top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Corespondenţa N. Steinhardt (IV), nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004
Aug 29, 2004 at 11:00 PM

Florian ROATIŞ

CORESPONDENŢĂ

N. STEINHARDT – EUGEN JENNEY (partea a IV-a)

                                                                                               26.IV.1971

           Dragii mei,

 

           Dacă nu v`am trimis felicitări şi urări – ecumenice – cu prilejul sărbătorilor de Paşti, pricina (dacă nu şi cauza) o constituie faptul că am fost bolnav. Am trecut la începutul primăverii printr`o perioadă grea: vechea mea boală de intestine şi-a readuc aminte de mine şi m`a chinuit destul de intens. Şi, ca un făcut, în jurul meu numai boli rele la o mulţime de prieteni şi cunoscuţi: fracturi, cancer, congestii…Şi decese (comme de juste), o grămadă… Toate acestea mi-au creat o atmosferă puţin prielnică. Acum că şirul vizitelor la spital, al asistărilor la ceremonii fie la cimitir fie la crematoriu pare a se fi potolit, acum că şi boala mea pare a-mi fi dat răgaz, acum, zic, deşi încă soţii Ştefanopol (buni prieteni ai lui Trudy şi Manole şi ai mei) sunt rău bolnavi (ea, cel puţin, foarte grav: e la spital), iau tocul spre a vă prezenta cu mare întârziere (dar cu aceeaşi sinceritate) zisele urări:

La mulţi ani, şi mai presus de toate: sănătate!

Ştiu că nimeni în lumea asta nu este mai nesuferit decât omul care vorbeşte de boli (şi în special de a sa); îmi cer deci scuze şi pentru exordiul meu atât de jalnic. Se datorează în special dorinţei mele de a-mi motiva tăcerea pascală.

           Şi acum gata cu bolile – ale altora şi ale mele! Să trecem la capitole mai puţin lugubre.

           Vizite: ne-au vizitat, de la Paris: vechiul meu coleg şi prieten: Gruber, avocat şi profesor. A făcut o frumoasă carieră. L-am găsit foarte îngrăşat, dar nu schimbat ca trăsături şi fel de a fi. De asemeni, Irina Kamerling (născută Sauft), soţia melomanului (Mendes) – ea absolut neschimbată, de parcă nu ar fi trecut anii –; ne-a povestit multe despre viaţa muzicală de la Paris şi din occident. Am fericit-o.

           De la Paris mai primesc ştiri de la pictorul Tomaziu, acum stabilit acolo după ce a trecut prin Londra. Îmi scrie despre minunatele filme pe care le vede. Şi-l fericesc şi pe el.

           Filmele sunt un domeniu în care nu ne putem lăuda cu spectacole demne de menţionat. În ultima vreme singurul lucru de calitate mai bună a fost un western (Butch Cassidy and the Sundance Kid), după părerea mea neizbutit.

           Nici în domeniul muzical n`au fost lucruri excepţionale, deşi – aici – stăm niţel mai bine. Pianistul german Eschenbach mi s`a părut excelent. Specialiştii (printre care prietenul meu, pianistul Teodor Bălan) s`au arătat entuziasmaţi de performanţele lui tehnice. Mi-a plăcut (e fără îndoială un artist autentic) pianistul Başkirev. Violoncelistul Daniel Şafran ne-a vizitat şi el.     

În domeniul lecturilor situaţia e mai grea. Am posibilitatea rareori şi citesc câte o carte mai nouă şi interesantă.

Spre înveselirea bucureştenilor, o expoziţie organizată de oraşul Viena: multe frumoase poze, o interesantă cinematică şi – last not least – o mostră de cofetărie şi cafenea vieneză. (Cu Sacher torte)!

După cum vedeţi ştirile mele sunt puţine şi scrisorica mea sărmană. Dar nu am vrut să las să treacă prea mult timp fără a vă reînnoi afecţiunea mea şia vă transmite caldele şi cordialele mele salutări prieteneşti.

Ce fac fetele? Îs mari?

 

                                                                  Ever yours,

                                                                        Nicu

 

                                                                             Bucureşti,

                                                                           30.IX.1971

 

           Dragul meu,

           Scrisoarea ta şi rândurile lui Mädy ni-au făcut cu atât mai multă sinceră plăcere cu cât mi-ai dovedit că din pură şi cu totul dezinteresată prietenie ţi-a răpit din puţinul tău timp liber spre a-mi vorbi de lucruri frumoase şi interesante, iar pe de altă parte pentru că mi-a sosit în clipa în care sănătatea dându-mi urât de furcă, semnalele de afecţiune sunt deosebit de bine venite.

           Am petrecut o lună de vară într`un sat mănăstiresc din nordul Moldovei, în condiţii desigur modeste şi într`un „primitivism” ce ar putea îngrozi un occidental; dar blândeţea peisajului şi a oamenilor, dulceaţa graiului lor, liniştea absolută, aerul curat, sunetul clopotelor, au contribuit toate spre a-mi asigura o perioadă de adevărat rai. Din pricina accidentului pe care l-am suferit în 68 şi a fracturii, am ţinut să merg după aceea să fac, aşa ca în fiecare an, câteva băi de nămol. Obţinând deci un bilet ONT am plecat la Eforie, unde am izbutit să mai prind la sfârşitul lui august 12 băi. Le-am suportat însă mult mai greu ca în alţi ani şi de la înapoierea mea în Bucureşti bolile s`au ţinut lanţ. Supărarea mea cea mai mare sunt puternice şi chinuitoare dureri de cap; au mers progresând. Se pare că nu sunt pricinuite nici de ochi sau de urechi; un examen dentar aprofundat încă nu a dat rezultate precise.  Este adevărat că eu an revenit în 64 în Bucureşti cu o spondiloză cervicală de toată frumuseţea care dă mari dureri de cap, dar mi se pare că cele pe care le îndur sunt disproporţionate cu o spondiloză fie ea rebelă.

           Îmi cer iertare că te indispun cu astfel de relatări care au iz de văicăreală. Dar ştii că omului suferind îi este de mângâiere de a se putea tângui – mai ales cânt ştie că cel căruia i se adresează nu-l ascultă cu nepăsare sau impacienţă.

           Destul însă cu subiectul acesta. Mi-a părut rău să văd că nu împărtăşeşti simpatia mea pentru opera pop J.C. Superstar. Eu o consider ca stând pe acelaşi plan cu Le Jongleur de N.D. a lui Anatole France – nuvela lui France avându-şi dealtfel echivalentul în Patericul ortodox. Ideea este că fiecare face ce poate, iar Dumnezeu primeşte orice ofrandă care-i sinceră. Pre limba lui se exprimă fiecare, şi numai pre ea se şi poate exprima. La urma urmei, Creaţiunea lui Haydn, Missa lui Beethoven ori Requiemul lui Mozart sunt ele în stil gregorian! Nu le-ar fi putut considera un partizan exclusiv al muzicii gregoriene – drept un scandal? Dar Requiemul lui Verdi? N`ar fi putut el şoca şi mai puternic pe un tradiţionalist al muzicii religioase?

           Avem desigur dreptul, fiecare dintre noi, la preferinţe; nu împotriva faptului că îţi place sau nu opera mă opresc: gustul e suveran; dar socotesc că nu avem dreptul de a ne pronunţa în principiu asupra unui gen. Drumurile spre absolut sunt multiple. Lionello Venturri, pe bună dreptate, arată – în plastică, dar e adevărat în toate artele – că orice capodoperă îşi justifică metoda ei. Nu vreau, de bună seamă, să pretind că opera de care vorbesc este o capodoperă, dar cred că se încadrează şi ea în formula exprimată încă de acum două mii de ani de întemeietorul creştinismului: în casa Tatălui meu sunt multe lăcaşuri. Şi multe drumuri care duc la ele, desigur.

           Ferestrele pe care mi le-ai deschis spre lumea atât de interesantă (în ciuda tuturor defectelor ei) în care trăieşti au fost pentru mine o bucurie – şi o alinare l trivialele mele griji trupeşti. Pe tine şi pe Mady vă sărută cu drag al vostru devotat şi sincer iubitor,

                            Nicu

                                                                                                 11.X.1971

           Dragii mei,

           După ultima mea scrisoare – pe un ton trist care nu-mi este obişnuit – vă sunt dator o explicaţie şi  veste destul de bună: am descoperit pricina groaznicelor dureri de cap care m`au chinuit. Este, din fericire, o pricină destul de banală: o infecţie generală dentară formată sub „lucrările” pe care mi le-am făcut în 1964. mi-am scos aceste lucrări şi au apărut o mulţime de pungi de puroi şi de cangrenă. Scuzaţi-mă că vă dau acest amănunte, assez peu ragoûtants. Am în faţă un lung, neplăcut, dureros şi el, tratament, dar sunt tare bucuros că am scăpat doar aşa, bănuiam – atât de chinuitoare au fost durerile – ceva mult mai rău.

