top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Ioan Slavici despre M. Eminescu şi I. L. Caragiale de Săluc Horvat, nr.1(20), ianuarie 2005
Ian 23, 2005 at 10:00 PM

Săluc HORVAT

IOAN SLAVICI DESPRE

MIHAI EMINESCU ŞI I.L. CARAGIALE

 

             Luna ianuarie a fost generoasă pentru cultura ro­mână. În această lună s-au născut, la distanţă de doi ani şi câteva zile, doi dintre cei mai importanţi scriitori ai literaturii române şi, deopotrivă, ai literaturii universale: Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850) şi Ion Luca Caragiale (30 ianuarie 1852). Două nume, două destine ale căror vieţi s-au intersectat mereu. Două carac­tere opuse şi, în acelaşi timp, apropiate. Opuse prin felul de a fi, de a se manifesta, prin modul de a-şi organiza viaţa proprie, prin modul de a scrie. Apropiate prin cultul valorilor, prin respectul pentru cuvântul scris, prin dra­gostea pentru limba română, pentru perfecţionarea ei, şi, mai ales, prin acea scânteie de geniu reciproc recunoscută şi preţuită. Întâlnirea dintre viitorii scriitori s-a produs în vremea în care Eminescu era sufleur la Teatrul Naţional, iar Caragiale urma cursurile de declamaţie ale unchiului său, Costache Caragiale. Întâlnirea este admirabil evo­cată în articolul-necrolog cu titlul În Nirvana, publicat în ziarul „Contemporanul” din ziua în care trupul neînsufleţit al poetului era depus la locul de veci. Evocând prima întâlnire, Caragiale scrie: „Era o frumuseţe. O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre, o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”.

             S-au reîntâlnit după mai mulţi ani, în redacţia ziarului „Timpul”, la reuniunile „Junimii” şi în multe alte împre­jurări, între cei, de acum, mari scriitori, statornicindu-se o strânsă prietenie.

             Despre prietenia dintre Eminescu şi Caragiale s-a vorbit şi s-a scris mult. Dintre multele mărturisiri demne de luat în seamă sunt cele consemnate de Ioan Slavici, (cel ce a fost mereu în preajma lor), publicate mai întâi în presă, apoi în volumul Amintiri.

             Eminescu şi Slavici s-au cunoscut pe când erau stu­denţi la Viena. Despre această perioadă Slavici îşi amin­teşte: „Eminescu şi eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena, unde urmam studiile universitare. Eminescu era înscris la filozofie dar îl vedeam regulat. Nu era zi fără să ne întâlnim şi toate orele libere le petreceam împreună. În urma sfaturilor lui am început să citesc româneşte, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor şi am scris, cum zicea el, în şirieneasca mea, mai întâi comedia Fata de birău, apoi povestea Zâna zorilor şi în cele din urmă Noi, maghiarii. Deoarece eu nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele cu multă discreţie şi le trimetea la Convorbiri literare”.

             Aceste legături şi prietenie au durat toată viaţa, cei doi scriitori fiind mereu unul în preajma celuilalt. La che­marea lui Slavici, Eminescu vine la Bucureşti la ziarul „Timpul”. Aici se reîntâlneşte cu mai vechiul său prieten, I.L. Caragiale, scriind împreună cele mai strălucite pagini de jurnalistică. „Eminescu şi Caragiale, scria Slavici, au scris în redacţia ziarului Timpul, pentru istoria zilelor în care au trăit, o pagină pe care numai puţini dintre cei de astăzi vor fi ştiind s-o citească”.

             Despre perioada de la „Timpul”, Slavici îşi aminteşte despre cei doi: „Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândire, iar Caragiale, care puţine învăţase, dar pentru toate îşi avea mintea deschisă şi toate era în stare să le înţeleagă din puţine vorbe, era încântat şi sta în faţa lui cu ochii scru­tători, hâtru nesăţios, care toate vrea să le afle.” Nevoit să-şi câştige pâinea de toate zilele scriind articole pentru ziarul „aşa-zişilor boieri ruginiţi”, Eminescu îl aduce în redacţia ziarului „Timpul” pe vechiul său prieten, spunând că „nu e la Bucureşti altul” apt pentru ziar.

             Activitatea redacţională a fost abordată cu multă res­ponsabilitate, atât de unul cât şi de celălalt. Nu de puţine ori se purtau dispute aprinse asupra conţinutului unor ma­teriale, a corectitudinii scrisului. Acurateţea şi expresivi­tatea cuvântului scris erau la mare atenţie. Eminescu avea cunoştinţe vaste în domeniul literaturii universale şi naţio­nale. Cunoştea limba vechilor cărţi bisericeşti şi a croni­cilor. Caragiale avea simţul limbii şi cunoştea limba vie care se vorbea în toate zilele.

             Ceea ce-i apropia pe cei doi era „atât potrivirea în gânduri şi simţire, cât şi credinţa în izbândă. Aceste apro­pieri aii făcut ca o perioadă să fie nedespărţiţi şi mereu doritori de a se lumina unii pe alţii. Caragiale, scrie Slavici, n-ar fi putut însă să fie ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viaţa sa împreună cu Eminescu, care pentru dânsul era o nesecată compară de ştiinţă şi de îndemnuri binevoitoare”. Se poate spune, susţine Slavici, că desăvârşirea personalităţii lui Caragiale se datorează, în bună parte, cunoştinţelor receptate de la Eminescu. Do­rind să afle cât mai multe lucruri de la Eminescu, Caragiale îl provoca în fel şi chip. „Măi, îi zicea lui Eminescu, drept să-ţi spun, mie Kant al tău mi se pare moftangiu”. Indignat că îndrăzneşte să vorbească despre Kant pe care nu-l cu­noaşte, Eminescu îi vorbea ore în şir despre filozof. „Aşa s-a îndrumat I.L. Caragiale spre desăvârşirea fiinţei sale, ca să ajungă în cele din urmă, descălindu-se însuşi pe sine unul dintre cei mai luminaţi între contemporanii săi.”

