top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Poeme de Dorel Macarie, nr. 9(16), septembrie 2004
Sep 26, 2004 at 10:00 PM

Dorel MACARIE

 

decolteul tău cât o seceră proletară

 

ruşinează linia orizontului

decolteul tău cât o seceră proletară

fâstâcite punctele cardinale irită porumbeii

la amiază se arată asfinţitul

sunet de bucium decolteul

 

chemare la lupta

linia orizontului întreruptă

centură de castitate

 

eşti o ilegalistă ce lipeşte manifeste

pe pereţii habitatului meu

te vor executa anticorpii

nu vreau pluton de execuţie

te-ar privi prea mulţi ochi

mai bine călăul cu glugă

        

nicicum nu se încheagă dragostea noastră

cum nu se încheagă embrionul

în uterul femeii sterpe

 

ah! inima mea băltaţ românească

mamifer care naşte pui vii

inima ta pedigree îi hrăneşte cu lapte

doua dreţe înflorite

în tăul de lacrimi.

 

fără cei şapte ani de acasă

 

nici măcar n-a bătut la uşă

nu şi-a şters picioarele de preş

de braţul candelabrului şi-a agăţat bagajul

nepoftită la masă s-a pus

a mâncat a băut a chemat serviciu în cameră

satisfăcută mestecă tutun

se prelinge prin colţurile gurii

lichidul gălbui-maroniu

picură pe covorul de buhara

pe cearceaful de damasc pe vasul de iena

nesimţită mă şi invită

la o partidă de amor

n-am să-i mai spun de acum înainte

politicos doamna

auzi! doamna cu coasa

ci pur şi simplu moarte.

  

dialog cu o fantomă

 

ce mai faci frumoaso îi zic

bine îmi zice

numai capul mă doare

mereu mă lovesc

de pragul de sus al intrărilor

uit să mă aplec

la fel şalele mă supară

nopţile sunt răcoroase

eu dorm pe unde apuc

ferice că nu am rărunchi

iar cel mai dor îmi este

ie lucruri mărunte

să îmbrac o cămaşă

să mă scarpin să scuip

dar tu îmi zice

bine îi zic

numai capul mă doare

de atâta aplecat la toate intrările

la fel şalele

uit să mă îndrept

şi adesea din toţi rărunchii

mi-e dor de tine

să stăm la taclale

frumoaso.

 

segmentul de libertate

 

în delir pasc ierbivorele mari

lucerna crudă

zac umflate pe râturi

mormane de carne cu gâturi întinse

balene sinucigaşe pe ţărm

nu-i cine să le facă puncţie

veterinarii se ocupă cu îmbăierea oilor

camioane cu lăzi frigorifice

fac rând la porţile abatoarelor

în delir consumă carnivorele preparate

salam săsesc polonezii cabanos

în bârloguri se întind balonate

ar fi bun consumat lapte să reducă aciditatea

la îmbăiat sunt ierbivorele mici

cele mari în lăzile frigorifice

în virtutea faptului revine

credinţa în reincarnare

singurele omnivore constată

că regnul animal nu ştie exact

cum trebuie folosit

segmentul de libertate cuprins

între locul inelului şi unghie

nesocotind că degetul se îndoaie

şi pe la falanga a doua şi a treia.

 

lucruri ciudate

 

bine ar fi să ni se întâmple

câteodată lucruri ciudate

neobişnuite pentru persoanele cumsecade

deprinse cu servitul mesei

la ore regulate

greaţă de turnuri să ni se facă

până vomităm pe rondurile cu petunii

din faţa instituţiilor

în pungi de nylon cu reclame

pentru luna cadourilor să purtăm biblii

să păşim lateral de parcă

ne-am strecura înspre fereastră

printre şifonier şi perete

cât am preţui dintr-odată

coliba din marginea viei

traista în care ştergarul cu hrană

pita slănina ceapa de ocară

molcomii paşi pe drumul de ţară

bine ar fi să se întâmple

lucruri ciudate

 

îndeajuns îmbobocirea

 

îndeajuns îmbobocirea să-ţi dai seamă

cum vor arăta scuturate petalele

riduri pe frunte

calviţia

flescăiala pomeţilor

albeaţa

cortegiul cu neamuri

familia diversificată în urma combinaţiei

cromozomilor ics şi igrec

 

îndeajuns mormolocul să poţi categorisi

în altistă soprană mezosoprană

viitoarea broască

 

afluenţa de berze

la sfârşitul perioadei de prohibiţie

îmbulzeală produsă

 

la slobozenia din stupi

 

cortegiul cu neamuri

afluenţa de berze

diversificată familia

îmbulzeala

de la îmbobocire încă bagi de seamă.

 

o… nu

 

din apus ni s-a spus

rumoare

tavă ticsită cu sarmale

care mâini oare

le-au făcut cu spor

se cunosc după împachetat

varza la cotor orient

icnet etern

pachete umplute cu orez birmanez

ezit să gust din timiditate

teste de format reflexe

exerciţii de renunţare

enunţul problemei uluca

lipsă din gardul hotar

tare din răsărit

numai rit

itaca prinsă la mijloc de cruce

rune semnele limbii

în cerul din cură

ură răcită

tava din apus

ni s-a spus

sarmale cu orez birmanez

ezit să mă îmbiu

prea târziu

iuhu! Hu!

umană mană

nană.

 

nu pot să joc rolul conchistadorului

 

fără armură fără pământuri noi

nu pot să joc rolul conchistadorului

în obositoarele expediţii zilnice

mi s-a îmbolnăvit paltonul

deşi l-am tratat cu naftalină

i-am pus comprese cu frunze de nuc

neglijent i se vede căptuşeala

precum mie cămaşa din pantaloni

stă mereu chircit melancolic

obligându-mă să merg cu umerii lăsaţi

i se trage de la garderoba teatrului

când a stat lângă o blană din haină de nurcă

vrând nevrând dimineaţa le iei cu tine pe toate

în sacul de serpaş angajat pe numele tău

poate ţărmul visat poate piscul zărit

la cote diferite odihnitoare tabere

unde mai uiţi câte-o oglindă ghemuri de sfoară

pe zăpada veşnică urme gălbui de urină

de vină-i sunătoarea muşeţelul filimica

ceaiul gastric numărul doi

spuneţi-mi onomatopee pentru îndemn

nimeni nu s-a născut învăţat

mormăieli compensaţii concubine

 

pânea prăjită fleica de post

te-aş privi cum stai într-un fotoliu din piele

mârşav să-ţi cadă tăietura fustei

ca o mustaţă pe oală

 

nu pot să joc rolul conchistadorului

fără armură fără pământuri noi

 

dimineaţa le iei pe toate cu tine

dar câte le pierzi prin vitrine

privindu-le doar.

 

m-ai îmbolnăvit de arteroscleroză

 

ea naviga prin aortele mele

într-o canoe fusiformă

adaptată pentru torenţii repezi

 

eu îi scriam poeme gălbui cu iz de gutui

să fii precaută pe cursul inferior

îmi venea să-i şoptesc

te-ar putea răsturna cataractele de grăsime

ea vâslea cadrenţat sugerând linia de sosire

băga cu sârg pagaia în plasma mea vâscoasă

de-mi vâjâia urechea şi îmi vibra o coastă

 

până a eşuat în ventriculul stâng

răsturnată pe-o parte între plauri de cheaguri

s-o readuc iar la plutire

îmi injectam novocaină cu ace de stibină

dar s-a salvat s-a evacuat c-un transport de toxine

mituind un grup de enzime

lăsându-mi canoea în gaj.

 

de atunci mă înţeapă la inimă

şi i se face rău la fiecare tangaj

nu-i găsesc nici o vină

cu macaroana pe post de canoe

mă joc în supa de găină

 

încă-i mai scriu poeme gălbui

cu iz de gutui

şi iau hapuri la cină.   

Cristina Scarlat în dialog cu Francis Ion Dworschak, nr. 9(16), septembrie 2004
Sep 26, 2004 at 10:00 PM

Cristina SCARLAT

ÎN APARAREA LUI MIRCEA ELIADE

 -interviu cu dr.Ion Francis DWORSCHAK,CANADA-

 

           Destinul lui Mircea Eliade a marcat, indiscutabil, destinul multora dintre cei care i-au „luat apărarea”, în fictivul „proces” mondial, care durează de ceva vreme, provocate de cele câteva aşa-zise articole pro-legionare publicate de acesta în perioada 1937-1939 (1).

           Unul dintre cei care, de câţiva ani încoace s-a alăturat celor mai înverşunaţi avocaţi ai apărării”, alături de prof. Mircea Handoca şi Mac Linscott Ricketts este şi doctorul Francis Ion Dworschak (Canada) . Prin articole documentate şi virulente (în spiritul bunului-simţ), publicate în reviste precum „Vatra”,  Origini”, „Jurnalul literar”, Fr.I.Dworscak impresionează prin „profunzimea erudiţiei şi familiaritatea sa cu polemicile recente anti-eliadiene” ,după cum apreciază Mac Linscott Ricketts. (2)

           De o mai mult decât savuroasă modestie, dr. Fr.I.Dworschak îmi mărturisea, într-o epistolă: „trataţi-mă ca şi cum aş fi un simplu dorobanţ în această campanie împotriva lui Eliade. Tunurile cu obuze sunt alţii!” (13 decembrie 2oo3).

           Volumul În apărarea lui Eliade ne ajută să ne formăm o imagine completă a acestui înverşunat apărător al savantului român, căruia pe nedrept continuă să i se aducă acuze. ar acestea sunt, după cum bine de-acum se ştie, o încercare, o rampă de lansare a unor nume, de dragul…imposturii, căci cum altfel am putea numi succesul comercial scontat cu orice preţ? Şi e suficient să dăm din nou, ca exemplu, „cazul” Alexandrei Laignel-Lavastine, care a făcut vâlvă mondială cu volumul LOubli du fascisme.(3)


          
Dar… să vedem: cine este Francis Ion Dworschak?

          
- De câte ori am încercat, m-am lovit de prima  întrebare (4): „cine este Francis Ion Dworschak?” - căci răspunsul cinstit ar fi: „un diletant” sau, cum spun englezii: „a nobody”. Aşa că-mi iau inima în dinţi şi încerc din nou. De fapt, cu excepţia anilor  la liceul „Alexandru Lahovary” din Râmnicu Vâlcea, unde mi-am dat bacalaureatul în iunie 1940, şi cu excepţia ultimilor cinci ani după pensionare, toată viaţa mea a fost dedicată medicinii. Trei ani la Universitatea din Cluj, refugiat la Sibiu şi apoi terminată la Viena, unde mi-am luat doctoratul în medicină în octombrie 1948. După care am venit în Canada cu prima mea soţie, pe care am pierdut-o, victimă a cancerului şi de atunci (1955) am practicat medicina în oraşul Ottawa, Canada, până la ieşirea la pensie în 1997.