           De bucurie am încput să frecventez concertele. La teatru şi la cinema nu e nimic atrăgător pentru mine. Dor muzical stau mai bine. Johannes Passion cu un ansamblu din Dresda şi un minunat cor de copii. Ansamblul Barşoi – excelent. (Arta fugii de Bach, suite şi concerte de acelaşi, o simfonie de Haydn şi – mai ales – minunatele Visions fugitives de Prokofiev, despre care i-am scris şi lui Titi). De asemenea: capela din Koln cu muzică preclasică şi – săptămâna viitoare – Carlo Zecchi (Mozart). Carlo Zecchi is a great favorite of mine.

           Pentru a colora şi mai frumos tabloul general, zile îndelungate de ploaie şi ger au fost înlocuite cu zile senine, calde, cu cer albastru înalt, zile măreţe al căror secret îl ştie Bucureştiul toamna.

           Prietenia stăruitoare pe care mi-o dovediţi mă îndeamnă să vă cer scuze pentru grija pe care vă voi fi dat-o cu scrisoarea în care mă văicăream. Vă rog să mă credeţi că am scris-o sub imperiul unor dureri greu de închipuit (deşi cauza era atât de minoră şi vulgară)!

           Am avut prilejul s`o cunosc aici pe fiica lui Eugen Ionescu – o tânără încântătoare şi foarte interesantă.

           O expoziţie intitulată „Arhitectura SUA” – pe care am vizitat-o cu multă atenţie – m`a făcut şi ea să mă gândesc mult la voi. Am văzut lucruri foarte frumoase – şi altele care mi-au plăcut mai puţin. Ca orice diletant îmi dau iluzia că pricep şi eu ceva din strădanii care deşi sunt ale unor mari specialişti, tot pentru uzul general al oamenilor sunt făcute. Cel mai remarcabil mi se pare curajul cromatic. Şi mai e o remarcabilă tendinţă de a da interiorului o demnitate, o spaţialitate, un fel de grandoare…Dar e şi un fenomen de aglomerare, de „masă”, de ciorchinizare care-mi scapă…

           Vă sărut, dragii mei, cu aceeaşi caldă şi statorinică şi recunoscătoare prietenie.

                                                                        Nicu

 

Versuri de Ion Bala şi Ioan Romeo Roşiianu, nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004
Aug 29, 2004 at 11:00 PM

Ion BALA

 

Neg pe-o pleoapă de hetairă

 

Voi fi oare plivit şi ars

din lanul de aur al speranţei?

 

din spuza iubirii doar fum de neghină

ridica-mă-vei atotputernice?

 

strănutat voi fi din poem

de amanţii vocalelor?

 

ori mă vor mistui mistere

din cursul de erotică al greierilor?

 

Mă întorc şi zic:

doar puzderie de zăpadă verde de-aş fi

numai culcuşu-i de târfă de-aş rămâne

cergă miţoasă întărâtând pasiunea

stelelor de-a scărpina cerul cu solzii

numai scrâşnetul nimicului

ce mă alungă din inimă

ziua în bestiale nevroze

noaptea în tropicale coşmaruri

 

De-aş fi aş rosti:

prin oraş umblă cei îngeri

cu sicrie în spate

închipuindu-mă…

- funie de  legat graurii de copaci

- roată rătăcită de la ursa mare

- neg senzual pe-o pleoapă de hetairă

- gheară de mare pe şolduri în freamăt

- scâncet de fluture într-o  lacrimă oarbă

- herghelie de amintiri înhămate la ziua de  ieri

- stilet de diamant pentru venele viitorului
căruia poemul îi refuză foşgăiala

 

Dar câte doamne din feţele acestea

îmi vor fi date înainte de-a fi

plivit şi ars din holda fiinţei?

Fii altfel

 

Viitorindu-mi-te inimii

stare de alarmă

 

resusciteaz-mi păcatul

imnificato

 

străformează-mă

jar în lacrimă

 

fii-mi altfel decât multele

cum şesul cu muntele

ca frumosul urâtului

şi ghilotina gâtului

 

nu-mi mai râde

cum se plânge

de stingerea-mi ţigării-n

sânge

 

tu

mătrăguna mea

care mi-ai intrat în rugăciune

străformează-mă

jar în lacrimă.

 

Te vreau

 

Nu lună dezvirginată

de nebun vârcolac

 

nu soare îmbujorându-te

de pudoare

 

ci de aura mătrăgunii

te vreau a-rai rămâne

 

îndrăgostit până-n moarte

onorate cuvânt!

  

Cum

 

Pe şevaletul unei nopţi albe

întregu-mi trup

de umbra ta se-aprinde

 

pe şevaletul altei nopţi albe

schiţaţi sânii tăi ionathani

revoluţionează frumuseţea

 

timbru cald –

grădina poemului

 

unde nebun pictorul

lăcrimează întrebarea:

 

cum ne va trece pânza

akeronul?

Zăpezile raiului

 

Arză-te astăzi zăpezile raiului

de nu îmi întinzi braţele

misterioase precum meduzele -

de nu îmi potopeşti buzele

de-n părul tău ca târziul din frunze

nu îmi vei ogoi respiraţia caldă

 

Zăpezile raiului să te ardă!

 

Adio

 

- Tu îmi eşti vinul în fierbere

- tu îmi eşti jumătatea paharului ultim

- tu carnea păcatului

- tu cuptorul metaforei

- tu zodie fără noimă

- taci satano!

 

- Gură îmi este fântâna
străveziei tale pierzanii

- privirile îmi sunt
droguri pentru inimi sălbatice

- eu? copac cu un singur ram
cu o singură frunză care este
inima ta în tremur

cum seva în plopi

- tu? adio toamnă
din toate rădăcinile!

Ioan Romeo ROŞIIANU

 

POEME PENTRU MAI TÂRZIU

 

Liniştea se înşurubează în aerul nopţii

stelele nu spun nimic şi-şi văd de licărul lor străveziu

la televizorul color viaţa se vede mereu în alb-negru

întotdeauna poveştile pot fi reduse la bucurie şi tristeţe

la iubire şi ură la plus şi minus ceva.

 

Viaţa are gust sărat atunci când se scurge repede şi degeaba

mizeria năpădeşte sufletul mai întâi şi coboară în stradă

orice urmă pe caldarâm despre un trup vorbeşte

orice amintire are parfum de umbră

orice zi se încheie c-o noapte

orice lucru ridicăm dezvelim altul

orice clipă începem sfârşim o alta din viaţă.

 

Ne e frică de moarte dar n-o spunem de frica ei

ne prefacem fericiţi şi dăm cu tifla propriului timp

e nesigur totul în lume până şi timpul probabil

este probabil totul este posibil să fie timpul posibil

posibil să fie timpul acesta drăguţ

nu-l costă nimic să fie aşa

e vorba de viaţa noastră şi viaţa noastră-i în joc

atunci când trăim atât de puţin

ea devine şi mai scurtă atunci când realizăm că e scurtă

de parcă amăgirea ne-ar ţine de cald

aşa ne minţim cu neruşinare cu nesimţire

refuzăm să dăm vieţii ce e al ei

trupului ce e al lui şi sufletului ceea ce merită.

 

PLEDOARIE ÎMPOTRIVA FLORILOR

 

Florile sunt frumoase pentru că au multă frumuseţe în ele

se scutură repede dar nimeni nu vorbeşte despre asta

frumuseţea lor durează puţin nici măcar o secundă

din larga scurgere a timpului nu durează

oamenii le iubesc chiar şi aşa femeile le imită grosolan

toate femeile lumii le imită şi se fac frumoase

nici frumuseţea lor nu durează mai mult de-o secundă

din larga scurgere a timpului spre niciunde.

 

Toate femeile vieţii mele au fost flori o secundă

tuturor frumuseţea le-a trecut şi-a rămas amintirea

unei frumuseţi în care nimeni nu mai crede

tuturor femeilor din viaţa mea le-am dat flori

le-am asemuit cu ele vreme tot de o secundă

după o altă secundă m-am dus după o altă secundă.

 

Repetabilă poveste cu flori frumoase şi femei frumoase

vreme de o secundă florile şi femeile îşi iau obolul

dintr-un timp prea grăbit să le observe zbaterea inutilă

dintr-o vreme pe drept cuvânt insensibilă

la frumuseţea femeilor şi a florilor.

 

PREALUNGA SECUNDÃ A MORŢII

 

Doamne, ia-mi toate secundele vieţii acum

dar lasă-mi pentru altădată secunda morţii

ia-mi acum trăirile toate dar lasă-mi

pentru mai târziu trăirea morţii

îţi dau acum respiraţiile toate

dar amână-mi puţin respiraţia morţii

ia-mi respiraţia care doare atât şi lasă-mi

durerea de-a fi aproape eu însumi

într-o lume ce moare-nviind

într-o lume ce-nvie murind

secundă cu secundă

clipă după clipă degeaba…

 

Doamne, lasă-mi încă puţin darurile date

mai lasă-mi speranţa-mplinirii în lume

şi gândul că-n viaţa aceasta şi goală şi scurtă

în numele TĂU se mai pot face minuni.

