top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Cărţi prezentate de Ion M. Mihai, Augustin Cozmuţa şi Daniela Sitar-Tăut, nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 11:00 PM

Ion M. MIHAI

 

POETICA TĂCERII ÎN LIRICA LUI BLAGA

 

         Diversă ca genuri, bogată în conţinut şi desfăşurată pe toată durata primei jumătăţi a secolului XX, opera lui Lucian Blaga a fost interpretată de toţi marii critici literari ai epocii: T. Vianu, P. Constantinescu, Ş. Cioculescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Vl. Streinu, Perpessicius ş.a., apoi, mai târziu, de N. Manolescu, N. Balotă, M. Tomuş, E. Simion etc. O monografie completă - Opera literară a lui Lucian Blaga - i-a dedicat, în 1976, George Gană, poate cel mai complet interpret al lui Blaga de până astăzi. Lucian Blaga a fost integrat de toţi exegeţii săi „Pleiadei” marilor noştri poeţi interbelici: Arghezi, Barbu, Bacovia sau „Constelaţiei” care adaugă celor de mai sus pe V. Voiculescu, Nichifor Crainic, Aron Cotruş, Radu Gyr, Gellu Naum, Ion Pillat, Adrian Maniu, Şt. Aug. Doinaş ş.a.

         Poezia lui Blaga a inspirat întotdeauna, tuturor, respect, dar fiind în general ermetică, poetul respingând în principiu arta mimetică, n-a entuziasmat decât pe cei care au înţeles-o cu adevărat.

         O interesantă, valoroasă şi originală exegeză a creaţiei poetice a lui Blaga a făcut-o, recent, universitarul clujean V. Fanache în lucrarea sa Chipuri tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga, publicată la Editura Dacia - 2003 - din Cluj-Napoca. Acesta a ţinut seama de faptul că poezia lui Blaga, aşa cum însuşi autorul ei considera, nu trebuie judecată legat de filosofia sa, fiind vorba de două aspecte diferite ale creaţiei; poezie cu limbajul ei metaforic este produsul sensibilităţii şi al imaginaţiei poetice a autorului ei, iar filosofia, ca produs al gândirii teoretice, are caracter conceptual şi demonstrativ.

         Lucrarea lui V. Fanache are ca moto un aforism al lui Blaga care-i caracterizează, îi justifică şi-i motivează chiar conţinutul: „Cea mai importantă operă a spiritului meu este tăcerea pe care am pus-o şi am închis-o în toate operele poetice şi filosofice”. Chipurile tăcute ale veşniciei ar constitui după V. Fanache - şi nu numai după acesta - substanţa însăşi a liricii lui Blaga, lirică ce se constituie, aşa cum au observat mai toţi exegeţii săi, în spaţiul misterului sensibil, echivalent mereu cu absolutul. Cartea în discuţie este structurată pe unsprezece capitole, fiecare capitol - în afară de introducere - tratând un chip distinct al tăcerii în creaţia poetului luminilor. În preambul, V. Fanache face, cu vervă deosebită şi cu exces de teorie poetică, prezentarea generală a problemei, pe care o detaliază apoi în capitolele care urmează. Sunt abordate, pe rând, chipurile tăcute ale: focului, aerului, pământului, apei, luminii şi întunericului cum şi alte cunoscute motive blagiene: somnul, creaţia, timpul şi orfismul. Se consideră că devalorizarea cuvântului poetic a produs o stare de „criză în arta contemporană, în filozofie, estetică, lingvistică şi literatură”, criză ce se poate estompa înlocuind cuvântul cu tăcerea, care este necuvânt dar, în acelaşi timp, este gând. De aceea, în poezia lui Blaga se observă o justificată rezervă faţă de cuvânt şi există tendinţa ca acesta să fie înlocuit cu tăcere, care ar fi „principala formă de manifestare a universului însuşi”. Şi V. Fanache reaminteşte că în afară de cuvânt şi de tăcere există şi alte forme de exprimare, din care încă două sunt predominante: muzica şi lumina. De altfel, primul teoretician al liricii moderne - Hugo Friedrich - observa şi el în Structura liricii moderne (1959) degradarea cuvântului poetic şi prezenţa tăcerii în poezia modernă. Iar ca justificare a acestei constatări invoca în lucrarea cu titlul de mai sus mari poeţi europeni care au schimbat faţa poeziei: Baudelaire, Hölderlin, Mallarmé, Rimbaud ş.a. Poeţii moderni realizează combinaţii eliptice între cuvânt şi necuvânt - eliptice ca formă dar cu mare încărcătură emoţională -, sugerând numai cuvintele absente şi obţinând astfel creaţii valoroase, ca cei amintiţi mai sus, ori ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi mulţi alţii de la noi.

         Şi în romanul său postum, Luntrea lui Caron, în care concentrează toată estetica erosului, Blaga subliniază preeminenţa tăcerii faţă de cuvânt, notând la pagina 451: „La început a fost tăcerea”. Autorul lucrării analizate consemnează plastic şi sugestiv: „Tăcerea fecundată de cuvânt naşte sensul operei literare”. Poetul, spune el mai departe, „este numai un tălmăcitor al unor stări născute din contemplarea universului şi sondarea eului”. Şi, ca un corolar, referindu-se în continuare la aceeaşi temă, sintetizează calamburistic starea de fapt: „Descins din tăcere, creatorului de poezie îi este limpede un lucru: DIN ARTA CUVÂNTULUI POEZIA DEVINE ARTA NECUVÂNTULUI” (p. 25). Iar pentru a-şi fundamenta aserţiunea reproduce un aforism paradigmatic al lui Blaga referitor la cuvânt: „Ce este cuvântul, orice cuvânt? Nimic decât o rană a tăcerii” (p. 27). De altminteri, Blaga avea o înclinaţie ancestrală - biologică - spre tăcere, de care povesteşte în „autobiografia” sa, Hronicul şi cântecul vârstelor, dar şi în poezie. Tăcerea ar fi „o umbră a unui cuvânt”, singura cale de a intra în dialog cu universul cosmic. Ea este caracteristică şi defineşte lumina, cosmosul, focul, apa, pământul, cerul, toate componentele universului, tot zbuciumul sufletesc al fiinţei umane, inclusiv speranţa, iubirea, tristeţea.

