top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Viaţa culturală, nr. 4(23), aprilie 2005
Apr 24, 2005 at 08:00 PM

CĂRŢI PRIMITE LA REDACŢIE

 

Oliviu Felecan, Noţiunea „muncă” - o perspectivă sociolingvistică în diacronie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004;

Daiana Felecan, Limbajul dramaturgiei româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Editura Dacia / Editura Mega, Cluj-Napoca, 2004

Petru Dunca, Introducere în filozofia Orientului Antic, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 2005;

Ion Ghiur, De Sant Ospiciu, Editura Brumar, Timişoara, 2001.

 

ZILELE REVISTELOR DIN
TRANSILVANIA ŞI BANAT

 

         În oraşul Mediaş, are loc, în zilele de 14-15 mai 2005, ediţia a V-a a manifestării „Zilele revistelor de cultură din Transilvania şi Banat”. În program: colocviul cu tema „Neoexpresionismul în poezia contemporană din România” şi concursul naţional de poezie „Aron Cotruş”.

 

Vasile SĂVINESCU

 

MEMENTO ION POPDAN
SAU NOSTALGIA AUTENTICITĂŢII

 

         Ion Popdan se numără, fără îndoială, printre cei mai originali şi viguroşi artişti pe care i-a dat Sătmarul în a doua jumătate a secolului trecut. Şi, negreşit, printre caracterele emblematice ale acestor locuri. Nimic din ceea ce e omenesc nu i-a fost străin, vorba latinului Terentiu. Cel mai adânc întipărite în cugetul şi simţirea sa au fost însă artele. Pictura, înainte de toate. Dar şi poezia, proza, scrisul eseistic, jurnalul existenţial şi de creaţie. A lăsat în urma sa o întreagă pinacotecă şi un vraf de manuscrise. A avut expoziţii mari şi de neuitat. Pe unele am avut prilejul nu doar să le recenzez în presă, ci să le şi prefaţez la vernisaje. Deşi n-a fost un răsfăţat al comisiilor de achiziţii, i s-au cumpărat o seamă de lucrări la preţuri rezonabile. Unele din tablourile sale cele mai reprezentative, cum sunt monumentalele Menumorut şi norodul şi Mihai Viteazul - care ar face mândria oricărui oraş care se respectă - aşteaptă încă să fie achiziţionate şi aşezate fie în spaţii publice, fie într-o expoziţie permanentă. A avut parte doar postum - şi numai datorită devotamentului desăvârşit al văduvei sale, profesoara de canto Claudia Popdan, ea însăşi o artistă valoroasă - de o carte care să înmănuncheze principalele sale scrieri literare. Aceasta, exemplară sub toate aspectele, a apărut la Editura Dacia, în primăvara anului 2001, sub îngrijirea şi cu prefaţa reputatului scriitor şi universitar Mircea Muthu. Titlul ales de îngrijitor - cel al unei dintre poeziile tutelare incluse - este grăitor pentru acuta conştiinţă a valorilor manifestată de acest tensionat şi dăruit creator. Se numeşte Blestemul de-a fi munte şi configurează un memorabil autoportret liric: „Sunt munte. Şi ştiu că sunt munte / Marea nu-i îngâmfată pentru că-şi ştie adâncimea / Muntele nu-i trufaş că-şi ştie înălţimea”.

         M-am întrebat repetat care este constanta, esenţa, ecuaţia în care s-ar putea concentra personalitatea atât de puternică şi de cuprinzătoare a omului şi artistului Ion Popdan şi n-am găsit un răspuns mai satisfăcător decât cel pe care l-am dat, alături de Mihai Nadin, acum trei decenii. Pe care criticul de la „Astra” l-a şi folosit în profilul consacrat în albumul Artişti plastici din judeţul Satu Mare. El se sintetizează în sintagma nostalgia autenticităţii. Cu accent nu pe sensul de a retrăi un sentiment trecut, ci pe acela de aspiraţie dureroasă pentru ceva greu de realizat. Greu, dar nu imposibil, cum a dovedit, pilduitor în cele din urmă, întregul drum, încărcat de dramatism şi de nobilă îndârjire, străbătu de Ion Popdan - printre noi şi alături de noi, cei pedeştri, dar mai ales pe aripile şi sub călăuza muzelor sale aspru dominatoare. Tot ce ne-a lăsat - pe pânze, în albume, în pagini tipărite sau în manuscrise - se resimte de un puternic suflu poetic, metaforic, de mirajul plenitudinarului şi al desăvârşirii. Universul în care s-a mişcat e livresc, nostalgic, cum am mai spus, dar şi puternic marcat de sentimentul viului, al veritabilului, de aspiraţia racordării la esenţele ultime.

         Meditativ şi familiarizat cu lumea conceptelor, Ion Popdan nu s-a lăsat prins de ariditatea acestora, ci a tins cu ardoarea să se înalţe la concretul logic - atât de râvnit de cei pentru care filosofia e viaţa trăită, înţeleasă şi asumată şi nu speculaţie pedantă ori frivolă. Iar adevărul - concordanţă cu realitatea, punct final cu drum cu tot, cum spunea Hegel.

         Aşa cum rezultă, sper, din aceste sumare şi palide rânduri – unele reluate, altele scrise în preajma zilei în care Ion Popdan (27 mai 1935 – 23 martie 2000) ar fi împlinit 70 de ani -, nervurile vitale ale aspiraţiei spre autenticitatea omului şi a artistului aici evocat au fost numeroase şi pregnante. Despre o parte din ele s-au spus şi s-au consemnat, de-a lungul anilor, cuvinte pertinente şi de neuitat. Despre altele urmează, neîndoielnic, să se vorbească şi să se scrie. Căci, sunt încredinţat, creaţia lui Ion Popdan accede, cu perfectă îndreptăţire, nu doar la posteritatea artistică a locului în care s-a produs, ci şi la aceea a întregului spaţiu transilvan, dacă nu şi la cel al întregii ţări.

Poeme de Gabriel Raţiu, nr. 3(22), martie 2005
Mar 27, 2005 at 11:00 PM

Gabriel RAŢIU

 

De-a călare

Lui Neţa Iercoşan

 

Se-adună zăpada pe margini de iarnă;

vântul adulmecă-n păsări copaci.

La ceasul când umbrele vin să-ţi aştearnă

cu alb aşternutul în care zaci.

 

Mai sânt zece paşi, douăzeci nu mai sânt

până la groapa comună din cer.

Cu scara proptită pe un pod de pământ

cobori la cei ce sunt numai ieri.

 

Ei deja ştiu cuvântul ascuns,

parola cu care se leagă făcutul

de cel necuprins, strălucitul răspuns

pe care-l visează argonautul.

 

Stai drept în şa, aşadar, când se rupe

lacătul vechi şi ars ca o zgură.

Caii asudă cu sânge pe crupe

cum ningi de-a călare mistuit sub armură.

 

*   *   *

Meridian

 

O, tunetul, aceste voci cereşti

sclipind în seara de sfârşit de iarnă!

Fierbinte vas de lut, care mai eşti,

cum ploaia-n trunchiul tău mi se răstoarnă;

Al vieţii murmur, norul despletit,

oricare chip putând fi al iubitei,

surâsul când se-ntoarce însutit

ca grânele pe şesuri risipite.

Osânda dulce-a tainei de-a trăi

până la capăt turla-n putrezire;

fior de ceară când nu vom mai fi

nici ceaţă turmele să ne respire

doar văi de umbre, blânda lor rotire

jur împrejur de scrumul luminos,

îngenuncheate pajişti în iubire

şi-acest nisip de galben smuls din os.

 

*  *  *

 

08.12.88

 

M-au îmbrâncit în pustietatea din mijlocul lumii

acolo unde s-a uscat un izvor în fântână;

cu mâinile învineţite, zgâriate

de atâtea capcane îmi trag peste cap gluga speranţei

mă apăr cum pot implor urlând în tăcere o gură de apă

întunericul şi lemnul coboară la tine şi ţi-e frică

să te aşterni pe el cu braţele desfăcute

dragoste neţărmurită mai presus decât firea

firul tău de trestie crescută în mlaştini

curajul de a te frânge precum iadeşul păsării

pune-ţi trupul pe butucul acela nu-ţi fie teamă

nu sunt cercuri de lemn sunt stoluri  concentrice

îşi schimbă numai înfăţişarea nu vei fi singur singurătăţile

toate se-adună într-un altar încăpător, al răbdării.