 

Doamne, lasă-mă să-ncerc mântuirea în viaţă

lasă-mă s-arăt lumii că Eşti

lasă-mă să spun întunericului ce ne-nconjoară

despre frumuseţea şi despre lumina TA

lasă-mă să spun celor slabi şi bolnavi

despre forţa, puterea şi despre vindecarea Ta

mai lasă-mă să spun celor pierduţi

despre toată regăsirea Ta şi despre şansa

de-a Te fi întâlnit la timp

în rătăcirea mea în zbaterea mea

printr-o lume-nchinată la idoli şi demoni mărunţi.

 

SEARA ÎN CARE MI-A INTRAT CEAŢA-N ODAIE

 

Am deschis larg fereastra ce dădea înspre lumea cernită

în odaia ticsită de cărţi a năvălit o ceaţă adâncă şi grea

eroii din cărţi nu s-au mai văzut dintr-o dată tablourile

şi-au nedefinit culorile în ochii-mi obosiţi

seara înşira ceţuri, năluci năvăleau de peste tot

pe tavanul cojit umbre inexplicabile îmblânzeau

clipa trecerii mele prin lume 

 

POEMUL ABSENŢEI TALE

 

Am văzut într-o bună dimineaţă

cum se înserase deja în inima mea

patul era gol praful se depusese singur şi lent

liniştea grea gâtuia o rază rebelă de soare

pe cearceaful boţit câteva fire de păr

aminteau capul sprijinit vremuri bune pe umăr

o urmă de trup mirosea a trecut

a prezent dureros mirosea absenţa ta

în oglinda din baie conturul trupului tău gol

refuza să te urmeze în trecerea ta prin lume

ochii mei se-nchideau să te vadă mai bine

printre genele plânse răsăritul părea înserare.

 

În camera plină de cărţi şi tablouri

fotografia ta color părea o icoană cu nimb

în aerul dimineţii răsăreai dispărând

ca o himeră părea clipa ca un fum visul

pe caldarâmul murdar ghiceam urmele tale plecând

fereastra-mi îngusta orizontul

nu ghiceam ţinta ducerii tale

era frumoasă liniştea şi grea dimineaţa aceea

era greu anotimpul ce-mi tăia respiraţia

mai mult decât absenţa ta.

 

Mi-am odihnit privirile pe trecătorii grăbiţi

căutau fericirea într-o lume pustie

printr-o lume strivită de patimi un vânt

strecurat printre blocuri adâncea senzaţia de gol

după tufele de la capătul blocului am văzut

moartea pândindu-mi coborârea în stradă.

 

Era un gol şi-un pustiu greu în camera mea

era turbare-n sângele meu era spaimă de gol 

când ai plecat ţi-ai uitat în viaţa mea amintirile

erau alb-negru de-acum ca o ceaţă erau

de teama vederii întoarcerii tale am închis geamul

am tras perdelele şi-n întunericul revenit dintr-o dată

odihna s-a-ntors şi-n vintrele mele somnul

şi-a reintrat în drepturi o dată cu pacea

în patul gol am avut mai mult loc

plapuma mi-a ajuns şi-n toamna vremelnică

plecarea ta n-a mai fost atât de dureroasă ca la-nceput

mirosul trupului tău n-a mai îmblânzit aerul rece

ochii tăi nu mi-au mai reproşat praful de pe cărţile multe

şi-n întunericul repus dintr-o dată în drepturi

până şi fotografia ta părea alb-negru

până şi amintirea ta pălea ca o şoaptă.

 

TRECEREA TA PRINTRE CLIPE

 

Printre ceţurile vieţii ascultam înserări

dimineţi număram pe degete vieţi amăgeam  

 pe de rost ne ştiam asfinţiturile toate

străzile adumbreau preumblările noastre

prin biserici mureau dureri şi vise creşteau

lângă sfinţi poposeau îndurate dureri

căile noastre erau pavate cu viaţă

printre resturi de clipe suferinţe-nghiţeam

ardea-ncet focul în soba cu lemne

vântu-ngheţa în turnirul cu iarna

aveam sânge-n obraji şi căldură în vene

aveam ceară-n priviri şi-n clepsidră nisip

aveam timp la mezat şi o viaţă gajată

într-o lume cu demoni din îngeri născuţi.

 

Erai vis neucis între clipele scurse de-a valma

şi-o amiază de viaţă trăiai în clipiri

număram printre licări luminări de demult

înviam simţăminte înnecate-n trecut

număram fericiri pe abacul pierdut

pe pierdutele vise pariam dimineţi

înserări pariam şi amieze pierdeam

de unul singur în faţa lumii stăteam

de unul singur în faţa lumii muream

era ceas de-nviere de-nserare era

viaţa mea trecea de una singură lent

mă-ndreptam înspre moartea ştiută deja

cu de la sine putere timpul trecea

te iubeam te uram Dumnezeu mai ştia

că trăiam de o vreme pentru zâmbetul tău.

 

Mă dureau amintirile toate clipele scurse

aveau iz de-nserare dimineţile toate

creşteai în zenit apuneai între zori

miroseau a agheasmă vieţuirile duse

renăşteau în sclipiri dimineţi netrăite

între noi stătea o păgână simţire

te iubeam ca pe-un înger de durere răpus

mă sfidai ca pe-un demon de iubire răpus.

 

Între noi timpul îşi va face şi astăzi de cap

dimineaţa-şi îngână răsăririle toate

printre zorii cerniţi mai muream şi-nviam

lumânarea-şi ardea de una singură sfinţenia

ceara topită demoni gonea

frământai o hârtie-ntre mâini

printre zâmbete moartea-nvia

frământai între degete clipele scurse

aluat de trăiri un cuptor de simţiri

şi-o azimă de viaţă mai uitai ca să coci.

 

 

GOLUL ÎNALT DINTRE VISELE NOASTRE

 

Aş fi putut fi mai bun cu lumea din jur

cu stelele mult mai atent cu zorii mai tandru

aş fi putut atinge luna cu degetele viselor noastre

răzleţe ne-ar fi rămas trăirile mute şi surde simţirile

goi am fi fost pe dinăuntru secătuiţi de sevă

pe asfaltul ud urmele ne-ar fi rămas adânci şi uscate

unice dovezi ale trecerii noastre prin lume

însemnul logodirii noastre cu moartea.

 

Pe deasupra dimineţii numai poezia alină

dureri de demult renăscute aclamă nemoartea

trecutul învie-n simţiri şi-şi face de cap prin clipele duse

în ceasul greu secunda-i minut şi minutul e oră

anotimpul e rece amintirea plecării e grea

e mai grea ca oricând despărţirea de tine.

 

Aş fi putut opri visul renaşterii noastre în loc

l-aş fi făcut viu mai palpabil ca dorul ce ne uneşte

mai mult decât o realitate măsurată cu pasul

l-aş fi putut încălzi lângă soba cu focul nestins

l-aş fi putut preface-n amiază absint.

 

Aş fi putut nemuri în secundă visul înalt

golul dintre şoapte s-ar fi făcut sigur tăcere

apa liniştii noastre s-ar fi făcut iarăşi blestem

şi n-am mai fi fost nici măcar umbră în ceasul întors.

 

Aş fi putut crede încă o vreme în îngeri şi demoni

Dar seara-şi întinsese umbrele multe pe cerul privirii

Era ca un blestem întunericul era greu

Totul mustea de tăceri şi de zgomote stinse…

 

 

 POEM DESPRE LINIŞTEA UMBREI

 

Murea încet în ecouri pierdute-nserarea

părea la capăt de lume liniştea aceea

printre murmure creştea negura serii pustii

cerul se umplea de miresme printre picurii reci

umbra dimineţii ne se zărea încă

fumam chiştocul clipei şi-al zilei

nimeni nu priveghea timpul trecut înspre-o lume mai bună

noi râdeam spuneam bancuri cu Bulă şi gabori

era la modă râsul strident pe atunci

se purtau blugii murdari şi părul pe piept

se trăia şi murea pentr-o votcă în plus

la marginea mahalalei înflorea visul

picioare se strângeau şi se desfăceau

lumea făcea sex dar îi spuneau dragoste

era mai frumos aşa un pic mai legal

era mai moral şi nimeni nu arăta cu degetul

pentru nimeni norocul nu se năştea

pe nimeni soarta nu trăgea de mânecă.

 

În răscrucea liniştii aşteptam foşnetul vieţii

duhnea a durere secunda grăbită

timpul trecea nevăzut prin vintrele noastre

în buletinul de identitate se îngălbenea poza

era inutilă zbaterea mult prea grea aşteptarea târzie

n-avea nici-un rost inventarierea vieţii trecute

era mult înapoi şi puţin înainte.

 

Aşteptam nu ştiu ce şi nu ştiu ce nu vindeam

cumpăram nu ştiu ce şi nu mă costa nimic

numai viaţa trecea ca o afacere proastă.