         Pentru a-şi argumenta convingător tezele, autorul foloseşte frecvent aforismele lui Blaga, din care citează copios. El consideră că autorul Spaţiului mioritic ar fi principalul poet suprarealist de la noi care promovează estetica şi poetice tăcerii. Tăcerea şi necuvintele ar fi folosite în epoca modernă pentru că „stările care există şi nu pot fi numite sunt mai numeroase decât cele care poartă un nume”. Tăcerea ar fi singurul mijloc de a putea intra în dialog cu misterul cosmic, ea fiind, de fapt, „starea originară a universului”. Prin ea se poate exprima şi viziunea apocaliptică - una din însuşirile expresionismului -, căruia îi este tributară arta poetică a lui Blaga.

         Autorul Chipurilor tăcute… atrage atenţia asupra influenţelor satului românesc în creaţia lui Blaga, subliniind că acesta observă în lumea satului „ceea ce este etern, esenţial, ceea ce nu moare niciodată”. „Neschimbat e numai satul” spune Blaga, sintagmă valabilă, desigur, pentru epoca respectivă, el neputând anticipa degradarea actuală, ireversibilă, a lumii rurale de la noi, când imaginea paradisiacă a omului arhaic, cinstit, credincios şi muncitor a rămas numai în opera lui Blaga, a altor câţiva creatori şi în istorie. Celebrele discursuri de recepţia la primirea în Academie ale lui Blaga şi Rebreanu - Elogiu satului românesc, respectiv Laudă ţăranului român - rămân şi ele valabile numai pentru lumea satului românesc de altădată, ca surse de tezaurizare a etnografiei româneşti, ca spiritualitate primordială românească.

         În amplul şi doctul studiu de care ne ocupăm, autorul atrage atenţia că „POEZIA TĂCERII LUI BLAGA NU ESTE ŞI O TĂCERE A POEZIEI”. Pentru că Blaga a creat în toate etapele vieţii sale, poate mai puţin după 1948, când, considerat „poet burghez şi decadent”, a fost brutal exclus de regimul comunist din funcţia de profesor al Universităţii clujene, din programele şcolare şi, parţial, chiar din biblioteci.

         Citind ultima carte a profesorului V. Fanache referitoare la creaţia poetică a lui Blaga, percepi mai bine construcţia şi mesajele acesteia, descifrezi multe din tainele modernismului său, chiar dacă pentru aceasta este nevoie de un considerabil efort intelectual. Poate ar fi fost necesare mai multe aprecieri axiologice care ar fi uşurat înţelegerea aprecierilor făcute. Deşi nu toate ideile exprimate de autor sunt inedite, el are meritul de a le fi asamblat într-un tot organic, coerent, care asigură exegezei impresia de unitate şi le face credibile, le impune ca punct de vedere. Sunt totuşi şi unele afirmaţii cu care nu poţi fi complet de acord, cum ar fi, de exemplu, substituirea completă a cuvântului cu tăcerea, negându-i-se acestuia calitatea de vehicul poetic, dar ele nu afectează esenţial calitatea şi valoarea lucrării.

         Sensul aforistic al cărţii lui V. Fanache, comentariile sale pline de miez, exemplele bine alese din poezia lui Blaga cu care-şi motivează afirmaţiile, analizele pe text, sobre şi temeinice pe care le face şi nu în ultimul rând, stilul plăcut al scriiturii, fac din lucrarea de mai sus o lectură plăcută, instructivă, mai ales pentru cei interesaţi de poezia modernă.

 

Augustin COZMUŢA

 

„OGLINDA” CLIPEI DIN URMĂ

 

