top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Jurnal de scriitor (XI) de V. R. Ghenceanu. nr. 4(23), aprilie 2005
Apr 24, 2005 at 10:00 PM

V. R. GHENCEANU

 

JURNAL DE SCRIITOR SAU
DESACRALIZAREA CONTINUĂ (XI) 

(contribuţii la o istorie culturală)

 

           28 august 1965

           Primesc o scrisoare de la George Sbârcea, reputatul muzician şi scriitor cu care, în 1964, am întreprins în raionul Oaş cercetări folclorice timp de două luni. Îmi mulţumeşte pentru cronica la cartea sa Dimitrie Popovici-Bayreuth şi-mi comunică despre soarta poemelor mele la „Tribuna”. Astfel spus - încă nu i le-a predat lui Ion Rahoveanu (grafiat de dânsul „Rah(at)oveanu!)  pentru  a hotărî publicarea sau nepublicarea lor.

 

           1 decembrie 1965

           Mai vârstnicul meu prieten, George Sbârcea (autorul, între altele, a celebrului cântec Ionel, Ionelule!) îmi scrie că, în curând, revista „Tribuna” din  Cluj „îşi măreşte formatul şi face o împrospătare redacţională”. Mă anunţă că lucrează cu sârg la monografiile Zaharia Bârsan, Jean Sibelius şi Puccini (ediţia a II-a), dar şi la alte cărţi: mai cu seamă, la Istoria jazzului. Totodată, mă roagă să intervin - prin Comitetul de cultură - pentru a găzdui  la Baia Mare o expoziţie Jean Sibelius.  

 

           18 decembrie 1965

           E zi de duminică. La vernisajul expoziţiei „Jean Sibelius” - marele compozitor finlandez - a participat multă lume, deşi holul Casei de cultură (centrul vechi) nu e prea generos. Expoziţia cuprinde fotografii, partituri originale, cărţi, discuri, documente. Organizator a fost dl. George Sbârcea, sprijinit de Comitetul de Cultură şi de prieteni băimăreni. Deosebit de interesant s-a dovedit a fi medalionul realizat de George Sbârcea, (proiecţii de imagini, film, exemplificări muzicale, un expozeu de bun simţ.). E bine să reţin că, în anii ’40, dl Sbârcea a fost ambasadorul României în Finlanda.

 

           5-11 august 1966    

           Timp de o săptămână însoţesc doi englezi în localităţi din Maramureş. Ei se numesc Julien Smith şi Peter Jonson şi sunt studenţi în Anglia, la Cambridge. Studiază muzica şi îşi pregătesc doctoratul. Au venit în Maramureş oficial să înregistreze muzică vocal- instrumentală. Se arată interesaţi, admiră muzica noastră populară, folclorul în general pe care  ei nu-l mai au de o sută de ani. Translator este colegul meu de la cultură, profesorul de engleză Marian Bocu. În zona Lăpuş şi-au pierdut aparatul de fotografiat.

 

           17 august 1966

           Se află în vizită în Maramureş un grup de străini care învaţă româneşte (vreo 50) şi care participă la Cursurile de vară de la Sinaia. Cer voie academicianului Boris Cazacu, care-i conduce, să stau de vorbă cu câţiva. Dintre toţi, m-a impresionat Jean Pierre Kent, student la Neuchatel, în Elveţia. Un adevărat fenomen. Vorbeşte româneşte curent, mult mai bine decât mulţi conaţionali  de alte origini născuţi în România. A învăţat limba noastră în câteva  luni şi e hotărât să se perfecţioneze. Îi promit să-i scriu şi să-i trimit cărţi din care să înveţe corect  româneşte. Sunt, iată, bune la ceva cursurile de vară pentru străini şi chiar cred că banii cheltuiţi sunt cu folos pe termen lung.

 

           12 septembrie 1966

           Mă întâlnesc la teatru cu George Bălan, un tânăr teatrolog din Bucureşti. Ne face cunoştinţă Mircea Oşianu, jurist şi muzician de valoare, una din minţile strălucite ale oraşului. Facem o plimbare prin centrul vechi, discutăm despre soarta literaturii dramatice româneşti. La un moment dat, Mircea Oşianu (Bighi) ne propune să trecem puntea peste Săsar şi să poposim la domiciliul său la o cafea şi un pahar de grog, specialitatea muzicianului (un fel de amestec: vin fiert, lămâie din belşug, zahăr, piper şi nu mai ştiu ce buruieni). Discuţii agreabile, bogate speculative, din care teatrul românesc contemporan nu  iese prea bine. Grogul e bun. Ne promitem să repetăm întâlnirea …

 

           10 iunie 1967

           Azi e sâmbătă şi mă găsesc la Oradea. Ne-am reunit anul IV-B al Şcolii pedagogice de băieţi după  10 ani de la absolvire. Organizator e un coleg din clasa „A”, Augustin Jurcă. Bravo lui! Constatăm că suntem schimbaţi: unii s-au lenevit şi s-au pierdut ca învăţători prin sate şi cătune, cei mai mulţi s-au însurat, alţii au murit. Doar dascălii noştri au rămas neschimbaţi. Petrecem bine. A doua zi îl cunosc pe un domn mai în vârstă lucrător la C.F.R. Oradea. Se numeşte Gheorghe Crişan, cu care bem o cafea la cofetăria „Crişul”. Îmi spune că e originar din Tohat, că e finul scriitorului Petre Dulfu şi că într-un fel e, ca şi mine, ziarist. La întoarcere în Baia Mare să caut la Arhivele Statului - zice - colecţia ziarului „Cronica(1936-1940). N-am auzit de  un asemenea ziar şi nici nu se află în Arhivă.

 

           6 mai 1968

           Împreună cu poeta  Ana Blandiana şi prozatorul Romulus Rusan particip la Ruptul sterpelor la Năneşti. Lume multă Ioan Pop, directorul şcolii din localitate, ne îndeamnă să poposim la stâna lui Ion Iura, undeva pe dealul Comanului. Tradiţia e minunată, la fel cum e şi horinca şi urda. Primul caş revine lui Petru Vancea. Din el ne înfruptăm şi noi. Bem horincă, spunem versuri şi-l ascultăm pe ceteraşul Guriţă.

 

           24 august 1968

           La doar câteva zile de la invadarea Cehoslovaciei de armatele U.R.S.S, pe culmea despădurită a Pasului Prislop (Munţii Rodnei) a avut loc prima ediţie a Festivalului folcloric interjudeţean „Hora la Prislop”. Iniţiativa aparţine organelor culturale din Maramureş, în bună conlucrare cu megieşii din Suceava şi Bistriţa-Năsăud. E o veselie reţinută, cei vreo 30.000 de participanţi ştiu că prin zonă au trecut ruşii în drumul lor spre Berlin. Se văd încă gropile de obuze, rămăşitele cazematelor. Şi, totuşi, oamenii mai uită şi se bucură. Spectacolul folcloric e bogat (vreo 6 ore!), vremea admirabilă, scena însăşi e o operă  de artă (autor: scenograful N. Gănescu). Oaspetele de onoare este prof. univ. dr. docent Mihai Pop, directorul Institutului de etnografie şi folclor al Academiei. E prima oară când Maramureşul organizează o serbare câmpenească de asemenea dimensiuni.

 

           10 noiembrie 1970

           La teatrul dramatic din Baia Mare iese în premieră un nou spectacol al stagiunii: În amurg de Gerhart Hauptmann. E un text solid, admirabil tradus de N. Argintescu - Amza. Regizor e un vechi colaborator din Bucureşti al teatrului băimărean - Petru Mihail. Spectacolul e reuşit, dar marea lovitură o dă actorul Cazimir Tănase în rolul Matthias Clausen.

   

        11 martie 1971

        Azi  au sosit la Baia Mare scriitorul Alexandru Ivasiuc şi regizorul Lucian Pintilie. Amândoi se află în culmea gloriei. Alexandru Ivasiuc pentru romanele sale, cu un ritm  anual de apariţie (Vestibul, Interval, Cunoaştere de noapte, Păsările), iar Lucian Pintilie ca regizor al filmului Reconstituirea după o nuvelă de Horia Pătraşcu - un film îndrăzneţ, aluziv, tragic (care a şi fost scos din circuit numai după câteva  reprezentaţii!). Ei sunt, mi se pare, exponenţii tineri ai unui curent înnoitor în arta românească. Cum mă aflu aproape de domeniile activităţii lor, dl. Mitrofan Boca mă roagă să petrecem  împreună câteva zile. Aşa că am întreţinut,  în casa din strada Victoriei, un dialog viu şi deloc comod despre starea culturii la noi şi pericolele care o ameninţă. Fac remarca aici că doamna profesoară Boca şi scriitorul Alexandru Ivasiuc sunt rude (născuţi amândoi la Sighetu Marmaţiei), dialogul de o noapte fiind presărat  astfel cu bogate amintiri ale celor doi. În răstimp eu m–am întreţinut cu Lucian Pintilie, înregistrând tristeţea că filmul lui, Reconstituirea, a fost scos de pe ecrane. I-am spus că am avut noroc şi am văzut filmul chiar recent, într-o sală improprie (la Centrul judeţean de calcul), prin bunăvoinţa lui Gavril Băbuş, directorul D.J.D.F., Bine şi aşa! Au venit amândoi în Maramureş pentru a se întâlni cu  oameni şi locuri în perspectiva turnării unui film având ca suport epic romanul Păsările. După un somn pe scurt, a doua zi vizităm rezervaţia de stejari Bazna şi obiective din Baia Mare, Baia Sprie, Baraj, Şişeşti, Sighet. Lucian Pintilie îmi propune un rol episodic în viitorul film!

 

           13 martie 1971 

           Primim în Baia Mare o bună parte din redacţia revistei „Tribuna” din Cluj-Napoca (D. R. Popescu, Augustin Buzura, Nicolae Prelipceanu, Negoiţă Irimie, Constantin Cubleşan). Sunt veniţi pentru întâlniri cu publicul şi pentru a încerca alcătuirea unui număr dedicat Maramureşului. Drept urmare, avem - clujeni şi băimăreni - întâlniri literare cu studenţii de la I.P.3, cu redacţiile revistelor şcolare, cu membrii cenaclurilor literare din Baia Mare şi Sighetu Marmaţiei. Seara, clujenii ţin să aibă un dialog cu artiştii la Colonia pictorilor. Discuţiile pe teme artistice şi de colaborare cu revista clujeană durează câteva ore bune. Apoi eşuăm la restaurantul „Gutinul”. Coniacul „Zarea” cinci stele produce o vreme atmosferă bună, dar se sfârşeşte cu tensiuni. Pictorul Mihai Olos ţine să aibă, ca de obicei, o victimă în ziua aceea: e D.R.Popescu, învinuit de toate relele. Ne împrăştiem fiecare, spre dimineaţă, pe la casa cui ne are, cum ar zice Creangă. 

 

           19 iunie 1971

           Azi, la restaurantul „Gutinul” din Baia Mare, s-a constituit Asociaţia de tenis de masă „Elitas elansat” Membrii: Mihai Marina, Mihai Olos, Ion P. Pop, V. R. Ghenceanu, Vasile Leschian, Leon Buburuzan, Alexandru Poenaru, Ştefan Bârlea,  Ion Dârjan, Dan Barcan, Cornel Hoban, Augustin Cozmuţa, Ion Petric, Dumitru Iuga, Mircea Bran. Sunt, de fapt, jucători de tenis de masă înscrişi în campionatul ce se desfăşoară în subsolul cinematografului „Dacia” şi  la Clubul tineretului. Preşedinte s-a autopropus Mihai Olos. Actul se află în posesia subsemnatului şi se încheie cu precizarea: „Prezentul act s-a întocmit după un campionat şi după ce s-au consumat 7 sticle de bere, 700 grame de alune turceşti şi o sticlă de apă minerală „ Lipova” consumată de Mihai Olos care s-a lăsat de băutură de două săptămâni.”

Portrete şi reflecţii memorialistice de Gheorghe Glodeanu, nr. 4(23), aprilie 2005
Apr 24, 2005 at 09:00 PM

Gheorghe GLODEANU

 

PORTRETE ŞI REFLECŢII MEMORIALISTICE

 

            Comparativ cu alte nume sonore ale exilului românesc (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu), pentru repunerea în circulaţie a operei lui Vintilă Horia s-a făcut destul de puţin până în prezent. Aceasta în ciuda faptului că, în ultimii ani, i-au fost retipărite principalele romane şi au apărut mai multe fragmente cu valoare memorialistică. Nu s-a întreprins însă nimic sistematic şi nu există încă o editură care să fi preluat asupra ei valorificarea impresionantei moşteniri spirituale pe care ne-a lăsat-o marele om de cultură. Cu toate acestea, fiecare carte nouă de şi despre Vintilă Horia facilitează mai buna cunoaştere a creaţiei reputatului comparatist, contribuind la reconstituirea complexului său profil spiritual. După cum îi anticipează şi subtitlul, recenta lucrare intitulată Suflete cu umbra pe pământ reuneşte o serie de portrete şi reflecţii memorialistice. Cartea a fost îngrijită de către Nicolae Florescu şi a apărut la Editura „Jurnalul literar” în 1994. În Nota asupra ediţiei, istoricul literar ne avertizează asupra faptului că „volumul de faţă valorifică pentru prima oară paginile de memorialistică, confesiunile literare şi însemnările de jurnal scrise şi publicate în limba română de Vintilă Horia”. Prin cercetarea minuţioasă a publicisticii culturale româneşti anticomuniste din exil, Nicolae Florescu a dorit să evidenţieze o conştiinţă şi o atitudine ideatică mai puţin cunoscute cititorului român din ţară. Sunt pagini ce facilitează înţelegerea unui univers uman şi scriitoricesc de o impecabilă ţinută morală şi de o remarcabilă înfăţişare artistică.

            Lucrarea conţine trei secţiuni ample, aproximativ egale ca întindere, legate între ele prin tematica meditaţiilor. Prima parte reuneşte o serie de portrete publicate de către Vintilă Horia în paginile Cuvântului românesc din Canada în ultimul deceniu al existenţei sale. Acestora li s-au adăugat şi o serie de fragmente disparate, tipărite, de-a lungul anilor, în reviste precum România din Buenos Aires, Înşir-te Mărgărite (Rio de Janeiro), Fiinţa Românească (Paris), Revista Scriitorilor Români din München şi Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg. Portretele realizate sub pecetea memoriei evocă o serie de figuri marcante de la două reviste ce au constituit două puncte cardinale în haos: Gândirea şi Meşterul Manole.

