top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Poeme de Adam Puslovic, nr. 1(20), ianuarie 2005
Ian 23, 2005 at 11:00 PM

Adam PUSLOJIČ

 

DEPARTE E SERBIA; BATE TOBA

 

Departe este Serbia! Încă o ţară

la ieşirea lină din lumina boreală

în care inima-mi bate spre sfară

când omul care şi nu se mai scoală

 

Departe-i Serbia; dar mereu vie

este şi eu nu pot să mor visând

cum hienele neamului, din colivie,

mârâie la mine şi muşcă cântând.

 

Bate toba. Ne cheamă frontul descuiat

spre vest şi moartea ne soarbe din halbă.

în loc de clopot - biserica mea albă

acum poartă un rug tot mai înflăcărat.

 

Dragostea devine doar o amintire…

din ceruri unde n-am fost niciodată.

Serbia-i tot mai departe. O sclipire

de stea ce dispare, un surâs de fată.

 

AZI, NU!

 

Chiar astăzi

mi-am adunat

la un loc frumos

toţi prietenii mei

 

observ nervos şi atent

că unii din ei

lipsesc total sau abia

explicabil

 

ba nu au bani

de drum…

ba au o grijă mare

sau o boală frumoasă

 

nu spun ei asta,

dar asta scrie

în telegrame -

trimise prin gând

 

sau prin aer şi fum…

sau pe aripa vie

de pasăre

moartă

îmi pare rău

băieţi şi fraţi,

dar eu azi…

am să vă iert

 

am să vă adun

toate sufletele voastre

într-o singură oală

şi o căciulă şi fluier

 

am să vă vând lacom

la turci şi barbari,

la biserici şi mănăstiri,

la cer şi pământ albastru

 

n-am să vă uit

niciodată -

deocamdată

şi-n vecii vecilor mei

 

al vostru frate român

rămân nătâng…

şi nu plâng,

ba chiar, mă, nu plâng!

 

Alba Iulia, 1 decembrie 2003

 

LOGOS NESPUS

 

Având în vedere

atâtea stânci

în ochiul meu drept,

din ochiul meu stâng

 

Lumea şi pentru mine

devine astăzi

ceva

abia vizibil

 

O bucurie tulbure,

un mister agreabil,

după măsura

sufletului părăsit

 

doresc să vă povestesc

mult mai mult

despre mine

căzut în univers

 

şi ieri şi astăzi

un deţinut în univers -

cam asta-i povestea

absenţei mele din lume

 

vedeţi, acum -

acest aer sunt eu,

acest pământ sunt înflorit,

acest foc cerşetor

 

acum câţiva ani

pentru mine lumea

a fost un miracol atins

dar astăzi s-a stins

 

nu spun tot

sau tragic de verde

mai mult ca o credinţă

ireparabilă din interior

 

1 decembrie (2003), Alba Iulia

 

PASĂREA EMINESCU

 

Cu Eminescu nu trebuie

să te dai mare. De ajuns

este să-l supravieţuieşti

citindu-l. să-l retrăieşti

traducându-l. Atunci când

crezi că l-ai înţeles

de ajuns, definitiv, bine,

el îţi scapă din creier

şi din destin îţi zboară,

Trebuie să ai grijă, totuşi,

să nu-ţi fugă AZI şi MÂINE.

Craniul tău, poate, este

Prea mic - o colivie! -

pentru pasărea Eminescu.

 

 

Versuri de Viorel Mureşan, nr. 1(20), ianuarie 2005
Ian 23, 2005 at 11:00 PM

Viorel MUREŞAN

 

PILITURA DE FIER

 

(poeme haiku)

