top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Parodii de Lucian Perţa, nr. 1(20), ianuarie 2005
Ian 23, 2005 at 09:00 PM

Lucian PERŢA

 

Echim VANCEA

 

Scotocind printre amintiri

 

(NORD LITERAR, nr. 11-12/2004)

 

cânva (sic!) am scris poeme frumoase (sic, sic)

cuvintele e drept erau mai ieftine un pic

şi redactorii nu erau jigodii ca acum

stăteam în bibliotecă - iarna în fum -

vara în curent - ademenind cuvinte în poeme

dar nu ştiu cum se face că de la o vreme

în loc de cuvinte printr-o reeşalonare făcută

cu femei în poeme îmi intrau numai frumoase femei

râvneu la ele Doamne prieteni şi duşmani

noroc că de Tine trimis Lucică Perţa veni

fii cuminte îmi spunea nu zgâria dă-te jos

din spini lasă-le să se ducă în pustie

sau cel puţin în vecini Doamne cu au trecut

anii peste toate scotocesc acum printre amintiri

dar toate anevoios de înţeles

absolut toate sunt măritate.

 

Gheorghe Mihai BÂRLEA

 

Copacul zburător pe Gutâi

 

(NORD LITERAR, nr. 11-12/2004)

 

zburau după mine copacii uneori

pe vremea când eram prefect

şi umblam pe Gutâi după infractori,

acţiune rămasă fără efect

 

eu nu confundam infractorii cu săracii

deşi, după unii, aşa se pare,

chiar le-am spus să lase copacii

să-i facem cărţi şi ziare

 

amintiri sunt azi toate şi totul,

din copacii aceia am două cărţi la căpătâi,

ulterior mi-am dat şi doctoratul

şi fac naveta acum pe Gutâi

 

Dorel MACARIE

 

Fără cei şapte ani de acasă

 

(NORD LITERAR, nr. 9/2004)

 

nici măcar nu avea barbă în acel an,

doar o privire tristă şi un zâmbet amar

sub o frunte înaltă de porţelan

drept pentru care s-a şi angajat la faimar,

nici măcar nu s-a prezentat ca lumea,

a intrat în cenaclu

ca un peşte în elementul său,

iniţial am crezut că glumea

când s-a prezentat

io mi-s cicârlău

noroc cu burnar care l-a invitat

foarte politicos după lectură

bine, mă fecior, eşti bărbat

dacă pur şi simplu

poţi să mai dai o tură!

 

Ion BURNAR

 

Toamna poetului

 

(NORD LITERAR, nr. 10/2004)

 

Astfel a fost întâi octombrie 24

şi peste câteva zeci de ani o

toamnă, asta e,

care l-a găsit la fel de hâtru

plasat în tranşeea cuvintelor de la O.J.T.

ceea ce înseamnă

că iar era în gâlceavă

cu scopul şi mijloacele

lirismului

problema n-ar fi fost gravă

dacă nu era în joc

rata turismului în Baia Mare

şi ca atare,

pe baza unui memorandum,

s-a hotărât pe loc

ca de acum

toamna poetului

să coincidă cu toamna oraşului

şi gata.

 

Silviu GONGONEA

 

Alb

 

(NORD LITERAR, nr. 9/2004)

 

Enervantă această coală ministerială.

Albă ca o brânză de burduf.

Uf, cine m-a pus să scriu pe coală.

Puteam să scriu la calculator.

Aveam spor şi nu mai vedeam

în faţa ochilor cai negri de furie

că nu pot scrie o poezie

multicoloră ameţitor de frumoasă.

Dar, lasă tu, cititor.

Odată şi-odată învăţ şi eu

să scriu pe hârtie colorată.

 

Gheorghe POP

 

Mersul lumii

 

(NORD LITERAR, nr. 9/2004)

 

iarba-i bună pentru vite

şi potcoave la copite,

pomu-l taie braconierul,

câinele-l prinde hingherul,

păsările-nghit cu pliscul,

pe Om îl înghite fiscul

anotimpuri se răstoarnă

după vară vine iarnă.

Viaţa ce pulsează-n tot

nu mă doare nici în cot

Am un dar ce nu îl are

Multă lume, bine-mi pare:

ştiu să scriu în sprinten vers

cum e al lumii mers…

 

Ion BALA

 

Fii altfel

 

(NORD LITERAR, nr. 7-8/2004)

 

Spusu-mi-s-a de când mă ştiu:

fii altfel

apoi de când am început să scriu

scrie altfel

şi muzei i-am spus formează-mă

străformează-mă

acupunctează-mă

ca să ajung la ţel

mănânc jar

numai să pot publica

în „Nord Literar”.

tu

muza mea

apoi vei vedea

cine-i Ioan Bala

proaspăt publicat

poet străformat.

 

Grigore SCARLAT

 

Noi unde vom migra

 

(NORD LITERAR, nr. 10/2004)

 

Ca o cucoană, hilară

Cu trei gemantane uriaşe

Undeva la un peron într-o gară

Aşa mi se pare azi

Poezia.

Şi va veni odată şi-odată

Trenul pe linia ei

Şi va dispărea ca o ciudată

Arătare împrăştiind scântei

Apoi gata.

Dar noi – dacă e voie a-ntreba –

Noi ăştia, care ne-am rupt

Poeţi mai mult sau mai puţin titraţi

Noi unde vom migra

De vreme ce nu suntem înţărcaţi?

Ion Vlad - 75 de Gheorghe Glodeanu, nr. 11-12(18-19), noiembrie-decembrie 2004
Dec 26, 2004 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU

 

ION VLAD - 75

LECTURA CA MOD DE EXISTENŢĂ

 

