top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Gripa de Victor Tecar, nr. 2(21), februarie 2005
Feb 27, 2005 at 09:00 PM

Victor TECAR

 

GRIPA

 

         Printre cei duşi de Pulenciu la spital în Chioar s-a aflat şi veteranul Puşcaşilor, Şotânc. Mergând la înmormântări cu baba şi ascultând predicile lui popa Budu, garnisite în vapor de alcool, s-au îmbolnăvit amândoi de gripă. El şi-a luat o porţie dublă de somn – boală cu care s-a întors de pe front -, nevastă-sa, fiind mai sensibilă, a luat-o pe calea veşniciei. Când s-a trezit, a chemat-o, ca de obicei, dar în loc de babă a venit nora. Era despletită şi îmbrăcată în haine negre.

         - Nu pe tine te-am chemat! Unde-i soacră-ta?...

         Nora începu să plângă. Şotânc nu ghici cauza întristării ei, dar avu o presimţire. În somn trăise un vis. Era într-o fântână şi-i tot striga nevestei să-i aducă scara. Deasupra plutea ceva ca o nălucă. Bănuise că putea fi baba şi s-a mirat că nu-i răspunde.

         A murit. O luat-o Dumnezeu.

         Când?

         Azi o îngropăm…

         Şotânc i-a făcut semn să iasă. Şi-a tras bocancii în picioare şi a ieşit la nevoi. S-a dus la fântână, s-a spălat pe ochi şi, zicându-şi rugăciunile, a intrat în camera de la drum s-o vadă. Era singură. Încă nu s-a strâns lumea, doar nişte vecine trebăluiau pe la bucătărie.

         - De ce m-ai părăsit? îi strigă, dând cu ochii de sicriu. Cum ai putut să mori înaintea mea?... Ştiai că am nevoie de tine!....

         S-a oprit lângă moartă şi a mângâiat-o pe obraji. Apoi a prins-o de mână şi a început să-i pipăie degetele, numărându-i-le parcă, de la mic la mare şi de la mare a mic.

         „De l-ar vedea”, îşi spuse în gând nora, care-l pândea din prag. „Ea, care s-a plâns tot timpul de răutăţile lui…”

         Nu l-au putut despărţi de babă până au coborât-o în groapă. „Nu bine se răceşte ea”, zice lumea, „că şi el dă ortu popii”. La pomană a plâns până a căzut cu capul pe masă. Văzând că nu se mai trezeşte, Pulenciu l-a urcat în căruţă şi l-a dus la spital.

 

         Era noapte. În aer plutea un miros greu şi înţepător. „Cum să-mi fie frig?”, constată Şotânc. „Am adormit în pielea goală, pe betonul acesta, învelit cu un cearşaf…”

         După o scurtă orientare, intui că în partea dreaptă trebuie să fie o uşă; de acolo trăgea mai tare curentul. Între degetele de la un picior găsi o hârtie, tocmai bună pentru ce-i trebuia acum.

         Lua cearceaful în spate şi, forţat de nevoi, porni să caute o ieşire. Pe bâjbâite, îşi dădu seama că alături se găseau şi alte persoane, în aceeaşi situaţie. Spera că undeva, la picioare trebuia să fie un interval, aşa erau şi la armată, peste tot. De acolo se comanda: „La un interval, adunarea!...”

După câţiva paşi, făcut viraj la dreapta. Pipăind, descoperi mai multe picioare, pe care avu grijă să nu le deranjeze, ca să nu-i trezească pe posesorii lor. Gândul că nu era singurul în dormitorul acela îl mai încălzi puţin. Totuşi, indivizii îi păreau suspecţi. Nu-l auzise pe nici unul sforâind, cum se întâmplă de obicei. Se aştepta ca, de undeva, dintr-o parte, cineva să aprindă lumina şi apoi să râdă cu toţii.

         Nu s-a întâplat nimic. Găsi o uşă masivă de fier, apăsă clanţa şi ieşi. Pe măsură ce urcă o pantă, uşor înclinată, pardosită cu beton, ochii începură să-i ustire. Un miros greu de pucioasă şi catran îi tăie respiraţia. Nu departe, întunericul era străpuns de limbi de foc, aşa cum e icoane sfinte erau închipuite flăcările iadului. „Oi fi murit. Acolo ir fi cazanele de smoală”, gândi în felul său pământean Şotânc. Se şi miră că necesităţile trupeşti îşi urmau cursul.

         În clipa aceea tot spaţiul străluci de-o lumină orbitoare. În faţă văzu ceva uriaş, cu punţi suprapuse pe care alergau îngeri în haine albe. „Doamne!” strigă Şotânc şi căzu în genunchi. „Nici lui Ezechiel, lângă râul Chebar, nu i te-ai înfăţişat în toată măreţia Ta!...”

         Nu bine-şi exprimă uimirea, că „Slva Domnului” dispăru şi întunericul acoperi totul, numai flăcările Iadului ardeau învolburate. Era momentul să se lase pe vine, dacă nu, risca să-şi murdărească sumara îmbrăcăminte. „Doamne!”, mai zise în graba de a-şi descoperi posteriorul. „Dacă mi-a fost dat să mor, până-mi laşi trupul acesta, slăbănog în seama mea, dă-mi tăria să-l pot stăpâni. N-aş vrea să păcătuiesc spurcându-Ţi Împărăţia.”

         Stătea pe vine când, de undeva, de sus, auzi un strigăt disperat:

         - De ce luaţi lumina? Şi aici ne ucideţi, criminalilor?!... Dumnezeu să vă pedepsească!...

         Fiind singurul martor al acestei întâmplări, cu toate că nu se simţea cu nimic vinovat de dispariţia luminii, lui Şotânc începu să-i fie teamă şi se grăbi să părăsească locul profanat. Abia ajunse în faţa dormitorului că lumina apăru din nou. Odată cu ea prinseră contururi şi nişte clădiri cu aspect pământean. La vederea lor Şotânc căzu pe gânduri. Nu se grăbi să coboare în subteran. Făcând nişte comparaţii, bănui că se află totuşi pe pământ, dar nu ştia unde. Ca să-şi poată da seama, trebuia să rămână pe afară, să tragă cu urechea.

         Nu bine-şi luă această hotărâre, că pe o uşă dosnică, din clădirea pe care puţin mai înainte o asemănase cu Slava Domnului, ieşiră doi indivizi. Trăgeau după ei un cărucior pe platforma căruia era culcat un om. Vorbeau destul de tare ca Şotânc să-i audă ce spun.

         Ăstuia nu-i mai trebuia democraţie, l-au terminat.

         Scăpa de nu luau curentul.

         Nu-i sigur.

         Trebuia să-l lase pe dimineaţă.

         Nu rezista. Era plesnit la ficat. Se umflase ca un balon.

         Urât l-au bubuit!

         Ce crezi? Când te prin ăştia în obiectiv, bagă dinamită, nu se joacă...

         Cu o vioiciune de care nu se ştia în stare, Şotânc dispăru din faţa dormitorului şi se ascunse după colţul clădirii. Intenţionase să se adreseze celor două, să le ceară informaţii, când în loc să se predea la români – dezertase din trupele ungureşti din care făcuse parte -, a căzut prizonier la ruşi, care au vrut să-l trimită în Urali. Păţania de atunci îl îndemna să fie prudent. Când cei doi ajunseră cu căruciorul la uşa de fier, individul care părea să fie şeful dormitorului începu să înjure:

         Mamă mă-sii! Iar am lăsat uşa deschisă. Când iau ăştia lumina, toate-mi merg pe dos.

         Poate a mai înviat unul.

         Atâta-i trebuie. Că pun laba pe el şi vezi ce-i fac!...

         Şotânc nu păru curios să ştie ce avea de gând să-i facă individul acela, îşi spuse: „Doamne, ajută-mi!” şi o luă din loc. Ocolind clădirea, observă un părculeţ şi o alee întunecată. Porni în direcţia ei. „Sigur, am fost prizonier”, socoti el. „O fi început războiul. Cu cine ne batem oare, cu ruşii?...” Pe marginea aleii văzu nişte părişori, puşi de protecţie la ceva. Smulse unul şi-şi nădi al treilea picior. Îndată căpătă spor la drum. Nu mai avea nici un dubiu în privinţa existenţei lui pământene, dar nu putea face o legătură sigură între moartea babei, pe care şi-o amintea ca ultimul eveniment trăit, şi trezirea lui în acel loc necunoscut. „Să fie un vis?”, gândi. „De când mă ştiu am avut multe vedenii, asta le-ar întrece pe toate!...”

         La o intersecţie aleea cădea perpendicular pe axul străzii ce ducea în direcţia unde se vedeau flăcările Iadului. Se opri. Fără să stea pe gânduri, porni în partea cealaltă. Când să urce trotuarul, din neatenţie pocni cu degetul cel mare în bordură. O durere ascuţită îl pătrunse până în măduva oaselor. Trase o înjurătură mai pământeană ca oricând. Era desculţ, dar nu simţea frigul la picioare. „Când am sărit din tren la Lvov a fost iarnă”, îşi aminti, „eram în Postul Crăciunului”.

         Undeva, pe aproape, auzi pufăind o locomotivă. Bănui că pe acolo trebuie să fie o gară, locul unde putea obţine informaţii. A fost prima lui orientare. A doua i se contură ca o pastă lăptoasă la orizont, punctul cardinal de unde se revărsau zorii. Mai observă că cerul nu era înnorat. De undeva se ridica o perdea groasă de fum care întuneca văzduhul. Odată cu zorile, p stradă au început să apară maşini, iar pe trotuare câte un pieton grăbit. Cum dădeau cu ochii de el, trecătorii îl ocoleau, femeile ţipau şi o luau la fugă. Zadarnic încerca el să le vorbească, nici nu-i răspundeau la salut. „Poate nu ştiu româneşte” mai gândi Şotânc.

