se individualizează, fiindcă nu are raportare, pe când o echipă care lansează actori se impune valoric prin conjugarea individualităţilor. Când Teatrul Municipal va avea o asemenea echipă strânsă, colorând individualităţile într-o acţiune conjugată , fii sigur că valoarea „circulă” colaborator, din afara teatrului local, de-localizează spaţiul cultural, re-contextualizează o piesă şi un actor, re-configurează poate chiar statutul actorului provincial. Să nu uităm şi plusul de aer nou, surpriza inovaţiilor actoriceşti, care poate relansa activitatea teatrului local băimărean. A se vedea cărţile de vizită ale actorilor care au trecut, în cursul timpului, pe la Teatrul Municipal, care consemnează, cu bucurie intelectuală, prestaţia si momentul, - pentru unii chiar ale debutului -, de la prima lor staţie, Baia Mare.  Mă gândesc, bunăoară, la câştigurile si succesele  colaborărilor cu alţi actori, din cadrul secţiei Teatrului de păpuşi.

         3.  Având în vedere consideraţiile noastre de adineaori şi pentru a nu cădea într-un subiectivism particularizat, dă-mi voie să refuz nominalizarea unui actor. Aceasta şi pentru că nu funcţionează criterii unitare de ordonare, după publicul spectator, putem vorbi de actor de gust, actor de mişcare scenică, actor declamator, actor-mim valoroşi sau? Dar şi pentru că văd valoare în formula printre intelectualii Cetăţii, într-atât ca aceştia să popularizeze în cercul lor de interese si preocupări echipa din stagiunea X ori Y.

 

         4. Propuneri de întrebări:

        1. Prin ce acţiuni, domnia ta,  actorul Paul Antoniu, determină  spectatorul tânăr (mă gândesc aici la publicul şcolar ori studenţesc) să se apropie de teatru?

        2. În ce măsură actorul ca interpret al unui rol poate deveni şi un critic, -de ce nu chiar profesionist-, al propriilor prestaţii publice pe scena?

        3.  Crezi într-un specific local al unui teatru, precum e Teatrul Municipal? La ce nivel se poate vorbi de un asemenea specific?

 

         Budapesta, 11 oct.2004

 

         x x x x x

 

         Cornel Muntean: În ce acţiuni, domnia ta, actorul Paul Antoniu, determina spectatorul tânăr (elevi ori studenţi) să se apropie de teatru?

         Paul Antoniu: Era o vreme (dar nu mai e) când nu mai pridideam a răspunde invitaţiilor primite din partea unităţilor de învăţământ la întâlniri cu tinerii elevi sau studenţi în care să le recit câte ceva, să montez un spectacol cu ei şi pentru ei, sau pur şi simplu să tăifăsuim despre TEATRU. În privinţa asta profesorii Valeriu Oros şi Simion Vaida (directorul de la Şcoala generală Octavian Goga”) s-au întrecut pe ei înşişi şi pe alţii. Le mulţumesc!

         C.M.: În ce măsură actorul, ca interpret al unui rol, poate deveni şi un critic, - de ce nu chiar profesionist, - al propriilor prestaţii publice pe scenă?

         P.A.: În nici un fel! Muntele de subiectivism, ceea ce suntem fiecare dintre noi, ar îngroşa tot mai tare imaginea de lăudăroşi irecuperabili pe care o avem în faţa spectatorilor. Pe bune!

         C.M.: Crezi într-un specific local al unui teatru, precum e Teatrul Municipal? La ce nivel se poate vorbi de un asemenea specific.

         P.A.: La nici un nivel! Specificul unui teatru este determinat de politica repertorială cu o miză precisă, componenţa şi stabilitatea trupei şi mai cu seamă o conducere de-un înalt profesionalism. O activitate desfăşurată „la plezneală” nu poate genera... un specific.

           

 

             

Versuri de Adela Naghiu şi Gheorghe Creţu, nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 11:00 PM

Adela NAGHIU

 

Modus vivendi

 

Vecinele mele se-adună pe la porţi

în pauzele dintre două telenovele

ca să privească strada

să schimbe reţete de murături

şi impresii de la ultima înmormântare…

Fiecare îşi prezintă palmaresul de boli

dând detalii obscene

asupra simptomelor

-cancerul face o extraordinară impresie

faţă de care astenia mea ar părea un snobism

 

Statul la poartă e o ideologie

molipsitoare

de-aceea am să mă-ncui

în casă şi am să scriu ceva genial

dacă tot nu sufăr

decât de mine

letal…

  

Natură muribundă

 

Oraşul se abandonează caniculei

ca un dromader făcându-şi siesta

Zeii-şi spală amforele

cu detergent deasupra asfaltului încins

cu trupuri

încinse în piele Steillmann „chiar sânul

 tău e mai lăsat, chiar sânul …” – ce contează?…

o să-mi pun silicon o să-mi umplu

membrele cu heliu, urmăreşte

telejurnalul de seară cu ştiri incendiare

despre femeia –balon, cel mai ieftin

mijloc de transport

în comun

în jurul lumii…

 

Dezîntinerirea

 

Tinereţea m-a lăsat

pentr-un bărbat cu bani

Dar nu e prima  care mă părăseşte

dimineaţa

când ridurile sunt ceva

mai evidente

şi cuvintele se subţiază ca o cafea proastă

de nu te mai poţi ascunde

în spatele lor…

 

Mai ţinem legătura

Prin intermediari –toţi amicii îmi spun

c-am pierdut o partidă bună

şi c-ar trebui să-mi refac viaţa

sau măcar moartea

până nu e prea târziu

şi-am să-ngroş rândurile burlacilor cu pensie

bună şi apartament cu vedere

la bulevard ce fac furori

în cadrul comunităţii penticostale…

 

Despre starea de agregare a poeziei

 

Despre starea de agregare a poeziei

s-au scris tratate întregi

ca despre boli clasice – cum ar fi cancerul

birocraţia sau hipertensiunea

ca despre marile războaie

internaţionale

deci ce nevoie de-a continua

corifeic letopiseţul fiorului liric

în mileniul ultratehnologic

obsedat de dispariţia

balenelor reciclarea deşeurilor

radioactive viruşi infiltraţi

pe Internet şi Apocalipsa

nucleară după Matei – fost evanghelist

actualmente doctor honoris causa în fizică

atomică? …

Totuşi încă n-aţi rămas

Fără pâine

Alcătuitori de enciclopedii

Gonflabile! – toate iubirile se-ntâmplă

sub clar de lună – puseele hormonale fiind

un fel de prognoză meteo

pentru astronauţi, un ghid

de utilizare pentru somnambuli

şi toate versurile devin nemuritoare

-totul e să ai sentimentul mareelor …

 