             Apropierea dintre Eminescu şi Caragiale s-a datorat şi faptului că amândoi aveau cultul formei, iubirea pentru adevăr, religiozitatea. În privinţa formei, Caragiale era superior lui Eminescu. În timp ce Eminescu se pierdea în lumea gândurilor, a mirajului, Caragiale era stăpân atât în vorbă, cât şi în scris.

Au fost Caragiale şi Eminescu prieteni dar ei nu puteau rămâne prieteni pentru că ei nu se potriveau la fire. „Cinicul Caragiale” - şoptea Eminescu printre dinţi, dar nu-l punea în rând cu alţii, îl vedea sus în gândul lui şi se bucura că e om când stai de vorbă cu el. Dacă cinic îi era Caragiale lui Eminescu, acesta îi era lui Caragiale „un copil naiv”, care îi socotea pe ceilalţi oameni la fel cu sine si nu-şi dădea seama că sunt nişte imbecili. Caragiale nu era în stare să fie cruţător.

             Doi oameni, două spirite, două destine, în multe pri­vinţe foarte apropiate, dar şi deosebite. Eminescu şi Caragiale, în ciuda unor neînţelegeri vremelnice, se cău­tau, se bucurau când puteau să petreacă câteva ceasuri împreună. „Era o plăcere nu numai pentru dânşii, ci pentru oricine care vedea cum petrec împreună.”

             Cultul lui Caragiale pentru Eminescu s-a păstrat pen­tru totdeauna. În articolul-necrolog În Nirvana, Caragiale deplânge moartea poetului. „Dacă am plâns când l-au aşe­zat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii, n-am plâns de moartea Iui, am plâns de truda vieţii, de cât suferise de această iritabilă natură de la începuturi, de la omenire, de la el însuşi. Acest Eminescu a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările (...) Eminescu s-a întors în Nirvana - aşa de frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.”

Jurnal de scriitor (VII) de V.R. Ghenceanu, nr. 1(20), ianuarie 2005
Ian 23, 2005 at 10:00 PM

V. R. GHENCEANU

 

JURNAL DE SCRIITOR SAU
DESACRALIZAREA CONTINUĂ (VII)

(contribuţii la o istorie culturală)

 

         19/20 decembrie 1966

         Încasez 1000 de lei pe un text de trei pagini scris pentru o trupă de estradă din Carei (conform H.C.M. 632/1957). Apuc să cumpăr un pachet de ţigări B.T. din aceşti bani. Seara, acasă (Coşbuc, 4/8) vine în vizită Dorin Suru. Bem un vin din Doh adus de mama pentru sărbători şi mâncăm cârnaţi. Ieşim la o plimbare. Pe stradă întâlnim doi amici - pe Maier şi pe Bbabici. Întrucât suntem patru, ne hotărâm să facem un pockeraş. Până dimineaţă Suru şi cu mine pierdem toţi banii, eu 1000 delei şi Dorin tot pe atâţia. Câştigaţi uşor, făcând literatură umoristică, i-am pierdut. M-am jurat de aici înainte - gata cu pockerul.

 

         14 septembrie 1967

         Primesc vestea că, în ziarul „Crişana” din Oradea, scrie bine despre cartea mea, Cântec pentru inima tânără, profesorul meu de română, Zaharia Macovei,poet el însuşi, membru celebru al grupării literare „Iconar” din Bucovina. Cuvintele dumisale mă onorează.

 

         15 aprilie 1968

         La Cinematograful Dacia din Baia Mare au venit câţiva realizatori ai filmului „Răpirea fecioarelor” (din ciclul Haiducii de Eugen Barbu). La spectacolul de gală participă regizorul Dinu Cocea,operatorul George Voicu şi actorii Emanoil Petruţ şi Ecaterina Paraschivescu. Citesc undeva că în România se realizează 25 de filme anual. Regizorul Dinu Cocea confirmă într-un interviu ce mi l-a acordat după spectacol.

 

         23 aprilie 1968

         Azi e Sângeorgiu. La Hoteni s-a desfăşurat ediţia I (organizată oficial) a Festivalului „Tânjaua”, prin care e sărbătorit cel mai harnic om al satului. Amestecul organelor culturale a făcut să se amplifice obiceiul local şi să se adune mii de oameni din zonă în mijlocul satului. Au fost şase tânjele, trase de tineri, sărbătoritul s-a numit Ioan Marinca, iar staroste Gheorghe a lui Văsălie. Eu scriu un reportaj amplu despre eveniment pe care îl semnăm trei: Nicolae Wiezel, Ioan Buda şi V.R. Ghenceanu! E tributul pe care trebuie să-l dea tânărul gazetar. Am scris şi ceea ce mi-a spus un bătrân din sat (Gheorghe Horea Luncuteanu): „domnule, s-a făcut „Tânjaua” în felul acesta ca să facă domnii poze şi filme”, dar fraza a fost tăiată de domnul Wiezel, redactor şef adjunct! Când l-am întrebat de ce a făcut treaba asta, mi-a spus scurt: „ce se taie, nu se flueiră!”.

 

         30 octombrie 1968

         Astă-seară (miercuri, 30 octombrie, ora 20) urmăresc la TV (programul 1) „Studentul de poezie” sub semnul operei lui Brâncuşi - versuri în lectura autorilor. Recită: George Dan,Ion Bănuţă, Traian Iancu, Constanţa Buzea, Petre Dragu, V. R. Ghenceanu. Zicem bine!