 

pisici în seara de toamnă

se mişcă poduri

de ciori de râu


*


prea roşu acest

fluture alb pentru ochii

mei obosiţi


*


pare un nor dar

e o bătrână ducând

un snop de vreascuri


*


pe munte a nins

plouă în oraşe

am porumbei perechi


*


noiembrie e

o groapă din care

ni se văd casele


*


adun ciuperci

pe mâini aura lor voi purta

prin oraşe


*


mărfuri ieftine

ciori pe pălăria de paie

o umbră


*


pe sub uşa-nchisă

strigă

lumina unui fir de sânge


*


în cer plutesc pagini

nescrise - un semn de

mare secetă


*


stau broaşte

pe soarele din apă

cum pilitura de fier


*


azi ferestrele

casei pocnesc se mişcă

singurătatea


*


duci un coş cu gutui

peste noroaiele

lui noiembrie


*


seri tot mai reci

se aspreşte mustul

perele pădureţe


*


un strop de rouă

pe-un mugur-milenii

s-au strâns la taifas


*


la asfinţit tot cerul

deasupra unei perechi

de bocanci


*


lună nouă

grădina creşte în jurul

unei broscuţe


*


ceasuri de seară

zburând rândunica

atinge pământul


*


flori de cais

credeam că-i de ţigle

zăpada altui secol


*


lumânări

se aprind una din alta

un căluţ alb în zori


*


cad conuri de brad

Dumnezeu îşi pune

piciorul pe munte


*


răsare grâul

toţi corbii pleacă să

aducă zăpadă


*


aerul tace

în aer se bat cuiele

răstignirii


*


pocnete de topor între brazi

zoreşte

împletitul ciorapilor


*


frumuseţea ta

cât ar sta soarele

în vârful unui plop


*


în aer tot mai

puţini ţânţari

ne-a slăbit vederea


*


azi pe nisip mâna

femeii a lăsat

cinci anotimpuri


*


un meteorit:

un copil a încurcat

drumul spre casă


*


muşte în soare

pe un şarpe muribund:

coadă la pâine


*


plouând în

curtea şcolii copiii

biciuiesc alfabetul


*


musca pe zid

lasă în urma ei doar

rafturi de linişte


*


vântul loveşte

o sperietoare pe câmp

vara trecând


*


se prăbuşeşte

un raft de cristale

sub geam pisici în rut


*


pe şina de fier

aşteptând primăvara

un fulg disperat


*


cearta dintre două

bătrâne ori cerbi

sfâşiind un cal alb


*


anul vechi

anul cel nou

două păsări pe o creangă

tăiată


*


foşneşte plopul

sau un bătrân vorbeşte

singur pe stradă?


*


stele ni se

bat de fereastră

frigem ştiuleţi de porumb


*


urme de berze

pe nisip câte vieţi

se vor alege


*


toată noaptea a

clănţănit de frig

sperietoarea pe câmp


*


soarele iernii sub lac

încă o veştedă

floare de măr

 

(Din antologia Sâmbăta lucrurilor)

Revista revistelor, nr. 1(20), ianuarie 2005
Ian 23, 2005 at 11:00 PM

REVISTA REVISTELOR

 

         Noţiunea de „caiete” în spaţiul publicistic trimite spre un gen de materiale pregătitoare sau auxiliare în vederea elaborării de sinteză sau tinzând, în cele din urmă, să epuizez un subiect, înfăţişându-l în aspectele sale esenţiale. Mai cunoscute sunt la noi Caietele Mihai Eminescu (eşuate, din păcate, ca multe alte iniţiative culturale româneşti), iar la Baia Mare o bună impresie au creat Caietele de la Rohia, consacrate lui N. Steinhardt, în patru volume, apărute între anii 1992-2002. De la Oradea primim acum Caietele Mircea Eliade (Editura Grafnet, 2004), publicate sub egida Despărţământului Astra, coordonatorul volumului fiind conf. univ. dr. Corneliu Crăciun. Făcându-se menţiunea că ideea unor „Caiete” de studii, recenzii, iconografie, documente consacrate unor personalităţi nu este nouă în spaţiul cultural românesc, nu se uită nici observaţia, binevenită în context, că „În zona culturii occidentale, asociaţii şi societăţi constituite pentru perpetuarea memoriei unei valori spirituale (un scriitor, un pictor, un om de ştiinţă) şi buletine de reprezentare ştiinţifică a preocupărilor membrilor asociaţionişti nu sunt accidentale şi nici nu dau, prea devreme, semne de oboseală sau extincţie”. De ce tocmai la Oradea o asemenea publicaţie rămâne de dovedit pe parcurs. Deocamdată semnalăm din cuprins un interviu cu Mircea Handoca, împătimitul editor al scrierilor lui Eliade (anunţat fiind şi un Album Eliade, predat Editurii Dacia), studii despre proza şi opera ştiinţifică a savantului (între care un comentariu despre Jurnalul portughez datorat universitarului băimărean Gheorghe Glodeanu) precum şi o seamă de recenzii la cărţi de şi despre autorul aflat în discuţie. Salutăm apariţia primului volum (140 de pagini), o considerăm şi noi o „iniţiativă culturală onorantă”, având un scop intelectual precis: „Va fi o publicaţie deschisă tuturor specialiştilor, din ţară şi din străinătate, interesaţi de studiul şi de adevărul vieţii şi operei lui Mircea Eliade…” Succes şi drum lung!

