top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Tudor Arghezi. Plasticitate şi melos (III) de Dumitru Micu, nr. 11-12(18-19),noiembrie-decembrie2004
Noi 28, 2004 at 10:00 PM

Dumitru MICU

 

Tudor Arghezi  Plasticitate şi melos (III)

  

             Indiferent când (şi dacă) au apărut iniţial în periodice, câteva poeme din Cuvinte potrivite comunică stări „muzicale” de genul celor de rezonanţă simbolistă şi eminesciană înregistrate. Fluenţa lor nu preia însă, oricât de mult s-ar asemăna cu aceea a unor „versuri lungi” antebelice, nimic din „monotonia” acelora, din sonoritatea lor languroasă, efeminată. Ponderea, în succesiunea silabică, o au tot iambii, însă accentuarea, uneori, a primului cuvânt, trohaizarea intermitentă şi a altora, masculinizarea rimelor finale, în stihuri mai scurte decât alexandrinul românesc, dinamizează (relativ) frazarea poetică. Curgerea monotonă e evitată şi prin schimbarea bruscă a cadenţei, prin scurtarea sau lungirea neaşteptată a versului.

             „Munte-ndreptat cu piscul în tărie” debutează la vocativ, deci oarecum energic, Muntele Măslinilor, si versurile ce urmează, ba trohaice, ba iambice, rimate când masculin, când feminin, fac o cascadă de propoziţii atributive, ce se izbeşte, ca de un dig, de exclamaţia: „Împresuratule de astre!”. Simbol al ascezei înălţătoare, muntele cristic e celebrat prin adecvarea la sens atât a imaginilor cât şi a coloanei sonore.

             Vânt de toamnă e un poem în versuri cu număr inegal de silabe, dar rimate, şi toate în acelaşi fel, împerecheat. Formula muzicalului nu-i, în consecinţă, efuziunea, ci un fel de susur, ca al unui vânt uşor. Primul vers e de unsprezece silabe, al doilea de treisprezece, al treilea de opt, al patrulea de cincisprezece. Următoarele variază între opt şi treisprezece silabe: nu în funcţie de rime, ci imprevizibil. Imprevizibilitatea metrică sonorizează parcă, dematerializant, o tălăzuire de mulţimi în extaz într-un templu cosmic înecat de lumină: „E pardosită lumea cu lumină,/ Ca o biserică de fum şi de răşină,/ Şi oamenii, de ceruri beţi,/ Se leagnă-n stihare de profeţi.”

             Asemănătoare e atmosfera din Niciodată toamna..., dar mai interiorizată. Lumea se răsfrânge într-un suflet „doritor de moarte”. Doritor de o anume moarte, frumoasă, de o stingere dulce, de o topire eutanasică în nemărginire. Sufletul e covârşit de policromia blândă a toamnei, bolnav de prea multă frumuseţe, în această stare, totul îi apare mirific. Şesul e aşternut „palid”, cu mătasă, norii urzesc brocarte copacilor, casele sunt „ca nişte urcioare cu vin îngroşat”, râul e „de soare”, având „mocirlă” de aur, păsările „suie în apus”, pierzându-se în lumina lui, ca frunzele scuturate „în sus” de un carpen. Prozodic, sentimentul de melancolie suavă se comunică în metru trohaic de douăsprezece silabe, unele cataleptice, cu excepţia ultimului din strofa a treia, care are doar cinci: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru, doritor de moarte/ Palid aşternut e şesul cu mătasă./ Norilor copacii le urzesc brocate.”

             Morgenstimmung e un poem în versuri complet libere. Această prozodie corespunde perfect atmosferei sufleteşti ce se creează: o atmosferă de răvăşire interioară. Cântecul uneia (al „celei de altădată”, „pierdută-n drumul lumii”, se poate presupune) s-a strecurat pe fereastra sufletului, zăvorâtă de regulă, deschisă momentan, din imprudenţă. Urmarea e descrisă magistral, prin reprezentări cu încărcătură metaforică de o noutate incomparabilă: „Cântecul tău a umplut clădirea totată,/ Sertarele, cutiile, covoarele,/ Ca o lavandă sonoră. Iată,/ Au sărit zăvoarele,/ Şi mănăstirea mi-a rămas descuiată.”

             Culmea de performanţă a construcţiei imagistice e metaforizarea din strofa a treia, unde cântarea la pian este văzută ca „pipăire a mierlelor pe clape”: „Şi poate că n-ar fi fost nimic,/ Dacă nu intra să sape,/ Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,/ Care pipăia mierlele pe clape.”

             Indiferent însă dacă excelează sau nu prin inedit, forţa expresiei plastice se menţine, constant, la înălţime. Sub acţiunea magică a cântecului, întregul univers interior („închis”) e cuprins de seisme: „Cu tunetul se prăbuşiră şi norii/ în încăperea universului închis./ Vijelia aduse cocorii/ Albinele, frunzele... Mi-s/ Şubrede bârnele, ca foile florii.”

             Este efectul fatal al întâlnirii unor spirite din lumi diferite: „Eu veneam de sus, tu veneai de jos./ Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.”

             În versuri tot libere, având rime împerecheate, Descântec anunţă neliniştile din Psalmi. „Uşa marelui vis” e închisă cu un lacăt, pentru a cărui „ureche de fier (...) toţi paşii se sfârşesc şi pier”, în căutarea cheii prin care ar putea ajunge să vadă „mişcându-se comorile albastre”, frustratul nu conchide, ca într-un viitor Psalm, ultimul, că trebuie „sfărâmat” cel ce a zăvorât acele comori, ci cheamă în ajutor steaua: „Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui/ Şi lacătul tăcerii să-l descui?

             Situate dincoace de simbolism, nu doar istoric, ci şi tipologic, aceste poeme sunt neoromantice în stil şi spirit modern, într-un spirit ce include şi posibilitatea persiflării romantismului. Posibilitatea deromantizării... romantice. „Poezia modernă e romantism deromantizat”, zice Hugo Friedrich. Aserţiunea se confirmă, în două dintre poemele comentate, în unul, doar parţial. Contemplaţia extatică din Vânt de toamnă devine, spre final, uşor ghiduşă. Spectacolul ridicării luminii la cer: „Rece, fragilă, nouă, virginală,/ Lumina duce omenirea-n poală” include şi o scenă amuzant idilică: „Şi-n fluerul de sticlă al cintezii/ Se joacă mâţele cu iezii.

             În Mâhniri, persiflarea e manifestă. Diaconul Iakint „e trist”, „se simte stârv între jigănii” şi are impresia că „Toţi sfinţii zugrăviţi în tindă/ Cu acuarelă suferindă,/ Ai cinului monahicesc,/ Scrutându-l, îl dispreţuiesc./  De ce? Fiindcă/ La el, aznoapte, în chilie/ A-ntârziat o fată vie.”

             Nu într-o noapte oarecare, ci în una din săptămâna patimilor, când „schimnicii cu toţii/ Se pedepsesc amar, ca hoţii,/ Cu post uscat şi ascultare”. Ridiculizând sărăcia cu duhul, deromantizarea frizează, din punct de vedere religios, impietatea: „Şi Dumnezeu ce vede toate,/ În zori, la cinci şi jumătate,/ Pândind, să iasă, prin perdea,/ O a văzut din cer pe ea.”

             E cazul însă a reveni la momentul 1910-1912. Moment nu în întregime „simbolist”. Câteva piese în versuri mai scurte exprimă, în limbaj modernizat o sensibilitate neoromantică. Patru dintre ele, apărute în Viaţa socială, sub genericul Adolescenţă, dispersate în Cuvinte potrivite, însă trei intitulate identic, Creion, a patra Melancolie, fixează un idilic de speţă mai mult sau mai puţin urbană într-o impecabilă expresie clasică. Una încorporează subtil o schiţă de portret în confesie: „Obrajii tăi mi-s dragi,/ Căci sunt curaţi ca lacul/ Prin care până-n fund/ Se vede-ntreg copacul.”

             În alta, portretul e cuprins în relatare: „Trecând pe puntea-ngustă, Dintr-un secret imbold,/ Cu mâna prinsă-n fustă,/ Şi-o suie până-n şold.// Genunchii, copţi ca grâul,/ Duc somnului prinos./ Fără-ndoială, râul îşi lasă pleoapa-n jos.”

             O a treia instalează un idilic sprinţar: „Vino joc de vorbe goale./ Suntem singuri. Ce să-i spun?/ Numai gura dumisale/ Se aude sub un prun.// Plouă crengile lui rouă./ Cade câte-o picătură,/ Când în păr, găteala nouă,/ Când bomboană rece-n gură.”

             A patra Adolescenţă, reintitulată Melancolie, destabilizează idilicul, prin insinuarea unei incertitudini, unei descumpăniri, unei anxietăţi: „Câtă vreme n-a venit,/ M-am uitat cu dor în zare./ Orele şi-au împletit/ Firul lor cu firul mare.// Şi acum c-o văd venind/ Pe poteca solitară,/ De departe, simt un jind/ Şi-aş voi să mi să pară.”

             Un Creion, ajuns în Alte cuvinte potrivite din Bilete de papagal e, înainte de orice, zglobiu, având ritmul viitoarelor Copilăreşti: „Noi ne ducem printre lumi,/ Filosofi şi domnişoare,/ Culegând prin foi de pruni/ Stele albe, mărţişoare.”

             Alte poeme nesimboliste de dinainte de primul război mondial sunt de stil fie neoromantic, fie neoclasic, fie rezultat din fuzionarea acestora. Miez de noapte propune un peisaj celest, în care „Întâlnite-n vârful crucii,/ Faţă-n faţă, steaua, luna/ Se privesc şi, câte una, Stelele deşteaptă nucii”.

             Pe „al cerului pieptar” scapără „sumedenii de luceferi” şi „Din apus la răsărit,/ Toată iarba de pe cer,/ Mică-n bob cât un piper,/ A-nflorit şi-a tresărit.” (Sub acelaşi titlu, volumul Cuvinte potrivite conţine şi o altă poezie, total deosebită, reluată, sub titlul Suiş, în Alte cuvinte potrivite, unde e o clasică „inscripţie”).