 

         27 decembrie 1968

         La Sighetu Marmaţiei se organizează prima ediţie a Festivalului de datini laice de iarnă. E o revărsare de culori şi colinzi extraordinare. Văd prima oară aşa ceva. Paradă pe străzile oraşului. Tineri, bătrâni, şcolari - cu toţii colindă. Nu cred că în ţară mai există o iniţiativă asemănătoare. După amiază, târziu, conf. univ. dr. Mitrofan Boca,secretarul judeţenei de partid, îmi propune să mergem la Săpânţa, căci vrea să audă colinde din zonă. Ne-a invitat un tânăr cântăreţ, student, originar din acel sat. Aşa ajungem acasă la Gheorghe Turda. Erau acolo, în plină colindă, Dumitru Fărcaş, Laurenţiu Hodorog, directorul Casei de cultură a studenţilor din Cluj şi câţiva muzicieni tineri. Totul a fost impresionant, dar mai ales colindătorii - tatăl şi unchii tânărului Gheorghe Turda.

 

         20 martie 1970

         Azi e vineri, 20 martie. O dată memorabilă, cuprinsă în carnetele mele cu note speciale despre scriitorii mari ai literaturii universale. În urmă cu 200 de ani s-a născut Johan Christian Friedrich Hölderlin. Imnurile, odele şi elegiile sale sunt şi azi un model de umanitate şi de perfecţiune universală la clasele a XI-a D şi H (Liceul „Gh.Şincai”, Baia Mare). Din păcate, Hölderlin nu e cuprins în programa analitică. Dealtfel, e greu. Profesorul are la dispoziţie 34 de ore într-un an pentru a preda întreaga istorie a literaturii universale. „Ce strâmt ţărmurit este timpul zilelor noastre” - zicea poetul. Să se fi schimbat ceva în cele două secole scurse?

 

         16 mai 1979

         Primesc acasă o înştiinţare din care rezultă că la poştă am un colet. Sunt bucuros să constat că în colet se află 30 de exemplare din cartea mea pentru copii cu titlul Cartea literelor mari. E şi pentru mine o surpriză. Mai întâi că a apărut aşa cum am scris-o. Apoi - ilustraţiile, realizate de Benkö Berta Mrazek, pe care o cunosc dar care a creat imagini minunate. Şi - nu în ultimul rând - tirajul: peste 10.000 de exemplare. Dreptul de autor nu e mare: vreo 4000 de lei. Oricum - cât două salarii de dascăl. După amiază am bucuria să descopăr că lucrarea mea a ajuns deja în librării (la Şuţa, de pildă!), unde se vând bine. Costă 2,75 lei exemplarul. Editura Ion Creangă din Bucureşti unde s-a tipărit cartea mea are în frunte pe poetul Tiberiu Utan, redactorul cărţii e Gh. D. Vasile.

 

         1 iunie 1970

         Începând cu această dată, Ansamblul „Maramureşul” se desfiinţează (prin HCM) în forma de până acum, rămânând doar profilul folclor. Vreo 70 de oameni (corişti, solişti, membrii ai orchestrei) sunt nevoiţi să-şi caute de lucru pe unde găsesc! În bătălie, cum se vede, au învins… folcloriştii.

 

         15 iunie 1970

         De aproape un veac, e ziua comemorării Eminescului. E ca o zi naţională. Particip la un simpozion „Eminescu” la Tg. Lăpuş, împreună cu Ion Filip şi Vasile Latiş. Auditori ne sunt copiii. Când notez aici aceste rânduri, îmi amintesc de scriitorul Eusebiu Camilar, tocmai acum când mulţi au început să-l uite. Căci, iată, se împlinesc 5 ani de la moartea sa. Eram încă student când l-am cunoscut. Venise în Baia Mare, era tot 15 iunie 1964 ca să susţină o conferinţă la împlinirea a 75 de ani de la moartea lui Eminescu. Casa de cultură (centrul vechi) era arhiplină, încât doamne Feher, directoarea instituţiei, era disperată în loc să se bucure. Era lume până în stradă. O înghesuială de nedescris. Conferinţa n-a putut să înceapă până când Eusebiu Camilar a promis că, după o oră, va repeta expunerea sa despre viaţa şi opera lui Eminescu. Ceea ce s-a şi întâmplat în chip admirabil e, cred, un caz rar când o conferinţă se repetă la interval de un sfert de oră pentru un public care n-a încăput în sală. În ce mă priveşte am fost martor la eveniment pe un scaun din faţă datorită lectorului univ. Gheorghe Pop, moderatorul acţiunii care avea să mă provoace să recit din poeziile lui Eminescu. Cu domnul Pop şi autorul romanului Negura (primul roman românesc despre cel de-al doilea război mondial) aveam să poposim îndelung la poveşti la un vin bun în restaurantul „Minerul”. Aveam să aflu detalii multe despre drumul scriitorului de la condiţia sa de spălător de rufe la cea de membru al Academiei Române, dar şi despre destinul tragic al soţiei sale, celebra poetesă Magda Isanos, decedată cu două decenii în urmă, la vârsta de 28 de ani.

 

         11 septembrie 1970

         Astăzi am fost la Staţiunea „Izvoarele”. Pictorul Alexandru Şainelic a organizat, pentru 21 de artişti amatori, zişi naivi (că e la modă!), o tabără de creaţie de vreo cinci zile. Oamenii pictează, sculptează. Între ei se află şi Ion Stan Pătraş, autorul crucilor pictate în Cimitirul din Săpânţa. Cimitirul acesta a început să fie căutat de multă lume, dar mie nu-mi plac crucile lui Pătraş, mi se par kitsch. Ciudat e că, anul trecut, profesorul Mircea Zaciu mi-a propus să facem o monografie Cimitirul din Săpânţa, cu fotografii de Ion Micle. Aici, la Izvoare, ţin lecţii profesioniştii Gheorghe Chivu, Iosif Balla, Ilie Cămărăşan, Alexandru Şainelic şi Ştefan Şainelic. Pictorul Balla vorbeşte româneşte şi nu-l înţeleg. Îmi „traduce” Cămărăşan.

