top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Cărţi de Iuliu Raţiu, Ion Şiugariu şi Irina Petraş, nr. 6(13), iunie 2004
Iun 27, 2004 at 08:00 PM

Ion M. MIHAI

 

O SINTEZĂ A LITERATURII
UNIVERSALE PENTRU COPII ŞI TINERET

 

            Cu calităţi stilistice remarcabile, cartea lui Iuliu Raţiu, O istorie a literaturii pentru copii şi adolescenţi, apărută în 2003, la Editura Biblioteca Bucureştilor, se citeşte ea însăşi ca o poveste, o poveste a poveştilor despre cum s-a născut şi a evoluat, de la origini şi până în prezent, literatura pentru copii şi tineret. Este o istorie neconformistă a creaţiilor literare orale şi scrise pentru copiii şi adolescenţii de pe toate meridianele globului pământesc, un adevărat studiu al acestor creaţii. Departe de a-şi însuşi scepticismul unor critici care consideră că niciodată copiii nu pot avea suficiente mijloace de recepţie pentru a decela şi a aprecia valorile reale, autorul înţelegând importanţa temei pe care şi-a propus-o, a tratat-o cu cea mai mare acurateţe, înţelegere şi competenţă, realizând o carte care nu trebuie să lipsească din nici o bibliotecă. Pentru că, în realitate, această carte nu se adresează numai celor tineri, ci tuturor iubitorilor de literatură, ea cântărind greu în balanţa culturii generale a fiecărui cetăţean.

            Lumea copilăriei, o lume paralelă şi asemănătoare cu lumea oamenilor mari pe care, de altfel, o imită, are în plus capacitatea fantastică de a cunoaşte şi realiza lucruri şi fapte care nu sunt posibile în contingent. Literatura pentru copii şi tineret cuprinde toate operele literare potrivite lor, indiferent dacă au fost scrise în mod special pentru ei şi ea trebuie să respecte aceleaşi norme estetice ale literaturii în general. Trăsăturile specifice artei pentru copii sunt, cu precădere, simplitatea formei, claritatea, graţiosul, ludicul, fabulosul miraculosul, aventura, spectaculosul, toate acestea făcând-o accesibilă şi mărindu-i puterea de atracţie asupra micilor cititori. Ca cineva s-o creeze, acesta trebuie să aibă vocaţie pentru ea şi s-o pună în acord cu sensibilitatea generaţiei pantalonilor scurţi.

            Considerată literatură de divertisment, mică literatură, literatura pentru copii trebuie totuşi să aducă lectorului satisfacţii, să fie amuzantă, distractivă, interogativă. De fapt, pentru a putea fi considerate opere de artă, scrierile pentru copii şi adolescenţi trebuie să fie originală, să aibă mesaj şi să intereseze şi pe oamenii maturi, instruiţi, aşa cum sunt cele scrise de autori celebri ai lumii.

            În lucrarea la care ne referim creaţiile pentru copii, adolescenţi, preadolescenţi şi maturi sunt prezentate diacronic, în funcţie de posibilităţile acestora de a percepe valoarea scriiturii, încercându-se a se defini tot ce este specific fiecărui segment de vârstă. Copilul mic este atras de poezia naivă, apoi de poveşti, de basme, călătorii fantastice etc. Se subliniază că niciodată copiii nu agreează scrierile fără fantezie, umor, sau pe cele cu tentă instructiv-educativă. Într-o bibliotecă ideală pentru copii nu trebuie să lipsească operele scriitorilor: Charles Perrault, Fraţii Grimin, Hans Christian Andersen, James Fenimore, Cooper, Ch. Dickens, Walter Scott, Mark Twain, H.C.Wells, Jules Verne, Jack London, Edmondo de Amicis, Rousseau, Voltaire şi, desigur, Creangă, Ispirescu, Eminescu, Alecsandri, Anton Pann, Sadoveanu, şi toţi scriitorii noştri clasici, pentru că majoritatea lor au scris şi cărţi pentru copii. Cei mai cunoscuţi şi mai la modă, azi, autori pentru prima vârstă a copilăriei sunt, la noi: Radu Tudoran, Al. Mitru, D.Almaş, Călin Gruia, M. Sântimbreanu, Vladimir Colin.