         Născut la 26.11.1929, profesorul Ion Vlad şi-a câştigat, pe parcursul anilor, un prestigiu greu de egalat, devenind o personalitate de prim-plan a vieţii literare contemporane. Vorbesc de acest lucru cărţile ce se adună, într-un număr tot mai impresionant, pe rafturile bibliotecilor: Între analiză şi sinteză, Repere de metodologie literară (1970), Descoperirea operei. Comentarii de teorie literară (1970), Povestirea. Destinul unei structuri epice (1972), Convergenţe. Concepte şi alternative ale lecturii (1972), Romanul românesc contemporan (1974, coautor Cornel Corbu), Lecturi constructive (1975), Lectura - un eveniment al cunoaşterii (1977), „Cărţile” lui Mihail Sadoveanu (1981), Lectura romanului (1983), Pavel Dan. Zborul frânt al unui destin (1986), Lectura prozei (1991), Aventura formelor. Geneza şi metamorfoza „genurilor” (1996), În labirintul lecturii (1999). Critic, istoric şi teoretician al literaturii la fel de avizat, profesorul Ion Vlad a elaborat o originală teorie a lecturii, din perspectiva căreia discută apoi şi evoluţia formelor literare, îndeosebi cea a romanului. Criticul nu este adeptul unei specializări înguste, ci preferă interdisciplinaritatea, elaborând o metodă de cercetare ce sfidează barierele artificiale dintre teoria, critica şi istoria literară. De altfel, aceasta din urmă îi apare teoreticianului literar ca un spectacol continuu al devenirii formelor, al adaptării lor neîntrerupte „la comandamentele unui timp actual al «ştiinţei literare»”. Consecvent cu sine însuşi, criticul revine asupra „temelor” sale predilecte, le re-actualizează, elaborând apoi câteva savante lucrări de sinteză. Sub acest aspect, titlul volumului de debut devine semnificativ, exegetul situându-se permanent între analiză şi sinteză, adică realizând un echilibru între capitolele cu un pronunţat caracter teoretic şi comentariile de text ce vin să valideze observaţiile cu caracter general. Căci, înainte de toate, Ion Vlad rămâne un cititor, lectura sa competentă dobândind semnificaţiile unui veritabil „eveniment al cunoaşterii”.

         Publicată în 1983 şi situată în prelungirea antologiei comentate din 1974, Lectura romanului este o carte cu titlu emblematic pentru demersul asumat de către cercetător. Investigaţiile ne transpun în cea mai stringentă actualitate, demersul criticului dezvăluind câteva din multiplele ipostaze ale romanului românesc de azi. Structurată pe trei capitole ample, lucrarea nu reprezintă atât o panoramă a romanului românesc postbelic (deşi acest aspect este prezent implicit), cât mai ales un elogiu adus lecturii şi un îndemn la meditaţie pe marginea textului literar, lectură care, la rândul ei, generează noi texte. În viziunea lui Ion Vlad, criticul literar nu este altceva decât un cititor în măsură să refacă, prin intermediul lecturii sale experimentate, edificiul imaginar al operei. Lecturile lui Ion Vlad „sunt puse sub semnul emblematic al cărţii ce se re-creează”, lucrarea alcătuind o culegere de câteva texte care „au fost sau sunt şi acum lectura unui virtual cititor”. Fascinaţia irezistibilă a teoriei literare nu este însă depăşită în totalitate, concentratul studiu introductiv al cărţii alcătuind nucleul unei veritabile poetici a romanului. Criticul pune problema audienţei genului, a receptării lui, fenomen ce depăşeşte barierele sociologiei literare, transformându-ne într-o „chestiune” a lecturii, a cărei aventură spirituală poate fi echivalată cu aceea a romanului însuşi. Succesul acestuia e văzut în nevoia cititorului de istorii, dar şi în posibilitatea asumării şi a re-creării unor lumi posibile, cu toată complexitatea pe care o presupune un asemenea demers. Parafrazându-l pe Pompiliu Constantinescu, Ion Vlad subliniază justeţea tezei acestuia potrivit căreia „romanul se naşte din profunzimea unor raporturi sociale, din mişcările conştiinţelor”, teză verificată din plin de experienţa romanescă a ultimelor decenii. Romanul românesc contemporan se transformă într-o adevărată cronică a timpului nostru căci, în ciuda extraordinarei sale diversităţi, el nu încetează să afirme realul şi să-şi însuşească problematica omului de azi.

         Aventura formelor. Geneza şi metafora „genurilor” (1996) continuă preocupările teoretice ale exegetului. Investigaţia merită toată atenţia, constituind un veritabil eveniment editorial într-un peisaj literar destul de sărac în opere teoretice. Cartea este rodul muncii şi al îndelungatelor meditaţii ale universitarului, care se simte obligat „să lase în scris ceva din substanţa prelegerilor sale săptămânale”. Ion Vlad nu are intenţia să scrie un tratat. Beneficiind de sugestiile provenind din studiul semiotic şi textologic, din poetica postmodernă şi din experienţele teoriei literare, domnia sa îşi asumă dificila misiune de a pune în discuţie o serie de categorii şi de concepte revendicate cu predilecţie de „ştiinţa literaturii”. Criticul relevă metamorfozele ce au loc în sfera teoriei formelor, disciplină ce îşi modifică orizonturile şi conceptele. Tinzând să îşi depăşească funcţiile şi sfera categoriilor consacrate, teoria literaturii a devenit - observă Ion Vlad - „o teorie a formelor, a morfologiei lor, un studiu de poetică ce ambiţionează să determine şi să explice mecanismele cauzale ale unor fenomene acceptate de cele mai multe ori tale quale”. Eseistul preferă să lucreze cu conceptul de „formă/forme” din dorinţa de a elimina din sfera investigaţiei termeni inoperanţi sau ameninţaţi de scleroză precum „gen” sau „specie”, chiar dacă aceştia sunt preferaţi adesea de taxinomiile anchilozate ale manualelor. Ion Vlad se dovedeşte şi în această carte un remarcabil cititor, preocupat de decodificarea semnificaţiilor majore ale unor cărţi fundamentale. Exegetul se apropie de condiţia lectorului ideal, pe care a teoretizat-o în studiile sale anterioare. Îndelungata experienţă a lecturii îl convinge pe eseist că „explicarea, examinarea şi cercetarea într-un excurs riguros şi totodată nuanţat sunt posibile numai din unghiul înţelegerii concertate şi exacte a categoriilor interne a formelor”. Refuzând truismele şi clişeele taxonomice moştenite, exegetul dă şi o posibilă definiţie a formei (genului), definiţie pe care o reia pe parcursul investigaţiilor sale în noi contexte. În viziunea lui Ion Vlad, teoria formelor se constituie, înainte de toate, ca o poetică a narativităţii. Aducând în favoarea opiniilor sale o serie de referinţe celebre, eseistul pledează pentru „preeminenţa formelor narative şi pentru eternitatea acestei ipostaze umane: homo narrativus”.