 

         Octombrie 1970

         E începutul lui octombrie. Zile splendide. Împreună cu scriitorii Mihai Cupcea şi Vasile Latiş participăm la Festivalul naţional de poezie „M. Eminescu” de la Iaşi, ediţia a II-a. Suntem cazaţi toţi trei într-o cameră la Hotel „Unirea”. Vecini ne sunt Fănuş Neagu, Şt. Augustin Doinaş, Mircea Micu, Nicolae Tăutu şi Damian Ureche. După ceremoniile de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, poezia a fost eroina celor patru zile: la Librăria din Piaţa Unirii, al Paşcani, Hârlău, Mirceşti, Prigoveni, la casele memoriale „Magda Isanos”, „Otilia Cazimir”, „Mihail Sadoveanu”, în Copou, la Universitate. În vie, la Buciumi, e şi mai bine!

Parodii de Lucian Perţa, nr. 1(20), ianuarie 2005
Ian 23, 2005 at 09:00 PM

Lucian PERŢA

 

Echim VANCEA

 

Scotocind printre amintiri

 

(NORD LITERAR, nr. 11-12/2004)

 

cânva (sic!) am scris poeme frumoase (sic, sic)

cuvintele e drept erau mai ieftine un pic

şi redactorii nu erau jigodii ca acum

stăteam în bibliotecă - iarna în fum -

vara în curent - ademenind cuvinte în poeme

dar nu ştiu cum se face că de la o vreme

în loc de cuvinte printr-o reeşalonare făcută

cu femei în poeme îmi intrau numai frumoase femei

râvneu la ele Doamne prieteni şi duşmani

noroc că de Tine trimis Lucică Perţa veni

fii cuminte îmi spunea nu zgâria dă-te jos

din spini lasă-le să se ducă în pustie

sau cel puţin în vecini Doamne cu au trecut

anii peste toate scotocesc acum printre amintiri

dar toate anevoios de înţeles

absolut toate sunt măritate.

 

Gheorghe Mihai BÂRLEA

 

Copacul zburător pe Gutâi

 

(NORD LITERAR, nr. 11-12/2004)

 

zburau după mine copacii uneori

pe vremea când eram prefect

şi umblam pe Gutâi după infractori,

acţiune rămasă fără efect

 

eu nu confundam infractorii cu săracii

deşi, după unii, aşa se pare,

chiar le-am spus să lase copacii

să-i facem cărţi şi ziare

 

amintiri sunt azi toate şi totul,

din copacii aceia am două cărţi la căpătâi,

ulterior mi-am dat şi doctoratul

şi fac naveta acum pe Gutâi

 

Dorel MACARIE

 

Fără cei şapte ani de acasă

 

(NORD LITERAR, nr. 9/2004)

 

nici măcar nu avea barbă în acel an,

doar o privire tristă şi un zâmbet amar

sub o frunte înaltă de porţelan

drept pentru care s-a şi angajat la faimar,

nici măcar nu s-a prezentat ca lumea,

a intrat în cenaclu

ca un peşte în elementul său,

iniţial am crezut că glumea

când s-a prezentat

io mi-s cicârlău

noroc cu burnar care l-a invitat

foarte politicos după lectură

bine, mă fecior, eşti bărbat

dacă pur şi simplu

poţi să mai dai o tură!

 

Ion BURNAR

 

Toamna poetului

 

(NORD LITERAR, nr. 10/2004)

 

Astfel a fost întâi octombrie 24

şi peste câteva zeci de ani o

toamnă, asta e,

care l-a găsit la fel de hâtru

plasat în tranşeea cuvintelor de la O.J.T.

ceea ce înseamnă

că iar era în gâlceavă

cu scopul şi mijloacele

lirismului

problema n-ar fi fost gravă

dacă nu era în joc

rata turismului în Baia Mare

şi ca atare,

pe baza unui memorandum,

s-a hotărât pe loc

ca de acum

toamna poetului

să coincidă cu toamna oraşului

şi gata.

 

Silviu GONGONEA

 

Alb

 

(NORD LITERAR, nr. 9/2004)

 

Enervantă această coală ministerială.

Albă ca o brânză de burduf.

Uf, cine m-a pus să scriu pe coală.

Puteam să scriu la calculator.

Aveam spor şi nu mai vedeam

în faţa ochilor cai negri de furie

că nu pot scrie o poezie

multicoloră ameţitor de frumoasă.

Dar, lasă tu, cititor.

Odată şi-odată învăţ şi eu

să scriu pe hârtie colorată.

 

Gheorghe POP

 

Mersul lumii

 

(NORD LITERAR, nr. 9/2004)

 

iarba-i bună pentru vite

şi potcoave la copite,

pomu-l taie braconierul,

câinele-l prinde hingherul,

păsările-nghit cu pliscul,

pe Om îl înghite fiscul

anotimpuri se răstoarnă

după vară vine iarnă.

Viaţa ce pulsează-n tot

nu mă doare nici în cot

Am un dar ce nu îl are

Multă lume, bine-mi pare:

ştiu să scriu în sprinten vers

cum e al lumii mers…

 

Ion BALA

 

Fii altfel

 

(NORD LITERAR, nr. 7-8/2004)

 

Spusu-mi-s-a de când mă ştiu:

fii altfel

apoi de când am început să scriu

scrie altfel

şi muzei i-am spus formează-mă

străformează-mă

acupunctează-mă

ca să ajung la ţel

mănânc jar

numai să pot publica

în „Nord Literar”.

tu

muza mea

apoi vei vedea

cine-i Ioan Bala

proaspăt publicat

poet străformat.

 

Grigore SCARLAT

 

Noi unde vom migra

 

(NORD LITERAR, nr. 10/2004)

 

Ca o cucoană, hilară

Cu trei gemantane uriaşe

Undeva la un peron într-o gară

Aşa mi se pare azi

Poezia.

Şi va veni odată şi-odată

Trenul pe linia ei

Şi va dispărea ca o ciudată

Arătare împrăştiind scântei

Apoi gata.

Dar noi – dacă e voie a-ntreba –

Noi ăştia, care ne-am rupt

Poeţi mai mult sau mai puţin titraţi

Noi unde vom migra

De vreme ce nu suntem înţărcaţi?