            Cea de a doua secţiune a cărţii reuneşte fragmentele de jurnal pe care Vintilă Horia le-a publicat în timpul vieţii. Selectarea şi ordonarea textelor a fost făcută chiar de către autor, grupajul de faţă lăsându-ne să intuim dimensiunile şi problematica jurnalului integral al scriitorului, jurnal ce aşteaptă încă să fie descoperit şi tipărit. 

            Volumul se încheie cu o serie de Reflecţii memorialistice, portrete ce se găsesc în prelungirea celor din debutul cărţii, cu deosebirea că scriitorul nu se limitează doar la spaţiul românesc, ci îşi extinde observaţiile şi asupra unor importanţi oameni de cultură de pe mapamond. La sfârşitul fiecărui articol, realizatorul ediţiei a specificat locul şi anul apariţiei acestuia. În plus, textele au fost transcrise potrivit normelor ortografice în vigoare, respectându-se însă particularităţile lingvistice specifice autorului.

            Cele trei secţiuni distincte sunt precedate de un superb eseu intitulat Despre un exil în exil, care circumscrie foarte bine condiţia vitregă a celui desţărat. Exilul este văzut de către Vintilă Horia ca o continuă suferinţă, ca o suită de probe iniţiatice. Este o situaţie limită, în care individul pierde tot ce a avut. În mod asemănător este văzută şi viaţa celor care au rămas în ţară, supuşi în fiecare iarnă la încercări tot mai grele în faţa frigului şi a foamei, a lipsei de libertate şi a umilinţelor de tot felul. Funia se strânge mereu, iar condiţiile de viaţă devin tot mai dificile, amintind de Infernul lui Dante. Viaţa într-o republică socialistă devine mai cumplită pe măsură ce persecuţia devine tot mai insuportabilă. Suferinţa nu are măsură, individul fiind confruntat cu o situaţie tragică, fără ieşire. În opoziţie, suferinţa în exil îmbracă forme mult mai subtile. Rezistenţa în iubirea de ţară şi în respectul valorilor tradiţionale devin tot mai teribile şi mai greu de suportat în noile existenţe asumate de către cei care au trăit condiţia dificilă a exilatului. Aceasta datorită faptului că cei care au creat exilul cu pasiunile, cărţile şi instituţiile lui au început să îmbătrânească. În anumite locuri, nici Occidentul nu mai seamănă cu lumea liberă, deoarece este dominat de filosofii şi de stiluri de viaţă apropiate de fantomele filosofice şi vitale din lumea socialistă. Chiar dacă e mai bine din punct de vedere alimentar, este mai rău din alte puncte de vedere, decadenţa Occidentului nemaifiind doar un concept livresc, ci o realitate vizibilă. Textul nu este datat, dar în interiorul lui se fac trimiteri la anul 1986, adică la o perioadă extrem de dificilă pentru românii care trăiau sub totalitarism. După patru decenii, Vintilă Horia asistă cu durere la procesul de descompunere a primului exil, a vechii rezistenţe creatoare. Constatând procesul de degradare a exilului românesc, Vintilă Horia, pentru a supravieţui din punct de vedere spiritual, alege să se refugieze într-un simbolic exil în exil. Pledând pentru apărarea esenţei româneşti în lupta cu materialismele de tot felul, scriitorul afirmă că tot ceea ce se întâmplă în ţară şi în celelalte ţări cotropite e fals. Omul de cultură e convins că ideea de Românie va renaşte într-un răstimp apropiat, atunci când nu va mai rămâne nimic din degradarea socialistă a lumii. 

            Eseistul Vintilă Horia se dovedeşte un remarcabil portretist. Stau mărturie în acest sens medalioanele schiţate în prima secţiune a cărţii. Martor şi actor al marii literaturi interbelice, scriitorul evocă lumea prin care a trecut, îndeosebi confraţii grupaţi în jurul revistei Gândirea. Nichifor Crainic, Ion Pillat, Lucian Blaga, Horia Stamatu reprezintă doar câteva din numele sonore asupra cărora se opreşte cu talent şi abnegaţie eseistul. În felul acesta primim o serie de informaţii interesante despre zbuciumatul destin postbelic al prietenilor şi confraţilor de odinioară. Criticul este bine informat şi se dovedeşte un cititor redutabil, care ştie să decripteze semnificaţiile majore ale textului. În plus, el este şi un fin analist al lumii prin care a trecut, radiografia sa acidă vizând nu numai abuzurile statului comunist, ci şi imperfecţiunile societăţii româneşti interbelice sau procesul decăderii Occidentului. Aceasta deoarece portretul reconstituit este plasat pe fundalul social adesea agitat în care a trăit scriitorul evocat. Paginile dedicate lui Horia Stamatu rămân un bun exemplu în acest sens. Nu întâmplător, autorul volumului Memnon este considerat „unul din poeţii cei mai reprezentativi ai suferinţei şi înţelepciunii tradiţionale româneşti”.  În medalionul consacrat lui Lucian Blaga, Vintilă Horia nu ezită să corecteze afirmaţiile eronate ale reputatului critic Şerban Cioculescu, care în prefaţa la ediţia integrală din 1974 a poeziilor nu a vrut sau nu a putut să spună tot ce credea despre marele poet. Când îl întâlneşte ultima oară la Viena, în 1943, Blaga îi apare ca un om de cultură împlinit: academician, diplomat, ministru, mai târziu profesor universitar. În plus, tot ce încerca acest răsfăţat al muzelor îi reuşea din plin, devenind – aparent fără nici un efort – cel mai mare poet, cel mai mare filosof, cel mai mare dramaturg. În lirica lui Ion Pillat sunt identificate două etape distincte: perioada „gândiristă”, în care se înscriu volumele care l-au făcut celebru şi l-au încadrat în românismul religios al Gândirii: Pe Argeş în sus, Biserica de altădată, Satul meu - şi o perioadă clasică, ce reuneşte cele mai multe capodopere pillatiene: Tărâm pierdut, Umbra timpului şi Împlinire. Vintilă Horia relevă faptul că, în prelungirea generaţiei junimiste şi sămănătoriste, generaţia Gândirii încerca să simtă ritmul vocaţiei româneşti. Pe lângă cuvintele pertinente dedicate operei, Vintilă Horia reconstituie şi câteva din întâlnirile sale cu mai vârstnicul Ion Pillat, unul din modelele sale spirituale din zbuciumaţii ani interbelici. În eseul Corespondenţă şi amintiri publicat în Cuvântul Românesc în 1981, apariţia a două volume cu tentă memorialistică (ampla selecţie de Corespondenţe tipărită în 1979, la Paris, de d-na Ella Munteanu şi volumul Praful de pe tobă de Ştefan Baciu, publicat la Honolulu în 1980) reprezintă pretextul unor subtile comentarii despre condiţia literaturii memorialistice, valabile şi pentru propriile sale scrieri. Eseistul se întreabă dacă o carte de memorii personale e mai adevărată şi mai obiectivă decât o antologie de scrisori. Corespondenţa pare mai apropiată de viaţa cotidiană şi de istoria din care ea se desprinde cu timpul decât o autobiografie care, fiind o pledoarie pro domo, încearcă să scoată la iveală, pe de o parte calităţile şi nevinovăţiile autorului şi, pe de altă parte, defectele contemporanilor. Sunt semnificative diferenţele de lectură dintre Vintilă Horia şi Ştefan Baciu, fiecare realizând un portret total diferit al lui Nichifor Crainic. Conducătorul Gândirii este evocat cu generozitate în eseul intitulat Reîntâlnire cu Nichifor Crainic, unde comparatistul îşi exprimă admiraţia faţă de singurul om care i-a fost sprijin şi maestru spiritual în tinereţe. Deşi asemenea lui Ovidiu şi lui Dante a fost condamnat la numeroase încercări teribile şi la un cumplit exil creator, scriitorul nu şi-a uitat niciodată ţara. Spre deosebire de politica oficială din România socialistă ce vedea în revista Gândireaun grup de reacţionari”, scriitorul afirmă că aici era „tribuna unor credincioşi iubitori de Ţară” şi plasează publicaţia în descendenţa unor reviste precum Dacia literară, Convorbiri literare şi Semănătorul (Oameni din „Gândirea”, 1967). Simpla răsfoire a publicaţiei este în măsură să demonstreze că „tot ce a fost artă, literatură şi gândire românească între cele două războaie, a lăsat urme în acele pagini, care s-au aprins între flăcările de speranţă de după 1919 şi s-au estins în cenuşa de deznădejde din 1944”.  Scriitorul reconstituie istoria colaborărilor sale la Gândirea şi relevă rolul jucat de Nichifor Crainic în formarea sa ca scriitor. Ion Pillat, Lucian Blaga, Alexandru Busuioceanu, Aron Cotruş, N. I. Herescu reprezintă alţi scriitori uniţi prin idealul gândirist, prin intermediul cărora Occidentul a putut lua cunoştinţă de adevărul românesc. Insistă atât de mult pe evocarea publicaţiei conduse de către Nichifor Crainic deoarece nutreşte convingerea că, din secolul al XIX-lea, istoria unei ţări civilizate poate fi scrisă utilizând itinerariul revistelor literare care au marcat-o. 

            Cea de a II-a secţiune a cărţii reuneşte Fragmentele de „Jurnal” ale scriitorului. Pornind de la ideea însemnărilor zilnice ca posibilitate de înfruntare a marii treceri, Vintilă Horia îşi denumeşte însemnările Antilethe. Astfel, explicaţiile oferite de către scriitor la sfârşitul unui text publicat în 1951 în revista Înşir-te Mărgărite se transformă într-o veritabilă poetică a jurnalului: „Aceste pagini fac parte dintr-un lung «jurnal de exil», plin de însemnări scrise aproape zi de zi, în fuga condeiului, în anii cei mai aspri, dar şi cei mai frumoşi, din viaţa mea: Lagărul de la Krummhübel şi Maria Pfart, Roma, Assisi, Florenţa, Stresa… Lethe era fluviul uitării, în care sufletele celor morţi se spălau de amintiri înainte de a intra în eternitate. Antilethe am botezat acest jurnal, pentru ca totuşi să nu uit”. Multe din textele publicate se dovedesc nişte însemnări de călătorie. Diaristul care - în ciuda dificultăţilor - a ales să rămână în lumea liberă după 1944, descoperă lumea în care trăieşte şi se opreşte la marile ei frumuseţi şi valori. La 21 decembrie 1946 vizitează, împreună cu soţia lui, Olguţa, Torino, Genova şi Florenţa şi îşi notează impresiile. Omul de cultură este mişcat de cele văzute, dar din însemnările sale răzbate şi condiţia vitregă a exilatului, frigul şi mizeria ce a cuprins lumea după un lung şi devastator război.

            Chiar dacă în ultimii ani s-au făcut câţiva paşi importanţi în reintroducerea lui Vintilă Horia în circuitul valorilor naţionale - efort generos în care se înscrie şi ediţia realizată de către Nicolae Florescu -, valorificarea sistematică a operei autoului Cavalerului resemnării îşi mai aşteaptă cercetătorul şi editorul. Volumul Suflete cu umbra pe pământ ne ajută să pătrundem în intimitatea unuia din oamenii de excepţie pe care i-a dat cultura română în secolul XX.

Cărţi de Niculae Gheran, Adrian Popescu, Marian Ilea şi Sanda Golopenţia, nr.4(23),aprilie2005
Apr 24, 2005 at 09:00 PM

Săluc HORVAT

O CARTE DE DOCUMENTE ŞI
EVOCĂRI DE „IERI ŞI DE AZI”

 

            Receptarea lui Niculae Gheran numai ca editor şi biograf al lui Liviu Rebreanu, cum se face de obicei, este incompletă şi incorectă.

            Crescut în redacţia unor edituri, cum singur mărturiseşte, de numele lui Niculae Gheran se leagă multe alte proiecte editoriale, iniţiate sau coordonate de el, unele rămase în faza de intenţie, altele începute şi abandonate pe parcurs (evident, nu din vina sa). Amintim  între altele Marea enciclopedie română, semnalată ani la rând în planul editorial, sau proiectul unui corpus bibliografic care îşi propunea să cuprindă o serie de bibliografii şi de indici bibliografici de reviste, şi alte instrumente de lucru şi de informare necesare istoricului literar, toate acestea la Editura Enciclopedică Română etc.

            Desigur, ediţia critică  a operei lui Liviu Rebreanu se detaşează de toate aceste proiecte, nu numai prin cele patru decenii pe care Niculae Gheran le-a petrecut buchisind  texte, comparând ediţii, scormonind prin biblioteci şi arhive, ci mai ales prin probitatea, acribia şi loialitatea cu care s-a apropiat de autor şi opera acestuia.

            Finalizarea ediţiei, prin publicarea vol.23, nu înseamnă şi „despărţirea” lui Niculae Gheran de Rebreanu şi de opera sa. Vor urma, suntem convinşi, noi ediţii, noi abordări critice. Serialul bibliografic consacrat romancierului, început cu volumele: Tânărul Rebreanu şi Amiaza unei vieţi, aşteaptă să fie întregit cu partea a treia: Glorie şi Amurg, trilogie care ar completa periplul biografic rebrenian.

            Recenta carte semnată de Niculae Gheran: Sertar. Evocări şi documente* este un semnal care atestă că Arhiva Rebreanu mai poate oferi surprize nebănuite.

            Tematica volumului este variată. Ea cuprinde foiletoanele publicate de Niculae Gheran în Adevărul literar şi artistic,  (1 oct. 2002 - 27 apr. 2004), grupate în două capitole. Primul: Rebreniana,  adună documente ce evidenţiază aspecte de ordin biografic, relaţiile scriitorului cu familia, cu diverse personalităţi ale vieţii literare. Al doilea: De ieri şi de azi,  o suită de „eseuri” cu puternice inserţii polemice şi pamfletare la adresa vieţii culturale şi literare contemporane.

            Cum bine se ştie, în urma unor nereguli de ordin financiar de care este acuzat,  tânărul ofiţer Oliver Rebrean este nevoit să demisioneze din armata cezaro-crăiască. Acest episod biografic, finalizat, în cele din urmă, cu o detenţie în ţară şi în Ungaria, i-a complicat lui Rebreanu, nu numai biografia, ci şi starea socială. Ajuns în ţară, stabilit la Bucureşti, Rebreanu încearcă să ascundă motivele reale ale demisiei şi extrădării sale la cererea autorităţilor maghiare de la Budapesta, atât faţă de familie, cât şi  faţă de opinia publică.