         Cartea se deschide cu o serie de comentarii de natură teoretică, dominate de rezonanţa istorică a unor lucrări de excepţie şi schiţează „directiva generală a poeticii istorice în problema formelor văzute drept categorii generale, expresie a unor atitudini fundamentale, ontologic şi gnoseologic vorbind”. Prolegomene. Argumente şi metode, Mai veche decât Universalele, Argumentul Cărţilor, Reîntoarcere la sursele originare, „Instituţia” formelor şi În căutarea arhetipului reprezintă etapele unui demers teoretic extrem de riguros şi bine documentat, în care eseistul îşi propune să îşi familiarizeze cititorul cu principiile şi cu opţiunile sale teoretice. Bibliografia utilizată se dovedeşte impresionantă, cartea concentrând în sine biblioteci. Din păcate însă, multe din creaţiile discutate îi sunt încă inaccesibile cititorului român. Teoreticianul literar se mişcă cu uşurinţă în spaţii extrem de întinse ale  literaturii universale,  argumentându-şi afirmaţiile prin trimiteri la creaţiile majore ale spiritului uman. Cartea lui Ion Vlad este locul întâlnirii şi al interferenţelor unor Cărţi fundamentale pentru istoria unei discipline ce a cunoscut o serie de metamorfoze extrem de spectaculoase după 1960. Curiozitatea intelectuală şi receptivitatea la nou constituie câteva din atributele semnificative ale unui spirit viu, fascinat de aventura în timp a formelor literare. Pornind de la Argumentul Cărţilor, Ion Vlad ia în discuţie o serie de texte esenţiale, construcţii teoretice ferite de clişee, care fixează „temeiurile teoriei reale a formelor”. Cum taxonomiile vechilor manuale nu fac altceva decât să perpetueze o serie de clişee şi de locuri comune, autorul îşi îndreaptă atenţia înspre lucrări în măsură să zdruncine câteva din propoziţiile aparent imuabile ale teoriei formelor şi ale poeticii tradiţionale. O asemenea lucrare de excepţie este Die Grundbegriffe der Poetik, dar lui Emil Staiger i se adaugă o listă impresionantă de nume din care nu lipsesc M. Bahtin, Roland Barthes, Wayne C. Booth, Claude Bremond, Umberto Eco, Northrop Frye, Gérard Genette, kate Hamburger, Julia Kristeva, Milan Kundera, Philippe lejeune, V. I. Propp, Tzvetan Todorov. Nu sunt uitaţi nici cercetătorii autohtoni ai formelor: G. Călinescu, P. Constantinescu, Mircea Eliade, Adrian Marino, Irina Mavrodin, Marin Mincu, Tudor Olteanu, Liviu Petrescu etc. Recitind o serie de texte fundamentale şi denunţând iluzia retrospectivă, Ion Vlad propune o nouă poetică a formelor. Lectura ferită de prejudecăţi a eseistului aşază sub semnul întrebării faimoasa triadă epic, liric şi dramatic.

         Situată în prelungirea unor îndelungate investigaţii anterioare, lucrarea intitulată În labirintul lecturii (1999) reprezintă o nouă pledoarie în favoarea lecturii. După cum se precizează într-o succintă notă introductivă, „paginile semnate de autorul acestei cărţi au însemnat lecturi, texte puse sub semnul emblematic al spectacolului interpretării teoretice şi critice”. Volumul reuneşte o amplă serie din studiile, eseurile şi comentariile publicate de către reputatul exeget în perioada 1900-1999 într-o serie de reviste precum „Apostrof”, „Jurnalul literar”, „Literatorul”, „Steaua” şi „Tribuna”, la care se adaugă mai multe texte inedite, ce se constituie în posibilele repere ale unor investigaţii. Ion Vlad îşi asumă mereu noi teritorii ale literaturii, ocupându-se de data aceasta, cu predilecţie, e autorii şi cărţile interzise înainte de 1989. Tot în prefaţa lucrării, exegetul îşi defineşte încă o dată profesiunea de credinţă, ce cnstituie o apologie a lecturii concepute cu o seducătoare aventură iniţiatică: „Autorul acestor texte crede cu tărie în valoarea indeniabilă a LECTURII, univers plural al meditaţiei, al plăcerii şi fascinaţiei pentru marea Bibliotecă a literaturii”.

         Cartea reuneşte şase capitole de dimensiuni diferite, dintre care unele cu un caracter teoretic mai pronunţat (În căutarea cărţii absolute, Teorie literară şi poetică), în timp ce altele mută centrul interesului pe comentariu de text (În labirintul lecturilor, „Labirintul singurătăţii”, Meditaţie şi istorie, „Însemnele” memoriei). Pornind pe urmele lui J. L. Borges În căutarea cărţii absolute, a textului asemănător unui arhetip platonic prin puterea lui de a reuni osmotic cărţile, Ion Vlad face pledoaria unei „cărţi a cărţilor”, „rezultat din infinite conexiuni, din invocarea marilor cărţi ale lumii, din amintirea lor, care provoacă un sistem (orizonturi e aşteptare) de corespondenţe, de asocieri neaşteptate, de analogii şi de nesfârşite întâlniri în spaţiul privilegiat al Bibliotecii”. Dacă criticul G. Călinescu şi-a însuşit o serie de trăsături specifice romancierului, celebra sa Istorie… devenind un autentic roman al literaturii române în care protagoniştii sunt înşişi scriitorii, Ion Vlad îşi revendică postura povestitorului prin excelenţă, a unui rapsod modern (autentic dublu al lui Homer) care ne vorbeşte de cărţile majore ale omenirii şi de mirifica lume a imaginarului. De altfel, numeroase afirmaţii dobândesc valoarea programatică, alcătuind tot atâtea enunţuri în favoarea unei lecturi născute din mirajul irezistibil al cărţii. Iată cum sună una din afirmaţiile exemplare ale exegetului, o autentică profesiune de credinţă: „A crede în fascinanta lumea Ficţiunii, a spori lumile gândirii prin mirajul povestirii (nuvelei) reprezintă una din cele mai strălucite  manifestări ale spiritului, manifestare valabilă pentru toate treptele devenirii umanităţii. Este, cred, sensul Cărţii şi raţiunea de a fi a lecturii”. De altfel, eseul intitulat În căutarea cărţii absolute rezumă extrem de bine întregul demers realizat de-a lungul anilor de un cercetător ce a gustat din plin ceea ce Roland Barthes numeşte Le plaisir du texte. Alcătuind un extraordinar periplu iniţiatic în universul mirific al Bibliotecii, cărţile lui Ion Vlad se nasc din suprema plăcere a textului şi reprezintă o pledoarie convingătoare în favoarea lecturii.

         La acest ceas aniversar îmi revine plăcuta misiune de a vă ura, în numele întregii redacţii a revistei „Nord Literar” şi al colegilor de la Universitatea de Nord din Baia Mare, „La mulţi ani, Domnule Profesor!”