             În arbitrar intitulată Mănăstire avem un pastel vesperal erotizat. Când „aţipeşte ziua-n ramuri”, „se trezesc visând” porumbeii, „liliecii din clopotniţi dau de cerul risipit”, un ceas „bate-n larg”, parcă „spărgând diamante”, pe boltă ies păuni lunari, trezind în amorezi dor de intimitate: „Luna-şi mână lin păunii/ Pe întinsu-i aşternut./ Ochii tăi ca bruma prunii/ Mă gândesc să ţi-i sărut.”

             În Seara şi Lumină lină apar, fin desenate, cu peniţă clasică, două vietăţi dintre cele mai mărunte: „un păianjen ca un neg” şi o albină, ucisă de „sarcina chemării”: „Voind să duci tezaurul de ceară,/ Te prăbuşişi din drumul cel înalt”. De o clasică eleganţă este Inscripţia pe un pahar, elogiu al „cristalului rotund (...) cu inima de-a pururea senină”, prin care nimeni nu ştie „ce izvoare/ S-au strecurat, şi câte, liniştit”.

             Tot de factură clasică sunt multe dintre Alte cuvinte potrivite, afişată, la unele, chiar în titluri: Epigraf, Inscripţie, Inscripţie pe un cuţit. Titlurile pot să nu fie însă perfect adecvate. Canonic în aspectul prozodic, Epitaf-ul se încheie cu două versuri care, în opoziţie cu idealul clasic de claritate, „varsă întuneric alb”, adică mister, venit de la „Acel ce ştie însă nu cunoaşte”. Mai în spiritul clasicismului sunt Răzbunare, unde Diavolul e învins de Pan: „Diavole, jocul tău ajunge!/ Pan te-a trântit şi-acum te-mpunge” şi În golf, care aduce chiar simbolul clasicismului antic, un templu, imagine a nemişcării, a eternităţii: ”Oglinda lui nici o lopată/ Şi luntre n-ating niciodată./ Nu cleatină vânt,/ Nu-i ţărm, nu-i pământ.”

             Clasic prin perfecţiunea artistică, Potirul mistic apoteozează un obiect eminamente creştin, iar, la dimensiunea istoriei universale, creştinismul e, după Hegel, manifestarea supremă a spiritului romantic… simbol cristic, potirul îndeamnă, asemenea Muntelui Măslinilor, la înălţare spre „codrii de stele”, în „singura lumină ce-o altoieşte cerul pe pământ”.   

Voiajuri latinoamericane: Columbia de Simion Pop. nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 11:00 PM

Simion POP


VOIAJURI LATINOAMERICANE: COLUMBIA

O ZI CU ÎNGERII NEGRI

 

            Primul rău columbian ne loveşte într-o marţi (ziua celor trei rele), sub un soare glorios (primăvara începe aici în octombrie), pe o şosea impecabilă, în natura beată de clorofilă şi lene, lângă Anzii Mici, în peisajul haşurat de cascade şi priveghiat de fluviul Cauca, ce coboară tumultuos şi mândru de la nord, din Puerto Valdivia, până la ocean (109 km). Locul fascinează şi umileşte, totodată, silindu-ne să ne oprim sub o cascadă să-l îmbăiem pe Melc-mişel, caroseria vehiculului trebuind pusă de acord cu puritatea naturii, ne-am zis, şi casa noastră pe roţi se înălbeşte ca oul ieşit din curul găinii, căci spălătorii de maşini lavacarros te întâmpină la tot pasul (operaţia costă sub un dolar): astfel primeniţi, ne repunem în splendoarea zilei şi a drumului îmbietor, dar contorsionat şi fugace încât, prea încrezători în steaua noastră, ignorăm curbele dese (avertisment natural), ne scapă sensul tragic al colibelor făcute din crengi şi folii de plastic ce se înşiruie pe ambele părţi ale şoselei, adăpostind humillados, puhoiştea ţăranilor goniţi de pe pământurile lor de către guerrilleros, fanaticii revoluţiei, pentru refuzul de a cultiva coca în contul unui cartel din reţeaua de droguri; ei sustrag astfel populaţia rurală de sub controlul statului, o strămută în zone dirijate de adepţii lui Mao şi Che Guevara, rezervaţii care se vor autonome şi comuniste (avertisment socio-politic), în sfârşit, al treilea semnal neluat în seamă de noi, cântecul de cobe al păsăruicii Saltapared (Aiurilă, Saltă-stâncă), ce ne cade în auz de trei ori tziuvik-quirik (avertisment magic), dar nu-i dăm atenţie şi inevitabilul se produce: ne trezim că maşina a rămas fără frâne, o ia la vale tot mai repejor pe toboganul dantelat de curbele unui abis care soarbe în pâlnia lui două făpturi dizolvate în acizii pe care doar spaima îi secretează şi le umple nările cu mirosul de ţipirig al unei morţi inerente. Mai am răgazul să zic ptiu, drace! apoi şoseaua îşi mută cursul, o virează în sus pe neaşteptate, o cârmim înspre cer, frânaţi din proprie inerţie, în suiş, proiectaţi pe o culme de vis, ca spinarea de dromader (dar Columbia n-are cămile) şi ne trezim depuşi în braţele lui Dumnezeu. Nimerisem în rai, pesemne, îmi zic, dar zăresc firma unui han pe care scrie Sanandrecitos (Copiii Sfântului Andrei), ceva de neînţeles: paradisul are sfinţi, desigur, dar nu şi cârciumi rezervate spaniolilor, apoi văd o ceată de îngeri negri şi scunzi, fără aripi, ce mişună în hăul de sub noi, într-o buclă a şoselei; zărindu-ne ieşind din carcasa maşinii proptită în cer, aceştia erup în bucuria fără margini de a ne vedea teferi, cu strigătul ojala! (slavă Domnului!), urmat de ropot de aplauze şi ţopăiala în cerc, un fel de bătută pe loc, poate sârba ori căluşarul indigen.

            Cine dracu' sunteţi voi? le strig celor din şosea, cu graba celui ce iese din şoc să respire aerul vieţii, egală cu o reîncarnare.

            Noi suntem sanandrecitos, justiţiarii lumii, zic îngerii negri.

            Ce lume şi care justiţie? mai vreau să ştiu.

            Lumea care îşi impune justiţia proprie: el mundo de los povres, sărăcimea.

            Aha! mă fac că pricep şi revin la realitate...

            Nici vorbă de rai, carevasăzică, nu părăsisem astrul, estamos sobre la tierra firme (ne aflăm pe solul ferm al oamenilor), îmi zic băştinaşii amuzaţi la culme şi aflu coordonatele: suntem pe costişa de deasupra satului Jarumal, comitatul Sân Andres, în provincia Antioquia, situată în limita nordică a Columbiei centrale, celebră prin isprăvile operate de sanandrecitos. Sunt revoltaţii vieţii, cum îşi zic ei înşişi, înrolaţi în grupări paramilitare, convinşi că nimic nu-i prea mult ori prea scump ori necugetat pentru cauză: ei incendiază, fură (tâlhărie la drumul mare), iau ostatici, ucid (cu mitraliera şi cuţitul), pactizează cu mafioţii de droguri, totul fiind permis în numele revoluţiei permanente şi al războiului sfânt pe care Columbia săracă îl contrapune celei bogate, despotice...

            Dar noi suntem gringos, străini de ambele baricade, nu ne vârâm nasul în războiul confuz, fratricid, şi rebelii ne remorchează vehiculul (nu mecanic, strict manual), îl depun într-un hei-rup colectiv în curtea hanului vag întrezărit din rai, dar real, palpabil, pământean şi accesibil: funcţionează acolo (alături de cârciumă, brutărie, bordel, potcovărie, fântâna arteziană şi vespasiana satului) centrul de reparaţii auto - de fapt, un cimitir de maşini devenit cu timpul service Cuñado, atelierul „Cumnatul”, porecla proprietarului, iar gealaţii din subordinea lui descalţă maşina cât ai clipi şi o pun pe butuci. Diagnoza tehnică: plăcuţele de frână croite artizanal în Panama se măcinaseră de parcă ar fi fost de tărâţe (zice Cumnatul) şi maşina a rulat în curbura Anzilor Mici „fier pe fier”, vărsând scântei ca o cometă; nu sunteţi nici primii, nici ultimii. Un ceai de coca vă readuce la sentimente mai bune...

            Sfat util: infuzia din frunze de coca nu-i hipnotic ori halucinogen, cum se crede, nici anabolizant psihedelic, cum ţipă ignoranţa, ci un tonic cu acţiune rapidă, te induce în starea de bine, e uşor anestezic (adoarme zonele vlăguite), cu rol deconectant (dispar grijile), dar excitant, în acelaşi timp (biciuieşte neuronii, instinctul vital) şi puternic revigorant (n-ai foame, n-ai sete), iar senzaţia de plenitudine te inundă biologic şi spiritual.

            Toată ziulica o petrecem cu „îngerii negri” care ne repară maşina: ei nu beau ceai, constat, dar nici nu mănâncă, ţin în gură şomoiogul de frunze de coca în combinaţie cu var stins, savurându-şi saliva saturată de alcaloidul rezultat prin macerare bucală, un elixir cu triplă acţiune, se zice (nutreşte, ameţeşte şi fericeşte). Nici nume n-au „îngerii” bag de seamă, numai poreclă, ca şi Cumnatul (din motive conspirative, cred): ei se numesc, în răsfăţ ori sarcasm, Cando Negro (Guzganul Negru), Pucha Cai (Paznic-la-găurică), şi  Sentado (Ciucilă), căci umorul are în Latinoamerica conotaţii hilarinate, ţin de spiritul histrionic şi vitalismul exuberant amerindian.

            Sunt inocenţi şi blajini, fără voinţă, îmi zic la plecare, impresie pe care o corectez grăbit, chiar în seara aceleaşi zile: televiziunea anunţă că „îngerii” locului tocmai capturaseră patru turişti străini, luaţi cu japca în nişte plase de liane şi duşi în pădure ca ostatici şi monedă de schimb în şantajul pe care îl administrează guvernului cu nonşalanţă şi euforie...