            Autorul atrage atenţia că stilul literaturii juvenile trebuie să fie fluent, duios, original, elegant - fără a fi pedant -, cu multe excursuri, încât citirea cărţii să fie o adevărată desfătare. Literatura pentru copii care se scrie acum la noi se adaptează specificului vremii, se anglicanizează, ca mai toate artele, ea conţinând elemente ale noilor realităţi tehnice şi tehnologice. Aşa face, de exemplu, scriitoarea Florica Bud ale cărei poveşti pentru copii conţin pagere, semafoare, calculatoare, telefoane mobile, Internet ş.a.

            În lucrarea sa, luliu Raţiu face o incursiune în istoria culturală şi în civilizaţia omenirii din cele mai vechi timpuri, invocând şi comentând, printre altele, principalele opere capitale ale acesteia: Ghilgameş, Mahabharata, Ramayana, Sakuntala, Vedele indiene, Upanişadele, Brahmanele, Panciantatra, Iliada, Odiseea etc. El reda aspecte din „folclorul copiilor cu uluitoarele sale scăpărări artistice din cântecele-formule, recitativele-numărători, păcălelile şi... frământările-de-limbă” (p.80), şi constata că genurile literare şi speciile acestora pentru copii: Cântec de leagăn, doina, balada, colinda de copii, colinda de flăcăi, ghicitorile, proverbele, fabulele, basmele etc. s-au născut în locuri şi timpuri diferite, imposibil, de determinat.

            Autorul evocă interpretările criticii literare ale marilor opere pe care le invoca în carte, făcând el însuşi interpretări şi apreciind personal valoarea unor opere comentate. Astfel, analizând comportamentul mai multor tineri din opere celebre ale literaturii universale scrise mai demult, el se referă şi la prezent: „Mai aproape de zilele noastre, de concepţia modernă care, totuşi, ne mai încătuşează, este un alt adolescent, Holden Caulfield, din De veghe în lanul de secară, romanul scriitorului american J.D.Salinger. Este o carte care nu comercializează instinctele sau nostalgiile, incursiunile în patologia sexuală de tip Lolita a lui Nabokov şi nici cele din telenovelele sud-americane de o realizare artistică minimă...” (p.175)

            Foarte bogat în informaţii şi exemple este capitolul Peisajul mirific al literaturii franceze (p.179), în care se fac referiri pertinente la toţi scriitorii pentru copii şi adolescenţi de aici - şi nu sunt puţini - subliniindu-se în mod special importanţa, pentru tineret, a lui Jules Verne, ale cărui celebre opere, de puternică asemănare cu realitatea, ne-au încântat tuturor copilăria şi adolescenţa. Ca un fel de recompensă aparte, autorul îi rezervă o pagină întreaga numai pentru a-i enumera cărţile traduse în româneşte.

            Literatura engleză este copios reprezentată în lucrare prin multiple referiri la autori şi cărţi: Daniel Defoe (Robinson Crusoe); Jonathan Swift (Călătoriile lui Guliver), Waler Scott (Rob Roy); Charles Dickens (David Copperfield); Robert Luis Stevensen (Comoara din insulă); Oscar Wilde (Stafia familiei Cantern): Dyard Kipling (Cartea Junglei); George Wells (Omul invizibil); Lewis Carrol (Aventurile lui Alice în ţara minunilor) etc.

            De asemenea, literatura americană demonstrează şi ea ca marii autori au scris şi pentru copii, în carte exemplificându-se autorii şi operele lor reprezentative: James Cooper (Ultimul mohican); Harriet Beecher Stowe (Coliba unchiului Tom); Mark Twain (Aventurile lui Tom Sawyer); Jack London (Colţ alb) etc. etc.

            Din literatura germană pentru copii şi tineret sunt reţinute nume cu o puternică rezonanţă în lumea inocenţei şi a adolescenţei: Gottfried von Strassburg (Tristan şi Isolda); Epopeea eroică populară Cântecul Nibelungilor; Till Eulenspiegel; Goethe (Suferinţele tânărului Werter); Schiller (Wilhelm Tell); Karl May (Winnetou) ş.a.