         La lumina zilei, de-o parte şi de alta a străzii observă mai multe case dărâmate, grămezi de materiale şi moloz. Mai încolo, nişte clădiri uriaşe, ziduri goale în stare de ruină. „Aici sigur au fost bombardamente”, constată el. Văzu o bătrânică şi-i tăie calea.

         - Nu vă supăraţi. Puteţi să-mi spuneţi unde mă aflu? o întrebă politicos.

         Femeia trecu fuga pe celălalt trotuar şi-i zise speriată:

         - Ştiu mai bine unde ţi-ar fi locul!...

         Când îşi pierdu orice speranţă, sosi şi salvarea. În faţa lui stopă o dubiţă albă, în spate un Aro. Echipajul celei de-a doua maşini purta uniforme militare. Doi sanitari au coborât în grabă, l-au înşfăcat de subsiori şi l-au urcat în dubă. Nu le-a opus rezistenţă, le-a spus doar atât:

         - Nu-i nevoie să mă şi legaţi, hoherilor!...

         În timp ce dubiţa demara, cei doi l-au trântit pe-o targă şi i-au imobilizat mâinile şi picioarele. Şotânc simţi că-l prinde moleşeala, semnul căderii lui într-o nouă transă de somn. Până mai era conştient se grăbi să întrebe:

         - Cine sunteţi?...

         Sanitarii îl priveau atenţi, fără să răspundă.

         - A început războiul?...

         Tăcere. Crezând că înţeleg româneşte, Şotânc li s-a adresat în alte limbi, pe care le ştia sumar de pe front.

         - Bessel moghiorul?...

         Nimic.

         - Sprehen zi deutsch?...

         Tot nimic. Lui Şotânc îi veni în minte cel mai mare rău care li s-ar fi putut întâmpla românilor. Unul dintre sanitari avea figură de rus, asemenea celui care l-a descălţat în tren în timpul războiului, când a fost luat prizonier. Acum nu mai aveau ce-i lua, decât viaţa. Înainte să închidă ochii, le-a spus:

         Ia, dobre!... Dobre celovec!...

 

(Fragment din romanul Visul ca iertare în curs de apariţie)

Jurnal de scriitor (IX) de V. R. Ghenceanu, nr. 2(21), februarie 2005
Feb 27, 2005 at 09:00 PM

V. R. GHENCEANU

JURNAL DE SCRIITOR SAU
DESACRALIZAREA CONTINUĂ (IX)

(contribuţii la o istorie culturală)

 

1 ianuarie 1971

         Agenda pe care notez aceste însemnări de jurnal mi-a dăruit-o doamna Mira. E astfel sigur că jurnalul continuă. Aşadar: azi e prima zi a Noului An; sunt odihnit căci am petrecut Revelionul în familie. Când mă trezesc - plouă. La amiază se face frig şi începe să ningă, astfel că până seara e vreme de sanie. Bem vin la familia Leschian, apoi ieşim în cartier să ne plimbăm cu săniile: eu cu fiica noastră, Mădălina, şi pictorul Ilie Cămărăşan, cu fiica sa, Anamaria.

 

3 ianuarie 1971 

La ora 18.00 sunt la teatru. Merg cu un ceas mai devreme căci astă-seară joacă Liviu Ciulei, celebrul actor şi regizor, în spectacolul cu piesa Clipe de viaţă de William Saroyan (în rolul Joe). Sala e neîncăpătoare, oamenii au stat şi în picioare, iar actorii şi personalul teatrului, nedistribuiţi în spectacol, urmăresc reprezentaţia în scenă după „pantaloni”. Cine vorbeşte de moartea teatrului? Precizez că Liviu Ciulei e autorul regiei şi al scenografiei spectacolului. Baia Mare e singurul oraş din România unde deocamdată (în afară de Bucureşti, bineînţeles), celebrul om de teatru Ciulei a acceptat să regizeze. Din câte am aflat, la Teatrul „L. S. Bulandra”, unde e director, are probleme cu cenzura.

 

5-8 ianuarie 1971 

În oraş, în spaţii diferite, expun pictorii G. Vaida, Kovats Francisc şi Weith Vasile. Au vânzări mari, căci lucrările lor sunt peisaje, bivoli, idile felurite, portrete „clasicizante”. Toate trec la un public mediocru şi cu bani. Artiştii profesionişti sunt împotriva expoziţiilor lor, poate şi geloşi pe succesul financiar. Nu neapărat ca o replică, la Muzeul Judeţean, U.A.P. deschide expoziţia anuală a profesioniştilor. Lucrări foarte bune expun Nicolae Apostol, Ilie Cămărăşan, Iosif Balla.

 

9 ianuarie 1971 

Iau un interviu sculptorului Vida Gheza, artist al poporului. După ce îmi răspunde la întrebări, sincer şi cu simplitate, îşi aminteşte de războiul din Spania unde a luptat ca voluntar, de întâlnirea sa cu Dolores Ibarruri (actualmente preşedinta Partidului Comunist din Spania), dar şi cu alte celebrităţi de azi, cum e cântăreţul american Luis Armstrong, el însuşi voluntar pe frontul spaniol. Omul mai mult cânta decât lupta!

 

11-12 ianuarie 1971 

Sosesc la Bucureşti pentru un curs de două luni la „Ştefan Gheorghiu”. Aveam nevoie de acest curs pentru ca Biroul Judeţean de partid să aprobe cererea mea de înscriere la doctorat la doamna Ileana Berlogea (tema: „Teatrul istoric”). Din păcate, pe la amiază, în aceeaşi zi sunt chemat la decan (Nicolae Roman) şi mi se comunică faptul că trebuie să mă întorc acasă. „E ceva la dosarul tău”, îmi zice Roman cu mâna la gură. Înţeleg că , între timp, cineva a băgat strâmbe. Voi afla vreodată cine? Situaţia mă întristează.

Şi fiindcă tot mă aflu la Bucureşti, îl sun pe regizorul Mihai Dimiu, vechi prieten. Mă invită la Teatrul „Casandra” condus de el să văd un spectacol al studenţilor I.A.T.C. - „Divertisment 70”. Între spectatori - pictorul Sabin Blaşa şi M. Vasiliu, prorectorul I.A.T.C. Bucureşti. După spectacol petrecem, până spre dimineaţă, la restaurantul „Carul cu bere”. Discuţii despre artă în contradictoriu. Îi ascult cu plăcere.

 

14 ianaurie 1971 

Deşi am fost împiedicat să urmez cursuri pregătitoarea de doctoral la zi (aflu că, între motive - mi s-a comunicat astăzi - vina de a avea „rude în America”!) ambiţia de a aprofunda anumite laturi ale domeniilor care mă pasionează (estetica, stilistica, teatrul) nu au dispărut. Din contră! Citesc eseurile lui Emerson. Mă ataşez opiniei sale drept care fiece cuvânt a fost cândva un poem şi că „poetul - mulţumită unei priceperi superioare - este cu un pas mai aproape de lucruri şi vede cugetarea şi metamorfoza”.

 

16-20 ianuarie 1971 

Citind tot mai multe cărţi de teorie teatrală şi estetică îmi dau seama cât de mare este handicapul de a nu fi învăţat la vreme limba germană. Filozofia şi estetica datorează enorm autorilor care au scris în limba germană. Cu toate piedicile mergem înainte cu ce găsim în domeniu: Tudor Vianu, B. Croce, A. Thibaudet, Dumitru Micu, Delacroix (Pagini de jurnal), T. S. Eliot (Lysis). Cu alte cuvinte - săptămâna şi cartea.

 

23 ianuarie 1971

 Azi se reunesc în şedinţă artiştii plastici, la Colonie. Sunt şi eu acolo ca să relatez despre eveniment. O reuniune agitată, cu contradicţii şi tensiuni între artişti. Reţin că pictorii Apostol şi Olos declară război incompetenţei celor care se află în fruntea instituţiilor culturale. Gospodăria de partid cumpără de la pictorul Ilie Cămărăşan (cu 10.000 lei) un splendid tablou (un al alb în peisaj) pentru a-l dărui lui Nicolae Ceauşescu la împlinirea vârstei de 53 de ani. Intermediar sunt eu! Ion P. Pop îmi ia un interviu, în calitate de scriitor, pentru a-l publica într-o revistă şcolară din satul lui - Someş Odorhei. Astă-seară mă primeşte academicianul Boris Cazacu, aflat în Maramureş, invitat de conf. univ. dr. Gheorghe Pop, pentru o întâlnire cu dascălii de limba română. Iese un interviu pe cinste!

 

25 ianuarie 1971 

Mă aflu din nou la Buucureşti. Cu treburi. Trec pe la Uniunea Scriitorilor. Mă întâlnesc cu scriitorul Mircea Micu, care lucrează la Fondul Literar. El îmi reproşează că nu sunt membru al Fondului şi mă îndeamnă să-mi alcătuiesc rapid dosarul căci mâine e şedinţă la Comitet. Ceea ce şi fac. Îmi dau recomandări scriitorii Tiberiu Utan, Mircea Micu şi Corneliu Buzinski. La căminul „Tolstoi” din Bucureşti scriu poema „Ora locală”.

 

27 ianuarie 1971 

Citesc, notez şi meditez pe marginea ideilor din cartea Dialoguri de Platon în traducerea exemplară a lui Noica şi Papacostea. Cel puţin capitolul Apărarea lui Socrate e un monument de limbă şi de logică. În Gorgias, filosoful spune: „Numai după ce vom fi străbătut împreună drumul virtuţii ne vom apuca şi de treburile politice”. Un adevăr de care ar trebui să se ţină cont şi astăzi.

 

4 februarie 1971 

Îmi scrie poetul Mircea Micu. După ce ma anunţă că am fost primit membru al Fondului Literar, îmi cere să organizez o şezătoare literară. El ar face o echipă de scriitori buni, căci mulţi simt nevoia să iasă din Bucureşti.