Ion Vlad - 75 de Gheorghe Glodeanu, nr. 11-12(18-19), noiembrie-decembrie 2004
Dec 26, 2004 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU

 

ION VLAD - 75

LECTURA CA MOD DE EXISTENŢĂ

 

         Născut la 26.11.1929, profesorul Ion Vlad şi-a câştigat, pe parcursul anilor, un prestigiu greu de egalat, devenind o personalitate de prim-plan a vieţii literare contemporane. Vorbesc de acest lucru cărţile ce se adună, într-un număr tot mai impresionant, pe rafturile bibliotecilor: Între analiză şi sinteză, Repere de metodologie literară (1970), Descoperirea operei. Comentarii de teorie literară (1970), Povestirea. Destinul unei structuri epice (1972), Convergenţe. Concepte şi alternative ale lecturii (1972), Romanul românesc contemporan (1974, coautor Cornel Corbu), Lecturi constructive (1975), Lectura - un eveniment al cunoaşterii (1977), „Cărţile” lui Mihail Sadoveanu (1981), Lectura romanului (1983), Pavel Dan. Zborul frânt al unui destin (1986), Lectura prozei (1991), Aventura formelor. Geneza şi metamorfoza „genurilor” (1996), În labirintul lecturii (1999). Critic, istoric şi teoretician al literaturii la fel de avizat, profesorul Ion Vlad a elaborat o originală teorie a lecturii, din perspectiva căreia discută apoi şi evoluţia formelor literare, îndeosebi cea a romanului. Criticul nu este adeptul unei specializări înguste, ci preferă interdisciplinaritatea, elaborând o metodă de cercetare ce sfidează barierele artificiale dintre teoria, critica şi istoria literară. De altfel, aceasta din urmă îi apare teoreticianului literar ca un spectacol continuu al devenirii formelor, al adaptării lor neîntrerupte „la comandamentele unui timp actual al «ştiinţei literare»”. Consecvent cu sine însuşi, criticul revine asupra „temelor” sale predilecte, le re-actualizează, elaborând apoi câteva savante lucrări de sinteză. Sub acest aspect, titlul volumului de debut devine semnificativ, exegetul situându-se permanent între analiză şi sinteză, adică realizând un echilibru între capitolele cu un pronunţat caracter teoretic şi comentariile de text ce vin să valideze observaţiile cu caracter general. Căci, înainte de toate, Ion Vlad rămâne un cititor, lectura sa competentă dobândind semnificaţiile unui veritabil „eveniment al cunoaşterii”.

         Publicată în 1983 şi situată în prelungirea antologiei comentate din 1974, Lectura romanului este o carte cu titlu emblematic pentru demersul asumat de către cercetător. Investigaţiile ne transpun în cea mai stringentă actualitate, demersul criticului dezvăluind câteva din multiplele ipostaze ale romanului românesc de azi. Structurată pe trei capitole ample, lucrarea nu reprezintă atât o panoramă a romanului românesc postbelic (deşi acest aspect este prezent implicit), cât mai ales un elogiu adus lecturii şi un îndemn la meditaţie pe marginea textului literar, lectură care, la rândul ei, generează noi texte. În viziunea lui Ion Vlad, criticul literar nu este altceva decât un cititor în măsură să refacă, prin intermediul lecturii sale experimentate, edificiul imaginar al operei. Lecturile lui Ion Vlad „sunt puse sub semnul emblematic al cărţii ce se re-creează”, lucrarea alcătuind o culegere de câteva texte care „au fost sau sunt şi acum lectura unui virtual cititor”. Fascinaţia irezistibilă a teoriei literare nu este însă depăşită în totalitate, concentratul studiu introductiv al cărţii alcătuind nucleul unei veritabile poetici a romanului. Criticul pune problema audienţei genului, a receptării lui, fenomen ce depăşeşte barierele sociologiei literare, transformându-ne într-o „chestiune” a lecturii, a cărei aventură spirituală poate fi echivalată cu aceea a romanului însuşi. Succesul acestuia e văzut în nevoia cititorului de istorii, dar şi în posibilitatea asumării şi a re-creării unor lumi posibile, cu toată complexitatea pe care o presupune un asemenea demers. Parafrazându-l pe Pompiliu Constantinescu, Ion Vlad subliniază justeţea tezei acestuia potrivit căreia „romanul se naşte din profunzimea unor raporturi sociale, din mişcările conştiinţelor”, teză verificată din plin de experienţa romanescă a ultimelor decenii. Romanul românesc contemporan se transformă într-o adevărată cronică a timpului nostru căci, în ciuda extraordinarei sale diversităţi, el nu încetează să afirme realul şi să-şi însuşească problematica omului de azi.