 

*  *   *

 

Orb

 

Din rădăcini şi trunchi sunt ros

de-un viscol negru, sclipitor:

şi curge-n mine chinoros

cu gust dulceag de abator.

 

Bat pleoapele căzute-n os

mereu de lemn şi mai subţir

mereu mai rar şi mai spinos,

ca moartea unui trandafir.

 

În cuibul gol mirese vin

şi se tot duc ţipând ciudat;

eu însumi nu-s al meu, străin

un prins în propriul meu regat.

 

Cum iată stăruie mai mult

prin păsări ultime un peşte

de foc şi nu mai văd, şi-ascult

un rost ce nu se mai rosteşte

 

în floarea ochilor, uscată

port glasul după care strig

din crucea mea încătuşată

de întuneric şi de frig.

 

*  *  *

 

Obositoare poveste

 

Un soi de fum luminos se preumblă prin încăperi

legându-le laolaltă o singură vizuină

de ce mai stai de ce mai trăieşti

mă întreabă mărturie îmi sunt

pereţii tăcerii cravata suspectă de urmele spânzuratului

mâinile încă împreunate, legate

să ieşim în piaţa oraşului goală oţetul şi fierea aşteaptă

pe masa altarului casei acolo unde locuiesc

cherubinii, serafimii, arhanghelii, îngerii păzitori

şi celelalte regimente cereşti dar şi osândiţii luminii

şi toţi acei compatrioţi

al căror nume de gintă iaca mi l-am uitat

obositoare poveste istoria asta

mai bine mă aştern

pe patul tău de fecioară curat ca un catafalc.

Doamne, ajută. Pe mâine.

 

Intermezzo

 

Când trunchiul prinde să se-ndepărteze

din noi pe străzi în forfotă, străin,

rămânem crengi cu membrele proteze

gesticulând în jurul nostru lin.

 

Ne prelungim în vâslele perechi

plutind cu două-n frigul cel de sus,

cu două jos, în arşiţe străvechi

din  care-ntoarceri zice-se că nu-s.

 

Iar între ele-al nostru abur blând

sprinten şi pur, şi-atâta de uşor

că stoluri brune trec prin noi cântând

nemaculându-şi aripile-n zbor.

 

Aceasta până când ne poticnim

de-o piatră, de-un copac, de o femeie

cu bustul alb, rotund şi anonim,

de-o poartă pentru care n-avem cheie.

 

 

Reintră-n noi,  atunci, din nou un  trup

prea mult ştiut ca să-l mai ocolim.

Strălimpezile sfere se-ntrerup;

În rădăcină ne rostogolim…

 

   *  *  *

 

Elegie

 

Memoria epidermei umezindu-mi lumina,

luminile ochilor şi cât ne-am iubit,

niciodată îndeajuns nu ne-am iubit

am rămas ca două crengi uscate în cuib

amândoi, frunzele care ne-au ocrotit nu mai sunt

nici măicuţele cele nevăzute, ştiute

dar ele plutesc lin-cătilin

peste merii toamnelor din livezi

noi cei căzuţi pe pământ abia ne mai tărâm

ne pipăie libelulele şi fluturii-n zbor la firul ierbii

şi nu pricepem cu adevărat de ce n-am murit

de iubire, de ce am rămas

să ascultăm în doi ce gândeşte tăcerea.

 

Prigoană

Porumbe de lumină neagră

cad în rotunde lumânări

cu îngeri bolnavi de pelagră

şi ceaţă de ferigi în nări

 

când se cufundă şi mai suie

ciudate ciuturi de fântâni

în care zac bătuţi în cuie

din trei în trei fără de mâini

 

toţi discobolii dintr-o ţară

mai ieri a vergurei Marii

pe care-n zori o-ntemniţară

zece mantale brumării.

 

E vremea şerpilor de umbră

ieşiţi la pândă, după pradă

ştiind că păsările umblă

să nu audă, să nu vadă

şi să se-ascundă-ntr-o zăpadă.

 

*  *  *

 

Culorile Purgatoriului de Victor Iancu, nr. 3(22), martie 2005
Mar 27, 2005 at 11:00 PM

Victor IANCU

 

CULORILE PURGATORIULUI

-fragment de roman-

 

         Gâfâind mai urcai aproape un sfert de oră. Umbrele serii răsfăţau cu culori neobişnuite Montmartre: ici auriul potolit, dincolo argintiul strălucitor, pentru ca apele Senei, atât de îndepărtate, să-şi trimită albăstriul lor până aici pe colina Sacré-Coeur. Apropierea amurgului nu i-a descurajat pe vizitatori şi nu i-a alungat pe îndrăgostiţi din aceste locuri, totuşi îndepărtate de centrul oraşului, mai animat la lăsarea serii decât în oricare alt moment al zilei. Dimpotrivă, perechile parcă se înmulţesc, ca şi îmbrăţişările, ca şi privirile încrucişate, visătoare şi duioase. Prestigiosul aşezământ ecleziastic nu-i deranjează pe îndrăgostiţi, nu le pune oprelişti. E ca şi cum n-ar exista. „Cineva ar putea zice că e la mijloc o sfidare”. Gândul acesta mă părăseşte imediat. „Iubirea, o sfidare? Poate la adresa nimicniciei, a răutăţii şi a silniciei”.

         „Uite, Sep, cât de liniştit stă Turnul Eiffel! Nu-l roade invidia, nu-l tulbură afecţiunea atâtor parizieni şi a atâtor turişti pentru Sacré-Coeur. Şi ştii de ce? Pentru că el ştie un lucru: cine astăzi admiră panorama Parisului de pe piscul colinei Montmartre, mâine va face acelaşi lucru de pe Tour Eiffel.”

         Multă vreme nu mai zise nimic. Voise să meditez asupra spuselor ei? „Uite, s-au aprins luminile speciale de la Louvre şi din Piaţa Concordiei! Şi de la Notre-dame! Iar Champs-Élisées-ul este un veritabil spectacol de „son et lumière”. „Ai fost pe Valea Loirei?” Dădui din cap în semn de aprobare. „Nu trebuia să te întreb. Pe tine, care te ocupi de protecţia monumentelor de artă din întreaga lume. Mă ierţi, nu-i aşa?” Se apropie şi mai mult de mine. Mă cuprinse cu amândouă mâinile şi respiră oarecum înăbuşit. „Ţi-e frig?”

         „Puţin.”

         „Atunci coborâm. Jos e mai cald. Şi-apoi trebuie să ne şi odihnim puţin.”

         „Te rog, nu. Încă nu. Uite, ne aşezăm ca şi sutele astea de tineri pe treptele din faţa catedralei. N-o să ne condamne nimeni. Nu suntem atât de bătrâni. Şi-apoi la iubire avem şi noi dreptul ca toţi muritorii. Nu pot renunţa la această privelişte a Parisului, mai ales acum când umbrele serii abia se mai disting din ceaţa nopţii ce le înghite treptat. Nu ştiu de ce, dar întotdeauna venirea nopţii a fost pentru mine un mister. Un mister care, concomitent, mă şi înfioară, mă şi farmecă.”

         Aşezaţi pe scările de piatră şi beton, privim liniştiţi, visători, emoţionaţi, un oraş şi o lume. Comunicarea cu această lume pare însă întreruptă. Comunicăm mai degrabă cu ceea ce sălăşluieşte în noi sau în freamătul arborilor din micul parc ce străjuieşte funicularul, pe o parte şi pe alta, de-a lungul întregului traseu. Să fie oare aceasta Blanca, femeia fatală care în întâlnirile de la Torino şi de la Veneţia abia dacă scotea două vorbe într-un ceas de aprinse dezbateri politice? Şi acea privire rece, sfidătoare, încărcată de dispreţ, unde este ea oare? Cum de a ajuns Blanca să preţuiască nimicurile, plimbările şi îmbrăţişările adolescentine, sentimentalismul dulceag?

         „La ce te gândeşti? Ai remuşcări pentru slăbiciunea de a fi cedat insistenţelor mele? Nu-ţi face mustrări. Încă n-ai pierdut nimic. Eşti încă liber şi imaculat.”

         Mă întorsei cu privirea spre ea. Nu-i putui însă vedea ochii. Ea se uita aiurea. Şi apoi nici lumina lampioanelor nu era atât de puternică în zona în care ne aşezasem noi. „Ce vorbe sunt astea? Ai remarcat la mine vreo ezitare, vreun regret pentru ceea ce e pe care să se întâmple?”