Ne vizitează sociologul Miron Constantinescu, fost ministru al învăţământului. Vorbeşte curajos împotriva unor măsuri din învăţământ. Dar el unde era?

Se declanşează activităţile de sărbătorire a 75 de ani de la înfiinţarea Coloniei de pictură de la Baia Mare (1896).

 

10 februarie 1971 

Citesc câteva studii despre teatru semnate de Jacques Copeau (Meseria în teatru) şi de Maurice Maeterlinck (Tragicul de toate zilele) în traducerea lui Nicolae Steinhardt. Autorul (J. Copeau) e de părere că: „meseria nu-i decât truda personalităţii care se luptă cu ceea ce şi-a însuşit, arta prinsă asupra faptului făuririi” şi că falsa meserie „e aceea care se proţăpeşte şi nu spune nimic”.

 

12-14 februarie 1971 

Termin de alcătuit volumul meu de poeme Ora locală şi-l trimit Editurii Dacia din Cluj. Recitindu-l, constat două obsesii: copacul şi muntele. Fie! Duminică. 14 februarie, citim poezii la Vadul Izei, împreună cu Mihai Cupcea şi N. Herţeg, iar seara mă aşez la lectură pe „Conceptele criticii” de René Wellek.

 

20 februarie 1971 

Astăzi se inaugurează oficial Casa de Cultură a sindicatelor din Baia Mare cu un spectacol cam… sindicalist. La eveniment participă mulţi invitaţi din toată ţara, în primul rând fiii Maramureşului, invitaţi de primul secretar, supraveghind să se respecte programul. Au venit mulţi. Dintre ei: fizicianul Gh. Glodeanu, graficianul Vasile Kazar, pictorul Traian Bilţiu - Dăncuş, folcloriştii Mihai Pop şi Dumitru Pop, juriştii Ion Ceterchi şi Mihai Marina, scriitorii Tiberiu Utan, Ion Iuga, Valentin Munteanu, Sever Utan, Teofil Buşecan etc. Seara, chef la „Apa Sărată”.

 

22-23 februarie 1971

Cu Vasile Kazar, Mihai Marina, Tineriu Utan, Gheorghe Glodeanu şi Ion Iuga facem o vizită în satele Maramureşului. Începem la Casa Memorială „Vasile Kazar” din Vadul Izei, o splendidă căsuţă din lemn pe care graficianul şi-a instalat-o în localitatea natală. Continuăm cu o vizită la preotul paroh din Vadul Izei ce slujeşte în biserica ortodoxă a satului şi în curtea căreia este înmormântat învăţătorul Utan, tatăl poetului. Tiberiu Utan, impresionat şi… bine aburit lasă preotului 100 de lei pentru un parastas, iar cu 1 leu îşi cumpără în respectiva curte un loc de veci. Spre seară ajungem la Bogdan-Vodă şi, după vizitarea bisericii, zăbovim în casa primarului Vasile Deac-Moşu. Un ţăran inteligent şi speculativ. Oaspeţii mai sus-numiţi s-au bucurat să vadă şi să audă un primar pitoresc, dar care are şi o obsesie: să nu moară până nu se realizează în sat un monument „Bogdan Vodă”, călare. Căci vorba lui: „monument ecvestru sau ne-ecvestru numai călare să fie!”. În această seară mai are o obsesie: oaspeţii, importante personalităţi, să se simtă bine. Astfel se explică insistenţa cu care cere ca oaspeţii să bea horinca de mere (bună!) şi să mănânce slănina abia scoasă de la fum. Cei de faţă îşi taie singuri din hălcile de slănină agăţate de o grindă a casei!

Ne întoarcem la Sighet târziu, dormim la Casa de oaspeţi, comod, nu înainte de a termina sticla de horincă pusă „ca merinde”. A doua zi suntem invitaţi la Consiliul popular orăşenesc din Sighet. Participăm la oficierea căsătoriei a doi tineri, cu numele Katona şi Bota, studenţi încă la Iaşi, aflaţi în vacanţă. Aşadar, căsătorie mixtă, între un ungur şi o româncă. Servim şi noi horincă, sandviciuri şi prăjituri împreună cu însurăţeii. Cadouri le dăm câteva cărţi şi le citim versuri. Cam atât! Seara, cu acceleratul de Bucureşti, pleacă poetul Tiberiu Utan. Îl sfătuim să se odihnească. Au fost zile grele!

Viaţa culturală, nr. 2(21), februarie 2005
Feb 27, 2005 at 08:00 PM

CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE LA REDACŢIE

 

CĂRŢI:

 

• V. R. Ghenceanu, Comentarii de sâmbătă. Eseuri, interpretări, note, Baia Mare, Editura Proema, 2004;

• Niculae Gheran, Sertar, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004;

• Ana Olos, Folklore From Maramureş - Folclor din Maramureş, Baia Mare, Editura Ethnologica, 2004;

• Sandală Golopenţia, Learn to sing, My mother said. Songs of the women of Breb, Baia Mare, Editura Ethnologica, 2004;

• Nicoară Mihali, Psihologia sângelui, Baia Mare, Editura Zestrea, 2004;

• Simion Todorescu, Cu gândul la morală, Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 2004;

• Simion Todorescu, Sensuri şi interpretări logico-logistice, Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 2004.

 

REVISTE:

 

Dacia Literară;

Ramuri;

Cronica;

Saeculum;

Contemporanul - Ideea europeană;

Tribuna.

 

FESTIVALUL - CONCURS
DE POEZIE „GHEORGHE PITUŢ”

Ediţia a X-a

 

         Primăria municipiului Beiuş, în colaborare cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor şi Fundaţia Centrală „Augusta”, Timişoara, organizează, în perioada 31 martie – 1 aprilie 2005, ediţia a X-a a Festivalului - concurs de poezie „Gheorghe Pituţ”.

         La concurs pot participa creatori care nu au debutat editorial şi care n-au depăşit vârsta de 40 de ani. Manuscrisele transmise (minimum 50 de titluri, echivalentul unui posibil volum de debut) vor fi însoţite de CV-ul, fotografia autorului şi adresa, inclusiv telefonul la care poate fi contactat. Plicul va fi expediat până cel târziu la data de 15 martie 2005 la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional, Oradea, Aleea Emanuil Gojdu, nr. 3, şi va avea menţiunea: Pentru Concursul de poezie „Gheorghe Pituţ”.

         Marele premiu al concursului constă în publicarea manuscrisului premiat la Editura Augusta din Timişoara. Vor mai fi acordate premii din partea organizatorilor şi a unor importante reviste din ţară.

         Concurenţii selectaţi la faza finală vor fi anunţaţi din timp şi invitaţi la manifestările culturale organizate la BEIUŞ ÎN 31 ŞI 1 APRILIE 2005.

         Informaţii suplimentare se pot obţine la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor, telefon (0259)416899.

Cărţi de Mircea Cărtărescu, George Achim şi Maria Bereny nr. 2(21), februarie 2005
Feb 27, 2005 at 08:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

 

PANOPLIA FEMINITĂŢII. O NOUĂ ARS AMANDI?

 

         Ultima carte a lui Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile, apărută la Editura Humanitas la finele anului precedent este, fără îndoială, un garant al vandabilităţii. Dincolo de numele celui mai mediatizat reprezentant al postmodernismului românesc, strategia de marketing a titlului, în care potenţialul semn de întrebare este radiat în favoarea unei conversii ce eludează dubitaţiile, constituie un adjuvant redutabil, apt să suscite şi incite curiozitatea lectorului. În Nota finală din excipitul tomului, autorul semnalează faptul că majoritatea textelor au apărut deja în revista „Elle”, care se adresează cu preponderenţă reprezentantelor sexului frumos sau în „Dilema”, „România literară”, „Lettre internationale”, „Tabu”. Zaraza însă, alături de Petru D., vingt ans après se regăsesc şi în volumul Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli. Reluarea poate fi percepută ca o criză ideatică sau doar o dorinţă de a publica o nouă carte? Prezenţa materialelor epice în pagini adresate în special gintei feminine constituie o concesie făcută consumismului sau o veritabilă odă-incantaţie a eternului feminin? După o Carte a zmeilor, cea dedicată Elle-lor pare a situa demersul într-o zonă a feericului, a miraculosului, cu atât mai mult cât o parte din povestirile acestui volum se convertesc într-o apologie a fidelităţii, readucând în actualitate celebrul cod al onoarei cavalereşti al lui André le Chapelain, din secolul al XI-lea. Tonul intimist, confesiv şi persuasiv ne angrenează într-o explorare a catacombelor feminităţii, grefate pe resorturile experienţei biografic-livreşti a scriitorului.

         Incipitul epic demarează cu Mica negresă, exfoliind deschiderea supapelor memoriei, ce favorizează perceperea crochiului adolescentului de altădată, aflat, întocmai ca o a mea culpa faţă de cititoare, prin care se disculpă de prezumtivul diagnostic de pedanterie care i-ar fi incumbat ca urmare a moto-ului din Paul Simon, povestirea translează importanţa citatelor, percepută ca o… deformaţie profesională a… liceanului gurmand de livresc, cu atât mai mult cu cât se autoinclude în categoria lectorilor empatici, care trăiesc donquijoteşte, expediţia epică. Trimiterile frecvente la textele confraţilor de pe mapamond constituie suportul care să-i permită dezvăluirea propriei experienţe şi portretul cele mai frumoase femei întâlnite. Autorul demolează superstiţiile privitoare la onirismele masculine, salvgardându-şi constant aureola atipic-ingenuă: „N-am fantezii cu negrese. Am întâlnit câteva, în diverse ocazii mondene, şi mi s-au părut, ca şi chinezoaicele, arăboaicele, femei ca toate femeile. De prisos să spun că n-am avut niciodată o iubită atât de exotică încât să aibă altă culoare a pielii decât a mea, deşi multe au avut altă culoare a minţii, a vocii, a zâmbetului.” Imaginea micuţei negrese dintr-un metrou din San Franisco îl fascinează, cu atât mai mult cu cât portretul ei e confluenţa dintre două civilizaţii, acum dihotomic-simbiotice, sari-ul tradiţional fiind asezonat cu un accesoriu modern, un walkman.