 

         Experienţa poetică se cumulează în timp, în vreme ce experimentul se consumă instantaneu, sub semnul provizoratului. Cum poate arăta atunci o „revistă de experiment literar”? Nu altfel decât un şir neîntrerupt de experimente adunate periodic la un loc, într-o publicaţie. Cu numele de „Feed back”, o asemenea revistă a început să apară la Iaşi (an I, nr. I, decembrie 2004). Director un poet: Daniel Corbu, cel care face „o sumară expunere a principiilor care vor ordona apariţia numerelor ce urmează”. Pe de o parte, atitudine polemică faţă de revistele confuze şi obosite, pe de alta spirit constructiv în favoarea cultivării unui laborator de creaţie literară adresat tinerei generaţii. Scopul principal este de a încuraja „folosirea de modalităţi şi tehnici literare noi, care deschid alte orizonturi”, rezultatul fiind nu experimentul gratuit, ci unul autentic, care vizează accesul la „operă”. Acţionând „la nivelul schimbării tehnicilor de expresie”, revista va promova eseul ca „anticameră a criticii postmoderne” şi compedii interpretative (conexiuni inverse?) „din cultura lumii de la începuturi până azi”. Combătând „veleitarismul local”, publicaţia se vrea şi va încerca „o fidelă reflectare a fenomenelor literare din Europa şi din lume”, în această perioadă de globalizare mai mult sau mai puţin forţată. Textele vor fi vehiculate „atât pe suport de hârtie, cât şi pe suport electronic”, la concurenţă cu tot ce mişcă în domeniu la nivel planetar. O revistă a tinerilor caracterizaţi prin „nonconformism producător de noutate”. Dintr-un interviu cu George Bacovia, realizat de I. Valerian în 1929, reţinem câteva formulări „cu tâlc”: „Omul de idei se zbate în lume ca într-o cameră de plumb”; „Zgomotul îmi place, chiar transformat în scandal. Altfel nu înţeleg viaţa”; „Aş dori să fiu anarhist în domeniul esteticii, căci altfel te zbuciumi în zadar”; „Nu-mi place tradiţionalismul şi nici pentru modernişti n-am laude”; „Faptele durabile se fac cu multă răbdare”. Dorim şi noi multă răbdare celor de la „Feed back” pentru ca iniţiativa lor publicistică să dureze. Peste mode şi timp, nu Olimp, ci „experiment literar”.

 

         Un sumar bogat şi divers oferă cititorilor săi revista „Transilvania” de la Sibiu. Nr. 12/2004 conţine multe comentarii şi eseuri consacrate unor personalităţi, cu deosebire transilvane sau interferând, prin viaţa şi activitatea lor, cu acest spaţiu spiritual. Filosofia lui Kant şi receptarea ei de către Lucian Blaga, Wolf von Aichelburg în amintiri şi scrisori, mărturii şi evocări despre Ioana Postelnicu, Radu Stanca, Mircea Eliade (prolegomene la o poetică a fantasticului), preotul-profesor Ioan Popescu - „creatorul pedagogiei moderne româneşti”, Nicolae Iorga - omul politic, Nicolae Olahus şi Albert Huet, Istoria polemică a Cercului Literar, Ipostaze existenţiale ale lui Pavel Dan şi un ciclu de articole sub genericul „Remember Vasile Avram” însoţit de un fragment din romanul inedit Fiul apocrif, în curs de apariţie la Editura Ecclesia, Nicula, 2005 şi tipărit la Râmnicu Vâlcea. (Este reprodus şi comentariul O poezie de taină semnat de Augustin Cozmuţa). Unele texte din revistă sunt publicate în limbile germană şi franceză, de pildă eseul lingvistic: „La description de la substance semantique du mot”. Semnalăm şi unele titluri incitante referitoare la teme sau evenimente de actualitate: „Oratoria parlamentară a murit?” sau „1989-1990, destinul unităţii statale a României pe ruta Bonn-Budapesta-Moscova”. Menţionăm că revista, serie nouă, este editată de Centrul Cultural Interetnic Transilvania, sub auspiciile Consiliului Judeţean Sibiu.