         Deşi intrată la numărătoare din startul vieţii, clipa din urmă e nesocotită multă vreme, exorcizată adesea, unele din mijloace fiind chiar poezia. Deşi omul este singura dintre fiinţe care are conştiinţa morţii, încă de la naştere fiind sortită să ştie că va atinge dramatica limită a expierii, presimţirea sfârşitului e ambiguă, iar confruntarea cu el se transformă precum la Arghezi într-un complicat joc de v-aţi ascunselea, a cărui coordonată majoră e incertitudinea. Deşi bănuită, ademenită şi curtată, interogată şi transfigurată, ea rămâne învăluită în mister. Clipa din urmă apare prin surprindere, deloc solemn şi ceremonios cum s-ar putea anticipa, ci dimpotrivă lovind necruţător şi într-un mod adesea dintre cele mai banale şi mai prozaice. Sentiment grav şi dominant în orice meditaţie umană, trăirea finitudinii are, pe lângă o dimensiune metafizică, multiple ipostaze concrete, unele sublime, atinse de forţa revelaţiei, altele de-a dreptul şocante prin realismul lor dezarmant şi dezamăgitor. Spiritele alese traversează o îndoită dramă, una a omului obişnuit care luptă gladiatoric cu verdictul final implacabil, alta a omului de excepţie, de elită, care îşi contemplă alături de degradarea fizică şi ruinarea esenţei sale distinctiv, aristocratice, cea care îi dă dreptul să aspire la nemurire, prin durabilitatea operei. Astfel dedublată, această trăire e cu atât mai cumplită şi mai sfâşietoare, indiferent în ce registru ar fi percepută, de la cel tragic până la cel tandru ironic sau duios sarcastic. Câteva mărturii depune şi Ion Pop în cartea sa de versuri Elegii în ofensivă (Editura Vinea, Bucureşti, 2003). Formularea oximoronică din titlu ne avertizează că autorul se află la vârsta trăirilor elegiace, dar apelează la această specie literară nu pentru a-şi deplânge soarta, ci mai degrabă, pentru a o utiliza adecvat în apărarea fiinţei sale primejduite de moarte. De aceea, fluidul liric şi fluxul rememorativ are o curgere pragmatică, la limita firescului şi autenticului existenţial. Nimic contrafăcut, convenţional, mimat, imaginat, construit, artificializat, mistificat, preocuparea delicată şi subtilă fiind îndreptată spre a capta lucid şi a da expresie potrivită momentului trăirii, de unde şi frecvenţa unor poeme cu titlul Oră sau sintagme sinonime care să surpirndă un destin ajuns în prag de a fi „cro-no-me-trat”, Deşi avertizat prin surse culturale şi „Influenţe livreşti” asupra a ceea ce îl aşteaptă, invocarea „ecorşeului” şi a „palimpsestului” fiind un fel de paveze în acest scop, poetul cărturar nu repetă, ci îşi receptează sincer propria clipă a întâlnirii cu finitudinea şi cu semnele prevestitoare ale acesteia. Şocul primit şi parat cu graţie, totuşi, luându-şi în apărare nu doar propria elegie, ci trimiţând în ofensivă şi altele care îi evocă în solidaritate de destin pe semeni apropiaţi, denumiţi generic „Profesorul” sau „Prietenul” sau invocă motive şi instanţe mitice, religioase şi simbolice (oracolul din Delphi, mielul cristic, arta naivă a icoanei pe sticlă, muzica lui Mozart şi Bach, poezia lui Lautreamont, sculptura lui Brâncuşi etc.) Traseul e şi nu e (voit) conceput şi derulat spre a face o demonstraţie de forţă lirică, determinată fiind succesiunea capricioasă, imprevizibilă, de impresii şi de notaţii intime, cu accente care trimit spre un mod intelectual al lirei, fin controlat în transcrierea stărilor şi în elaborarea expresiei, aparent laxă şi degajată, dar dozată cu măsură şi înnobilată de un limbaj elevat. Confesiunea directă, evocarea sentimentală a unor tribulaţii sufleteşti, relatarea sentenţios-ironică, cu referinţe cotidiene sau proiectate în memoria cultural-istorică a unor evenimente cu rezonanţă „elegiacă”, caracterizează cele mai multe poeme din primul volum, cu toate că nu lipsesc nici textele de pură ficţiune poetică, expediate şi ele cu adresă exactă şi împinse în „ofensivă” spre a învinge primejdia morţii şi a stăvili invazia Nimicului. Veritabile elegii, ca structură şi tonalitate a expresiei, sunt Punctul negru, Cântec în vânt, Passacaglia, Ca Demostene, Psalm, Nu sunt Arhimede, Zăpadă pe un scaun, Ceva nu e tocmai în ordine, Am aflat astăzi, Nu orice margine, din care cităm finalul, deşi în întregimea ei se prezintă ca o poezie ce merită să o înveţi pe de rost: „Dar, vai, nu orice frunte are / Norocul să ajungă sub nimb. / Iar capul meu scade sub margini / ca sub coji ce se tot desprind, / vrând să ajungă la sâmburele / pe care-l simt pâlpâind / nu prea adânc şi plăpând / sub straturi subţiri, în pământ”.

         Fragil şi supus eroziunii, Omul, amestec divin de materie şi spirit, îşi parcurge cu nelinişte condiţia specifică, suspendat între pământ şi cer, deşi moare - cum versurile poetului o spun - „Odată cu albinele, cu larvele de cărăbuşi, / cu fluturii, cu iarba, / cu furnicile.” (Opus Magnum).

Daniela SITAR-TĂUT

RADU MAREŞ: AMINTIRILE UNUI TRIBUN-IST

 

         În tornada de mărturii, confesiuni, jurnale, mai mult sau mai puţin involuntare, de creaţie, indirecte sau erotice, care au împânzit perimetrul editorial postdecembrist, unele dintre ele sfidând retorica genului prin acumulări confortabil-mitomane, Manualul de sinucidere al lui Radu Mareş, apărut la editura timişoreană Augusta, în anul anterior, reprezintă un exerciţiu persuasiv de onestitate, pe care diaristul tribunist  ni-l oferă. Titlul, şocant, alături de compartimentarea tomului în treisprezece capitole, (cifră simbolică, fatidică, fantastă sau doar ghinionistă), reuşesc să menţină constant orizontul de aşteptare al lectorului, într-un suspans ideatic, dozat cu parcimonie, de un scriitor călit la şcoala revuistică, ce are un indubitabil talent de narator. Ieşit parcă din marsupiul marilor povestitori ardeleni, Radu Mareş re-scrie istoria unui focar de cultură, revista Tribuna, pe care ne-o înfăţişează diacronic, într-o panoramă, pe a cărei panoplie coabitează confortabil, fondatori, detractori sau personaje care au influenţat, benefic sau nu, destinul publicaţiei.