 

 

ÎN APLAUZELE LINIŞTII SURE

 

Ar fi trebuit să mă trezesc mult mai devreme

să cern zorii şi să ascund dimineaţa pustie în noapte

să sting ţigara vieţii trăite-n căuşul tăcerii virgine

să-mi ard insomniile ştiute pe de rost

inutil să-mi măsor timpul şi ceasul trecut

la teatrul din colţ pentru ultima reprezentaţie

să-mi duc viaţa de mână s-o trec strada

poliţaiul cuvintelor să-mi impună tăcerea

amendă pentru sfidarea semnelor

de punctuaţie-n poemul nescris

regizorul somnoros să ridice cortina

de unul singur să-mi joc piesa vieţii trăite

erou principal în rol secundar

în aplauzele liniştii sure

biet trubadur printr-o lume cu idoli la schimb

dau certificat de muritor zic

vreau abonament pe viaţă şi moarte

la cantina din colţ e coadă până în stradă

bucătăreasa grasă e Dumnezeu şi lumină

cerşetorii-i sărută mâna şi pleacă

în alt cotlon al lumii poate fi mai bine

rolul mai uşor de jucat viaţa mai uşor de trăit

mai puţine datorii şi taxe de plătit

poate mai mult timp liber şi-o viaţă în plus.

 

Ar fi trebuit să mă trezesc mai devreme în viaţă

aş fi înţeles rolul trecerii mele prin lume

tăcerea din vorbă şi vorba din şoaptă

poate şi rolul l-aş fi jucat o idee mai bine

aceeaşi recuzită acelaşi decor pustiit

acelaşi actor un alt rol într-o altă lumină

în aplauzele liniştii sure

până şi naşterea mea putea fi alta.

 

DACĂ N-AI FI FOST ZEIŢĂ ATUNCI

 

Dacă n-ai fi fost zeiţă atunci ai fi ştiut

ce rană adâncă îţi sapă în suflet iubirea

ce demoni pândesc fericirea la colţuri de lume

ce viscol se naşte-n secunda pierdută pe drum

când ţi-e somnul balsam şi lumina blestem

pe la margini de umbră când îţi spui rugăciunea de seară

şi ce frig ţi se face când mătasea de şoaptă răneşte

simţirea şi când clopotul nopţii vesteşte păcatul

poate dorul l-ai şti pe de rost poate visul

ţi-ar mai creşte în gând ca o rouă.

 

Dacă n-ai fi fost zeiţă atunci ai fi ştiut

că omul trăieşte cu pâine şi apă că rugina

îi sapă-n tăişul privirii o zare cernită

şi că fierea în sânge se preface-n durere

în blestem închinat unei morţi aşteptate cu frică

unei morţi pomădată cu datini şi patimi

şi c-o lungă armată de rănite simţiri.

 

Dacă n-ai fi fost zeiţă atunci ai fi ştiut

că e trist asfinţitul ce pândeşte în zi o fărâmă

de clipă un prilej de depus trei tenebre şi-un nor

o privire întoarsă-n trecut o-ndurare

şi că-n ochii deschişi mai sunt lacrimi destule

pentru viaţa trăită şi moartea ce vine.

 

Dacă n-ai fi fost zeiţă atunci ai fi ştiut

că-ntre viitor şi trecut e prezentul

cât o inutilă linie de demarcaţie.

 

TE-AM VĂZUT GRĂBITĂ PLECÂND

 

Te-am văzut grăbită plecând din inima mea

erai goală la trup şi săracă la suflet erai

şi un rest de simţire spânzurai în priviri

urme seci rătăceai prin asfaltul crăpat al aleii

dâre grele uscai în carnea lui putredă

era ziua mai lungă înserarea târzie

dimineaţa rotundă şi pustiul de foc

odihneai în ruinele trupului tău

amintiri zvânturate prin ceasul târziu

era gândul poposit prin trăirile tale

fumegau infinite cărări spre niciunde

treceai tu c-o simţire şi în mâini şi în trup

şi c-o rază nestinsă de trăire-n trăiri

şi c-un dor ostoit în secunde puţine.

 

Te-am văzut plecând grăbită din inima mea

târai după tine un trecut viitorul răneai

erai goală la trup şi săracă la suflet erai

şi un rest de simţire spânzurai în priviri

tăiai urbea în două părţi inegale amiaza

bărbaţi neiubiţi şi iubiţi în tăcerile tale

duceai spaima de moarte în dorite orgasme

te-agăţai de trecut te-agăţai de-o secundă

rebelă erai în trăirile tale rebele

şi sătulă de spaima de moarte erai.

 

Te-am văzut plecând grăbită din inima mea

nu ştiai că pământul primeşte-n genunile sale

până şi-un trup de zeiţă visată până şi-o zi

ţi-ai mai fi dorit să ai pentru viaţa ce vine.

 

 

Poeţi de la Afirmarea. Dumitru Hinoveanu de Vasile Leschian, nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004
Aug 29, 2004 at 11:00 PM

Vasile LESCHIAN

 

POEŢI DE LA AFIRMAREA.
DUMITRU HINOVEANU

  

           O caracteristică generală a creaţiei lirice inserate în revista Afirmarea (Satu Mare, 1936-1940) este înscrierea ei pe coordonatele tranziţiei de la tradiţionalismul clasic spre modernism, în care coexistă atât ecouri romantice, cât şi creaţii viguros înscrise în modernism, iar unele cu clare accente ale curentelor „decadente”, de avangardă.

           Printre cei 55 de poeţi găzduiţi în revista sătmăreană, câteva nume se detaşează prin prolificitate şi valoarea estetică a demersului liric. Unul dintre aceştia este Dumitru Hinoveanu.

           Născut la 20 februarie 1905 la Vânjuleţ – Mehedinţi, „lângă apele Blahniţei, la şes spre Oltenia”, cum însuşi mărturiseşte în nota În clar de lună[1], Dumitru Hinoveanu va absolvi Şcoala Normală din Turnu Severin. Ca învăţător va lumina în Huta-Certezii (Oaş), Elisabetofca (Tighina), Ada-Kaleh (insula dunăreană dispărută), Viaşu (Mehedinţi) şi, între anii 1934-1940, în comuna Seini (Maramureş). Prigonit, ca toţi intelectualii (aceeaşi soartă o vor avea  şi cei doi redactori ai revistei Afirmarea – Constantin Gh. Popescu şi Octavian Ruleanu!) în urma Dictatului de la Viena, se retrage în ţinuturile natale, săvârşindu-se la 5 august 1963, la Craiova.

           Debutul literar e cu poezii, în Crainicul din Turnu Severin. În timp, devine colaborator la Viaţa şcolară, Şcoala sătmăreană, Gând românesc, Afirmarea, Ramuri, Familia ş.a.

           La Seini, timp de şase ani săvârşeşte un „apostolat” de dascăl, se dedică luminării locuitorilor, în buna tradiţie a spiritului Astrei. După apariţia revistei Afirmarea, devine un fervent colaborator – publicist şi poet – semnând şi sub pseudonimul I. Uvanone sau D. Cinova. În Afirmarea publică 43 de poezii. Acestea şi altele le va publica în volumele: Luminişuri în somn – Tipografia „Athenaeum” Satu Mare, 1936; Azur pentru plopul cu îngeri – Satu Mare, Ed. Astra, 1938; Ţărmuri vechi – Tipografia „Viaţa culturală” – Seini, 1939 şi Cuc pentru o ţară cobue – un posibil volum, anunţat a fi sub tipar (1939), asupra căruia nu avem date certe de apariţie[2].

Poezia lui Dumitru Hinoveanu a tipică pentru generaţia de „tradiţionalişti” ai revistei, cu evoluţii spre modernism. La începuturi, ea mai păstrează ecouri clasice, adesea eminesciene, în care vocea personală nu e decantată. El însuşi, ca răspuns la o analiză critică asupra creaţiei sale, făcută în Afirmarea de către poetul şi criticul Ion Şiugariu, recunoaşte că nu face parte din „generaţie” (poeţi moderni –n.n.), considerându-se „un perpetuu debutant”, fapt asumat ca o „distincţie”. Mărturiseşte, de asemenea, că are „trei prieteni desăvârşiţi de care se simte copleşit, la umbra cărora îşi odihneşte sufletul: Eminescu, Arghezi, Blaga[3]. Ulterior, lirica lui va evolua spre cote valorice estetice ale unui tradiţionalism modernizat.