 

Graiul nostru

 

Victor IANCU

 

CAP SAU ŞEF?

 

         Şi una şi alta. Pentru că aici e un joc mai mult decât interesant, izvorât din istoria frământată şi sinuoasă a limbii ce-o vorbim. S-a spus nu o dată şi nu de către un singur specialist că româna este limba romanică cea mai apropiată de latină. Unii chiar au zis că ar fi cea mai apropiată de latină. Unii au zis chiar că ar fi cea mai păstrătoare a caracteristicilor fonetice şi gramaticale latineşti. Fără îndoială că există mult adevăr în aceste afirmaţii. Există însă şi un revers al medaliei. Româna a pierdut mai multe cuvinte şi mai multe sensuri abstracte decât alte limbi neolatine. Decât franceza, de pildă. Cauza? De fapt, sunt mai multe. Nu e locul şi momentul de a le examina pe toate. Aici voi pomeni una singură. Multe veacuri româna a fost mijlocul de comunicare în mediul exclusiv rural (păstoresc şi agricol, în primul rând). Unde, fireşte, nu se opera cu „abstracţiuni”. Şi atunci nu-i de mirare că pe parcursul istoriei noi am pierdut cuvinte ca alienare, fascinare, philosofia sau sensuri de tipul „subtil” (din cuvântul subtilis, devenit în română… exclusiv interrogare, devenit în română întreba).

         Introducerea aceasta ne ajută să înţelegem mai bine relaţia dintre cuvintele aşezate în titlul prezentei tablete. Substantivul latinesc caput (formă de nominativ) se păstrează în limba română sub forma cap şi cunoaşte, astăzi, cam aceleaşi sensuri, cu cuvântul latinesc din care provine. Dar în vechime (înainte de secolul al VIII-lea) cap însemna numai „partea superioară a corpului (omenesc)”. Odată cu modernizarea societăţii şi a culturii, limbii „i s-a cerut” să achiziţioneze şi un cuvânt care să acopere sensul pierdut al latinescului caput. Soluţia a fost găsită prin împrumutarea substantivului franţuzesc chef, care chiar asta înseamnă: „personne qui este à la tête, qui dirige, commande, dirige…” Dar, în franceză, chef de unde provine? Să nu vă miraţi: chef este forma de azi a cuvântului latinesc caput. Schimbarea fonetică atât de „radicală priveşte şi alte cuvinte moştenite din latină: ex. lat. capra > fr. chèvre; lat. carus > fr. Cher”.

         Deci chef are aceeaşi origine cu cap din română. Numai că, spre deosebire de „fratele” său românesc, chef păstrează din latină sensul „abstract”, pentru sensul concret de „parte superioară a corpului omenesc” recurgând la latinescul testa, devenit în franceză tête. (De unde şi expresia tête-a- tête, atât de uzitată în limbajul diplomatic modern).

         În concluzie, cap şi şef au aceeaşi origine: latinescul caput. Cuvântul moştenit a păstrat însă numai sensul concret al etimonului, iar pentru sensul abstract a recurs la urmaşul francez al lui caput, adică la chef. După ce a fost împrumutat „fratele” galic, vorbitorii i-au atribuit sensul abstract şi mai vechiului cap. De aceea în dicţionare veţi întâlni în dreptul acestui cuvânt şi sensul „căpetenie, şef, conducător”.

Colecţia eminesciană de literatură populară de Graţian Jucan, nr. 1(20), martie 2005
Ian 23, 2005 at 11:00 PM

Graţian JUCAN

 

COLECŢIA EMINESCIANĂ DE
LITERATURĂ POPULARĂ

 

         Colecţia eminesciană de literatură populară, în general, cuprinde peste 500 de titluri, peste 400 de versuri din lirica populară, peste 1500 de versuri din epica populară (balade şi dramatică) şi peste 2700 de versuri din cântece de lume (imoasa) aşa că întreaga colecţie numără peste 8000 de versuri.