Întrebarea este aceasta: ce sunt aceşti sanadrecitos? Îngeri sau demoni? Cred că şi una şi alta, întrucât Satan, îngerul răzvrătit, în prăbuşirea sa pierde, se spune, „cel de al treilea ochi”, piatra oraculară de smarald, pe care o avusese în frunte şi devine opac, inapt să zărească divinul, să distingă binele de rău. Satanismul uman (şi cel columbian) nu-i decât repetarea accidentului originar reluat în versiuni tot mai degradante, până la grotesc.

            Hipolito - hoţul decent, chiar inocent şi întru totul condescendent

            Al doilea rău columbian vine ca o nălucă şi dispare sub tirul ineficace al unui revolver poliţienesc, fără consecinţe sau urmări grave, îl relev amuzat şi afabil, dar mă simt ruşinat şi culpabil (uite păţania): la un stop în oraşul-port Cali, în plin centru, întreb de o adresă, când un tânăr elegant şi politicos se apropie de geamul întredeschis al maşinii şi explică grijuliu, cu voce de stentor şi lux de amănunte încotro s-o luăm, cum să ne orientăm în păienjenişul stradal şi care-s reperele spre destinaţia dorită, când vira-hep! smulge pickup-ul electronic de pe bordul maşinii şi dă să fugă, dar îi apuc mâna, o răsucesc, simt cum cedează, însă hoţul dispare în mulţime, lăsându-şi braţul în mâinile mele (ori mâneca hainei, nu pot preciza), căci urmărind făptaşul scap amănuntele, nu şi râsul drăcos pe care fugarul îl aruncă poliţistului care scoate revolverul, trage câteva gloanţe în vânt şi gata! finita la comedia.

             - Nu ne scapă, căci avem dovezile! mă asigură sergentul şi constată furtul, urmele clare, descrie circumstanţele, paguba (100 dolari), semnez reclamaţia, schimbăm cărţi de vizită şi iată-ne prieteni, ne tutuim, căci ceasul rău apropie oamenii, îi face mai buni şi ne dăm randevu pe curând, cu hoţul pus în cătuşe, încât sunt buimac, mă umflă tuşea, nu mai ştiu unde mi-s şi-mi vine să mor de râs...

            ...dar noaptea îl revăd pe tâlhar (în vis, desigur), vine ţintă la mine, defel spăşit, chiar mândru de ispravă, cum deduc din ceea ce îmi spune grăbit, dintr-o respiraţie: mă numesc Hipolito şi regret, señor, am venit să-mi recuperez braţul, deoarece eu nu fur, întrucât furtul nu există, iau câte ceva de curios ce sunt, neştiind la ce foloseşte, iar obiectul acela nu-ţi aparţine, căci ai venit pe lume cu mâinile goale, señor, şi tot cu mâinile goale vei pleca, ceea ce dobândim este dar din dar, nu posesiune, un împrumut temporar, culpa de furt e o prostie, zeul mi-a plasat mie acel tocadisco (pickup), cum de nu înţelegi, señor? N-ai tăria de a renunţa şi va trebui să înveţi, deoarece tu nu pierzi, tu restitui ce ţi s-a dat, dai îndărăt şi poate vei reprimi obiectul acela în altă existenţă, când vei fi mai înţelept, capabil să fii tu „hoţul” şi eu aşa-zisul „păgubaş”, căci lumea-i o morişcă de bâlci, tu devii eu şi eu devin tu, schimb inerent între un gringo şi un coate-goale, lo siento por la molestia, regret deranjul, scuze nu-ţi datorez, sunt liber, sărăntoc şi neatins de legi, pe care le scuip golăneşte printre dinţii mei de cal, care au, după cum vezi, o splendidă strungăreaţă, căci n-vreme de pierdut, îmi iau braţul şi salut...

            Are dreptate băiatul! îmi zic şi îl iert cu un sentiment de beatitudine, pe care nu mi-l explic, nici nu-i cazul, sun la politie, îmi retrag reclamaţia, ce furt? care incident? nu văd ce-i de neînţeles, sergent? eu n-am avut tocadisco, nu-mi place muzica, n-am fost în oraşul Cali şi nu gust glumele dumitali, sunt greco-catolic, perfect sănătos, restul nu vă priveşte (totul se rezolvă dumnezeieşte)...

            Zona Roja

            Ultimul rău columbian e şi cel mai rău suportabil, se petrece în silenţiu, n-ai cum să-l înfrunţi, nici să i te sustragi, cum să lupţi cu tăcerea? ce faci cu vidul? unde să fugi într-un deşert mineral? poţi nimici nimicul?

Mergem ca osândiţii într-o muţenie de mormânt, căci „valea morţii” seamănă cu un tunel (unicul drum prin munţii stâncoşi Doña Juana din sudul Columbiei spintecaţi de o crevasă cu pereţi urcând până la 4000 de metri); suntem ca şoarecii-cobai închişi în caruselul perpetuum mobile, sub experiment, în alergare şi rotire perpetuă, expuşi a le studia pulsul, reacţiile, rezistenţa, spaimele, chimismul anatomic, modificările umorale, însă noi nu ne aflăm în laborator, sub ochii savantului ori la microscop, ci în laboratorul vast al naturii şi în vizorul puşcaşilor lunetişti, sub ochii comandourilor care ne observă de pe abrupturile pleşuve ce flanchează, ca turnurile unei puşcării, ambele părţi ale şoselei, putând oricând scuipa asupră-ne o rafală de gloanţe, ori să ne bareze calea cu somaţia „banii sau viaţa!”, ori să ne ia ostateci ghemuiţi într-un lasso de liane şi căraţi în junglă ca monedă de schimb, marfă de şantaj politic ori stoarcerea unor sume de bani, ori… totul e doar închipuire?

            Fapt e că străbatem Zona Roja, teritoriul terifiant al Columbiei, controlat de rebelii înarmaţi, inexpugnabili, se zice, în acest bastion natural unde fac ce vor, taie şi spânzură, sfidează autorităţile, armata, poliţia, atacă noaptea, mai ales, lansează bolovani, barează şoseaua, pun capcane cu dinţi metalici pe el domenio de la libertad, având ca simbol un dublu „T” (tâlhărie? teroare?), iniţiala localităţilor Taminano şi Tambo, între care se situează geografic pe o distanţă de circa 40 kilometri. Suntem sfătuiţi să nu ne aventurăm în ţinutul malefic ori, dacă o facem, să ne înscriem în coloana de maşini, să ţinem trena unor autocamioane, rulând roţi în roţi, în mersul tip „sandvich” (jargon şoferesc), respectând avertismentele înscrise pe panourile unor foste reclame: Nu opriţi deloc! Fotografiatul şi nevoile urinare sunt interzise! - sfaturi vitale, ca să nu zic mortale, pe care le urmăm întocmai, cu ochii cât cepele înfipţi în peisajul arid, doar-doar vom surprinde un chip de bandit, o ţeava de armă, un binoclu, un bocanc sau o uniformă paramilitară, însă nimic nu apare la orizont, universul este incongruent, inospitalier, impropriu vieţii, vid de emoţii, sincopat doar de inconvenientele pilotajului „la grămadă”: curba periculoasă, abisul, ghiontul involuntar dat autocarului din faţă, buşeală confraternă a trailerului care ne secondează şi gata.

            Odiseea se termină în coadă de peşte, părăsim Zona Roja cu obrazul curat, încât îmi vine să înjur birjăreşte. Sunt revoltat şi umilit că nu se întâmplă nimic (în ciuda promisiunilor), că fantezia mea e atât de crunt pălmuită, că bandiţii închid ochii, că revoluţia lor ne ignoră etc...

            Ei bine, ieşim din caruselul groazei, alţi şoareci pătrund în tunel, altă cursă, altă marfă.

            Ieşim din ţara asta, ca doi ocnaşi din, apoi adio şi n-am cuvinte, nu ne vom opri orice ar fi; sorbim deja din ochi ultimul sat al acestei ţări, de fapt un cătun ce sade călare pe frontieră cu duzina lui de case, unde oamenii ară şi seamănă în speranţa că vor recolta porumbul, patata camote (cartoful dulce) şi patata amarga (cel amărui), dar ţâşnesc din pământ chiar străbunii lor sub formă de oale şi ulcele, recoltează figurine de zei şi obiecte de cult, căci are loc resuscitarea in corpore a strămoşilor precolumbieni plămădiţi din lut ars, verzi şi tineri, în pofida vârstei lor milenare (cultura ceramică nariño), încât vă întreb cu onestitate: cum să nu te opreşti să cumperi (pe un preţ de nimic) un totem precolumbian autentic, sub forma unei cupe de ritual pe care o închipuie palmele împreunate ale unui cuplu ce convorbeşte cu zeul (achiziţie care ne saltă în inefabil)?! Abia după aceea recădem în real, pe pământul oamenilor, profani, telurici, păcătoşi şi grăbiţi, salutând Columbia cu iubire totală, adesea mortală, ţara asta fiind şi rea şi bună, vrăjitoare căpcăună, căreia îi cânt şlagărul latinoamerican de amor etern ce topeşte inimile şi vitriolează pe infideli: „Eu plec de tot, iubito, dar rămân în veci cu tine”... 

            Post scriptum: aflu că guvernul SUA acordă militarismului legal columbian suma de un miliard şi jumătate dolari – pe de o parte – pentru nimicirea celui de al doilea militarism al ţării, cel ilegal, al contrabandei cu droguri., în vreme ce – pe de altă parte – importă cam 90% din producţia columbiană de stupefiante, este „unicul patron” al vastelor culturi halucinogene. Întrebarea care mi-o pun e asta: nu întreţin oare americanii focul unui alt Vietnam?