RECUL ÎN ARTERA AORTĂ

 

Viaţa se exfoliază lent

de pe trupurile noastre tot mai

mâncate  de carii şi vâscoase

şi aproape schelete fără curcubeul

 de pe falangele ploii…

N-are sare şi piper! – regim dietetic

fără conservant

pentru corole – când scârţăitul

ascensorului îmi accelerează

pulsul – noroc cu angajaţii Romgaz

care mai fac controale de rutină

altfel m-aş îmbolnăvi

de tahicardie

şi singurătate în fază galopantă…

 

Fiecare zi e-un triplu  tulup

pe cicatricea

poticnirii de ieri

şi absenţele tale pe dinafară le ştiu

şi pe dinăuntru

de mine

măsurându-mi sex-appeal –ul cu ampermetrul

şi rătăcirile după cantitatea

de cremă de ghete…

 

Colecţionarii de tropice

 

Moartea e o carte

fără prefaţă – în unic exemplar

nu o bibliografie facultativă

pentru studenţi blonzi şi înaripaţi

zumzăind tonic după vreun examen

e un volum – ediţie de lux

legat în piele şi legat în carne

 

Nu are note de lectură.

 

Atât de vulnerabil pentru amănunte

pe cât de încremenit

sub halebardă în suflet îţi picură

ca din perfuzie

toxice, lichefiante sfârşeli

în duminici radioactive

când iubitele

nu mai ies la plimbare

decât cu garda de corp îmbătrâneşti

ca şi cum te-ai muta treptat

la o altă adresă

- Nu te mai vând, Doamne, şi eu

pentru treizeci de arginţi e mileniul

operaţiunilor bancare

computerizate şi al trădărilor

fără pretenţii de parabolă.

 

Gheorghe CREŢU

 

CÎNTEC I

 

simt cum mă reazem de neant

trecerea e singura certitudine

trupul îmi devine o candelă

destrămată de plâns

 

numai cuvântul rămâne

în rotunjimea fiinţei lui

suntem obligaţi să fim

tot mai străini de noi înşine

cu o mirare, cu o întrebare

fără nici un răspuns

 

CÎNTEC II

 

prin mine trece râul-vioară

dinspre răsărit înspre seară

picurii ploii se înfioară

 

ugerii norilor se strecoară

prin labirinturi sprinţare

pe firul de iarbă albastră

iubirea ta va dispare

 

cântă-mi ceva de osândă

de pierdute poteci între stele

râul trece prin mine cu ciudă

cu mirări şi întrebări tot mai grele

 

DESPRE POSTMODERNISM

 

Tânărul poet al oraşului îmi ţinea o lecţie

despre teoria modernismului şi postmodernismului

Penera despre ştiinţă, tehnică, teoria informaţiilor

şi multe altele, la final m-a întrebat:

„Tu de care epocă crezi că aparţii?”

i-am răspuns poetului tânăr al oraşului

Hai, mai bine, prietene, la crîşmă

Ea de ea ţin. Crîşma,      femeia şi poezia

nu ţin cont de epoci şi curente

Cum nu ţin cont nici firele de iarbă

nici stele de pe cer

Într-o zi şi aceste lucruri vor deveni

istorie.

 

AUTOPORTRET

 

Cînd te apuci să scrii poezie

Mai întîi scrie-ţi Necrologul

Şi Testamentul

Pentru că niciodată

Nu se ştie

Cînd te va ucide

POEZIA.

 

 

Revista revistelor, nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 11:00 PM

REVISTA REVISTELOR

 

         Ca şi multe alte numere cu texte de referinţă în ale poeziei, revista de la Satu Mare - „Poesis” - aduce şi în triplul 3-4-5 / 2005 asemenea mărturii. Din nefericire, unele despre autori de curând dispăruţi, cum sunt acum evocaţi în pagini speciale poeţii Ioan Flora şi Ion Chichere. Surprinderea e mare să vezi cum, meteoric, dispar prieteni literari din cei mai apropiaţi, trecuţi însă cu urme durabile prin peisaj, inclusiv la Zilele Poesis din Satu Mare. Prin reacţiile prompte la asemenea dramatice evenimente, revista sătmăreană devine nu doar o arhivă sentimentală, ci de-a dreptul una de istorie literară. „Elegii pentru Ioan Flora şi… pentru Ion Chichere” sunt cântece de lebădă consemnate nu în anonimat, ca altădată, ci la vedere şi instantaneu cu producerea lor, inclusiv sub formă de ecouri lirice şi critice în conştiinţa tulburată a confraţilor, liantul lor sufletesc fiind poetul şi amfitrionul de taină George Vulturescu. Bogata ilustraţie fotografică şi reproducerea coperţilor de cărţi fac aproape incredibile textele gen „In memoriam”. Rămâne ca ocheanul timpului să amplifice sau să diminueze imaginea celor intraţi brusc şi prea devreme în veşnicie (primul în 2005, al doilea în 2004). Restituiri de istorie literară oferă Ion Buzaşi despre Timotei Cipariu (200 de ani de la naştere) şi Graţian Juncan despre Mihai Eminescu şi poeţii ardeleni (Şt. O. Iosif, O. Goga, L. Blaga, A. Cotruş, M. Beniuc şi I. Alexandru). Pe lângă creaţii originale din poeţi români şi străini, consistent sunt reprezentate şi echivalenţele lirice, în engleză din Mircea Petean şi Mirela Roznoveanu sau în franceză din Traian T. Coşovei, de pildă. Comentarii critice fac şi băimărenii Daniela Sitar-Tăut la Sensul vieţii de Nicolae Breban şi Gheorghe Glodeanu la Punct critic de Augustin Cozmuţa, iar Lucian Perţa semnează două pagini de parodii la poeme din zece poeţi contemporani. Ne punem speranţele în viitorul revistei „Poesis” după cum Nicholas Catanoy şi le pune în viitorul Chinei, aşa cum a fost „înainte de-a fi coruptă de occidentali”. (Jurnal)

                                                                                         ARTIFICERUL


Graiul nostru

 

Victor IANCU

 

„COPIII… DISPERĂ PĂRINŢII”

 

         Într-un articol recent, am citit acest început de frază: „Copiii care se comportă ca la hotel disperă părinţii…”.