         Traiectul auctorial are valenţe cosmopolite, panoplia feminităţii adăpostind habitante din toate colţurile lumii. Deşi Petru D., vingt ans après poate fi descoperită şi în tomul anterior, reiterarea acesteia fiind inerentă în această carte alocată reprezentantelor sexului frumos. Întocmai ca Nicolae Breban în Sensul vieţii, Mircea Cărtărescu pare a aduce, prin acest volum, son merci femeilor care i-au influenţat în vreun fel devenirea sau celor care au trecut meteoric prin viaţa sa. D., o colegă de facultate, i s-a inculcat în memorie din pricina capacităţii fabuloase de a nara vise, fiind un virtuoz al oniricului, a cărei capacitate de seducţie este concentrată tocmai în acest atuu. Menţionând, onest, că lipsa copyright-ului pe vise i-a oferit posibilitatea  de a uzita materialul oniric în propriile cărţi, povestirea se încheie cu un omagiu compensativ adresat celei care i-a dăruit un astfel de cadou. Despre intimitate devine o pledoarie pentru fidelitate, pentru poetica atmosferei erotice, care presupune tranchilitate, căldură şi dragoste. Amsterdamul este penelat ca un topos al carnalului, un climat supraponderal în oferte pornografice, bordeluri, adjuvante afrodisiace, dar care generează, à rebours, în pofida varietăţii ofertelor, o atitudine retractilă. Deşi autorul îşi proclamă… normalitatea masculină („Creierul meu este scăldat în hormoni sexuali”), pulsiunile erotice declanşate spontan în prezenţa vreunei femine, eschiva acţională se datorează sentimentelor faţă de jumătatea lui, reiterând parcă motivul androginului, al gemenilor şi pledând, persuasiv, pentru nondistributivitate sentimentală: „De fapt, ajungi cu adevărat la maturitate sexuală doar atunci când începi să trăieşti un ciudat solipsism în doi care te face să spui: în tot universul nu există decât două fiinţe care fac cu adevărat dragoste: eu cu iubita mea”.

         Prin Nabokov la Braşov avem acces la episodul devenirii sexuale, care marchează trecerea frontierei bărbăţiei. Retenţia sexuală securizată până la o etate relativ tardivă, percepută iniţial ca un complex de inferioritate faţă de Don Juanii etudiantini din anturaj, revigorează ideea din povestirea anterioară, susţinând încă o dată necesitatea supremaţiei afectului într-o relaţie. Deşi începută sub zodia similitudinii comportamental-estetice, legătura se va concretiza abia peste câţiva ani, când fata se va muta la Bucureşti, sătulă de experienţa profesorală activată în provincie şi acceptând un post la Securitate. Traiectul biografic al Irinei, ajunsă în cele din urmă la Buruxelles, ca soţie a unui membru în Parlamentul european, se înscrie în categoria marilor, indecriptabilelor enigme. Regretul concretizării hormonale se datorează condiţiilor insalubre în care, programat, se derulează experienţa. Dezgustul este binar, atât la nivel olfactiv (poetica atmosferei fiind asezonată cu arome culinare nu tocmai apetisante, într-o garsonieră de nefamilişti), cât şi la cel fizic-afectiv: „dar în locul fericirii şi uşurării pe care mi le închipuisem, nu simţeam decât o imensă scârbă de la mirosul de tocană, ciudă că terminasem în prima clipă şi mai ales dezgust pentru tot ce ţinea de acea după, pentru femeia dizgraţioasă şi duhnitoare de lângă mine, pentru garsoniera cu pereţi strâmbi, până şi pentru cerul de amurg transpirând prin perdeaua de la geam”.

         Seara care cade pare a deschide supape ale zonei indicibilului, deşi naraţiunea se situează la frontiera dintre real-virtual-oniric. Amplasată sub spectrul bizareriei, povestirea relatează un episod de Jurnal parizian, inoculând, prin problematizare, o dilemă bicefală: voyeur-ismul poate fi taxat drept nişă a infidelităţii sau doar alimentare kathartică a retinei? Invitaţia la un menage à trois carnal, provizoriu, ce avea deja ca extreme o sibiancă şi un algerian, este neonorantă, personajul-narator preferând sortilegiile… semicastităţii voyeur-iste. În marsupiul feminităţii, exponatele coabitează dihotomic, fiind excavate atât episoadele circumscrise plăcutului, cât şi cele cimentate de banalitate sau sordid. Autorul se angrenează perpetuu într-un dialog cu lectorul, făcându-l, în manieră postmodernă, martor, confesor şi avocat incriminant al tramei sale epice. Melanjul bio-ficţional, morbul narării, inserţiile tempo-ului autenticist cu cel demitizant-demistificator, al butadei ironice, conferă scriiturii savoare. Istoria Rodicăi din Cu urechile pe spate este un episod dramatic, fata servind, profilactic, ca surogat temporar după o mare decepţie erotică. Ternă, fadă, insipidă, anostă, având ticul verbal prezent în titlul naraţiunii, pe care-l amplasează constant în orice circumstanţă, adolescenta are un traiect social minim, atinsă fiind de o boală necunoscută.

         Problema autodefinirii, a căutării traiectului interiorităţii constituie trama eseului Cine sunt eu? Cuceririle ştiinţifice, diversitatea jocurilor pe calculator, percepute iniţial ca un dar benefic, apt să decripteze itinerariul sinuos, al automicroscopiei behavioriste, nu constituie decât un pretext, o pledoarie inversă pentru potenţialul fiinţei umane, infinit proteice în raport cu inteligenţa artificială. Taxonomiile psihologic-psihanalitice sunt pulverizate în aceeaşi manieră ludică. Păstrând coordonatele reale ale personalităţii, verdictul computerului îl circumscrie sferei conformismului, a nonromantismului, sugerându-i ca marcă a devenirii profesia de contabil. Inversând polii ecuaţiei comportamentale, prin alegerea variantelor suprarealist-avangardiste, calculatorul îl diagnostichează: „You are an artist, a wonderful dreamer”. Prin extrapolare, autorul translează percepţia eronată a anturajului în raport cu eul intimist. Discrepanţa dintre realitate şi aparenţă, dintre ceea ce eşti şi ceea ce încerci să pari în ochii acestei culturi a ruşinii, este sancţionată prin exemplificări persuasive. Încercând să salvgardeze metamorfoza din ce în cine, din obiect în fiinţă a insului contemporan, concluzia cărtăresciană este deconcertantă: „Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc: faptul că mă caut pe mine însumi este deja semnul că m-am găsit.” Obiectul care mă inspiră pare a ne deconspira un sertar insolit al laboratorului de creaţie auctorial, a fetişului gardian, ca surogat al muzei inspiratoare. Recurgând la modele celebre, de savanţi maniaci, cunoscuţi prin bizareriile extravaganţele şi anomaliile lor acţionale, Cărtărescu dozează cu parcimonie suspansul, amplificând ascendent dorinţa lectorului de a… decripta misterul ce se ascunde în spatele proteismului său scriitoricesc. Totul se converteşte însă într-o farsă, pentru că, în finalul eseului autorul ne expediază întru decriptarea talismanului… la o pagină care nu există. Trişeria este suculentă, Graalul cărtărescian adresându-ne într-un demers care nu are altă finalitate decât decepţia cititorului de a se fi lăsat încă o dată înşelat de tertipurile auctoriale postmoderne.

         După această cavalcadă a cosmopolitismului feminin, aflăm, apoteotic De ce iubim femeile. Toate frazele debutează constant cu conjuncţia (subordonatoare, totuşi?) „pentru că”, într-o demonstraţie a cauzalităţii, care aduce pe piedestalul unei taxonomii generoase, argumente, divergente pe alocuri, care pledează pentru proteismul estetic, comportamental, moral al eternului feminin. Portretul înglobează tipologii generalizatoare, astfel încât orice reprezentantă a sexului frumos poate descoperi şi alege falii motivice care s-o avantajeze. Tonalitatea condescendent-comprehensivă se converteşte într-un portret sumă în al cărui marsupiu sunt înglobate consumatoarele gurmande de noutăţi din lumea show-bitz-ului, scriitoarele de factură ultrapsihologică sau, din contră, scatologică, pentru a nu fi acuzate de proză facilă, de-al doilea sertar, femeile de afaceri etc. Autorul omite voluntar din spectrul feminităţii exponatele agresiv-masculine, optând pentru variantele siderale, domestice, superlativ candid-caline, într-o tentativă de a radia din rezervaţia edulcorată, habitantele a-tipice. În pofida acelui laitmotiv obsedant „pentru că”, de multe ori afirmaţiile se convertesc, în infratext, în negaţii: „Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brunete, roşcate, dulci, fuţeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează [?] Pentru că sunt femei, nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne întoarcem şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.”

         Deşi corida printre femine pare a satisface vanităţile cele mai exacerbate ale oricărei reprezentante a sexului frumos, tomul, inedit nu deţine parcă aceeaşi suculenţă la nivelul texturii epice. Am fost persuadaţi De ce iubim femeile, dar rămânem oarecum defensivi în privinţa motivaţiilor care au generat apariţia acestei incantaţii imnice la adresa eternului feminin.