            În lucrare se prezintă cărţi pentru copii şi adolescenţi din multe ţări ale lumii. Literatura italiană, inspirată din epopeile medievale clasice este prezentă, printre altele, cu: Ariosto (Orlando furioso); Edmondo de Amicis (Cuore); Carlo Goldoni (Aventurile lui Pinocchio) ş.a.

            Literatura autohtonă pentru copii se identifică în bogatul folclor românesc - cântece, balade, basme, ghicitori, parabole - şi în operele tuturor scriitorilor începutului literaturii culte de la noi. Fără a minimaliza însă creaţiile acestora, începem cu Petre Ispirescu (Legendele sau basmele românilor); Ion Creangă (Amintiri din copilărie şi povestiri); M. Eminescu - Basme, Călin (file din poveste) - apoi Slavici, I.L.Caragiale, Vlahuţă, Delavrancea, Coşbuc, I. A. Brătescu Voineşti, V. Eftimiu, Cezar Petrescu, Otilia Cazimir, St. O. Iosif, E. Gârleanu, M. Sadoveanu, T. Arghezi, G. Topârceanu, Ionel Teodoreanu şi mulţi, mulţi alţii. Operele unor scriitori de la noi se referă numai la lumea copilăriei, cum ar fi, de exemplu: Nicolae Batzaria (părintele liberar al lui Haplea), D. Almaş, Al. Mitu, Călin Gruia, Radu Tuodoran, Constantin Chiriţă (Vestiţii cireşari), Mircea Sântimbreanu, Petru Ghelmez etc. Mirajul primei vârste i-a fascinat şi pe : Marin Sorescu, N. Labiş, Nichita Stănescu, Gh.Tomozei, Tiberiu Utan (părintele lui Ciopârţilă), Alecu Popovici.

            Lucrarea se încheie cu un Mic dicţionar bibliografic de literatură română contemporană pentru copii şi adolescenţi, întocmit în ordine alfabetică, în care sunt înscrişi nu mai puţin de 128 de scriitori pentru copii, în viaţă, printre care: Fănuş Neagu, Petre Sălcudeanu, Ion Brad, Florica Bud, Constanţa Buzea, Doina Cetea, Iordan Chimet, şi chiar autorul acestei lucrări.

            Citind cartea în discuţie, de referinţă pentru copii şi tineret, uiţi parcă de grijile şi răutăţile cotidiene şi te transpui în lumea copilăriei şi a adolescenţei, în lumea cărţilor dedicate acestei vârste, unde întâlneşti eroi şi antieroi, binele şi răul personificate în Făt Frumos şi Zmeu, binele învingând întotdeauna răul şi dreptatea ieşind mereu la suprafaţă.