         Textul conţine două semiinadvertenţe. De ce semi-? Pentru că nici una din cele două greşeli nu este absolută. Suntem la frontiera dintre corectitudine şi greşeală. Mai mult, însă, pe teritoriul greşelii.

         Dar să vedem despre ce e vorba.

         1. Verbul dispera provine în română din latinescul literar desperare şi înseamnă în limba de origine „a pierde speranţa, a pierde încrederea, a despera”. Intrând în română, pe cale cărturărească, în acea perioadă de renaştere naţională marcată de Şcoala Ardeleană (sfârşitul secolului XVIII, începutul celui de-al XIX-lea), cuvântul şi-a păstrat intact sensul şi forma (minus terminaţia -re, care dispăruse demult din infinitivul verbal, rămânând numai în cel substantivat). Deci despera. Această formă e singura consemnată, ca articol separat, în DEX. Forma dispera e citată doar ca variantă. Ultima ediţie a Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (1997) le citează pe amândouă, dar la articolul despera. Aşadar, prima formă recomandată este tot cea transpusă din latină în urmă cu două veacuri. Şi totuşi… Parcă vorbirea, limbajul cotidian, modelul de limbă pe care ni-l transmit televiziunile, radioul şi presa scrisă înclină spre forma a doua, născută prin disimilare sau printr-o falsă analiză morfematică: adevăratul prefix este de (des-), în nici un caz dis-. În concluzie: cum e bine? Cum e corect? Eu zic: despera, în acord cu recomandările forurilor academice şi cu etimologia cuvântului. Dar nu-i condamn pe cei care pronunţă dispera şi nu tăgăduiesc că viitorul poate înclina balanţa (dacă n-a şi înclinat-o… prezentul) în favoarea variantei cu i.

         2. A doua chestiune ţine de morfosintaxă. În textul nostru, verbul e folosit cu valoare tranzitivă, deşi în latină desperare era exclusiv intranzitiv. E bine? Iarăşi nu mă pot pronunţa tranşant. Valoarea tranzitivă a apărut numai în ultimele decenii şi nu mi se pare că e foarte uzitată. Poate tocmai de aceea DEX o citează cu aprecierea (rar). Viitorul? Nu-l cunoaştem cu destulă certitudine. Eu zic totuşi că verbul în cauză nu trebuie ă fie forţat a exprima ceea ce nu-i este intrinsec. În locul folosirii lui despera (dispera) ca verb tranzitiv, putem apela la perifraze perfect sinonime: a-l face să despere, a-i produce desperare, a-i provoca disperare, a-l aduce în culmea disperării etc.

Cărţi de Daniel Bănulescu, Teodor Tihan şi Dumitru Micu, nr. 5(24), mai 2005
Mai 29, 2005 at 10:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT  

  

MANUALUL DE LITERATURĂ - DIDACTICĂ A POETICULUI / PANOPLIE A EROSULUI?

 

          Manualul de literatură, tom apărut la Editura Vinea în anul 2004, în condiţii grafice complexante pentru restul aspiranţilor la Parthenonultipografic, se vrea un demers anteic, atât pentru editura care lansează prin el o serie de volume alocate fenomenului poetic autohton, dar şi universal, o mănuşă aruncată arenei exegetice, „o acţiune sabotată, mai mult sau mai puţin cordial - nu se putea altfel – de subiectivitate şi afinităţi”. Titlul, cvasididactic-şcolăresc, propune o variantă atipică a fenomenului literar, o ironică persiflare a manualelor alternative care suprapopulează spaţiul învăţământului indigen, transformându-ne în lectori-elevi, care, la fel de insurgent ca şi semnatarii volumului (Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Nicolae Ţone, Florea Ţuţuianu, Lucian Vasilescu), se lasă contaminaţi de morbul nouăzecist. Cartea, sperăm premonitic, se va metamorfoza măcar parţial, într-un manual, cu atât mai mult cu cât unii autori merită deja acest lucru. Prefaţa, semnată de Alex. Ştefănescu, intitulată calchiant-ludic Cei şapte magnifici, conturează crochiul habitanţilor acestui tom, selectând pertinent liniile de conduită estetică, elementele novatoare, maniera avangardist-demolatorie, atât la nivel lingvistic, cât şi comportamental a scriitorilor analizaţi, neeludând pasajele sau aspectele antipudibonde, pe care mulţi exegeţi, printr-un conservatorism retractil la nou, le-au incriminat sau doar omis voluntar. Portretele, succinte şi incitante, radiografiază bio-bibliografii neşablonarde. Astfel, Daniel Bănulescu este diagnosticat drept: „Un nonconformist care îi epatează pe nonconformişti. Un solitar dornic de afecţiune care încearcă să se facă iubit luând umanitatea de guler şi zgâlţâind-o”.Majoritatea autorilor din acest volum s-au impus publicului atât prin titlurile dinamitarde, cât şi acţional, într-o coridă a hedonismului, un melanj de vocabule insolite, inteligente şi, de cele mai multe ori persiflatorii la adresa unui tradiţionalism lingvistic, pantagruelic ingerat. Deşi de o combustie metaforică mai intensă, Balada lui Daniel Bănulescu pare a fi autosabotată, din punctul de vedere al receptării, de volumul Te voi iubi pân' la sfârşitul patuluisau de romanul Te pup în fund, conducător iubit!, ambele iscând ample scandaluri. În poezia De mâine ne vom întâlni direct în copac autorul, după ce se autodefineşte drept un Don Quijote al ratării, îşi exprimă nostalgia instrumentalismului erotic, de potenţial, virtuoz, demiurg-arhitect: „Mi-aş fi construit o muzicuţă / Din sexele tuturor femeilor pe care le-am cunoscut.” Cazul „penal” Mihail Gălăţanu este circumscris poeticii genialităţii, fiind comparat cu Rimbaud şi Labiş. Alex. Ştefănescu este mentorul acestui creator, cu destin sinuos, recalcitrant lexematic care, după un debut fulminant are parte de o amnezie mercantil-editorială, hibernare ce are ca revers „câteva mii de poeme, păstrate în dezordine. A continuat să scrie, cu o tenacitate surdă, de Sisif,  cu o iluminare trăită pe cont propriu, până la autism”. Volumele Mireasa tuturor, Memorialul plăcerii, O noapte cu patria sau Româna cu prostiiau fost sancţionate atât pentru caracterul vocalic lubric, cât şi pentru ridiculizarea antipatriotardă sau blasfemica demitizare a corifeilor literaturii autohtone. De o altă întâmpinare exegetică are parte maramureşanul Ioan Es. Pop, adoptat încă de la început, fără reticenţe. Ieudul fără ieşire, dramă complexantă a provincialităţii, realizată în cheie eroi-comică, va fi dublat de Pantelimon 113 bis, itinerar capital-ist, în care poate fi percepută o tranchilizare a tonalităţii satirice şi înveşmântarea ei în mantie tenebroasă. Nicolae Magnificul, acest gurmand al avangardei, semnalează Alex. Ştefănescu, înainte de a-şi publica tomul care l-a consacrat, „a creat cea mai bună editură de poezie din Ţară, Editura Vinea”. În finalul prefeţei criticul explicitează titlul acesteia, incluzându-se, ca un al şaptelea magnific, „ceva mai greoi decât ei”, ca urmare a temerităţii sale de a le gira permanent demersurile estetice. Semnalând încă o dată cecitatea confraţilor în diagnosticarea pertinentă a autorilor acestui tom, Alex. Ştefănescu opinează că aceştia sunt pionierii unui alt tip desensibilitate, ba chiar a Sensibilităţii înseşi.