         Aventura formelor. Geneza şi metafora „genurilor” (1996) continuă preocupările teoretice ale exegetului. Investigaţia merită toată atenţia, constituind un veritabil eveniment editorial într-un peisaj literar destul de sărac în opere teoretice. Cartea este rodul muncii şi al îndelungatelor meditaţii ale universitarului, care se simte obligat „să lase în scris ceva din substanţa prelegerilor sale săptămânale”. Ion Vlad nu are intenţia să scrie un tratat. Beneficiind de sugestiile provenind din studiul semiotic şi textologic, din poetica postmodernă şi din experienţele teoriei literare, domnia sa îşi asumă dificila misiune de a pune în discuţie o serie de categorii şi de concepte revendicate cu predilecţie de „ştiinţa literaturii”. Criticul relevă metamorfozele ce au loc în sfera teoriei formelor, disciplină ce îşi modifică orizonturile şi conceptele. Tinzând să îşi depăşească funcţiile şi sfera categoriilor consacrate, teoria literaturii a devenit - observă Ion Vlad - „o teorie a formelor, a morfologiei lor, un studiu de poetică ce ambiţionează să determine şi să explice mecanismele cauzale ale unor fenomene acceptate de cele mai multe ori tale quale”. Eseistul preferă să lucreze cu conceptul de „formă/forme” din dorinţa de a elimina din sfera investigaţiei termeni inoperanţi sau ameninţaţi de scleroză precum „gen” sau „specie”, chiar dacă aceştia sunt preferaţi adesea de taxinomiile anchilozate ale manualelor. Ion Vlad se dovedeşte şi în această carte un remarcabil cititor, preocupat de decodificarea semnificaţiilor majore ale unor cărţi fundamentale. Exegetul se apropie de condiţia lectorului ideal, pe care a teoretizat-o în studiile sale anterioare. Îndelungata experienţă a lecturii îl convinge pe eseist că „explicarea, examinarea şi cercetarea într-un excurs riguros şi totodată nuanţat sunt posibile numai din unghiul înţelegerii concertate şi exacte a categoriilor interne a formelor”. Refuzând truismele şi clişeele taxonomice moştenite, exegetul dă şi o posibilă definiţie a formei (genului), definiţie pe care o reia pe parcursul investigaţiilor sale în noi contexte. În viziunea lui Ion Vlad, teoria formelor se constituie, înainte de toate, ca o poetică a narativităţii. Aducând în favoarea opiniilor sale o serie de referinţe celebre, eseistul pledează pentru „preeminenţa formelor narative şi pentru eternitatea acestei ipostaze umane: homo narrativus”.

         Cartea se deschide cu o serie de comentarii de natură teoretică, dominate de rezonanţa istorică a unor lucrări de excepţie şi schiţează „directiva generală a poeticii istorice în problema formelor văzute drept categorii generale, expresie a unor atitudini fundamentale, ontologic şi gnoseologic vorbind”. Prolegomene. Argumente şi metode, Mai veche decât Universalele, Argumentul Cărţilor, Reîntoarcere la sursele originare, „Instituţia” formelor şi În căutarea arhetipului reprezintă etapele unui demers teoretic extrem de riguros şi bine documentat, în care eseistul îşi propune să îşi familiarizeze cititorul cu principiile şi cu opţiunile sale teoretice. Bibliografia utilizată se dovedeşte impresionantă, cartea concentrând în sine biblioteci. Din păcate însă, multe din creaţiile discutate îi sunt încă inaccesibile cititorului român. Teoreticianul literar se mişcă cu uşurinţă în spaţii extrem de întinse ale  literaturii universale,  argumentându-şi afirmaţiile prin trimiteri la creaţiile majore ale spiritului uman. Cartea lui Ion Vlad este locul întâlnirii şi al interferenţelor unor Cărţi fundamentale pentru istoria unei discipline ce a cunoscut o serie de metamorfoze extrem de spectaculoase după 1960. Curiozitatea intelectuală şi receptivitatea la nou constituie câteva din atributele semnificative ale unui spirit viu, fascinat de aventura în timp a formelor literare. Pornind de la Argumentul Cărţilor, Ion Vlad ia în discuţie o serie de texte esenţiale, construcţii teoretice ferite de clişee, care fixează „temeiurile teoriei reale a formelor”. Cum taxonomiile vechilor manuale nu fac altceva decât să perpetueze o serie de clişee şi de locuri comune, autorul îşi îndreaptă atenţia înspre lucrări în măsură să zdruncine câteva din propoziţiile aparent imuabile ale teoriei formelor şi ale poeticii tradiţionale. O asemenea lucrare de excepţie este Die Grundbegriffe der Poetik, dar lui Emil Staiger i se adaugă o listă impresionantă de nume din care nu lipsesc M. Bahtin, Roland Barthes, Wayne C. Booth, Claude Bremond, Umberto Eco, Northrop Frye, Gérard Genette, kate Hamburger, Julia Kristeva, Milan Kundera, Philippe lejeune, V. I. Propp, Tzvetan Todorov. Nu sunt uitaţi nici cercetătorii autohtoni ai formelor: G. Călinescu, P. Constantinescu, Mircea Eliade, Adrian Marino, Irina Mavrodin, Marin Mincu, Tudor Olteanu, Liviu Petrescu etc. Recitind o serie de texte fundamentale şi denunţând iluzia retrospectivă, Ion Vlad propune o nouă poetică a formelor. Lectura ferită de prejudecăţi a eseistului aşază sub semnul întrebării faimoasa triadă epic, liric şi dramatic.

         Situată în prelungirea unor îndelungate investigaţii anterioare, lucrarea intitulată În labirintul lecturii (1999) reprezintă o nouă pledoarie în favoarea lecturii. După cum se precizează într-o succintă notă introductivă, „paginile semnate de autorul acestei cărţi au însemnat lecturi, texte puse sub semnul emblematic al spectacolului interpretării teoretice şi critice”. Volumul reuneşte o amplă serie din studiile, eseurile şi comentariile publicate de către reputatul exeget în perioada 1900-1999 într-o serie de reviste precum „Apostrof”, „Jurnalul literar”, „Literatorul”, „Steaua” şi „Tribuna”, la care se adaugă mai multe texte inedite, ce se constituie în posibilele repere ale unor investigaţii. Ion Vlad îşi asumă mereu noi teritorii ale literaturii, ocupându-se de data aceasta, cu predilecţie, e autorii şi cărţile interzise înainte de 1989. Tot în prefaţa lucrării, exegetul îşi defineşte încă o dată profesiunea de credinţă, ce cnstituie o apologie a lecturii concepute cu o seducătoare aventură iniţiatică: „Autorul acestor texte crede cu tărie în valoarea indeniabilă a LECTURII, univers plural al meditaţiei, al plăcerii şi fascinaţiei pentru marea Bibliotecă a literaturii”.