Ion M. MIHAI

 

PROIECŢIA SOCIALĂ A VANGARDEI
PE SCENA LITERATURII

 

         După ce a publicat poezie la mai multe reviste de cultură din ţară, începând cu „Echinox” unde a fost mult timp redactor titular de rubrică (1980-1993), George Achim (n. 1960) a debutat editorial în 1994 cu un volum de poeme cu titlu jucăuş Dinspre ieri spre nicăieri, primit bine de critică. În urmă cu câţiva ani, a publicat un interesant studiu, Utopie şi distopie, care i-a adus unele „consimţiri”, dar a creat şi unele consternări în lumea literară. La sfârşitul anului 2004, G. Achim, conferenţiar la catedra de literatură a Universităţii de Nord din Baia Mare - apare pe piaţa cărţii de la noi cu un masiv volum exegetic, cu titlu antonimic: revolte şi consimţiri ce are ca subtitlu: Scriitori români din secolul XX. În această carte nu sunt analizaţi la întâmplare scriitori români, ci numai poeţi avangardişti sau legaţi într-un fel de avangardă. De fapt, avangardismul constituie aici fundalul pe care autorul îşi plasează toate comentariile sale, încercând să redea ori să sugereze „revoltele şi consimţirile” provocate de acest curent literar din prima parte a secolului XX. Deşi Avangarda privită numai ca un curent literar a fost analizată, interpretată şi clasificată de mulţi autori români şi străini - la noi se pare că cel mai bine a făcut-o Ion Pop, Saşa Pană, Marin Mincu, G. Achim face aici o inedită interpretare holistică a acesteia, arătând că „insurecţia avangardistă, în manifestările ei extreme depăşeşte graniţele esteticului şi debuşează virulent în negaţia totală şi în nonconformismul absolut” (p. 7). Şi pentru a-şi  justifica aserţiunea, el îl citează pe Adrian Marino, care în Dicţionar de idei literare afirmă că: „Visul utopic al avangardei este asocierea intimă a revoltei politico-sociale şi literare” (p. 7). În continuare, pentru negaţiile din câmpul estetic al avangardei, autorul redă formularea lui Ion Vinea şi Marcel Iancu, publicată în mai 1924, în revista „Contimporanul”: „Jos Arta / căci s-a prostituat! / Poezia nu e decât un teasc de stres glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă / Teatrul, o reţetă pentru melancolia negustorilor de conserve. / Literatura, un clisir răsuflat. / Dramaturgia, un borcan cu fetuşi fardaţi. / (…)” etc. (p. 24) Deci, avangarda nu se exprimă numai în cultură şi artă, ci subliniază şi G. Achim: „frondă, opoziţie, iconoclastie, detabuizare şi altele din aceeaşi pletoră semantică.” Toate acestea, în orice domeniu s-ar manifesta, eşuează în final în nihilism în intransigenţe revoluţionare, gata să justifice lupta şi ura de clasă şi „toate ororile epurărilor şi proceselor politice criminale, inclusiv tehnica pistolului pus în ceafă pentru ca victima să nu-şi poată zări călăul.” (p. 8)

         Autorul cărţii se referă la teoria şi la teoreticienii avangardismului în plan general, inclusiv la cele două „Manifeste” lansate de André Breton, în 1924 şi 1930, şi la Suprarealism guvernat şi motivat, se ştie, prin teoria avangardei. G. Achim subliniază că prin logica negaţiei permanente şi a destructurării societăţii - cu toată infrastructura sa -, foarte mulţi dintre reprezentanţii de frunte ai avangardei – noi am spune că majoritatea - au fost membri ai partidelor comuniste, mai ales ai celui francez (p. 8). Imediat, însă, autorul are grijă să precizeze că după înlocuirea vechii societăţi „deschise” (burgheze) cu cea „revoluţionară”, a dictaturii proletariatului care i-a refuzat „dreptul contestaţiei”, avangarda va amuţi definitiv şi avangardiştii încadraţi în partid, inclusiv mentorul lor - A. Breton, dar nu şi L. Aragon - îşi vor prezenta demisia. Ei sunt, de altfel, primii care denunţă impostura, minciuna oficializată şi mistificarea comunistă. Se confirmă astfel faptul că idealul estetic subordonat celui totalitar sub masca egalitarismului mimat, a fost numai formal şi că avangarda „n-a putut fi confiscată de meschinăria ideologicului”. La noi a rămas în partid numai Gheorghe Dinu - alias Ştefan Roll - care acuza de „deficit revoluţionar” pe comuniştii francezi ce părăseau partidul. De fapt, la avangardiştii noştri lipseşte în principiu angajamentul politico-comunist, ei mulţumindu-se numai cu revoltele estetice. De aceea, în prima parte a lucrării, autorul analizează în ansamblu activitatea acestora, ocupându-se în mod special de creaţia literară a lui Geo Bogza - insistând pe Poemul invectivă care l-a trimis la tribunal pe autor, şi a lui Saşa Pană. Spre sfârşitul vieţii, Bogza, care a realizat trădarea de către comunişti a principiilor avangardiste, „a considerat că un eventual epitaf ce ar trebui pus pe o virtuală piatră tombală a comunismului ar putea fi: „Aici zace Aticrist!” (p. 30). G. Achim precizează în acest capitol al cărţii că ultimul grup de avangardişti de la noi - suprarealişti, dadaişti - a fost cel din anii patruzeci, format din: Gellu Naum, Paul Păun, Gherasim Luca, D. Trost, Virgil Teodorescu.

         Neaşteptată este puterea autorului de asociere a avangardiştilor, de interpretare a lor şi de delimitare a mesajelor operelor acestora, fie că sunt români sau străini. Explozia de expresii aforistice, citatele date, calinitatea scriiturii şi comentariile neconvenţionale, toate oferă substanţă şi atractivitate scriiturii. Toate capitolele cărţii luate separat pot constitui eseuri de sine stătătoare, în care afirmaţiile făcute sunt mereu susţinute de citate bine alese care să le confirme.

         Antinomia titlului cărţii este numai aparentă pentru că din context rezultă că revolta avangardist-estetică ori social-politică împotriva stărilor de lucru existente a fost un eşec, urmarea ei fiind pierderea tuturor libertăţilor şi impunerea dictaturii comuniste la care cei care doriseră schimbarea au fost nevoiţi să consimtă. Desigur că admiterea dictaturii a fost efemeră, răzvrătiţii negând-o şi neacceptând-o, cel puţin în plan artistic. Ca o adevărată revanşă împotriva teoriilor şi simpatiilor sociale-de stânga, desigur - ale avangardiştilor, autorul prezintă tabloul sumbru al dictaturii totalitare din Estul Europei, exemplificând eşecul utopiei comuniste cu revoluţia din Ungaria din anul 1956, a doua breşă în sistemul comunist, după cea din 1953 de la Berlin, urmată de intervenţia din Cehoslovacia, din 1968, şi de apariţia Solidarităţii poloneze. Această situaţie este invocată ca un preambul la prezentarea scriitorului Vasile Voiculescu, cel care prin miile de intelectuali nevinovaţi a suferit efectele unei recluziuni nedrepte. Pentru susţinerea alegaţiilor sale, autorul invocă nume sonore ale intelectualităţii anticomuniste care au teoretizat efectele aplicării teoriei sociale proprie avangardismului: HANNAH ARENDT, ADAM WAZYK, ADAM MICHNIK, RAYMOND ARON etc. La strigătele de revoltă a intelectualităţii Estului împotriva dictaturii totalitare, intelectualii de stânga din Vest ori au tăcut, ori nu le-au dat dreptate (Jean Paul Sartre, Simone de Beuvoir, Claude Ray etc.). Autorul dă prea mare extindere revoltei maghiare din 1956 şi acuză pe români că n-au reacţionat la aceasta uitând că, de fapt, prima reacţie împotriva introducerii comunismului, materializată prin luptă armată, a fost la noi reprimată brutal de puterea comunistă, fapt ce a înfricoşat societatea românească. Ca urmare, cca. două milioane de români au trecut prin închisorile şi lagărele comuniste sau au fost deportaţi, din care se estimează că cca două sute de mii au murit acolo. În 1958 au fost arestaţi intelectualii care mai rămăseseră afară şi care nu colaboraseră cu sistemul totalitar, inventându-li-se vini care nu le aparţineau. Printre aceştia a fost şi V. Voiculescu de 74 de ani care a şi murit imediat după eliberarea din detenţie. Continuând comentariile - poate prea lungi - la urmările - revoluţiei din Ungaria, autorul aduce în discuţie situaţia lui Blaga, anchetat şi el, deşi trăia retras şi - curios -, chiar moartea lui N. Labiş, care ar fi fost suprimat de securitate din cauza frondei sale contra regimului. Este analizată apoi situaţia lui Paul Goma, arestat în 1952, pentru că ţinea un jurnal intim şi în 1956, după revoluţia din Ungaria.

         Deşi în închisorile comuniste nu erau cărţi, hârtie sau creioane, scriitorii, mai ales poeţii au scris pe bucăţi de săpun ori şi-au memorat creaţiile până s-au eliberat. Poeziile din închisori au avut un accentuat efect de exorcizare a nebuniei sau chiar a morţii, au creat satisfacţii interioare autorilor oferindu-le posibilitatea să se sustragă, cel puţin în intimitatea lor, oprimărilor la care erau supuşi. Desigur că valoarea poeziilor din detenţie este discutabilă, exceptând poate pe Nichifor Crainic şi pe Radu Gyr. Acest subiect a fost însă tratat separat de alţi autori şi se pare că este introdus în această carte numai ca efect distopic al componentei social-politice a avangardismului, ca reproş adus acestuia în planul creaţiei artistice. Se poate presupune că tot acesta a fost şi mobilul includerii în volum a lui V. Voiculescu şi chiar a lui Radu Gyr, care au fost scriitori tradiţionalişti.