          Intitulat clasicizant Viaţa şi opera lui..., corpusul editorial alocat fiecărui scriitor, cunoaşte compartimentări riguroase: I. Viaţa, (1.1. Poza, 1.2. Biograf. 1.3. Acreditare, 1.4. Portrete făcute de coautori, 1.5. Polul plus şi polul minus al receptării critice, 1.6. Confesional, 1.7. Ancheta socială, 1.8. Roman de presă), II. Opera (2.1. Antologic (I)), 2.2. Alt gen literar, 2.3. Antologic (II), 2.4. Alt gen literar). Deşi Biograful este realizat în manieră obiectivată, demonul ironiei, o constantă a poeţilor acestui volum, irumpe torentic, într-o cavalcadă a inteligenţei deghizate buf: „Daniel Bănulescu s-a născut în mijlocul unui popor alcătuit din medici, asistente medicale, un autopsier şi un portar. După puţine zile, părăseşte acest popor”. În ludicul CV scriitorul face mereu recurs la evenimentele mondiale, politice şi literare. Nu este uitată prima carte sau întâiul sărut, porecla „Savantul”, alocată de colegii de şcoală, dar nici performanţa de a obţine în clasa întâi inubliabila notă 4 la... purtare. Antologic (I) parcurge un itinerar lunar al sinelui, abordarea calendaristică oferind un plus de autenticitate. Oscilarea spasmodică între profan şi sacru, carnal şi mistic, maniheismul combatantului care pendulează între hedonism şi asceză are un impact seismic asupra textului. Erosul înglobează un traiect ascendent, iar femeia, analfabetă a cărnii, va cunoaşte etapizat virtuozităţi de gheişă. Limbajul, antipudibond, vexează, poate, disponibilităţile lectorului conservator senzual, decriptând strategii kamasutrice. Prologul Baladei lui Daniel Bănulescu, melanj de obedienţă şi orgoliu exhibator, se converteşte într-un autoportret, o dorinţă de accesare a castei celor privilegiaţi „Pentru care Dumnezeu construieşte o cetate”, cu veleităţi de hermeneut al vocabulelor. Moartea este percepută ca o realitate ubicuă, singura profilaxie a purificării rămânând rugăciunea. Grădina Zoologică este un topos al pervertirii felinice a sinelui, o paranoia a adversarilor, care încarcerează atât trupu-i-capcană, cât şi, sadic, pe cel al iubitei, catapultă a derefulării. Biblioteca municipalăMihail Sadoveanu” pare o locaţie a alienării, un stabiliment veneric, vizitat doar de sporadicii dinozauri-lectori. Exclamaţia funambulescă glisează pe panta dramaticului, camuflând o cecitate culturală, generalizată: „Câtă disperare în aceste case de toleranţă/ Ale înţelepciunii!” Femeile bănulesciene sunt actante erotic, cadâne ale desfrâului, percepute ca bijuterii senzuale.Duşman al poporului” – amant al patriei, dihotomic şi complementar calchiază, patriotismul de faţadă antedecembrist, exploatând faliile multiple, ale osanalelor plurimorfe, de pionier-constructor, policalificat, al socialismului. Inedit este Cântecul de disperare al lui Daniel Bănulescu, oscilare spasmodică între Eros şi Thanatos, guvernate de implacabilitatea destinului, dar şi de utopia unui viitor cvasiedenic: „Şi atunci în tot împrejurul meu va fi dragoste. Desăvârşire. Text sfânt”.

          De o altă textură şi cromatică eufonică este „violangiul”Mihail Gălăţanu, „ereticul” lingvistic care şi-a permis cutezanţa, exhibator-sarcastică de a fecunda limba noastră neaoşă,  de-a o împresura cu vocabule indicibile, dând donquijotesc palme pudorilor refulate. În Ancheta socială Adrian Secară îl definea drept: „Grande Humbert al Loliţicii româneşti, un baron Dracula (sic) al politicii erotice, care încearcă să afle marginea dintre horror şi fericire, margine care uneori nu există, mare rege canibal al plăcerii”, iar Dan Silviu Boerescu opinează: „Gălţanu se bucură de cuvânt ca de un act sexual post-modern în Grădina Raiului, în faza aproape preadamică. El oficiază cu har, „HO LOGOS SPERMATIKOS”, spre deliciul prietenului său, Luca Piţu, bunăoară”. În pofida încărcăturii abundent lubrice, poezia lui Gălţanu nu poate fi supusă unui tratament retractil, fiindcă seduce. À rebours. Prin insolenţă. Orgoliu. Vulcanism. Imprecaţii inteligente. Halou degringolant al unei minţi fecunde... Româna cu prostii este o creaţie programatică, numele Gălăţanu irumpând la tot pasul, impregnându-se până şi hipoacuzicilor. Recalcitrantul băiat rău propune crucea, ca document certificant al valorii. Recunoaşterea post-mortem, ca urmare a cecităţii exegetice volitiv activate, are şi aspecte benefice: „Crucea ta va fi o antologie, o selecţie de şlagăre/ din seria «The best of»...” Empatic, autorul îşi imaginează consilieri parentale, metamorfozându-se kafkian într-un „Dracula al sexului”, de a cărui inserţii contaminante, pervertite cu morb lubric, adolescenţii trebuie feriţi. Machiavelic, Galăţanu parodiază lexemele cuminţi, neologice, deconspirând falii ale snobismului lingvistic. Situată sub zodia indicibilului... devoalat, Româna cu prostii... se vrea un obiect de studiu, didactic, atâta vreme cât cuvintele aşa-zis licenţioase nu sunt omise din DEX. Sunt demitizate satiric modalităţile intelectualist-desuete de elogiere auctorială a gintei feminine: „Domnişoară, ce drăguţă sunteţi/ şi cum vă mişcaţi, ca două apropouri/ fenomenalele dumneavoastră popouri. Sau vai, ce sentiment de copulaţie îmi vine! Periculozitatea microbian-gălăţană se revarsă şi asupra patriotismului. Arătându-se buf cu degetul, ca unul care „a scris în româna cu prostii/ El a dezvirginat-o” poetul propune, in facto, o descătuşare a falselor pudori, o defardare a convenţionalismelor, o Republică a epicurianismului, aflată sub stindard falic, motiv pentru care până şi imnul naţional este cameleonizat gălăţan: „Scoală-te, române-n erecţie deplină/ Din somnul sexual/ În care te-adânciră/ Un comunism letal”.