(Fragment din volumul Sub Crucea Sudului, în pregătire pentru tipar)

Cărţi prezentate de Ion M. Mihai, Augustin Cozmuţa şi Daniela Sitar-Tăut, nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 11:00 PM

Ion M. MIHAI

 

POETICA TĂCERII ÎN LIRICA LUI BLAGA

 

         Diversă ca genuri, bogată în conţinut şi desfăşurată pe toată durata primei jumătăţi a secolului XX, opera lui Lucian Blaga a fost interpretată de toţi marii critici literari ai epocii: T. Vianu, P. Constantinescu, Ş. Cioculescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Vl. Streinu, Perpessicius ş.a., apoi, mai târziu, de N. Manolescu, N. Balotă, M. Tomuş, E. Simion etc. O monografie completă - Opera literară a lui Lucian Blaga - i-a dedicat, în 1976, George Gană, poate cel mai complet interpret al lui Blaga de până astăzi. Lucian Blaga a fost integrat de toţi exegeţii săi „Pleiadei” marilor noştri poeţi interbelici: Arghezi, Barbu, Bacovia sau „Constelaţiei” care adaugă celor de mai sus pe V. Voiculescu, Nichifor Crainic, Aron Cotruş, Radu Gyr, Gellu Naum, Ion Pillat, Adrian Maniu, Şt. Aug. Doinaş ş.a.

         Poezia lui Blaga a inspirat întotdeauna, tuturor, respect, dar fiind în general ermetică, poetul respingând în principiu arta mimetică, n-a entuziasmat decât pe cei care au înţeles-o cu adevărat.

         O interesantă, valoroasă şi originală exegeză a creaţiei poetice a lui Blaga a făcut-o, recent, universitarul clujean V. Fanache în lucrarea sa Chipuri tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga, publicată la Editura Dacia - 2003 - din Cluj-Napoca. Acesta a ţinut seama de faptul că poezia lui Blaga, aşa cum însuşi autorul ei considera, nu trebuie judecată legat de filosofia sa, fiind vorba de două aspecte diferite ale creaţiei; poezie cu limbajul ei metaforic este produsul sensibilităţii şi al imaginaţiei poetice a autorului ei, iar filosofia, ca produs al gândirii teoretice, are caracter conceptual şi demonstrativ.

         Lucrarea lui V. Fanache are ca moto un aforism al lui Blaga care-i caracterizează, îi justifică şi-i motivează chiar conţinutul: „Cea mai importantă operă a spiritului meu este tăcerea pe care am pus-o şi am închis-o în toate operele poetice şi filosofice”. Chipurile tăcute ale veşniciei ar constitui după V. Fanache - şi nu numai după acesta - substanţa însăşi a liricii lui Blaga, lirică ce se constituie, aşa cum au observat mai toţi exegeţii săi, în spaţiul misterului sensibil, echivalent mereu cu absolutul. Cartea în discuţie este structurată pe unsprezece capitole, fiecare capitol - în afară de introducere - tratând un chip distinct al tăcerii în creaţia poetului luminilor. În preambul, V. Fanache face, cu vervă deosebită şi cu exces de teorie poetică, prezentarea generală a problemei, pe care o detaliază apoi în capitolele care urmează. Sunt abordate, pe rând, chipurile tăcute ale: focului, aerului, pământului, apei, luminii şi întunericului cum şi alte cunoscute motive blagiene: somnul, creaţia, timpul şi orfismul. Se consideră că devalorizarea cuvântului poetic a produs o stare de „criză în arta contemporană, în filozofie, estetică, lingvistică şi literatură”, criză ce se poate estompa înlocuind cuvântul cu tăcerea, care este necuvânt dar, în acelaşi timp, este gând. De aceea, în poezia lui Blaga se observă o justificată rezervă faţă de cuvânt şi există tendinţa ca acesta să fie înlocuit cu tăcere, care ar fi „principala formă de manifestare a universului însuşi”. Şi V. Fanache reaminteşte că în afară de cuvânt şi de tăcere există şi alte forme de exprimare, din care încă două sunt predominante: muzica şi lumina. De altfel, primul teoretician al liricii moderne - Hugo Friedrich - observa şi el în Structura liricii moderne (1959) degradarea cuvântului poetic şi prezenţa tăcerii în poezia modernă. Iar ca justificare a acestei constatări invoca în lucrarea cu titlul de mai sus mari poeţi europeni care au schimbat faţa poeziei: Baudelaire, Hölderlin, Mallarmé, Rimbaud ş.a. Poeţii moderni realizează combinaţii eliptice între cuvânt şi necuvânt - eliptice ca formă dar cu mare încărcătură emoţională -, sugerând numai cuvintele absente şi obţinând astfel creaţii valoroase, ca cei amintiţi mai sus, ori ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi mulţi alţii de la noi.

         Şi în romanul său postum, Luntrea lui Caron, în care concentrează toată estetica erosului, Blaga subliniază preeminenţa tăcerii faţă de cuvânt, notând la pagina 451: „La început a fost tăcerea”. Autorul lucrării analizate consemnează plastic şi sugestiv: „Tăcerea fecundată de cuvânt naşte sensul operei literare”. Poetul, spune el mai departe, „este numai un tălmăcitor al unor stări născute din contemplarea universului şi sondarea eului”. Şi, ca un corolar, referindu-se în continuare la aceeaşi temă, sintetizează calamburistic starea de fapt: „Descins din tăcere, creatorului de poezie îi este limpede un lucru: DIN ARTA CUVÂNTULUI POEZIA DEVINE ARTA NECUVÂNTULUI” (p. 25). Iar pentru a-şi fundamenta aserţiunea reproduce un aforism paradigmatic al lui Blaga referitor la cuvânt: „Ce este cuvântul, orice cuvânt? Nimic decât o rană a tăcerii” (p. 27). De altminteri, Blaga avea o înclinaţie ancestrală - biologică - spre tăcere, de care povesteşte în „autobiografia” sa, Hronicul şi cântecul vârstelor, dar şi în poezie. Tăcerea ar fi „o umbră a unui cuvânt”, singura cale de a intra în dialog cu universul cosmic. Ea este caracteristică şi defineşte lumina, cosmosul, focul, apa, pământul, cerul, toate componentele universului, tot zbuciumul sufletesc al fiinţei umane, inclusiv speranţa, iubirea, tristeţea.

         Pentru a-şi argumenta convingător tezele, autorul foloseşte frecvent aforismele lui Blaga, din care citează copios. El consideră că autorul Spaţiului mioritic ar fi principalul poet suprarealist de la noi care promovează estetica şi poetice tăcerii. Tăcerea şi necuvintele ar fi folosite în epoca modernă pentru că „stările care există şi nu pot fi numite sunt mai numeroase decât cele care poartă un nume”. Tăcerea ar fi singurul mijloc de a putea intra în dialog cu misterul cosmic, ea fiind, de fapt, „starea originară a universului”. Prin ea se poate exprima şi viziunea apocaliptică - una din însuşirile expresionismului -, căruia îi este tributară arta poetică a lui Blaga.

         Autorul Chipurilor tăcute… atrage atenţia asupra influenţelor satului românesc în creaţia lui Blaga, subliniind că acesta observă în lumea satului „ceea ce este etern, esenţial, ceea ce nu moare niciodată”. „Neschimbat e numai satul” spune Blaga, sintagmă valabilă, desigur, pentru epoca respectivă, el neputând anticipa degradarea actuală, ireversibilă, a lumii rurale de la noi, când imaginea paradisiacă a omului arhaic, cinstit, credincios şi muncitor a rămas numai în opera lui Blaga, a altor câţiva creatori şi în istorie. Celebrele discursuri de recepţia la primirea în Academie ale lui Blaga şi Rebreanu - Elogiu satului românesc, respectiv Laudă ţăranului român - rămân şi ele valabile numai pentru lumea satului românesc de altădată, ca surse de tezaurizare a etnografiei româneşti, ca spiritualitate primordială românească.

         În amplul şi doctul studiu de care ne ocupăm, autorul atrage atenţia că „POEZIA TĂCERII LUI BLAGA NU ESTE ŞI O TĂCERE A POEZIEI”. Pentru că Blaga a creat în toate etapele vieţii sale, poate mai puţin după 1948, când, considerat „poet burghez şi decadent”, a fost brutal exclus de regimul comunist din funcţia de profesor al Universităţii clujene, din programele şcolare şi, parţial, chiar din biblioteci.

         Citind ultima carte a profesorului V. Fanache referitoare la creaţia poetică a lui Blaga, percepi mai bine construcţia şi mesajele acesteia, descifrezi multe din tainele modernismului său, chiar dacă pentru aceasta este nevoie de un considerabil efort intelectual. Poate ar fi fost necesare mai multe aprecieri axiologice care ar fi uşurat înţelegerea aprecierilor făcute. Deşi nu toate ideile exprimate de autor sunt inedite, el are meritul de a le fi asamblat într-un tot organic, coerent, care asigură exegezei impresia de unitate şi le face credibile, le impune ca punct de vedere. Sunt totuşi şi unele afirmaţii cu care nu poţi fi complet de acord, cum ar fi, de exemplu, substituirea completă a cuvântului cu tăcerea, negându-i-se acestuia calitatea de vehicul poetic, dar ele nu afectează esenţial calitatea şi valoarea lucrării.

         Sensul aforistic al cărţii lui V. Fanache, comentariile sale pline de miez, exemplele bine alese din poezia lui Blaga cu care-şi motivează afirmaţiile, analizele pe text, sobre şi temeinice pe care le face şi nu în ultimul rând, stilul plăcut al scriiturii, fac din lucrarea de mai sus o lectură plăcută, instructivă, mai ales pentru cei interesaţi de poezia modernă.