         „Cum adică «e pe cale să se întâmple»? Nu se întâmplă deja?”

         „Eu nu mă gândeam la fapte exterioare, aleatorii şi nesemnificative. E vorba de ceea ce e pe cale să se întâmple în noi, cel puţin în străfundurile fiinţei mele, acolo unde clocoteşte o pasiune debordantă, pe care în curând, foarte curând, n-am s-o mai pot zăgăzui. Simt că e pe cale să devasteze totul: raţiune, morală, datorie, convenienţe.”

         „Ei, dacă-i aşa, nu mai rămânem împreună. Uite, chiar acum cobor scările şi chem un taxi. Tu poţi face la fel. N-am dreptul să-ţi distrug tot ce tu ai clădit, bănuiesc cu eforturi şi migală, timp de un deceniu şi jumătate. Eu n-am clădit niciodată nimic şi de aceea n-am nimic de pierdut. Poate de aceea îmi şi ziceau prietenele de la Torino femeia fatală.”

         „De unde ştii?”

         „Oricum, ştiu mult mai mult decât îţi închipui tu sau neprihănita Clotilde”.

         „Blanchetta…”

         „Mă italienizezi. Tot acolo ţi-a rămas sufletul: Brunetta, Violetta…”

         „Apropo, în spaniolă nu există această posibilitate de diminutivare?”

         „Cum să nu? Dar prefer s-o trec sub tăcere. Acum nu-i vreme de aşa ceva. Hai, plecăm.”

         „Iar… plecăm…?”

         Din nou mă prinse hotărât de mână şi mă târî pe străduţele lăturalnice din zona Sacré-Coeur, până în Place Pigalle.

         „Ce doreşti? Un spectacol de cabaret, striptease?”

         „Mă jigneşti.”

         „Cu spectacolul de cabaret?”

         „Nu.”

         „Atunci trăiască Moulin Rouge!”

         Am intrat cu oarecare întârziere. Dar am găsit locuri bune, în primele rânduri, poate chiar prea aproape de scenă. Din primul moment, Blanca fu absorbită de spectacol. Părea chiar emoţionată. Dansatoarele erau cele obişnuite, pe care le mai văzusem. Şi nu mă îndoiesc că şi Blanca. Atunci? E adevărat, arta coregrafică pe care o demonstrau aceste fetişcane era desăvârşită. Ca şi trupurile lor. Fascinaţia pe care ele o răspândeau însă părea să fie destinată în primul rând bărbaţilor. Deşi, repet, era vorba de o artă care putea să impresioneze (impresiona) pe oricine. Pentru bărbaţi mai era însă acel imponderabil, pe care oricum am încerca să-l ascundem sau să-l tăgăduim, nu-l putem înăbuşi. Eu însumi, care în acest moment mă sforţez să fiu obiectiv, nepărtinitor sau neutru, imun la impulsuri extraartistice, simt cum încet-încet, dar inexorabil, mă afund într-o voluptate insidioasă ce-mi toceşte voinţa, luciditatea, stimulând, în schimb, inconştienţa, impulsivitatea, instinctele şi preaplinul dorinţelor. La ea, la Blanca, însă…?

         „Uite-o pe dansatoarea aceea cu corp sculptural ce poartă în păr agrafe roşii. Ai recunoscut-o?”

         „Nu, îi răspund cu aceeaşi voce şoptită. N-am remarcat o dansatoare anume.”

         Zâmbi. „Îţi plac toate. Recunosc, toate sunt desăvârşite. Şi totuşi, aceea despre care-ţi vorbesc le întrece pe toate. Mişcările ei dovedesc nu numai o tehnică impecabilă, ci ceva care nu-i este dat oricui, ceva care izvorăşte din adâncurile cele mai tainice ale fiinţei umane. Baletul nu este exclusiv o artă a mişcărilor exterioare, aşa cum cred mulţi. Ba dimpotrivă, aş spune că nici prin cuvânt, nici prin culoare şi nici prin melodie nu poţi exprima atâta sentiment, atâta clocot şi tumult interior ca prin dans. Expresia coregrafică aparţine totalului. În ea se concentrează privire, mişcare, surâs abia perceptibil sau, dimpotrivă, exuberant, avât irezistibil sau resemnare, închidere în sine. În balet iubirea, tandreţea, gingăşia simţămintelor devin palpabile, mângâietoare, aşa cum ura spintecă, devastează, pustieşte, nu numai în închipuire, ci parcă în realitatea imediată, tangibilă.”

         „Blanchetta, tu le invidiezi pe duduiţele astea.”

         „Nu le zice aşa. Nu-mi place să le dispreţuieşti. Ele fac artă, deşi cei mai mulţi spectatori vin aici cu scopuri străine aspiraţiei de desfătare estetică.”

         Patosul cu care-mi vorbea mă convinse repede că intrasem pe un teren minat. Nu trebuia deci să insist. „de ce? Mă întrebai totuşi. Ce are ea în comun, această amazoană a revoluţiei mondiale, cu dansatoarele de cabaret?” Cum întrebarea aceasta era absolut retorică sau poate nu, dar ea oricum nu putea fi pusă Blancăi, mă hotărâi să părăsesc repede câmpul speculaţiilor sterile şi să mă întorc pe terrafema, cum ar zice prietenii mei italieni, adică la ziua de azi care începuse într-o atmosferă confuză, de derută, dar care acum se derula într-un eden cu atât mai nepreţuit, cu cât el se înstăpânise brusc, tranşant, fără a oferi nici cea mai mică şansă de ripostă sau sustragere.

         „Nu urmăreşti spectacolul? De ce priveşti aiurea? Ai văzut cumva pe cineva cunoscut în sală?”

         „Nu… nu, Blanchetta…”

         „Bine. Atunci, Blanca…”

         „poţi să-mi zici şi Rita. Ala era dezmierdată în copilărie.”

         „Rita? Ce legătură poate exista între Bianca şi Rita?”

         În acest moment, mă trezii cu degetele ei fine acoperindu-mi buzele, într-un gest tandru, dar şi cu subînţelesuri numai de ea ştiute. „Pui prea multe întrebări, iubitule.” Spectacolul se termină într-o notă de semivulgaritate. Pe scenă rămaseră doar două dansatoare, cele mai frumoase după cât se pare. Trupurile lor se suceau şi se încovrigau într-o mişcare lascivă şi provocatoare, în timp ce ultimele veşminte erau abandonate cu nonşalanţă şi ostentativă candoare. Deşi nu mă aflam pentru întâia oară în faţa unui atare spectacol, gestul celor două curtezane trebuie să-mi fi trezit un oarecare interes, chiar dacă dublat de regretul prihănirii artei ce dominase pentru un ceas şi jumătate aceeaşi scenă. Cu sentimentul vinovăţiei infantile de a fi văzut lucruri nepermise, trăsei cu ochiul spre Blanca. Prin dâra de asemiîntuneric ce despărţea profilurile noastre, putui nota acea întredeschidere a buzelor care la ea seminfica întotdeauna (cel puţin aşa credeam eu) şi dispreţ şi înţelegere, şi batjocură şi o oarecare simpatie. În plus, mă simţii săgetat de acel ochi de şopârlă care, sigur, se afla îndreptat spre mine, în timp ce celălalt scruta mai departe scena. Mă trecură fiorii. În obscuritatea sălii văzui cu ochii închipuirii puzderie de lighioane, din acelea care la Veneţia, într-o anume fază a dezbaterilor, fuseseră desemnate drept mascote ale propriilor noastre obsesii. Dădui să mă ridic. Imposibil. O mână fermă mă ţintui pe fotoliu. „Nu-ţi place?”

         „Nu!” rostii hotărât şi cu ostentativă scârbă în glas. Ea nu zise nimic, dar nici nu se clinti din fotoliu. Eu îi respectai voinţa, dar mai urmării mişcările de pe scenă, ci mă închisei în mine însumi, reflectând asupra a ceea ce mi se întâmplă de fapt. Cât să fi rămas în acea stare? Un minut, cinci?

         „Aşa-i că nu te-ai supărat pe mine?”

         „S-a terminat?”

         „Acesta, da.”

         „De ce spui acesta? Doar n-ai de gând să mă mai duci la vreunul?!”

         „Ba chiar asta doresc.”