          Criticu' şi Poetu', entităţi maniheic-complementare, sunt tangenţiali în calitate de hermeneuţi ai erosului. Simbioza fraternală („Ca şi mine, el scrie cu picioarele”), este amplificată de apetenţa ambilor pentru Poetese. Noi şi fiica ministrului plagiază aria vocabulelor din Văduva veselă, gambele felinice fiind sabotate de încălţămintea ortopedică. Metafora albă derridiană, înglobează tehnica palimpsestului, textul-mamă fiind dublat de completări deconcertante. Critic şi Poet îşi conjugă simultan şi adiacent eforturile, metodişti ai senzualităţii, care-şi eşalonează gradual lecţiile hedoniste, pentru a o învăţa pe fiica ministrului, altruişti, „primele ei vocalize sexuale”. Deşi „Fiecare e dublul negru al celuilalt”, liantul senzorial germinează compartimentări profesionale, comasate persuasiv întru celebrarea erosului: „Poetu' le excită organul erectil al metaforei/ Criticu' le pune direct diagnosticul pe text”. Fraternitatea atinge paroxismul în Femeile noastre comune, motivând   ménage-ul à trois, deculpabilizant, ca o necesitate pecuniară, ca urmare a finanţelor paupere. Amestecul vocalic regional-arhaic mimează palatalizări forţate, intelectuale. Statutul de paria sexual-afectiv, disponibilităţile donjuaneşti sunt comprehensibile, ca urmare a avertizărilor adresate femeilor amprentate definitiv, care ,în urma contaminării cu Nenea Incendiu, nu se mai lasă atinse decât de Thanatos. Literatura, în Minunile terasei de la muzeu, este considerată o emisară a feminităţii, care se inoculează subcutanat, o locaţie în marsupiul căreia vegetează clasici, epigoni, plagiatori. În Căutarea lânei de aur criticul este vizualizat ca un Amphitrion al sexualităţi, dar cornul abundenţei nu se referă la valoarea lui exegetică, ci la dimensiunile proboscidiene ale creierului subabdominal. Casa de nebuni a amorului reprezintă un topos alienant care găzduieşte ex-„iubitele noastre”, locaţie special construită de psihiatri pentru victimele senzuale ale celor doi, pentru a facilita o distributivitate fraternală a afectului, un templu de adoraţie a pângăritorilor. Sanatoriul este perceput, paradoxal, drept o locaţie securizantă care, în pofida dereglărilor psihosomatice, este un substitut preferabil infernului domestic, guvernat de „copii, soacre, cratiţe, neamuri”. Organele trupului se emancipează, în special centrii erogeni, o revoluţie în care se scandează lozinci hormonale, într-o exhibatorie doleanţă de împlinire carnală. Mireasa tuturor, Mireasa Lumii este caracatiţa hedonistă, nimfomană, insaţiabilă, orgiastică, logodnica perenă a Păcatului. O noapte cu Patria, deşi blasfemic-antipatriotardă, se metamorfozează într-un (anti?)elogiu al ţării-sumă, a patriei-femeie, percepută proteic, poliedral, sub toate aspectele pervertirii contemporane. Geografia, istoria, socialul, economicul sunt investigate şi stilizate în imagini erotizate, un infern sexualizant, care decriptează recalcitrant realităţi concrete. Memorialul plăcerii se converteşte într-o replică parodiantă a Memorialului durerii, combustia afectiv-carnală, torturantă, nefiind cu nimic inferioară caznelor activate de torţionarii sigheteni. Mama mea a fost lumea închide Inedit-ul gălăţan, printr-o ars poeticaa cosmopolitismului, în care Frankensteinul-univers se vede subminat imprecativ de monstrul-bumerang pe care el însuşi l-a creat.    

 

Augustin COZMUŢA

 

REACŢIA CRITICĂ

 