Augustin COZMUŢA

PUBLICISTICĂ MILITANTĂ

            Compromis o vreme din cauza uzului excesiv şi a deturnării sensului său spre contexte strict ideologizante şi unilaterale în plan cognitiv şi social, militantismul e o atitudine umană perenă, cu semnificaţii nobile. Pledoariile pentru adevăr, frumos şi bine, în orice epocă, au presupus existenţa unor idealuri umane înalte, spre care aspirau nu doar indivizi, ci colectivităţi întregi, animate de atingerea unor superioare condiţii existenţiale. Din sânul acestor colectivităţi s-au desprins personalităţi intelectuale de prim rang, care şi-au făcut o datorie morală din cele mai pline de jertfă pentru a cultiva în sine şi deopotrivă pentru semeni idealuri înălţătoare. Dintr-o asemenea perspectivă larg filosofică priveşte lucrurile şi Ion Şiugariu în publicistica sa (Ţara crinilor, Editura Agora, Iaşi, 1997, 210 p.), scriind o suită de articole, pe teme diverse, care nu se rezumă doar la pertinente analize şi observaţii critice, ci îşi pune capacitatea de persuasiune în scopul afirmării în viaţa oamenilor şi a societăţii a unor valori călăuzitoare, adevărate Puncte cardinale în haos, cum sună titlul unei lucrări de Nichifor Crainic, reprezentant de seamă al tradiţionalismului gândirist din perioada interbelică şi contemporan cu tinereţea creatoare a scriitorului în formare Ion Şiugariu. Răspunzând chemării înaltului, în dorinţa apropierii teluricului de celest, a profanului de sacru, autorul Paradisului peregrinar are credinţa în ceea ce profesorul său, svantul Tudor Vianu, numea „Idealul clasic al omului”. În această viziune esenţială despre personalitatea umană şi rostul omenirii pe pământ: „Idealul nu are o formulă inventată de sentimentali şi de romantici. Nu e o simplă aspiraţie goală. Idealul e o profundă şi mare realitate. Nu poţi avea un suflet atâta vreme cât nu cunoşti realul. Nu poţi trece peste condiţia biologică a celorlalte animale nedorind niciodată cerul” (Invitaţie la meditaţie). A trăi în ideal ca în ceamai autentică realitate înseamnă a fugi de banalitate, a învinge „traiul mic” care îţi zădărniceşte visele, a aduce elogiu „trăirii lângă suflet”, impulsionându-l să se înalţe spre cer, spre empireu, spre lăcaşul nemuririi. „Foamea de lumină şi de creaţie” îl îndeamnă pe om să nu se repete, iar pe scriitor să cultive ineditul, întrucât: „poeţii mari au căutat totdeauna să aducă ceva nou, ceva nespus până la ei, ceva care să înfrângă banalitatea”, văzută ca o boală incurabilă la vieţii (Groaza de banalitate). Depistând într-o creaţie a lui Mircea Eliade motivul Meşterului Manole, înţelesul adevărat al jertfei, gestul creatorului de a se îngropa pe sine în operă, în miezul acesteia, Ion Şiugariu imprimă un sens militant observaţiei sale critice notând lapidar: „Pentru formalismul şi superficialitatea care domneşte în rândurile scriitorilor noştri, această invitaţie la conţinut, la fond adevărat, este cu totul actuală” (În legătură cu Iphigenia lui Mircea Eliade). Descoperind în personalitatea multor scriitori ai vremii, precum Octavian Goga, Camil Petrescu, Aron Cotruş, Ion Pillat, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, cât şi a unora din tânăra generaţie o „înaltă atitudine de viaţă”, în preocupările cărora „n-a fluturat nici un moment pasărea intereselor meschine ale vieţii banale”, opera lor „a învins vremea şi a intrat cum se cuvine în eternitate”, exprimând ceea ce lui Ion Şiugariu îi place să numească „sufletul comunitar românesc”, dar nu unul provincial, izolat, periferic, pitoresc, etnologic, ci unul cu valoare universală, integrat spiritului vremii şi civilizaţiei lumii. Comentatorul, într-un limbaj publicistic elevat, respinge „Moda literară a negaţiilor absolute” (gen Emil Cioran), considerând că „spiritualitatea românească s-a ridicat rând pe rând până pe cele mai înalte trepte”, că „neamul românesc nu merită desconsiderarea pe care se grăbesc să i-o arate sărmanii noştri snobi ai nihilismului”, cei care „îşi fac un titlu de glorie din a micţora şi a nesocoti tot ce este românesc”. Dimpotrivă, se cuvine şi se impune „să nutrim mai multă încredere în noi înşine şi o mai mare stimă pentru valorile româneşti” (Ceva despre noi). Această preţuire nu este gratuită, ea îşi are temeiul şi îşi găseşte sprijinul în promovarea spiritului critic şi în cultivarea unor intervenţii publicistice care să evidenţieze „militantism critic”. Identificând deficienţe precum pierderea autorităţii criticii şi a prestigiului de odinioară, absenţa ei din actualitatea vie a literaturii, extinderea confuziei valorilor: „O relativizare totală s-a lăţit ca o ceaţă groasă peste toată producţia literară actuală”, Ion Şiugariu, el însuşi poet dornic de afirmare, nu acceptă însă situaţia în care, prin neparticiparea criticii, scriitorii „se comentează şi se laudă reciproc, căutând să înlocuiască astfel absenţa criticii, grupându-se în clanuri şi în bisericuţe literare”, spectacolul fiind „hilariant şi grotesc” (Probleme de actualitate literară). Apelul publicistului din Ţara crinilor se îndreaptă spre instituirea şi respectarea criteriilor de valoare, formularea de exigenţe estetice în evaluarea oricărei creaţii, din trecut şi din prezent, considerând că scriitorul „trebuie să revină la uneltele sale, la arta şi la munca sa”, cu patimă de „mântuitor” al cuvintelor, trezind interesul şi aprecierea publicului, câştigându-i încrederea. Din cunoaşterea directă a vieţii literare, Ion Şiugariu extrage şi combate manifestări neconforme cu destinul exemplar al scriitorului autentic: „Din tot ceea ce se publică, din tot ceea ce apare prin reviste, se poate desprinde nu o lipsă de talent şi de chemare, ci mai degrabă o lipsă de conştiinciozitate artistică, de seriozitate  şi de control. Se face totul cu superficialitate şi cu grabă, fără reveniri şi fără răbdare” (Munca şi literatura). Pe lângă efortul de creaţie, se pretinde şi o examinare critică a întregului demers literar, însă într-o manieră care să ateste „o fundamentare şi o poziţie susţinută cu argumente valabile”, convingătoare, adecvate specificului operei cercetate. Publicistul nu se sfieşte să diagnosticheze drastic şi să sancţioneze situaţia: „Numai incultura poate explica lipsa puntelor de vederesusţinute şi haosul acesta în care orbecăiesc cei mai mulţi dintre noi” (Decadenţa argumentului). Integrându-se „generaţiei  cerului”, „flămândă de mântuire”, Ion Şiugariu îl invocă pe „întemeietorul criticii literare româneşti”, actualizându-i rolul şi contribuţia „pentru sănătoasa orientare spirituală românească” prin aspra şi curajoasa „revizuire a falselor valori literare”, acţiune benefică oricât întrucât „şi astăzi există o boală numită beţia de cuvinte, şi astăzi există forme fără fond, şi astăzi există reviste inutile” (Titu Maiorescu, criticul). Cu gândul la „edificiul culturii noastre de mâine”, comentând opere originale şi elaborând judecăţi critice severe, sincere şi drepte, Ion Şiugariu adresează invitaţii la tristeţe, dar şi la entuziasm, la poezie, dar şi la nemurire, dovedindu-se un redutabil publicist militant, convins că tendinţa sufletului este în permanenţă una spre „o existenţă superioară”.