         Creaţiile poetice ale avangardiştilor cuprinşi în carte: Geo Bogza, B. Fundoianu, I. Voronca, G. Tonegaru, D. Stelaru sunt alese cu grijă - cele mai reprezentative -, analizate, interpretate şi clasificate, scoţându-le în evidenţă valoarea lor efectivă, dar şi contribuţia autorilor lor la sistematica deconstrucţie a retoricii poemului tradiţional, romantic ori neoromantic. Cu un nebănuit simţ al valorii şi cu un surprinzător şi original sistem de interpretare, G. Achim alege cele mai reprezentative creaţii ale avangardiştilor enumeraţi şi le pune în evidenţă frumuseţea, valoarea şi ineditul. Versurile lui Tonegaru, de exemplu, spune autorul, „au o vizibilă tăietură suprarealistă dată de arbitrariul metaforei, de insolitul imaginaţiei şi de efortul de decerebralizare a poeziei, destinată a fi nutrită de un psihism interior de adâncime, bogat şi luxuriant, pe care onirismul îl aduce impetuos la suprafaţă, iar luciditatea şaradică îl ordonează în fascinante jocuri ale gratuităţii.” Şi mai departe: „Derizoriul, grotescul, stranietatea şi halucinatoriul sunt reunite textual de o privire poetică astigmatică, esenţial deformată, dublată textual de o permanentă conştiinţă a jocului, a convenţiei literare şi a spectacolului, într-un peisaj deconcertant şi paradoxal, cu topos contondent şi inconfortabil, infernal şi promiscuu, melanj de real şi iluzie, de alcătuiri terifiante şi suavităţi cuprinzătoare”. (pp. 341-342). D. Stelaru, „un frondeur, revoltat la modul insurgent anarhic, vaticinar şi profetic în unele atitudini, cuprins de o verbozitate stridentă şi de un irepresibil narcisism… ultragiat care nu-şi găseşte cauza ultragiului”, cum a intuit critica, un personaj cu o capacitate ludică enormă, un om spectacol pentru care histrionismul nu este numai un dat psihocomportamental, dar şi un nedezminţit program estetic, cultivat până la manieră” (pp. 365-366).

         Dezinvolt, cu o surprinzătoare vervă, originalitate şi eleganţă stilistică, cu o siguranţă a tonului, fără complexe, G. Achim se referă la toată istoria şi practica avangardismului, aducând în discuţie oameni de litere români şi străini, opere poetice, curente literare, reviste şi tot ce ţine de cultura specifică a sec. XX. Pentru a-şi expune tezele, el foloseşte cu abilitate şi proprietate cuvintele actuale existente în limba română, inclusiv neologismele cele mai neaşteptate şi chiar pe cele în curs de asimilare. Scrisul său la tema în discuţie, cu o seducătoare erudiţie, confirmă sincronismul literaturii avangardei româneşti cu cea din literatura universală. El se mişcă permanent cu graţie şi cu uşurinţă printre culturi şi concepte pe care de multe ori le completează, le rotunjeşte. Convingătoare în acest sens sunt notele de la sfârşitul cărţii, făcute pentru fiecare capitol separat.

         Pentru cine nu a cunoscut scrisul lui G. Achim, valoarea literară a ultimei cărţi, publicată recent, este efectiv o surpriză. La el parcă totul este nou: structura frazei, interpretările, ironia fină, sarcasmul. Stilul degajat, cursiv, cu ornamentele metaforice ale frazei, cu volumul de informaţii inedite, cu comentarii, corelaţionări şi cu o remarcabilă componentă a judecăţii de valoare face lectura plăcută şi atractivă. Parafrazând o sintagmă la modă în limbajul politic actual, s-ar putea spune că citind această carte faci o adevărată baie de literatură.

 

Săluc HORVAT

 

VIAŢA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ
LA BUDAPESTA

 

         Cultura românească la Budapesta în secolul al XIX-lea este titlul unei ample, interesante şi documentare cărţi, semnată de Maria Bereny, o bună cunoscătoare şi atentă cercetătoare a interferenţelor culturale româno-maghiare.

         Împrejurările istorice ale secolului al XIX-lea şi ale celor precedente a determinat ca o bună parte a intelectualităţii româneşti ce locuia în imperiul austro-ungar să-şi facă studiile sau să activeze în capitala ungară, întreţinând aici o vie activitate culturală românească.

         Tipografia lui Buda a constituit unul din factorii de coeziune, de manifestare şi de promovare a culturii româneşti, prin cunoscuţii cenzori, corifeii Şcolii ardelene, autori ai unor cărţi de reală valoare pentru spiritul şi cultura românească şi, desigur, prin numeroasele personalităţi care, prin opera lor, prin activităţile economice, politice sau culturale au contribuit la menţinerea unui spirit cultural viu în marea metropolă europeană.

         Un alt factor polarizator al vieţii culturale şi spirituale a fost dat de numeroasele ziare şi reviste româneşti apărute aici unele devenind repere pentru cultura noastră precum „Familia”, „Luceafărul”, „Federaţiunea” etc.

         Amplul studiu al Mariei Berenyi începe cu sublinierea rolului coloniilor de macedoromâni, ca factor de cultură românească.

          Macedoromânii, populaţii romanizate în sudul Dunării, cunoscute sub numele de vlahi (numiţi şi aromâni sau ţânţari, iar de greci cuţovalahi - valahi şchiopi) se stabilesc, în secolul al VII-lea în părţile sudice ale Peninsulei Balcanice.

         Coloniile macedoromâne au fost receptate ca fiind greceşti. Abia pe la sfârşitul secolului al XVII-lea a început procesul de separare a celor două etnii: greci şi macedoromâni. Procesul de separare a fost de lungă durată şi nu lipsit de unele asperităţi generate mai ales de acceptarea limbii în care să se oficieze slujba divină. Abia în 25 noiembrie 1900 românii reuşesc, prin înţelegerea Fundaţiei Gojdu să aibă o capelă proprie, situată în str. Hollo nr. 8 (unde se află şi în prezent). Serviciul divin a fost oficiat de episcopul Iosif Goldiş, asistat de vicarul Vasile Manga şi de alţi preoţi.

         Învăţarea limbii române a preocupat în mod deosebit comunitatea macedoromână. În anul 1808 ia fiinţă „Şcoala românească normală în libera şi krăiasca Pesta.”

         Pentru început, şcoala normală a funcţionat cu trei clase, având ca dascăl, pentru toate aceste trei clase, pe Constantin Diaconovici-Loga (1809-1812), George Montan (1813-1821), Ştefan P. Neagoe (1822-1833), Demtriu Puşcaş (1833-1836), Demtriu Merce (1837-1868) şi Athanaz Barianu (1869-1888).

         Viaţa culturală românească din capitala ungară a fost susţinută şi sprijinită de numeroase personalităţi aparţinând coloniilor macedoromâne. Între acestea amintim numele lui Andrei Şaguna, Atanasiu Grabovski, Emanuil Gojdu, pe membrii familiilor Mocioni, Sina, Dumba etc.

         Familia Mocioni a condus viaţa politică a românilor din Ungaria timp de opt decenii, rolul jucat de aceasta fiind asemănat cu cel avut de Goleşti în Ţara românească sau de cel a Hurmuzăkeştilor în Bucovina.

         Atanasiu Grabovski a fost figura cea mai reprezentativă a coloniei româneşti din Pesta. Salonul său literar era locul de întâlnire al oamenilor de cultură români ai secolului al XIX-lea: Petru Maior, Samuil Micu-Clain, Teodor Aron, Emanuil Gojdu, Eftimie Murgu, Zaharie Carcalechi ş.a. Din iniţiativa acestuia din urmă se tipăresc mai multe cărţi în tiporafia Universităţii din Buda.

         Atanasiu (Andrei) Şaguna (n. 20 dec. 1809 la Mişkolţ-Ungaria) a studiat la şcoala greco-valahă, gimnaziul piariştilor din Pesta şi Universitatea din Pesta. În anul 1833 intră în cinul călugăresc luându-şi numele de Andrei. În 1842. Şaguna primeşte titlul de arhimandrit al Mănăstirii Popova (Iugoslavia), în 1846 este numit vice-general al Eparhiei ardelene şi se stabileşte la Sibiu unde, după doi ani, este numit şi sfinţit ca episcop.

         Andrei Şaguna a fost unul din preşedinţii Adunării Naţionale de la Blaj (15 iunie 1848), şeful delegaţiei trimise la Viena pentru a susţine pe lângă împărat drepturile românilor din Transilvania. A avut contribuţii deosebite la dezvoltarea învăţământului şi a presei în limba română, la întemeierea şi activitatea ASTREI, fiind primul ei preşedinte.

         Emanuil Gojdu (1802-1870), unul dintre cei mai înstăriţi oameni din Budapesta, a sprijinit prin fundaţia sa, numeroşi tineri români aflaţi la studii în Ungaria, a susţinut biserica, şcolile şi publicaţiile româneşti.

         Tipografia Universităţii din Buda, una dintre cele mai vechi ale Europei, i se consacră un capitol important din cartea Mariei Bereny. Înfiinţată în 1577, de episcopul catolic Telegi Miklos, Tipografia Universităţii din Buda a fost în epocă una dintre cele mai productive. Aici s-au tiprit cărţi de toate genurle (carte religioasă, didactică, dicţionare, beletristică, carte de istorie etc.), din toate părţile Europei. În tipografia din Buda îşi publică cărţi şi românii din celelalte provincii româneşti.

         De tipografia Universităţii din Buda îşi leagă numele mulţi români. Primul cenzor a fost Ioan Onişor. Urmează Micu Clain, Gheorghe Şincai, Ioan Corneti, Petru Maior etc. Între numeroasele cărţi româneşti tipărite în această tipografie, Lexicon românescu-latinescu-ungurescu şi nemţescu, cunoscut sub titlul Lexiconul de la Buda, se înscrie ca o lucrare de excepţie. Eset cel dintâi dicţionar etimologic românesc. Valoarea lui constă în faptul că el cuprinde pentru prima dată lexicul românesc însoţit de etimologia cuvintelor. Între realizatorii dicţionarului amintim numele lui Vasile Coloşi, al iniţiatorului lui, Petru Maior, pe fraţii Teodorovici s.a.