            Aflat încarcerat la Văcăreşti, Liviu Rebreanu îi scrie lui Mihail Dragomirescu, cel care i-a deschis uşile vieţii literare, rugându-l să intervină pentru a fi eliberat. În legătură cu motivele arestării, Rebreanu spune că acestea s-ar datora articolelor sale politice, nu fraudei financiare produsă pe când era sublocotenent la Ghiula. Procesul intentat lui Oliver Rebrean nu are nimic cu persoana sa, susţine Rebreanu. Pentru a deruta organele de urmărire, în procesul- verbal încheiat de instanţă, el a declarat că este din Bucovina, născut la Câmpulung, că nici n-a umblat prin Ungaria.

            Biografia romancierului nu a fost ferită de multe alte mistificări. Multe dintre acestea fiind descifrate şi clarificate de Niculae Gheran prin volumele monografice şi prin notele de la ediţia critică.

            Ales secretar al Societăţii Scriitorilor, Liviu Rebreanu se confruntă cu o nouă acuzaţie, aceea că a folosit în mod „exagerat” fondurile financiare ale societăţii. Acest episod, mai puţin cunoscut, este susţinut de Niculae Gheran prin mai multe scrisori  trimise de prozator preşedintelui Societăţii, prin care încearcă să se disculpe.

            Edificatoare pentru conturarea şi întregirea biografiei lui Liviu Rebreanu sunt documentele cu privire la relaţiile prozatorului cu familia sa. Arhiva Rebrenilor conţine numeroase scrisori trimise de  Ludovica Rebreanu, mama sa, de Livia, Iuliu şi Tiberiu, sora şi fraţii săi, prin care îi solicită diverse servicii şi mai ales bani. Nu de puţine ori epistolele mamei sunt pline de reproşuri, de nemulţumiri, acuzându-şi fiul de rele tratamente aduse ei şi celorlalţi membrii  ai familiei.

            Nici răspunsurile fiului nu sunt mai cuminţi. Uneori, disperat de insistenţele acestora Rebreanu ripostează cu vehemenţă: „Cu toate rudele mele de sânge n-am relaţii deloc, nici cu mama mea, nici cu fraţii, notează romancierul în Jurnalul său intim. Motivul era pentru toţi acelaşi, interesul material. Am făcut experienţă cu toţii, fiecare are mereu să-mi ceară ceva, şi cum nu pot să le împlinesc vreo cerere se supără”. (…) „Ce să mai spun de frate - meu cel mai mic care îmi scria o misivă  de şantaj direct – dacă nu-i trimit bani mă va înjura în publicistică. Câtă vreme n-am avut o situaţie, nici n-au ştiut de mine”.

            Interesul material” al Rebrenilor va continua prin lungile procese de succesiune între urmaşii de sânge şi cei din partea Ştefaniei Rădulescu şi a fiicei acesteia Fany.

            Un număr important de documente şi mărturisiri cuprinse în cartea lui Niculae Gheran se referă la relaţiile cordiale ale lui Liviu Rebreanu cu Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu ş.a.

            Liviu Rebreanu este între semnatarii protestului formulat de un grup de intelectuali care condamnă arderea cărţilor lui Mihail Sadoveanu.

            Deşi avea motive de supărare împotriva lui Tudor Arghezi, care într-un pamflet al său scria despre romanul Ion  că „un artist se spânzură şi nu dă la tipar asemenea rezultate”, relaţiile ulterioare dintre cei doi scriitori vor fi amicale.

            Partea a doua a cărţii: De ieri şi de azi (care putea fi o carte de sine stătătoare), nu mai este a istoricului literar atent la detaliu, la probarea cu argumente a faptelor de interes pentru istoria literară, redate într-un stil sobru pe măsura genului de scriitură, ci a criticului atent la ceea ce se petrece în viaţa spirituală şi literară, la oamenii din jurul său.

            De data aceasta, autorul se „desprinde de istorie” şi revine în realitatea cotidiană. În locul analizei şi al comentariului pe marginea unor texte, a unor documente de arhivă, Niculae Gheran schiţează portrete ale unor oameni pe care i-a întâlnit, descrie caractere morale şi spirituale, evocă momente, nu de puţine ori cu un acut simţ critic, dus adesea până la revoltă împotriva acelora care şi-au depăşit limitele şi condiţia intelectuală.

            În paginile cărţii lui Niculae Gheran se întâlnesc multe personalităţi de care îşi aduce aminte cu bucurie, precum Tudor Arghezi, Barbu Theodorescu, Alexandru Balaci, Perpessicius, Marin Preda, Nichita Stănescu, Z. Ornea ş.a. dar şi nume de „tristă amintire” precum A. Toma, Nihil Nihilorum, cel care l-a înlocuit pe savantul şi editorul de excepţie, Al.Rosetti, de la conducerea ESPLA, Pavel Ţugui, Leonte Răutu etc.

            Paginile cu referire la viaţa cărţii în general şi a editurilor, în special sunt cele mai dense, uneori pline de căldură, alteori cu un năduf greu de temperat. Spre marele nostru regret,  trebuie să recunoaştem că, dacă într-o anumită perioadă activitatea editorială a cunoscut o evoluţie remarcabilă. (să ne amintim de vastele proiecte promovate de Editura Minerva, Editura Academiei, Cartea Românească, Editura Enciclopedică Română, Editura Ştiinţifică ş.a. care au realizat colecţii şi serii de mare valoare), astăzi este tot mai jenant să constatăm că un volum din ediţia Opere-Rebreanu va apărea în  99 de exemplare, ba mai mult, i se refuză subvenţia ce se acordă de Ministerul Culturii pentru tipărirea de carte.

            Sertarul lui Niculae Gheran este o carte de un real interes, scrisă cu vervă şi  ironie, într-un stil cursiv, agreabil, o carte de istorie literară, dar şi una care radiografiază viaţa literară românească contemporană.

__________________________________

*Niculae Gheran. Sertar.Evocări şi documente, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român   

 

Ion M. MIHAI

 

ISPITA ORIGINALITĂŢII 

 

            De la începuturile sale scriitoriceşti, din anii ’80 ai secolului trecut, când - aşa cum constată Adrian Popescu în prefaţa la recenta carte de versuri a acestuia - Umbre în scriptorium -, ALEXA GAVRIL BÂLE „era un nume cunoscut prin apariţiile sale din Steaua, Tribuna, Echinox-”, un nume obsedat de tentaţia originalităţii. Ispita originalităţii cu orice preţ şi-a lăsat amprenta asupra scrisului său şi ea se poate constata chiar din titlurile operei de până acum: Iubita prietenului Rafael (roman, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1993); Leacuri pentru vite (folclor etnoiatric veterinar, Ed. Cybela,1993); Candidat la premiul Nobel (poezie, Ed. Cybela, 1996); Anotimpuri printre cuvinte(Antologia poeziei medicilor veterinari din România) (Ed. Risoprint, 2000, împreună cu Ioan B. Marcus); Secunde în afara orei (poezie, Ed. Ariadna, Baia Mare, 1997); Umbre în scriptorium (poezie, Ed. Universităţii de Nord, 2005) şi AMERICA DE DINCOLO DE GARD (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003), carte de proză scurtă de care ne vom ocupa în cele ce urmează.

            Ca mai toţi scriitorii, Alexa Gavril Bâle a început prin a scrie versuri, multe notabile, din care N. Steinhardt, încântat, citează, chiar (în Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj –Napoca, 2001, p.164), pentru  a-şi justifica o definiţie pe care o da „frumosului”: „De aceea şi este arta ( numele dat râvnei omului către frumos) o datorie a lui, iar nu un blestem sau o zădărnicie”, cum atât de bine spune Alexa Gavril Bâle: „Niciodată /lumina din noi/ nu o vom risipi/ în tăceri.”

            Nemulţumit totuşi de creaţiile sale poetice, la un  moment dat, şi-a pus lira în cui şi a trecut la proză, vrând parcă să confirme o afirmaţie făcută cândva de Eugen Barbu: „Consider ca mari prozatori tocmai pe acei romancieri care au omorât în ei, mai înainte, un poet”. Şi, cel puţin până în prezent, încercările sale în proză s-au dovedit inspirate. Căci dacă prima sa lucrare în proză - Leacuri pentru vite - se vrea mai mult o reabilitare a medicinii empirice - după negarea ei totală din timpul totalitarismului comunist - a remediilor populare care alcătuiesc folclorul medical românesc, integrat etnografiei şi folclorului nostru, scrisă într-un limbaj fluent, curgător, dar mereu sarcastic şi parodic, în a doua, un roman fantezist, oniric, expresionist - Iubita fratelui Rafael -, creaţia lui Alexa Gavril Bâle începe să capete adevărate valenţe scriitoriceşti.

            AMERICA DE DINCOLO DE GARD, o incitantă carte de proză scurtă, îl validează pe autor ca pe un autentic prozator. Şi fără teama de a greşi, lucrarea - proză scurtă - poate fi la fel de bine asimilată unui interesant roman existenţialist, în care naraţiunea este descompusă în mai multe capitole, segmente oarecum autonome, un fel de intarsii textuale, închegate, rotunde şi riguros structurate. Scriitură modernă, aceasta nu este o poveste obişnuită cu cap şi coadă, populată cu personaje bine conturate, ci una în care vocea auctorială prezintă un blackground general, lăsând ca în acest cadru personajele să se autocaracterizeze prin faptele şi gândurile lor, să-şi povestească viaţa, să filosofeze, să se destăinuie, iar cititorul să tragă concluzii. AMERICA din titlul cărţii este un pretext şi o aluzie persiflatorie, tristă, în acelaşi timp la faptul că o parte dintre noi şi părinţii noştri am aşteptat în zadar, mult timp, să vină americanii izbăvitori, să ne scape de dictatura de sorginte sovietică şi să ne aducă libertatea şi proprietatea pierdute după cea de a doua Conflagraţie Mondială.

            Pe scurt, tema principală a tuturor prozelor  scurte din volum, sau a virtualului roman sugerat mai sus, este lumea şi viaţa dintr-un sat din Maramureş, aşa cum se prezintă ea  astăzi, după atâtea frământări, dezastre şi crime petrecute în secolul recent încheiat. Tonul ponderat al povestirilor dă întâietate  observaţiei şi descrierii, în detrimentul reflecţiei şi al interogaţiei. Forma preponderentă de comunicare este în general aluzia; nu se afirmă tranşant, ci se insinuează, ori se dă de bănuit, se lasă a se înţelege. Sunt, desigur, şi unele situaţii, stări sau evenimente exprimate direct, nemijlocit. Planurile şi personajele se schimbă în permanenţă, atât în cadrul fiecărei proze cât şi în ansamblu, dând impresia de mişcare continuă, de schimbări permanente de decor. O densitate mare de nume de oameni, locuri şi localităţi, obiceiuri, comportamente şi fapte sugerează ideea de viaţă, mişcare, frământări, dorinţe, împliniri ori frustrări. Sunt cuprinse aici tipologii şi meserii din sat cu tot ce are el mai caracteristic: acareturi, grădini, animale, bătătură, uluci, biserică, fierărie, darace, prăvălii etc. Toate prozele din volum au acelaşi cadru: Arşiţa - alias Cetăţele - localitatea de baştină a autorului - descriu aceleaşi obiceiuri, aspiraţii şi comportamente în acelaşi stil, acelaşi limbaj, acelaşi grai,  cu totul specifice, cu savoarea şi parfumul primordial. Scrisul metaforic a lui Bâle seamănă adesea cu cel pitoresc, ieşit din pana maestrului Fănuş Neagu, lipsit însă de ludicul şi sarcasmul continuu al acestuia: „Vânturi primăvăratice descărnează coasta dealului. Hulpave, cu limbile lor călduţe ling, pe alocuri, din zăpadă. Dâră de şarpe fugărit pe sub castani, cărăruia îngustă coboară în sat… Amiazăzi. Clopotele bisericii arămeau văzduhul cu dangăte. Aburi subţiri, tremurători precum duhurile se înălţau timizi din morminte. Câteva găini harnice râcâie petele fără zăpadă din cimitir. Ciugulesc fruntea ierbii, fragedă – abia iţită. Cântă un cocoş cocoţat pe gard. Din casă, bătrânul îl aude. Se bucură prin somnul greu, ca de o veste îndelung aşteptată. Clopotele îl întristează. Îi amintesc de moarte…” (Zăpezile târzii, p. 8).

            În discuţii, se trece mereu de la o idee la alta, apar noi participanţi şi noi teme de conversaţii. În fluxul povestirii din proza Nuntind cu câinii apare ca ceva normal discuţia despre America, în care interlocutorii vorbind cu dezinvoltură despre viaţa şi situaţia de acolo, ca şi când aceasta ar face parte din viaţa lor curentă, încearcă să clarifice cât mai exact cum stau acolo lucrurile: „În America îi liber omu. Şi-i dreptate pântru tăţi.”. „Sigur, bade Antoane?” „Apoi dacă-ţi spui io care am fost pă acolo în tinereţuri”… „Şi eşti liber de tăt în America?” „Da pi cum crezi?” „Nu vine nime la grajd să-ţi scrie viţelu din vacă?” „  trebuiască apoi să-l dai la stat?”… „Nici poveste…” „Şi unde-i America ceia, bade Antoane?” „Vezi gardu cela de carpini? Treci de el, dai de alte garduri, apoi de altele şi altele şi tăt aşă…le treci pă tăte, ajungi la ocean şi iei vaporu…” ( p.85-86)

            Acţiunea tuturor prozelor este plasată într-o dureroasă contemporaneitate care reaminteşte absurda perioadă din istoria noastră a detenţiilor şi a exterminărilor pe motive politice sau confesionale, mai puţin reale şi cel mai adesea inventate - din timpul dictaturii comuniste, abordând spaţiul concentraţionar românesc al anilor cincizeci-şaizeci ai secolului trecut. Prima proză din volum - Zăpezile târzii - aduce în scenă viaţa nefericită a ţăranilor din timpul colectivizării forţate, când nevoind să se despartă de pământ, ţăranii erau batjocoriţi în propriile lor case, în­josiţi, umiliţi, întemniţaţi şi bătuţi crunt pentru a-i speria şi a-i de­termina să renunţe la tot ce aveau ei mai de preţ şi să se înscrie la colectiv. Realitatea aste aici amestecată cu lumea visului, pentru a permite a se scruta trecutul cu toate ororile frontului, ale prizonie­ratului siberian prin care o parte din ţărani trecuseră în timpul ultimei conflagraţii mondiale, şi a-1 conjuga apoi cu noul infern provocat si pro­movat de dictatura proletariatului.