         Tonalitatea volumului, nostalgică pe alocuri, este una a moderaţiei şi a bunului simţ, corifeii redacţionali, la marginea semidoctismului, nefiind nici ei incriminaţi, ci doar analizaţi cu o oarecare condescendenţă. Destinul revistei pare a se fi aflat, încă de la debut, sub semnul neşansei, nebeneficiind, la primele apariţii de un redactor-şef, apt să acopere cu numele său potenţiala mediocritate a colaboratorilor. Teoria conspiraţiei este reiterată în subsidiar, pe parcursul întregului tom, reluată fiind şi sub forma unor întrebări retorice. Primele numere, guvernate de Ioanichie Olteanu, „intelectual stimabil, dar fără operă”, se află sub semnul mediocrităţii, dar cunosc fabulosul tiraj de 50.000 de exemplare. Acestuia i se succedă la timonă, Dumitru Mircea, căruia îi recunoaşte probitatea, în pofida faptului că la nivel estetic romanele sale sunt „de-al doilea sertar”. Tot acum jurnalierul circumscrie şi tarele tribuniste, incurabile, în pofida tentativelor, sporadice, de profilaxie: „Una - precara calitate, şi intelectuală, şi artistică, dar şi morală, a redactorilor [...] A doua a fost şi a rămas beţivănia îngrozitoare: poate un mod de exprimare compensator dacă nu, în altă eventualitate, un mod de a fi în lume considerat ca decurgând din însuşi statutul scriitorului. În fine, a treia tară, e comerţul cu securitatea”. „Perioada Mircea” pare a fi etapa antedecembristă cea mai turbulentă în manifestări bahice, dar amprentată, în egală măsură, de maşinaţiuni de culise, animozităţi, rivalităţi, scandaluri, care vor conduce înspre un elegant exil al redactorului-şef în postul de director al Filarmonicii clujene şi încredinţarea revistei lui Dumitru Radu Popescu, a cărui primă menire era cea a dezinsecţiei etice, comportamentale. Istoria Tribunei este privită ca o balanţă, ai cărei poli laterali sunt, cronologic, D.R. şi Augustin Buzura, în vreme ce echilibrul central, deşi despotic, ca urmare a modificării mentalităţilor şi solicitărilor de „la centru”, îi revine lui Vasile Sălăjan. Plusurile perioadei D.R. sunt reliefate neretractil: aducerea de la „Steaua” a lui Victor Felea, „intelectual admirabil, poet şi critic”, iubit şi respectat de toată lumea, ceea ce constituie aproape o anomalie în orice epocă, promovarea talentelor, dar nici minusurile nu sunt omise. Plecarea lui D.R. în capitală generează un veritabil război de succesiune, în care sunt angrenaţi, direct sau din umbră, nume de marcă ale tagmei literelor. Deşi candidatul ideal pare a fi fost Augustin Buzura, susţinut cu fervoare de profesorul Mircea Zaciu, numit este Vasile Sălăjan, în vârstă de numai 34 de ani, „prudent, încăpăţânat, secretos”. În pofida divergenţelor avute de-a lungul timpului, Radu Mareş, semnalează în acelaşi spirit al autenticismului nefardat, elementele benefice ale „hegemoniei Sălăjan”, cooptarea universitarilor, cărora le alocă rubrici permanente şi ultrarigurozitatea corecturii.

         Ora astrală, cel de-al doilea capitol al tomului, radiografiază climatul revuistic antedecembrist, dar conferă şi pagini de virtuozitate într-ale poeticii atmosferei, atunci când este penelat sediul Tribunei, un topos magic pentru noii-veniţi, cu atribute de passe-partout în lumea literelor. Rememorarea capătă o încărcătură nostalgică atunci când se are în vedere statutul redactorului, înzestrat cu abilităţi semidemiurgice pentru cel ce vrea să acceadă în acest univers, cvasiermetizat, al scriiturii, deoarece, contrastiv şi oarecum aproape oximoronic, în societatea actuală profesia este devirilizată, pervertită, vidată de doza de respect, solemnă, din trecut. Prima filă nouă se converteşte şi într-un profil spiritual al Clujului, în raport cu Bucureştiul sau alte reşedinţe de judeţ. Observaţiile, pertinente, lezează, poate, orgoliul aristocratic al castei de la poalele Feleacului: „Prin definiţie, clujenii alcătuiesc o masă inertă. Experienţa anilor '90 arată că aici răspunsul la o propunere de tipul protest colectiv este unul placid. Clujeanul e foarte greu, aproape imposibil de urnit, nepăsător la orice agitaţie care nu-l vizează direct. El priveşte lumea cu detaşare, ca de după un zid, şi refuză implicarea cu oroare.” Autorul nu ezită să diagnosticheze anomaliile care au înveşmântat în mister revoluţia decembristă, cu atât mai mult cu cât masacrele efective s-au extins pe durata a numai trei ore. Ochiul lucid, călit, al jurnalistului, re-face focarele de revoltă, reacţia retractilă iniţială a concitadinilor, declaraţiile mitomane, ulterioare, asupra evenimentelor, vizionarea, securizată, din balcoane, a manifestaţiilor, precum şi unele bizarerii, care converg înspre ideea strategică a complotului organizat. Nu este omis nici momentul devastator al mulţimii îngenuncheate, care repetă la unison, alături de Doina Cornea, sacramental şi pios, Tatăl Nostru.