           Activitatea „publicistică” în această perioadă a fost nulă, cu excepţia unor articole de medicină, contactul cu limba română  până foarte recent iarăşi a fost aproape nul şi  ca atare româna mea devenise foarte ruginită şi „precară”, cum a numit-o cu bună dreptate Virgil Ierunca, fost coleg de clasă la liceu.

           Interesul meu pentru opera lui Eliade a început, de fapt, în ultimii ani de liceu, devenise chiar autorul meu favorit şi nu l-am uitat niciodată, ocupând locul al doilea după Eminescu, două mari contraste care aveau, însă, câteva afinităţi importante .Ambii erau naţionalişti în sensul cel mai nobil al cuvântului. Ambii au înţeles suferinţele ţărănimii române din teritoriile nordice şi m-au impresionat ca atare, deşi la noi în Oltenia această problemă nu exista, numărul străinilor fiind relativ mic. Şi ambii au scris despre daci şi despre Zamolxis.

           Copilăria am petrecut-o la ţară, în comuna Sineşti, Vâlcea. Acolo m-am dus la şcoala primară, unde m-am împrietenit cu  copiii de ţărani (tatăl meu era medic ).Lor le dădeam sandvişurile cu magiun făcute de mama mea, în schimbul turtei lor care îmi plăcea enorm de mult. Şi deşi tatăl meu o ducea greu, cinstit fiind, cu ei m-am identificat. Pomenesc acest fapt numai ca un  motiv în plus pentru care aveam atâta veneraţie pentru Eminescu şi Eliade mai târziu, când eram licean la Râmnic. Şi astfel de sentimente, care se formează aşa de timpuriu, de obicei durează o viaţă întreagă. Asta explică revolta mea citind romanul aşa de mitocănesc al lui Saul Bellow, „Ravelstein”, cu acuzaţiile acelea absurde şi impertinente împotriva lui Eliade. Şi retrăind acele vremuri idilice şi de neuitat la Râmnic ca adolescent, citind din autorii mei preferaţi, m-am simţit obligat, era o datorie sfântă să-i iau apărarea. Cu cât citeam mai mult despre viaţa lui Eliade în Apus, cu atât mai mult îmi dădeam seama cât de calomnioase erau majoritatea din acuzele împotriva lui şi cu atât mai mult creştea respectul pentru omul, scriitorul şi cărturarul enciclopedist Eliade. Şi aşa am făcut ceea ce crezusem că va fi imposibil: am scris cam 12 pagini despre detractorii lui Eliade, evident în limba engleză. Vocabularul românesc era prea scufundat în straturile adânci ale creierului şi mă îndoiam că va mai putea vreodată să reiasă la suprafaţă. Şi am trimis acest articol lui Virgil Ierunca. Acesta, probabil impresionat de gestul meu, nu i-a făcut critica meritată, s-a scuzat numai pentru faptul că era scris în engleză şi ca atare   nu-l putea citi. Totuşi, aproape ca un părinte, m-a încurajat.

           Şi aşa am început lucrul, l-am transcris într-o limbă româneasca sui generis, plină de anglicisme. Ierunca a râs, nu şi-a bătut joc, numai în treacăt şi frăţeşte a pomenit câteva erori grosolane, şi chiar a făcut posibil să fie publicat în revista de mare prestigiu „Vatra”. Când am primit textul apărut în „Vatra”, care publică într-adevăr articole de excepţională valoare literară, nu mi-a venit să cred. Dar mi-am dat numaidecât seama că lucrarea mea, deşi bazată solid pe adevăr, era cam superficială şi fără nici un aport nou la controversele pe atunci în circulaţie. M-am dedicat scrierilor lui Eliade şi despre Eliade şi, cu cât progresam, cu atât devenea mai clar că exista şi încă există o campanie ruşinoasă, bazată pe calomnii şi interpretări răuvoitoare împotriva aceluia care fusese Mircea Eliade. Simplul fapt că simpatizase câtva timp cu anumite aspecte ale mişcării legionare a fost suficient ca să fie crucificat, şi mai ales pentru că devenise o somitate cu renume mondial, la fel ca şi Heidegger. Nu vreau să pun semnul de egalitate între ei, probabil Heidegger a jucat un rol mai mare în cultura universală, dar ambii  trebuiau să fie eliminaţi din panteonul culturii secolului al XX-lea. 

           - Credeţi că „justiţia” academică nu funcţionează, că cei îndreptăţiţi să spună-firesc şi corect-lucrurilor pe nume, nu-şi fac datoria?
           - Personal, nu cred în această „justiţie”. Ideile nu pot fi tranşate în tribunale, chiar când acestea sunt „academice”. Mult mai importante în zilele noastre sunt mass-media şi cercurile care le influenţează. Ce este  trist, chiar foarte trist, este când citeşti în reviste ca „România literară” sau „22” acuzaţii atât de absurde şi neîntemeiate, uneori chiar groteşti, de un pretins nazism bazat numai pe profunda lor ignoranţă şi dorinţa de a dovedi, cu orice preţ, corectitudinea lor politică. Istoria va înregistra aceste ruşinoase aberaţii.
 

           - Cum catalogaţi, ca intelectual, înverşunarea cu care Eliade este „pus la zid”, ani buni după trecerea „dincolo”?
           - Înverşunarea cu care Eliade este „pus la zid” este explicată prin doctrina politică actuală, care în prezent controlează mass-media şi care a decis răstignirea lui Eliade şi a altora care în trecut au simpatizat cu o mişcare  de dreapta. Şi pe această mică bază de adevăr istoric s-a creat o librărie întreagă de acuze nejustificate împotriva lui Eliade. Chiar astăzi în ziarele de aici se anunţă pentru 15 mai sărbătorirea centenarului naşterii lui Salvador Dali şi vor fi multe manifestări culturale în Europa, pentru a  celebra acest eveniment. Abea acum, citind comentariile din ziar, aflu de ce acest mare geniu a fost batjocorit atâta timp şi în anumite cercuri. Evident, comportamentul lui era excentric şi ca atare, cel mult amuzant, dar să-i declari opera fără valoare, pentru simplul motiv că odată în viaţa lui a simpatizat cu dreapta politică este strigător la cer. Un geniu nu poate fi suprimat. El poate fi numai pângărit şi numai în mod temporar, iar cei care-l răstignesc acum, vor primi pedeapsa meritată: uitarea.
 

           - Cum „diagnosticaţi” - ca medic!- campania (mondială!) anti-Eliade? Aţi trece-o la „departamentul”… psihanalizei?
           - Din punct de vedere medical nu găsesc nici o legătură cu fenomenul acestei campanii anti-Eliade. Este vorba doar de o ideologie politică şi existenţa în adâncul sufletelor multora, a unui simţământ de ură şi răzbunare, chiar dacă motivul nu există, dar este perceput de unii ca fiind  existent şi real. Din păcate, de prea dese ori  oamenii renunţă la analize raţionale şi sunt împinşi numai de instincte primitive de răzbunare la un astfel de comportament. Şi pe urmă o regretabilă tendinţă de a controla şi impune o anumită ierarhie a valorilor culturale.
 

           - Într-un interviu cu dl. Mac Linscott Ricketts (5) sugeram că noroiul intelectual în care se complac unii pseudo-intelectuali (nu văd cum altfel ar putea fi numiţi) - şi mă refeream la recentul „caz” deschis de Alexandra Laignel-Lavastine - poate avea legătură cu …succesul de piaţă, pe care autorii-detractori mizează. Să fie acesta un răspuns?
           - Sunt de acord, în cazul Alexandrei Laignel-Lavastine şi al altora, foarte probabil a fost şi dorinţa de a crea senzaţie, combinată cu câştigul pecuniar.
 

           - Şi Daniel Dubuisson, unul dintre cei mai „înrăiţi” (şi…consacraţi!) detractori ai lui Eliade, în volumul  său Mythologies du XX-e siecle (1993), îl pune „la zid”- acuzându-l de atitudini „fasciste” şi „antisemite” care i-ar fi influenţat opera, afirmând că „orice altă abordare care ar pretinde că gândirea lui Eliade ar fi rezultatul unui fel de meditaţii atemporale şi decarnalizate, nu ar fi decât o escrocherie intelectuală.”(6)
          
Cum altfel ar putea fi catalogată îngustimea unor astfel de afirmaţii-acuzaţii, dacă nu prin prisma psihanalizei, având în vedere faptul că o atentă lectură a materialelor care se află în arhivele bibliotecilor din ţară şi din lume ar „lumina” conurile de umbră?

           - Teoriile lui Daniel Dubuisson, după care fascismul şi antisemitismul lui Eliade şi-au găsit refugiu în opera lui ştiinţifică, nici nu merită răspuns. Metodologia lui este aşa de confuză, citatele aşa de viciate şi corupte, încât nici un cititor avizat şi informat nu le poate accepta. Vă citez părerea lui Moshe Idel, citat şi în lucrarea mea: „E simplist să găsim la Eliade o legătură între ideologie şi cercetări.” Iarăşi, nu cred că aici se aplică psihanaliza, ci foarte simplu, numai o rea voinţă, auto-exaltare şi dorinţa de a fi original şi chiar genial, nu importă cu ce preţ.
 

           - În cele din urmă, apele calomniei se vor risipi. Cei care au vrut să înţeleagă, au înţeles. Cele câteva articole de tinereţe - prolegionare - nu pot constitui „probe” într-un „dosar”- Eliade, cum ar vrea unii. Nu credeţi?
           - „Apele calomniei se vor risipi…” Da, sunt de acord cu dvs., dar va dura mult până atunci, îndeosebi cu marele public, care este aşa de influenţat  şi manipulat de mass-media. Cei care cunosc cu adevărat opera şi omul Eliade nu au nevoie de „limpezirea apelor”, ele au fost totdeauna limpezi.