        

Cum se moare statistic? de Augustin Cozmuţa, nr. 11-12(18-19), noi.-dec. 2004
Dec 26, 2004 at 11:00 PM

Augustin COZMUŢA

  

CUM SE MOARE STATISTIC?

 

         Populaţia lunii se îndreaptă spre 7 miliarde de locuitori din care peste două trăiesc în China şi India, fiecare cu mai bine de un miliard. Cine are grijă să-i numere pe oameni şi să le urmărească destinul colectiv?

         Ce înseamnă existenţa unui individ raportată la mulţimea din care face parte şi în care anonim, adesea insignifiant, se pierde? Meditaţia merge de la simţul comun spre spiritul ştiinţific, de la limbajul poetic-metaforic gen „De rupi din codru o rămurea /Ce-i pasă codrului de ea / Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea mea”, spre o terminologie mai riguroasă, adecvată cunoaşterii explicative şi comprehensive, în chip, desigur, relativ şi complementar. Aspectele cantitative sunt evidenţiate cu ajutorul statisticii, iar disciplina care se ocupă de studiul populaţiei este demografia. Pătrunderea în era informaticii şi atribuirea unui cod numeric personal fiecărui individ fac posibilă azi o evidenţă sistematică a populaţiei aproape în orice zonă a planetei. Totodată, prin intermediul ONU şi instituţiilor sale specializate, se realizează sisteme tot mai performante de stocare a informaţiei demografice. Uniformizarea tehnicilor de înregistrare a informaţiei şi existenţa unor mijloace standardizate de înmagazinare, sistematizare şi prelucrare a datelor, ajută pe specialiştii demografi să demareze analize din cele mai diverse şi din perspective cât mai variate. O asemenea abordare complexă a domeniului întreprinde universitarul clujean Traian Rotariu în lucrarea Demografie şi sociologia populaţiei. Fenomene demografice (Editura Polirom, Iaşi, 2003). Autorul face dintru început o seamă de precizări metodologice şi terminologice, reiterate pe parcurs, cu scopul declarat de a realiza o expunere cât mai limpede a problematicii specifice demografiei, înscriind disciplina în rândul ştiinţelor sociale, învestind-o cu autonomie şi obiect propriu de studiu, concretizat în definiţia: „Demografia este o ştiinţă socială care are ca obiect studiul populaţiilor umane, privite din perspectiva dimensiunii lor numerice şi a schimbărilor de volum” (p. 14). Dimensiunea numerică este stabilită cu aportul statisticii demografice, „tratarea datelor îmbrăcând chiar un caracter formalizat matematic” (p. 18), cum procedează autorul cu pricepere şi supleţe didactică, fără a abuza de calcule şi formule fastidioase, motivate însă şi strict necesare unele întrucât „Puţine date din ştiinţele sociale au o consistenţă comparabilă cu cea a informaţiilor furnizate de statistica stării civile” (p. 25). Sursele informaţionale ale demografiei sunt concretizate în documente rezultate de pe urma întocmirii unor registre de populaţie, ţinute de autorităţi bisericeşti (confesionale) mai întâi, iar mai târziu de autorităţi laice (statale), procedeul fiind oficializat şi generalizat doar în epoca modernă, prin desfăşurarea unor recensământuri sistematice, de obicei la interval de un deceniu. Statistica stării civile şi a migraţiilor ca şi anchetele demografice s-au perfecţionat treptat şi standardizat, făcând compatibile la scară mondială criteriile de culegere, sistematizare şi prelucrare a datelor, determinând interpretări relevante comparative între zone georgrafice şi perioade istorice privind structura şi evoluţia populaţiei, inclusiv referitor la România. Deşi prudent în a avansa un ton infailibil în aprecierea rezultatelor demersului său ştiinţific, Traian Rotariu, îmbinând perspectiva demografului cu cea mai generală a sociologului, nu ezită să remarce „nucleul dur al demografiei ca ştiinţă” şi să evidenţieze cu satisfacţie intelectuală rostul superior al întregului demers analitic: „posedând informaţia necesară şi stăpânind tehnicile de analiză formală a atelor respective, demograful poate produce cunoştinţe valabile despre acest univers, cunoştinţe de natură descriptivă sau chiar explicativă”, iar „demografia poate stabili anumite legităţi sau regularităţi istorice, care caracterizează evoluţia tuturor populaţiilor cunoscute până acum” (p. 18). E momentul potrivit de făcut precizarea că lucrarea, deşi are 360 de pagini, nu reprezintă decât un prim volum, care se ocupă de fenomene demografice precum: mortalitatea, nupţialitatea, divorţialitatea şi fertilitatea, tratate succesiv în această ordine, un al doilea volum urmând să rateze migraţia, cu accent tot pe latura descriptivă, iar problemele interpretative, de principiu şi cu nuanţă teoretică, privind mai ale structura şi dinamica populaţiei, îşi vor găsi „un loc mai consistent în partea finală a lucrării” (p. 10). Balansul în elaborare între „manual” şi „tratat”, cu preocuparea de a imprima cărţii o „adresabilitate cât mai largă”, nu prejudiciază cu nimic valoarea de sinteză unitară asupra domeniului în care autorul constată existenţa unui număr redus de specialişti, inclusiv ipostaza mărturisită fiind cea de „sociolog preocupat de demografie” (p. 8). În schimb, prin referinţele bibliografice menţionate şi parcurse cu ochi avizat, demersurile româneşti, atâtea câte sunt cunoscute, dobândesc o integrare în context european şi internaţional, valorificând un imens material, deosebit de relevant pentru starea actuală a studiului populaţiilor lumii şi a demografiei ca ştiinţă. În acest sens, binevenite sunt incursiunile, prezentările şi interpretările în măsură să configureze câteva repere din istoria demografiei, ilustrate cu nume reprezentative şi contribuţii originale, care au generat „un progres major în demografie” (de la Graunt, Petty şi Halley la Quetelet, Guillard, Lexis, Coale, Keyfitz şi alţii), conducând treptat la îmbunătăţirea metodologiei de investigare şi la obţinerea în plan epistemologic a unor „cunoştinţe ştiinţifice de bună calitate” (p. 30). Nu e deloc lipsită de importanţă reevaluarea critică şi nuanţată care se face într-un capitol special lui Malthus şi malthusianismului, relevând impactul public şi istoric al cărţii Eseu despre principiul populaţiei (1798), lucrare apărută în traducere românească abia în 1992, „ţara noastră fiind – constată cu amărăciune Traia Rotariu – probabil printre ultimele din Europa în care s-a tradus celebra lucrare” (p. 38). Fără a intra în amănunte, „legea populaţiei” descoperită de malthus, cu stabilirea unei corelaţii matematice între creşterea în progresie geometrică (exponenţială) a populaţiei şi doar în progresie aritmetică a resurselor de viaţă, generând fenomenul suprapopulării Terrei şi epuizării surselor de hrană, provoacă astăzi „serioase controverse legate de interpretarea tezelor de bază susţinute în această lucrare” (p. 35), situată ca statut între pamflet şi operă de timp ştiinţific, adesea vulgarizată şi deviată ca semnificaţie spre ideologii de orientare antiumanistă, cu totul străine autorului la data conceperii Eseului. Înfăţişând laborios problematica domeniului pe profunde şi cu bază empirică solidă, în perspectivă longitudinală şi transversală, diacronic şi sincronic (la un „moment” dat), fenomenele demografice privind starea şi evoluţia mortalităţii, nupţialităţii şi divorţialităţii, fertilităţii populaţiei (în etape istorice şi pe zone geografice pentru care există date relevante şi concludente) obţin o imagine cuprinzătoare şi impresionantă nu doar pentru specialişti, ci şi pentru profani, acaparaţi cu toţii să ştie care sunt, nu numai la scară socială, ci şi individuală, limitele vieţii şi morţii, concepţiile şi atitudinile valorizatoare ale oamenilor faţă de acestea, constituind elemente esenţiale ale condiţiei umane. Creşte sau scade, îmbătrâneşte sau întinereşte populaţia lumii, se reproduce la nivelul de înlocuire a generaţiilor, iată tendinţele surprinse cu nuanţe multiple de către Traian Rotariu în analizele sale consacrate variatelor fenomene demografice. Dincolo de arsenalul formal-tehnic al descrierilor şi analizelor, cu referiri la rate şi tabele de mortalitate, rate şi probabilităţi de căsătorie, aspecte de fecunditate, feritilitate naturală şi dirijată, întâlnim şi formulări care ating coarda sensibilă şi nu în exclusivitate pe cea raţională a fiinţei umane, de genul: „Există o limită a vieţii umane?”, Inegalitatea şanselor în faţa morţii, Căsătoria - o instituţie cu viitor incert sau Căsătoria şi familia - încotro? Dacă în mod obişnuit se spune că fiecare om moare singur şi o moarte nu seamănă cu cealaltă din perspectiva indivizilor priviţi ca entităţi distincte şi irepetabile, prin parcurgerea datelor existenţiale prezentate la scara mulţimilor, a populaţiilor văzute drept colecţii de indivizi, se deduce cum se poate muri şi statistic, individul fiind cuantificat ca o cantitate neglijabilă, un număr oarecare, neînsemnat, anonim şi anodin, integrat distinct într-un şir (cohortă, generaţie, promoţie) sau într-o masă amorfă uriaşă reprezentată de miliardele de locuitori ai planetei, trăind efemer dar cu speranţa nemuririi în suflet.