         „Aşa-i că glumeşti?”

         „Nu mă mai tot întreba atâta! Deocamdată trebuie să ieşim de aici. Ştii, mai jos de Moulin Rouge sunt atâtea săli mai mici, cu atmosferă mai intimă…”

         „Tu ştii cât e ceasul?”

         „Nu ştiu şi nu mă interesează.”

         „Atunci nici pe mine nu mă interesează. Du-mă unde vrei!”

         „Taxi!” După ce urcarăm, Blanca îi şopti şoferului: „Hotel Bonaparte!”

         Tresării: „De ce hotel? Parcă voiai să mergem şi la alte spectacole.”

         „Da. Voiam.”

         „Bonaparte e un hotel în care se dau spectacole?”

         „Cât de puţin umor ai, iubitule, în seara aceasta!”

         Tăcui. Renaul-ul 16, de culoare verzuie (o remarcasem imediat în marea de lumiă din Place Pigalle),înaintă rapid, prin noianul de automobile, încă multe la această oră târzie, aproape de miezul nopţii. Aveam un şofer iscusit. Numai la trecerea peste Podul Artelor se fâstâci un pic. O dubă ce venea dinspre Rue de Seine traversă în viteză Place de l’Institut, îndreptându-se spre acelaşi Pod al Artelor. Noi abia intraserăm în piaţă. Şoferul ezită o clipă, pentru ca apoi să vireze decis, spre stânga, ca şi cum ar avea de mers spre Saint Michel, Sorbona sau Panthéon. În felul acesta îi tăie calea celuilalt, care se afla la volanul dubei. Coliziunea fu totuşi evitată printr-un scrâşnet de frâne ce răsună în toată piaţa şi concomitent printr-o accelerare subită pe care o efectuă şoferul nostru. Emoţiile nu ne împiedicară să auzim înjurăturile proprietarului dubei, proferate prin ferestruica din dreapta cabinei („se mutase oare pe bancheta cealaltă în mai puţin de zece secunde?”) „Scuzaţi-mă, domnilor, v-am făcut să treceţi prin emoţii tari. Vedeţi, nu sunt prea tânăr, cunosc Parisul ca-n palmă şi totuşi… Nu înţeleg ce s-a întâmplat. Încă de când m-am hotărât (fără ca în prealabil să vă cer părerea, scuzaţi-mă şi pentru asta!) să nu urmez traseul obişnuit, spre a evita aglomeraţia din Piaţa Concordiei şi de pe Bulevardul Saint Germain, mi-am fixat în minte virajul la dreapta imediat după trecerea peste Podul Artelor. Doar Strada Bonaparte se varsă, cum se spune, în Cheiul Malaquais şi cheiul acesta se află dintotdeauna în dreapta Podului Artelor, dacă priveşti dinspre Luvru. De câteva ori mi-am spus în minte: „la dreapta… un pod, la dreapta…” Dar când am văzut bolidul acesta negru înaintând cu atâta viteză prin Piaţa Institutului, m-am fâstâcit. Nu ştiu de ce mi s-a părut că trebuie să virez spre stânga şi încă urgent, că altfel duba aceea cine ştie ce va face. Asta e. Diavolul mi-a încâlcit drumurile, trimiţându-mă la pierzanie. Dar iată că am ajuns. Domnilor, îmi veţi face cel mai mare bine neplătind această cursă. Altfel mă faceţi să mă simt rău, să nu mai scap de sentimentul vinovăţiei. Îi dădurăm dreptate şi intrarăm imediat în restaurant. Cu încuviinţarea Blancăi, comandai rapid un scotch, pe care-l sorbirăm pe nerăsuflate, amândoi. Abia atunci, după ce golirăm paharele, ne dădurăm seama că în minunatele precedente ne aflaserăm de fapt sub şoc. Pericolul, aproape palpabil, al iminentului accident, ne aruncase în conul spaimei şi al disperării din care parcă şi acum ne temeam să ieşim.

         „Ia ascultă, Blanca, de ce ai ţinut să luăm masa tocmai la acest restaurant? În Motmartre sau pe marile artere de lângă Sena nu se putea găsi un local potrivit pentru această cină întârziată?”

         „Sep, tu ai un dar de a pune întrebări inutile…”

         „Iar tu de a nu răspunde la atari întrebări.”

         „Păi, dacă sunt inutile…”

         „Bine, nu mai întreb nimic. Aştept să decizi tu totul.”

         „Am şi decis. Înainte de a mai viziona vreun spectacol, cinăm. Cred că e timpul. E aproape miezul nopţii. Eu nu mai rezist nemâncată.”

         „Şi-apoi?”

         „Acel apoi încă nu există. El va deveni realitate după ce noi ne vom fi potolit foamea. Eşti de acord?”

         „Aş putea să nu fiu?”

         „cred că te-am supărat.” Îmi prinse amândoi obrajii între palmele ei şi mi se uită direct în ochi. Doamne, ce privire pătrunzătoare! Şi iarăşi, ciudăţenia! Fiecare din cei doi ochi ai săi era ţintuit numai asupra unuia din ochii mei. Şi nu perpendicular, ci prin intersectare. În câteva secunde eram hipnotizat sau poate nu, numai buiguit, ameţit. Privirea Blancăi emana atâta energie, încât îţi era imposibil s-o captezi, fără să te extenuezi. „Nu-mi purta pică. Acesta este modul meu de a mă comporta când sunt fericită. Adică uit de mine şi nu mai sunt pe deplin stăpână pe actele mele. Ştiu că nu e bine. Ştiu că pot să jignesc, să pierd totul. Dar contra naturii n-am arme. Şi-apoi, în cazul tău, sunt parcă liniştită. Presimt cu tu înţelegi, că pricepi în fiecare moment ce se întâmplă cu mine şi, în sinea ta, mă ierţi. Ştii că totul izvorăşte dintr-o prea mare dragoste, că izvorul devine repede fluviu, ce nu poate fi zăgăzuit şi nici ţinut între malurile-i prea scunde. El debordează, inundă, producând şi stricăciuni.”

         „Uite c-a sosit platoul.” Mâncarăm în linişte. Nu se auzea decât clinchetul cuţitelor şi furculiţelor sau zgomotul produs de destuparea sticlelor de vin şi de apă minerală. Privirile nu ni se încrucişară mai mult de două ori. Când ajunserăm la desert, atmosfera deveni şi mai apăsătoare. Ne apropiam cu paşi repezi de acel apoi, pe care-l pusese deoparte Blanca la începutul acestei neobişnuite cine. Rupsei tăcerea.

         „De ce Bonaparte: restaurantul Bonaparte, strada Bonaparte?”

         „Spune-mi un latin care nu se mândreşte în sinea lui cu corsicanul!”

         „Eu.”

         „Nu te cred.”

         „Şi mi-o spui aşa, franc, fără menajamente?”

         „La ce-ar folosi precauţiunile ipocrite?”

         „Da, la ce-ar folosi? Şi e numai atât?”

         „Adică?”

         „Adică numai pentru că eu sunt latin (sau pentru că şi tu eşti latină) ai cules acest restaurant şi această stradă?”

         „Nu. Voiam să închid cercul. Vizitarea Parisului am început-o cu mormântul lui Napoleon…”

         „Deci cercul s-a închis. Nu ne rămâne decât să mergem fiecare la casa lui. Spune-mi unde locuieşti, să te conduc.”

         „Cum unde? Aici. Nu trebuie să mă conduci decât până la lift sau, dacă vrei, până în faţa apartamentului.”

         „Nu m-am gândit c-ar putea fi totul atât de simplu.”

         „Vezi, lucrurile mari sunt simple. Cine a spus asta?”

         „Cred c-au spus-o mai mulţi.”

         „Chelner! Plata, vă rog.”

         „Tot tu?”

         „Eu te-am invitat. Mai exact, eu te-am adus, aproape cu forţa, aici.”

         „Şi eu când şi unde te voi duce cu forţa sau fără?”

         „Nu mă întreba pe mine”.

         „De pildă, te-aş invita la mine, la un brandy. Sau la un elixir carpatin. Nu mi-e somn. Oboseala mi-a trecut. Şi nu stau departe.”

         „Ştiu, pe uliţa vecină. Stăm pe străzi paralele. Care, din păcate, nu se întâlnesc…”

         „În geometria lui Euclid. Dar există şi altfel de geometrii.”