         În această ordine de idei, privind speciile populare, colecţia de literatură populară a lui Mihai Eminescu conţine peste 350 de cântece lirice, 4 balade, 1 colind, 2 pluguşoare, 1 oraţie de nuntă, 5 basme, aproape 300 de proverbe şi zicători, 15 ghicitori, peste 100 de cântece de lume şi altele. Partea cea mai valoroasă e lirica, cele peste 100 cântece de dragoste şi dor şi cele 30 de cântece de cătănie.

         Poetul n-a fost decât rareori folclorist de teren. Numai basmele sunt sigur culese direct. Cele mai multe piese folclorice sunt copiate din manuscrisele altora, din ziare, reviste şi cărţi. Din timpul revizoratului şcolar au rămas de la el şi însemnări rezumative de basme.

         Colecţia sa cuprinde unele piese folcloristice ce se caracterizează prin naturaleţe şi conciziune, prin acurateţe,acribie şi aticismul limbii. Sensibil la autenticitatea textului, el a cerut ca piesele folclorice să fie culese „exact”, cu formele lor specifice, să dea „ca în oglindă cugetarea şi maniera de a vedea a poetului chiar”.

         Judecăţile de valoare ale poetului, prin supleţea lor spirituală, au dus la o contribuţie însemnată la propăşirea folcloristicii româneşti, subliniind totodată rolul primordial al tezaurului folcloric ca reazem al făuririi creaţiei culte. Aprecierea basmului, a Mioriţei, a bogăţiei limbii populare, a paremiologiei, arată altitudinea ştiinţifică la care s-a ridicat scrisul său: „Cu viziunea-i sigură asupra datinilor acestui neam, el a pus o piatră de temelie folclorului român prin revelarea importanţei lui multiple în tânăra cultură românească” (Ovidiu Bârlea).

         Lirica populară şi basmul au fost reazemul de nădejde al creaţiei lui poetice, iar bogăţia paremiologică a limbii - suportul publicisticii sale. Colecţia proprie i-a servit ca izvor de inspiraţie, mijloc de prelucrare a unui material, întreţesut cu propriile-i frământări şi idei, ştiut fiind că din cizelarea şlefuirea nestematelor folclorice se naşte veşnica strălucire a operelor de artă.

         Înrâurirea pe care tezaurului folcloric a avut-o în opera sa, în întregul ei, ar fi suficientă pentru a demonstra procesul de osmoză şi rolul de catalizator pe care l-a îndeplinit în creaţia sa poetică, ajutându-l efectiv nu numai la îmbogăţirea liricii sale, ci şi în rezolvarea unor procedee de artă.

         Anteu, eroul antic, îşi împrospăta forţele prin atingerea cu pământul, poetul Mihai Eminescu, prin contactul cu poporul şi patrimoniul lui popular, tezaurul folcloric. De aceea a şi exclamat, adresând întrebarea: „O, popor! Cine cunoaşte al tău geniu şi-adâncime?

La belle Roumaine de Gheorghe Glodeanu, nr, 1(20), ianuarie 2005
Ian 23, 2005 at 10:00 PM