Un cărturar "atipic" de Mircea Opriţă, nr. 11-12(18-19), noiembrie-decembrie 2004
Dec 26, 2004 at 11:00 PM

Mircea OPRIŢĂ

 

UN CĂRTURAR „ATIPIC”

 

 

         Vechi simpatizant al SF-ului, înclinat mai puţin spre specia povestirii, mai mult spre articole şi eseuri, György Györfi-Deák şi-a trăit şi îşi trăieşte în continuare o bună parte din viaţă închis într-o bibliotecă. Presupun că, pe timpul programului de serviciu, va fi luat îndeajuns pe mânecile halatului praful de pe cărţile din rafturi, în drumul lor spre mesele cititorilor din Jibou. Dar cel mai adesea mi-l pot imagina „furând” din timp spre a zăbovi el însuşi asupra paginilor deschise, pentru propiile-i plăceri de discret pretendent la statutul erudiţiei. Pe aceasta din urmă şi-o construieşte, la modul european, în cel puţin două limbi cunoscute excelent, româna şi maghiara, încât, după diverse probe de subtilitate stilistică pe care le voi produce mai jos, îl suspectez în mod întemeiat de un bilingvism perfect.

         György Györfi-Deák ilustrează un gen de cărturat anti-tipic, sau „antipic”, ca să folosesc un cuvânt inventat de el într-un articol mai vechi (Logica antipului, 1987). Discutând acolo o relaţie a anticipaţiei cu literatura folclorică, avea în vedere în primul rând personajul genului şi urmărea mutaţiile suferite de acesta de la arhetipul modelului mitologic originar, prin stadiul de prototip întâlnit în basme, spre faza stereotipului, pronunţat clişeistic, din SF-ul comercial. Concluzia era una de bun simţ, dar şi cu valoare pentru teoria genului, şi anume că: „singura modalitate de reînnoire a capacităţii de sugestie a stereotipului rămâne «developarea» clişeului, remodelarea sa, transformarea într-un anti-stereotip (pe scurt, anti-tip sau antip)”. Când spun că autorul se mnaifestă ca un erudit „antipic”, de fapt neconformist şi oarecum în răspăr cu stereotipul personajului denumit – din amuzament peiorativ – „şoarece de bibliotecă”, am în vedere, mai întâi, distanţarea sa ironică faţă de o profesie pe care în realitate o respectă şi, familiarizat cu toate dedesubturile ei, îi suportă calm corvezile sistematice. Dar nu se lasă subjugat de ea în aşa măsură încât să absolutizeze „dulcea zăbavă a cetitului cărţilor” şi să refuze să vadă, cu o bucurie secretă, cum această meteahnă cronicărească e preluată de Internet. Ba chiar să „pună umărul” la acest proces de transfer an lui Gutenberg în lumile electronice, în urma căruia însuşi cărturarul, suspus fenomenului de „anti-stereotipizare”, tinde să-şi „developeze” şi să-şi restructureze persistentul clişeu de explorator tenace al cărţilor de carton şi hârtie, pe care le deschizi pe masă şi le răsfoieşti cu degetul. Iată că a venit vremea să le răsfoim cu mouse-ul, aşadar cu „şoarecele de computer”, pe ecran.