 

Augustin COZMUŢA

 

„OGLINDA” CLIPEI DIN URMĂ

 

         Deşi intrată la numărătoare din startul vieţii, clipa din urmă e nesocotită multă vreme, exorcizată adesea, unele din mijloace fiind chiar poezia. Deşi omul este singura dintre fiinţe care are conştiinţa morţii, încă de la naştere fiind sortită să ştie că va atinge dramatica limită a expierii, presimţirea sfârşitului e ambiguă, iar confruntarea cu el se transformă precum la Arghezi într-un complicat joc de v-aţi ascunselea, a cărui coordonată majoră e incertitudinea. Deşi bănuită, ademenită şi curtată, interogată şi transfigurată, ea rămâne învăluită în mister. Clipa din urmă apare prin surprindere, deloc solemn şi ceremonios cum s-ar putea anticipa, ci dimpotrivă lovind necruţător şi într-un mod adesea dintre cele mai banale şi mai prozaice. Sentiment grav şi dominant în orice meditaţie umană, trăirea finitudinii are, pe lângă o dimensiune metafizică, multiple ipostaze concrete, unele sublime, atinse de forţa revelaţiei, altele de-a dreptul şocante prin realismul lor dezarmant şi dezamăgitor. Spiritele alese traversează o îndoită dramă, una a omului obişnuit care luptă gladiatoric cu verdictul final implacabil, alta a omului de excepţie, de elită, care îşi contemplă alături de degradarea fizică şi ruinarea esenţei sale distinctiv, aristocratice, cea care îi dă dreptul să aspire la nemurire, prin durabilitatea operei. Astfel dedublată, această trăire e cu atât mai cumplită şi mai sfâşietoare, indiferent în ce registru ar fi percepută, de la cel tragic până la cel tandru ironic sau duios sarcastic. Câteva mărturii depune şi Ion Pop în cartea sa de versuri Elegii în ofensivă (Editura Vinea, Bucureşti, 2003). Formularea oximoronică din titlu ne avertizează că autorul se află la vârsta trăirilor elegiace, dar apelează la această specie literară nu pentru a-şi deplânge soarta, ci mai degrabă, pentru a o utiliza adecvat în apărarea fiinţei sale primejduite de moarte. De aceea, fluidul liric şi fluxul rememorativ are o curgere pragmatică, la limita firescului şi autenticului existenţial. Nimic contrafăcut, convenţional, mimat, imaginat, construit, artificializat, mistificat, preocuparea delicată şi subtilă fiind îndreptată spre a capta lucid şi a da expresie potrivită momentului trăirii, de unde şi frecvenţa unor poeme cu titlul Oră sau sintagme sinonime care să surpirndă un destin ajuns în prag de a fi „cro-no-me-trat”, Deşi avertizat prin surse culturale şi „Influenţe livreşti” asupra a ceea ce îl aşteaptă, invocarea „ecorşeului” şi a „palimpsestului” fiind un fel de paveze în acest scop, poetul cărturar nu repetă, ci îşi receptează sincer propria clipă a întâlnirii cu finitudinea şi cu semnele prevestitoare ale acesteia. Şocul primit şi parat cu graţie, totuşi, luându-şi în apărare nu doar propria elegie, ci trimiţând în ofensivă şi altele care îi evocă în solidaritate de destin pe semeni apropiaţi, denumiţi generic „Profesorul” sau „Prietenul” sau invocă motive şi instanţe mitice, religioase şi simbolice (oracolul din Delphi, mielul cristic, arta naivă a icoanei pe sticlă, muzica lui Mozart şi Bach, poezia lui Lautreamont, sculptura lui Brâncuşi etc.) Traseul e şi nu e (voit) conceput şi derulat spre a face o demonstraţie de forţă lirică, determinată fiind succesiunea capricioasă, imprevizibilă, de impresii şi de notaţii intime, cu accente care trimit spre un mod intelectual al lirei, fin controlat în transcrierea stărilor şi în elaborarea expresiei, aparent laxă şi degajată, dar dozată cu măsură şi înnobilată de un limbaj elevat. Confesiunea directă, evocarea sentimentală a unor tribulaţii sufleteşti, relatarea sentenţios-ironică, cu referinţe cotidiene sau proiectate în memoria cultural-istorică a unor evenimente cu rezonanţă „elegiacă”, caracterizează cele mai multe poeme din primul volum, cu toate că nu lipsesc nici textele de pură ficţiune poetică, expediate şi ele cu adresă exactă şi împinse în „ofensivă” spre a învinge primejdia morţii şi a stăvili invazia Nimicului. Veritabile elegii, ca structură şi tonalitate a expresiei, sunt Punctul negru, Cântec în vânt, Passacaglia, Ca Demostene, Psalm, Nu sunt Arhimede, Zăpadă pe un scaun, Ceva nu e tocmai în ordine, Am aflat astăzi, Nu orice margine, din care cităm finalul, deşi în întregimea ei se prezintă ca o poezie ce merită să o înveţi pe de rost: „Dar, vai, nu orice frunte are / Norocul să ajungă sub nimb. / Iar capul meu scade sub margini / ca sub coji ce se tot desprind, / vrând să ajungă la sâmburele / pe care-l simt pâlpâind / nu prea adânc şi plăpând / sub straturi subţiri, în pământ”.

         Fragil şi supus eroziunii, Omul, amestec divin de materie şi spirit, îşi parcurge cu nelinişte condiţia specifică, suspendat între pământ şi cer, deşi moare - cum versurile poetului o spun - „Odată cu albinele, cu larvele de cărăbuşi, / cu fluturii, cu iarba, / cu furnicile.” (Opus Magnum).

Daniela SITAR-TĂUT

RADU MAREŞ: AMINTIRILE UNUI TRIBUN-IST

 

         În tornada de mărturii, confesiuni, jurnale, mai mult sau mai puţin involuntare, de creaţie, indirecte sau erotice, care au împânzit perimetrul editorial postdecembrist, unele dintre ele sfidând retorica genului prin acumulări confortabil-mitomane, Manualul de sinucidere al lui Radu Mareş, apărut la editura timişoreană Augusta, în anul anterior, reprezintă un exerciţiu persuasiv de onestitate, pe care diaristul tribunist  ni-l oferă. Titlul, şocant, alături de compartimentarea tomului în treisprezece capitole, (cifră simbolică, fatidică, fantastă sau doar ghinionistă), reuşesc să menţină constant orizontul de aşteptare al lectorului, într-un suspans ideatic, dozat cu parcimonie, de un scriitor călit la şcoala revuistică, ce are un indubitabil talent de narator. Ieşit parcă din marsupiul marilor povestitori ardeleni, Radu Mareş re-scrie istoria unui focar de cultură, revista Tribuna, pe care ne-o înfăţişează diacronic, într-o panoramă, pe a cărei panoplie coabitează confortabil, fondatori, detractori sau personaje care au influenţat, benefic sau nu, destinul publicaţiei.

         Tonalitatea volumului, nostalgică pe alocuri, este una a moderaţiei şi a bunului simţ, corifeii redacţionali, la marginea semidoctismului, nefiind nici ei incriminaţi, ci doar analizaţi cu o oarecare condescendenţă. Destinul revistei pare a se fi aflat, încă de la debut, sub semnul neşansei, nebeneficiind, la primele apariţii de un redactor-şef, apt să acopere cu numele său potenţiala mediocritate a colaboratorilor. Teoria conspiraţiei este reiterată în subsidiar, pe parcursul întregului tom, reluată fiind şi sub forma unor întrebări retorice. Primele numere, guvernate de Ioanichie Olteanu, „intelectual stimabil, dar fără operă”, se află sub semnul mediocrităţii, dar cunosc fabulosul tiraj de 50.000 de exemplare. Acestuia i se succedă la timonă, Dumitru Mircea, căruia îi recunoaşte probitatea, în pofida faptului că la nivel estetic romanele sale sunt „de-al doilea sertar”. Tot acum jurnalierul circumscrie şi tarele tribuniste, incurabile, în pofida tentativelor, sporadice, de profilaxie: „Una - precara calitate, şi intelectuală, şi artistică, dar şi morală, a redactorilor [...] A doua a fost şi a rămas beţivănia îngrozitoare: poate un mod de exprimare compensator dacă nu, în altă eventualitate, un mod de a fi în lume considerat ca decurgând din însuşi statutul scriitorului. În fine, a treia tară, e comerţul cu securitatea”. „Perioada Mircea” pare a fi etapa antedecembristă cea mai turbulentă în manifestări bahice, dar amprentată, în egală măsură, de maşinaţiuni de culise, animozităţi, rivalităţi, scandaluri, care vor conduce înspre un elegant exil al redactorului-şef în postul de director al Filarmonicii clujene şi încredinţarea revistei lui Dumitru Radu Popescu, a cărui primă menire era cea a dezinsecţiei etice, comportamentale. Istoria Tribunei este privită ca o balanţă, ai cărei poli laterali sunt, cronologic, D.R. şi Augustin Buzura, în vreme ce echilibrul central, deşi despotic, ca urmare a modificării mentalităţilor şi solicitărilor de „la centru”, îi revine lui Vasile Sălăjan. Plusurile perioadei D.R. sunt reliefate neretractil: aducerea de la „Steaua” a lui Victor Felea, „intelectual admirabil, poet şi critic”, iubit şi respectat de toată lumea, ceea ce constituie aproape o anomalie în orice epocă, promovarea talentelor, dar nici minusurile nu sunt omise. Plecarea lui D.R. în capitală generează un veritabil război de succesiune, în care sunt angrenaţi, direct sau din umbră, nume de marcă ale tagmei literelor. Deşi candidatul ideal pare a fi fost Augustin Buzura, susţinut cu fervoare de profesorul Mircea Zaciu, numit este Vasile Sălăjan, în vârstă de numai 34 de ani, „prudent, încăpăţânat, secretos”. În pofida divergenţelor avute de-a lungul timpului, Radu Mareş, semnalează în acelaşi spirit al autenticismului nefardat, elementele benefice ale „hegemoniei Sălăjan”, cooptarea universitarilor, cărora le alocă rubrici permanente şi ultrarigurozitatea corecturii.

         Ora astrală, cel de-al doilea capitol al tomului, radiografiază climatul revuistic antedecembrist, dar conferă şi pagini de virtuozitate într-ale poeticii atmosferei, atunci când este penelat sediul Tribunei, un topos magic pentru noii-veniţi, cu atribute de passe-partout în lumea literelor. Rememorarea capătă o încărcătură nostalgică atunci când se are în vedere statutul redactorului, înzestrat cu abilităţi semidemiurgice pentru cel ce vrea să acceadă în acest univers, cvasiermetizat, al scriiturii, deoarece, contrastiv şi oarecum aproape oximoronic, în societatea actuală profesia este devirilizată, pervertită, vidată de doza de respect, solemnă, din trecut. Prima filă nouă se converteşte şi într-un profil spiritual al Clujului, în raport cu Bucureştiul sau alte reşedinţe de judeţ. Observaţiile, pertinente, lezează, poate, orgoliul aristocratic al castei de la poalele Feleacului: „Prin definiţie, clujenii alcătuiesc o masă inertă. Experienţa anilor '90 arată că aici răspunsul la o propunere de tipul protest colectiv este unul placid. Clujeanul e foarte greu, aproape imposibil de urnit, nepăsător la orice agitaţie care nu-l vizează direct. El priveşte lumea cu detaşare, ca de după un zid, şi refuză implicarea cu oroare.” Autorul nu ezită să diagnosticheze anomaliile care au înveşmântat în mister revoluţia decembristă, cu atât mai mult cu cât masacrele efective s-au extins pe durata a numai trei ore. Ochiul lucid, călit, al jurnalistului, re-face focarele de revoltă, reacţia retractilă iniţială a concitadinilor, declaraţiile mitomane, ulterioare, asupra evenimentelor, vizionarea, securizată, din balcoane, a manifestaţiilor, precum şi unele bizarerii, care converg înspre ideea strategică a complotului organizat. Nu este omis nici momentul devastator al mulţimii îngenuncheate, care repetă la unison, alături de Doina Cornea, sacramental şi pios, Tatăl Nostru.