           Profesiunea de credinţă a lirismului său o putem extrage din poezia Cu gene-n somn de lacrimi, semnată I. Uvanone sau Pe drumul cu plopi, în care îşi defineşte metaforic preferinţa inspiraţiei din trecut, spre coloritul pastelat al plaiurilor natale, spre visele şi basmele copilăriei, străjuite de plopii „limpezi de lumină”: „Cu gene-n somn de lacrimi / Învăluit în pară de depărtări durute / Pornesc în noaptea albă pe sub arcade vrute…/ Adun din cer de ape senin înalt de toamnă / … / Ascult viori de stele pe sub arcade mute / Şi bat spre gând cu plopii, ploi limpezi de lumină[4]. Răsfoind filele istoriei, poetul poposeşte pe „ţărmuri vechi”, aude duhul din rugăciunea unui dac, citeşte şi reînvie durerile trecute, în speranţa tămăduirii sufletului veacului său, în poezii ca: Duh de rugăciune, Duh din rugăciunea unui dac, Cântec pe ţărmuri vechi, Citesc dureri, din care cităm: „Căutăm timpul în icoane pierdut / Cântec în cumpănă de zarişti şi neamuri / Uitat pe aici, plâns de luceferi pe ramuri” sau „Trecutul, ca un prieten, i-a bătut cu patru ulmi la geam”. Teiul şi salcâmul eminescian au corespondenţe în motivele ulmul şi plopul lui D. Hinoveanu, cel mai adesea ca simbol al inspiraţiei şi semn al mascării unui drum prin timp, al verticalităţii gândului. Autorul cultivă cu destulă măiestrie un tip de pastel evoluat, desprins de canoanele lui clasice, deci spiritualizat, deseori asociat fiorului erotic, precum în Înserare, Poem cu şesuri, Se aude o doină, Amiază pe Someş, Dimineaţă pe munte, Lună plină, Întâlnire în vis, Linişte ş.a. Inserăm aici câteva imagini artistice ce ni se par originale: „Îmi cad din umbrele de plopi / Tăceri în gându-mi răscolit de dor / Din fiecare chip de vreme, dulci-i ochi / Surâd  vis durerilor uşor… ” (Lună plină)[5]. „Drumurile fac umbră rară pe culme / Ascultaţi prieteni buni cum cântă / Pulberea de nopţi uitate în vioare / sau în voi plecări ce mă frământă / Şi mi-e greul pâclă călătoare” (Răsărit)[6] sau „Zile multe: trăiri / Pajişti culcate / umbriri…/ Dorul / se frânge în două: / peste trecut / apune soarele. / Plouă…”.

           Melancolia, tristeţea, singurătatea, melodicitatea cantabilă a versului de inspiraţie folclorică, cu acorduri eminesciene sau bacoviene coexistă, se resimt în majoritatea creaţilor sale, chiar şi atunci când arghezian vrea să „prefacă rugăciunea-n pâne”: „Dacă mă doare gândul sau vrea întâlnire nouă / Ies cu toate înserările ascunse-n câmp, afară / Mi-adun din primăveri şi toamne roadele pe şuier / Şi cânt pe ruina ce m-atinge, doine olteneşti din fluier” (Cumpănă)[7]. Poezia sa primeşte accente dramatice, existenţiale când abordează filonul de inspiraţie religios. În Psalm se apropie, ca model, de fiorul zbuciumat al psalmilor arghezieni, dar într-un registru nou, acela al religiozităţii asumate organic. D. Hinoveanu nu e un contestatar sau blasfemitor, ci un credincios supus ce invocă Stăpânul ceresc pentru a coborî în livada lui terestră, spre a-l putea ospăta şi a-i aduce laudă, în speranţa că şi versul său va primi, astfel, putere nouă, de nemurire: „Nu-mi vei afla în suflet vorbe de ocară / Şi nici porniri spre rea deşertăciune, / Condeiul doar plecat pe călimară / Va murmura încet o rugăciune…// Te aştept, Stăpâne, în curând să vii / Putere nouă la nădejdi învinse / Să-mi laşi pe masă bruma de vecii…”[8].

           Versul său e, cel mai adesea, lung, unduind într-o muzicalitate clasică, alteori mai concentrat, voit căutat şi îndreptat spre ritmul modern. Când apelează la metrica populară, acesta primeşte cadenţa specifică, aliteraţia adăugându-i valenţe noi: „Cântă din bucium / Sufletu-n zbucium / Plâng în neştire / Văi de gândire. / Ulmi după ulmi / Trec noapte pe culmi / În vrajă de foi / În somnul din noi” (Cântec pentru ţărmuri vechi)[9].      

           În pofida unui anume retorism, poezia lui Dumitru Hinoveanu se impune prin metafora ce degajă sensibilitate şi talent. Ea este o treaptă a devenirii poeziei ulterioare, moderne, de la revista Afirmarea. 

 

 



[1] Afirmarea, anul IV, 1939, nr.4

[2] Afirmarea, anul IV, 1939, nr.8-9

[3] Afirmarea, anul II, 1937, nr.12

[4] Afirmarea, anul IV, 1939, nr.2-3

[5] Afirmarea, anul III, 1938, nr.4

[6] Afirmarea, anul I, 1936, nr.4-5

[7] Afirmarea, anul II, 1937, nr.2-4

[8] Afirmarea, anul IV, 1939, nr.6-7

[9] Afirmarea, anul III, 1938, nr.12

Revista revistelor, nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004
Aug 29, 2004 at 11:00 PM

REVISTA REVISTELOR

 

         Deşii unii spun că mai bine citesc o carte sau mai multe cărţi decât să-şi risipească timpul cu lectura publicaţiilor literar-culturale, totuşi să concedem că şi prin reviste este câte ceva esenţial, menit să ne reţină atenţia şi nu neapărat să ne încarce inutil memoria. De la parcurgerea paginilor cu creionul în mână, în speranţa că textele oferă pasaje demne de citat sau măcar de subliniat, până la simpla dar atenta răsfoire a cuprinsului spre a remarca titluri de articole şi nume de autori care au de comunicat un mesaj înscris în actualitate, exerciţiul lecturii îşi poate evidenţia roadele, evident dacă se doreşte acest lucru. Şansa de a nu găsi nimic semnificativ depinde în cea mai mare măsură de gradul de (ne)implicare a cititorului.

         Până şi într-un „supliment gratuit” - ZIUA LITERARĂ - găseşti ceva important de citit şi chiar de ţinut minte. E drept, publicaţia are o egidă care obligă: săptămânal al Uniunii Scriitorilor din România. Director: Eugen Uricaru. Antologia literară include texte valoroase de poezie (Ukulele de Marian Drăghici) şi de proză (un fragment din romanul în lucru Un om din Est de Ioan Groşan), dar am fi nedrepţi dacă n-am remarca şi forţa parodiei în rubrica lui Lucian Perţa. O altă rubrică, de dialog cu cititorii, evidenţiază virtuţile corespondenţei trimise de Tatiana Dragomir din Baia Mare, fiind vorba de creaţii literare: „A fost o bucurie să vă citesc. Rogu-vă, reveniţi cu textul pe e-mail…” Iată, deci, revelaţia şi în plin necunoscut, venit prin poştă, cu adresă. Firav argument, un fel de poetice Fire de iarbă, în replică la prea dura afirmaţie (constatare) a lui Bogdan Ghiu cum că „mesajul poeziei, chiar dacă mai există, chiar dacă ar mai exista, nu mai e sesizabil, a devenit simplu mesaj discursiv…”

         Nu ştim câtă lume literară va semnala şi comenta un „Manifest PENTRU NORMALITATEA CRITICII LITERARE”, apărut nu într-o revistă de prestigiu, ci în ziarul „România liberă” (marţi, 6 iulie 2004) şi semnat de Gheorghe Grigurcu, Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican. Cât aparţine fiecăruia în elaborare nu se poate şti, dar intervenţia se vrea salubrizatoare într-un context în care se constată alarmant „scăderea şi degradarea spiritului critic”. Feţele anomaliei privesc atât natura reală a fenomenului („încleştarea de principii”), cât mai ales manifestarea lui în spaţiu public, definindu-se ca „o figură a duplicităţii”, „un compromis mixt, estetic şi etic”, „un conformism confortabil”, toate alimentând nociv „un mod de a fi sau de a nu fi al spiritului critic” (versiune teoretică a dilemei existenţiale hamletiene). Pledoaria merge în final spre nevoia „de-a ne aşeza pe terenul unei atitudini critice responsabile”, invocaţi fiind Maiorescu şi Lovinescu (merita a fi citat şi Cercul Literar de la Sibiu). Dezbaterile şi revizuirile literare sunt îndreptate nu spre „autonomia esteticului”, ci spre realizarea unui „acord între etic şi estetic, pentru curajul civic al literaturii şi civismului curajos al esteticului”. Intervenţia-apel e binevenită, nu bănuim însă cu ce efecte, de vreme ce peisajul critic e atât de… decăzut! (de la îndatoririle sale, se înţelege).


        
Revista ATENEU de la Bacău (nr. 6 / iunie 2004) reia, în schimb, un „Apel pentru serbarea de la Putna”, semnat de Mihai Eminescu, la 1870, spre a rezona în contextul actual al comemorării celor 500 de ani de la moartea domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt (tronând pe soclul statuii reproduse pe copertă, operă a sculptorului Mihai Marcu, amplasată în Piaţa Catedralei din oraşul lui Bacovia). Nu doar retoric, dar e bine să ne întrebăm ce ecou în conştiinţa românilor (nu doar moldoveni) de azi mai au frazele dăltuite de Eminescu: „Serbarea trebuie să devină şi purtătoarea unei idei. Ideea unităţii morale a naţiunii noastre…” sau „Să facem ca o cugetare, una singură, să treacă prin toate faptele, să pătrundă toată viaţa noastră naţională. Să fim conştiuţi (conştienţi – n.n.) de situaţiunea noastră faţă cu lumea, de dătoriile către ea şi către noi înşine. În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o putem face noi”. Suntem ajunşi în acel viitor, inclusiv al Europei, chestiunea rămâne însă aceeaşi: cum ni-l facem? Câteva sfaturi şi îndemnuri spicuim din reportajul, scris cu faţa către Europa, intitulat „A privi, a citi, a provoca…” de Doina Cmeciu, titlu format din din „trei verbe întemeind buchetul meu de impresii prin Europa” (cu popas academic la Bordeaux, în Franţa). În esenţă, chemarea este „să facem şi să învăţăm exerciţiul privirii către înalt”, depăşind tipare mentale fosilizate: „Ne-am obişnuit să punem binele înaintea noastră. Nu ne bucură frumosul, nu ne bucură partea plină a paharului. Dimpotrivă, căutăm neîmplinirea şi o aducem la rang de trăit şi trăire cotidiană, care ne macină din interior şi ne înrăieşte”. Bună provocare identitară!