         O evoluţie anti-tipică pentru un om de bibliotecă e şi să-şi publice propriul volum la „editurahttp://www.NetSF.org, cu alte cuvinte în format electronic pe Internet. Mai ales când şirul meditaţiilor sale fructifică la modul rafinat, cu pasiune de degustător, însă pentru o bibliotecă paralelă, conţinutul celei din care autorul îşi câştigă pâinea zilnică. Volumului Istorii şi isterii literare i se cunoaşte nu numai anul, ci chiar ziua apariţiei (6 august 2004), ceea ce ţine de-acum de transformarea („antipizarea”) profesiei editoriale, poate chiar şi a celei de scriitor. Autorul i-a dat imediat şi o versiune pe hârtie, gândindu-se pesemne la neputinţa multora de a sări brusc din biblioteca de tip mănăstiresc în cea virtuală. După cum se ştie, aceasta din urmă presupune un suport tehnic costisitor (încă), dar şi o mutaţie de mentalitate, obligând la însuşirea unor cunoştinţe de operare rămase, pentru destui contemporani ai noştri, dincolo de un greu penetrabil perete de superstiţii. Ca să împace postmodernitatea cu străvechimea bibliofilă, György Györfi-Deák şi-a legat singur exemplarele, cu simplitate şi, presupun, cu grija pasionată a vechilor artizani de cărţi.

         Titlul este înşelător şi, în bună măsură, exegeta. Nu vreau să spun că nu e frumos, chiar incitant, dar gustul calamburului, pe care autorul îl posedă şi îl exploatează frecvent, plasează o invenţie lingvistică „promoţională”, aşadar cu iz comercial, deasupra unui conţinut ce nu confirmă înscrisul de pe ambalaj. Textele din volum nu sunt nici „istorii” şi nici „isterii” în sensurile proprii ale acestor cuvinte, ci eseuri critice temeinice ca documentare, scrise la modul inteligent şi spiritual. Dacă am transfera conţinutul titlului dinspre autor spre obiectele analizei sale, atunci da, am putea vorbi de istorii – cu sensul de naraţiuni ce înlănţuie ficţiuni epice de tip SF şi personaje capabile să le susţină; prin urmare, istorisiri. Însă, şi în cazul lucrărilor citate ori descrise detaliat, termenul de „isterie” îşi găseşte ilustrarea corectă mai rar, scrierile respective reprezentând în fond manifestări produse sub semnul unei depline normalităţi a genului, departe de patologicul implicat în sugestia glumeaţă a titlului general.

         Volumul conţine scurte lucrări redactate pe parcursul a două decenii. Ele s-au publicat în fanzine şi almanahuri, iar de la o vreme încoace în e-reviste, pe Internet. Dacă în momentul primei lor apariţii în viaţa „fandominală”, abia asocierea lor în volum pune în lumină un proiect veritabil, autorul remarcându-se, în contextul anticipaţiei româneşti contemporane, ca un eseist talentat şi interesant. Surprinzător e că, deşi concepute şi publicate la mari intervale de timp, articolele nu lasă impresia acestei distanţe. Dimpotrivă, ele se încadrează convenabil în proiectul de ansamblu, fără repetiţii, dând chiar impresia unui grupaj de subiecte abordate unitar şi tratate cu o tensiune relativ constantă a exerciţiului componistic.

         György Györfi-Deák e interesat de varianta utopică a SF-ului ca şi de răsturnarea ei în negativ. Grupate sub titlul Despre distopii numai de bine, paginile rezervate lui Huxley şi lui Evgheni Zamiatin nu se feresc de servitutea didactică a descrierilor de subiecte romaneşti, poate din pricină că genul fanteziilor contrautopice, în sine, reprezenta, până nu demult, o noutate în lectura cititorului nostru obişnuit. Neagreate de ideologia comunistă, cărţi precum Noi de Zamiatin şi 1984 de George Orwell şi-au aşteptat traducerea în limba română până după 1990, încât până şi cărturarul antipic simte nevoia să zăbovească asupra detaliilor de subiect şi de personaj, spre a-şi face convingătoare intervenţia publică. Totuşi, nu descripţia de tip enciclopedic reprezintă formula sa favorită. Autorul procedează, de regulă, la decupaje ideatice interesante, dezvoltate în expuneri pentru care textele SF reprezintă argumente i nu invers. O povestire ca Libelungii de Mihail Grămescu îi serveşte, de pildă, ca „studiu de caz” pentru ilustrarea transferului unor structuri narative din basm (cele conturate de V. I. Propp, cu Morfologia basmului fantastic) în SF. Ceea ce e valabil „în mic” devine valabil şi la nivelul întregului gen, lasă eseistul să se înţeleagă, fără a mai osteni la sprijinirea ideii enunţate şi prin alte exemplificări.

         Decupajele supuse analizei sunt, în volum, numeroase şi operate la nivele tematice convergente. Înaintând pe firul unei idei, referinţele autorului vizează atât faptul literar, cât şi faptul socioistoric, din asocierea căror apar adesea fie similitudini, fie contraste relevante. În Aurul şi tezaurul science-fiction se pun dezinvolt în legătură figura lui Marco Polo (mai precis, istorisirile lui despre banii de hârtie care, spre uluirea veneţienilor robiţi exclusiv galbenilor sunători, circulau în curtea lui Kublai Khan), Faust de Goethe, legendele despre principii Rákóczi şi Constantin Brâncoveanu (unele încifrate savat de Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică), pentru a se ajunge în cele din urmă la aurul din mări al lui Jules Verne, la aurul ceresc la lui Wells (obsesia lui Bedford din Primii oameni în Lună), ca să nu mai vorbim de aurul transmutaţiilor chimice, preluat în chip „ştiinţific” de SF în alchimia medievală. Trasee spectaculoase urmează şi alte eseuri ale lui György Györfi-Deák. Extraterestrul român pleacă de la un sondaj sociologic al lui Lucian Ionică, din ale cărui date prelucrare electronic (încă înaintea invaziei de PC-uri prin casele noastre) rezulta interesul mare al românilor pentru tema fiinţelor inteligente din alte lumi. Explicaţia acestui interes special este căutată în folclor, unde argumentele ar fi mitul Zburătorului (în interpretarea lui G. Călinescu) şi Dănilă Prepeleac, descris de Creangă însuşi ca „leneş, nechitit la minte şi nechibzuit la trebi”, nătărăul care îl păcăleşte totuşi pe diavol, ca reprezentant al unei „civilizaţii demonice” percepute în chip aparte de folclorul românesc. Asemenea cugetări pregătesc observaţiile privitoare la particularităţile primite de tema extraterestrului în anticipaţia noastră literară, din convingerea eseistului că „inteligenţa nativă şi dezvoltatul simţ al ridicolului dovedite de eroii snoavelor populare transpar şi în modul de abordare a contactului dintre civilizaţii”. Acestei argumentaţii în registru tradiţionalist i se adaugă, spre echilibrare, consideraţiile americanilor N. Lee Wood şi Norman Spinrad privitoare la existenţa, în SF-ul nostru, a unui „suprarealism magic românesc”. Cărturarul antipic descoperă imediat, cu un zâmbet în care se amestecă amuzamentul bonom şi ironia, că modul propriu personajelor din prozele SF româneşti de a se raporta la inteligenţele extraterestre nu e departe uneori de amintita manieră folclorică, încât: „Când intră în contact cu o altă lume, eroul reacţionează ca un gospodar aşezat la casa lui, căruia îi intră un străin în casă”. Observaţii pertinente tind să delimiteze maniera românească a genului atât de „promotorii invaziilor extraterestre”, localizaţi cu precădere în aria anglo-saxonă, cât şi de „militantismul sovietic” ori de „pesimismul rus” din romanele fraţilor Strugaţki: „Exploratorul nostru este curios din fire, percepe ineditul cu o sensibilitate aparte, adoră să încerce, să descopere, să înţeleagă, să împărtăşească, dat totodată este timorat de conştiinţa faptului că este străin într-o lume străină. Cu un bun-simţ moştenit de la eroii basmului popular, el apare mai degrabă preocupat de sfârşitul aventurii, de reintrarea în firescul lucrurilor, decât de emoţiile aventurii. Ele capătă importanţă doar odată ajuns acasă, unde poate să le povestească alene, sub un cer care îi aparţine.