         Fondată în anul 1635 în vechiul oraş slovac Târnava, mutată în anul 1769, din ordinul Mariei Terzia, la Buda, Universitatea din Budapesta se înscrie între universităţile europene vechi şi cu tradiţie. Între studenţii Universităţii, în decursul anilor s-au aflat şi numeroşi români, mulţi dintre aceştia nume cunoscute azi lumii ştiinţifice sau culturale, precum Victor Babeş, devenit profesor, Ioan Slavici, Iosif Vulcan, Vasile Goldiş, Elia Cârstea, Ilarie Chendi, Octavian Goga, Iuliu Maniu şi mulţi alţii.

         Un capitol, interesant al cărţii Mariei Bereny se referă la introducerea catedrei de limba română în Universitatea budapestană. Ea se datorează lui Alexandru Roman, primul profesor al acestei catedre. Catedra fiinţează şi astăzi şi este onorată de cadre didactice universitare cu o bogată activitate didactică şi ştiinţifică.

         Presa în limba română are şi ea o veche şi bogată tradiţie. După mai multe încercări, în anul 1821, Zaharia Carcalechi scoate la Buda Biblioteca românească, prima publicaţie în Transilvania şi Ungaria. Primul număr cuprinde 200 pagini, se deschide cu un fel de articol-program „Iubitorilor de Ştiinţă”. Conţinutul publicaţiei este bogat şi variat: literatură, istorie, articole de popularizare a ştiinţei şi de propagandă culturală. Revista este bine primită, numeroase abonamente vin din Ţara Românească şi Moldova. Numărul următor va apărea abia în anul 1829. Vor mai apărea între 1829-1834 alte nouă numere.

         Amintim aici şi alte publicaţii: Amicul poporului, Democraţia, Concordia, Federaţiunea, la care vor colabora George Bariţiu, Ion Micu Moldovan, Iosif Hodoş, Iosif Vulcan, Miron Pompiliu, Aron Densusianu, I. Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri. În paginile „Federaţiunii” vom întâlni şi numele lui M. Eminescu care, sub pseudonimul Verro, publică trei articole: Să facem un congres, În unire e tăria şi Echilibru.

         Lista publicaţiilor este mult mai cuprinzătoare: „Poporul român”, „Adevărul”, „Lupta”, „Albina”, „Viitorul” etc. Între revistele de cultură sunt menţionate „Aurora română” (1863-1865), „Familia” (5 iunie 1865-17 aprilie 1880), „Amicul poporului” (1867-1868), „Poporul” (1894-1919) etc. Desigur, între acestea, „Familia” s-a impus nu numai în spaţiul transilvănean şi cel unguresc, ci în toate teritoriile româneşti.

         Cercetarea Mariei Bereny aduce o serie de date de larg interes pentru sitoria culturală a românilor trăitori în alte spaţii geografice, date şi mărturii ce întregesc istoria culturală a României.

 

Maria Bereny este directorul Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria, autoare a numeroase lucrări privitoare la viaţa culturală şi spirituală a românilor din Ungaria

 

Augustin COZMUŢA

 

UITATE (VECHI?) PORTRET MOZAICAT

 

         S-a convenit, tacit sau explicit, că fiecare generaţie e potrivit să evalueze valorile trecutului şi să şi le restituie din unghi propriu, astfel încât să le asigure perenitatea. Relativismul valoric nu e total şi mai ales nu e destinat să aibă o acţiune dizolvantă. Dimpotrivă, flexibilitatea gustului autentic face posibilă o recurenţă a receptivităţii în funcţie de criterii estetice alternative. Ce le place modernilor din antichitatea greco-latină nu e identic cu ceea ce a descoperit şi a pus în valoare umanismul Renaşterii, de pildă. Spiritul epopeic a evoluat şi s-a schimbat enorm fără ca Homer sau Vergiliu să fie cu totul daţi uitării, nici măcar azi, în zisa mentalitate postmodernă. Nici radicala contestaţie avangardistă n-a reuşit să facă tabula rasa din câ,pul tradiţional al valorilor, fie şi îndepărtate în timp. Asta pentru că - aşa cum se exprimă Gheorghe Bulgăre despre Eminescu - „Creaţia Poetului a învins timpul, rămânând vie, puternică, unică...” (Eminescu şi posteritatea literară), în ciuda faptului că n-au lipsit, în diverse etape, „confruntări cu demolatorii rău intenţionaţi ai cultului eminescian”, provocând o serie de calomnii şi de negări ridicole, violente şi arogante, dar niciodată eficiente. Urmărindu-se imaginea lui Eminescu în critica şi istoria literară sau, mai larg, culturală, s-a constata cu îndestulă obiectivitate şi cu argumente analitice pertinente că atât lăudătorii cât şi detractorii, câţi au fost, au contribuit prin exagerare la crearea şi perpetuarea unor clişee golite de orice conţinut şi semnificaţie, deformând şi falsificând mesajul profund al operei (a se vedea lucrarea Mihai Eminescu, poet naţional român, Istoria şi anatomia unui mit cultural - volum coordonat de Ioana Bot - Editura Dacia, 2001). Standardizarea receptării nu e bună şi nici recomandabilă, în orice vreme, fie cât de dogmatică, întrucât sfârşeşte în sterilitate, nicidecum în consolidarea unor concluzii definitive, îndreptăţite, făcute în limitele unor interpretări care să sporească cunoaşterea, îmbogăţind-o nu sărăcind-o. Adunând într-un volum direct asemenea mărturii depuse de succesive generaţii de interpreţi ai creaţiei eminesciene, Gheorghe Bulgăre, reputat eminescolog el însuşi, se arată animat de două tendinţe, una care să mijlocească punerea în circulaţie a unor „autorizate opinii” şi alta în virtutea căreia termenul de „cult” folosit la adresa lui Eminescu să nu aibă de suferit deplasări spre zonele joase ale spiritului critic (criticist cu orice preţ, iar uneori chiar criticastru). Aşa că reeditarea acestor Pagini uitate despre Eminescu (Editura Lucman, Bucureşti, 2004), pagini „vechi” în titlul primei ediţii din 1976, reprezintă un bun prilej de a reitera şi evoca „repere importante” ale aprecierii critice referitoare la Eminescu şi totodată momente nu mai puţin importante şi necesare ale generalizării în cultura românească a efigiei sale tutelare de „poet naţional”. Antologia reuneşte selectiv texte din 48 de autori, de la Maiorescu la Perpessicius, cu note şi comentarii la fiecare, elaborate succint de cel de al 49-lea autor care este Gheorghe Bulgăre însuşi, titlurile celor mai importante cărţi ale sale fiind Momentul Eminescu în evoluţia limbii române literare (1971) şi De la cuvânt la metaforă în variantele liricii eminesciene (1975), cărora li se adaugă munca de colaborator la redactarea, sub îndrumarea lui Tudor Vianu, a Dicţionarului limbii poetice a lui Eminescu (1968). Pe lângă „valoarea documentară a lucrării de faţă”, după cum remarcă în postfaţă Gh. Constantinescu-Dobridor, îngrijitorul ediţiei, antologia alcătuită de Gheorghe Bulgăre are darul de a ilustra consecvenţa unor aprecieri elogioase privitoare la valoarea şi semnificaţia operei eminesciene formulate cu demnitate intelectuală de spirite alese ale culturii române cum sunt, între alţii, Caragiale, Slavici, Xenopol, Sextil Puşcariu, Ion Petrovici, G. Ibrăileanu, Lucian Blaga, N. Iorga, Mircea Eliade, Camil Petrescu, Sadoveanu, G. Călinescu, Arghezi, Tudor Vianu, unii contemporani, alţii doar preţuitori în postumitate ai Luceafărului poeziei româneşti. Prin orânduirea lor cvasicronologică, textele antologate dau seama despre o întreită evoluţia în timp a posterităţii eminesciene: 1. drumul parcurs de la volumul princeps de poezii editate în timpul vieţii poetului (1884), la încheierea ediţiei integrale academice în 16 volume (1992); 2. creşterea interesului nu doar pentru lirica poetului, ci şi faţă de proză, teatru şi publicistică şi 3. prezentarea vieţii şi operei lui Eminescu în exegezele critice de referinţă (deşi, prin natura limitată a oricărei antologii, lipsesc nume precum I. Negoiţescu sau C. Noica, defavorizată fiind perioada postcălinesciană cu deosebire, până la, să zicem, Eugen Simion şi Petru Creţia). De asemenea, lipsesc cu desăvârşire textele denigratoare incriminate, până la „campania antieminesciană din ultimii ani” (în jurul lui 2000), prioritate absolută având referinţele economiastice, cele care au întreţinut „cultul lui Eminescu” şi au rezistat coroziunii timpului alături de opera elogiată. Prin urmare, portretul eterogen, mozaicat, al Poetului, reconstituit prin apel la texte critice înşiruite pe mai bine de un secol, părţile întunecate sunt eliminate cu elevată pioşenie în favoarea celor luminoase, chiar dacă din acestea unele deţin un spectru redus de nuanţe. Eminescu a fost un om întreg, deplin şi complex, deci o imagine necontrastantă, necontradictorie duce tot spre stereotipie şi clişeizare, ipostază neconformă cu personalitatea de excepţie, „nepereche” a genialului nostru poet. Aşa că îndemnul lui Arghezi, din 1943, rămâne valabil pentru fiecare generaţie care, întorcându-ne la operă şi la om, vrea să-l priceapă pe Eminescu: „Să se vorbească despre Eminescu mai des, şi cât mai des, e o datorie. De ce să fim reticenţi?” Conştient de valoarea sa, Eminescu era pregătit să-i întâmpine şi pe unii şi pe alţii: „laudele lor desigur m-am mâhni peste măsură” (elogiatorii) şi „rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege” (denigratorii).