Daniela SITAR-TĂUT

„Sunt un tren deraiat din cauza omizilor”...

 

            Această nouă ediţie a cărţii Irinei Petraş, Camil Petrescu. Schiţe pentru un portret, apărută la Biblioteca Apostrof în anul precedent, constituie o consolidare a unor preocupări mai vechi, ce au debutat încă din 1981 sub auspiciile decriptării abisalităţii prozei camilpetresciene. Autoarea nu îşi arogă veleităţi exhaustive, tomul prezentând o faţetă a acestei plurimorfe personalităţi, ce constituie încă pentru exegeţi un suculent rezervor tematic. Considerându-l un Tristan al literelor indigene, aflat într-o perpetuă confruntare, deloc donquijotescă, cu propriile-i graniţe, Camil Petrescu îşi converteşte actul auctorial într-o soteriologică evadare din banalul cotidian. Pantagruelica obstinaţie a setei de cunoaştere se metamorfozează în cod etic, filozofia sa existenţială îmbrăcând narcisiacul, egotistul şi într-o oarecare măsură megalomanul blazon al nihilistei şi restrictivei formule: „Nu cred decât în personalitatea mea”. Opiniile autoarei sunt dublate constant de cele ale altor exegeţi.

            Cel de-al doilea capitol, Starea de cumpănă, evidenţiază strategiile narative camilpetresciene, informaţiile Irinei Petraş vădind pregnantele abilităţi ale acesteia de stilist şi teoretician literar. Comparaţia devine tropul-rege în recuzita autorului, prevalând metaforei. Taxonomiile promovate par a demonta eşafodajul clasicizant al teoriei literaturii. Astfel, metafora este înregimentată tribulaţiilor modernismului, arogându-şi exhibator autonomia, printr-o debarasare volitivă de zestre culturală a trecutului, fiind condamnată astfel la perisabilitate şi efemeritate. Însuşi Camil Petrescu, în Teze şi antiteze, stabilea convergenţe între acest curent şi... iaurt, opinând că modernismul trebuie consumat repede, deoarece altfel se acreşte şi mai tare. „Dimpotrivă, comparaţia denunţă un punct de vedere postmodernist, prezentul ei este totuna cu trecutul şi totdeauna deschis spre viitor, într-un provizorat bogat şi conţinând o abia sesizabilă doză de (auto)ironie.” În opinia autoarei comparaţiile camilpetresciene se apropie mai mult de metaforele blagiene, din pricina faptului că deţin cumul de funcţii, relevând şi plasticizând simultan. Distincţia dintre inteligenţa bergsoniană, care presupune un aliaj ce are ca rezultat metafora şi cea camilpetresciană, axată pe nevoia de comparaţie, ca un surogat al colosalei nevoi de stabilitate şi certitudine, va converge ulterior înspre sesizarea similitudinilor de aparenţă, supralicitate de majoritatea criticilor, datorate structurii de suprafaţă, cu Marcel Proust şi André Gide. Atitudinile eroilor camilpetresieni sunt de factură blecheriană, aceştia autocontemplându-se narcisiac, itinerariul lor neurmărind însă maladia, decreptitudinea corpului, ci o incursiune în catacombele sinelui, transmutaţiile psihicului autoflagelant, masochismul unui intelect ce refuză cecitatea cognitivă şi se vrea aureolat de certitudine („în creierul meu se mişcă spetezele unei mori de vânt”).

            Labirint sau catedrală constituie metafore disjunctive pentru cele două tehnici romaneşti, ce au coabitat nu tocmai simbiotic în habitatul interbelic autohton, sintetizate de Camil Petrescu în tehnica tricotajului, care înglobează scriiturile de factură obiectivă, balzaciană şi cea a arhitectului, ca eufemism al romanelor subiective, experimentale. Autoarea explicitează quasipsihanalitic potenţialele sechele biografice, lipsa instanţei parentale, având ca efect „exacerbarea funcţiei demiurgice a fiului suspendat într-o lume indiferentă, accidentală”. Atributele trecutului au valori dihotomice în două dintre romanele majore ale lui Camil Petrescu. Pentru idealistul Ştefan Gheorghidiu, halucinat de obsesia îndoielii, acesta deţine o funcţie kathartică, devenind instrumentul soteriologic şi profilactic care va angrena redescoperirea sinelui, pe când în cazul Doamnei T. şi a lui Fred Vasilescu, recuzita paseistă are ca