            Eşantion de civilizaţie sătească din Ardeal, cartea strânge şi conser­vă aspecte etnografice specifice locului şi, mai ales, elemente da limbaj de originalitate şi prospeţime surprinzătoare, păstrate aici şi nealterate încă. Pentru redarea lor cât mai corectă s-ar fi impus utilizarea unei ortografii fonetice adecvate, aşa cum pentru înţelegerea acestora se impunea cu necesitate, un, oricât de mic, glosar care să însoţească lucrarea, cu atât mai mult cu cât aceasta poate fi privită şi ca document antropo­logic, etnografic şi lingvistic.

            Deşi scrisă direct, cursiv, cu o topică a frazei impecabilă, fără sinuozităţi ori arabescuri, pentru a putea decela valoarea literară a cărţii este nevoie de o lectură atentă, cu înţelegerea exacta a sensurilor şi a conţinutului cuvintelor şi frazelor, a modului de exprimare. Citirea ra­pidă sau în diagonală nu spune nimic, pentru că înţelegerea adevărurilor condensate, a analizelor de situaţii şi a frazelor aforistice incluse în text impune un cât de mic efort intelectual, recuperat in final de satis­facţiile estetice pe care lectura le produce. Reţeta epică folosită de autor cuprinde inerent în ea suspansurile-identificabile în  multe proze, tensiunea, ora­litatea dialogului ţărănesc al locului, cu naturaleţea sa virginală.

            Cartea lui Alexa-Gavril Bâle – America de dincolo de gard-, cea mai bună proză  scrisă  de el până in prezent, îl onorează, dar, simultan, îi şi obligă să scrie in continuare proze, cel puţin la fel de valoroase, care să în­tregească patrimoniul cultural maramureşean şi, implicit, pe cel naţional.

 

 

 

Daniela SITAR-TĂUT

 

HOSPIT-UL DEMOCRAŢIEI

         Acuzându-l mai an de o oarecare sterilitate ideatică, ba chiar de autoplagiat tematic, rebelul boem al Nordului, după ce-a ingerat pantagruelic premiile literare alocate epicului, îşi revarsă tentaculele proteice şi asupra dramaticului. Piesa de teatru  în unsprezece tablouri, Ceasul lui Bronnikov, apărută la Editura Dacia în anul precedent, deconspiră o falie inedită a lui Marian Ilea, care cimentează un crochiu auctorial şi aşa destul de epatant. Lista personajelor este restrictivă: Grossfeld, Marton şi Grebeneş, o triadă simbiotică profesional (toţi sunt foşti activişti de partid în anii ´50), Serena Mauritius - femeie de serviciu, dar care înglobează un cumul de funcţii, alături de Vocea doctorului, omniprezentă, diriguitoare. Deşi indicii temporali furnizaţi în incipit se referă la iarna anului 1998, corpusul tramei configurează virtuţile şi servituţile regimului comunist. Locaţia, „o cameră de sanatoriu din Medio Monte”, redimensionează valenţele acestui topos plurimorf, care a constituit epicentrul ultimelor creaţii ale autorului, riscând să devină marca-amprentă a lui Marian Ilea, similară poate, simbolic, în timp, unui Isarlâc barbian sau „satului-idee” blagian. Medio Monte pare a căpăta o încărcătură mitografică deoarece încartuieşte constant filonul acţional al fabulelor prozatorului. Onomastica protagoniştilor, barbarizantă, melanj ugric-şvab-ţipţăresc, este dublată de o taxonomie profesională, pluralizată, paradoxal, prin reducţie uniformizantă, in extremis. Vocea doctorului, care grefează dubla distanţare, empatică şi temporală, aparţine recuzitei teatrului expresionist-absurd. Anotimpul hibernal se răsfrânge mental asupra habitanţilor, care par împietriţi într-un trecut încununat de o aură beatnică, cel al perioadei comuniste. Totul se dovedeşte însă o farsă, un simulacru benefic, nostalgia paseistă reprezentând un diagnostic, garant al cazării, pe perioada de iarnă, în acest hospit securizant, care facilitează, asertiv, scutirea de taxele supraponderale pecuniar în acest anotimp. Poetica atmosferei este parodic-lugubră. Pancartele cu numele locatarilor sunt asezonate cu un patriotism cromatic, degringolant, o caricaturizare a celor folosite la paradele de altădată, iar inscripţionarea calificativului Tov., cu caractere roşii, circumscrie o amprentare definitivă, antiprotanopică.

         Tablourile au ca prolog al constanţei Vocea doctorului, constatativă, profilactică fonic, dirijantă curativ a stării bolnavilor. Tonalitatea, filosofic-condescendentă, particularizează crezul acestei locaţii, în care donquijotesc şi uşor masochist se proclamă: „Nu gloria plăcerilor e regula virtuţii în sanatoriul nostru. A suferi relele şi a face binele”. Folosirea volitivă a verbelor la infinitiv conferă sugestii la nivelul des-fiinţării, robotizării şi anihilării unicităţii individului. Dimineaţa constituie momentul predilect al osanalelor închinate protectorelui, într-o atitudine servil-supliantă, mulţumindu-i-se constant nu pentru medicaţie sau calităţile lui profesionale, ci pentru a-i fi „îngăduit” până în aprilie, în acest topos paradisiac, sustras intemperiilor taxelor şi impozitelor. Marton constată, grotesc-caricatural: „N-am decât optzeci şi trei de ani şi-am înţepenit. Atât de devreme şi totuşi la sanatoriu” şi tot el  motivează circumstanţele alegerii locaţiei: „Stăm aici din cauză de economie. Iarna vin taxele, impozitele, gazele, flăcările becurilor şi altele”. Aserţiunea configurează o realitate contemporană, dramatică, mulţi dintre reprezentanţii vârstei a treia apelând la o astfel de stratagemă, pentru a putea surmonta handicapurile pecuniare amplificate de anotimpul hibernal. Tot în acest tablou este explicitat mecanismul care dă numele tomului, ceasul lui Bronnikov. Acele maşinăriei au rămas înţepenite in jurul orei „patru trecute fix”, dar deşi toţi sunt conştienţi de stagnarea acestuia, se raportează constant la timpul indicat de el, într-o tentativă volitivă de imortalizare a duratei. Remarcând unicitatea ceasornicului, Grossfeld menţionează că „După acela s-a funcţionat se mai funcţionează încă”. Folosirea reflexivului-pasiv denotă o modalitatea de a reliefa maşinismul robotnic, necesitatea ghidării traiectului temporal, conform directivelor unui... far călăuzitor unic, cu atât mai mult cu cât din 1950 ceasul arată „dimineaţa exactă”. Astfel, zorii zilei sunt percepuţi în infratrext drept sinonim al Răsăritului, materialul de confecţionare al orologiului, lemnul - desemnează imobilitatea, pasivitatea şi o lingvistică a clişeelor ultrastereotipizate, pe când singularitatea ceasornicului reprezintă ideatic unitatea de monolit a partidului unic. Marian Ilea foloseşte constant, postmodern, tehnica palimpsestului, textul fiind secundat de „metafora albă” derridiană, ca actant mnemotehnic, necesitând astfel o lectură bicefală. Sculptorul a confecţionat maşinăria din KAP, o subspecie a mesteacănului şi, în scurt tip, prototipul s-a răspândit miriapodic pe mapamond. Aducerile aminte semnalează şi prezenţa brontozaurilor în trecutul regiunii, vestigiile proboscidiene nuanţând „dinozaurizarea”, în manieră ionesciană, a societăţii. Apologia comunismului, realizată printr-un ritual exhibator-nostalgic, transgresează prezentul, substituindu-l cu o realitate trecută, dar încununată de o aureolă paradisiacă, de topos benefic al activiştilor şi oamenilor muncii. Inventarierea sortilegiilor perioadei antedecembriste, grefate pe limbajul stereotipic specific erei, utilizează seriile pleonastic-sinonimice, care amintesc de discursul împăratului din Palatul chelfănelilor lui Pascal Bruckner. În pofida învelişului clişeic, la nivel faptic statutul de Tov. oferea beneficii concrete, grija forului tutelar pentru servii obedienţi concretizându-se în anuale bilete în staţiunile balneoclimaterice, acces la cultură, locaţie asigurată, lipsa şomajului. Emfatic-parodic Grebeneş reliefează importanţa acordată presei, dar constatările nu vizează libertatea ei de expresie, imposibilă în regimul anterior, ci distribuirea cotidiană, cu promptitudine, a ziarelor centrale. În sanatoriu se menţine poetica atmosferei comuniste, Vocea doctorului anunţând conferinţe pe teme culturale şi ştiinţifice, vizionări de filme, ba chiar ... prognoza meteo. Ceasornicul este veritabilul suprapersonaj al fabulei, în faţa căruia, în poziţia drepţi, protagoniştii raportează depăşirea planurilor cincinale, surmontarea obstacolelor întâmpinate în realizarea lor, denunţând şi abaterile de la normă, de la codul etic socialist. Cuvintele lui Marton sunt completate de descrierea elementelor care ţin de limbajul paraverbal, gestica, mimica, intonaţia, cinetica sugerând o fericire generală, apolinic-superlativă.

         Tabloul II reactivează atmosfera şedinţelor de analiză, salonul cu paturi improvizate metamorfozându-se într-o virtuală masă de prezidiu. Singura entitate feminină, Serena Mauritius, mai mult decât o femeie de serviciu, reprezintă actantul memoriei, cea care distribuie medicaţia, dar este şi informatorul, umbra contabilă a Vocii medicului, pe care îl secundează în procesul de observare şi diagnosticare al ipohondrilor. Relatările capătă inflexiuni basmice, deşi sunt circumscrise zonei posibilului, fiind configurate prin comparaţii homerice şi axate pe leit-motivul tranchilităţii: „Toţi sunt la datorie”. O constantă a fabulei este prezenţa orchestrei simfonice „Minerul”, care va căpăta în final recunoaşterea statutului de virtuozitate, prin acordarea calificativului de „semisimfonică”. A doua locaţie a piesei este guvernată de cabinetul doctorului, care practică vizita medicală cotidiană... in absentia, detaşare fizică ce este înlocuită prin valenţele profilactic-curative ale vocii. Nuanţând dihotomia dintre exterioritatea malefică, glacială, (potenţială trimitere la războiul rece) şi interioritatea benefică, securizantă, discipolul lui Hippocrates îşi obligă pacienţii să gândească prin exteriorizare verbală, pentru a putea fi evaluaţi. Necesitatea materialului fonic, va fi dublată ulterior de cel scriptic, pacienţii, hipnotizaţi săptămânal, fiind obligaţi să-şi facă teme, să redacteze compuneri a căror tematică unicefală este comunismul. Farsa stagnării amnetice este încurajată de medic, deoarece este singura modalitate legală care le asigură locaţia reiterată anual pe perioada iernii. În pofida simulacrului şi cabotinismului, nostalgia paseistă este una reală, cu atât mai mult cu cât atunci „Totul era foarte simplu. Nimic nu era mai simplu”. În text sunt inserate şi micropoeme vizând Sediul gospodăriei sau Holda vecinilor, ultimul redactat într-o manieră ritmică ce aminteşte de Bolintineanu. Deşi doctorul îşi etalează permanent neapartenenţa la casta doctrinară a pacienţilor lui, „dinozaurizarea” socialistă, activată constant, pare a avea un efect contagios, medicul acumulând de la un tablou la altul un bagaj lexematic şi atitudinal, care potenţează ideea contaminării involuntare cu morb paseist-comunist.

         Marton, în şedinţa terapeutică, evidenţiază necesitatea lecturii, salutând cu reverenţă ilară apariţia „ingeniosului accelerator de lectură”, care facilitează parcurgerea Mănăstirii din Parma într-o oră şi a întregii opere hugoliene într-o zi. Autoemitizându-şi constatările cu iz intelectual anterioare, acesta remarcă: „Cultura, domnule doctor, e de bază. Şi grădina de legume, la fel. Şi Aprozarul, la fel”. În vreme ce pacienţii, contaminaţi de aerul primăvăratic, mesager al expirării timpului de prizonierat în sanatoriu, încep să deconspire carenţele şi injustiţiile regimului anterior, descriind ironic şi aproape ludic psihoza colectivă a trecutului, medicul, prin transfer inconştient-empatic, realizează apologia acestuia, inversând raporturile şi metamorfozându-se într-un corifeu obedient al comunismului, lecţia aservirii fiind conştiincios învăţată. Deşi Serena Mauritius, în urma observărilor clinice cotidiene opinează că pacienţii nu sunt nocivi pentru regimul postdecembrist, irumpe ideea de libertate pozitivă, potrivit teoretizării lui Erich Fromm. Astfel, democraţia este supusă unui proces de investigare, este „spionată”, circumscriind perimetrul de gravitaţie al individului, iar libertatea este, in facto, un concept abstract. Imobilitatea ceasornicului este şi ea animată provizoriu, la fel cum bolnavii îşi leapădă halatele clinic-uniformizante, pentru o vestimentaţie neconstrictivă, - treningurile colorate.

         Ultimul tablou are un singur personaj, Grebeneş, care, într-un gest simbolic, demontează cu precizie chirurgicală ceasornicul care-a început să bată, proclamând: „De-acum doar aşchii au rămas din măsurarea timpului. E dimineaţă, tovarăşi. E linişte”. Solilocul lui reclamă normalitatea, tranchilitatea, chiar dacă aceasta este realizată à rebours: „Lucrurile se aşează în rafturile lor. Aşa cum stau împrăştiate în jurul fotoliului acele ceasornicului”. Apoi, obedient, condescendent, conştient de faptul că farsa trebuie jucată până la capăt, printr-un transfer profesional-empatic, preia locul doctorului pentru a se autohipnotiza. Piesa lui Marian Ilea are valoarea unei proliziuni în sfera dramaticului, ipostază inedită, cu atât mai mult cu cât ne-am obişnuit a-l circumscrie pe autor în zona epicului unde, de altminteri a şi excelat. Să fi abandonat oare „domeniul divin” al prozei în favoarea teatralogicului? Sau, camilpetrescian, autorul şi-a elaborat un program estetic, care-l să-l propulseze, după o anumită etate, în sfera dramaticului? Se poate considera că „vârsta romanului” a apus ori e vorba de un intermezzo-relache înaintea vreunei alte trilogii? Sunt întrebări pe care moroşanul belicos verbal ni le va elucida.