         Desfăşurată ca activitate permanentă şi sistematică, critica implică o atitudine activă şi deopotrivă contemplativă. Cele două laturi ale procesului de analiză critică sunt complementare şi îmbină, în proporţii diferite, aspecte din ambele zone ale abordării operei literar-artistice. Lectura criticului este una avizată şi, ca atare, e ghidată de un corp de criterii estetice şi valorice care sunt menite să-i asigure în evaluare rezultate valide, cât mai apropiate de adevărul profund al unei creaţii originale. Mecanismul operei nu se lasă dezvăluit în mod adecvat fără o operare metodică de adâncime în universul textului, ceea ce presupune, dincolo de intuiţie şi gust, intervenţia lucidă a unor principii directoare. Meditaţia în preajma unei opere ca şi formularea unor aprecieri critice asupra ei determină o viteză de reacţie şi un set de motivaţii care dau întemeiere judecăţii de valoare. Criticul experimentat şi exersat în oficiul său ştie să caute şi să releve din structura dinamică a unei opere, deschisă de obicei sub multiple interpretări, dar şi să comunice descoperirile sale, sub semnul unei noutăţi de percepţie, a mesajului şi expresiei deopotrivă, ceea ce îi şi justifică demersul. Departe de a fi uniformă, reacţia critică generează o multitudine de „figuri şi forme”, asigurând diversitatea receptării fenomenului estetic, dincolo de existenţa unor constante teoretice în evaluare specificului său. Un astfel de inventar al opţiunilor în domeniu, fatalmente parţial, se încumetă să radiografieze criticul Teodor Tihan, în recenta sa carte Figuri şi forme critice contemporane (Editura Forum, Cluj-Napoca, 2004). Gestul denotă respect faţă de colegii de breaslă (iată, criticii se citesc între ei), dar are şi o motivaţie solidă, autorul fiind un consecvent „recenzent al fenomenului literar contemporan”, cum singur se recunoaşte în a sa „scurtă explicaţie” care însoţeşte debutul volumului. Din unghi propriu, Teodor Tihan ne oferă „imaginea unui anotimp literar” căruia i-a fost martor, urmărindu-i „mutaţiile şi metamorfozele survenite”, notele şi comentariile fiind găzduite în reviste, în principal în „Steaua” (căreia îi şi consacră, în final, un articol evocator) şi constituie un material elaborat care să îndreptăţească aspiraţia spre a întocmi, în perspectivă, o eventuală „istorie a criticii româneşti de azi”. Se deduce, din proiect, că în cuprinsul lucrării este avută în vedere „opera celor mai reprezentativi critici contemporani”, între ei figurând nume precum Nicolae Balotă, Virgil Nemoianu, Ioana Bot, Mihai Drăgan, D. Vatamaniuc, Vladimir Streinu, Simion Mioc, Mircea Zaciu, Mircea Tomuş, Dimiţian Cesereanu, Florin Mnaolescu, Virgil Ardeleanu, S. Damian, Valeriu Cristea, Mihai Drăgan, N. Barbu, Al. Andriescu, H. Zalis, Dan Culcer, M. N. Rusu, Nae Antonescu, Laurenţiu Ulici, Ion Vartic, Valentin F. Mihăilescu, Radu Enescu, ilustraţi într-o carte sau mai multe din bibliografia lor surprinsă în mers. Eşantionul, ca orice selecţie subiectivă, este mai mult sau mai puţin reprezentativ pentru relieful atât de variat şi uneori de accidentat al evoluţiei criticii noastre în a doua jumătate a secolului XX. Oricum, dincolo de sumarul, vădit şi voit incomplet, chiar restrictiv, aleatoriu înfăţişat, obiectivul fixat, de a oferi „o privire de ansamblu”, este ambiţios şi meritoriu, datorat şi unui „susţinut efort interpretativ”, prin confruntarea de poziţii şi de opinii cu o seamă din instanţele critice active ale perioadei avute în vedere. E cert că e o carte de „critică a criticii” prin excelenţă, dialogul cu confraţii fiind principala miză a cărţii. Nu se produc portrete sau medalioane, nici se conturează profiluri de critici, ci efectiv, la nivelul foiletonului publicistic, se instituie un dialog al unor voci care, prin luarea în atenţie a întregii creaţii, ar putea contura pretinsele „figuri şi forme” invocate în titlul lucrării. E un mod fertil, dar tranzitoriu, de a încerca o ordonare şi o încolonare a exerciţiului critic curent într-o construcţie viitoare căreia abia i se zăresc culoarele şi coloanele. „Reacţia critică” funcţionează prompt şi franc, unele păreri sunt împrăştiate, altele respinse, iar cele controversate sunt supuse dezbaterii, ceea ce face incitant comentariul, fără a fi incisiv, nici polemic şi cu atât mai puţin contestatar. Îndemnul şi invitaţia este ca actul critic să conţină „măcar intenţional o atitudine polemică”, în sensul de a fi combătute „inconsecvenţele de gândire şi atitudine”, îndeosebi în probleme care devin „obiectul unei controverse de principiu”, fără a provoca şi stimula însă „false polemici”, deviate spre răstălmăcirea ideilor şi ridiculizarea adversarului, indiferent de calibrul său. Civilitatea şi urbanitatea atitudinii, intelectualitatea tonului critic pot, în schimb, nu să evite polemica, ci să o facă să intre, în mod demn şi argumentat, „în reflexul de fiecare moment al criticii actuale”. Pledoaria merge, deci, nu spre domolirea, îmblânzirea sau adormirea în convenţii a reacţiei critice, ci în stârnirea şi îndreptarea ei spre scopuri majore ale vieţii literare, care simte nevoia acută, încă din stadiul criticii de întâmpinare, să cultive autenticul spirit critic, pentru a discerne din start valoarea de non-valoare, talentul real de impostură.

 

Ion M. MIHAI

O PRESTIGIOASĂ MONOGRAFIE ARGHEZI 
 

 

         DUMITRU MICU, avizat istoric şi critic literar a publicat de curând o prestigioasă monografie ARGHEZI în care a cuprins tot ce se ştie până azi despre „scriitorul absolut al literaturii noastre”, cum a fost numit poetul de referinţă, pamfletarul acid şi virulent, unul dintre cei mai mari ziarişti din istoria presei româneşti. Coincidenţa face ca data apariţiei revistei Nord Literar în care urmează a se publica prezentul material - 21 mai - să se suprapună comemorării a 125 de ani de la naşterea acestui titan al poeziei româneşti. Numele lui Arghezi, considerat de mulţi ca al doilea mare poet român, îţi revine în mod reflex pe buze după Eminescu şi însoţit fiind de Blaga, Barbu, Bacovia, iar mai nou şi de Nichita Stănescu, marii monştri sacri ai lirismului românesc.