         Ultimul sfat de taină are în vedere condiţia ingrată, tragică a lui Vasile Sălăjan, care în euforia generală pare invizibil pentru anturaj, deşi este încă redactor-şef. Adunarea constituită va dezbate noua orientare a Tribunei, în prezenţa lui Adrian Marino şi a lui Achim Mihu, dar nu se ajunge la nici un rezultat, în afara, deja încropitului mesaj Către cititori, compus de Radu Mareş, care va apărea, ca manifest ideatic, în primul număr „liber” al revistei. Alegerea lui Augustin Buzura la timona Tribunei, considerată un act reparator, precum şi etapa, de degringoladă pe alocuri, în destinul turmentat de intemperii al gazetei clujene, constituie trama capitolului A fi la timonă şi a celor ulterioare. Din portretul realizat romancierului cel mai mediatizat al momentului, reţine atenţia eschiva lui de a nu răspunde direct la o întrebare decât adresând interlocutorului o alta. Radu Mareş remarcă similitudinile biografice ale acestuia cu D.R., „al cărui destin îl reface în cheie personală”. Înfiinţarea Fundaţiei Culturale Române şi numirea lui Buzura în fruntea acestuia, aduce Tribunei servicii, dar şi deservicii, autorul lansând ipotetic-dubitativa problemă dacă se poate conduce sau nu o publicaţie prin comandă de la distanţă. Funcţia încredinţată lui Augustin Buzura, de primă importanţă, care-i solicita prezenţa în capitală, alături de deplasările frecvente pe mapamond, lipsesc revista de un spirit managerial competent, motiv pentru care, în scurt timp, aceasta va aluneca încet, pe panta falimentară. Slaba înzestrare materială, suplinită pe alocuri de donaţiile Crucii Roşii, balast de inutilităţi sau, din contră, de aparatură de ultimă generaţie, alături de doza de dezinteres a autorităţilor faţă de cultură, instalată ascendent, după invazia postrevoluţionară a climatului local cu ziare-fantomă fără a avea un suport juridic, orientarea nepolitizată a acesteia, scindarea opiniilor în tabere ideatice antinomice, contribuie la eclipsarea acestui focar de cultură. Sunt dezbătute apoi subiecte „nedefrişate jurnalistic” - tip greva foamei, Procesul de la Braşov, relatarea evenimentelor din martie, de la Târgu Mureş, alături de evidenţierea semnelor premonitorii care au condus spre acest barbarizant episod, alături de intemperiile pecuniare ale ziarului din 1996: tăierea curentului, dispariţia enigmatică a televizorului, a ediţiilor princeps sau rachetelor de tenis, într-o isterică manifestare a complexului „stăncuţă”, care pare a fi contaminat întreaga Românie.

         În opinia jurnalierului, Clujul pare a deţine prerogativele bufonilor din tragediile shakespeariene. Universitatea este privită ca un receptacol elitist, care înglobează energiile, sublimându-le ştiinţific, vădind o anume glacialitate, aristocratică şi retractilă în faţa gazetăriei, percepută ca un topos mediocru, destinat intelectualilor de serie sau jurnaliştilor. Atitudinea defensivă a acestora diminuează calitatea informaţiei din presa clujeană. Oraşul este definit de autor, remarcându-i statutul individualizant, a-tipic, drept o „continuă catastrofă suprarealistă”. Persuasiv, Radu Mareş explicitează sindromul ratării prin exemplul conferit de modelul Caritas şi Dacia Felix, rezumate, deloc metaforic, drept Taxa pe prostie. Remarcând, taxonomic, tipurile de amnezie, scriitorul identifică una particularizantă: „Astfel încât nimeni nu-şi mai aduce aminte că faimosul Caritas a apărut in nuce (ca proiect), sub umbrela Tribunei şi că, tot aici, a fost năşit şi experimentat în prima parte a lui 1991”. Fiascoul înregistrat de acest joc de tip piramidal nu alertează cu nimic percepţia celor deja păţiţi, astfel încât Ioan Stoica reuşeşte să producă mutaţii acerbe prin sistemul său, suprapopulând Clujul cu mii de oameni dornici de înavuţiri fabuloase, atrofiind conştiinţa onestităţii şi dorinţa de muncă, singura preocupare a populaţiei părând a fi aceea a numărării chitanţelor. Se constată, bizar, o diminuare a furturilor, tâlhăriilor, hoţii părând a fi anesteziaţi provizoriu în aşteptarea câştigului înmulţit de 8 ori.

         Ultimele consideraţii vizează, reiterant, condiţia scriitorului, tonalitatea sceptică, pesimistă, amară, ba chiar o doză de maliţie, constituind timbrul comun al ultimelor pagini: „A ţine un scriitor în picioare şi cu mâna întinsă pentru câţiva bănuţi: iată marea satisfacţie a omului politic de astăzi”. Amintirile lui Radu Mareş despre Tribuna, al cărei fatum ingrat, aflat sub semnul eşecului şi ratării unor şanse unice, peisajul revuistic postrevoluţionar, remarcarea diferenţelor acţionale şi cognitive dintre capitală şi provincie, radiografierea pervertirii sistemelor de valori şi detronarea statutului redactorului de odinioară, constituie o lectură agreabilă, situată sub zodia cavalerească a rememorării nevindicative.