Gheorghe GLODEANU

LA BELLE
ROUMAINE

 
       Prozele lui Dumitru Ţepeneag au avut întotdeauna un pronunţat caracter experimental. În plus, aria lor tematică a fost mult mai largă decât cea întâlnită în scrierile celorlalţi prozatori români contemporani, depăşind mioriticul pitoresc local în favoarea unei deschideri ample, de factură europeană. Recentul roman al prozatorului se intitulează La belle Roumaine şi a apărut la Editura Paralela 45 în 2004. În fruntea relatării se găseşte un citat semnificativ din Novalis, ale cărui semnificaţii se vor dezvălui în final. Moto-ul vorbeşte de concepţia lui Dumitru Ţepeneag despre roman, despre raportul dintre real şi imaginar în literatură: „Viaţa nu trebuie să fie un roman ce ne-a fost dat, ci un roman pe care l-am făcut noi înşine”. Naraţiunea conţine trei secţiuni distincte, aproximativ egale ca întindere. Cartea se deschide în manieră tradiţională prin fixarea locului, timpului şi prezentarea personajelor. Dumitru Ţepeneag ne introduce în atmosfera unui bistrou parizian patronat de barmanul Jean-Jacques. Monotonia cotidiană a cafenelei este perturbată de apariţia unei superbe necunoscut, a cărei identitatea rămâne cufundată în mister. Femeia reuşeşte să trezească interesul barmanului şi al clienţilor prin frumuseţea ei neobişnuită. Prozatorul insistă pe portretul cele supranumite „la belle Roumaine”, a cărei imagine este asemănată cu cea a celebrei actriţe Elvire Popesco, stabilită la Paris în perioada dintre cele două războaie mondiale. Titlul în limba franceză la care recurge Dumitru Ţepeneag este în măsură să atragă atenţia şi să confere o altă semnificaţie cărţii, una europeană. Sintagma „la belle Roumaine” este utilizată de mai multe ori în roman, mai mult, ea este opusă la un moment dat unei alte expresii, „la belle Américaine”. Aşteptând parcă pe cineva, fascinanta necunoscută îşi face prezenţa în fiecare zi la bistroul lui Jean-Jacques, comandă o cafea, rămâne cam o jumătate de oră (răstimp în care se apucă de citit), după care pleacă. Fapt semnificativ, ea citeşte tocmai romanele lui Dumitru Ţepeneag: Pont des Arts, Porumbelul zboară! Un film de acţiune la care se fac trimiteri în text se intitulează - nu întâmplător - Hotel Europa, adică poartă titlul unui alt roman al scriitorului. Mai mult, după cum putem afla pe parcursul desfăşurării evenimentelor, în biblioteca asiduei cititoare se găseşte şi o lucrare teoretică despre Bach şi arta fugii, aluzie la un alt roman al lui Ţepeneag (dar şi la o tehnică narativă!), Zadarnică e arta fugii. Prezentul se dovedeşte însă doar pretextul unor continue rememorări, întoarcerile în trecut reconstituind istoria României din epoca totalitarismului. Dumitru Ţepeneag este adeptul naraţiunii la persoana a treia singular, dar acest lucru nu înseamnă asumarea romanului de tip balzacian. Deşi La belle Roumaine este opera unui autor clasicizat (în raport cu alte lucrări ale sale, mult mai deschise experimentului narativ), scriitorul nu refuză elementele de noutate şi se dovedeşte un foarte bun creator de atmosferă. Ţepeneag redă cu talent ambianţa cafenelelor pariziene, toposuri miraculoase în care se adună personajele cele mai diferite. Veritabil centru al lumii, bistroul se transformă într-un cronotop în care se întâlnesc barmanul Jean-Jacques, ajutorul său Ed, emigrantul rus Iegor, cititorul ziarului Paris-Turf (un adept fanatic al pariurilor de la cursele de cai) şi frumoasa Ana, cea supranumită „la belle Roumaine”. Versiunea modernă a hanului Ancuţei din proza lui Mihail Sadoveanu, cafeneaua devine locul celor mai insolite întâlniri şi al unor fructuoase schimburi de idei. Nu întâmplător, patronului îi place să stea de vorbă cu clienţii. Având vederi de stânga, el are o adevărată slăbiciune pentru oamenii veniţi din Est, mai ales pentru ruşi. Spre deosebire însă de evocările cu rezonanţe mioritice de la hanul Ancuţei, discuţiile din bistroul lui Jean-Jacques vizează realitatea imediată, problemele fierbinţi ale unei Europe aflate într-un amplu proces de democratizare. Dialogul abordează atât prezentul (marile transformări pe care le-a cunoscut Europa de Est la sfârşitul anilor 80) cât şi trecutul (evocarea sistemului totalitar din România