         „Pe acelea eu nu le cunosc. Şi nici tu.”

         „Nu fi atât de sigură. Dar nu mi-a răspuns la invitaţie. Vii la un brandy?”

         „Sau la un elixir carpatin…”

         „Ai şi reţinut termenul?”

         „Uituc mai eşti, Sep! Adică să nu-ţi aduci aminte că la Torino ne-ai servit odată pe toţi cu wisky carpatin? Aşa i-am zis atunci…”

         „Astăzi m-ai înfrânt pe toate fronturile.”

         „Nu şi pe cel mai important.”

         „Şi care ar fi acela?”

         „Să răspunzi afirmativ la invitaţia mea.”

         „Adică să te conduc până la lift…”

         „Exact.”

         „Nu uita însă că ai mai prezumat o variantă.”

         „Ce preţios eşti în vorbire! Prezumat…”

         „Hai! Ziua de azi a fost în întregime a ta.”

         „Nu mă încântă constatarea. Măcar ce-a mai rămas vreau să fie a amândurora, a noastră.”

         O însoţesc până dincolo de pragul apartamentului. „De ce-ai rămas aşa, înţepenit, ca un arbore izolat în mijlocul stepei?”

         „Poate că asta sunt, un arbore uitat în pustiul stepei.”

         „Hai, nu te mai lamenta. Fă-te comod. Eu n-am elixir, dar sper să nu pleci însetat de la mine. Uite, acolo e barul. Eu mă întorc peste câteva clipe.” Şi trecu în camera vecină.

         Deschisei barul. Ce de sticle! Îmi sări în ochi o şampanie. O şi pusei pe masa joasă din faţa canapelei celei mari. Surpriză! Două sticle de şliboviţă sârbească. Deci se gândise la mine. Bănuia că voi ajunge în apartamentul ei. „Să scot o butelie de şliboviţă?” Renunţai. Poate mai târziu. E limpede că nu aveam de gând să plec curând din apartamentul Blancăi. Un fâşâit de rochie. Întorsei privirea. Minune! Blanca nu mai era cea dinainte. Strălucirea ei întrecea şi cele mai fascinante imagini din filmele cu prinţi şi prinţese, regi şi regine, cu soţii de magnaţi şi de prim-miniştri. Un capot lung, până-n pământ, de culoare albastru celest, sclipind însă ca o oglindă pe care se proiectează lumini încrucişate. Sus, capotul se deschidea într-un mic triunghi ce aia-ţi permitea să întrezăreşti rotunjimea sânilor ei mari şi voluptoşi. În vârful triunghiului – o broşă de dimensiune mijlocie, poate chiar mică în raport cu lungimea capotului. Culorile broşei, deşi aprinse, nu izbeau, ci mai degrabă te îndemnau la respect şi reţinere, combinarea lor dovedind mult gust şi rafinament. De bună seamă, atât din partea giuvaerului, cât şi din partea cumpărătorului. Dar nu aici mi se opri mai mult timp privirea. Ceea ce mă fascină şi mă cuceri cu totul fu părul Blancăi. Ce făcuse cu el în cele două-trei minute cât lipsise din camera de zi? De unde atâta strălucire, de unde atâta aur scăldat în jocuri de ape? Până cu câteva clipe în urmă şi-l ţinuse legat strâns în coc, aşa cum se prezentase încă de la prima întâlnire în casa lui Pino. N-aş putea spune că nu m-a încântat de la început frumuseţea aparte a părului ei. Ca şi ochii. Care, însă, nu o dată, m-au şi înfiorat. Acum însă era altceva. Strâns la spate şi prins într-un inel lat de chihlimbar, ale cărui ţinte minuscule se asortau perfect cu striaţiile broşei, părul bogat al prietenei mele dăduse năvală peste unul din umeri (cel stâng!), pentru ca apoi să curgă abundent peste jumătate din piept, până la înălţimea cingătoarei, şi ea de culoare albastră, dar ceva mai închisă decât capotul. În picioare purta nişte papuci de culoare alburie, cu talpa puţin ridicată şi un început de toc, lăţit însă suficient pentru a nu produce zgomot în mers. Blanca trebuie să fi contat pe efectul ce-l va produce asupra mea apariţia ei în această vestimentaţie, căci altfel nu se explică nemişcarea ei în timp de cel puţin un minut după ce i-am descoperit prezenţa. Voia parcă să spună: „Ecce femina! Aceasta sunt. Eşti mulţumit?”

         „Da ce-ai rămas aşa, înţepenit?”, rosti ea de-adevăratelea. „Te deranjează noua mea vestimentaţie?”

         Şi în acel moment porni decis spre mine. Când făcut primul pas, un genunchi superb ieşi de sub capot, trădând sumaritatea îmbrăcămintei în care avea de gând să-şi petreacă această noapte, alături de mine. Când ajunse la un pas de mine, cu un gest lent, meticulos şi parcă indiferent, îşi desprinse broşa din mijlocul pieptului, lăsând apoi capotul să se deschidă pe toată întinderea lui. Sub capot abia apucai să văd un combinezon semitransparent ce punea în evidenţă mai bine decât ar fi făcut-o goliciunea însăşi splendoarea trupului ei de zeiţă barocă, cu sâni mari şi perfect rotunjiţi, cu gâtul de lapte şi neatins de vreun rid, cu coapsele abia ieşite din virginitate. „Nu se poate! Nu-i adevărat. Această femeie nu există. N-am dreptul…” „Pictura, spunea Dali, este imaginea iubită care pătrunde prin ochi şi se retrage prin vârful penelului.” Cred că reflecţia i-a răsărit pe buze după ce el însuşi şi-a privit tabloul. „Naşterea Venerei”. Eu nu pot închipui ceva mai sublim: să pleci de la antici, să treci prin Renaştere, să ajungi la suprarealism şi de sub pana ta să nu se nască un hibrid, ci un nou model, superb, emoţionant, copleşitor… „Naşterea Venerei”. Aceasta poate avea loc şi-ntr-un hotel parizian cu nume de împărat…

         Parcă-mi ghici gândurile. Grăi: „Hai, îndrăzneşte! Nu te mai minuna atâta. Sunt reală. Şi sunt a ta.”

Corespondenţă N. Steinhardt de Florian Roatiş, nr. 3(22), martie 2005
Mar 27, 2005 at 11:00 PM

Florian ROATIŞ
 

CORESPONDENŢĂ N. STEINHARDT


                  
Prezentăm un nou grupaj de scrisori trimise de N.Steinhardt lui Eugen Jenney, din S.U.A, prietenul său din Bucureştiul interbelic.

                   Din ele răzbat aceleaşi preocupări şi obsesii - privind cărţile, muzica, teatrul, filmul, starea sănătăţii etc.

                   Este încântat de Memoriile lui Iehudi Menuhim, dar şi de cartea lui Isaiah Berlin, Russian Thinkers (Gânditorii ruşi 1978).

                   Aflăm, totodată că garsoniera sa din bd. Ion Ghica a fost afectată de cutremurul din 4 martie 1977, Steinhardt fiind obligat să locuiască la un prieten.

 

                   9. VI .1977

                   Dragul meu ,

                   Prietenul nostru comun mi-a remis darul tău. Mi-a făcut foarte, foarte multă plăcere să văd fotografiile luate la voi acasă. Ce fete frumoase aveţi! Să vă trăiască!

                   M-a bucurat deasemeni cum nu se poate mai mult să aud că aţi vorbit cu prietenie şi  căldură despre mine.

                   Îţi mulţumesc pentru frumosul dar.

                   Pe scurt, călătoria prietenului nostru, atât de plăcută pentru el s-a dovedit prilej de mulţumire  şi bucurie şi pentru mine.

                   Şi Mädy şi tu vă prezentaţi de minune! Iar casa voastră pare a fi un colţ de rai. Am aflat că şi Manole cu Trudy s-au mutat într-un apartament nou. Îl voi vedea cumva? Oricum, am făcut o cerere de plecare în Belgia –Franţa –Elveţia; deocamdată însă, deşi am depus-o de două luni, nu am primit nici un răspuns. Sunt sceptic, însă am încercat.

                  Cât priveşte sănătatea şi toate celelalte, mulţumesc lui Dumnezeu că nu-i mai rău, rugându-mă însă şi  pentru mai bine.

                   Relatările prietenului nostru au avut darul să mă dispună şi să-mi creeze o stare de mulţumire sufletească. Şi e atât de plăcut să te ştii îndrăgit de prieteni, fie şi de la mare distanţă.