 

 

 

Tudor Arghezi. Plasticitate şi melos (II) de Dumitru Micu, nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 10:00 PM

Urmare din numărul 5(12)/2004

 

Dumitru MICU

 

Tudor Arghezi  Plasticitate şi melos (II)

          Cum, fireşte, s-a observat, figuraţia Agatelor negre se constituie bipolar, o extremală a ei fiind materialitatea şocantă, cealaltă: suavitatea. De o parte: „(...) cărnuri, oase, scoase/ Căzând în jurul nostru, rupte”; „luna (...) bolnavă (...) culcată peste-un pachet zdrenţos de vată”. De alta: „Esenţă lină/ şi subtilă/ în care totul pare şters/ De buruiană şi argilă”. Tânărul Arghezi pendulează între Baudelaire şi Verlaine. Între „les monstres glapissants, hurlants, grognants, rampants/ Dans la ménagerie infame de nos vices” şi „De la musique avant toute chose”. Între pictura crudă şi inefabilul muzical.
          După tăcerea de şase ani dintre debutul sub numele consacrat şi debutul din 1910, discursul liric arghezian e, la început, de o impetuozitate byroniană. Instrument al unei demonii romantice, doritoare să „schimbe faţa solului”, să „scufunde” o lume detestabilă, făcând să ţâşnească, în locul ei, din străfunduri, „o alta, limpede şi blândă”, limbajul liric include constituenţi de speţă baudelariană. Nu neapărat în poemele cu sens social, Rugă de seară şi Absolutio (ce conţin doar formulări ca „Demonic infinit!/ Descinde-n mine cum descind/ Tenebrele-ntr-un schit”; „Bieţi rătăciţi/ Găsiţi în uliţi felinarul/ Pe care ştreangul să-l suiţi”), dar în chip izbitor în mai toate celelalte, în cele de inspiraţie intimă („un biet buchet pe care-n rând/ Păianjenii ţesut-au cort”), de reculegere („Aici e numai moarte-ntinsă;/ Mirosul cărnilor albastre/ Fântâni din cari ţâşneşte chin”, „Din braţ rămâne-un braţ de lemn/ Din piele un ghem scăpat pe scânduri”), de viziune escatologică: „O ţeastă se-azvârlă din umeri titani/ De ştreanguri atârnă martiri”.
          Asemenea reprezentări sunt contracarate în o seamă de poezii apărute în anii 1910-1912, majoritatea în Viaţa socială şi Viaţa românească, unele în Rampa, Seara şi Almanahul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, sau trecute în Cuvinte potrivite, cu sau fără retuşuri, din Linia dreaptă ori din manuscrise ale acelei perioade, de sonuri cu fluenţă de incantaţie, precum cele notate („în depărtarea noastră, Lio...”, „Lumină lină şi subtilă”) de efuzii gingaşe, de creionări şi puneri în scenă graţioase. O piesă imprimată în Viaţa socială sub titlul Tăcere, schimbat în volum cu Agate negre, eternizează la un mod neoromantic o reverie, cu lună „licărind în bruma serii”, cu un „lin păinjiniş” ce prinde sufletul, alintându-l, cu „fluturi albi”, ieşiţi „din foile citite”, cu vânt ce trece pe sub geamuri, „cu susure de mătasă”, asemenea unei plase „constelate cu mărgele”. O atmosferă simbolistă de solitudine ceţoasă e „gravată” în „agata” 41 din Linia dreaptă, devenită în Cuvinte potrivite (cu modificări mai ales în ultima strofă) Gravură. În „înserata dimineaţă, cenuşie ca un cort”, sufletul „coboară/ Melancolic pe-amintiri/ Ca o pulbere uşoară/ Cu bolnave licăriri”. Atmosfera e maladivă, chiar tanatică, dar nu include nimic macabru. 
          Învăluie aspecte de moarte liniştită, firească, perpetuă. Lumina anemică a unui soare ce „s-a născut din haos mort” cade pe „mobile din care se deşteaptă muşc trezit”, pe „foi” putrezite „prin unghere de sertare”; inima „bate într-un ritm (...) cu secundele ce-n turmă nencetat am tot murit”; însă efectul acestor situaţii nu e o stare depresivă, ci o detaşare de „timpul viu”, de prezent, prielnică travaliului artistic: „Dintr-a mea singurătate/ Las în urmă timpul viu,/ Şi prin veacuri destrămate/ Fac cu mâna semn şi scriu.” 
          Agată la origine, poezia cu nume turcesc Biulbiul (privighetoare) semnalează o atmosferă de extaz, de alienare mistică - în expresie rituală, deloc traumatizantă: „Printre prunii din amurg/ Cântă-n ritmuri de tipsii/ Ghersul moale, stihul turc/ Şi arab, de la geamii.// Rugăciune! nebunie!/ Ca bolnavii gem cu toţii./ Sunt nebunii! în chinovie/ Au şi munte şi câmpie.”
          Discret, în aceste ultime două poeme, simbolismul, un simbolism suav melancolic, nostalgic, îşi precizează identitatea, în Sfârşitul toamnei (tot o „agată”, iniţial numerotată 32, în Linia dreaptă), prin decorul citadin (de parc) al intimităţii, printr-un constituent livresc şi prin utilizarea versului liber: „O! cine-ar zice că pe-aici/ Au fost vreodată flori,/ Privighetori,/ Şi cărţi citite cu ochi mici,/ În care latele panglici/ întorsu-s-au de-atâtea ori?
          Brize de simbolism potolit adie şi în alte două poezii din Viaţa socială, Târziu de toamnă şi Drum în iarnă. Prima e o elegie, pe un fundal tot de parc: „Prin singurătatea lui brumar/ Se risipeşte parcul, cât cuprinzi,/ învăluit în somnul funerar/ Al fumegoaselor oglinzi/ A doua - o feerie de alb:/ Decembre, ca un paradis/ De marmur şi scântei,/ Hlamida şi-a deschis/ Şi, dintre tei,/ Un vaiet lin de clopoţei/ Suspin-abia, ca-n vis.”
          Piesele în versuri lungi din anii 1910-1913 au, şi ele, contiguităţi cu simbolismul prin fluenţa muzicală „solubilă”, feminizantă, prin note de senzualitate (acută, dar nu paroxistică), prin alăturări, oximoronice („perlele lichide”, „văpăile livide”), prin elemente de figuraţie citadină. Compuse în alexandrini româneşti, de patrusprezece şi treisprezece silabe, cu foarte multe rime feminine, împerecheate, în majoritatea cazurilor, caracteristica lor majoră comună e tonalitatea melopeică: „Tu nu eşti frumuseţea spiralelor candide./ În ochi tu nu duci moartea şi perlele lichide/ În cari răsfrâng misterul văpăile livide.” (Tu nu eşti frumuseţea...).