condusă de Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu). Ca urmare, planul sincronic este dublat mereu de cel diacronic, prin evocarea întâmplărilor dramatice din România epocii totalitare. Dacă la început personajele sunt înconjurate de o aureolă de taină, în mod treptat misterul dispare, scriitorul reconstituind destinul lor zbuciumat din timpul totalitarismului. Spre deosebire însă de proza realistă tradiţională, scriitorul cultivă echivocul, adevărul ultim neieşind niciodată la suprafaţă. În plus, Ţepeneag recurge la o ingenioasă tehnică a fragmentului. Naraţiunea nu curge liniar, principiul cronologiei şi al cauzalităţii fiind depăşit prin numeroase incursiuni în trecut şi în sfera visului. Din confesiunile Anei se reconstituie tabloul epocii comuniste din România. Flash-urile memoriei recompun trecutul celor doi pretinşi disidenţi, moldoveanca na şi rusul Iegor, Ţepeneag împrumută câte ceva şi din tehnica romanului poliţist, întreţinând suspansul asupra adevăratei identităţi a personajelor sale. Astfel, disidentul Iegor (despre care aflăm că a fost racolat în tinereţe de serviciile secrete ruse) se întreabă cum îşi permite Ana, o transfugă cu o existenţă incertă, să trăiască într-un cartier select din Paris. Personajul lui Ţepeneag este simbolic pentru foarte multe românce dornice să acceadă în paradisul parizian, dar care sfârşesc prin a se prostitua. O asemenea păpuşă gonflabilă pare şi cea supranumită - nu fără ironie - „la belle Roumaine”, personaj ce oftează după iubitul ei Mihai, dar care nu refuză nici unul din masculii care îi ies în cale. Informaţiile din confesiunile protagoniştilor sunt completate şi prin colajele de presă. Astfel, într-un articol din Nouvel Observateur se vorbeşte despre „calvarul îndurat de multe dintre femeile din Est care, cum se întredeschisese poarta spre Occident, se năpustiseră încoace, spre paradisul capitalist”. Adevărat roman în roman, articolul relatează povestea unei tinere din Roman, numită Aneta, care fusese silită să se prostitueze şi care reuşeşte, până la urmă, să îşi găsească mântuirea în dragoste. De altfel, pe tot parcursul romanului, Ana lansează tot felul de naraţiuni legitimatoare privind propria sa condiţie. Discuţiile ei cu rusul Iegor după înflăcărate scene de amor au ceva camilpetrescian. Ţepeneag ne introduce într-un dormitor dominat de zeul Eros sau, altfel spus, construieşte un pat procustian al erosului. Mai mult, asemenea lui Balzac, dar în variantă postmodernă, prozatorul ne vorbeşte despre Strălucirea şi suferinţele curtezanelor. Romanul are un vădit caracter scenic şi prima parte se încheie cu presupusa tentativă de sinucidere a frumoasei blonde venite din Est. Scriitorul cultivă echivocul, astfel că rămâne un semn de întrebare dacă femeia venită de la gurile Dunării a încercat să îşi pună capăt zilelor sau a fost victimă a geloziei lui Iegor. Prin asemenea elemente de suspans specifice romanului poliţist, interesul cititorului este menţinut pe tot parcursul relatării.
         În mod paradoxal, aşa cum procedează Camil Petrescu în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, scriitorul răstoarnă cronologia relatării în sensul că evenimentele prezentate în cea de a doua secţiune le preced pe cele povestite în prima parte. Ca urmare, cea de a doua secţiune nu duce întâmplările înainte, ci reprezintă o întoarcere în trecut, la perioada berlineză din destinul Anei, devenită acum Hannah Silbermann. Portretul femeii se schimbă, din blondă ea devine neagră cu ochi albaştri, fiind asemănată cu gheişele din stampele erotice japoneze. Apropiindu-se de doi profesori de filozofie, Johannes şi Dieter, Hanna face ca romanul să se transforme într-o lungă dezbatere despre condiţia filozofiei, despre cum a fost ea predată în România aflată sub dictatură şi despre statutul disciplinei în prezent. În continuare, asemenea unei Sherezade moderne, „la belle Roumaine” continuă să îşi depene poveştile despre copilăria ei nefericită, dar naraţiunile sale rămân necreditabile deoarece amestecă realul cu imaginarul. De altfel, vorbind de plăcerea personajului de a povesti tot felul de întâmplări reale sau inventate, naratorul însuşi este cel care trimite la mitul