 

Ana OLOS

 

DESPRE O TRADUCERE „HOLOGRAFICĂ”

 

SANDA GOLOPENŢIA: LEARN TO SING, MY MOTHER SAID. SONGS OF THE WOMEN OF BREB / HORI DE FEMEI DIN BREBM Editura Ethnologica, Baia Mare, 2004

 

Moto: Zis-o Sanda cătă mine

Învaţă să traduci bine

         (După folclor)

 

            Volumul Sandei Golopenţia, Numărul 1 (cu tot ce implică „Number One” în engleză) din seria de folclor bilingv proiectată de recent înfiinţata editură „Ethnologica” a Centrului de conservare şi promovare a culturii din Maramureş, impune un standard care va fi nu numai greu, ba chiar imposibil de atins de cei care-i vor urma în nobila, dar extrem de dificila sarcină de a transpune folclorul nostru într-o altă limbă, în procesul integrării culturii populare româneşti într-un context universal. Şi spun asta în deplină cunoştinţă de cauză, pentru că ar fi extrem de greu de găsit cineva care, pe lângă dragostea firească pentru limba, cultura şi oamenii pământului natal şi cunoaşterea perfectă a limbii „ţintă”, să întrunească înzestrarea ei interdisciplinară (lingvistică, semiotică, pragmatică literară, antropologie etc.) dovedită în cărţile de specialitate şi, pe lângă talentul de scriitor atestat de volume ca Mitul pagubei (1986), Cartea plecării (1995), America, America (1996) sau Vămile grave (1999), să posede instrumentele de lucru necesare, precum şi temeinicia cu care Sanda Golopenţia porneşte la drum în realizarea unei intreprinderi care ar părea absurdă în ideea că poezia aparţine limbilor naţionale, fiindcă de aceea o valoare neconvertibilă, şi cu atât mai mult folclorul, caracterizat printr-o redundanţă de mijloace artistice. Într-un aforism al lui Lucian Blaga se spune că „Dumnezeu vorbeşte în toate limbile, dar numai în dialectul cel mai arhaic al fiecăruia” (Elanul insulei, p. 80).

            Nu că cineva şi-ar dori să fi parcurs dureroasele experienţe de viaţă ale familiilor Golopenţia şi Eretescu, destine şi ele exemplare într-un context istoric menit să anihileze tot ce era de valoarea şi tradiţie, la care se adaugă geamantanul de nisip al exilului, însoţit de pierderea contextului culturii şi limbii materne. Provenind dintr-o distinsă familie de intelectuali, formată de profesori de marcă, lucrând alături de personalităţi ca Alexandru Rosetti şi mai apoi Mihai Pop, dar trăind într-o lume duplicitară în care limbajul nu era menit să comunice şi dialogul era o imposibilitate, în care esenţa trebuia căutată în subtext şi în limbajele paralele, nu este de mirare că domeniile de cercetare spre care s-a îndreptat Sanda Golopenţia au fost legate tocmai de aspecte ale comunicării. De aceea, cine ar mai fi putut să cumuleze multiplele funcţii pe care şi le-a asumat ea în alcătuirea acestei cărţi, de la aceea de culegător la cele de comentator, traducător, editor, în procesul de „armare” a horilor din Breb pentru a „nu pierde teren în confruntarea internaţională” (Introducere, p. 25). Asta aminteşte de un alt aforism blagian, chiar dacă el se referă la „importul” de literatură: „A traduce înseamnă a anexa. Un popor poate să anexeze alt popor, traducând literatura acestuia în limba sa. Iată o formă înaltă şi sublimă a operaţiei de anexare. Poporul anexat nu pierde nimic, iar cel care anexează creşte şi se înalţă”. (Elanul insulei, p. 175). Şi pe bună dreptate, chiar inspirat, îşi intitula articolul anunţând lansarea la Baia Mare a volumului cu traducerea horilor din Breb o tânără jurnalistă de la un cotidian local „Folclorul din Maramureş sparge barierele locale”.

            Figura ţărăncii pe coperta din faţă a cărţii şi fotografia grupului de horitoare în mijlocul cărora se distinge figura Sandei Golopenţia însăşi, pe cea din spate, ne şi avertizează asupra comunităţii care ni se va dezvălui în volum, promiţând, cum ar spune Mircea Eliade, o iniţiere în misterele feminine. Chiar dacă titlul cărţii, cu traducerea celor două versuri emblematice pe care le-am parafrazat în moto, „Zis-a mama cătă mine / Să mă-nvăţ a hori bine” şi specificarea din subtitlu Songs of the Women of Breb, apare pe deplin vizibil doar în engleză, nu trebuie uitat caracterul bilingv al cărţii care se adresează nu numai celor care vin dintr-o altă limbă înspre limba şi cultura română sau vorbitorilor străini ai limbii române, cărora li se prilejuieşte imersiunea într-un nivel al culturii noastre ţinând de o tradiţie ancestrală, ci poate mai cu seamă românilor - deveniţi în ultima vreme, regretabil, din ce în ce mai mulţi - vieţuind în contextul unor culturi anglofone, oferindu-li-se adevărate cristale de memorie colectivă. Şi aceştia din urmă sunt poate cei care vor putea parcurge şi aprecia cu emoţie, pe deplin, tot ceea ce oferă acest volum.

            Dar să nu-i uităm pe traducători. Ei, situaţi pe puntea mişcătoare dintre culturi, ar trebui să înţeleagă că modelele de traducere de la care să pornească ei înşişi, aşa cum se vădeşte în volumul alcătuit de Sanda Golopenţia, sunt marile cărţi ale omenirii, care, toate, au fost transpuse în alte limbi însoţite de ample comentarii reflectând căutarea anevoioasă a sensului adevărat al cuvintelor. Fiind o lucrare exemplară prin complexitatea ei, cartea horilor de femei din Breb nu se limitează la traducerea, fie şi comentată, a textelor adunate şi apoi riguros selectate, ci este o adevărată introducere în arta traducerii. Tocmai de aceea nu este de prisos să îi trecem în revistă toate elementele componente.

            Cuprinsul care, aşa cum va spune Sanda Golopenţia în Introducere, reflectă „gradul de diversitate şi deschidere tematică definitorii pentru câteva dintre informatoare” (p. 21), deschide firesc volumul, nu numai ca oglindă a structurii şi implicit a logicii cu care au fost „împachetate” textele între introducerea lămuritoare a contextului cultural, cu prezentarea informatoarelor şi a modalităţii de lucru cu care s-au realizat traducerile, iar la urmă adăugându-se lista informatoarelor şi o sumară fişă biobibliografică a celor două traducătoare. Titlurile horilor în cele două limbi prefigurează deja confruntarea din textele propriu-zise între o limbă sintetică ce nu suferă compunerea şi una analitică, fără flexiune nominală şi verbală, care a încorporat folclorul în limba literară încă de pe vremea lui Shakespeare. De-ar fi să exemplificăm, ar fi de ajuns să vedem în câte feluri apare tradus în engleză „mândru” şi diminutivele sale. Dar nu elementele acestei confruntări lingvistice fac obiectul articolului de faţă, preocupat mai mult de anatomia demersului şi de reţeta posibilităţii unei traduceri apropiindu-se de ideal.

            Introducerea Sandei Golopenţia, tradusă din şi diferind pe alocuri, explicabil, de originalul destinat receptorului în engleză, trebuie citită cu cea mia mare atenţie, pentru că are scopul de a informa şi chiar ghida „consumatorul”, fie el neaoş sau străin, de vreme ce horile apar în carte desprinse de forma şi contextul lor. Horile, precizează autoarea, „erau cântate la lucru, la clăci sau la sapă, strigate ritmic bătând din palme fie la joc, fie în cursul nunţilor”, aparţinând unei culturi orale, chiar dacă uneori erau „folosite pentru a închega cu ajutorul lor scrisori de dragoste”. Decupate din acest context, transpuse în codul scris, linear, al Galaxiei lui Gutenberg, textele din carte, în ambele limbi, „sunt menite […] să întâlnească cititori solitari şi distanţaţi, trăind în societăţi puternic individualiste şi prea puţin informaţi cu privire la felul în care se acţionează sau se gândeşte într-un sat tradiţional, departe în România” (p. 25). Tocmai de aceea, introducând sumar perioada în care horile au fost culese, autoarea prezintă satul Breb, un spaţiu conservator în Maramureşul mai tradiţionalist decât alte zone etnografice din ţară, dar cu o populaţie care nu este închisă sau imobilă, plecând la muncă, mai recent chiar şi peste hotare, dar revenind mereu pe plaiurile unde li s-au aşezat strămoşii cu blazoane de cnezi, a căror memorie s-a perpetuat în ţinuta lor mândră şi în conştiinţa singularităţii lor. Ceea ce a văzut cercetătoarea ajunsă iniţial în Breb în 1970 „ca membru al echipei interdisciplinare conduse de profesorul Mihai Pop”, venită dintr-o lume menită să reteze din rădăcină tot ceea ce au iubit predecesorii, trebuie să fi avut asupra sa efectul unei revelaţii. Iată ce spune într-un interviu publicat în „Tribuna” (mr. 1, 2004), după mai bine de treizeci de ani: „Poate că Brebul e un loc al meu, receptat cu dor mai mare decât al altora, dar nu sunt singură, eram mulţi cei care, în echipă cu Mihai Pop sau singuri, căutam şi am găsit în Breb o lumină de care nu ne bucuram la Bucureşti, unii, la Paris sau în America alţii” (p. VII). Ceea ce explică de ce au venit cu regularitate, timp de zece ani, perioadă în care a reuşit să adune un corpus impresionant de peste o mie de cântece lirice de la aproximativ douăzeci de informatoare, relaţia dintre ele cimentându-se în aşa măsură de-a lungul anilor încât s-a ajuns la o comunicare fără cuvinte, ele fiind capabile să ghicească gândurile interlocutoarei lor şi să-i răspundă la întrebări chiar înainte ca ea să le fi pus. Pregnantele portrete incluse în volum vorbesc de la sine despre aceste femei extraordinare şi despre rolul lor în perpetuarea prin tradiţie orală, dincolo de ceea ce spun cuvintele din horile lor, a unei ştiinţe esoterice, tainice, ancestrale.

            Cercetătoarea ne descrie comunitatea satului Breb cu o divizare sistematică a „muncii literare între femei şi bărbaţi”, justificând alegerea acestora din urmă ca informatoare tocmai prin faptul că horile lor se deosebesc de cântecele mai mult satirice ale bărbaţilor. Horile de femei - şi chiar include o succintă „poveste” a unei hori, cu definirea ei ca specie concisă a genului liric, asemănătoare unui haiku -, datorită varietăţii lor, se pot ordona tematic „în funcţie de momentele tipice din viaţa unei femei: anii de copilărie, învăţămintele mamei, iubirea adolescentă, iubirea adultă cu bucuriile şi durerile ei, încrederea şi neîncrederea în iubit, viaţa grea a femeii măritate, maternitatea şi suferinţa, reflecţia asupra vieţii trăite cu norocul sau nenorocul ei, acceptarea soartei şi a morţii care se apropie.” Aşa cum afirmă autoarea, „volumul regrupează astfel cântece de dragoste, cântece de jale, un cântec de leagăn şi chiar un cântec care aduce cu un descântec de urât” (p. 21). Sandală Golopenţia observă că horitoarele din Breb, la fel cu informatorii de sex masculin, se împart şi ele în „creatoare” şi „transmiţătoare”. Cele din prima categorie manifestă „tendinţa de a explora limitele sistemului cultural şi de a reflecta prezentul imediat cu producţiile lor”, până la a-şi crea adevăratele repertorii, creativitatea lor fiind, totuşi „parţială” în sensul că ea „nu se exersează la nivel muzical” şi „nu rezultă într-un cântec cu totul nou, ci, mai degrabă, într-unul remodelat”. Pe când cele din a doua categorie sunt înzestrate cu „capacitatea de a se cufunda în trecutul cultural”, unele cu o memorie cu adevărat „enciclopedică”, iar altele cu o „orientare mai mult subiectivă”, transmiterea cântecelor fiind indirectă (p. 21-22). Este descris şi procesul de „comunicare” a horilor în timpul interviurilor, cu fixarea cadrului şi a atmosferei, uneori doar în câteva cuvinte, şi felul cum au fost notate remarcile spontane care au însoţit emiterea textelor - răspunsuri la întrebări implicite ori explicite, observaţii personale sau autoevaluări ale cântecului, indicatori ai relaţiilor intersubiective dintre informator şi cercetătoare - justificându-se includerea lor la subsolul cântecelor din volum şi traducerea lor, cu excepţia cazurilor când ele au fost introduse de însuşi textul traducerii (p. 23-24).