Traduceri de Elena Liliana Popescu (Versurile de aur ale lui Pythagora), nr. 2(21), februarie 2005
Feb 27, 2005 at 05:00 PM

VERSURILE DE AUR ALE LUI PYTHAGORA

 

 

Cinsteşte în primul rând Zeii nemuritori în ordinea fixată de către Lege.

 

Ţine-ţi cuvântul dat.

 

Cinsteşte pe Eroii glorificaţi.

 

Venerează de asemenea Geniile pământeşti îndeplinind, astfel, tot ceea ce este conform legilor.

 

Cinsteşte pe tatăl tău, pe mama ta, şi pe rudele apropiate.

 

Dintre ceilalţi oameni, fă-ţi prieten pe cel care străluceşte prin virtute.

 

Cedează întotdeauna cuvintelor blânde şi faptelor folositoare.

 

Să nu ajungi vreodată, pentru o mică greşeală, să-l urăşti pe prietenul tău, dacă poţi, căci posibilul locuieşte lângă necesar.

 

Află că aşa stau lucrurile şi obişnuieşte-te să domini: lăcomia în primul rând, apoi lenea, luxul, mânia.

 

Să nu săvârşeşti vreodată, nici faţă de altcineva, nici faţă de tine însuţi vreo faptă de care ar putea să-ţi fie ruşine.

 

Şi, înainte de toate, respectă-te pe tine însuţi.

 

Practică apoi dreptatea în faptă şi în cuvânt.

 

Să nu obişnuieşti deloc să te comporţi, în lucrul cel mai puţin important chiar, fără să reflectezi.

 

Dar aminteşte-ţi că orice om este sortit să moară; şi fii pregătit atât să dobândeşti cât şi să pierzi bunurile averii.

 

Iar cu privire la toate suferinţele pe care le au de suportat oamenii datorită deciziilor auguste ale Destinului, acceptă-le ca pe soarta pe care tu ai meritat-o; suportă-le cu blândeţe şi aceasta deloc să nu te supere. Se cade să o remediezi, în măsura în care poţi.

 

Dar gândeşte-te bine la ce îţi spun:

 

Destinul îi cruţă pe oamenii cei buni de cea mai mare parte din aceste suferinţe.

 

Multe discursuri laşe sau generoase se spun în faţa oamenilor; nu le întâmpina cu admiraţie şi nici nu te grăbi să le respingi. Iar dacă tu îţi dai seama că se spune ceva fals, suportă aceasta cu răbdare şi blândeţe.

 

Sfaturile pe care ţi le dau, respectă-le în orice împrejurare.

 

Fie ca nimeni să nu poată vreodată, în scopul de a nu face lucruri nechibzuite, căci specific unei fiinţe nenorocite este să spună sau să facă lucruri nechibzuite.

 

Să nu faci deci, niciodată, un lucru datorită căruia ai putea avea de suferit mai târziu.

 

Să nu întreprinzi niciodată ceea ce nu cunoşti; dar învaţă tot ceea ce trebuie să ştii şi vei trăi existenţa cea fericită.

 

Nu trebuie să neglijezi sănătatea corpului tău, dar cu măsură să-i dai băutura, mâncarea şi exerciţiul, şi numesc cu măsură ceea ce niciodată nu stânjeneşte.

 

Obişnuieşte-te să duc o viaţă curată, simplă; şi fereşte-te sp afci ceea ce atarge invidia.

 

Să nu faci cheltuieli inutile, asemenea celor ce nu ştiu în ce constă frumosul şi nici să nu fii avar: măsura dreaptă este potrivită în tot ceea ce faci.

 

Să nu-ţi impui vreo obligaţie în urma căreia ai putea avea de suferit şi reflectează înainte de a acţiona.

 

Să nu-i permiţi somnului dulce să-ţi închidă pleoapele înainte de a fi examinat fiecare din faptele tale de peste zi: Unde am greşit? Cea am făcut? Ce am omis din ceea ce trebuia să fac?

 

Începe cu prima şi parcurge-le pe toate. Şi apoi, dacă vei considera că ai făcut greşeli, ceartă-te; iar dacă ai acţionat bine, bucură-te.

 

Străduieşte-te să pui aceste percepte în practică, meditează asupra lor, trebuie să ţi le apropii şi ele te vor duce pe căile virtuţii divine, căci eu spun aceasta în numele celui ce transmite sufletului nostru Sfânta Tetradă, sursă a Naturii, al cărui curs este etern.

 

Dar să nu începi un lucru pe care îl ai de făcut fără a cere zeilor să desăvârşească ceea ce ai început.

 

Când toate aceste percepte îţi vor fi familiare, vei cunoaşte constituţia Zeilor Nemuritori şi a oamenilor muritori şi vei şti în ce măsură lucrurile se deosebesc şi în ce măsură ele se aseamănă: vei cunoaşte de asemenea că, în cântatul Justiţiei, Natura este în totul asemenea ei însăşi, astfel că tu nu vei spera deloc la ceea ce este nesperat şi astfel că nimic nu-ţi va fi ascuns.

 

Şi vei afla atunci că oamenii îşi aleg ei înşişi şi în mod deliberat suferinţele lor.

 

Cât sunt de nenorociţi! Eu nu ştiu, nu văd şi nu aud lucrurile ce sunt lângă ei. Puţini sunt cei care au învăţat să se elibereze de suferinţe.

 

Aceasta este soarta care tulbură spiritele muritorilor. Ca nişte cilindrii, ei se rostogolesc de acolo până acolo, copleşiţi de suferinţe infinite; înnăscută în ei, de fapt, îndurerata Discrodie îi însoţeşte şi îi vatămă fără ca ei să-şi dea seama de aceasta; ei nu ar trebui deloc să o provoace, ci să o evite, cedând.

 

O, Zeus, Tatăl nostru, Tu îi vei elibera pe toţi oamenii de suferinţele nenumărate care îi copleşesc dacă le vei arăta tuturor de ce Geniu ascultă!

 

Dar tu să ai curaj, pentru că ştii că rasa oamenilor este divină şi că Natura sfântă le revelează limpede toate lucrurile.

 

Dacă ea ţi le va descoperi, tu vei ajunge la capătul a tot ce ţi-am prescris; vindecându-ţi sufletul, te vei elibera de orice suferinţă.

 

Dar abţine-te de la alimentele de care am vorbit, gândindu-te la tot ceea ce poate fi de folos purificării şi eliberării sufletului tău.

 

Reflectează asupra fiecărui lucru, luând drept cârmaci Suprema Inteligenţă din Înalt şi dacă tu vei ajunge, după ce îţi vei fi părăsit corpul, în eterul liber, vei fi un zeu nemuritor, incoruptibil şi pentru totdeauna eliberat de moarte.

 

(Traduse din limba franceză, din lucrarea Les vers d’or - de Mario Meunier. Traducerea în limba franceză a fost făcută după lucrarea: Hierocles. In aureum Pythagoreorum carmen commentarius).

 

Explicaţii

 

           Zeilor ce locuiesc lumea, emanaţii directe ale existenţei necreate şi manifestări ale facultăţilor sale infinite, le corespunde trei tipuri de entităţi înzestrate cu raţiune care populează universul. Hierocles le numeşte: Zeii nemuritori, Eroii glorificaţi şi Geniile terestre. Unii locuiesc astrele şi alte planete, iar ceilalţi pământul. 
         
Ei privesc acest principiu primordial, ca înconjurat de întuneric de nestrăbătut. „Primul principiu, zice Damascius, este deasupra oricărui gând; este de un întuneric de nepătruns”. Între această Fiinţă supremă şi om se afirmă că ar exista un şir incalculabil de fiinţe al căror grad de perfecţiune descreşte proporţional cu depărtarea de Principiul creator.

 
         
Suflete oamenilor sunt numite zei muritori: Zei pentru că le pot să se unească cu creatorul lor şi muritori, pentru că ele se pot depărta de Aces.

         
Muritorii, spune Heraclit, sunt nemuritori şi nemuritorii sunt muritori, fiecare dintre ei trăind moartea celuilalt şi murind viaţa celuilalt”.
 

           Cităm din Fabdre d’Olivet: „Pitagora, spune Damascius, privind această ierarhie spirituală ca o progresie geometrică, descria fiinţele care o compun în raporturi armonice şi fonda, prin analogie cu cele din muzică, legile universului”

          
Vorbindu-ne de datoriile pe care le avem faţă de zei, Hierocles nu ne vorbeşte de cele pe care le avem faţă de Dumnezeu. Singurul lucru pe care ni-l spune e că trebuie să fim asemenea Lui. Motivul acestei tăceri este că pythagoricienii, asemenea înţelepţilor Egiptului, „onorau prin tăcere pe Dumnezeu”, care conţine principiul „tuturor lucrurilor”.


          
Thales, Pythagora, Platon şi stoicii, scrie Plutarh, spun că Geniile sunt esenţe spirituale, iar Eroii, suflete separate de corpurile pe care ele le-au animat altădată, că acestea sunt spirite bune sau rele, după cum sufletele lor au fost bune sau rele”.


         
După Hierocles, esenţele spirituale intermediare între oameni şi Zei, sunt numite eroi glorificaţi, iar sufletele de oameni separate de corpurile lor, genii terestre. Eroilor li se mai spune şi semizei. Alăturate la Unitatea creatoare, Zeii, Eroii şi Geniile constituiau un aspect al faimoasei Tetrade pe care o respectau pythagoricienii.

Prezentare şi traducere de Elena Liliana POPESCU

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2091 - 2100 din 2177

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.