          „N-ar fi mai scumpă vremea sleindu-se-n tăcere/ Decât bătută-n clopot de glas fără durere?/ Nu-i mai de preţ arama, ce încă nencercată/ Aşteaptă-n fundul lumii să fie căutată?” (Stihuri)
          „Vino-mi tot tu-n fereastră, stea-n fundul lumii vie,/ Ce mă cunoşti aproape de geamul de Tărie,/ Cea stinsă cea din urmă şi-aprinsă cea dintâi (...)” (Vino-mi tot tu) .
          Monotonia efluviilor melice e ruptă intermitent de formulări surprinzătoare, inedit metaforice, de comparaţii insolite: „Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut/ Cu orbul, ca să cânte, spărturile pe flaut.” (Toamnă).
          „Vreau degetul uşurel să-l iau, să i-l dezmierd.../ Orice voiesc rămâne îndeplinit pe sfert.” (Idem
          „Când am plecat, un ornic bătea în ceaţă rar,/ Atât de rar că timpul trecu pe lângă oră.” (Despărţire)
          „Dă-i lapte, de eşti mumă, dă-i sânge, curtezană,/ Şi inima-n curvie ţi-o fă de Cosânzeană.” (Stihuri)
          Modelul prozodic imediat al acestor versuri este, evident, eminescian, cel din elegiile în alexandrini, adaptat însă unei sensibilităţi modelate şi de Verlaine. Transferarea spaţiului erotic din codru în parc corespunde timbrului sufletesc maladiv din poeme ca Toamna: „Străbatem iarăşi parcul, la pas, ca mai-nainte./ Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte./ Aceeaşi bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni./ Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini” sau din mai târziu publicatul Oseminte pierdute: „Iubirea noastră a murit aici./ Tu frunză cazi, tu creangă te ridici./ Atât amar de ani e de atunci!/ Glicină tu, tu florile-ţi arunci”.
          Tonalitate eminesciană, produsă pe alocuri cu vocabule de sursă livrescă, punctată de specificări antifrastice au şi câteva poezii în alexandrini încredinţate tiparului după război, însă datând din primul deceniu al secolului XX. Două dintre ele au apărut în Lumea (1926), intitulate respectiv Monotonia I-a şi Monotonia II-a (în Cuvinte potrivite, Din nou şi Poate că este ceasul); o a treia, tot acolo, sub titlul Versuri lungi, înlocuit în volum cu Stinse scântei. În fiecare scânteiază stihuri şi strofe memorabile, figuri de stil nemaiîntâlnite: „Senină-n imitarea-i eternă, rece, goală,/ Şi silitoare, iarna, ca un şcolar supus,/ Aplică-ntotdeauna, strict, regula de sus,/ Cuminte, mulţumită de-a fi gramaticală” (Din nou).
          „O zi mărunţi, o noapte aprinşi cu foc de aştri,/ Când răstigniţi, când slobozi şi mari şi-adesea mici,/ Păstori de crizanteme, profeţi pentru furnici,/ Deasupră-ne vulturii pluteau în cer albaştri.” (Poate că este ceasul)
          „Din fosta-mpărăţie azi a rămas o hartă,/ Cu care-n vântul iernii cârpeşti fereastra spartă” (Stinse scântei).
          O altă poezie, Cântare, a intrat direct în volum, în primul. Eminescianismul total al unor versuri mai de la început („Pusei pământ şi ape zăloage între noi/ Şi suntem pretutindeni alături amândoi”, „Te întâlnesc pe toată poteca-n aşteptare/ Necontenina mută a mea însoţitoare”) e rectificat, mai jos, printr-o zvâcnire (modernă) de senzualitate nedisimulată: „Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sânii-n mână/ De vrei s-astâmpăr setea din ei sau din fântână”.
          Proprie modernităţii e şi situaţia paradoxală dezvăluită în final: „Apropiată mie şi totuşi depărtată,/ Logodnică deapururi, soţie niciodată.”
          Consonant sunt făurite sonor două piese publicate în reviste după apariţia volumului de debut, plasate în „ediţia definitivă” a Versuri-lor în ciclul Alte cuvinte potrivite. Una rememorativă, nostalgic, Voci: „Sunaţi în amintire, voi, suflete pe rând,/Câte-aţi trecut prin mine şi câte aţi mai rămas,/ Câte v-aţi stins deapururi şi cărora un gând/Sau licăr de lumină vă ţine loc de glas”.
          Alta, Toamnă de suflet, mai pronunţat elegiacă: „Zilele albe, iată, au început să plece,/Ca nişte bărci tăcute, pornind fără lopeţi./În ţărm se face seară şi steaua-n cerul rece/Păzeşte cripta nopţii cu candeli şi peceţi”.
          Acelaşi melos în Heruvic, piesă inserată de-a dreptul în volum, expresie a unui moment sufletesc de beatitudine, de bucurie exultantă. Poetul se simte „altoit cu visuri, ca un ocean cu stele” şi, crescându-i „o strună de vioară” în suflet, are sentimentul de-a fi omagiat de întreaga fire: „Tot ceasul îmi aduce un dar şi-o jertfă nouă./ De vreme ce lumina primeşte să-mi lumine./ Câmpia scoate-n brazde bijuterii de rouă/ Şi pomii pun covoare şi nimburi pentru mine.” 
          Stări analoge, şi comunicate în tonalităţi tot atât de patetic vibrante, vor particulariza versuri din etapa finală a lirismului arghezian, îndeosebi din volumul Frunze.
          Meditativă, locuţia din Apă trecătoare (în revista Lumea: Monotonie) se materializează prozodic în stihuri de şaisprezece silabe, analoge celor din Umbra lui Mircea. La Cozia, care alternează însă cu versuri de cincisprezece: „Înviată-n miezul nopţii, dusă lin pe mâini de umbră,/ Tu eşti fir de pisc şi haos, ca o rază care umblă.”
          Precum se vede, poezia lui Tudor Arghezi a traversat în foarte sinuoasa ei evoluţie, un moment ce ar putea fi numit „muzical”. Altfel spus (întrucât „muzica” e principiul formativ al simbolismului): „simbolist”. Se înţelege că e vorba de un simbolism aproximativ. Acoperind (nu integral) anii 1910-1912, pătrunzând discontinuu şi în cei doi imediat următori, momentul acesta va resuscita melic, cu intermitenţe, în deceniul al treilea, şi încă o dată, surprinzător, în „toamna târzie” a vieţii poetului.