        
Dosarele „ROMÂNIEI LITERARE” (nr. 25/2004) au în atenţie pe N. Steinhardt, dezvăluirile fiind făcute de George Ardeleanu sub titlul 30 de ani în vizorul Securităţii. Universitarul bucureştean, colaborator al revistei noastre, participant la manifestările de la Baia Mare şi mănăstirea Rohia consacrate în fiecare an memoriei Monahului Nicolae, a cercetat dosare din Arhivele CNSAS, vreo 11 volume, totalizând în jur de 8.000 de pagini, un adevărat „labirint haotic şi coşmaresc”. Fiind urmărit, fără intermitenţe, din anul 1960 până la moarte, nu-i de mirare că s-a adunat atâta material, pentru decriptarea căruia este nevoie de „chei” şi „cifruri”, altele decât cele presupuse de un text literar. Traseul e asemuit cu un Infern, pe care N. Steinhardt l-a străbătut „luminos, senin, cu zâmbetul pe buze. Aici cred eu că se află taina sfinţeniei lui N. Steinhardt…” conchide George Ardeleanu, autorul unei monografii în pregătire dedicate Monahului Nicolae Delarohia. Să-l ajute Dumnezeu s-o ducă la bun sfârşit, în deplină… securitate!

                                                                                        ARTIFICIERUL

 

Victor IANCU

 

CĂRARE

 

         Ce înseamnă astăzi cărare ştim cu toţii: „drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul” (DEX). Şi mai ştim că acest cuvânt a dat naştere unei multitudini de expresii, locuţiuni verbale, sintagme foarte cunoscute şi frecvent folosite: a umbla pe două cărări „a se clătina în mers”; „a fi beat”; a-i tăia (a-i închide) cuiva cărarea (cărările) „a opri pe cineva să facă sau să continue un drum”; a-i scurta (cuiva) cărările „a omorî (pe cineva)”.

         Din această sumară prezentare, reies cu limpezime două lucruri importante: a) că vocabula în cauză trebuie să fie foarte veche în limbă, din moment ce stă la baza atâtor expresii şi locuţiuni (noi nici nu le-am menţionat pe toate); în toate contextele se evidenţiază sensul de bază al cuvântului, de „drum îngust”. Clătinându-te, nu poţi înainta pe o singură cărare, ai nevoie de două.

         De ce am menţionat toate aceste lucruri? Pentru că în limba de origine, cuvântul în cauză avea un alt statut. Cărare este o vocabulă moştenită din latină. Acolo avea forma carraria, fiind un derivat al substantivului carrus „car”. Noi am păstrat, după cum se vede, şi cuvântul de bază. Derivatul carraria nu putea avea alt sens decât „drum de care”, „drum pe care se merge cu carul”. Dar urmaşul lui românesc tot asta înseamnă? Evident că nu. Pe cărare nu se poate merge cu carul, ci numai „cu piciorul”. E atât de îngustă, încât nici măcar două persoane nu pot păşi alături.

         Oare cum s-a ajuns la această important schimbare de sens? Foarte precis, indubitabil, nu ştim pentru că din perioada în care s-a reprodus respectiva evoluţie de sens ne lipsesc atestările. Adică această schimbare a avut loc în „mileniul întunecat”, adică între veacurile al IV-lea şi al XIV-lea. Totuşi, instrumentele cercetării lingvistice ne oferă suficiente indicii pentru a formula o ipoteză plauzibilă. Se ştie că între limba unei comunităţi şi istoria acesteia din urmă există o strânsă legătură. Multe fapte istorice condiţionează evoluţii lingvistice, aşa după cum schimbările de limbă ne dau indicaţii de primă importanţă despre istoria comunităţii. Aşadar, în „mileniul întunecat”, când românii, retraşi din calea năvalei popoarelor barbare, au trăit mai mult în munţi şi în depresiunile intra şi submontane, drumurile de care s-au îngustat, până la a deveni cărări, aşa după cum podurile (latinescul pontes) s-au micşorat până la dimensiunile unor punţi. Dar despre această din urmă transformare, cu alt prilej.

Traduceri de Ştefana Maria Petean (Francisco Ayla), nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004
Aug 29, 2004 at 11:00 PM

Francisco AYLA

 

CALEA VIEŢII

 

         La început a fost un secret între iniţiaţi. Prietenii la cataramă îşi împărtăşeau vestea cea bună, care trecea din gură-n gură. Ochii străluceau, larg deschişi, iar ei schiţau gesturi de falsă, uimită neîncredere. „Nu pot să cred! Adevărat? Nu se poate”. Dar, într-adevăr, acesta era adevărul adevărat. Într-o clinică îndepărtată, ascunsă în adâncurile junglei, atât de înspăimântătoare în alte vremi, un veritabil mag al geriatriei descoperise tratamentul care garanta sută la sută ştergerea urmelor neplăcute ale vârstei care, la început erau atenuate, iar mai apoi dispăreau cu totul. Omenirea a visat dintotdeauna la elixirul vieţii veşnice; de mult pactul doctorului Faust a dat naştere la tot soiul de fantasme, iar în vremuri mai noi grefele de glande efectuate de dl. Voronof, un doctor de oarecare notorietate, erau considerate ca o certă promisiune. Dar acum era vorba de cu totul altceva. Acum ne aflam în mâinile ştiinţei adevărate, care promite doar ceea ce poate realiza şi care, în final, pune descoperirile sale la îndemâna speţei umane.

         La început a fost un secret între iniţiaţi: magnaţi ai industriei, play-boys faimoşi, dictatori nemiloşi, vechi stele ale cinematografiei, conducători de carteluri sindicale căliţi în lupte, cântăreţi fanaţi, obosiţi de luminile rampei şi de solicitările microfonului, intrau în umbră pentru o clipă, dispăreau de pe scena publică timp de două sau trei săptămâni şi, înainte ca speculaţiile despre dispariţia lor să se răspândească, reapăreau radiind de o energie miraculos redobândită.

2

         A circulat chiar şi zvonul că însăşi Sanctitatea Sa, excedat de bolile care-l obligau să-şi neglijeze turma de credincioşi, ar fi apelat – recurgând la precauţii extraordinare pentru ca secretul să nu fie divulgat – la sanctuarul noii ştiinţe, de unde ar fi revenit revigorat. Întorşi acasă, aceşti privilegiaţi obişnuiau să relateze celor apropiaţi povestea marii lor experienţe, cu lux de amănunte, pentru ca, la rândul lor, aceştia să poată profita de o şansă atât de extraordinară. La început doar ei deţineau datele exacte cu privire la personalitatea uluitorului doctor, o persoană, el însuşi – ne asigurau ei – ajunsă la o vârstă înaintată, dar de o vigoare care este aceea a tinereţii veşnice, un bărbat agil şi, în fond, chiar amabil, deşi foarte strict atunci când era vorba de respectarea regimului prescris şi întotdeauna dispus să ofere, cu toată generozitatea, tuturor celor care râvneau la dânsul, miraculosul leac a cărui formulă el era unicul şi fidelul deţinător.

         Dar iute a prins a se răspândi, în afara cercurilor restrânse ale potentaţilor, vestea despre acest doctor vrăjitor care, în misteriosul său sanatoriu, redase puterile pierdute ale vreunui dictator sud-american, magnat japonez, rege al industriei de automobile nord-americană sau germană, prinţ arab, cineast italian, mare doamnă a decăzutei aristocraţii engleze, ca să nu mai vorbim de troglodiţii care conduc lumea socialistă; astfel s-a ajuns în situaţia ca particularităţile a ceva ce era, fără nici o îndoială, o binecuvântare pentru majoritatea oamenilor, dar care urma să rămână privilegiul câtorva happy few, al acelei beautiful people, să fie cunoscute de toată lumea. Cu o satisfacţie generală s-a constatat că tratamentul despre care am vorbit nu avea nici pe departe un preţ prohibitiv, deci era evident că nu goana după câştig mâna această întreprindere umanitară. Dificultatea cea mai mare în calea celor ce voiau să se bucure de binefacerile sale consta, mai precis, în a obţine avizul de a intra în sanatoriul asediat de numeroşii solicitanţi care năvăleau din toate părţile globului. 
                                                 3
        
Aşezământul este situat într-un loc retras – loc tihnit şi gratuit, după cum îl descriau cei care zăboviseră acolo o vreme departe de orice oraş, în mijlocul unui crâng cu deschidere înspre o plajă foarte frumoasă şi învăluit într-o tăcere care favoriza odihna indispensabilă vindecării. Odată făcute pregătirile de cuviinţă, să ajungi acolo nu era o problemă: un automobil îl aştepta pe pacient în cel mai apropiat aeroport şi, din acel moment, acela trebuia doar să se lase dus căci intrase într-un sistem în care totul era prevăzut, pregătit şi pus la punct până în clipa fericită când, extenuat, ieşea din sanatoriu mulţumit, vesel şi… ca nou! Singura condiţie era să respecte, cu scrupuloasă, respectuoasă şi resemnată supunere, precripţiile indicate. Urmându-le cu stricteţe, putea fi sigur că, la sfârşit, se va bucura de o minunată senzaţie de binefacere, cu perspectivele vitale la care nimeni n-ar fi visat.