         Ultimul sfat de taină are în vedere condiţia ingrată, tragică a lui Vasile Sălăjan, care în euforia generală pare invizibil pentru anturaj, deşi este încă redactor-şef. Adunarea constituită va dezbate noua orientare a Tribunei, în prezenţa lui Adrian Marino şi a lui Achim Mihu, dar nu se ajunge la nici un rezultat, în afara, deja încropitului mesaj Către cititori, compus de Radu Mareş, care va apărea, ca manifest ideatic, în primul număr „liber” al revistei. Alegerea lui Augustin Buzura la timona Tribunei, considerată un act reparator, precum şi etapa, de degringoladă pe alocuri, în destinul turmentat de intemperii al gazetei clujene, constituie trama capitolului A fi la timonă şi a celor ulterioare. Din portretul realizat romancierului cel mai mediatizat al momentului, reţine atenţia eschiva lui de a nu răspunde direct la o întrebare decât adresând interlocutorului o alta. Radu Mareş remarcă similitudinile biografice ale acestuia cu D.R., „al cărui destin îl reface în cheie personală”. Înfiinţarea Fundaţiei Culturale Române şi numirea lui Buzura în fruntea acestuia, aduce Tribunei servicii, dar şi deservicii, autorul lansând ipotetic-dubitativa problemă dacă se poate conduce sau nu o publicaţie prin comandă de la distanţă. Funcţia încredinţată lui Augustin Buzura, de primă importanţă, care-i solicita prezenţa în capitală, alături de deplasările frecvente pe mapamond, lipsesc revista de un spirit managerial competent, motiv pentru care, în scurt timp, aceasta va aluneca încet, pe panta falimentară. Slaba înzestrare materială, suplinită pe alocuri de donaţiile Crucii Roşii, balast de inutilităţi sau, din contră, de aparatură de ultimă generaţie, alături de doza de dezinteres a autorităţilor faţă de cultură, instalată ascendent, după invazia postrevoluţionară a climatului local cu ziare-fantomă fără a avea un suport juridic, orientarea nepolitizată a acesteia, scindarea opiniilor în tabere ideatice antinomice, contribuie la eclipsarea acestui focar de cultură. Sunt dezbătute apoi subiecte „nedefrişate jurnalistic” - tip greva foamei, Procesul de la Braşov, relatarea evenimentelor din martie, de la Târgu Mureş, alături de evidenţierea semnelor premonitorii care au condus spre acest barbarizant episod, alături de intemperiile pecuniare ale ziarului din 1996: tăierea curentului, dispariţia enigmatică a televizorului, a ediţiilor princeps sau rachetelor de tenis, într-o isterică manifestare a complexului „stăncuţă”, care pare a fi contaminat întreaga Românie.

         În opinia jurnalierului, Clujul pare a deţine prerogativele bufonilor din tragediile shakespeariene. Universitatea este privită ca un receptacol elitist, care înglobează energiile, sublimându-le ştiinţific, vădind o anume glacialitate, aristocratică şi retractilă în faţa gazetăriei, percepută ca un topos mediocru, destinat intelectualilor de serie sau jurnaliştilor. Atitudinea defensivă a acestora diminuează calitatea informaţiei din presa clujeană. Oraşul este definit de autor, remarcându-i statutul individualizant, a-tipic, drept o „continuă catastrofă suprarealistă”. Persuasiv, Radu Mareş explicitează sindromul ratării prin exemplul conferit de modelul Caritas şi Dacia Felix, rezumate, deloc metaforic, drept Taxa pe prostie. Remarcând, taxonomic, tipurile de amnezie, scriitorul identifică una particularizantă: „Astfel încât nimeni nu-şi mai aduce aminte că faimosul Caritas a apărut in nuce (ca proiect), sub umbrela Tribunei şi că, tot aici, a fost năşit şi experimentat în prima parte a lui 1991”. Fiascoul înregistrat de acest joc de tip piramidal nu alertează cu nimic percepţia celor deja păţiţi, astfel încât Ioan Stoica reuşeşte să producă mutaţii acerbe prin sistemul său, suprapopulând Clujul cu mii de oameni dornici de înavuţiri fabuloase, atrofiind conştiinţa onestităţii şi dorinţa de muncă, singura preocupare a populaţiei părând a fi aceea a numărării chitanţelor. Se constată, bizar, o diminuare a furturilor, tâlhăriilor, hoţii părând a fi anesteziaţi provizoriu în aşteptarea câştigului înmulţit de 8 ori.

         Ultimele consideraţii vizează, reiterant, condiţia scriitorului, tonalitatea sceptică, pesimistă, amară, ba chiar o doză de maliţie, constituind timbrul comun al ultimelor pagini: „A ţine un scriitor în picioare şi cu mâna întinsă pentru câţiva bănuţi: iată marea satisfacţie a omului politic de astăzi”. Amintirile lui Radu Mareş despre Tribuna, al cărei fatum ingrat, aflat sub semnul eşecului şi ratării unor şanse unice, peisajul revuistic postrevoluţionar, remarcarea diferenţelor acţionale şi cognitive dintre capitală şi provincie, radiografierea pervertirii sistemelor de valori şi detronarea statutului redactorului de odinioară, constituie o lectură agreabilă, situată sub zodia cavalerească a rememorării nevindicative.

 

 

 

Tudor Arghezi. Plasticitate şi melos (II) de Dumitru Micu, nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 10:00 PM

Urmare din numărul 5(12)/2004

 

Dumitru MICU

 

Tudor Arghezi  Plasticitate şi melos (II)