obiectiv eludarea tainelor, decriptarea ne-zis-ului. Dotat cu un ultra-văz, Camil Petrescu atribuie privirii o funcţie demiurgică. Ea este cuvântul de trecere, paşaportul care permite surmontarea măştilor convenţionale, şi deconspirarea, în manieră autenticistă, a faţetelor sinelui, ale alterităţii, dar şi a Celorlalţi. Logosul însă, audibil, comunicarea, constituie certitudinea că partenerul, dublul, este aproape. „Singurătatea e, astfel, atâta vreme cât vocea se aude, pusă între paranteze”. În faţa naturii Camil Petrescu pare frigidizat estetic, descrierile exteriorităţii fiind înlocuite de adevărate suprapersonaje, obiecte, vestimentaţie, arome, produse culinare rafinate, care întregesc o poetică a atmosferei de factură sinestezică, simbolistă. Lucrurile devin emisari ai personalităţii deţinătorilor lor, una din principalele tehnici de caracterizare. Erosul şi Thanatosul, ca poli ai sincerităţii şi cunoaşterii camilpetresciene depăşesc stadiul unor banale accidente existenţiale, devenind experienţele majore. Dacă iubirea este considerată, în manieră absolutistă când un proces de autosugestie, când o formă de monodeism, moartea însă intervine ca urmare a unor evenimente externe sau, în cazul protagoniştilor masculini din Patul lui Procust, ca o volitivă, ambiguizantă, sinucidere. Irina Petraş panoramează climatul interbelic al autorilor care au abordat tematica erotică, a bolii, descoperirii subteranelor sinelui şi a războiului. Astfel, pentru Max Blecher moartea este considerată intravitală, la Anton Holban - un snobism la modă, Hortensia Papadad-Bengescu disimulează stingerea cotidiană, la Rebreanu - se sucombă ca... profilaxie moralistă, Sadoveanu realizează subdiviziunea morţii îmblânzite, iar pentru Camil Petrescu este o entitate asimfonică, vidată de trecut, dar şi de viitor, grefată doar de incertitudinea sufocantă de a nu putea dobândi apriorismul trecerii în ne-fiinţă. Autoarea remarcă, şocant, că ultracomentatul noi al camaradeniei şi solidarităţii, al congruenţei senzitive cu Ceilalţi din Ultima noapte... nu constituie decât o tentativă cabotină, experimentală, de umanizare.
            Capitolul final al studiului este dedicat analizei erosului camilpetrescian, o dragoste intelectualizată, de factură stendhaliană, cerebrală, dar şi schopenhauriană.  Irina Petraş evidenţiază misoginismul narcisiac şi egotist al protagonistului din Ultima noapte, care elaborează un cod erotic bazat pe o relaţie de obedienţă, supunere şi posesiune feudală, doleanţele sale primând constant asupra celor ale femeii iubite, orice abatere de la normă fiind supusă unui proces de puniţie, autoflagelantă ce-i drept, pentru personajul-narator. Dorinţa de dragoste şi etapizarea savantă a strategiilor ispitirii, discrepanţa dintre realitate şi autoiluzionare, nu constituie un surogat consistent apt să cimenteze sentimentele. Autoarea îl cataloghează drept un cămătar al erosului, care „verifică periodic, suspicios şi avar, modul în care sunt respectate cerinţele unui contract, semnat, în fond, de unul singur”. Suferinţele sale rezidă nu din pricina iubirii, ci a vanităţii ofensate de emanciparea femeii, care a depăşit stadiul idilic şi mulţumitor pentru suveranul-soţ, de ignoranţă ...apetisantă. Îndrăgostiţii camilpetrescieni par a fi adepţi ai dictonului carpe diem, vidaţi de percepţia perenităţii, imortalităţii legăturii lor. Astfel, autoarea remarcă precocitatea autorului indigen, care înaintea reprezentanţilor noului roman occidental  nu eludează, doar problematizează sentimentul, descuamându-l de siropoasele happy-end-ului. Deşi aparatul critic ce însoţeşte studiul nu este de ultimă generaţie şi este tributar în mare măsură şcolii clujene, Irina Petraş invalidează încă o dată teza lui G. Ibrăileanu conform căreia în artă ar fi nevoie de inteligenţă virilă, realizând un persuasiv portret al personalităţii camilpetresciene, în care fineţea observaţiei, feministe pe alocuri, se împleteşte cu concreteţea teoreticianului-stilist.