         După cum se vede, autorul îşi compune eseurile într-o tehnică a conjuncţiei de fapte aparent disparate, într-o interrelaţionare, în esenţă, deopotrivă logică şi surprinzătoare. Ea nu face decât să reflecte sugestii ale vieţii înseşi, care – la rândul său – se prezintă uneori ca un amestec dezinvolt de persoane reale şi personaje din ficţiuni, de acţiuni virtuale şi lucruri atestate istoric:

         Întrucât mulţi oameni cred în predestinare […] marile opere au alimentat întotdeauna tendinţa muritorilor de a căuta peste tot conjuraţii încriptate. Unii români cred că Revoluţia de la 1989 a fost de fapt un film de acţiune regizat de Sergiu Nicolaescu după un scenariu scris de Alexandru Mironov, inspirat de Luna e doamnă crudă a lui Robert Heinlein, unde Ion Iliescu a jucat rolul lui Manuel Garcia O’Neill (Man, pentru prieteni). În realitate Heinlein reface istoria revoluţiei americane de la 1776, dar într-un fel care o apropie de toate schimbările politice majore, precum dictatura lui Cromwell, căderea Bastiliei ori asaltul Palatului de Iarnă din Petersburg. O operă literară nemuritoare este cea care reuşeşte să identifice fenomenul social care e motorul intrigii şi să-l redea în toate ipostazele concludente, să-i cuprindă toate semnificaţiile. Astfel, devine clar că orice revoluţie viitoare va putea fi raportată la romanul lui Heinlein, precum Sauron (din Stăpânul inelelelor de J. R. R. Tolkien – n.m.) poate fir reflectarea literară atât a lui Cromwell, Hitler, Franco, Peron, cât şi a lui Stalin, Ceauşescu, Enver Hodja, Mobutu ori Kim Ir Sen”.

         Cartea lui György Györfi-Deák are şi calitatea de a se citi cu plăcere. Tratamentul spiritual, discret ironic, vizează teme şi subiecte în general serioase, dar pe care o abordare încrâncenată riscă să le compromită. În exerciţiile sale de iubire „cărturărească” pentru gen, autorul reţine cu bucurie şi fapte amuzante, precum constatarea că, dacă I.L. Caragiale n-a trecut pragul spre S.F., deşi virtuozităţile sale pe terenul fantasticului l-ar fi îndreptăţit s-o facă (eseul Conu Iancu şi ştiinficţiunea), în schimb, toţi cei care s-au ocupat în mod critic de el (de la Aderca la Silvian Iosifescu şi de la Crohmălniceanu la Florin Mnaolescu) au „sfârşit” prin a se contamina de morbul SF-ului, scriind fie pagini exegetice despre gen, fie literatură anticipativă propriu-zisă. Nu mai puţin serioasă, chiar dacă tratată cu dezinvoltură stilistică şi seninătate, este tema eseului Un „Nimeni” în deşert, unde avem surpriza de a găsi figura lui Osama ben Laden pusă în relaţie cu „teroristul numărul unu al oceanelor de la sfârşitul veacului XIX”, genialul căpitan Nemo din proza lui Jules Verne. Apropiere şocantă, dar asupra similitudinii unor fapte şi motivaţii ale personajelor amintite György Györfi-Deák arată că a meditat cu folos, îndemnându-ne discret s-o facem la rândul nostru.

         În fine, mai reţin din articolul Hrana derbeZeilor, care anunţă încă din titlu serialul de calambururi şi afirmaţii paradoxale conţinute într-însul , o pagină relevantă pentru genul de amuzament exegetic al autorului, inclusiv pentru tipul de talent literar ce produce picanteriile sunt oferite sub formă de „hrană spirituală”, iar „disecţia” tematică urmăreşte un obiectiv filosofic fundamental, enunţat în sugestia de a „diseca în voie o dispută seculară: ce s-a consumat dintâi, oul sau găina?” Ca să se înţeleagă şi mai bine regalul lingvistico-umoristic la care suntem invitaţi, mai fac precizarea că viziunea unor lansatori de ipoteze originale, aceasta l-ar fi făcut pe proto-om fiinţa inteligentă şi extrem de dinamică din punct de vedere sexual care se dovedeşte el astăzi. Ipoteză interferată, fireşte, cu anticipările ei literare, precum relaţiile eminamente digestive dintre morloci şi eloi în Maşina timpului de H. G. Wells: „Fără îndoială, fiind vorba despre un demers atât de savant, s-ar cuveni să experimentăm mai întâi faptele pe seama mormolocilor, «de vreme ce mormolocii pentru asta şi sunt făcuţi» (Hrana zeilor), iar apoi să decantăm rezultatele şi să înghiţim găluşca. Dar cum pentru unii dintre noi savantlâcurile sunt miere, iar pentru alţii sunt fiere, să ne aducem aminte de responsabilităţile noastre de alchimişti ce împănează tăria metaforei cu argintul viu al spiritului ca să rumenească viitorul în cuptorul dat la foc continuu şi să ne ferim de greşelile acelor tineri vizionari, contemporani cu marele vizionar englez, care au văzut strălucirea adevărului şi au orbit, «astfel încât până la sfârşitul vieţii, ei au putut ridica nestingheriţi făclia cunoaşterii, ca să ne lumineze şi pe noi» (Hrana zeilor)

         Să ne mai gândim la câte am fost nevoiţi să înghiţim de-a lungul mileniilor în deplină necunoştinţă de cauză, cum ne-am mâncat zilele încercând să discernem în alb şi negru cenuşiul de zi cu zi, cum ne-am săturat cu nădejdi şi uneori le-am dat pe gât cu fulgi cu tot, pentru că speranţele fac parte din categoria lucrurilor ce zboară şi se înghit.