          Cum, fireşte, s-a observat, figuraţia Agatelor negre se constituie bipolar, o extremală a ei fiind materialitatea şocantă, cealaltă: suavitatea. De o parte: „(...) cărnuri, oase, scoase/ Căzând în jurul nostru, rupte”; „luna (...) bolnavă (...) culcată peste-un pachet zdrenţos de vată”. De alta: „Esenţă lină/ şi subtilă/ în care totul pare şters/ De buruiană şi argilă”. Tânărul Arghezi pendulează între Baudelaire şi Verlaine. Între „les monstres glapissants, hurlants, grognants, rampants/ Dans la ménagerie infame de nos vices” şi „De la musique avant toute chose”. Între pictura crudă şi inefabilul muzical.
          După tăcerea de şase ani dintre debutul sub numele consacrat şi debutul din 1910, discursul liric arghezian e, la început, de o impetuozitate byroniană. Instrument al unei demonii romantice, doritoare să „schimbe faţa solului”, să „scufunde” o lume detestabilă, făcând să ţâşnească, în locul ei, din străfunduri, „o alta, limpede şi blândă”, limbajul liric include constituenţi de speţă baudelariană. Nu neapărat în poemele cu sens social, Rugă de seară şi Absolutio (ce conţin doar formulări ca „Demonic infinit!/ Descinde-n mine cum descind/ Tenebrele-ntr-un schit”; „Bieţi rătăciţi/ Găsiţi în uliţi felinarul/ Pe care ştreangul să-l suiţi”), dar în chip izbitor în mai toate celelalte, în cele de inspiraţie intimă („un biet buchet pe care-n rând/ Păianjenii ţesut-au cort”), de reculegere („Aici e numai moarte-ntinsă;/ Mirosul cărnilor albastre/ Fântâni din cari ţâşneşte chin”, „Din braţ rămâne-un braţ de lemn/ Din piele un ghem scăpat pe scânduri”), de viziune escatologică: „O ţeastă se-azvârlă din umeri titani/ De ştreanguri atârnă martiri”.
          Asemenea reprezentări sunt contracarate în o seamă de poezii apărute în anii 1910-1912, majoritatea în Viaţa socială şi Viaţa românească, unele în Rampa, Seara şi Almanahul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, sau trecute în Cuvinte potrivite, cu sau fără retuşuri, din Linia dreaptă ori din manuscrise ale acelei perioade, de sonuri cu fluenţă de incantaţie, precum cele notate („în depărtarea noastră, Lio...”, „Lumină lină şi subtilă”) de efuzii gingaşe, de creionări şi puneri în scenă graţioase. O piesă imprimată în Viaţa socială sub titlul Tăcere, schimbat în volum cu Agate negre, eternizează la un mod neoromantic o reverie, cu lună „licărind în bruma serii”, cu un „lin păinjiniş” ce prinde sufletul, alintându-l, cu „fluturi albi”, ieşiţi „din foile citite”, cu vânt ce trece pe sub geamuri, „cu susure de mătasă”, asemenea unei plase „constelate cu mărgele”. O atmosferă simbolistă de solitudine ceţoasă e „gravată” în „agata” 41 din Linia dreaptă, devenită în Cuvinte potrivite (cu modificări mai ales în ultima strofă) Gravură. În „înserata dimineaţă, cenuşie ca un cort”, sufletul „coboară/ Melancolic pe-amintiri/ Ca o pulbere uşoară/ Cu bolnave licăriri”. Atmosfera e maladivă, chiar tanatică, dar nu include nimic macabru. 
          Învăluie aspecte de moarte liniştită, firească, perpetuă. Lumina anemică a unui soare ce „s-a născut din haos mort” cade pe „mobile din care se deşteaptă muşc trezit”, pe „foi” putrezite „prin unghere de sertare”; inima „bate într-un ritm (...) cu secundele ce-n turmă nencetat am tot murit”; însă efectul acestor situaţii nu e o stare depresivă, ci o detaşare de „timpul viu”, de prezent, prielnică travaliului artistic: „Dintr-a mea singurătate/ Las în urmă timpul viu,/ Şi prin veacuri destrămate/ Fac cu mâna semn şi scriu.” 
          Agată la origine, poezia cu nume turcesc Biulbiul (privighetoare) semnalează o atmosferă de extaz, de alienare mistică - în expresie rituală, deloc traumatizantă: „Printre prunii din amurg/ Cântă-n ritmuri de tipsii/ Ghersul moale, stihul turc/ Şi arab, de la geamii.// Rugăciune! nebunie!/ Ca bolnavii gem cu toţii./ Sunt nebunii! în chinovie/ Au şi munte şi câmpie.”
          Discret, în aceste ultime două poeme, simbolismul, un simbolism suav melancolic, nostalgic, îşi precizează identitatea, în Sfârşitul toamnei (tot o „agată”, iniţial numerotată 32, în Linia dreaptă), prin decorul citadin (de parc) al intimităţii, printr-un constituent livresc şi prin utilizarea versului liber: „O! cine-ar zice că pe-aici/ Au fost vreodată flori,/ Privighetori,/ Şi cărţi citite cu ochi mici,/ În care latele panglici/ întorsu-s-au de-atâtea ori?
          Brize de simbolism potolit adie şi în alte două poezii din Viaţa socială, Târziu de toamnă şi Drum în iarnă. Prima e o elegie, pe un fundal tot de parc: „Prin singurătatea lui brumar/ Se risipeşte parcul, cât cuprinzi,/ învăluit în somnul funerar/ Al fumegoaselor oglinzi/ A doua - o feerie de alb:/ Decembre, ca un paradis/ De marmur şi scântei,/ Hlamida şi-a deschis/ Şi, dintre tei,/ Un vaiet lin de clopoţei/ Suspin-abia, ca-n vis.”
          Piesele în versuri lungi din anii 1910-1913 au, şi ele, contiguităţi cu simbolismul prin fluenţa muzicală „solubilă”, feminizantă, prin note de senzualitate (acută, dar nu paroxistică), prin alăturări, oximoronice („perlele lichide”, „văpăile livide”), prin elemente de figuraţie citadină. Compuse în alexandrini româneşti, de patrusprezece şi treisprezece silabe, cu foarte multe rime feminine, împerecheate, în majoritatea cazurilor, caracteristica lor majoră comună e tonalitatea melopeică: „Tu nu eşti frumuseţea spiralelor candide./ În ochi tu nu duci moartea şi perlele lichide/ În cari răsfrâng misterul văpăile livide.” (Tu nu eşti frumuseţea...).
          „N-ar fi mai scumpă vremea sleindu-se-n tăcere/ Decât bătută-n clopot de glas fără durere?/ Nu-i mai de preţ arama, ce încă nencercată/ Aşteaptă-n fundul lumii să fie căutată?” (Stihuri)
          „Vino-mi tot tu-n fereastră, stea-n fundul lumii vie,/ Ce mă cunoşti aproape de geamul de Tărie,/ Cea stinsă cea din urmă şi-aprinsă cea dintâi (...)” (Vino-mi tot tu) .
          Monotonia efluviilor melice e ruptă intermitent de formulări surprinzătoare, inedit metaforice, de comparaţii insolite: „Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut/ Cu orbul, ca să cânte, spărturile pe flaut.” (Toamnă).
          „Vreau degetul uşurel să-l iau, să i-l dezmierd.../ Orice voiesc rămâne îndeplinit pe sfert.” (Idem
          „Când am plecat, un ornic bătea în ceaţă rar,/ Atât de rar că timpul trecu pe lângă oră.” (Despărţire)
          „Dă-i lapte, de eşti mumă, dă-i sânge, curtezană,/ Şi inima-n curvie ţi-o fă de Cosânzeană.” (Stihuri)
          Modelul prozodic imediat al acestor versuri este, evident, eminescian, cel din elegiile în alexandrini, adaptat însă unei sensibilităţi modelate şi de Verlaine. Transferarea spaţiului erotic din codru în parc corespunde timbrului sufletesc maladiv din poeme ca Toamna: „Străbatem iarăşi parcul, la pas, ca mai-nainte./ Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte./ Aceeaşi bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni./ Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini” sau din mai târziu publicatul Oseminte pierdute: „Iubirea noastră a murit aici./ Tu frunză cazi, tu creangă te ridici./ Atât amar de ani e de atunci!/ Glicină tu, tu florile-ţi arunci”.
          Tonalitate eminesciană, produsă pe alocuri cu vocabule de sursă livrescă, punctată de specificări antifrastice au şi câteva poezii în alexandrini încredinţate tiparului după război, însă datând din primul deceniu al secolului XX. Două dintre ele au apărut în Lumea (1926), intitulate respectiv Monotonia I-a şi Monotonia II-a (în Cuvinte potrivite, Din nou şi Poate că este ceasul); o a treia, tot acolo, sub titlul Versuri lungi, înlocuit în volum cu Stinse scântei. În fiecare scânteiază stihuri şi strofe memorabile, figuri de stil nemaiîntâlnite: „Senină-n imitarea-i eternă, rece, goală,/ Şi silitoare, iarna, ca un şcolar supus,/ Aplică-ntotdeauna, strict, regula de sus,/ Cuminte, mulţumită de-a fi gramaticală” (Din nou).
          „O zi mărunţi, o noapte aprinşi cu foc de aştri,/ Când răstigniţi, când slobozi şi mari şi-adesea mici,/ Păstori de crizanteme, profeţi pentru furnici,/ Deasupră-ne vulturii pluteau în cer albaştri.” (Poate că este ceasul)
          „Din fosta-mpărăţie azi a rămas o hartă,/ Cu care-n vântul iernii cârpeşti fereastra spartă” (Stinse scântei).
          O altă poezie, Cântare, a intrat direct în volum, în primul. Eminescianismul total al unor versuri mai de la început („Pusei pământ şi ape zăloage între noi/ Şi suntem pretutindeni alături amândoi”, „Te întâlnesc pe toată poteca-n aşteptare/ Necontenina mută a mea însoţitoare”) e rectificat, mai jos, printr-o zvâcnire (modernă) de senzualitate nedisimulată: „Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sânii-n mână/ De vrei s-astâmpăr setea din ei sau din fântână”.
          Proprie modernităţii e şi situaţia paradoxală dezvăluită în final: „Apropiată mie şi totuşi depărtată,/ Logodnică deapururi, soţie niciodată.”
          Consonant sunt făurite sonor două piese publicate în reviste după apariţia volumului de debut, plasate în „ediţia definitivă” a Versuri-lor în ciclul Alte cuvinte potrivite. Una rememorativă, nostalgic, Voci: „Sunaţi în amintire, voi, suflete pe rând,/Câte-aţi trecut prin mine şi câte aţi mai rămas,/ Câte v-aţi stins deapururi şi cărora un gând/Sau licăr de lumină vă ţine loc de glas”.
          Alta, Toamnă de suflet, mai pronunţat elegiacă: „Zilele albe, iată, au început să plece,/Ca nişte bărci tăcute, pornind fără lopeţi./În ţărm se face seară şi steaua-n cerul rece/Păzeşte cripta nopţii cu candeli şi peceţi”.
          Acelaşi melos în Heruvic, piesă inserată de-a dreptul în volum, expresie a unui moment sufletesc de beatitudine, de bucurie exultantă. Poetul se simte „altoit cu visuri, ca un ocean cu stele” şi, crescându-i „o strună de vioară” în suflet, are sentimentul de-a fi omagiat de întreaga fire: „Tot ceasul îmi aduce un dar şi-o jertfă nouă./ De vreme ce lumina primeşte să-mi lumine./ Câmpia scoate-n brazde bijuterii de rouă/ Şi pomii pun covoare şi nimburi pentru mine.” 
          Stări analoge, şi comunicate în tonalităţi tot atât de patetic vibrante, vor particulariza versuri din etapa finală a lirismului arghezian, îndeosebi din volumul Frunze.
          Meditativă, locuţia din Apă trecătoare (în revista Lumea: Monotonie) se materializează prozodic în stihuri de şaisprezece silabe, analoge celor din Umbra lui Mircea. La Cozia, care alternează însă cu versuri de cincisprezece: „Înviată-n miezul nopţii, dusă lin pe mâini de umbră,/ Tu eşti fir de pisc şi haos, ca o rază care umblă.”
          Precum se vede, poezia lui Tudor Arghezi a traversat în foarte sinuoasa ei evoluţie, un moment ce ar putea fi numit „muzical”. Altfel spus (întrucât „muzica” e principiul formativ al simbolismului): „simbolist”. Se înţelege că e vorba de un simbolism aproximativ. Acoperind (nu integral) anii 1910-1912, pătrunzând discontinuu şi în cei doi imediat următori, momentul acesta va resuscita melic, cu intermitenţe, în deceniul al treilea, şi încă o dată, surprinzător, în „toamna târzie” a vieţii poetului.

Adio, Europa!, roman şi film de Marian Barbu, nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 10:00 PM

Marian BARBU

 

„Adio, Europa!”, roman şi film

 

            În palmaresul regizoral impresionant al lui Tudor Mărăscu, s-a aşezat pilduitor şi filmul Adio, Europa!, după romanul omonim al lui I.D. Sîrbu.

            Publicat postum, în 1992, la trei ani de la dispariţia autorului (17 septembrie 1989), romanul a trezit un interes aparte în rândul specialiştilor, datorită nu atât densităţii de fapte conţinute în ţesătura lui, cât modalităţii literare de prezentare a acestora - alternarea eseului cu povestirea. O pecete esenţializată a narativului am numi-o comunicarea cu orice preţ. Dar nu în forme obişnuite, deşi oralitatea este o altă dominantă a întregului text, alături de reflecţie. Satira acidă, ca o hlamidă de castelan, stăruie benefic, venind încărcată de inserţii din vechea Eladă, trecând prin catilinare, ajungând la Voltaire sau Swift, până la Zamiatin, Orwell, Soljeniţîn ş.a., ori venind de la D. Cantemir şi I.B. Deleanu, până la Marin Preda, D.R. Popescu etc.