Seherezadei. În plus, confesiunile Anei se împletesc cu naraţiunile lui Johannes. Unele scene sunt dure, violente, cum este scena violului comis de cocoşatul Daniel. Asemenea episoade amintesc de scenele erotice din romanul Nunţile necesare şi reuşesc să surprindă într-o literatură română destul de pudică. Nu lipsesc nici meditaţiile despre teoria şahului, cunoscut fiind faptul că Dumitru Ţepeneag este un bun jucător de şah. Mutarea evenimentelor la Berlin nu este întâmplătoare, deoarece autorul Hotelului Europa ştie să se oprească la momente cruciale din istoria recentă, momente care au schimbat lumea. Nu întâmplător, Ţepeneag insistă pe marile evenimente care au avut loc în Europa anilor 80 şi se opreşte, cu predilecţie, la momentul căderii sinistrului zid care despărţea Berlinul de Vest de cel de Est. În mod treptat, din numeroasele povestiri fragmentare se recompune istoria fiecărui personaj al cărţii, fără să deconspire însă tainele ultime. Ana părăseşte însă Berlinul de Vest şi este trimisă la Paris, ceea ce sugerează că lucrează pentru serviciile secrete. Ca urmare, sub povestea unei biete emigrante se ascunde o altă poveste, a cărei valabilitate nu va fi deconspirată niciodată în realitate.
         Cea de a treia secţiune a romanului reprezintă o revenire la imaginea iniţială, cea pariziană. Recurgând la tehnica cinematografică, scriitorul îşi reia scenele, de data aceasta din perspectiva personajului feminin şi nu a barmanului Jean-Jacques. Ţepeneag nu se sfieşte să critice orientarea de stânga a francezilor. Parisul fiind singurul oraş din lume în care numele lui Stalin se lăfăie pe zidurile caselor şi pe harta metroului. Întâlnirea dintre Ana şi Iegor în bistroul lui Jean-Jacques nu este întâmplătoare, ci este pusă la cale potrivit unor ordine precise. Ţepeneag nu insistă însă prea mult în această direcţie, care rămâne acoperită de mister. Nu lipsesc nici de această dată întoarcerile în trecut, rememorarea unor pasaje din copilăria Anei sau din perioada berlineză. Extrem de interesante se dovedesc meditaţiile filosofului Johannes Schneide despre mitologie şi despre teoria „morţii lui Dumnezeu”, dezbătută în mod obsesiv şi în proza fantastică a lui Mircea Eliade. Şi de această dată avem o replică la titlul romanului, numele „La belle Américaine” trimiţând acum la un cal de curse. Într-un alt context, „La belle Américaine” este o maşină de lux în care se urcă femeia cu moravuri uşoare, „La belle Roumaine”. De altfel, „La belle Roumaine” este concepută de către scriitor ca un animal de rasă ce se culcă du toată lumea pentru a le înregistra confesiunile. Pentru a-şi diversifica naraţiunea, prozatorul recurge la genul epistolar. Din epistola adresată lui Mihai, aflăm că Ana îşi aşteaptă iubitul cu care a plecat în Occident şi care nu mai vine. L-a aşteptat timp de nouă luni la Berlin şi continuă să îl aştepte zadarnic, chinuită de presimţiri rele, şi la Paris. Viaţa ei nu este un vis frumos ca în cazul romanticilor, ci se transformă într-un veritabil coşmar. Faptul că este agresată în metrou datorită originii sale iudaice îi sporeşte şi mai mult angoasele.
         Remarcabil e construit finalul cărţii, un final deschis, ce aminteşte de cunoscutul roman al lui Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic. Cititorul trebuie să ducă mai departe mesajul textului, interpretând, în funcţie de propria sa perspicacitate, sfârşitul relatării.
Dincolo însă de trama epică, sunt demne de reţinut ideile scriitorului despre literatură. Aceasta deoarece, pe lângă povestea de senzaţie trăită de mai multe personaje în ceea ce Ţepeneag numeşte „Hotelul Europa”, romanul La belle Roumaine reprezintă şi o meditaţie despre scriitură şi condiţia artei. Din această perspectivă, personajele cărţii nu reprezintă altceva decât nişte mesageri ai ideilor estetice ale autorului.
         La belle Roumaine este un roman incitant, ce readuce în centrul atenţiei un prozator fascinat atât de demonul teoriei cât şi de marile evenimente ale istoriei recente, evenimente pe care le repovesteşte într-o manieră personală.

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2081 - 2090 din 2158

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.