         Cartea reuneşte şase capitole de dimensiuni diferite, dintre care unele cu un caracter teoretic mai pronunţat (În căutarea cărţii absolute, Teorie literară şi poetică), în timp ce altele mută centrul interesului pe comentariu de text (În labirintul lecturilor, „Labirintul singurătăţii”, Meditaţie şi istorie, „Însemnele” memoriei). Pornind pe urmele lui J. L. Borges În căutarea cărţii absolute, a textului asemănător unui arhetip platonic prin puterea lui de a reuni osmotic cărţile, Ion Vlad face pledoaria unei „cărţi a cărţilor”, „rezultat din infinite conexiuni, din invocarea marilor cărţi ale lumii, din amintirea lor, care provoacă un sistem (orizonturi e aşteptare) de corespondenţe, de asocieri neaşteptate, de analogii şi de nesfârşite întâlniri în spaţiul privilegiat al Bibliotecii”. Dacă criticul G. Călinescu şi-a însuşit o serie de trăsături specifice romancierului, celebra sa Istorie… devenind un autentic roman al literaturii române în care protagoniştii sunt înşişi scriitorii, Ion Vlad îşi revendică postura povestitorului prin excelenţă, a unui rapsod modern (autentic dublu al lui Homer) care ne vorbeşte de cărţile majore ale omenirii şi de mirifica lume a imaginarului. De altfel, numeroase afirmaţii dobândesc valoarea programatică, alcătuind tot atâtea enunţuri în favoarea unei lecturi născute din mirajul irezistibil al cărţii. Iată cum sună una din afirmaţiile exemplare ale exegetului, o autentică profesiune de credinţă: „A crede în fascinanta lumea Ficţiunii, a spori lumile gândirii prin mirajul povestirii (nuvelei) reprezintă una din cele mai strălucite  manifestări ale spiritului, manifestare valabilă pentru toate treptele devenirii umanităţii. Este, cred, sensul Cărţii şi raţiunea de a fi a lecturii”. De altfel, eseul intitulat În căutarea cărţii absolute rezumă extrem de bine întregul demers realizat de-a lungul anilor de un cercetător ce a gustat din plin ceea ce Roland Barthes numeşte Le plaisir du texte. Alcătuind un extraordinar periplu iniţiatic în universul mirific al Bibliotecii, cărţile lui Ion Vlad se nasc din suprema plăcere a textului şi reprezintă o pledoarie convingătoare în favoarea lecturii.

         La acest ceas aniversar îmi revine plăcuta misiune de a vă ura, în numele întregii redacţii a revistei „Nord Literar” şi al colegilor de la Universitatea de Nord din Baia Mare, „La mulţi ani, Domnule Profesor!”

        

Cum se moare statistic? de Augustin Cozmuţa, nr. 11-12(18-19), noi.-dec. 2004
Dec 26, 2004 at 11:00 PM

Augustin COZMUŢA

  

CUM SE MOARE STATISTIC?

 

         Populaţia lunii se îndreaptă spre 7 miliarde de locuitori din care peste două trăiesc în China şi India, fiecare cu mai bine de un miliard. Cine are grijă să-i numere pe oameni şi să le urmărească destinul colectiv?