                   Multe calde şi dragi salutări lui Mädy - precum şi fetelor. Sincere mulţumiri, cele mai bune urări şi trainică, fidelă prietenie din partea mea .

                                                            Ever affectionately yours,

                                                                            Nicu

 

                   21. VIII .1977

                   Dragul meu,

                   Mă grăbesc să-ţi confirm primirea volumului trimis, Memoriile lui Menuhim.

                   Am impresia că a mers foarte repede.

                   Îţi mulţumesc mult şi tare frumos pentru splendidul volum care sunt sigur că va constitui o lectură extrem de interesantă şi de plăcută.

                   Sunt foarte mişcat de gândul tău bun şi prietenesc şi apreciez darul din toată inima.

                   Am dus-o destul de greu în ultima vreme: atât cu sănătatea (vechea mea boală de intestine) cât şi cu necazurile pricinuite de repararea garsonierei în care locuiesc, destul de rău avariată de cutremur. Locuiesc în prezent la un prieten, fără a şti încă la ce dată voi putea reveni acasă.

                   O lectură ca cea trimisă de tine e de natură a mă consola!

                   Vă sărut pe toţi cu drag şi cu sinceră recunoştinţă.

                   Sper să fiu în măsură a-ţi da cât de curând posibil veşti bune privindu-mă. Deocamdată iau lucrurile cât mai à la légère pot.

                   Ever yours, gratefully and affecţionately,

                                                                                                                         Nicu 


                  
4 IX 1977

                   Dragul meu,

                   Am citit memoriile lui I.M. cuvânt cu cuvânt, cu mare şi neîncetată plăcere şi viu interes. O lectură cum nu se poate mai plăcută, m-a desfătat; e nu numai un foarte mare violonist, ci şi un om inteligent, cu suflet şi minte, curajos, o personalitate puternică şi originală.

                   Îţi mulţumesc, aşadar, în modul cel mai sincer şi din toată inima, pentru a-mi fi dat prilejul să citesc o carte atât de interesantă, de „bogată” şi de atrăgătoare.

                   Felul în care I.M. îşi prezintă principalii colegi şi cum îi  caracterizează mi s-a părut îndeosebi reuşit. M-am transportat datorită cărţii acesteia  vreme de o săptămână în lumea muzicii vii; ce păcat că, în fapt, am atât de puţine ocazii de a intra în contact cu arte: filmele, teatrul sunt ca şi inexistente. Iar muzică mult, mult prea puţin. Citirea cărţii lui I.M. mi-a arătat odată mai mult cât de nespus de fericiţi sunt cei cărora un talent incontestabil le asigură încă din frageda copilărie o carieră; ei nu mai au a dibui, a întreba, a întreba, a încerca, a şovăi: calea vieţii le  este indicată cu atâta precizie şi claritate încât nu mai au decât a înainta, cu plăcere (căci pentru ei datoria şi pasiunea se confundă) pe această cale a darului înnăscut. Cred că fericire mai mare nici nu se poate închipui, şi nici dar mai de preţ de la Dumnezeu. Sunt tare mişcat de gândul tău bun şi de a constata că te gândeşti mereu când dai de o carte interesantă să mi-o trimiţi. Îţi datorez lecturi pasionante: K.Clark, Bronowsky, Alsop, acum Menuhim… You are a jolly good fellow  and a true friend.

                   După grele eforturi  şi mari (relativ fireşte!) necazuri şi scârbe, am ajuns la faza finală cu reparaţia garsonierei mele; reparaţiile în bloc mai continuă, deşi casa noastră a rezistat destul de bine, cutremurul şi-a lăsat pecetea adânc… Menuhim m-a consolat în perioada aceasta de sâcâieli şi tiranie a mărunţişurilor…

                   O sărut cu mult drag pe Mädy. My best regards to your daughters . A.P. mi-a arătat o poză a Gemmei: glamorous!

                   Te îmbrăţişez, dragul şi bunul meu fidel prieten, cu cea mai caldă şi recunoscătoare afecţiune. Ever yours, Nicu .

 

                   2 mai 1977

                   Vă scrisesem acum câtva timp cerându-vă ca, în decursul anului, să-mi trimiteţi dacă se poate 2 cărţi cerute mai întâi lui Lucian Garvin.

                    Acele 2 cărţi - expediate în noiembrie- mi-au sosit ieri! Aşadar vă rog să consideraţi nulă cererea mea! Pentru care, în orice caz, vă cer scuze şi vă mulţumesc.

                   Mă aşteaptă greaua, neplăcuta şi costisitoarea operaţie a reparării garsonierei mele de pe urma stricăciunilor provocate de cutremur. Nu mă plâng! E nespus mai bine decât ce s-ar fi putut atât de uşor întâmpla…

                   Mă gândesc cu mult drag la voi.

                   Cu cele mai calde urări şi cu nespus dor, al vostru devotat ,

                                                                                                     Nicu 

   

                   9.IX.1980

                   Dragii mei, bunii mei,

                   Mulţumesc de nenumărate ori, mi-aţi făcut o foarte mare plăcere trimiţându-mi Russian Thinkers, o carte despre care am auzit şi citit mult bine.

                   Gentileţea voastră nu cunoaşte oboseala. Bunăvoinţa voastră pentru mine e minunat de perseverentă. Cât de buni, de fideli, de atenţi prieteni sunteţi, dragii mei!

                   Am petrecut 2 luni la o mănăstire din Maramureş, în deplină fericire. Acum din nou, pentru oarecare vreme în iureşul bucureştean; dar cu nădejdea de a mă înapoia (curând) în Maramureş,  de care m-am ataşat.

                   Trupul cam paradit, sufletul însă tare şi paşnic şi capabil de veselie din te miri ce. Ba şi cu motive reale: spre pildă, dovezile voastre de prietenie (ca telefonul la Paris etc.!) şarmanta prietenie a Djemmei (fină, detaşată, fermecătoare), zilele pariziene, züricheze, Chevetogniene, maramureşene….

                   Domnul fie slăvit.

                   And  may He always bless you!

                   Ever sincerely ,lovingly, gratefully, yours, Nicu.                  

 

 

                   3.X.1980

                   Dragii mei, bunii, prea bunii mei fideli prieteni,

                   Vă confirm - cu bucurie şi multe mulţumiri - primirea cărţii lui John Le Carré.               

                   Sunteţi, cum spun Francezii, gentils tout plein! Şi-n iureşul vieţii americane găsiţi mereu timpul şi prilejul de a vă gândi să mă alintaţi.

                   Sunt cu adevărat fericit (o dulce şi duioasă fericire) văzându-mă astfel nepărăsit de prietenii mei de departe, ne-dat uitării! Veşti: bune, slavă Domnului. Trupul, cum ştiţi, cam şubred (în diverse locuri), dar moralul bun de tot şi cu multe, dese deschideri spre fericire şi linişte şi-uneori - euforie. (Din te miri ce!).

                   I.Berlin mi s-a părut extrem de interesant. Citatele din Herzen m-au entuziasmat. Berlin acesta este un om tare distins şi cu opinii ce-mi sunt, cele mai multe, profund simpatice. O carte de cea mai bună calitate - pentru care vă mulţumesc mult.

                   Sper, spre sfârşitul toamnei, să mă pot înapoia în Maramureş, unde să petrec Crăciunul  şi încă oarecare vreme.

                   Filme, spectacole, muzică: vai nu am ce relata. Doar la radio, câte o audiţie plăcută. Şi cele câteva discuri de care dispun.

                   Vă sărută cu nespus drag şi din toată inima,

                                  al vostru devotat, recunoscător şi

                                  statornic prieten în general

                                  fermecat de viaţă şi în special   

                                  de a voastră neobosită drăgălăşenie pentru el,

                                                                 Nicu.

                   My regards to both  your daughters.

Versuri de Eugen Evu, Ovidiu Gâţ, Sorin Grecu şi Salah Mahdi, nr. 3(22), martie 2005
Mar 27, 2005 at 11:00 PM

Eugen EVU

 

Îngerii căzuţi

 

Îngerii nu cântă, nici nu râd.

N-au imaginaţie, se pare.

Diafanul lor e frig lucid -

Transa lor e-a cărnii, ca visare.