            Cu toate că Sanda Golopenţia, profesoară la universitatea Brown din Providence, Statele Unite, trăieşte într-un mediu angolofon de ani buni, fiind vorbitoare activă şi traducătoare din mai multe limbi pe care le-a şi predat de când a plecat din ţară, sau poate tocmai de aceea, ea a realizat că o traducere bună presupune munca în echipă cu un vorbitor nativ al limbii în care se traduce şi, spre a ne face conştienţi de efortul cerut pentru o reuşită deplină, ne oferă etapele colaborării cu Peg Hausman, doctorandă atunci la universitatea Brown. În anii 1983-1985 când au lucrat împreună, Sanda Golopenţia transpunea textul românesc în engleză, „întâi cuvânt de cuvânt şi într-o a doua formă, normalizată gramatical”, iar Peg versifica prima versiune, anglicizând-o. A urmat o lungă perioadă de negocieri ale sensului, pentru a stabili ceea ce era indispensabil din punctul de vedere al creatorului român şi ceea ce trebuia să corespundă aşteptărilor receptorului anglofon. Apoi s-a trecut la un proces de ajustare a traducerii pentru a reduce distanţa dintre emiţător şi receptor, rezultând într-o deregularizare parţială a textelor la nivel fonetic, renunţarea substanţială la rime, folosirea rimelor aproximative, bine tolerate de poezia engleză modernă, eliberarea ritmului şi, în câteva cazuri, modificarea arhitecturii cântecului (p. 25). Negocierile s-au continuat în scris după ce Peg Hausman a plecat în Togo, fapt care a permis să se păstreze şi să se includă în volum partea fixată în scris a dialogului lor asupra textelor. Travaliul îndelungat a dus la acel rezultat absolut notabil, care contribuie în cea mai mare măsură la a satisface orizontul de aşteptare a receptorului anglofon, dar care ar putea dezamăgi pe naivii care nu cunosc engleza şi care, drept test al reuşitei, cer să li se citească originalul şi traducerea, unii chiar aşteptându-se, în mod absurd, ca horile, deşi transpuse în cu totul altă matrice stilistică, să păstreze până şi particularităţile fonetice ale subdialectului din Maramureş, care fac textele uneori greu de înţeles chiar pentru vorbitorii limbii române standard. Parcă tocmai lor – deşi, de fapt, ţinând strict de rigoarea ştiinţifică a demersului – li se adresează observaţiile introductive privind reprezentarea textelor în limba română printr-o „notaţie care fluctuează uşor înspre transcrierea fonetică simplificată şi ortografia curentă” (p. 27). Spre o deplină lămurire a cititorului, se fac referiri la neregularităţile de metrică mai frecvente în engleză, dar şi asupra opoziţiei între versurile heptasilabice la începutul şi sfârşitul cântecelor şi versurile octosilabice în română, neregularitate recuperată la nivel pragmatic „întrucât asigură delimitarea cântecului […] şi întăreşte astfel structura arhitecturală a întregului text” (p. 28), alte asemenea probleme urmând a fi discutate la Note şi comentarii. Se explică până şi de ce, ţinându-se seama că fiecare text are „aspiraţii de punctuaţie proprii” (p. 27), punctuaţia a fost redusă la maximum, fiind utilizată îndeosebi pentru a marca paralelismul sau la încheierea cântecului. Se sugerează şi traseul de urmat în lectura volumului: de la poem la note şi comentarii şi de aici la scrisori, pentru a se întregi imaginea, şi din nou - asta o propunem aici -, revenind la poem. Dar se dau îndrumări şi pentru citirea cu voce tare a textelor în română, ţinându-se seama de „accentul extrem de puternic şi de faptul că silaba finală este adesea eliminat” (p. 27), accentele grafice fiind introduse doar pentru a marca devierile. După această veritabilă dare de seamă asupra a tot ceea ce trebuie să ştie, luminat pe deplin, lectorul poate trece la lectura paralelă a textelor, apoi la note şi comentarii, la scrisorile din Addenda şi, înainte de a închide volumul şi a privi ca rămas-bun fotografia cu grupul de femei cu Sanda în mijlocul lor . la lista informatoarelor, cu notarea anului şi a vârstei lor la momentul culegerii şi uneori chiar şi a adresei, cu lista cântecelor pe care le-a comunicat fiecare în ordine cronologică - o lapidară istorie a întâlnirilor.

            Am ţinut să insist în această cronică, în locul unei analize comparative a textului în română a horilor şi a felului în care se realizează concret traducerea în engleză, mai mult atenţia asupra problemelor generale privind volumul şi în special asupra textului introducerii, întrucât am considerat că acestea răspund mai bine sarcinii informării unui public larg şi, mai cu seamă, a unor traducători într-alte limbi decât engleza, care, altfel, ar fi priviţi de acest îndreptar pentru a înfăptui, cu şanse de reuşită deplină, sarcina dificilă, dar atât de necesară, a integrării valorilor noastre culturale într-un context universal în etapa în care globalizarea devine o ameninţare la adresa culturilor tradiţionale.

            Sanda Golopenţia arată cu îndreptăţire că pentru apropierea de „traducerea ideală” trebuie să se realizeze o traducere „polifonică”, menită să ofere cititorului „perceperea din perspective diferite a meandrelor fonetice şi semantice ale textului”, o traducere pe care, într-o scrisoare, adresată colaboratoarei sale, Peg Hausman, o numeşte „holografică”, „tridimensională” sau chiar „multidimensională”, explicaţia fiind că „numărul variantelor de traducere creşte cu fiecare nouă lectură şi ele dau socoteală de ce se întâmplă când citim un text în momente diferite şi extragem din el sensuri de fiecare dată noi” (p. 158), ceea ce a făcut ca anumite variante de traducere să fie incluse la Notele şi comentariile din volum.

            Cu generozitatea care o caracterizează, Sanda Golopenţia a dăruit roadele acestei munci inspirate Centrului maramureşean de creaţie populară, oferind acestei instituţii şansa unică de a-şi deschide seria cărţilor noii edituri cu o lucrare de excepţie, adresată unui public internaţional, lărgind astfel aria de răspândire şi pătrundere a valorilor care şi-au găsit până acum locul în publicaţii doar în limba română dar care şi ele îi justifică menirea de a conserva şi promova cultura tradiţională. Merită laude toţi cei care, menţionaţi cu gratitudine în carte, au contribuit ca aceasta să vadă lumina tiparului, de la poetul iniţiator, directorul şi angajaţii instituţiei, la graficianul care a realizat coperta şi, desigur, sponsorul care a acoperit costurile tipăririi, Consiliul Judeţean Maramureş.

            În încheiere aş vrea să citez, între primele ecouri stârnite de primirea volumului doamnei Golopenţia, după exclamaţia laconică a scriitorului Ioan Chimet - „Mai sunt oare posibile asemenea gesturi preţioase în favoarea păstrării identităţii, a memoriei, a geniului popular? Iată că este posibil: mare minune!” - şi câteva rânduri grăitoare dintr-o scrisoare a distinsului prof. univ. dr. doc. Andrei Avram: „Ca iubitor al folclorului autentic şi al limbii române, gust nu numai cu folos ştiinţific, ci şi cu plăcere frumuseţile păstrate încă acolo, în nordul ţării. Cinste celor care se străduiesc să le facă - desigur nu fără eforturi considerabile - cunoscute, la noi şi, prin traduceri, în lumea largă.”

În căutarea Coloanelor de Nicolae Iuga, nr. 4(23), aprilie 2005
Apr 24, 2005 at 09:00 PM

Nicolae IUGA

  

ÎN CĂUTAREA COLOANELOR

 

         Legenda Breslei, respectiv prima Constituţie legendară a Ordinului Masoneriei ne determină să ne întoarcem în timp până la începuturi, să ieşim adică din timpul istoric, subîntins de fapte verificabile, să ne transpunem într-un timp mitologic, în care oricum nu contează cronologia ci numai ideea.

         Aşadar, Legenda ne întoarce în timp, pe firul istoriei sacre, până la fiii lui Lamech, a şasea generaţie de oameni de la Adam încoace. Biblia ne spune (Fac. IV, 18-22) că lui Lamech i s-au născut mai întâi doi fii, Iubal şi Tubalcain, apoi mai târziu i se va naşte un alt fiu, pe care l-a numit Noe (Fac. V, 28-30), altfel celebru ca salvator al lumii de Potop, de unde rezultă că Iubal şi Tubalcain erau de fapt fraţii mai mari ai lui Noe. Biblia ne mai dă şi unele informaţii succinte cu privire la ocupaţiile celor doi. Iubal este părintele tuturor celor care cântă din fluier şi din chitară, iar Tubalcain părintele celor care lucrează arama şi fierul. Traducerea românească a Cărţii este, din nefericire, în acest loc destul de zgârcită, folosind un singur termen: „lucrează”, pentru ceea ce în Vulgata se spune „maleator et faber in cuncta opera”. E clar că din Vulgata putem deduce mai mult, anume că Tubalcain a fost părintele celor care lucrează arama şi fierul cu ciocane, dând opere complexe, realizate cu migală şi meşteşug. Textul biblic nu ne spune mai mult, dar trebuie să admitem că cei doi, unul dintre ei, primul, artist şi celălalt primul faur din istoria umanităţii, se aflau în posesiunea unor cunoştinţe esoterice. Este de la sine înţeles că pentru a compune şi executa muzică este necesar să cunoşti înălţimea şi gravitatea sunetelor, ritmul şi măsura. Iar pentru a prelucra metalele, unde la momentul naşterii metalurgiei din magie, era nevoie de o ştiinţă specială a topirii şi forjării fierului cu ajutorul focului. Dar Biblia nu ne spune nimic despre cunoaşterea pe care o aveau cei doi fii ai lui Lamech, nici în ce a constat aceasta, nici cum a fost dobândită, păstrată şi transmisă.

         Legenda Breslei extinde considerabil, pe baza unor speculaţii plauzibile în fond, datele despre Iubal şi Tubalcain. Este vorba în fapt de o reconstituire, realizată începând cu sec. al XIV-lea, un fel de arheologie epistemică sui generis, asamblând tradiţii legendare cu fapte istorice, după criterii de verosimilitate.

         Mai precis, în bună tradiţie medievală, Legenda Breslei (repovestită de Albert McKay) enumeră cele şapte ştiinţe şi arte liberale, care sunt: Gramatica, Retorica, Logica, Aritmetica, Geometria, Muzica şi Astrnomia. Masoneria se regăseşte aiai întrucât este identificată cu Geometria. Sau, mai bine zis, ceea ce porfanii numesc Geometrie, iniţiaţii recunosc ca Masonerie, ceea ce înseamnă în acelaşi timp: „o breaslă demnă de o ştiinţă ciudată”. Începuturile acestei ştiinţe, potrivit Legendei, se situează înainte de Potopul lui Noe. Pentru că, înainte de Potop, oamenii care aveau conştiinţa iminentei distrugeri a lumii prin diluviu, şi-au pus problema salvării de la dispariţie a cunoştinţelor pe care le posedau. Aşadar, începuturile acestei ştiinţe se originează în timpul când trăia pe pământ un om pe nume Lamech. De la prima nevastă, Ada, Lamech a avut doi fii, Iabal şi Tubal, iar de la cea de a doua, Shella, o fiică al cărei nume nu este menţionat şi un fiu numit Tubalcain. Aceşti patru fii ai lui Lamech au găsit începutul tuturor ştiinţelor din lume. Fiul mai mare, Iabal, împărţind turmele de oi la câmp, a descoperit geometria şi a fost cel dintâi care a construit case din piatră şi lemn. Fratele său, Tubal, a descoperit muzica, cântatul din harpă şi flaut. Cel de al treilea, Tubal-Cain, a descoperit meşteşugul prelucrării aurului, cuprului şi fierului. Fiica lui Lamech a învăţat meşteşugul ţesutului. Dar fiii lui Lamech ştiau bine că Dumnezeu se va răzbuna pentru păcatele oamenilor şi va nimici lumea fie prin foc, fie prin apă. De aceea, ei şi-au înscris toate cunoştinţele pe două coloane, pentru a putea fi găsite după Potop şi spre a face cu putinţă o renaştere a civilizaţiei omeneşti. Pe fiecare coloană s-au săpat aceleaşi inscripţii, conţinând totalitatea cunoştinţelor. Una dintre coloane era făcută din marmură, spre a nu fi mistuită de foc, iar cealaltă în pământ ars, spre a nu se scufunda în ape. Era o dublă măsură de precauţie. Indiferent cum ar fi fost lovită lumea, cu foc sau apă, una dintre coloane putea fi salvată. Şi de fapt aşa s-a şi întâmplat. După Potop, Coloana care a plutit pe ape a fost recuperată. Hermes, părintele oamenilor înţelepţi, a găsit una dintre coloane, a descifrat-o şi i-a învăţat pe oameni toate ştiinţele şi meşteşugurile. Ştiinţa Masoneriei a fost salvată şi ea. Masoneria fiind prezentă la construirea Turnului din Babilon, iar mai apoi la edificarea cetăţii Ninive. În fine, Masoneria a atins culmea perfecţiunii şi măreţiei sale, pentru vremurile antice, atunci când a ridicat Templul Regelui Solomon din Ierusalim.

         Cred că este de prisos să mai insist că nu ar trebui să pretindem acestor relatări comprimate să fie adevărate în sensul strict istoric, în sensul de a corespunde unor fapte istorice, ci ar fi mai util să vedem dacă au vreo relevanţă sub raport hermeneutic. Ar fi lipsit de sens să luăm câte o afirmaţie din Legendă şi să verificăm dacă se confirmă istoriceşte sau nu, ar fi ca şi cum am căuta să apreciem peştele după capacitatea lui de a trăi pe uscat. Cu Legenda Breslei trebuie să procedăm la fel ca şi cu Cartea Facerii din Bilbie, adică să-i dăm o interpretare alegorică. După cum în Geneza biblică faptul care contează ca atare şi în mod prioritar este modificarea de regim ontologic pe care o aduce cunoaşterea în om, tot astfel în cazul Legendei Breslei faptul care contează în primul rând este acela că, din cele mai vechi timpuri, umanitatea a posedat cunoştinţe esoterice şi a căutat să le salveze de la dispariţia accidentală, fixându-le în scris pe două coloane. Evident, nu are nici o relevanţă dacă acest lucru s-a petrecut istoriceşte înainte sau după Noe etc., ba chiar nu este relevant nici măcar faptul că Noe a existat ca persoană istorică sau nu. Singurul lucru care are relevanţă este acela dacă coloanele au o valoare simbolică şi esoterică sau nu, indiferent dacă despre coloane avem informaţii istorice sau legendare.

         Dar să trecem mai departe, la Templul lui Solomon. Despre acesta avem informaţii istorice abundente, în primul rând din Biblie (III Regi, cap. 5-8), informaţii care corespund cu adevărat unor fapte istorice reale, informaţii care sunt verificabile şi chiar au fost verificate ca atare, printr-o mulţime de dovezi arheologice şi literare. Esenţialul, în contextul nostru, îl constituie însă coloanele şi semnificaţia lor. Templul lui Solomon nu era o construcţie de mari dimensiuni, nu impresiona prin gigantism precum cele egiptene, ci era lung doar de 30 de metri, înalt de 15 şi lat de 5 metri. Acest Templu impunea însă prin proporţii şi, desigur, prin cele două coloane de bronz aşezate în faţa pridvorului.