         Totul era, prin urmare, simplu, diafan, perfect şi deci atmosfera de mister care, în ciuda directorului, a părut la început că planează în jurul sanatoriului condus de dr. Gefilte Fish, nu avea altă cauză decât aşteptarea curioasă declanşată de regulă de orice noutate şi cu atât mai vârtos cu cât cei care o cunosc cred că o pot transforma în monopol al unei distinse minorităţi.

         Că niciodată n-au fost acestea proiectele eminentului om de ştiinţă, ale cărui intenţii fuseseră – şi au rămas, după câte se spune – orientate înspre servirea rasei umane în totalitatea sa, s-a putut repede confirma în presa din cele mai diverse ţări, unde au început să apară anunţuri care divulgau accesibilitatea acestui bun la care râvnim cu toţii şi cu toţii sperăm să-l dobândim: prelungirea nelimitată a prezenţei noastre pe această planetă care, dacă unor ţicniţi li se pare inospitalieră şi vor să scape prin spatele scenei, e treaba lor; fiecare face ce vrea cu viaţa lui. Marea majoritate a celor vii, oricât ne-am lamenta, preferăm să ne prelungim zăbava cât mai mult.

4

         Pe scurt, anunţurile informau cu exactitate şi într-un stil mai degrabă laconic despre modul în care trebuie să se procedeze pentru a te apropia de binele mult dorit; cum să se întocmească cererea de admitere în sanatoriu, ce documente trebuie prezentate agenţiilor mediatoare, preţuri, termenul limită de plată şi alte formalităţi care, odată îndeplinite, îţi dădeau dreptul să te bucuri de tratament. Din acel moment era nevoie doar să aştepţi clipa când solicitantul primea actul de acceptare cu data stabilită pentru internare. Şi asta fără alte recomandări speciale şi fără complicaţii de nici un fel.

         Mie anunţurile acelea mi-au trezit interesul de când mi-au sărit în ochi. De la început mi s-au părut atractive. O fi adevărat, şi nu văd de ce n-aş recunoaşte, că suntem îmbarcaţi cu toţii în aceeaşi corabie a nebunilor care e lumea; dar eu nu l-aş urma ca oaia pe nesăbuitul care s-ar arunca peste bord. Ba chiar dimpotrivă: nu doar că mă resemnez să o duc de azi pe mâine, cu inevitabilele neajunsuri care intervin, ci, mulţumit că pot depăşi această situaţie, de când am avut norocul să câştig la pronosport, fapt care mă scuteşte de lipsuri şi îmi permite să mă bucur de viaţă în tihnă, până la sfârşitul zilelor, chiar de-ar fi mai multe decât ale lui Matusalem. Ceea ce vreai este să-mi prelungesc viaţa cât voi putea. Aşadar, de îndată ce am citit în ziar anunţurile faimosului dr. Gefilte Fish, mi-am zis: „De ce să nu trăieşti tu mai mult decât Matusale?” şi, fără să şovăi mult, mi-am adunat hârtiilr, m-am apropiat de agenţie şi – după ce am achitat costurile stipulate – am cerut să fiu admis în sanatoriu. N-au putut să-mi spună pe loc cât va trebui să aştept; ştiam, şi ei mi-au confirmat asta. Că de obicei este vorba despre o perioadă destul de lungă. Dar, cum de când am câştigat la pronosport, sunt liber de corvoada muncii şi uneori mă plictisesc, am hotărât s-o umplu învăţând limba micii, necunoscutei şi autosuficientei ţări în care se află aşezarea cu pricina. Aceasta era, prin urmare, preocuparea mea din timpul liber.

         Pentru a duce la bun sfârşit toate demersurile şi, apoi, pentru a primi instrucţiunile specifice tratamentului, sunt mai mult decât suficiente acele câteva fraze în engleza de bază, înţelese de toţi; ce-aş avea de pierdut? – mi-am zis – dacă mi-aş umple orele libere însuşindu-mi acea limbă ciudată în loc să-mi omor timpul jucând solitarios sau dezlegând cuvinte încrucişate şi probleme de şah? Mi-a fost uşor să-mi fac rost de aparatura electronică necesară, dar un pic mai greu să-mi procur materialul didactic necesar învăţării unei limbi care, din câte am văzut, nu stârnea interesul nimănui, dar cu oarecare încăpăţânare am reuşit să-l obţin, drept care m-am pus deîndată pe treabă. Lunile de aşteptare au fost suficiente pentru a dobândi o abilitate acceptabilă în mânuirea acelei limbi străvechi şi am avut chiar ocazia să folosesc noua mea proficiencia când, la tejgheaua unei cafenele, mi-a fost dat să intru în contact, cu totul întâmplător, cu un individ, emigrant, refugiat politic ori, poate, simplu escroc internaţional, originar din ţara în care eu îmi propusesem să merg în căutarea izvorului Tinereţii veşnice.

         Totuşi, când a sosit momentul – căci toate vin la vremea lor – să mă mut şi să mă internez în multlăudatul sanatoriu, nu am avut posibilitatea de a-mi etala imediat noile abilităţi lingvistice: era aşa de perfect organizat totul încât n-a fost nevoie. La coborârea din avion m-am trezit într-un grup format din câteva persoane de origine şi aspect diferite, pacienţi ca şi mine, desigur, şi am fost conduşi la un autobuz care, după un drum nu foarte lung prin obscuritatea nocturnă, s-a oprit în faţa treptelor de la intrarea în incintă, unde cineva, adunând actele de identificare, ne-a repartizat în camerele pe uşile cărora se afla un carton cu numele locatarului provizoriu. Era întuneric şi deja foarte târziu. În timpul călătoriei cu autobuzul abia am putut să întrezăresc câte ceva şi nici acum nimic nu mi-a atras atenţia în clădire. Eram extrem de obosit. Camera mea părea comodă, plăcută şi curată. Fără a pune în dulap toate lucrurile scoase din valijoară, m-am dezbrăcat, mi-am pus pijamaua şi m-am băgat în pat. Am stins lumina şi am adormit imediat: eram cumplit de obosit. Am adormit adânc.

         În dimineaţa zilei următoare, numai cât mi-am deschis ochii şi mi-am dezmorţit membrele între cearceafuri, făcându-mi griji privitoare la modul în care urma să înceapă prima mea zi de tratament, că am văzut deschizându-se uşa şi năpustindu-se înăuntru o infirmieră al cărei zâmbet amabil ascundea prost ameninţarea seringii cu care venea înarmată: era evident că avea intenţia să-mi facă o injecţie subcutanată. Năucit, am sărit din pat, dar ea mă ameninţa – cu semne foarte explicite şi lărgindu-şi cinstitul zâmbet – să-mi descopăr acea regiune a corpului unde există suficient spaţiu pentru a fi aplicate sănătoasele injecţii. Am ezitat o clipă: îndărătul uniformei de infirmieră se ascundea o vajnică ţărancă, plăcută la înfăţişare. Mi-am amintit instrucţiunile primite: strictă supunere la tot ceea ce mi se va prescrie şi m-am hotărât, aşa cum mi se poruncea, să-mi descopăr dosul. Dar, cum aş fi putut s-o fac fără să las să mi se vadă şi partea dinainte, cu atât mai mult cu cât – în virtutea visului reparator – aici ieşea în evidenţă în mod cu totul insolent o nepotrivită dilatare şi o sculare fără rost? Văzând asta, simpatica infirmieră izbucni în râs.

         „Pardon!”, am vrut să mă scuz: şi, căutând în cunoştinţele mele de limbă cuvintele potrivite ca să alcătuiesc o frază de conciliantă galanterie, am rugat-o, cum m-am priceput mai bine, să interpreteze incidentul ca pe un fel de omagiu involuntar la adresa persoanei sale… Dar ţi-ai găsit? Când şi-a dat seama că, de bine de rău, vorbeam limba ţării, mi-a replicat foarte serios de astă dată, derutată şi aproape alarmată: „Domnule, dumneata n-ai de ce să fii aici.” Cu greu am încercat să-i explic (în timp ce ea îmi făcea mecanic injecţia) că, de fapt, nu decadenţa fizică mă determinase să caut tratamentul dr. Gefilte Fish, ci mai degrabă o dorinţă de a o preveni, menţinându-mă în formă odată cu trecerea anilor. Infirmiera nu părea să dea atenţie cuvintelor mele, poate nu le înţelegea; şi – trebuie s-o spun – îndeplinirea datoriei profesionale a lăsat destul de mult de dorit: înţepătura mi-a făcut rău, chiar dacă m-am abţinut să mă plâng, atribuind-o unei evidente nervozităţi.