Viaţa culturală, nr. 6(13), iunie 2004
Iun 27, 2004 at 07:00 PM

CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE LA REDACŢIE

 

CĂRŢI:

 

• Aura Christi, Cartea ademenirii, Cartea Românească;

• Andrei Crişan, Pe meterezele firii, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004;

• Viorel Dinescu, Asimptota, versuri, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2004;

• Ştefan Aurel Drăgan, Antebraţul din zid, versuri, Satu Mare, Editura Solstiţiu, 2003;

• Smaragda Mărginean, Ion Olteanu, un artist al veacului XX - definirea stilului şi concepţiei regizorale, Fundaţia culturală - Casa de presă şi editură Rampa şi ecranul, Bucureşti, 2003;

• Bogdan I. Pascu, Geometria lacrimilor, versuri, Bucureşti, Editura Fial Lux, 1999;

• Bogdan I. Pascu, Zăpezi ce nu au fost nicicând, versuri, Editura Astra-Nova, Braşov, 2003;

• Bogdan I. Pascu, Povara nesomnului, versuri, Bucureşti, Editura Amurg sentimental, 2002;

• Aurel Pop, Pelerinaj de secesiune, versuri, Editura Solstiţiu, Satu Mare, 2003;

• Iuliu Raţiu, O istorie a literaturii pentru copii şi adolescenţi, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003;

• Valeriu Valegvi, Din larg spre larg, Editura Sinteze, Galaţi, 2004.   

 

REVISTE:

 

Tribuna, nr.39/2004;

Cronica, nr.4. 5/2004;

Porto Franco, nr.4-5-6/2004;
Oglinda literară, an III (2004), nr. 30 (iunie), Focşani;
• Primăria Baia Mare, Consiliul Local, Teatrul Municipal Baia Mare, Revista 25 (1979-2004), 25 de ani de Teatru de Revistă la Baia Mare, 104p.
 

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2081 - 2082 din 2082

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.