         De aceea, o altfel de iluminare mi-am propus să vă ofer, dacă mi-aţi trecut pâinea şi cuţitul. Înfometaţi de cunoaştere, vă tranşăm deci problema şi să nu ne lăsăm mâncaţi de griji. Când vom termina de mistuit Hrana Zeilor, raţia noastră de sărbătoare pe acest an. Nădăjduiesc să realizaţi că această înfruptare din opera luiHerbert George Wells ne-a fost necesară ca sarea în bucate şi sper să nu vă cadă greu la stomac. Destul cu meniul, lăsaţi-mă să vă fac felul!

         Din biblioteca provincială unde, în umbra cărţilor (inclusiv de SF) şi-a aşteptat cu o impresionantă răbdare momentul, György Györfi-Deák răzbeşte astăzi în prim-planul atenţiei noastre, impunându-şi cartea de biţi şi de litere imprimate drept o realizare inteligentă şi merituoasă, de pe urma căreia contextul actual al anticipaţiei româneşti nu are decât de câştigat.

Anatomia unei iubiri (Aurel Dan) de Valentin Ciucă, nr. 11-12(18-19), noiembrie-decembrie 2004
Dec 26, 2004 at 11:00 PM

Valentin CIUCĂ

 

ANATOMIA UNEI IUBIRI

 

Prin talent şi filozofie de viaţă, prin arta desăvârşită a trecerii de la sfiala unei miniaturi la îndrăzneala unei largi compoziţii, Aurel Dan este ultimul mare pictor român al satului de pretutindeni.

 

         Cu ani în urmă, Petru Creţia glosa profund pe tema anatomiei suferinţei şi respira în fumurile unei frustrări greu de surmontat într-o lume antrenată într-un inevitabil proces de degradare. Ce i-ar fi putut opune, lucid, sentimentului de neîmplinire în faţa cecităţii celuilalt, indiferent de semnalele iubirii, altceva decât analiza unui filosof dublat de sensibilitatea poetului. Corporalitatea suferinţei, opulenţa în volumetria ei devastatoare, strivea, desigur, fragila idee de iubire eterică, neverosimilă, chiar. Fără să ştie, pictorul maramureşean Aurel Dan ne oferă, prin expoziţia lui recentă, alternativa anatomiei unui sentiment, iubirea.

         Iubirea la singular şi al cărei destinatar privilegiat nu este un om sau altul, ci un loc devenit topos. Un loc spiritualizat prin istorie şi dimensiunea lui aproape metafizică. Pentru artist, Maramureşul este un veritabil spaţiu de iniţiere, o cale de acces spre mitologia românească. Orice discuţie despre Maramureş unde funcţionează, vorba lui Ioan Alexandru, o autentică democraţie a lemnului, sugerând o dominantă a specificităţii naţionale, straturile succesive de civilizaţie şi cultură impun observaţia că prin identitate te poţi defini, iar prin expresia ei materială împlini.

         Impresia generală asupra ansamblului expoziţiei generează ireversibile reflecţii privind autenticitatea şi miracolul păstrării ei nealterate dincolo de presiunile artizanalului şi unui folclor actualizat şi insalubru.

         Spiritul de conservare nu trebuie privit ca o întârziere nefastă faţă de globalizări poate prea pripite, ci doar înscrierea într-o cultură a diferenţelor menită să asigura interesul şi curiozitatea pentru specific. Cum, după excepţionale cercetări etno-muzicale, zona nu a beneficiat de explorări din perspectiva artelor vizuale, Aurel Dan s-a încumetat să-şi asume riscul. Exponenţii de marcă ai şcolii de la Baia Mare nu s-au simţit ispitiţi de sondări prea profunde în domeniul arhaicităţii toposului maramureşean, dar pictorul de acum vede spaţiul său de obârşie ca un fel de enclavă unică prin valoare şi universală prin destin.

         Orizontul istoric îi permite dezvoltarea în plan simbolic a unei imaginerii cu elementele sintezei dacoromane şi a tuturor celorlalte aluviuni generate de evenimentele istoriei mai vechi sau mai noi. Explicaţia păstrării coeziunii comunitare, stilistica semnelor devenite repere fundamentale în plan material şi spiritual, subzistă în înţelepciunea de a se grăbi încet a maramureşenilor în ritmul unei melodii sincronizată cu pulsiunile vitale ale cosmosului. Nu întâmplător, toate compoziţiile lui Aurel Dan aşază în centrul imaginii satul arhaic dominat pe verticală de curba amplă a unui deal mioritic şi turla semeaţă a unei biserici de lemn. Poate că nicăieri nu se află o reprezentare mai elocventă în vizual a ideii blagiene că eternitatea s-a născut la sat.

         Relaţia cu ideea de cosmos îşi află substanţa în dorinţa artistului de a genera în fapt o imago mundi, satul maramureşean devenind astfel un fel de arhietip. Perspectiva aeriană utilizată permite o observare superioară, unde marile linii de forţă determină structurile volumetrice din câmpul imaginii dau senzaţia unei arhitecturi divine. Ochiul celest priveghează liniştea aşezării şi-i desluşeşte tainele. Distanţa elimină detaliile impuse şi păstrează puritatea. Cu atât mai mult cu cât albul imaculat al zăpezii acoperă mizeriile posibile ale imediatului. Satul ca spaţiu matricial coagulează respiraţia tuturor şi o restituie universului sub forma aburului cristalizat în impalpabilii fulgi de zăpadă. Dacă satul de aici devine o imagine a lumii, biserica lui are sensul unui axial al lumii…

<< Inceput < Precedent 211 212 213 214 215 216 217 218 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2111 - 2120 din 2177

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.