           - În capitolul Mircea Eliade-Omul, din În apărarea… - încercaţi să explicaţi, să împăcaţi contradicţiile omului Eliade - de exemplu, admiraţia lui pentru Gandhi în acelaşi timp cu simpatia pentru mişcarea legionară. Soluţia pe care o găsiţi o puneţi pe seama generozităţii sale, pe faptul că „putea nutri prietenii cu evreii şi le putea admira spiritualitatea religiei lor deoarece el nu preluase antisemitismul (…) mişcării legionare”, pe „trăirismul” lui şi pe respectul lui pentru autenticitate.
           - Faptul ca eu admit că nu pot concepe cum de putea nutri Eliade un aşa de mare respect pentru Gandhi şi, în acelaşi timp, pe de o parte putea simpatiza cu Garda de Fier, care accepta genocidul pentru „trădători”, şi, pe de altă parte putea cultiva prietenii cu mulţi evrei, aceasta este pentru mine încă o mare enigmă. Dar anumite aspecte sunt reliefate în aceste observaţii. În primul rând ele demonstrează o mare brutalitate rar de găsit faţă de sine însuşi, şi nu ezită să se expună posterităţii „în pielea goală”. Să nu uităm că aici discutăm texte numai din jurnalele lui intime. A doua caracteristică este faptul constatat şi de mulţi alţii, că el nu înţelegea „faptele politice”. Gandhi nu era un politician şi pe el l-a înţeles foarte bine. Codreanu era o „figură politică” şi aici Eliade a înţeles numai „figura” (naţionalistă, capabilă de sacrificiu) dar nu şi politica acestei mişcări. Nu este exagerat să-l acuzăm de miopie, „cecitate”, imaturitate politică, toate aceste învinuiri sunt justificate. Pentru el se pare că naţionalismul, ortodoxismul şi sanarea vieţii politice în România erau motive suficiente pentru a-şi manifesta simpatia pentru Garda de Fier şi că restul (antisemitismul, dispreţul faţă de legi etc.) puteau fi trecute cu vederea. Şi în mod cert Eliade nu a îmbrăţişat aceste aspecte ale legionarismului. Dar cum putem explica o astfel de dihotomie, altfel decât ca o aberaţie a unui om de geniu, aşa cum au fost multe alte cazuri în istorie.

           - După În apărarea lui Mircea Eliade, ce alte proiecte mai aveţi?
           - Încerc să public o istorie a monarhiei în România, deoarece şi aici istoria recentă a fost falsificată, şi chiar foarte mult.  
 

           - Nu vă ispiteşte şi abordarea lui Eliade-prozatorul? Au apărut în ultimul timp şi câteva studii (semnate de erudiţi!) care abordează şi  literatura lui Eliade în… cheie legionară. Cunoaşteţi, cu siguranţă, studiile semnate de Matei Călinescu – care face o „lectură profundă” romanului Nouăsprezece trandafiri şi nuvelei Un om mare (7) - sau pe cele ale lui Claudio Mutti privind piesa Iphigenia (8) ori ideile lui Nicolae Steinhardt care, în Jurnalul fericirii afirmă că nuvela Adio! este o… „elegie legionară” (9).Cum opinaţi?
           - Aceste aspecte privind interpretarea simbolurilor în cheie legionară nu m-au interesat niciodată. Am considerat proza lui Eliade ca operă de artă, ficţiune, ale unui mare prozator, chiar foarte mare, care a cultivat „arta simbolurilor” în aceste opere, dar numai în sensul estetic, pentru a da o nouă dimensiune lucrărilor sale. Dimensiunii literare, dar în mod definitiv nu politice. Fiecare, dacă doreşte, poate să găsească pe cine vrea printre protagoniştii operei eliadeşti. Eu sunt chiar convins că Eliade s-a complăcut în utilizarea acestei mistagogii, poate că s-a şi amuzat, dar în mod cert unele opere ale sale devin ca atare şi mai pasionante, mai enigmatice. Sunt convins că Eliade, care şi-a trăit viaţa citind şi scriind, a utilizat mult „material uman” aflat atunci când, departe de cărţile lui, ca de exemplu în India, în lagărul de la Miercurea Ciuc sau în diferitele lui escapade a trăit în viaţa „lumească”.Ca atare, unele trăsături, caracterizări ale unora dintre  personajele sale provin din lagărul legionar etc. Dar nu sunt convins că un oarecare personaj din opera lui ar reprezenta o anumită persoană din Legiune. Dar el, mare mistagog, a presărat multe indicii care vor intriga pe cititori. Şi se pare că a reuşit de minune. Proza lui Eliade ar trebui să o recitesc concentrându-mă asupra unor posibile analogii între personajele din opera sa şi anumite personaje reale. Dar am impresia că ar fi o risipă de timp, Eliade având tot dreptul, ca scriitor, să includă evenimente şi persoane reale în opera lui. Atâta timp cât el nu defăimează o persoană uşor de recunoscut în paginile lui, aşa cum a făcut Saul Bellow.
 

           - Aşteptăm cu interes următoarele Dvs. eseuri şi volume. Cu siguranţă, aveţi multe de spus. În numele cititorilor din România, vă mulţumesc.

Aprilie 2004 

NOTE ŞI COMENTARII

1) Volumul Textele legionare şi despre românism reproduce „absolut toate textele lui Eliade acuzate de legionarism şi antisemitism de către exegeţii şi gazetarii români şi străini”, menţionează prof. Mircea Handoca  în Notă asupra ediţiei (Editura Dacia, Cluj, 2001, p. 6);

2) Mac Linscott Ricketts în Despre autor, în volumul În apărarea lui Mircea Eliade, Ed. Criterion Publishing, U.S.A., 2003; volumul include toate articolele publicate în perioada 2000-2003 în revistele menţionate.

3) Alexandra-Laignel Lavastine - Eliade, Cioran, Ionesco. L’Oubli du fascisme, PUF, Paris, 2002;

4) Interviul s-a realizat prin Internet;

5) Cristina Scarlat - O viziune americană asupra lui Mircea Eliade: profesorul, savantul, scriitorul, prietenul - interviu cu prof. Mac Linscott Ricketts, S.U.A.; în „Nord Literar”, nr.4/2003 şi nr.5/2003, preluat de „România literară”, nr.49/2003;

6) Daniel Dubuisson - Mitologii ale secolului XX. Dumezil, Levi-Strauss, Eliade, Editura Polirom, Iaşi, 2003;

7) Matei Călinescu - Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecţii, Editura Polirom, Iaşi, 2002;

8) Claudio Mutti - capitolul Iphigenia legionară, în volumul Mircea Eliade, legiunea şi Noua Inchiziţie, Editura Vremea, Bucureşti,200; autorul găseşte analogii între simbolul jertfei legionare şi jertfirea de sine a Iphigeniei;

9) Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj, 1991, p. 355. 

Al patrulea schimb din vremea lui Vuscan, nr. 9(16), septembrie 2004
Sep 26, 2004 at 10:00 PM

Alexa Gavril BÂLE

 

Al patrulea schimb din vremea lui Vuscan

 

           Intrând în bufetul din Tarniţa mi-am dat seama că trecuse mult timp de când plecasem de la mină. Ani buni. Socotindu-i pe degetele de la mână mi-au ieşit fix douăzeci şi unu. Bătuţi pe muchie. Nu mă puteam dumiri însă pe ce cunoşteam aceasta, de vreme ce nu se schimbase aproape deloc. Îşi păstrase până şi vechiul nume. Fusese botezat cine ştie când, de către cine ştie cine: „La Mariana”. Se ivea tot pe neaşteptate în vârful pantei de la Sasca, pe stânga cum mergeai către exploatarea minieră. „La Mariana, la Mariana/ m-am îndrăgostit io de Ana”, refren vechi. De ani şi ani…

           Ca şi acum fix douăzeci şi unu de ani, „la Mariana” se întâlneau schimburile. Minerii din schimbul unu cu cei din schimbul doi, aceştia cu cei de pe trei, iar minerii din schimbul trei cu cei de noaptea ce intrau în schimbul patru, puţin înainte de miezul nopţii. La câte o bere, poate un deţ de săcărică, pe care mandatarul o măsura, la fiecare pahar cu un minus.  Zicea şeful de brigadă de pe filonul Elisabeta: „vezi măi Pop II că n-am tras, mi s-a spart perforatorul şi n-am putut da tăte găurile”. Pop II era şeful de echipă din schimbul doi şi-l striga maestru` la apel Pop II, ca să nu-l confunde cu alt Pop, ce era Pop I şi minier pe abatajul de pe Ferdinand.

           Frontul îi curăţat, cheamă mecanicii să tragă aeru` şi apa mai aproape, că nu ajung şloagărele”. Pop II mai dădea un rând şi ieşea grăbit să apuce la lămpărie. Şloagărele erau furtunele pe care veneau apa şi aerul pentru perforatoare. Pop II înjura în gând lămpăresele. Aproape alerga pe scările de la lămpărie. Erau date-n acolo, femeile ce împărţeau lămpile. La fix închideau obloanele şi cei care nu apucaseră să-şi scoată lampa nu aveau decât să piardă schimbul. În subteran nu puteai intra fără lumină.

           Două lucruri erau, totuşi, altele. Vopseaua de pe uşi şi consumatorii. Am constatat aceasta privind la cei care intrau, câte doi, trei deodată, vorbind tare şi grăbindu-se către tejghea. Uşile erau proaspăt vopsite. Un albastru senin ce-ţi umplea sufletul de optimism. Pe mineri însă albastrul îi lăsa indiferenţi. Trânteau uşile, scotocindu-se în buzunare după mărunţiş. Între schimburi era timp abia pentru a da peste cap o bere, cel mult două. Amatorii de tărie mergeau pe Săcărică. O sută de grame, deţucu, cum era alintat paharul de sticlă groasă. Trebuiau să-şi potolească setea de dinainte de schimb. Unii, focul de după. Minerilor le era tot timpul sete. „De-aia vă spui, mă, o bere, două, mere, două cel mult, să ştiţi, eventual deţu` de Săcărică să poate lua înainte de şut. Nu poţi intra însătat în mină. Da` nu cumva să beţi votcă ori coniac. Gazele de pe galerii se combină cu vodca din creier. Îl macină încet, ca putregaiu lemnu`. Câtu-i lemnu` de tare, purtegaiu` îl roade. Aşa se duce mineru` după votcă – ca umătu`, când suflă vânt cald în martie. Nici nu ştii cum ai trecut dealu` dincolo…”. Sfătosul avea mustăţi negre, însă tâmplele îi erau brumate bine.

           Aproape toate mesele erau ocupate. Douăzeci şi unu de ani. pe muchie! Degetele de la mâna dreaptă indicau cifra ce nu o puteau tăgădui. Cei care erau tineri atunci, acum încărunţiseră. Aproape aceleaşi feţe, puţin mai uscate şi gălbejite. Berea, ţigăncile, gazele de mină, silicoza. Cei bătrâni de atunci, mulţi muriseră poate, cei rămaşi erau toţi pensionari. Alţii erau acuma minerii tineri la mese. Mai puţini. Unii nici nu fuseseră născuţi atunci. Am strâns pumnul şi ridicând câte un deget pentru fiecare an, am reluat numărătoarea în gând. Cu cealaltă mână am făcut semn că vreau o bere. Ieşeau tot atâţia ani. Din halbă lipsea cel puţin un deget. Ca pe vremuri! Avea gust de apă, aveam să constat aşezându-mă la masă, lângă fereastră. Strada era pustie. Ştergându-mi spuma de pe buze, m-am gândit că dacă apa cu care o lungea mandatarul nu ar fi fost apă bună, apă de munte, apă tare izvorâtă din stâncă, berea nu s-ar fi putut bea. Gustul i-ar fi fost de leşie stătută. Băusem odată aşa ceva la o crâşmă, într-un sat de câmpie. Bere apoasă, numai că apa era moale, având gust de lut. Am scuipat încă prima înghiţitură, rămânându-mi în gură o aromă de nămol, de fund de baltă în care s-au scăldat bivolii.