Nici nu se poate spune „transă”, aşadar,

Ei au trans-substanţa tulbure-a dorinţei

Acuplării prin organism stelar

Urlet al tenebrei - noxă a Fiinţei

Îngerii căderii (cei minoritari

Şi răzleţi prin mituri care îi denunţă)

Sunt aici, cu foamea lor de mercenari -

Specia a treia-n lume ne-o anunţă.

Strategia lor e prin substituire

Îşi devoră moartea ca iubire.

  

                     lui Valeriu Bârgău

 

Troiţă: Gândul de dimineaţă


Gândul cel bun al dimineţii roua care cântă

numără corbii longevivi pe curenţii Uroiului

sub parapante urma uriaşului intactă -

Literă Alpha a neamului nostru.

Va trebui să vorbim în Cetate.

Prea harnică-i moartea şi părinţii s-au dus

Harfele harului să nu se clatine,-i ora

Greşit număraţi, întregindu-ne ramura

Ceea ce-i trainic cu ceea ce-i trainic de asemenea,

Partea  bună din tine cu partea  bună din mine.

Va trebui să ne  răsădim amintirile

Şi aici, peste rumoarea de haită a muncilor calpe,

Mănăstire cu arme pe  turle să facem.

 

Din ţărani am fost smulşi, nu răzleţi, ci puternici

Prin iubirea departelui ca de aproapele

Partea bună din tine cu partea intactă din mine

Să ne justifice, adeverindu-ne

Poeţii şi viaţa lor nestrăină

 

                          Lui Liviu Ioan Stoiciu

  

Eu nu v-am ştiut urî niciodată.

V-am incitat la poezie trăită

În estimp privind înspre Munţii, într-acolo

Aorta inimii noastre, Streiul, râul de legătură,

Zvâcneşte ritmându-ne fiinţa semiotică.

Fraţi într-Unul, de dinaintea Cuvântului

Ramura echvalentă undergraund fiind aidoma

Celei iubită de cuiburi, sub zbor ca flux şi reflux.

Eu, unul, nu v-am ştiut uita niciodată -

Memoraţi fiind într-Unul, de dinainte de naştere

Şi răzletiţi vremelnic la muncile melodioase

sacrificiul nefiind a lua în stăpânire

                           Ci a păstra. 

Ramura

 

Blestemat de mila poetului fie cel dus în robie

în propria-i patrie, dubla secure suicidară să-l

trădeze sus pe culmile gloriei fade

blestemată-i fie stirpea ignară tulbureala fostei

virtuţi clătinată-i substanţă şi germenii

artele fricoase pita fricii şi apa răsucită-n aortă

ca şarpe neînchegat Blestemat de mila poetului fie

cel rezultat din arhivele minciunii purtătorii cagulei

în vreme ce tinerii morţii au răscumpărat cu sângele lor

aerul din care muşcă sălbăticită chiar Patria!

Delirul artelor defrişează ultimul sanctuar al Fiinţei

o primăvară năpraznică ne va sălta pruncii şi nepoţii

                      Pe umerii, vă spun

nu vor trece aceste mărturii măsluite ci devorate vor fi

de umbrele proprii, nedesluşindu-se lor mântuirea.

Vai de ţara care-şi alungă poeţii şi naşterea

întru cunoaştere, mila poetului e aurul viu

                         din tezaur

repetata lui moarte strigă la cer

taina care aici ne ramifică. 

                       

Pământul


Greu la fire în urzeală

Atingi supus

Talpa făpturilor.

Sălaş istovurilor

Şi putere a vieţii.

 

Apăsare-n adânc,

Fiinţare-n întuneric

- negarea Luminii

în fire-ţi urzeşte, peste fire,

roada nestematelor mult

râvnitoare de Lumină.

 

Negarea smerită, supusă, răbdătoare,

a Luminii,

Zămisleşte lăuntrul întru dorul Ei

Preţioase pietre - adâncul întunecos -

                                      le naşte.

 

                *** 

 

Elementul greu întunecat, centripet,

A cărui maximă libertate de expresie

                              este presiunea.

Şi duh lăuntric - gravitaţia.

 

Cel ce se vrea scăpat din apatia nediferenţierii

Glorificându-şi propriul Eu,

Participând ca Eu la armonia divină

Pururi curbat întru sine

Se redă lui, înfrângându-şi extazul. 

 

               ***

 

Pământ fertil de suprafaţă,

Pământ ascuns susţinând oceanul

Temeiul său stă în încremenire,

                   În statul pe loc

                   În îndurarea veşnică şi tăcută.

 

              ***

 

Pe densitatea în stratificare

Clădeşte o lume

Pământ - element

Răbdătorul între elemente

Cel ce stă la temelie.

 

Pământ - mamă, zămislitor,

Pământ - echilibru între focul lăuntric

                   şi frigul cosmosului.

 

            *** 

 

Entaz perfect

Curbare în sine

Lăuntrul nesmintit

În divinul echilibru cosmic.

 

Pământ - fiinţă

Îndurător, întins, puternic,

Dătător de viaţă - pedepsitor

Înalt şi adânc

Între elemente,

Cel ce stă -

                   Creuzetul.

 

Centrul pământului

 

Minerii ştiu: temperatura pământului

creşte cu un grad, la fiecare 35 m,

adâncime, sub nivelul mării.

Raza pământului: 6400 km. 

 

Lumină vie în adânc

Dătătoare de viaţă

Putere cerească-n adânc

Interioritate pură.


            ***  

Înlăuntrul greu, alchimic,

Tainic înnoindu-şi puterea,

Ardere fără sfârşit - pepetuum mobile -

Clădeşte elementul dinlăuntru

Din focul stins de răceala cosmosului.

 

            ***

 

Adânc - viaţă mai presus de

               priceperea noastră.

Combustie vie, hrănindu-se

din tainică supunere,

umil căutându-se pe sine

jerfindu-se-n adânc,

slujeşte vieţii, înnoindu-i

şansele.

 

            ***  

 

Ascuns de splendoarea lumilor stelare

Centrul îşi creează sieşi lumina

Curata lumină, dătătoare de viaţă

          -   bucurie şi pace.

Centrul pământului nu este pământ

Centrul, dă viaţă, hrăneşte,

Ceea ce nu se ridică

La înălţimea trăirii lui.

 

            ***  

 

Centrul, spaţiu - mister

dă căldură elementului

căldură vie, de sporire întru.

 

         Nucleul - foc mai presus de foc

                   hrănind dinlăuntru viaţa elementului

                   întru rodire.

         Putere din adânc

         Ce se dăruie

         Pe cât de mult iubeşte.

 

            ***

 

         Pământ - element

             tainic încălzit de centru

             poate sorbi tăria cosmosului.

 

        Tăria lui stă în unitate

În acceptarea tainic - tăcută

    a lăuntrului şi nelăuntrului

    a sinelui şi sinei

    deopotrivă îndurate şi iubite.

 

Omul - pământ

 

            Stă în sine

Răbdând îndurător

Oricâtă prigoană.

Puterea loviturii sorţii

Înlăuntru-i se sfarmă

Durere peste durere

Zidesc în fire-i

Răbdarea, ca fel de a fi.

 

Omul - pământ nu cere

Nu se revoltă

Tăcut se lasă pătruns

Cu gânduri, fapte, bune - rele,

Atât cât gândul lăuntric

Poate împământeni

În cugetări tăcute.

 

El se clădeşte

Suferind în tăcere.

Extazul său: munca împlinită.

Căderea lui: munca fără orizont.

 

Îl găseşti înlăuntrul faptei

Dacă priveşti bine.

Căci amestecat este

Într-o masă truditoare

                     anonimă.

Sau înafara faptei

Învins de greutatea

Propriilor temeri.

 

Cel ce se dă pe sine

Vieţii ca temelie

Omul - pământ, al tuturor este,

Măsura în care

Răbdăm, îndurăm,

Clădindu-ne temenic firea.

 

Sorin GRECU

 

FERIGI  

 

                     Începe să-mi fie frică de voi, înalte ferigi aici la munte, la „capu’ lacului”, şi pentru că nu am pe unde să păşesc am ajuns să vă culc puţin la pământ. Suntem chiar „la izvor”, unde-am venit să umplem canistrele cu apă de băut (pentru că de o vreme lacul e secat şi apa, cândva cristalină, e tulbure acum - iar ceilalţi peşti au fost deja mâncaţi de răpitori - aşa că oare ce mai urmează?) .