            Aşadar, textul literar musteşte de asemenea trimiteri şi numai nuieluşa de alun a lectorului specializat le poate decela elegant şi folositor. Sub semnul acestei valorizări a apărut în primă instanţă analitică numărul Caietelor Critice (10-12, 95/97) din 1995, sub patronajul acad. Eugen Simion (director). Ulterior, s-au mai perindat nume de cercetători (avizaţi sau nu) prin faţa sau prin interiorul operei lui I.D. Sîrbu. Se subînţelege că zăbava unora dintre ei a lăsat urme şi despre Adio, Europa!.

            Bănuiesc că scenariul şi regia lui Tudor Mărăscu să le fi avut în vedere, măcar de potenţă consultativă.

            Cum romanul însă n-are o acţiune propriu-zisă, în formă clasică (engleză, italiană, rusă sau franceză - vezi realismul!), ci se prezintă ca o Guernica, de Picasso, Tudor Mărăscu a reuşit o dublă perspectivă: 1. Să facă un film de acţiune, pornind de la drama unei familii, bântuită de o lectură hazlie a unui afiş; 2. Să biciuie sardonic acţiunile şi limbajul de lemn al activiştilor comunişti.

            Din această ultimă precizare, regizorul a spart biografia timpului în două - înainte şi după agresiunea cultului personalităţii.

            Eu cred că povara filosofică a textului prozastic a fost admirabil esenţializată de regizor printr-o distribuţie de mare clasă. Trebuie lăudaţi toţi actorii, spiritul de echipă, comportamentul admirabil imprimat şi respectat în cele mai mici detalii. Dar, (trebuie să fie un… dar!), personalităţile lui Florin Zamfirescu şi Victor Rebengiuc au pus în lumina memoriei pentru totdeauna personajele Tutilă, simboluri ale parvenirii politice, ale slugărniciei şi autorităţii draconice.

            Cât priveşte însă pe Mircea Diaconu (Candid - profesor de filosofie), cărţile jocului se-ncarcă de elogii, surprize şi admiraţie. Actorul, el însuşi un bun prozator, are o rostire, o frazare atât de normală, de bine asumate, încât trece dezinvolt de la starea de ingenuitate la cea de revoltă (mai ales în faţa soţiei sale, Olimpia), de la râsul involuntar la cel batjocoritor. Privirea, părul răvăşit, indiferenţa, greaţa, lascivitatea pun stăpânire până şi pe îmbrăcămintea ori mersul lui. Dacă I.D. Sîrbu ar fi trăit şi ar fi văzut filmul, s-ar fi minunat că a fost bine înţeles şi, de ce nu?, „bine jucat”. Mircea Diaconu a fost… pe aripile vântului, rostit molcom sau dur, dar mai ales trăit în nexul său cauzal.

            Victor Rebengiuc, actor cu mare experienţă filmică, a făcut un Tutilă II dezinvolt, imagine de carierist sadea. Ceva din Caţavencu a strecurat I.D. Sîrbu în alcătuirea lui ca personaj (nu i-au lipsit romancierului deloc modelele craiovene!).

            Rebengiuc a întreţinut supravegheat atmosfera de familie şi a caricat destoinic acea mea culpa, pentru a nu cădea în defăimarea… organizată. Dincolo de text, grimasa, gestica, roşeaţa aprinsă a obrazului l-au făcut memorabil.

            În ceea ce-l priveşte pe Florin Zamfirescu, mai marele „dirijist”, mai întâi local, apoi… central, discuţia se cuvine începută de la orientarea regizorului. Tudor Mărăscu a înlăturat dogma primului secretar sau trimisului de sus ca oameni mici de statură (după modele bine ştiute), cu exprimări incoerente, fără vicii, dogmatici ca un calendar în pioneze. Aşa încât, prin Florin Zamfirescu au fost exploatate eleganţa, „nobila misiune” partinică, împănată cu mici abateri de la… norma impusă (un pic de alcoolism, de imoralitate). Pe deasupra, însă, vigilent, cu dispoziţii precise de a controla şi înregistra convorbiri, de a opera transferuri spre libertate sau puşcărie, cu o duritate de fiară.

            Conform uzanţelor de doctrină (întâi leninistă, apoi ceauşistă), activistul înregimentat în roşu trebuia să-şi facă mai întâi lumină în propria-i ogradă, a familiei, a neamurilor ş.a.m.d. Cu atât mai mult, dacă accede la o funcţie superioară. Altfel spus, vara Olimpia ne apare ca protejată, iar Zamfirescu o tutelează alternativ - când bonom sau molcom, proteguitor, când răpciugos, şi întotdeauna unidirecţional, când este vorba de soţul ei, candid. Lupta cu intelectualii a fost un slogan, un principiu, al ciumei roşii, cu atât mai mult, când venea vorba de… filosofi. De aceea, Tudor Mărăscu, respectând linia epică a romanului, a tras splendide cadre vizând izolarea (obiectivă) a celor doi soţi - el, într-o ultimă înfăţişare cu trimisul… central, ea, într-o aparentă intimitate cu amanta acestuia.

            Situaţia ia amploare, cei doi soţi vor să ştie unul de celălalt, totul scapă însă de sub control, iar comunicarea lor devine imposibilă - Olimpia este călcată de maşină, iar Candid, în ciuda bandajului de la mână, sfârşeşte într-o luptă nedreaptă cu administratorul politic din zonă, trimis de partid. Ospiciul de nebuni explică întrucâtva o asemenea situaţie.

            Înfruntarea se desfăşoară într-o subterană, ca într-un tunel al timpului, spaţiu care amplifică drama, dar, zice regizorul cu operatorul de imagine, Pojoni, căile de acces spre asemenea lupte rămân larg deschise. Iluzia victoriei prin luptă sângeroasă nu poate duce la instaurarea adevărului. Totul sună ca o răzbunare. Omul poate interveni în istorie, dar, instinctiv, rămâne egocentric. Are bucuria măcar de a fi încercat, că ştie să mai gândească. Aşa a înţeles Mircea Diaconu/Candid să activeze cugetarea, filosofia pălind întotdeauna în faţa… brutei, a barbariei (Schiller).

            Am evidenţiat triada bărbătească, deoarece, dincolo de textul romanului, scenaristul-regizor a înţeles extrem de bine concepţia lui I.D. Sîrbu privind rolul bărbatului în familie şi, implicit, în societate. Concepţia acestuia poate fi găsită şi la Marin Preda, în special în Moromeţii. Iar în cel mai iubit dintre pământeni, Victor Petrini are în substanţa lui de personaj multe componente idesârbeşti (vezi comentariul nostru din Caiete critice - p.212-222). La Marin Preda, filosofia ca ştiinţă era o speculaţie, o deducţie din cultură, pentru el, filosofia practică, oferită de existenţa din viaţă (şi la toate popoarele), rămânea impulsul şi popasul cugetării. În schimb, la I.D. Sîrbu, zona filosofiei nu propulsa numai în structura-i de cărturar, dar rămânea o călăuză de neînlocuit în toate împrejurările. Or bărbatului, dacă mai este şi filosof, i se cuvine coroana antică de atlet al spiritului. Utopia lui în timpurile moderne a fost dejucată de Cervantes, de Nietzsche, de Eugène Ionescu, de C-tin Noica, de Blaga.în plan real, filosof, chiar când este ratat, din cauza timpului politic sau istoric, nu se resemnează, îşi retrage cuvintele în absconzitatea interiorului său. Scenele geniale impuse de Mircea Diaconu se revelează numai în contrapartidă cu… lumea dirijată politic. Lui, aproape că nu i se oferă o lucrare reală, cu excepţia prezenţei soţiei sale, femeie simplă, Olimpia (admirabil interpretată de Dana Dogaru). Atunci când citeşte un afiş unde în loc de Karl May (autor al povestirilor din ciclul Winnetou) era scris Karl Marx, profesorul de filozofie râde. Râde în hohote ca de o glumă strălucită. Greu de spus care resort psihic, mintal i s-a declanşat, ce asociaţii bizare a realizat, încât filosoful, grav, nobil în lumea ideilor sale, s-a pornit dintr-odată pe un râs… lumesc!

            Faptul însă că n-a sesizat pe cine trebuia de o asemenea greşeală…politică, îi aduce condamnare pentru „omisiune de denunţ”. Şi uite-aşa curge… povestirea, autorii intră în roluri, devin actanţi – activişti, securişti, informatori, spioni (tot prin mulţi bărbaţi!).

            Scenele filmate din şedinţe, din pădure, de pe străzi, din spaţii de ascultare, din teatru, de acasă, de la serbări câmpeneşti ş.c.l. sunt încărcate de semnificaţii, încât rotunjesc setea de document, de mărturii apropiate nouă.

În totul, filmul lui Tudor Mărăscu conţine destule nuclee de dezbatere care confirmă o vocaţie şi o personalitate. Iar faptul că filmul s-a prezentat în episoade în ziua de luni, mă face să laud pe cei de la Televiziunea Naţională care, ştiu eu?!, au gândit că o altă săptămână de lucru poate să stea sub semnul gândirii  libere, nu a supunerii oarbe, a îndemnului Munciţi!, Dar încotro? Mă bucur pentru faptul că am fost contemporan, şi apropiat, al lui I.D. Sîrbu, iar filmul Tudor Mărăscu îmi dezvoltă mândria de a gândi, totuşi, româneşte!

  

            P.S. Alţi actori de marcă (alături de cei trei plus nobila Dana Dogaru): Virgil Ogăşanu, Şerban Ionescu, Dorina Lazăr, Dan Condurache, Valentin Teodosiu, Horaţiu Mălăele. Neavând la îndemână o documentaţie filmografică, fiind istoric literar, mi-am transcris, mai sus, impresii, deschizând o largă paranteză privind interferenţa artelor. Aici, lângă decoruri reale sau prefabricate, laud coloana sonoră (Dani Constantin), admirabilă, care slujeşte cuvântul şi imaginea. Iată că la vremuri noi pot să apară şi filme noi!

<< Inceput < Precedent 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2091 - 2100 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.