           Prin uşa întredeschisă se furişă un pisoi. Micuţ, alb, cu pete roşcate. Era zbârlit. Afară începuse vântul, cu picuri mărunţi, rari, probabil reci. Speriat, fugi înapoi, încurcându-se între picioarele a doi ortaci. După ei, pe uşă o pală de vânt răcoros. Izul proaspăt de brad vestea o ploaie ce va veni cu siguranţă mai repede de două-trei ceasuri.

           Ce optimism, domnule, se răţoia cel din urmă, mai gras, furându-mi parcă gândul de mai înainte, nu vedeţi că-i gata de noi. Mina-i în lichidare, tot mai mulţi semnează ordonanţa. Se tem să nu se închidă şi să nu capete nimic. Aşa că iau milioanele pe carduri şi se duc. Pleacă…”

           Bondocul trecu înainte şi, ajungând la tejghea, şopti: „două beri, dragă… şi scrie sus, minteni vine plata şi mi-oi lichida contu` din caietu` dumitale”. Mariana îmbătrânise. Mult. Pe lângă ochi avea cearcăne vineţii, ca vinetele de zacuscă, date-n copt. Întinse berile zâmbind, oarecum trist. O şuviţă de păr, vopsită în negru, îi prelungea un colţ al gurii. Printre ridurile în formă de evantai.

           Masa la care se aşezaseră cei doi avea muşamaua crăpată, cu multe pete. Se vedea că nu schimbaseră feţele de masă de mai mult de două ori în anii în care n-am mai fost pe aici. Scaunele erau tot şchioape. Scrâşneau ascuţit pe mozaicul tocit, când careva se ridica să mai aducă o tură.

           Nu am observat când se apropiase bătrâna ce era sprijinită de subsuori de o femeie tânără, îmbrăcată moroşeneşte. Tânăra ceru voie să se aşeze la masa mea. Mesele erau ocupate. Am tras două scaune. Singurele ce erau libere. Luară loc la masa mea. „Măi fecior, măi…ai grijă, nu te prăda, voi, tinerii, tare nu vă aveţi bie… eşti tânăr… măi… ai grijă de tine… că vremea trece şi ajungi bătrân şi neputincios…uită-te la mine…”

           Rar trecea cineva pe trotuar. De pe dealuri, brazii păreau a binecuvânta oraşul, mişcând leneş din cetini. Le adia vântul. Ziua se amesteca uşor cu noaptea.

           „…i-am văzut, mă Cuşălău, erau pă culme la Biserica Vecii, după pitoi, tânăr mă, tânăr şi în putere, nu ca acum, că şi io am fost tânăr, nu numai noi…m-o fo trimasă mămuca după pitoi. Pe vremea cotelor era greu de trăit. Grâu`, porcu`, laptele, lâna, ouăle trebuia să le dăm. Mama, săraca, usca pitoi în cuptor, câte două, tri coşuri să avem pă iarnă. Le punea în sacii rămaşi goi după ce gătam de predat cotele şi le urca în pod la aer. Tătă iarna mâncam zeamă de pitoi uscate. O acream cu puţină moare de pe curechi.

           I-am văzut, mă, pă hânsă, or venit doi bosorcăi, ce le zice la Hunedoara unde-am făcut io armata solomonari, o vinit mă doi solomonari cu doua cărţi şi o urcat pă costişă. Cărţile le ţineau în mâna stângă, am văzut bine, în stânga le erau cărţile, groase, iară-n mâna dreaptă aveau boate, câte-o boată fiecare, noduroasă, de fag, curăţite de coajă.

           O ajuns solomonarii la pârâu` morii şi o prins a cetină, o deştis cărţile groase, aveau coperţile negricioase, tari, o cetit cu voce tare. Şedeau jos pă cur, cum a-i sta la vaci, cu boatile împlântate alături, citeau cum ai citi din Ceaslov. O cetit până ce apa o bolborosit, o hiert apa, cu bulbucaşi, cum ar hierbe oala de tocană. Am văzut, măi oameni buni, hierbând apa, cu bulbuci mari cât ochiul boului, o ieşit aburi din pârâu, aburi de hierbinţeală, cum iese când femeile hierb leşie pentru haine. Şi o cetit ei şi o hiert apa-n pârâu până o făcut o stinare şi din stinare s-o ridicat un şarpe. Un şarpe mare cu cap de cal. Ochii îi erau roşii. Nu ştiu de scote aburi pă nări, n-am văzut că erau vapori mulţi de la hierbinţeala apei. Poate era şi fum, până la mine n-o ajuns, eram departe hăt, n-am tuşit de la fum. Foc am văzut la nările şarpelui, ba erau a calului nările, da un pic mai târziu când bosorcăii i-o pus un căpăstru în cap şi el s-o enervat. Căpăstru avea zăbală de aramă, galbenă, cum am văzut în război că aveu nemţii la caii de la tunuri când o trecut pe la noi în retragere. S-o suit bosorcăii călare pă şarpe, ca şindrilele pă casă erau solzii pă stinarea lui şi sclipeu la soare ca banii de argint. Şarpele o nechezat tare, o pufăit foc pă nări, ca o locomotivă bătrână o pufăit şi s-o înălţat, s-o tăt înălţat şi o zburat până la nori şi apoi păstă sate. O pornit atuncea o vreme de zâceai că gata de noi, să îmburdă lumea, să fac tăte grămadă. Io m-am ascuns sub o stâncă să mă feresc de trăznete că m-am temut c-oi păţi oarece şi nu m-or lua în armată şi oi rămâne de ruşine la sat”.

           Bătrâna suspina, tremurând deşi nu era prea frig. Nu era atentă la murmurul din jur. Toţi vorbeau. Afară întunericul se înstăpânise de câteva jumătăţi de ceas.

           Banii de ordonanţă îs mulţi să-i iei odată în mână. Îs hăt mulţi, bani buni, puşi pă olaltă. Ţi-ar trebui o viaţă bună să-i strânji. Plus că doi ani mai capeţi salariu compensator şi-ţi mere vechimea în muncă…”. Tovarăşul bondocului încuviinţa atent… „da banii ăştia-s cu dracu, cum vin aşa să duc. Mai ales de nu eşti cu măsură. Să vezi ce băute să trag pân oraş. Puţini vin <La Mariana> să bea din ordonanţă. Să ţin mai presus de noi care am rămas mineri. Să slobod, disponibilizaţii, la lubău ca porcii la ghindă, în septembrie când dă în copt. În câteva săptămâni gata banii. Beau la Unsu, la Sebi, la Baitaş şi la Brejan, beau disponibilizaţii. Pe Sebastian Hova l-o ţinut banii cam două luni. Mult faţă de alţii. Când iei bănuţii în mână ţi se pare că-s tare mulţi şi te gândeşti că vai multe-i face cu ii. La Baias încă beau minerii. La Baias cel ce n-are un deget la o mână. Degetu mare de la mâna stângă. O făcut el puşcărie pă vremea lui Ceauşescu, l-o prins careva la nevastă şi el în loc să fugă l-o bătut şi l-o făcut neom. Tentativă de omor o avut în acte la procuratură.

           După Revoluţie mulţi şi-o deschis birturi aici în Tarniţa. Tăţi şmecherii, da nicăieri nu-i ca <la Mariana>. Cu băutura uşor iei banii de la mineri. Îs cam cheltuitori, cum pun mâna pă on ban, cum îl dau pă udătură. Şi aiştea cu ordonanţa în loc să astupe câte o gaură îi pradă prin birturi. Sătenii îs mai cu cap. Cumpără pământ pă ordonanţă, vaci, cai, să aibă cu ce lucra. Scot bani cu caii şi la pădure, dacă tăt îs liberi. Au vreme şi nevoie. Vreme să lucre, nevoie de bani. Trebuie să-şi termine casele, să le dea în terasit, unii îşi fac şuri, grajduri pentru animale. Orăşenii noştri îşi cumpără mobile, televizoare, alţii congelatoare, poate maşini. Da mai ales beau. Toarnă în ei de gândeşti că vine sfârşitu lumii şi n-a mai fi lichid pă pământ. Le-a evapora focul mâniei dumnezeieşti. După o săptămână nu li-s de ajuns crâşmele de aici. Merg la Baie. Noaptea să vezi ce vin taxiurile cu băutorii. Să ţin pe sus, cu bani. Taximetriştii câştigă cu ei. Până la scara blocului îi duc. Îs măreţi, în Baie fac cinste la tătă lumea. La prieteni. Şi nu numai la prieteni. Plătesc de băut până uită de ei. Dau ciubucuri la chelneriţe. Bagă-n chiloţi la stripteoze. Ştii cum îi omu când să capătă la on leu, să crede buricu pământului. Mare şi tare. Altu ca el nu-i. Da le trece mintenaş. De unde iei şi nu pui la loc să gată odată. Baiu îi că să gată iute.

           Vezi pă câte unu pă la piaţ cu televizoru în braţe. Televizoru nou, nouţ. Abia scos din cutie. Color. Cu jumătate preţu. Cu un sfert îl dau. Atâta capătă, batăr nu l-o băgat în priză decât o dată, de două ori. Datoriile trebuie plătite. Că aşa-i când îţi pierzi minţile. Bei pe datorie.” 

           Bondocul era încălţat cu cizme; minereşti, de cauciuc. Pisoiul se întorsese şi stătea tolănit între picioarele lui: „Ţiţu, ţiţu…” se apleacă acesta să-l mângâie. Luă halba şi închină la tovarăşul de la masă. Acesta era mai îngrijit îmbrăcat şi părea a fi un subinginer pe post de maestru.

           La o lună după nuntă bărbatu mi-o mărs în război. Doi ani am plâns. N-am ştiut nimic de el. Am plâns şi m-am rugat. O dat Dumnezeu şi o venit înapoi, da s-o dus la mină că ne trebuiau bani. Ne-am pus pe câmpu verte şi casa nu se face uşor. Am plâns şi când o mărs la mină. Am ştiut că-i greu şi acolo. La şăpte ai n-o mai venit. Era pă schimbu patru, pă vremea lui Vuscan. Aista o fost director, ştiu că mi-o dat ceva ajutor pentru înmormântare”…

           Bătrâna parcă nici nu vorbise. Stătea nemişcată, părând una cu scaunul.