         În monografia amintită mai sus, Dumitru MICU, încearcă şi reuşeşte să prezinte integral şi cu lux de amănunte pe Tudor Arghezi şi opera sa, aşa încât, la sfârşitul lecturii, oricine să poată spune că nimic din ce a scris acesta şi cum a scris el, nu-i este străin. Şi, într-adevăr, autorul monografiei Arghezi şi al Istoriei literaturii române de la creaţia populară la postmodernism - una din cele mai apreciate astfel de opere, după Istoria monumentală a lui G.Călinescu - a realizat o excepţională lucrare exhaustivă, structurată pe capitole distincte, fiecare din ele tratând aspecte specifice ale creaţiei scriitorului respectiv care a dominat copios, cu personalitatea sa, prima jumătate a secolului XX. Lucrarea începe cu prezentarea detaliată a datelor biografice ale poetului Ion N. Theodorescu, cu ascedenţă olteană (n.1880), arătând toate avatarurile din copilăria acestuia, inclusiv călugărirea la mănăstirea Cernica (1900) sub numele de ierodiaconul Iosif, călătoria sa la Paris (1905) şi la Fribourg „republica de mânăstiri din Elveţia”, de unde, în 1912, este exclus din cinul monahal. În paralel sunt înfăţişate etapele pregătirii sale şcolare, extraşcolare şi scriitoriceşti. Debutul publicistic şi-l face în ziarul Liga ortodoxă, în 1896, unde sub numele de Ion N. Theodorescu publică mai multe poezii. Cu semnătura Tudor Arghezi publică versuri şi un poem în proză, pentru prima dată, în 1898, într-o revistă cvasinecunoscută Linia dreaptă. Publică apoi poeme împreună cu mai mulţi intelectuali de stânga: C.Dobrogeanu Gherea, Constantin Mille, Galla Galaction ş.a. la revista Vieaţa Nouă, apoi în Viaţa socială a lui N. D. Cocea. Între 1910-1916 semnează cu numele bisericesc - ierodiaconul Iosif - în revista Facla şi, simultan, colaborează sub numele Arghezi la mai toate revistele literare ale vremii. Datorită originalităţii prozodice şi a valorii scrierilor sale, a limbajului poetic folosit, prietenii îl numesc „Luceafărul generaţiei noastre”.

         Pentru că în timpul primului război mondial, în perioada când Capitala ţării a fost ocupată de trupele germane, Arghezi a scris la ziarul Bukarester Tagblatt, el va fi condamnat ca fiind colaboraţionist şi va sta mai bine de un an închis la Văcăreşti. Vamai fi internat în Lagărul de la Tg. Jiu, în 1943, în timpul celui de al doilea război mondial pentru publicarea incendiarului pamflet Baroane, adresat ambasadorului german la Bucureşti. După eliberare, revine în presă la săptămânalul Hiena al lui Pamfil Şeicaru şi este prezent în mai toate revistele de cultură ale vremii: Gândirea, Flacăra, Contemporanul, Rampa, Viaţa literară, Ramuri etc. împreună cu cei mai importanţi scriitori de atunci: I. Pillat, Vl. Streinu, V. Voiculescu, I. Agârbiceanu, Ion Vinea, Cezar Petrescu, Gala Galaction, Adrian Maniu ş.a.

         În anul 1927 îşi publică primul volum de poezii - CUVINTE POTRIVITE -, unul de referinţă, iar în 1928 scoate singur celebrele Bilete de Papagal, periodic ce-şi schimbă formatul în timp, la care au colaborat nume sonore ale literaturii noastre: Sadoveanu, Topârceanu, Paul Zarifopol etc. şi au debutat mulţi importanţi scriitori ca: Eugen Ionescu, G. Ivaşcu, Maria Banuş, Emil Botta, Geo Bogza ş.a. În 1931 îi apare volumul de versuri -  FLORI DE MUCIGAI -, un fel de replică sau răspuns la Florile răului al lui Baudelaire, care a făcut mare vâlvă.

         Ineditul, spontaneitatea şi valoarea creaţiei blagiene, noul stil poetic practicat de acesta îi determină pe contemporani – M. Ralea, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Ş. Cioculescu ş.a. – spre sfârşitul deceniului al treilea din veacul trecut – cu câteva excepţii Gh. Bogdan Duică, I. Barbu, N.Crainic şi alţii câţiva – să-l considere „un nou Eminescu” şi să-l declare cel mai mare poet contemporan. După apariţia Florilor de mucigai, până în 1939, nu-i an în care Arghezi să nu editeze câte o nouă carte sau chiar două. În 1933, îi apare Tablete din ţara de Kuty, în 1935, Ochii Maicii Domnului, în 1936, Cimitirul BunaVestire, în 1937, Ce-ai cu mine vântule? în 1939, Hore etc.

         În anul 1945 Arghezi primeşte Premiul Naţional de Poezie după ce, împreună cu Bacovia, îl mai primise în 1934. În 1946 e sărbătorit împreună cu G. Galaction cu prilejul unei jumătăţi de secol de la debutul publicistic. Odată cu instaurarea, la noi, a tolitarismului comunist, neaderând de la început la Realismulsocialist, curentul literar impus de acesta, Arghezi începe să fie marginalizat şi denigrat, creaţia lui fiind considerată „decadentă” şi scoasă din circuitul public. Campania de denigrare culminează cu publicarea în ziarul Scânteia a aşa zis-ului pamflet, semnat de Sorin Toma, în conivenţă cu Traian Şelmaru, M. R. Paraschivescu şi Nicolae Moraru, diriguitorii de atunci ai culturii noastre, „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, în care era expusă poziţia Partidului unic faţă de creaţia celui mai mare poet român în viaţă, considerată fără nici o valoare. Pentru intimidare i s-au mai făcut şi multe alte şicane, luîndu-i-se  dreptul la semnătură şi creându- i  multe alte neplăceri existenţiale, care i-au afectat chiar mijloacele de trai. A fost astfel nevoit să facă unele compromisuri, aliniindu-se cel puţin formal cerinţelor ideologice ale partidului - stat. În 1952 şi-a recăpatat o parte din drepturi începând să publice din nou, iar opera să-i fie tradusă în străinătate. În 1962, debutează ediţia de opere complete sub titlul ales chiar de el Scrieri, din care, până  astăzi, s-au publicat 40 de volume, urmând ca la sfârşit numărul lor să se ridice la 50.

         Poate că autorul acestei monografii ar fi trebuit să redea mai multe amănunte din viaţa poetului de după 1948, inclusiv privaţiunile la care a fost supus, aşa cum o face cu perioada dinaintea acestei date, să le comenteze şi să le interpreteze. Că în 1955 Arghezi este primit  în Academie, iar în 1957 este ales în Marea Adunare Naţională şi primeşte Premiul de Stat, că este sărbătorit cu mare fast la împlinirea vârstelor de 80 şi 85 de ani, că este decorat şi i se permite să  călătorească în ţările Europei, toate acestea sunt merite justificate de incontestabila valoare a scrisului arghezian. Se pune însă întrebarea, cât de sincer a fost regimul comunist atunci când i le-a acordat? De asemenea poate că ar fi trebuit subliniat şi faptul că partea cea mai valoroasă şi consistentă a operei autorului Florilor de mucigai a fost scrisă înainte de intrarea sa în dizgraţia Realismului socialist.