         Ce înseamnă existenţa unui individ raportată la mulţimea din care face parte şi în care anonim, adesea insignifiant, se pierde? Meditaţia merge de la simţul comun spre spiritul ştiinţific, de la limbajul poetic-metaforic gen „De rupi din codru o rămurea /Ce-i pasă codrului de ea / Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea mea”, spre o terminologie mai riguroasă, adecvată cunoaşterii explicative şi comprehensive, în chip, desigur, relativ şi complementar. Aspectele cantitative sunt evidenţiate cu ajutorul statisticii, iar disciplina care se ocupă de studiul populaţiei este demografia. Pătrunderea în era informaticii şi atribuirea unui cod numeric personal fiecărui individ fac posibilă azi o evidenţă sistematică a populaţiei aproape în orice zonă a planetei. Totodată, prin intermediul ONU şi instituţiilor sale specializate, se realizează sisteme tot mai performante de stocare a informaţiei demografice. Uniformizarea tehnicilor de înregistrare a informaţiei şi existenţa unor mijloace standardizate de înmagazinare, sistematizare şi prelucrare a datelor, ajută pe specialiştii demografi să demareze analize din cele mai diverse şi din perspective cât mai variate. O asemenea abordare complexă a domeniului întreprinde universitarul clujean Traian Rotariu în lucrarea Demografie şi sociologia populaţiei. Fenomene demografice (Editura Polirom, Iaşi, 2003). Autorul face dintru început o seamă de precizări metodologice şi terminologice, reiterate pe parcurs, cu scopul declarat de a realiza o expunere cât mai limpede a problematicii specifice demografiei, înscriind disciplina în rândul ştiinţelor sociale, învestind-o cu autonomie şi obiect propriu de studiu, concretizat în definiţia: „Demografia este o ştiinţă socială care are ca obiect studiul populaţiilor umane, privite din perspectiva dimensiunii lor numerice şi a schimbărilor de volum” (p. 14). Dimensiunea numerică este stabilită cu aportul statisticii demografice, „tratarea datelor îmbrăcând chiar un caracter formalizat matematic” (p. 18), cum procedează autorul cu pricepere şi supleţe didactică, fără a abuza de calcule şi formule fastidioase, motivate însă şi strict necesare unele întrucât „Puţine date din ştiinţele sociale au o consistenţă comparabilă cu cea a informaţiilor furnizate de statistica stării civile” (p. 25). Sursele informaţionale ale demografiei sunt concretizate în documente rezultate de pe urma întocmirii unor registre de populaţie, ţinute de autorităţi bisericeşti (confesionale) mai întâi, iar mai târziu de autorităţi laice (statale), procedeul fiind oficializat şi generalizat doar în epoca modernă, prin desfăşurarea unor recensământuri sistematice, de obicei la interval de un deceniu. Statistica stării civile şi a migraţiilor ca şi anchetele demografice s-au perfecţionat treptat şi standardizat, făcând compatibile la scară mondială criteriile de culegere, sistematizare şi prelucrare a datelor, determinând interpretări relevante comparative între zone georgrafice şi perioade istorice privind structura şi evoluţia populaţiei, inclusiv referitor la România. Deşi prudent în a avansa un ton infailibil în aprecierea rezultatelor demersului său ştiinţific, Traian Rotariu, îmbinând perspectiva demografului cu cea mai generală a sociologului, nu ezită să remarce „nucleul dur al demografiei ca ştiinţă” şi să evidenţieze cu satisfacţie intelectuală rostul superior al întregului demers analitic: „posedând informaţia necesară şi stăpânind tehnicile de analiză formală a atelor respective, demograful poate produce cunoştinţe valabile despre acest univers, cunoştinţe de natură descriptivă sau chiar explicativă”, iar „demografia poate stabili anumite legităţi sau regularităţi istorice, care caracterizează evoluţia tuturor populaţiilor cunoscute până acum” (p. 18). E momentul potrivit de făcut precizarea că lucrarea, deşi are 360 de pagini, nu reprezintă decât un prim volum, care se ocupă de fenomene demografice precum: mortalitatea, nupţialitatea, divorţialitatea şi fertilitatea, tratate succesiv în această ordine, un al doilea volum urmând să rateze migraţia, cu accent tot pe latura descriptivă, iar problemele interpretative, de principiu şi cu nuanţă teoretică, privind mai ale structura şi dinamica populaţiei, îşi vor găsi „un loc mai consistent în partea finală a lucrării” (p. 10). Balansul în elaborare între „manual” şi „tratat”, cu preocuparea de a imprima cărţii o „adresabilitate cât mai largă”, nu prejudiciază cu nimic valoarea de sinteză unitară asupra domeniului în care autorul constată existenţa unui număr redus de specialişti, inclusiv ipostaza mărturisită fiind cea de „sociolog preocupat de demografie” (p. 8). În schimb, prin referinţele bibliografice menţionate şi parcurse cu ochi avizat, demersurile româneşti, atâtea câte sunt cunoscute, dobândesc o integrare în context european şi internaţional, valorificând un imens material, deosebit de relevant pentru starea actuală a studiului populaţiilor lumii şi a demografiei ca ştiinţă. În acest sens, binevenite sunt incursiunile, prezentările şi interpretările în măsură să configureze câteva repere din istoria demografiei, ilustrate cu nume reprezentative şi contribuţii originale, care au generat „un progres major în demografie” (de la Graunt, Petty şi Halley la Quetelet, Guillard, Lexis, Coale, Keyfitz şi alţii), conducând treptat la îmbunătăţirea metodologiei de investigare şi la obţinerea în plan epistemologic a unor „cunoştinţe ştiinţifice de bună calitate” (p. 30). Nu e deloc lipsită de importanţă reevaluarea critică şi nuanţată care se face într-un capitol special lui Malthus şi malthusianismului, relevând impactul public şi istoric al cărţii Eseu despre principiul populaţiei (1798), lucrare apărută în traducere românească abia în 1992, „ţara noastră fiind – constată cu amărăciune Traia Rotariu – probabil printre ultimele din Europa în care s-a tradus celebra lucrare” (p. 38). Fără a intra în amănunte, „legea populaţiei” descoperită de malthus, cu stabilirea unei corelaţii matematice între creşterea în progresie geometrică (exponenţială) a populaţiei şi doar în progresie aritmetică a resurselor de viaţă, generând fenomenul suprapopulării Terrei şi epuizării surselor de hrană, provoacă astăzi „serioase controverse legate de interpretarea tezelor de bază susţinute în această lucrare” (p. 35), situată ca statut între pamflet şi operă de timp ştiinţific, adesea vulgarizată şi deviată ca semnificaţie spre ideologii de orientare antiumanistă, cu totul străine autorului la data conceperii Eseului. Înfăţişând laborios problematica domeniului pe profunde şi cu bază empirică solidă, în perspectivă longitudinală şi transversală, diacronic şi sincronic (la un „moment” dat), fenomenele demografice privind starea şi evoluţia mortalităţii, nupţialităţii şi divorţialităţii, fertilităţii populaţiei (în etape istorice şi pe zone geografice pentru care există date relevante şi concludente) obţin o imagine cuprinzătoare şi impresionantă nu doar pentru specialişti, ci şi pentru profani, acaparaţi cu toţii să ştie care sunt, nu numai la scară socială, ci şi individuală, limitele vieţii şi morţii, concepţiile şi atitudinile valorizatoare ale oamenilor faţă de acestea, constituind elemente esenţiale ale condiţiei umane. Creşte sau scade, îmbătrâneşte sau întinereşte populaţia lumii, se reproduce la nivelul de înlocuire a generaţiilor, iată tendinţele surprinse cu nuanţe multiple de către Traian Rotariu în analizele sale consacrate variatelor fenomene demografice. Dincolo de arsenalul formal-tehnic al descrierilor şi analizelor, cu referiri la rate şi tabele de mortalitate, rate şi probabilităţi de căsătorie, aspecte de fecunditate, feritilitate naturală şi dirijată, întâlnim şi formulări care ating coarda sensibilă şi nu în exclusivitate pe cea raţională a fiinţei umane, de genul: „Există o limită a vieţii umane?”, Inegalitatea şanselor în faţa morţii, Căsătoria - o instituţie cu viitor incert sau Căsătoria şi familia - încotro? Dacă în mod obişnuit se spune că fiecare om moare singur şi o moarte nu seamănă cu cealaltă din perspectiva indivizilor priviţi ca entităţi distincte şi irepetabile, prin parcurgerea datelor existenţiale prezentate la scara mulţimilor, a populaţiilor văzute drept colecţii de indivizi, se deduce cum se poate muri şi statistic, individul fiind cuantificat ca o cantitate neglijabilă, un număr oarecare, neînsemnat, anonim şi anodin, integrat distinct într-un şir (cohortă, generaţie, promoţie) sau într-o masă amorfă uriaşă reprezentată de miliardele de locuitori ai planetei, trăind efemer dar cu speranţa nemuririi în suflet.

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2071 - 2080 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.