           În Baia era un institut. Institutul de Mine scria pe tabla din dreapta intrării. Absolvenţii de liceu care nu intrau din prima la facultate se angajau la mină. Ca să scape de armată, în toamnă se înscriau la Institutul din Baia Mare. La secţia subingineri mine-seral, cum li se cerea să completeze antetul foii de concurs, rămâneau totdeauna locuri pentru sesiunea a doua de admitere. În septembrie, pe la început, te înscriai. La câteva zile examenul, în două dimineţi, de la ora nouă. Matematica, fără analiza dintr-a unsprezecea şi ceva fizică. De ştiai câteva formule erai admis. Te făceai student. Pentru studenţi armata era mai scurtă. Nouă luni era la „tere”, ceea ce însemna „termen redus”. Purtai la epoleţi nişte galoane roşii cu fir alb. Teriştii erau spuma armatei. Dacă nimereau într-o unitate cu ofiţeri mai şcoliţi.

           Pe vremea lui Vuscan s-a botezat birtul „La Mariana”. Altă mariană. Cu care Vuscan fugise la Petroşani la o mină de cărbune. Mina din Tarniţa rămăsese fără director. Birtul fără vânzătoare. Minerii erau supăraţi. Fără Vuscan nu mai câştigau bine. Fusese bun organizator. Primul secretar de la judeţ a vorbit cu primul de la Petroşani să-l trimită înapoi pe fugar. Era în joc prestigiul judeţului. Mina putea rata „Diamantul albastru”. Diamantul era un trofeu ce se dădea exploatărilor fruntaşe în întrecerea socialistă. Cu Vuscan se întoarse şi Mariana. Aceea bătrână. Asta îi era nepoată de soră. Îmbătrânise mult şi ea. Pe bărbatul Marianei l-a pus Vuscan mandatar. Lucrurile au început să meargă din nou. Minerii câştigau bani buni. La bufet, Mariana avea un zâmbet aparte pentru fiecare. Mandatarul stătea întotdeauna în spatele ei. La Mariana venea şi Vuscan la câte o bere.

           „…banii se duc repede de nu eşti cu socoteală. Ca peştii alunecă printre degete. Săracii foşti mineri se trezesc goi ca napu. Au două variante. Una, să se angajeze la vreun patron pe mai nimic, ori în Spania la construcţii. Ajung şi în Italia de au pe oarecine să le afle de lucru. Rămân femeile cu copiii acasă. Aşteaptă banii. Până vin, de vin, se mai încurcă cu unu, altu. Ce o fost curve când le-o fost bărbaţii acasă, amu-s mai de minune.”

           Era un avantaj cu minele la seral. Scăpai de armata făcută la trupă. De aveai câteva luni lucrate înainte ţi se calcula la vechime. Dar atunci erai prea tânăr să te gândeşti la pensie. La seral nu era greu. Aranjai lucrurile cu maistrul să te lase pe schimbul întâi ori pe patru. Puteai merge aşa la cursuri. Pe patru era mai bine. Veneai de la ore şi-ţi cătai în mină o scândură unde să aţipeşti. A doua zi, odihnit, puteai învăţa.

           Bade Tutulea, aşa-ţi zice, ba nu că Tulan, ori Tolan Gavrilă, ai lucrat la perforatoare. Matale ne reparai maşinile de perforat. Te ştiu io bine, lucram minier pe Cristofor, unde se zicea că-i aur, da io n-am văzut. Să ştii că n-o fost cum spui.

           Eram şi io atunci când o vinit vreme grea la Biserica Vacii, dar un pic mai sus, pă haţău. Nu o fost doi solomonari, cum ai văzut dumneata, c-o fost numai unu şi n-o fost solomonar. Întâmplarea n-o fost la pârâu morii, poate oarecânt şi foarte demult să se fi petrecut aiestea ce le-ai zis la pârâu. Când zici c-o venit vremea grea, pârâu` morii era sec, cu iarbă pă fund. Scoteau cârtiţele muşuroaie pă fundul lui când era de ploaie. Iară moara nu mai era. O aprins-o ungurii când s-o retras din Ardeal. Numai pietre mai sunt pe locul ei. Pietre şi cărbuni sfărâmaţi de ploi.

           Cosma Vasile Copăcel din Valea Arinului o fost atunci, nu bosorcău şi în mâna stângă nu ave carte ci un căbut de lână, iar în cealaltă o săcure. Căbutu îi vechi şi îi o poveste interesantă cu el, da mai la urmă. Copăcel n-o mărs acolo să citească. El săracu fugea. De securitate fugea. N-o vrut a să-nscrie în colectiv. Pă lângă asta, o fost pârât c-o fost cu legionarii şi că-i vorbeşte de rău pe cei de sus, de prin podul partidului…”

           „…uită-te pe platou, arătă Bondocul cu halba, către fereastră, înainte de a vorbi din nou, uită-te, oarecând douăzeci de autobuze parcau la cantină. Aduceau minerii de pe sate şi până ce ei mâncau şoferii trăgeau câte o partidă de cărţi. Pocher, din banii de ciubuc. Amu nu-s cinci şi alea vin aproape goale. Şoferii acum se plictisesc până ce minerii iau masa. Nu se strâng de o echipă de pocher.”

           Subinginerul aprobă din cap. nu părea prea interesat. Halba de dinainte erau goală de un lat de palmă.

           După ce terminau facultatea, se făceau patru ani, seraliştii prindeau cel mai mult post de şef de echipă. Cei mai mulţi însă rămâneau mineri. La pândă, urmărind cine se pensionează, cine se transferă, ori cine moare în accidente. Trecea ceva vreme până să se pensioneze vreun maistru. De transferat nu prea se pomenea. În accidente, maiştrii nu s-a auzit să moară. Ei nu lucrau în front. Stăteau doar în sala de apel, la bancuri, mâzgălind caietul cu pontajul.

           Pe vremea lui Vuscan schimbul patru era greu. Nu puteai dormi, cum fac acum cei de la transport minereu. Atunci minerii lucrau, iar pe schimbul de noapte aveau ce scoate la minereu. Mulţi seralişti rămâneau repetenţi. Greu, şi cu lucrul şi cu şcoala.

           Categoric uşile erau proaspăt vopsite. Aproape singurul lucru ce se schimbase. Şi Mariana. Când am plecat, vopseaua era decolorată şi scorojită de ploi. Mariana era tânără. Poate frumoasă. Tocmai o înlocuise pe mătuşă-sa. Mariana veche se pensionase. Vuscan avansase de câteva luni la minister. Nu mai trecea prin Tarniţa. La mină lucrurile începură să meargă prost. Încă de pe atunci.

           „… ce ai mai văzut bade Tolane n-o fost încă on solomonar, c-o fost un câine. Câinele lui Cozma Copăcel. Avea unul negru cu patru ochi: copoi ardelenesc, bun la vânătoare. Hărţuia mistreţul până în bătaia puştii. Copăcel nu mai era vânător. Comuniştii îi luaseră puşca. Să nu devină periculos. Săracu Vasile Copăcel, atunci o fugit pe imaş că avea o iapă. O iapă a dracului, măi oameni, a dracului că vara, la amiază, când era zăpuşeală, se scălda cu bivolii în tăuri. Cozma Copilu din Valea Arinului la iapă o fugit, pe imaş, iapa era în tău cu bivolii, toată era mol, lipită era de noroi, şi-n urechi avea tină. A chemat-o cu mâna-ntinsă, în mână avea un măr şi iapa o ieşit din tău păşind peste bivoli. Copăcel n-o aşteptat să se scurgă molul de pe ea, i-o pus căpăstru cu zăbele, galbine cum ai văzut matale, i-o aruncat căbutu pă spinare şi o sărit călare. Să fugă de colectiv o vrut Copăcel, da n-o apucat. Cât o întors iapa din frâu către pădure, că am auzit o împuşcătură. În ceafă l-o nimerit.”

           Cursurile de la institut se terminau la ora nouă. Seara. Eram doar seralist. La secţia subingineri-mine. Tot la nouă era autobuz spre Tarniţa. Cei care eram pe schimbul patru ne învoiam cu un sfert de oră mai devreme. Atât ne trebuia să ajungem pe jos la autogară.

           În Tarniţa autobuzul ajungea aproape la 10. la 11 intra schimbul IV. Timp pentru o bere. Cu guler de un lat de palmă. Timp şi de poveşti. Întâmplări din toate părţile. Înainte de schimburi, minerii povesteau. În mină nu era lumină. Poveştile îi pregăteau pentru întuneric. Coborau în galerii cu poveştile-n suflet.

           Pisoiul fugise dintre picioarele Bondocului care acum nu mai vorbea. Asculta. Se aşezase pe grumazii bătrânei de la masa mea. „…vai, cât am plâns în război, mi-o fost dus bărbatu trii ai şi jumătate, nimic nu am ştiut de el, doi ai. Stăteam în pat zile întregi şi plângeam, ziua, noaptea plângeam. Plângeam, tătă m-am uscat de plâns. Aveam doi copii, pe acela ce-i de jinere în Răchiţele, de i-o tăiat picioru mai săptămânile trecute, de la diabet i l-o tăiat şi fata, fata ce o picat din cireş când o avut şase ani, acoale o fost cireşu, din jos de şură, unde-i amu o răstignire…”

           Avea Copăcel, Cozma Copăcel un căbut moştenit de pe vremuri. De la ceva strămoş rămas. Era din lână neagră, din pânză bătută-n piuă, făcut la Lăpuş. Pe piept, în dreapta, avea un semn, prins în ţesătură, un blazon, era un semn nobiliar. Vechi de sute de ani, semnu, căbutu să rupea, să rărea cu anii. Cam la o sută de ani se ţăsea altu, să făcea pânză din lână neagră, se bătea în piuă şi se cosea căbut, după măsura celui care urma să-l poarte. Blazonul se cosea pe piept. Întotdeauna în partea dreaptă.

           Un strămoş de-a lui Vasile Cozma Copilu, pe la 1400 şi ceva, după o luptă cu tătarii, o fost făcut nobil de un rege. Strămoşul lui Vasile era sărac. Regele l-o înnobilat toamna târziu, era frig şi strămoşu Copilu tăt tremura de frig. Regele o poruncit atunci să i se dea un căbut, pe care s-o pus blazonu. Copăcel strămoşu era nobil, da n-avea pământ nici cât să pună şapte pruni. În ani o adunat Copăceii avere şi Vasile Cozma Copilu o ajuns să fie trecut la chiaburi.”