         Coloanele din faţa Templului lui Solomon vin, desigur, şi din tradiţia proprie iudaismului, după cum observă acelaşi McKay, de la scoaterea evreilor din pustie, „ziua cu stâlp de nor şi noaptea cu stâlp de foc”, dar trebuie să admitem că vin şi din tradiţia anterioară, aceea egipteană, care consta în amplasarea la intrarea în temple a câte două obeliscuri de piatră, acoperite cu o scriere esoterică. Coloanele din faţa Templului lui Solomon evocă inclusiv în plan etimologic o tradiţie proprie. Coloana din stânga se numea Boaz, însemnând: „în putere”, mai pe larg: „Domnul va sălăşlui aici în putere”, iar cea din dreapta se numea Iachin, adică: „Domnul îşi va statornici lăcaşul aici”. Fizic, aceste coloane erau confecţionate din ceea ce numim noi astăzi bronz. Înălţimea lor, totală, cu capitel cu tot, era de 12 metri, iar diametrul de vreo 2,5 metri. Erau goale pe dinăuntru, peretele având o grosime de 8 centimetri. După Leadbeater, în spate coloanele erau prevăzute cu uşi, aşezate în aşa fel încât să nu se vadă din faţă. Această parte a coloanei poate fi reprezentată ca jucând rolul a ceea ce am numi noi azi dulap de bibliotecă. Aici se păstrau arhivele, sulurile de pergament conţinând cărţile Legii, poate şi alte documente. Faptul este cu totul plauzibil. După cum se ştie, în Biblie Templul lui Solomon este descris minuţios, atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru, dar nicăieri nu se menţionează locul unde erau păstrare cărţile sacre. Pe de altă parte, anumite cunoştinţe din cărţile sacre ale evreilor erau esoterice în sensul cel mai strict al termenului. De exemplu numele cel sfânt al Domnului, reprezentat prin tetragrama YHWH (contrasă din expresia ehyeh asher ehyeh, Ieşire, III, 14) nu poate fi făcut public, nici rostit şi nici expus sub formă scrisă, sub sancţiunea pedepsei cu moartea. Interdicţia din cele zece porunci: „Să nu iei numele Domnului în deşert!” însemna de fapt interdicţia de a pronunţa sau scrie public acest nume, oprirea expresă a profanării lui. Ne putem face o idee despre caracterul pronunţat esoteric al numelui YHWH şi despre gravitatea unei eventuale profanări, inclusiv din împrejurarea că, atunci când au căutat o vină capitală împotriva lui Isus, preoţii Templului au căutat să-l acuze pe acesta că ar fi hulit numele lui Dumnezeu, respectiv că ar fi profanat tetragrama sacră. Aşadar, coloanele Boaz şi Iachin din faţa Templului din Ierusalim erau depozitare ale cunoaşterii sacre în sensul cel mai propriu al termenilor.

         Şi totuşi: de unde deosebirea dintre coloanele Templului lui Solomon, pe de o parte, şi coloanele fiilor lui Lamech şi obeliscurile egiptene, pe de altă parte? După cum am văzut mai sus, coloanele făurite de Iubal şi Tubalcain erau masive, nu erau goale pe dinăuntru, şi aveau cunoştinţele toate inclusiv pe cele esoterice, inscripţionate pe exterior. Dar oare inscripţiile exterioare nu ascundeau nimic? Şi oare singura formă de ascundere a semnificaţiilor unui text să fie aceea care constă în a ascunde faptul textul însuşi într-o coloană goală pe dinăuntru şi fără inscripţii pe din afară? Răspunsul îl aflăm îndreptându-ne către vechiul Egipt pe firul unuia dintre izvoarele primare relative la această civilizaţie, anume Istoriile lui Herodot. De aici, de la Herodot (Istorii, II, 36) aflăm că vechii egipteni foloseau două feluri de scriere, o scriere numită „hieratică” şi o altă numită „demotică”. Lucrurile sunt deja limpezi. Etimologic, „hieratic” înseamnă „sfânt”, iar în particular cu privire la scriere o denotă pe aceea utilizată de către preoţi şi care nu este înţeleasă de către toată lumea, anume scrierea care conţine semnificaţii sacre şi care are un caracter esoteric, scriere numită ulterior cu un termen atât de răspândit „hieroglifică”. Iar „demotic” înseamnă popular, „democratic”. Cu privire la scriere, semnifică acel sistem de semne pe care îl poate pricepe şi utiliza toată lumea. În consecinţă, dispunând de o scriere care nu era accesibilă decât numai unui cerc restrâns de iniţiaţi, egiptenii îşi puteau plasa textele esoterice la vedere, pe exteriorul obeliscului, fără a exista riscul ca acestea să fie înţelese şi citite de către profani şi, deci, profanate. Dar în ceea ce îi priveşte pe vechii evrei, întrucât ei nu dispuneau decât de un singur fel de scriere (aşa-zisul alfabet pătrat de inscripţie feniciană), o scriere accesibilă tuturor, ei s-au văzut nevoiţi să-şi depoziteze textele sacre şi esoterice în interiorul coloanelor. Ba, chiar am putea spune că cele două coloane, Boaz şi Iachin, au fost făurite anume în acest scop. Egiptenii au ascuns esotericul afară, prin încifrare, iar evreii l-au ascuns înăuntru, prin încuiere. Din acest motiv, Coloanele Templului lui Solomon nu continuă tradiţia şi forma coloanelor fiilor lui Lamech. Mai precis, nici nu s-ar pune problema, pentru că tradiţia fiilor lui Lamech nici nu a existat ca atare, ci aceasta nu a fost altceva decât o proiecţie a obeliscurilor egiptene, plasată într-un timp imemorial şi într-un topos mitologic. Să ne îndreptăm, dar, privirea, către vechiul Egipt şi către cele mai vechi depozitare ale cunoaşterii esoterice, materializate în forma atât de vizibilă şi de ascunsă totodată a coloanelor sacre, respectiv a obeliscurilor ridicate la intrarea în temple.

Traduceri de Adrian Oţoiu (Flann O'Brien), nr. 4/23, aprilie 2005
Apr 24, 2005 at 09:00 PM

Flann O’BRIEN

UN EROU AL VECHII IRLANDE

(fragment din At Swim-Two-Birds, capodopera modernistă irlandeză care va aparea în curând în ediţie romînă, sub titlul La doi lebadoi, la Editura Paralela 45)

traducere Adrian Oţoiu

 

            Unchiul meu dădu pe gât restul ceaiului şi‑şi aranjă ceaşca şi farfurioara în mijlocul farfuriei cu jambon, semn că isprăvise cu masa. Apoi îşi făcu cruce şi şezu o vreme trăgând aer în gură cu un şuierat, într‑o încercare de a‑şi extrage nişte resturi de mâncare din crevasele danturii. La urmă îşi făcu gura pungă şi înghiţi ceva.

            Un băiat de etatea matale, spuse el în cele din urmă, care se dedă păcatului trândăviei - pentru numele lui Dumnezeu, ce se va întâmpla cu el când va da piept cu viaţa? Băiete, mă întreb adesea unde‑o să ajungă lumea asta, zău aşa. Ia spune‑mi, tu deschizi vreodată o carte?

            Deschid mai multe cărţi în fiecare zi, i-am răspuns.

            deschizi pe moaşă‑ta, spuse unchiul meu. Ei, ştiu eu prea bine la ce jocuri te dedai matale colo sus în dormitorul tău. Nu‑s eu chiar aşa prost pe cât par, îţi garantez asta.

            Se ridică de la masă şi ieşi pe hol, trimiţându‑şi vocea îndărăt pentru a mă sâcâi chiar şi când nu mai era de faţă.

            Ia zi, mi-ai călcat pantalonii de duminică?

            Am uitat, spusei eu.

            Ce?

            Am uitat, strigai.

            Bravo, asta-i tare drăguţ din partea ta, făcu el, tare drăguţ, zău aşa. Dacă-i vorba de uitat ceva, se poate-ncrede omu-n tine! Doamne pogoară‑te asupra noastră şi fie‑ţi milă de noi zi şi noapte. Şi o să uiţi din nou şi azi, da?

            Nu, răspunsei eu.

            Pe când deschidea uşa de la hol, murmură în barbă ca pentru sine:

            Doamne fereşte şi apără!

            Bufnetul uşii trântite mă eliberă de mânie. Mi-am isprăvit masa şi m-am retras în camera mea, stând o vreme la fereastră şi observând scena de pe stradă ce se desfăşura în faţa ochilor mei în dimineaţa aceea. Ploaia cobora blând din cerul jos. Mi-am aprins o ţigară, apoi mi‑am scos scrisoarea din buzunar şi am citit-o.

            Corespondenţă din partea lui V. Wright, Wyvern College, Newmarket, Suffolk. V. Wright, prie­te­nul pariorului. Dragă prietene şi membru. Vă mul­ţu­mesc pentru încrederea pe care mi‑aţi arătat‑o. Este foarte liniştitor să ştiu că am clienţi cu simţul sportivităţii ce nu se pierd cu firea atunci când „norocul îi ocoleşte”. E adevărat că Bounty Queen a fost o mare dezamăgire, chit că mulţi au fost de părere că de fapt ea ajunsese la potou la egalitate cu cei ce conduseseră cursa; însă despre aceasta vom mai vorbi de îndată. Dacă ţinem seama de faptul că încă din 1926 furnizez informaţii de la această adresă, oricine mă părăseşte acum din motive de ghinion şi‑ar face un mare „pocinog”. Aţi tot pariat pe cai care au pierdut, atunci de ce să nu intraţi în horă şi să daţi lovitura cu caii câştigători pe care vi‑i datoram de ceva vreme. Şi cu asta hai să punem cruce trecutului şi să privim spre viitor. Aflaţi că mi‑a parvenit o Ştire senzaţională cum că anumite forţe din umbră au pus la cale o lovitură enormă care îl are la mijloc pe un anume patruped care a fost ţinut deoparte în cursul lunii trecute. Anumite Informaţii din Surse bine informate dau de înţeles că acum se va pune la bătaie o sumă de cel puţin 5.000 de lire. Patrupedul în chestiune va fi strecurat în cursă la momentul oportun, avându‑l în şa pe jocheul potrivit, ceea ce va crea o Şansă de aur pentru toţi cei care se mişcă iute şi‑i va da agentului dvs. de pariuri şocul vieţii sale. Tuturor prietenilor mei care îmi vor expedia suma de 6 şilingi şi 2 buc. plicuri autoadresate le voi dezvălui acest pont „beton” clasa‑ntâia şi vom da lovitura vieţii noastre, iar tot ghinionul va fi dat uitării. Ne va sălta inima‑n piept când bidiviul acesta va trece‑n zbor pe lângă potou la o cotă fantastică. Aceasta va fi singurul meu pont garantat pe săptămâna de faţă, iar mai vechii mei prieteni ştiu că Scri­sorile mele strict ocazionale sunt întotdeauna „marfă”! Acţionaţi acum! Al dum­nea­voastră la joc şi la noroc, V. Wright. Formular de comandă. Către V. Wright, Corespondent hipic, Wyvern Cottage, Newmarket, Suffolk. Anexez prezentei un mandat poştal în valoare de .....£, .....s., ......d. reprezentând contravaloarea informaţiei hipice ex­clu­sive privind cursa de joi, obligându‑mă a vă expedia comisionul pe câştig la cota de 1 şiling. Numele. Adresa. Nu se efectuează tranzacţii comerciale cu minorii sau persoanele aflate la Colegiu. P.S. Cele de mai sus sunt o mare afacere, umflaţi potul vieţii dumneavoastră.  Al Dvs., Verney.

            Mi-am vârât cu grijă scrisoarea în buzunarul de deasupra bucii drepte şi m-am lăsat pe somiera moale a patului meu, întinzându‑mi spinarea într-o orizontalitate indolentă. Mi-am închis ochii, ceea ce mi‑a provocat o jenă la urciorul de la pleoapa dreaptă, şi m-am retras pe tărâmul cugetului meu. Pentru o vreme o beznă şi o nemişcare totală s-au înstăpânit asupra meca­nis­mu­lui meu cerebral. Pătratul luminos al ferestrei se desluşea slab la împreu­narea pleoapelor mele. O singură carte, un singur început - iată chestiuni cu care nu mă puteam împăca defel. După o vreme în faţa mea s‑a desprins din umbra sa Finn Mac Cool, un erou al vechii Irlande,[1] Finn cel cu lat în spete, Finn cel cu ochiul greu, Finn care putea să-şi petreacă o dimineaţă de Lammas[2] dimpreună cu fete cu cingători, cufundat într-un joc de şah care numai simplu nu era.

 

            Extras din manuscrisul meu dactilografiat descriindu-l pe Finn Mac Cool şi pe tovarăşii săi, text care e o incursiune umoristică sau cvasi‑umoristică în vechea mitologie:  Dintre toate muzicile pe care le‑ai auzit, întrebă Conán, pe care ai găsit-o cea mai dulce?

            Îţi voi istorisi, grăi Finn. Când cele şapte companii ale războinicilor mei se adună dim­preună pe o câmpie, iar vântul cel rătăcitor, tăios de rece şi cu vocea pătrunzătoare, trece printre ei, prea dulce pentru mine este acel şuier. Ecoul ce răsună când talpa unui pocal izbeşte masa din palat prea dulce sună urechii mele. Mi-s dragi ţipetele pescăruşilor şi zarva făcută laolaltă de subţiraticii cocori. Dragi mi-s mugetul valurilor la Tralee, cântecele celor trei fii ai lui Meadhra şi fluieratul lui Mac Lughaidh. Şi‑mi mai plac şi altele, strigătele bărbaţilor la despărţire, chemarea cucului în luna lui Florar. Înclin să-mi placă grohăitul vierilor la Magh Eithne, boncăluitul cerbului la Ceara, zbieretul căpriorilor la Derrynish. Trilurile groase din gât ale cucuvaiei de apă de la Loch Barra de asemenea mai dulci mi-s ca viaţa. Mă dau în vânt după fâlfâitul aripilor în clopotniţe moho­râ­te, după gemetele vacilor gestante, după plescăitul păstrăvilor pe oglinda lacu­lui. De asemenea, scâncetul vidrelor mici în cuiburi de urzici la lăsarea serii, croncănitul gaiţei pitice în spatele unui zid - şi acestea plăcute sunt inimii mele. Sunt prieten cu pilibeen-ul, cu cioara gulerată  cu gât roş, cu cris­te­iul-păstârnac, cu pilibeen‑ul móna, cu auşelul cu coadă-snop, cu lişiţa de bahnă, cu cufundarul arctic cu degete pestriţe, cu pilibeen-ul sléibhe, cu gâsca­-de-mare de Mohar, cu pescăruşul pelerin, cu huhurezul de tufiş cu urechi lungi, cu găinuşa de Wicklow, cu ciuvica cu cioc pieziş, cu ţigletele moţat, cu pilibeen-ul uisce, cu corbul comun, cu lişiţa de mâl cu coadă de peşte, cu crúiskeen lawn,[3] cu fluie­rarul hoitar, cu papagalul cu pleoape verzi, cu lăstunul brun de baltă, cu pitu­licea maritimă, cu cârsteiul de câmp cu coadă de porumbel, cu cioaca mărgelată, cu cocoşul de munte de Galway, şi cu pilibeen‑ul cathrach.[4] O îndes­tu­lătoare ululaţie este pentru mine înfruntarea unui râu cu marea. Dragu-mi-e să aud ciripitul priho­rilor în toiul iernii şi hămăitul îndepărtat al copoilor pierduţi în taina ceţuri­lor. Tânguiala vidrei rănite într-o bortă neagră îmi pare mai dulce decât în­stru­ni­ri­le harpei. Şi nu se află chin mai crunt decât să fii legat şi încolţit într-o peşteră în­tu­necoasă fără hrană sau muzică, fără ofranda de aur a barzilor. Să fii înlănţuit pe vreme de noapte într‑un puţ negru fără tovărăşia pieselor de şah - crâncen destin! Alinare pentru urechea-mi este strigătul unei mierle pitu­late, scâncetul unei iepe tulburate, tânguirea mistreţilor troieniţi în omăt.