                   O călătorie (iniţiatică?) la locul unde-am ajuns împreună din întâmplare („groapa marianelor”) şi de unde, iată, nu mai pot fugi, aşa cum făceam în alte rânduri. Privesc prin voi, persuasive ferigi şi-mi păreţi nişte mutanţi vegetali, adevărate arătări preistorice, „nefericite” prin personalitatea voastră accentuată mai ales acum când dominaţi atât de pronunţat florile ce agonizează în buchete, la cabană.

                   Culmea! pentru ceilalţi nu valoraţi mai nimic, în timp ce pentru mine reprezentaţi însăşi esenţa vieţii. Agasante uneori (precum gălăgioasele mătuşi care în copilăria mea mă umpleau peste tot  cu ruj şi, valsând cu mine în braţe, mă loveau mereu cu  capul de candelabru) mă sufocaţi cu iubirea voastră, asemeni servitoarei din copilărie care în repetate rânduri se juca un pic mai ciudat cu mine, deşi abia împlinisem vârsta de nouă ani - sub ochii nelămuriţi ai frăţiorului ce se agita, gata să pice din ţarc. Joc ciudat despre care am realizat mult mai târziu, la 17 ani, ce reprezenta el, de fapt. Atunci, „poetastru laureat”, după o şedinţă de cenaclu în care fusesem de-a dreptul glorios scena s-a repetat aidoma, iar protagonista, o elevă de la Arte, m-a târât, aproape cu forţa, într-o garsonieră sordidă unde apoi m-a folosit, fără să mai pomenească o vorbă despre poezie. Am urât-o puţin după aceea, m-am simţit teribil  de umilit, însă apoi mi-am dat seama că fata făcuse exact ce trebuia să facă, acel lucru pentru care fusese programată de natură. Din păcate, câţiva ani mai târziu, destinul a lovit-o crunt: deja măritată şi mamă a trei copii, un troleibuz cu „coarnele” scăpate din  cauza vitezei a pulverizat-o chiar pe trecerea de pietoni. (Straniu sentiment, pentru că acelaşi lucru îl păţise şi iubita mea din grădiniţă, lăsându-mă perplex, în vecinătatea morţii, prea devreme pentru o vârstă când singurele mele  puncte de reper fuseseră până atunci doar imensele şi, pe atunci neameninţătoarele flori din grădină). Ce să mai zic, voi, celeste ferigi astăzi îmi agresaţi simţurile cu un sentiment nefiresc de firesc iar o simplă ieşire în decor se dovedeşte până la urmă a fi un fel de aventură, la marginea prăpastiei, pe locul unde tu treci râzând în hohote, în timp ce tu mă faci mic de tot. Apoi, târziu - cu masculinitatea brusc regăsită şi tu, la fel de relaxată ca întotdeauna - stăm înlănţuiţi, în fortăreaţa noastră atât de bine păzită de prieteni şi câini. Iar când cred, în sfârşit, că  stăpânesc situaţia şi din reflex (sau poate din autoapărare?) chiar vreau să deschid puţin geamul (să iasă nu-i aşa, mirosul puţin prea persistent de iubire) tu te revolţi cu o hotărâre pe care nu ţi-o cunoscusem până atunci protestezi, îmi spui că tocmai mirosul acesta nu vrei să-l laşi  să dispară  deocamdată. La început fraza m-a uluit, apoi, brusc, am început să te văd altfel, total  desprinsă dintre ramurile magazinului, unde te zăresc de obicei în fugă, fără să intru vreodată, cu cordeluţa de elevă sârguincioasă, pe care o porţi în timpul serviciului, ca să-ţi serveşti în mod profesional clienţii. Acum te văd puţin schimbată, infinit mai umană - deşi tot tăcută şi înspăimântător de persuasivă în mutismul tău primar, de ferigă sălbatică de la „capu’ lacului”. Îmi pari deodată mai lunetist, preocupat de constanta ochirii  şi de faptul că tu vrei  cu adevărat să rămâi  cumva în mărunta plicticoasa mea existenţă .   

 

Salah MAHDI
 

Poemul poeţilor

 

-  Tu femeie

-  Oare când vrei

   Să urcăm

   Din trenul de mireasă?

 

-  Oare când vrei

   Să urcăm

   În trenul de mătasă?

 

- Că te iubesc

   Înaintea de iubire

   Şi mă pun pe cruce

   Înaintea ta

 

-  Că trupul meu

   E trupul tău

   Şi trupul tău

   E trupul meu

   Şi ultimul tastament

   Pe pământ,

                   Suntem.

 

-  Oare mă iubeşti

   Ca o zână

   Din poveşti?

 

Îngeraşa poetului

 

   Îmi lipseşti tot timpul!

   Tot timpul îmi lipseşti

   Ca o zână din poveşti!

   Oare mă iubeşti?

 

   De la Babilon

   Până la Satu-Mare

   Am venit să caut

   O singură fată

   Ca o livadă de mătase!

 

   Îngeraşa poetului,

   Grădina raiului!

   Steaua cerului!

 

   Oare mă iubeşti

   Ca o zână din poveşti?

 

Ultimul cuvânt

 

Femeie nr. 1

   Tu nu eşti tu

   Iar eu sunt… eu

   Ca o bucată

   De un zeu.

 

Femeie nr.2

-  Te iubesc

   De la cap

   Până la picioare

   Dar de ce?

   Îmi vine mereu în somn

   Tancurile,

               Şi avioanele?

 

-  Te iubesc

   Înainte de iubire

   Îşi mângâie sufletele noastre

   Piele de mare

   Din ea se înalţă

   Nisip,

           Apă,

                  Soare.

 

-  Oare de câte ori

   Vrei să îţi spun:

   Că te iubesc

   Şi între sprâncenele tale

   Mă topesc

 

-  Singuri cu tine

-  Singuri cu versurile

   Care mă arde cu toate cele

-  Singuri cu lacrimile,

                                Mamei mele.

 

-  O, doamne

   Oare de ce?

   S-au ars avioanele

   Amintirile care sunt înconjurate

   Cu parfumul de nişte stele

   Zâmbetul luminat de o zână.

 

           -  Oare de ce

   Ultimul cuvânt,

              Poeme poetului,

                              S-au ars în total.

 

   Şi universul,

                   De universal .

 

Salah Mahdi

 

La revedere tuturor

            

 

-  La revedere

   Prietenii mei

   Care m-aţi iubit

   Sau care m-aţi răstignit.

 

-  La revedere

   Doamna de doamna

   Am  plâns

   Când a venit

   Deasupra noastră toamna.

 

-  Mă duc

   La mama  mea de mama

   La zidurile babilonului

-  La  revedere

   Cenaclul afirmarea.

 

-  Ion Bala

   Care mişcă

   Ca o creangă de măslin

   Tot timpul mă întreabă:

 - Oare unde a dispărut

   Acea fină de afin

 

-  La revedere

   Doctorii,

   Asistentele,

      Infirmierele,

         Portarii.

   De la spitalul orăşenesc Negreşti Oaş

   Oare unde aţi dispărut?

   Naşii mei de naşi

   De anul nou

   Oare deasupra noastră

   Va ninge va ploua.

 

-  Îmi vine să plâng

   Să mănânc

   Ultimul vers al meu

 

-  Să mă iubeşti

   Cum te iubesc

   Să vă iubiţi unul pe altul

   Cum v-am iubit.

 

-  Mă duc

   La mama mea de mama

   La zidurile babilonului

   Oare voi fi răstignit?

 

-  La revedere tuturor

   Iar eu…

   Cu inima voastră

   Voi fi învelit    

 

Noapte bună - Doamna mea

 

 Noapte bună - luna

 Noapte bună - doamna mea

   Care eşti…

   Ca o livadă de mătase

   Ca un înger

   Îmbrăcat în haine

   De mireasă.

 

 Noapte bună - versurile mele

   Care sunt pierdut

   Pe harta lumii

Noapte bună - paharul meu

   Care îl ridic până la cer

   Ca un porumbel

   Înconjurat de stele

   Ca o lacrimă

   Plină,

          Plină cu toate cele.

 

              - Noapte bună - Doamna,

                           De doamna

               Care eşti…

   Ca o livadă de rouă

   Oare de ce

   A venit toamna?

   Deasupra noastră

   Oare cât va ploua?

 

 O, doamna,

   Oare de ce

   A venit toamna?

 

 

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2071 - 2080 din 2177

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.