           „…meştere gata cu mina, până-n august…, unul cărunt către un pensionar, …da matale ce-ţi pasă, în fiecare lună poştaşu îţi bate la uşă cu pensiuca… mare… mică…vine, da noi ce om face. Uită-te, cum îs io, aş mai avea cinci ani până aş plini douăzeci de subteran. De merg pe ordonanţă, dau cu picioru în cinşpe ai de băi. Nu mă mai pot pensiona la patruşcinci… şi până la şaişcinci îi mult. Să nu ieu ordonanţă, mă tem că or închide minele şi nu ne-or da nimic… le poate capu la aiştea. Orice le poate capu`…”

           Pensionarul, încălzit de bere, clipea din ochi. Sclipeau când vorbea. „Da, mă, îi drept, vin banii. În tătă lună după cinşpe îţi sună poştaşu la poartă…da pensia-i mică… ştii tu, doară. După douăzeci şi doi de ai de băi, trei milioane şapte sute de mii…ăştia nu-s bani. Jumătate să duc pă leacuri… apoi în pensie îi în pensie… de aici nu mai ai ce aştepta… numai cimitiru. Cine să mai uită la tine, un biet pensionar… tătă ziua joci cărţi pă bancă în parc, cu alţii ca tine, butonezi televizoru. Altceva îi când lucri, eşti cineva, mare, mic, şef, pălmaş da eşti oarecine, altu-i chefu de viaţă.”

           Cel mai mult se povestea înainte de schimbul IV. În vremea lui Vuscan oamenii erau bine plătiţi. Se făcea planul. Aveau plăcere de a povesti, mă aşezam la masa cu cei mai mulţi mineri. Ceream voie. Mă interesau poveştile. Întotdeauna am fost primit.

           Mandatarul nu fusese necăjit după nevastă. Mai supăraţi erau minerii. „al dracului Vuscan, directoru, că ne fură la salariu, că ne confiscă florile de mină mai înţeleg, se oţărî unul într-o seară să-l audă mandatarul, da să ne ia şi pe Mariana, asta n-o înţeleg. Ce are el cu femeia noastră! Nu i-s de ajuns fufele din birouri! Sunt bugăte secretare, contabile, calculatoare, care ne încurcă plicurile cu plăţile, ba mai mult şi curiere şi cântăreţe la ansamblu şi voleibaliste din echipa exploatării. Ne-o ia el pe Mariana noastră, măi oameni, asta-i curată nesimţire”.

           Ştergând paharele întors cu spatele la tejghea, mandatarul se făcu că nu pricepe vorbele lui Ion Clomparu, artificier la orizontul două sute. Era convins că Mariana se va întoarce la el. Mina nu putea fără Vuscan.

           Bun ţântaş o fost securistu, Cenan Ţiudica am aflat că l-o chemat. Îl lăudau în ziarul de la judeţ. Ziceau că o lichidat un mare duşman a poporului. În foaie la duşmanu poporului îi mai zicea şi năpârcă explotatoare. Da, mă fraţilor, mă întreb io Ciufu Zurvan, cu mintea mea slabă, care duşmani? Că pă aici nu ne-o fost duşmani decât ungurii, tătarii şi ruşii. Ăştia ştiu eu c-o fost duşmanii noştri, că nemţii, şi de-o trecut pă aici, o fost mai cumsecade, iară jizii o fost şmecheri. S-o pus în mijlocu satelor şi-o făcut crâşme de o nărăvit românaşii la băutură. Da asta-i altă poveste. Întâi o vinit ungurii, apoi tătarii mai dădeau câte-o raită, la câteva sute de ani, la urmă o sosit ruşii cu colectivu…Cosma copilu n-o fost nici ungur, nici tătar, nici rus, nici batăr neamţ n-o fost, iară jid ce să mai vorbim, că n-are cum, că era cu legionarii…”

          Pe mese, halbele goale păreau soldaţi credincioşi, neclintiţi în respectarea unui consemn. Alcoolul scotocea prin amintiri. Vreme mai era până să intre schimbul IV. Abia al treilea era pe jumătate.

           Mandatarul era acum în pensie. Totuşi, venea în fiecare seară s-o ajute pe Mariana, nepoata. Mariana mătuşa nu mai dădea pe la bufet. Doar când mandatarul întârzia la table în parc cu alţi pensionari. Mai toţi foşti mineri.

           Roata calcă pă tătă obada. Poţi hi sus, da trebe să cobori odată. Eşti jos, poţi urca. Numai trebe a hi om. Şi sus şi jos. Nimic nu-i mai bine pă lume decât a hi om. De-i bine astăzi, mâini poate hi rău. De-i rău azi, vine binele pă mâine. Aşa că, măi oamini buni, luaţi şi beţi că mai dau io on rând, c-am vândut trei flori de mină, stibine, faine, ţepoase, uite cum mi-s jaitele, numai zgârâituiri de la colţi. Beţi, fraţilor, că mâine cine ştie cum a hi…”

           Pe Vuscan l-au adus înapoi pe linie de partid. Nu la-u mai pus de director. L-au retrogradat şef de sector. De numai cu sectorul lui mina a început din nou a merge bine. A doua zi, seara, în bufet Mariana umplea din nou halbele. Le lăsa guler alb de-o palmă. Din stradă se auzea cum minerii strigau comenzile. Nu abia îngăimate ca mai înainte, de nu pricepeai ce vor: tărie ori bere. Cât lipsise Mariana, mandatarul se crezu fudul. Nu mai auzea ce comandau minerii. Îşi făcuse chiar o spălătură la urechi. Asistenta-i băgase un lichid călduţ în ureche. Râse când o văzu cu seringa mare, groasă. Făcând anumite concesiuni, era sigur că Mariana se va întoarce. Cum sigur era după prima seară, când o primi înapoi, că mina iar va lua trofeul „Diamant de Maramureş”. Era cam singurul care avea această convingere.

           Copăcel o căzut pe crupa iepei. Ca secerat. Apoi s-o urnit încet, trăgând căbutul care era tot noroi. Iapa lui neagră s-a întors şi a apucat căbutu în dinţi. Până să vie securiştii, s-o pierdut printre stejari. Rar o mai vede oarecine. De fapt, o mai văzut-o până amu-s douăzeci de ani. Purta căbutu între dinţii lopătaţi. Căbutu era tăt tină şi sânge. Ploile nu-l spălaseră. Nici o ploaie nu-l va putea spăla.

           De atunci, în fiecare an, în acea zi, vine vreme gre la Biserica Vacii. În sate se aude cum rânchează iapa lu Copăcel. În tăt anu şi numai-n aceie zi. Pă Pârâu Morii să porneşte apa. Tulbure cu bulbuci, măturând muşuroaiele. Şuvoiul îi cu vârtejuri de gândeşti că din el vre să zboare un zmeu. Tăt felu de poveşti îs cu moartea lu Copăcel. Sunt care o văzut câinele urlând lângă pârâu. Alţii o văzut urmele iepei pe fundu pârâului. Câţiva, cam beţi, ce o fost la o clacă, o văzut numai căbutu mergând pe imaş, ca şi cum l-ar hi purtat Cozma pă el. Câinele era mai în urmă şi iapa, ăştia ştiau şi cum o cheamă, Puica, necheza pă pârâu.

           La cinci ani după ce fusese numit şef de sector, directorul Vuscan se pensionă, iar Mariana fu operată de fibrom. La Cluj au dus-o. după părerea unora, Vuscan a plătit cei mai buni chirurgi. Dar şi mandatarul avea bani mulţi. De pe pielea lor, susţineau unii.

           Ce haznă că mi-o vinit bărbatu înapoi din război. O scăpat de pe front şi s-o angajat la mină. Vai cât am plâns şi atunci. I-am zis să nu se ducă. La şapte ai o murit. Când o vinit molu de o îngropat o echipă întreagă. Nimeni nu o scăpat.. ne-o chemat să ne recunoaştem bărbaţii. Cinci femei o mărs la morgă. Cinci văduve. Pe al meu l-am cunoscut după un dinte câinesc pe care-şi pusese toc. Dinţii minerilor se măcinau de la piatra măruntă ce le intra în gură.

           Vai, cât am plâns şi atunci, vai, cât am plâns io în viaţa asta… cât am plâns de aţi şti voi…cât am plâns…” 

           Poveştile de acum douăzeci şi unu de ani erau triste. Şi poveştile de acum sunt triste. Poate sunt tot aceleaşi întâmplări pe care vremea le lustruise. Fiecare povestitor a mai adăugat ceva. Unii au scăpat.

           Câinele lu Copăcel, era să-l uit, era să uit de câine… când s-o apropiat securiştii, o sărit la unu. De obraz l-o muşcat. Praf i-o făcut obrazu. Altu pă dinapoi l-o lovit cu patu armei. Şira spinării s-o rupt. Am auzit io, c-am fost departe cum o făcut <crac>. Vreascurile, când le rupi pă genunchi, mai fac aşa. Câinele s-o târât către Copăcel. <pac…pac…pac> am auzit iar. Glonţu i-o ieşit printr-un ochi.”

           La o masă îl văd pe Vuscan. Îmbătrânit. Vânduse flori de mină unor italieni şi cumpărase barul. „La Mariana” era acum a lui Vuscan. Mariana venea mai rar. Seara, când mandatarul lustruia cu fundul pantalonilor leţurile băncilor din parc. Mariana de acum nu se descurca seara cu beţivii. De aceea Mariana de acum douăzeci şi unu de ani venea să o ajute. Îi era nepoată de soră. Vuscan mai venea seara la o bere. De ani buni mina nu a mai câştigat „Diamantul”. Vuscan vorbea de steagul albastru cu ciucuri galbeni pe care erau cusute ciocanele încrucişate. Blazonul minerilor. Steagul îl primise chiar de la preşedintele ţării.

           La celelalte mese, Brăduţu, Calu Maiorului, Oaie, Puhu, Troaco-troaco, Diere Dimo. Întunericul acoperea fereastra. Bufetul părea acum o încăpere subterană. Nu se vede nimic afară. Schimbul patru de demult. Îi ştiu pe toţi după porecle. Poate suntem chiar atunci. Acum douăzeci şi unu de ani. Minerii ies grăbindu-se către lămpărie. Îmi caut marca cu numărul lămpii prin buzunare. În buzunare zornăie câţiva bănuţi. Pe unul hexagonal, puţin mai mare, o cifră. Trebuie să-l arăt la lămpărie înainte de a trage oblonul de lemn. Nu vreau să pierd schimbul.

           Ies afară. Aerul rece îmi trage palme. Pe platou, o grămadă de autobuze. Poate douăzeci. Nu le-am numărat. Caut unul care merge pe ruta mea. Mă grăbesc să prind un loc pe scaun.

           Ba stai! Mă grăbesc către lămpărie. „Grăbeşte-te, mă! mă îndeamnă Stanciu, ce-i zice şi Cioflan, îi de serviciu Saveta şi asta închide la fix”.

           Un claxon ascuţit. „Hai, dom`le, de mergi încolo”. Pe platou sunt doar două autobuze. Şoferul care mă chemase deschise geamul şi se ridică de pe scaun scoţând capul afară. „Vii ori nu, că-i vremea de plecare…”

           Aerul rece, puţin umed, mă pălmuieşte. Un nechezat ce pare un strigăt de om. Poate un mânz pierdut în noapte îşi caută mama. Tropotul se îndreaptă în jos. Cu siguranţă moroşenii pleacă la cules de mălai, la ţară. Până prin Banat ajung cu căruţele. Este mânzul lor. Tropotul se întoarce. Întunericul se mişcă, parcă rupându-se în două. Calul avea în dinţi un căbut din lână. Nechezatul se pierdea în cetinile reci, brumate. Prea târziu merg moroşenii la mălai. În vremea asta trebuie să fie gata culesul. Răcoarea amplifica tropotul. Şi nechezatul ce se apropia o dată cu el. Căbutul era murdar cu noroi proaspăt. Şi pete de sânge am văzut.