            Povesteşte-ne mai departe, spuse Conán.

            Adevărat spun că n-o voi face, spuse Finn.

            Şi cu acestea, el se ridică până la înălţimea unui copac, iar frânghiile din maţe de sobol care-i ţineau nădragii din postav de baltă prinse de tivul jiletcii sale de barhet încreţit se izbiră unele de altele într-un discurs melodios. Prea înalt era el ca să stea în picioare. Al său gâtlej era aidoma trunchiului unui mare stejar, nodu­ros şi strâns de umflăturile muşchilor şi de buburoaiele tendoanelor încru­ci­şate, astfel clădit pentru a petrece mai bine şi a se înfrunta mai bine cu barzii. Al său piept era mai lat decât oiştea unui car mare, ba umflându-se ba re­tră­gân­du-se, şi împăşunat de la bărbie până la buric cu pajişti de păr bărbătesc şi în­cărnat cu straturi de mândră carne bărbătească, pentru a-i ascunde mai bine cioan­tele şi a făţui mai bine înfăţişarea celor doi fârtaţi gemeni. Ale sale braţe erau aidoma gâtlejurilor de fiare, umflate ca nişte mingi, cu mănunchiurile de frân­ghii ale muşchilor şi ale vinelor de sânge, pentru a înstruna mai bine harpa, a vâna mai bine şi a se înfrunta mai bine barzii. Fiecare din ale sale coapse era de grosimea pântecului unui armăsar, îngustându-se într-o pulpă cu vine verzi de grosimea unui mânz. De trei ori cincizeci de copii de suflet puteau juca leapşa pe lăţimea spatelui său, care era atât de larg că putea opri măr­şă­lu­irea războinicilor printr‑o trecătoare dintre munţi.

 

Eu mi-s o corabie pentru lupta cu valul, spuse Finn.

Eu mi-s un dulău pentru labe ghimpoase.

Eu mi-s o ciută pentru iuţeală.

Eu mi-s un copac ce ţine piept vijeliei.

Eu mi-s o moară de vânt.

Eu mi-s o bortă într‑un zid.

 

            Pe turul nădragilor lui de postav de baltă ce-i acopereau cracii era înti­pă­rită alchimia verde lăsată de aiul-şarpelui-de-munte de la Slieve an Iarainn în inima ţării lui Erin[5]; fiindcă tocmai în acele locuri el vâna o parte a anului alături de fârtaţii săi, străpungând şuncile unui vier negru cu suliţele lor, dând iama în cuiburile de păsări, săpând borte, mistuindu-se în ceaţa unei mici viroage, şezând pe gorgane verzi cu Fergus şi privindu-şi feciorii la arunca­rea mingii.

            Pe prelata de kersey[6] a cojocului său cusut cu aţă de maţ ce‑i acoperea spi­narea se aflau tincturile întunecate ale porumbarului fildeşiu, şi agrişele pubiene şi feluritele afine din şanţurile din răsăritul Erin‑ului; fiindcă acolo îşi pe­trecea el o parte a anului cu fârtaţii săi, alergând după muieri mărinimoase şi scotocindu-le, zbârnâindu-şi suliţele iuţi către bătrânul cerb de la Slieve Gul­li­an, momind mistreţii prin hăţişuri şi cufundându‑se în savante dialecticale cu brehon-ii[7] cu ochii încercănaţi.

            Ai săi genunchi şi ale sale pulpe, înfăşurate cu funii din paie şi învelite cu împletituri de soogawn de Thomond, erau mânjite cu baligi şi găinaţ pigmentate în toate nuanţele, întărite de stropituri de mied şi picături de metheglin şi de toate scursurile şi îm­proşcăturile din medher-ul[8] său, fiindcă era obiceiul lui Finn să bea noapte de noapte dimpreună cu fârtaţii săi.

 

Eu mi-s pieptul unei tinere regine, spuse Finn,

Eu mi-s un coperiş de stuf ce-nfruntă ploaia.

Eu mi-s un castel negru ce-nfruntă fâlfâiala liliecilor.

Eu mi-s o ureche a unui om din Connacht.

Eu mi-s o strună de harpă.

Eu mi-s un ţânţar.

 

            Nasul de pe a sa faţă albă ca zerul era un promontoriu ce-nfruntă mările în­­spumate, iar a sa înălţime, cu totul, e înălţimea a zece oşteni unul peste al­tul, iar a sa lăţime e lăţimea insulei Erin. Peşterile de la temelia nasului aveau pli­nătate şi lăţime îndeajuns cât să adăsteze în umbra lor douăzeci de oşteni în­armaţi până-n dinţi, cu tot cu berbecii lor tribali şi cu cuştile de hulubi, dim­­preună cu un generos alai de ollav-i[9] şi barzi cu tablele lor de legi şi cu sulu­rile lor de versuri, cu oalele cu ierburi şi cu balercile de alabastru cu uleiuri şi alifii.

            Povesteşte-ne mai departe, spuse Diarmuid Donn, pentru numele lui Dum­­nezeu.

            Cine e acesta? grăi Finn.

            E Diarmuid Donn, spuse Conán, chiar el, Diarmuid O’Divenney de la Ui bhFailghe şi de la Cruachna Conalath, în partea de apus a ţării Erin, carevasăzică e Brown Dermott din Galway.

            Adevărat grăiesc, grăi Finn, că n-o să povestesc.

            Gura de pe obrazul lui alb ca zerul avea mărimi şi măsurători de lăţimea Ulster-ului, şi era mărginită de zidul buzelor roşii şi locuită nevăzut de potera de pază care sunt dinţii lui galbeni ca mierea, iar a lor mărime e cât cea a unui stog de grâu; iar în a lor strungă neagră era loc şi sălaş pentru ca să şadă acolo un câne plin de ciulini sau ca să zacă acolo un viezure străpuns de lance. Fiecare din cei doi ochi din capul său avea păr-de-ochi des precum un crâng tânăr, iar culoarea fiecărui glob-de-ochi era precum măcelul unei oştiri în zăpadă. Pleoapa fiecărui ochi al său era moale şi palidă ca brânza, precum pânzele unei corăbii în port seara, îndeajuns de multă pânză-de-ochi cât să acoperi întregul Erin.

            Dulce pentru mine este vocea ta, spuse Caolcrodha Mac Morna cel cu vorba dulce şi dintele dulce, frate al lui Goll din Sliabh Riabhach şi Brosnacha Bladhma, povesteşte‑le care sunt însuşirile oamenilor lui Finn.

Cine e acesta? grăi Finn.

            Este Caolcrodha Mac Morna din Sliabh Riabhach, spuse Conán, carevasă­zică e Cale­croe MacMorney din Baltinglass.

            Asta oi povesti, grăi Finn. Atâta vreme cât un om n-a alcătuit două­sprezece cărţi de poezie, acesta nu este luat, fiindcă-i lipseşte poezia; ci e silit să plece. Nici un om nu este luat până când nu se sapă o groapă neagră în faţa pă­mân­tului la o adâncime până la subsuorile lui şi el e vârât înlăuntru să privească afară doar cu capul lui singur şi cu nimic asupra‑i decât scutul lui şi o nuieluşă de alun. Apoi trebuie ca nouă războinici să‑şi azvârle suliţele în el, unul după altul, iar apoi toţi laolaltă. Dacă suliţa trece de scut şi-l bortăleşte, sau dacă e răpus de suliţă, el nu va fi luat, fiindcă‑i lipseşte în­de­mâ­na­rea cu scutul. Nici un om nu e luat până când nu e hăituit de răz­boi­nici prin pădurile lui Erin cu părul despletit în juru-i ca să treacă de încercarea numită încâlcitul pletelor în crăci şi smulsul părului în mărăciniş. Dacă crengile îi zbârlesc părul sau îl smulg precum lâna de pe oaie pe măcieş, atunci el nu este luat, ci e prins şi spin­te­cat. Mâna tremurătoare pe armă sau piciorul gonaci frângător de cren­guţă - nici unul nu e luat. El trebuie să treacă sărind peste beţe puse la înăl­ţi­mea gâtului şi târându-se  pe sub beţe puse la înălţimea genunchiului. Cu pleoa­pe­le cusute de marginea obrazu­lui, el trebuie să fie gonit de oamenii lui Finn prin mlaştini şi tinovele ţării lui Erin cu doi vieri puturoşi şi ţepoşi legaţi fedeleş şi puşi în turul izmenelor sale de cânepă. Dacă el se scufundă în tinovul de turbă sau dacă pierde un râmător, el nu e primit între oamenii lui Finn. Timp de cinci zile el trebuie să şadă pe culmea unui deal friguros având o duzină de coarne ascuţite de cerb ascunse în turul nădragilor, fără hrană sau muzică sau tovarăşi de şah. Dacă strigă sau mănâncă fire de iarbă, sau se o­preş­te din recitatul neostoit de dulce poezie şi melodioasă irlan­de­ză, el nu e luat, ci e rănit. Când e urmărit de o poteră, el trebuie să împlânte o suliţă în faţa pă­mân­tului şi să se pitească îndărătul ei şi să se facă nevăzut la îngustul său adăpost; altminteri nu e luat, fiindcă îi lipseşte puterea vrăjitorească. Tot astfel, el trebuie să se pitească îndărătul unei crenguţe, sau înapoia unei frun­ze uscate, sau sub o piatră roşie, sau, gonind cu mare iuţeală, să dispară cu totul în turul nădra­gi­lor săi fără să‑şi schimbe direcţia, fără să-şi domo­lească pasul sau să-i mâ­ni­e­ze pe oamenii lui Erin. Pe doi fragezi copii de suflet el trebuie să-i care la subsuori în al său cojoc prin în­trea­ga ţară a lui Erin, laolaltă cu şase răz­boi­nici înarmaţi puşi în turul izmenelor sale. Dacă el pierde vreun războinic sau vreo suliţă vânătă, el nu e luat.  O sută de capete de vite el trebuie să adăpos­teas­că cu pricepere asupra persoanei sale în vreme ce stră­bate toată ţara lui Erin, jumătate puse la subsuorile sale, iar jumătate în nă­dragii săi de lână, iar în vremea asta gura lui să nu ostoiască o clipă din recitarea de dulce poezie. El trebuie să poprească în budigăii lui o mie de berbeci, fără ca oamenii lui Erin să-l dibuiască, ori altminteri Finn nici nu vrea să audă de el. Tre­buie să mulgă iute o vacă iar apoi să care căldarea cu lapte şi vaca în turul nă­dragilor lui timp de douăzeci de ani. Când e urmărit de un car de luptă cu oa­me­nii lui Erin, el trebuie să descalece, să aşeze calul şi carul în turul nă­dra­gilor şi să se pitească îndărătul suliţei sale, aceasta fiind împlântată oblu în pământul lui Erin. Dacă nu îndeplineşte aceste fapte de vitejie, el nu e dorit de Finn. Însă dacă le înfăptuieşte pe toate şi e priceput la toate, el devine unul din oamenii lui Finn.


 

[1]     Finn Mac Cool (Fionn Mc Cumhall in irlandeză), conducătorul unor cete de războinici cunoscute drept Fionna, este protagonistul Ciclului Fenian (Fianaigheacht), o mare epopee irlandeză datând din secolul al XII-lea, constând din basme şi balade, atribuită fiului acestuia, Ossian (Oisin).

[2]     Lammas  sărbătoare tradiţională a vechilor celţi, ţinută de la apusul soarelui pe 1 august până la amurgul zilei de 2 august. Denumită în irlandeză Lughnasad, adică „priveghiul zeului Lugh,” divinitatea solară a celţilor,  (a cărui moarte şi renaştere rituală îl înrudesc cu Osiris şi Tammuz) sărbătoarea este plasată exact la jumătatea distanţei dintre solstiţiul de vară şi echinoxul de toamnă, marcând începutul scurtării zilelor şi apropierea toamnei. Este o sărbătoare a recoltei, însoţită de concursuri de îndemînare, de roţi de foc prăvălite pe coastele dealurilor şi de construcţia unei păpuşi din ultimul snop de grâu recoltat. (n. trad.)

[3]     Termen incongruu strecurat de autor în această lungă înşiruire de păsări reale sau inventate. Avànd sensul de „ulcior plin-ochi”, cruiskeen lawn nu este un nume de pasăre, ci reprezintă titlul rubricii de tablete umoristice publicate de Flann O’Brien (sub pseudonimul Myles na gCopaleen) în The Irish Times timp de aproape treizeci de ani, începând cu 1940. (n.trad.)

[4]     Pilibeen sau pilibín este numele unei păsări marine comune (Vanellus vanellus),  asemănător cu nagâţul sau ciovlica; ca şi multe din speciile din această listă, varietăţile par a fi născocite de autor: sleibhe se referă la soiul de munte, móna la un ipotetic soi de turbărie, iar uisce la o tautologică varietate de apă.

[5] Erintermen  literar pentru Irlanda. (n.trad.)

[6] Kersey – Ţesătură groasă de lână folosită pentru carânbi şi pentru haine de lucru. (n.trad.)

[7] Brehon (irl. breitheamhan), un judecător în vechea Irlandă. Brehon law era codul de legi existent în Irlanda înaintea cuceririi acesteia de către englezi.

[8] Asemănător miedului – băutura alcoolizată din miere fermentată – metheglin-ul (înrudit cu galezul meddyg llyn) era o varietate aromatizată de hidromel cu virtuţi tămăduitoare. Medher (irl. meadhar) este o cană de lemn de formă pătrată, prevăzută cu patru toarte. Termenii aceştia apar în irlandeză în textul original şi sună la fel de exotic şi arhaic şi pentru cititorul englez.

[9] Ollav (ollamh, irl.) – cărturar, expert într-o ştiinţă sau artă în vechea Irlandă


<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2081 - 2090 din 2192

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.