         Femeia ieşi cu aceeaşi bruscheţe cu care intrase, iar eu m-am întors în pat. Poate să fi fost din pricina fricii, căci efectele injecţiei n-ar fi putut fi aşa de prompte, dar e sigur că eram puţin ameţit şi mă simţeam chiar cuprins de o ciudată somnolenţă.

         După un timp – durata n-aş putea s-o precizez – pe jumătate adormit cum eram, de dincolo de uşă sau de lângă fereastra camerei a început să ajungă la urechile mele rumoarea unei conversaţii. Era ca un murmur, ca un zumzăit; şi, pe acest fundal neclar, curând am putut distinge două voci feminine care alternau, se întrerupeau, se suprapuneau câteodată. În final, mi se păru că recunosc câteva cuvinte. Am fost atent: cu cât eram mai atent şi auzeam mai multe, mi se părea că se refereau la mine, la un pacient care eram eu însumi. Poate că infirmiera comenta cu o alta detaliile primei noastre întâlniri; poate râdeau de mine. În cele din urmă, mi-am dat seama că discuţia lor se învârtea în jurul faptului – neobişnuit oare? – că eu cunoscusem limba ţării. Dar, de ce le-o fi atras atenţia acest lucru atât de semnificativ?

         Am început să mă îngrijorez. Mi-am imaginat chiar că încercau să mă expulzeze din sanatoriu sau să mă mute într-un alt loc, ştiu eu… Una dintre interlocutoare încheie conversaţia cu o frază, pe care am înţeles-o foarte clar: „Lasă-l pe mâna mea – zise. Mă ocup eu de el.”

         Zis şi făcut: nu trecu nici o jumătate de oră când mi-au adus în cameră micul dejun; însoţind acel trist mic dejun de spital, intră o femeie, genul de inspectoare sau doctoriţă sau şefă, dacă judecam după aspect şi după comportament. Aşteptă până se retrase chelneriţa; atunci, mă salută, exagerat de atentă şi hotărâtă, în limba sa, ca apoi să mă întrebe dacă mă simţeam bine şi dacă aveam nevoie de ceva. Bineînţeles că eu m-am bucurat că puteam, în sfârşit, să-mi etalez noile abilităţi lingvistice. Am avut o discuţie prelungită şi liniştită pe durata căreia a aflat toate circumstanţele existenţei mele: un fel de şuetă prietenoasă, fără creion şi caiet, fără obişnuitele notiţe, care, de la detaliile personale, s-a extins mai apoi la lucruri de interes general. S-a arătat interesată să cunoască amănunte despre ţara mea, iar eu, la rândul meu, n-am văzut nimic rău în a o informa despre ceea ce voia să ştie şi o interesa. Ceea ce mă interesa pe mine era să cunosc una, alta despre tratamentul care mă aştepta, aspect cu privire la care nu păru dispusă să fie prea explicită. Înţeleg că, pentru aceia care fac asta zilnic, această temă ţine de o rutină plictisitoare despre care nu se vorbeşte căci nimeni nu e dispus să se întindă la vorbă cu privire la nişte chestiuni arhicunoscute. Mi-a răspuns la întrebările concrete, cum că domnul director, dr. Gefilte Fish, supraveghea toate activităţile Casei şi că doar la sfârşitul fiecărui tratament obişnuia să-i viziteze pe pacienţi ca să se asigure de reuşită şi să-i externeze. Până în acel moment, paşii succesivi erau supravegheaţi şi controlaţi de un personal foarte eficient. A fost, cum spun, o conversaţie plăcută. Fără îndoială i-am fost pe plac acelei doamne. Când să-şi ia la revedere, s-a oprit în uşă şi m-a prevenit că în discuţiile cu sus-numitul personal – de fapt, cu toată lumea – trebuia să mă abţin să folosesc limba, pe care o învăţasem cu atâta sârguinţă; şi asta nu fără rost ci pentru a evita riscul ca, din motive de ordin administrativ, să dorească să mă mute în clădirea sanatoriului destinată clienţilor de provenienţă locală. Cea în care ne aflam, rezervată doar străinilor, era mult mai confortabilă, mai luxoasă, acolo erai mai bine îngrijit, era, într-un cuvânt, de preferat; şi, cum îi părusem simpatic, îmi sugera această precauţie: îi părea rău că entuziasmul cu care mă străduisem să-i învăţ limba avea repercursiuni asupra mea. „Ah, dar există atunci un alt sanatoriu pentru…?”, întrebai. „Altă clădire. Acum trebuie să merg să-mi fac datoria. Nu uitaţi ce v-am spus: vorbiţi întotdeauna în engleză sau franceză. De îndată ce voi putea, voi fi bucuroasă să vorbesc din nou cu Dumneavoastră”, spuse şi se duse, lăsându-mă dezorientat pentru o vreme.

         Aşadar, i-am urmat recomandările. Aşa cum îmi sugerase, am păstrat pentru mine rodul neliniştilor mele lingvistice, promiţându-mi s-o întreb, de îndată ce mi se va ivi în faţă, o seamă de chestiuni referitoare la organizaţia în mâinile căreia eu mi-am încredinţat fireştile dorinţe arzătoare de dăinuire în fericire şi prosperitate. Tratamentul de rutină – injecţii, pastile, regim alimentar şi exerciţii fizice – nu m-a impresionat ca fiind ceva ieşit din comun. Am început să-l respect fără entuziasm, pasiv, în timp ce aşteptam cu nerăbdare următoarea întrevedere cu amabila doctoriţă. Nu a durat mult până când acea următoare întrevedere s-a produs. Şi, după ea, imediat alta; şi, apoi, multe altele. De ce să mai întind vorba relatând frecventele noastre discuţii? E suficient să spun că în tot acest timp s-a înfiripat între noi o bună şi trainică prietenie care avea să aibă consecinţe foarte serioase mai mult pentru doctoriţă decât pentru mine. În ceea ce mă priveşte, am ştiut imediat că faimosul sanatoriu dr. Gefilte Fish era, în realitate, o întreagă reţea de clădiri gemene, împrăştiate pe alocuri de-a lungul coastei; în fruntea căreia se afla un alter ego al reputatului dr. Gefilte Fish, de a cărui adevărată identitate, mai mult decât atât, nimeni nu părea să fie foarte sigur. Ceea ce era însă adevărat, era că faima universală dobândită de primitiva construcţie, marea cerere de acces într-un loc atât de select şi exclusiv, din toate colţurile lumii, i-a făcut să se gândească la posibilitatea de a o multiplica, la câţiva kilometri de construcţia originală. Odată cu creşterea numărului de cereri – care nu contenea – modelul a continuat să prolifereze, să cunoască noi replici, până într-acolo încât, acum, nici cei mai avizaţi nu mai deţineau secretul întreg al cărei plan rămânea rezervat unui număr restrâns de persoane, nu mai mult de trei sau patru.

         Nici eficacitatea renumitului tratament nu era o chestiune prea clară. La fel ca la Lourdes sau la Fátima şi aici erau mult exagerate reuşitele; se trâmbiţau şi se expuneau cu o publicitate deşănţată cazurile de longevitate notabilă, fiind, în schimb, trecute sub tăcere, omise şi lăsate pradă uitării cele cu care sanatoriul nu s-a putut mândri.

         În cazul meu nu exista nici un motiv să se vorbească despre eşec, ci din contră. Nu mă pot plânge nici până în ziua de azi; anii au trecut, eu sunt tot aici, la fel de robust. Rămâne de văzut dacă voi ajunge sau nu să concurez ca vârstă paradigma matusalemică. Nu că asta m-ar interesa foarte mult. Aşa cum prietena mea doctoriţa obişnuia, în conversaţiile noastre, să mă facă să observ, important nu e să trăieşti ani mulţi, ci să trăieşti liniştit şi mulţumit. Liniştit şi mulţumit trăiesc eu. Între satisfacţiile pe care şederea mea pe pământ mi le-a oferit, una dintre ele, şi nu cea mai mică, a fost aceea de a o fi putut ajuta pe acea prietenă bună a mea în dorinţa ei, deloc uşoară, de a scăpa de pânza de păianjen a sanatoriului şi – cum a zis cineva – „să aleagă libertatea”. Azi profesoară aici, în ţara noastră, ca medic, cu devotament, cinstit şi modest, într-un cabinet propriu, cu bună reputaţie.

         Din când în când ne vedem, ieşim să cinăm împreună. E o prietenă de nădejde.

(1982)

Traducere de Ştefana-Maria PETEAN

        

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2081 - 2090 din 2100

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.