           Întind marca şi Saveta îmi zâmbeşte, mai ceva ca Mariana. Sunt prea tânăr pentru ele.

           Iapa cu căbutul în dinţi pare a nu se teme de autobuzele ce scoteau fum. Şoferii ambalau motoarele să le încălzească. Cu ziarul mototolit am şters geamul şi m-am uitat mai bine. Călare pe cal era un câine negru cu pieptul alb. Câine de vânătoare. Pe picioare părul era ruginiu. Pe bot avea pete de noroi. Poate adulmecase prin mlaştini, după raţe sălbatice.

           Aerul rece îmi mai trase o pereche de palme. Obrajii îmi ardeau. Nu-mi era însă frig. Eram puţin mirat. Nu de câinele cu botul murdar de noroi ce călărea. Nu înţelegeam cum iapa aceea, noroită şi ea, ce trecea prin faţa exploatării miniere cu căbatul în dinţi putea necheza fără să-l scape.     

Poezia paradisului domestic de Gheorghe Glodeanu, nr. 9(16, septembrie 2004
Sep 26, 2004 at 09:00 PM

Gheorghe GLODEANU

 

POEZIA PARADISULUI DOMESTIC

 

           Emil Brumaru s-a născut la 1 ianuarie 1939 în comuna Bahmutea din judeţul Tighina (Basarabia). A studiat la Facultatea de Medicină din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1963. Între 1963-1975 a fost medic la Dolhasca, după care îl găsim în redacţia revistei Convorbiri literare. A debutat în 1966 cu versuri în paginile revistei Luceafărul. În 1970 îi apar primele plachete de poezii: Versuri şi Detectivul Arthur. Urmează noi volume, în măsură să consacre o voce distinctă a liricii de azi: Julien Ospitalierul (1974), Cântece naive (1976), Adio, Robinson Crusoe (1978), Dulapul îndrăgostit (1980),  Ruina unui samovar (1983), Dintr-o scorbură de morcov (1998). Cele două tomuri impunătoare apărute la Editura Cartier (Emil Brumaru, Opera poetică,  vol. I-II, Editura Cartier, 2003, Chişinău, colecţia „Poesis”) sunt în măsură să reconstituie aventura lirică parcursă de o voce distinctă a poeziei româneşti contemporane.

           Spre deosebire de poeţii aflaţi în căutarea unor teme esenţiale, pentru care poezia se transformă într-o meditaţie filosofică asupra sensurilor grave ale existenţei, Emil Brumaru are curajul de a se apropia de un univers considerat derizoriu. Poetul îşi construieşte un paradis domestic, o mitologie a casei şi a lucrurilor mărunte. Reîntoarcerea la vârsta mitică a copilăriei are ceva din lirica lui Ion Pillat, dar un Pillat la care evocarea trecutului fabulos este dublată de o subtilă detaşare ironică. Semnificativă privind universul poetului se dovedeşte deja creaţia ce deschide volumul de debut din 1970. O opulenţă pantagruelică, o homerică revărsare de bucate ne întâmpină în aceste versuri: „O, vechi şi dragi bucătării de vară, / Simt iar în gură suav de-amiază / Şi în tristeţea care mă-nconjoară / Din nou copilăria mea visează: / Ienibahar, piper prăjit pe plită, / Peşti groşi ce-au adormit în sos cu lapte, / Curcani păstraţi în zeama lor o noapte / Spre o delicateţe infinită, / Ciuperci cât canapeaua, în dantele, / Icre cu bob bălos ce ochiu-şi cască, / Aluaturi tapisate, crescând grele / Într-o dobitocie îngerească, / Moi miezuri de ficaţi în butoiaşe / De ou de melc, înlăcrămate dulce, / Mujdeiuri ireale, şunci gingaşe / Când sufletu-n muştar vrea să se culce, / Şi-n ceainice vădindu-ţi eminenţa / Prin fast de irizări şi toarte fine / Ceaiuri scăzute până la esenţa / Trandafirie-a lucrului în sine!” (Elegie). Elegie, Dulapul, Cântec trist sunt poeme semnificative pentru spaţiul domestic zugrăvit de poet. Adevărat obiect de cult, dulapul „sacru”, de exemplu, se dovedeşte un imens depozit, în care sunt tezaurizate, ca-ntr-un „bazar sentimental”, cele mai insolite obiecte: „Dulapul obscur, în tine arde-un înger / Îmbobocit pe râşniţi de cafea / Visând piper rotund şi zahăr cubic, / Fără să-ţi ştie taina nimeni. // Ouă adânci cu-amiezi sub coajă fină / Tu-ascunzi tăcut, miresme ce le ierţi, / Dulci farfurii cu sufletul ca roza / De parfumat lângă mari peşti inerţi. // Dar la amurg cotloanele de umbră / Pline-s de spaima furilor gândaci! / Unde e cheia tandră şi subţire / Spre-a rupe neputinţa-n care zaci? / Ca s-auzim cum pentru-ntâia oară / Cuţitele vorbesc de mărul acru / Şi scos suav din căni miezul de apă / Să-ţi tremure pe rafturi, dulap sacru” (Dulapul).  Altă dată, poetul evocă „Dulci bucătării de vară / Cu găleţi de zoi la uşă, / Unde plitele-şi înfundă / Nara moale în cenuşă // Şi lumina cade-n crătiţi / Şi-mbătaţi de-azur şi izuri / Bat cu capu-n geamuri triste / Bâzalăii din brizbrizuri” (Cântec trist). Poetul descrie o lume a „celor care nu cuvântă”, o lume dominată de parfumuri puternice şi de culori vii, în care zeitatea supremă este gospodina cu rotunjimi rubensiene. Obiectele ce compun utopia domestică a lui Emil Brumaru se umanizează, trezesc nostalgii puternice, aşa cum se întâmplă în poemul intitulat Interior: „Sunt încăperi în care aşteptarea / Se sparge-n ţăndări crude ca o varză; / Din solniţe, îndrăgostită, sarea / Să ne atace sufletul visează. // Ce gânduri stranii iau atunci fiinţă! / În farfurii, trântite moi pe spate, / Piersice roz au pleoapele umflate / De somn ca de o tainică dorinţă. / Şi-n după-amiezi suave, cu suspin, / Când geamurile-s bălţi de apă dulce / Şi tocătoarele de carne toacă lin, / Miresme-alături vin să ni se culce”. O adevărată beţie olfactivă ne întâmpină în poemul Adormind. Asemenea poeţilor simbolişti, Emil Brumar concepe poezia ca o dereglare a tuturor simţurilor: „Subţire şi isteric piperul mă înţeapă, / Un miros gros de pâine mă mângâie pe mână, / Parfumuri moi şi albe de maldăre de lână… / Şi-n toate, unsuroasă, aroma grea de ceapă. // Miroase a rugină şi-a apă clocotită. / E ceaiul. Ascuţime stridentă de lămâie. / Apoi dulceaţa caldă, sărată şi lălâie / A turtei ce se coace în untdelemn pe plită. // O tentă de povidlă de prune îngroşată / Cu indiscreţii fine (fără mir!) de cârpă arsă. / O clipă-o nuanţare de lapte, însă ştearsă… / Şi deodată somnul pe frunte ca o pată”.

           Poemele sunt scurte, uneori de o conciziune aforistică, şi degajă o muzicalitate aparte, Emil Brumaru dovedindu-se un bun cunoscător al prozodiei, un adevărat neoclasic în sfera versificaţiei. Nu întâmplător, unele creaţii se intitulează chiar Cântec, Cântec naiv, Baladă, Imn, Cântec trist, Cântec de adolescent, Cântec de toamnă, Romanţă, Midrigal respins sau Cântec de copil. Evocarea copilăriei are loc în poemul Rugăciune, în care ni se propune o replică ironică la imaginile idilice despre copilărie prezente la Creangă şi la alţi autori clasicizaţi. Elementele simbolice ce recompun vârsta de aur de odinioară sunt: cărţile de aventuri, magiunul cu nuci, plânsul dintr-o vacanţă, tutungeriile, dar şi iubirile: „O, vremea când eram copii, / Tutungerii, tutungerii, / Cărţi de-aventuri, nuci cu magiun, / Ce să vă spun, cum să vă spun? / Iubiri ascunse în ghiozdan, / Sutiene mici cu miros rar / Decolorate an de an, / Plânsul adânc dintr-o vacanţă / În frâna unui tren marfar…”

           Emil Brumaru nu realizează o cronică a cotidianului, ci evocă un securizant spaţiu interior. Buna dispoziţie nu îl părăseşte pe poet niciodată. Îl ajută în acest sens femeile, printre care Glycera reprezintă o apariţie emblematică, o adevărată zeitate a locului: „Glycera are vergi cu care bate / Nervoasă portocalele prea dulci / Şi-un păr cârlionţat de vechi păcate / În care nu e bine să te-ncurci. // Ce zeu să născocesc să îmi ajute / Cu harul lui ca dânsa să mă lase / Să-i fiu umilul sclav ce scoate plute / Cu graţie din sticle lungi la masă? // Şi piersice, stropind-o lin cu apă / Să nu leşine, să-i aşez în mână, / Să strig la papagal când o să-nceapă / Să-i ocărască mersul de stăpână // Şi sânii mari ce-i ţine doar afară, / Licenţioşi, pe ei motani să-şi culce, / C-un pămătuf să-i scutur la picioare / Din copăcei miresmele năuce // Şi seara să-i citesc cu voce clară, / Spre-a adormi frumos, poeţi sublimi / În timp ce-n porţelane-o să transpară / Războaie între guelfi şi ghibelini!” Într-o erotică românească destul de cuminte, Emil Brumaru se dovedeşte extrem de îndrăzneţ, permiţându-şi licenţe de neimaginat pentru alţi confraţi. Poetul îşi închipuie graţioase dame renascentiste, a căror frumuseţe concurează splendoarea naturii. Rezultatul este o poezie ludic-ironică, ce are un farmec aparte: „Fecioarelor căzute în genunchi / Li se retează genele pe trunchi / Fiindc-au surâs din somn în largi crivate / Cu şoldurile neînfăşurate, / Şi-n miez de noapte, având bluza lipsă, / Au pus cu sânii luna în eclipsă, / Şi-au îndrăznit să-ntreacă-n rotunjime / Izvoarele credinţei din vechime. / Au tulburat mişcările cereşti / Prinzându-şi seara fustele în deşti / De rufe pe subţiri şi crude funii, / Miresme cotropindu-ne ca hunii. // Şi-acum plutesc şi-n palme roze bat / Mingi pline cu un aer necurat” (Sentinţa). Iubirea este surprinsă în diferite ipostaze de către autorul Cântecelor naive, femeia fiind zeitatea supremă a acestor versuri.