         În cartea sa, Dumitru Micu analizează şi interpretează separat aspecte ale poeziei şi ale prozei  argheziene. Desigur că partea cea maivaloroasă a operei acestuia este, fără îndoială, poezia. Din proză, deşi a scris romane, eseuri, povestiri, portrete, confesiuni, cronici şi pamflete cele mai reprezentative sunt pamfletele a căror ţintă predilectă sunt boierii, vechilii şi clerul. Sensibilitatea scrisului arghezian se înscrie între serafic şi abject, fraza lui incisivă, percutantă, vioaie, ritmică fiind lipsită de banalităţi. Atât poetica prozei argheziene cât şi cea a poeziei sale sunt esenţial antimimetice, opuse creaţiei obiective.

         Dumitru Micu  precizează că între războaie, în afară de opera literară, Arghezi profesează intens gazetăria fiind prezent cu materiale în mai toate publicaţiile vremii notând: Înainte de Călinescu şi în mai largă măsură Tudor Arghezi încarnează în literatura română - prin realizări şi nu doar prin experienţe - scriitorul eminamente total, în toate sensurile” (p.289) Deosebirea între proza sa literară şi cea publicistică este relativă, el folosind acelaşi stil şi acelaşi fond de cuvinte. Autorul monografiei mai notează că, precum Caragiale, Arghezi „simte enorm şi vede monstruos”, (p. 291) şi conchide: „Dacă în poezie Arghezi este un nou Eminescu, în proză este omologul lui Caragiale”. Subiectele textelor sale sunt extrem de diverse, culese din toate mediile sociale, din viaţa  cotidiană. Ele nu relevă  un tipicul, ci semnalează ciudăţenii ori cazuri excepţionale. Stilul narativ arghezian, constată D.Micu, este digresiv până la exces. Peste tot se întâlneşte ironia, sarcasmul, bătaia de joc. Între temele tratate se reţin: pisălogul, îngânfatul, afemeiatul, maniacul, cârcotaşul, flecarul, uitucul, ratatul, cretinul, idiotul, apoi tipuri sociale: lingăul, licheaua, obraznicul, ipocritul, escrocul, filistinul, misticul, puşlamaua, arivistul. Autorul monografiei, după ce prezintă titlurile prozei lui Arghezi, povesteşte pe scurt acţiunea celor principale, atrăgând atenţia asupra a ce are specific fiecare text prezentat, dând şi multe citate reprezentative. Teatrul lui Arghezi cuprinzând o singură piesă în trei acte - Seringa - şi câteva scenete, este mult inferior versurilor şi prozei.

         Ca poet, constată D. Micu, datorită noului limbaj liric utilizat şi a noii sintaxe poetice folosite, a inepuizabilelor sale resurse imaginative şi mai ales lingvistice, Arghezi, în ciuda câtorva contestatari, rămâne o paradigmă a poeziei româneşti, aşa cum a fost cândva Eminescu, apoi Barbu, Blaga, Bacovia cu care a fost contemporan. Într-un fel, omologul lui Baudelaire la noi, el introduce estetica urâtului în lirica românească şi, aşa cum declară în Testament, „din mucigaiuri, bube şi noroi el iscă frumuseţi şi preţuri noi”. Evitând clişeele şi stereotipiile, Arghezi a restituit cuvintelor virginitatea iniţială, a înnoit şi a îmbogăţit  limbajul poetic, sintaxa poeziei, obţinând efecte poetice  potrivind cuvinte obişnuite, creaţia sa lirică foarte variată şi diversificată nu se poate supune unei clasificări rigide, ea nefiind una tradiţională, dar nesatisfăcând total nici legile modernismului.

         De o însemnătate deosebită este capitolul referitor la revoluţionarea limbajului în poezia lui Arghezi pe care autorul studiului îl descompune, îl analizează şi trage concluzii. El identifică, astfel, rafinamentul limbajului şimaxima sa eficacitate artistică, deşi la început unii critici îl acuzau de pornografie şi scatologie. Se constată că limbajul poetic arghezian provine din toate „zonele şi straturile limbii”. G. Ibrăilenu semnala în 1926 că Arghezi este un adevărat revoluţionar în limba noastră literară. El îşi are sursa în vorbirea populară mai ales în cea din sudul ţării din mediul rural, împlicând categorii sociale, funcţii, unelte de muncă, animale domestice, fauna şi flora câmpului şi a pădurii, îndeletniciri agricole, datini, sărbători, fenomene terestre şi cosmice. E surprinzător cum Arghezi care a trăit puţin la ţară stăpâneşte aşa de bine limbajul şi comportamentele din mediul rural.

         Autorul studiului dă frecvente exemple elocvente cu care îşi demonstrează toate afirmaţiile pe care le face. La fel de bine stăpâneşte Arghezi şi termenii bisericeşti, termeni cărturăreşti unele neologisme, dar şi limbajul periferic de mahala sau cel al penitenciarelor, evitând permanent folosirea cuvintelor obscene sau înlocuindu-le cu perifraze. Sunt folosite şi cuvinte create de poet spre a produce efecte speciale ca: muieret, cititorime, câinărie, greierime, etc. Arghezi creează verbe din substantive şi adjective, feminizează unele substantive masculine sau neutre, ori atribuie gen  substantivelor epicene (cucă, papagaliţă etc.) Aşază adjective înaintea substantivelor sau adverbe înaintea verbelor ş.a. D. Micu analizează multe aspecte ale limbajului care afectează sintaxa, dând în acest sens exemple elocvente.

         Cu deosebit simţ de observaţie şi cu pătrunzător spirit de analiză el constată că Arghezi face poezie „construind din toate materialele posibile, exploatând frumosul şi urâtul, moralul şi oripilantul, minusculul şi colosalul, naturalul şi artificialul, fantezia combinativă, materializează abstractul, corelează efemerul cu veşnicul, imanentul cu transcedentul, realul cu supranaturalul.” (p. 78) Pentru a convinge că figurile de stil argheziene se adresează tuturor simţurilor omeneşti, D. Micu oferă citate peremptorii din mai toată opera lui Arghezi. El constată că în afară de principalii tropi în versurile lui Arghezi apare şi sinecdoca, parabola, hiperbola, paradoxul, oximoronul. Şi subliniază că propensiunea gigantizării este mai specific argheziană decât sensibilitatea lui la miniatural.

         Arghezi, de Dumitru Micu, apărută în 2004 la Editura Institutului Cultural Român este cea mai completă şi mai complexă exegeză care s-a scris până acum despre opera unuia dintre cei mai importanţi scriitori români.    

 

         

 

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2061 - 2070 din 2192

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.