           O replică ironică la versurile boemului Ion Minulescu întâlnim în poemul intitulat Romanţă. Poza, buna dispoziţie, predilecţia pentru spectacol reprezintă trăsături ce îl apropie pe Emil Brumaru de autorul Romanţelor pentru mai târziu. Nu întâmplător, unele creaţii se intitulează chiar „romanţe”: „Iubirea, şaretă cu mere, / Prin sufletul nostru trecu. // Din staule dulci de-amintire / Viţeii ne cheamă cu muuu, / Copacii-şi procură jobene / De brumă şi mor eleganţi, / În cărţi de ghicit către seară / Sunt dame iubite de fanţi, / Şi-n ceşti de cafea armistiţii / Pe care le ştii numai tu. // Iubirea, şaretă cu mere, / Prin sufletul nostru trecu”.

           Circumscrierea unei utopii domestice, crearea unui paradis erotic, meditaţiile despre scris şi condiţia poeziei sunt câteva din temele esenţiale ale volumului. Poetul îşi asumă destinul unui trubadur, ce cutreieră cetăţile „Spre-a spune lumii cât îi de frumoasă” (Ea stăpâneşte). Oferind o replică ironică la creaţia lui Ion Pillat, poetul afirmă că elogiul tihnei patriarhale se dovedeşte uneori mai important decât nevoia scrisului: „O, adormind în dosul unei case / De melc suav, ce bine-i să nu scrii!” (Exclamaţie). Toamna existenţei înseamnă sfârşitul iubirii, iar dacă nu poate iubi, scrisul îşi pierde obiectul pentru Emil Brumaru. De aici afirmaţia tragică: „Eu, care nu mai ştiu să scriu frumos” (Cântec de toamnă). Pentru acest trubadur modern, scopul scrisului este văzut în elogiul suprem adus femeii: „Spre-a ridica în slăvi cu lira-n mână / Sânii bombaţi şi roua din obraz” (Midrigal respins).

           Ceea ce mai surprinde în versurile poetului este numărul mare de îngeri, trăsătură ce aminteşte de lirica lui Vasile Voiculescu. Rolul acestora este acela de a realiza legătura dintre sacru şi profan, de a sacraliza utopia lui Emil Brumaru. Efectul este însă invers, prin coborârea sacrului la profan. Un poem elocvent rămâne, în acest sens, cel intitulat Înger: „Un înger s-a trezit într-o amiază. / Era prea grea lumina şi-l izbea. / Alături tremura prelung o vază / Îndrăgostită de o catifea. // El şi-a-ncălţat uşoarele botine, / Şi-a luat din vis bastonul de parfum, / Şi-a pus pe-aripi tristeţurile fine / Şi mâinile şi-a-nmănuşat în fum”.

           Surprinzător în Detectivul Arthur este faptul că, deşi este vorba de un volum de versuri, ne propune un personaj, un insolit alter ego al poetului. Întruchipare a recluziunii, un simbolic erou livresc la care se opreşte Emil Brumaru este Robinson Crusoe, a cărui figură este evocată în volumul Adio, Robinson Crusoe. Acesta li se adaugă celor două personaje cunoscute din volumele precedente: Detectivul Arthur şi Julien Ospitalierul. Volumele Cântece naive, Dulapul îndrăgostit, Ruina unui samovar şi Dintr-o scorbură de morcov adâncesc marile obsesii ale poetului, prezente deja în volumul de debut.

           Emil Brumaru este un personaj ce joacă rolul seducătorului. Este un Don Juan insaţiabil, un crai aflat veşnic în căutarea femeii ideale. Rezultatul este o poveste (cântec, sonet, baladă etc.) eroico-erotică, proiectată adesea în fabulos. Poemele reunite în frumoasa şi substanţiala antologie apărută la Editura Cartier din Chişinău reflectă aventura spirituală parcursă de un poet de excepţie.

Liviu Rebreanu - repere biobibliografice de Săluc Horvat, nr. 9(16), septembrie 2004
Sep 26, 2004 at 09:00 PM

Săluc HORVAT

 

LIVIU REBREANU

- REPERE BIOBIBLIOGRAFICE -

  

            La 1 septembrie 2004 s-au împlinit 60 de ani de la încetarea din viaţă a marelui scriitor Liviu Rebreanu, cel ce a înavuţit literatura română cu romanele Ion, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala, cu un număr important de proze scurte, teatru, memorialistică, cronici literare etc.

            Născut la 27 noiembrie 1885 în localitatea Târlisua (Năsăud), Liviu Rebreanu este primul născut dintre cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai Ludovicăi, născută Diugan.

            Viitorul prozator urmează şcoala primară în comuna Maieru, apoi gimnaziul grăniceresc din Năsăud. Începând cu anul şcolar 1897 se înscrie la Şcoala maghiară din Bistriţa. În urma unui examen este admis la Şcoala superioară de honvezi din Şopron, iar în anul 1903 la Academia militară „Ludovicenium” din Budapesta. După absolvire primeşte gradul de sublocotenent şi este trimis la Regimentul 2 honvezi regali din Gyula.

            În anul 1908, din cauza unor probleme de ordin financiar, este nevoit să demisioneze din armată. Revine acasă. Funcţionează o vreme ca ajutor de notar în Nimija şi Măgura Ilvei.

            În baza unui permis de liberă trecere eliberat de primăria din Sibiu, la 15 octombrie 1909 trece munţii şi se stabileşte în Bucureşti. Participă la Cenaclul revistei Convorbiri critice patronat de Mihail Dragomirescu, directorul revistei. Apare în Convorbiri critice nuvela Volbura dragostei. Este angajat secretar de redacţie la revista lui Mihail Dragomirescu - Convorbiri critice.

            La cererea guvernului maghiar este arestat şi încarcerat la Văcăreşti (15 februarie 1910). Este apoi extrădat şi închis la Gyula în urma procesului legat de delictul financiar produs pe când era ofiţer în armata maghiară.

            După detenţie se reîntoarce în Bucureşti. Colaborează la mai multe reviste. Redactează, împreună cu M. Sorbu, revista Scena. Îi apare în revista Convorbiri critice nuvela Golanii.

            În aprilie 1911, Rebreanu este numit de Emil Gârleanu, directorul Teatrului Naţional din Craiova, secretar literar al acestei instituţii. Aici o cunoaşte pe actriţa Ştefania (Fany) Rădulescu, care în curând îi va deveni soţie.

            În 1912 se produce debutul editorial cu volumul de schiţe şi nuvele Frământări.

            În timpul războiului Liviu Rebreanu rămâne în Bucureşti. Este arestat pentru nesupunere la mobilizare. Evadează şi se refugiază la Iaşi. Aici este primit cu suspiciune de cercurile literare.

            1919 (mai 14) Emil Rebreanu, fratele scriitorului, este executat prin spânzurare, acuzat de un tribunal de campanie de crimă de dezertare şi spionaj.

            1920 - apare romanul Ion. Autorul este răsplătit cu premiul Năsturel – Herescu al Academiei Române.

            1922 - apare Pădurea spânzuraţilor, urmat de romanul Adam şi Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăişorul Horea (1929), Răscoala (1932), Jar (1934), Gorilă (1938), Amândoi (1940), opere prin care Liviu Rebreanu deschide noi perspective romanului românesc modern. Ca dramaturg, Liviu Rebreanu a scris piesele Cadril (1919), Plicul (1923), Apostolii (1926).

            Rebreanu este întemeietorul revistelor Scena (1910), Mişcarea literară (1924-1925), România literară (1932-1934).

            În anul 1925 Liviu Rebreanu este ales preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Români, membru al Academiei Române (1939), Director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1928).

            La 1 septembrie 1944, răpus de boală, Liviu Rebreanu trece la cele veşnice. Este înmormântat, mai întâi în curtea bisericii din Valea Mare, apoi în cimitirul Belu din Bucureşti, galeria marilor scriitori.

 

Ediţii princeps ale romanelor

Ion, vol.1-2, Editura Universal-Alcalay, 1920;

Pădurea spânzuraţilor, Bucureşti, Cartea Românească, 1922;

Adam şi Eva, Bucureşti, Cartea Românească, 1925;

Ciuleandra, Bucureşti, Cartea Românească, 1927;

Crăişorul Horea, Bucureşti, Cartea Românească, 1929;

Răscoala, Bucureşti, Editura Adevărul, 1932;

Jar, Bucureşti, Editura Adevărul, 1934;

Gorilă, Bucureşti, Editura Universal-Alcalay, 1938;

Amândoi, Bucureşti, Editura Socec, 1944.

 

Opere

Liviu Rebreanu, Opere, vol.1-5, ediţie îngrijită de Nicolae Liu, studiu introductiv de Ov.S. Crohmălniceanu, Bucureşti, ESPLA, 1959-1961;

Liviu Rebreanu, Opere alese, vol.1-2. Studiu introductiv de Al. Piru, Bucureşti, EPL, 1962;

Liviu Rebreanu, Opere, vol.1-22 (vol.1-3, studiul introductiv de Al. Piru. Text ales şi stabilit, comentarii şi variante de Niculae Gheran şi Nicolae Liu, Bucureşti, EPL, 1968-1969; vol.4-22, ediţie îngrijită, text ales, note şi variante de Niculae Gheran, Bucureşti, Minerva 1970-2002);

Liviu Rebreanu, Opere, vol.1-3, ediţie alcătuită de Mircea Colosenco şi Ilderim Rebreanu. Studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Univers Enciclopedic, 2001 (colecţia Opere fundamentale).

 

Referinţe:

E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937, Bucureşti, Socec, 1937;

George Călinescu, Istoria literaturii române…, Bucureşti, EFL, 1939;

Al. Săndulescu, Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Bucureşti, Minerva, 1976;

Rebreanu interpretat de…, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973;

Rebreanu după un veac. Evocări, Comentarii critice (…), Cluj-Napoca, Dacia, 1985;

Aurel Sas, Liviu Rebreanu, sărbătoarea operei, Bucureşti, Albatros, 1978;

Ion Simuţ, Rebreanu. Dincolo de realism, Oradea, 1997;

C. Cubleşan, Romancierul Rebreanu, 2001;

Gh. Glodeanu, Liviu Rebreanu, ipostaze ale discursului epic, Cluj-Napoca, Dacia, 2001;

Săluc Horvat, Liviu Rebreanu. Ion. Universul uman, Cluj-Napoca, Dacia, 2002.

<< Inceput < Precedent 211 212 213 214 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2111 - 2120 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.