Adio, Europa!, roman şi film de Marian Barbu, nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 10:00 PM

Marian BARBU

 

„Adio, Europa!”, roman şi film

 

            În palmaresul regizoral impresionant al lui Tudor Mărăscu, s-a aşezat pilduitor şi filmul Adio, Europa!, după romanul omonim al lui I.D. Sîrbu.

            Publicat postum, în 1992, la trei ani de la dispariţia autorului (17 septembrie 1989), romanul a trezit un interes aparte în rândul specialiştilor, datorită nu atât densităţii de fapte conţinute în ţesătura lui, cât modalităţii literare de prezentare a acestora - alternarea eseului cu povestirea. O pecete esenţializată a narativului am numi-o comunicarea cu orice preţ. Dar nu în forme obişnuite, deşi oralitatea este o altă dominantă a întregului text, alături de reflecţie. Satira acidă, ca o hlamidă de castelan, stăruie benefic, venind încărcată de inserţii din vechea Eladă, trecând prin catilinare, ajungând la Voltaire sau Swift, până la Zamiatin, Orwell, Soljeniţîn ş.a., ori venind de la D. Cantemir şi I.B. Deleanu, până la Marin Preda, D.R. Popescu etc.

            Aşadar, textul literar musteşte de asemenea trimiteri şi numai nuieluşa de alun a lectorului specializat le poate decela elegant şi folositor. Sub semnul acestei valorizări a apărut în primă instanţă analitică numărul Caietelor Critice (10-12, 95/97) din 1995, sub patronajul acad. Eugen Simion (director). Ulterior, s-au mai perindat nume de cercetători (avizaţi sau nu) prin faţa sau prin interiorul operei lui I.D. Sîrbu. Se subînţelege că zăbava unora dintre ei a lăsat urme şi despre Adio, Europa!.

            Bănuiesc că scenariul şi regia lui Tudor Mărăscu să le fi avut în vedere, măcar de potenţă consultativă.

            Cum romanul însă n-are o acţiune propriu-zisă, în formă clasică (engleză, italiană, rusă sau franceză - vezi realismul!), ci se prezintă ca o Guernica, de Picasso, Tudor Mărăscu a reuşit o dublă perspectivă: 1. Să facă un film de acţiune, pornind de la drama unei familii, bântuită de o lectură hazlie a unui afiş; 2. Să biciuie sardonic acţiunile şi limbajul de lemn al activiştilor comunişti.

            Din această ultimă precizare, regizorul a spart biografia timpului în două - înainte şi după agresiunea cultului personalităţii.

            Eu cred că povara filosofică a textului prozastic a fost admirabil esenţializată de regizor printr-o distribuţie de mare clasă. Trebuie lăudaţi toţi actorii, spiritul de echipă, comportamentul admirabil imprimat şi respectat în cele mai mici detalii. Dar, (trebuie să fie un… dar!), personalităţile lui Florin Zamfirescu şi Victor Rebengiuc au pus în lumina memoriei pentru totdeauna personajele Tutilă, simboluri ale parvenirii politice, ale slugărniciei şi autorităţii draconice.

            Cât priveşte însă pe Mircea Diaconu (Candid - profesor de filosofie), cărţile jocului se-ncarcă de elogii, surprize şi admiraţie. Actorul, el însuşi un bun prozator, are o rostire, o frazare atât de normală, de bine asumate, încât trece dezinvolt de la starea de ingenuitate la cea de revoltă (mai ales în faţa soţiei sale, Olimpia), de la râsul involuntar la cel batjocoritor. Privirea, părul răvăşit, indiferenţa, greaţa, lascivitatea pun stăpânire până şi pe îmbrăcămintea ori mersul lui. Dacă I.D. Sîrbu ar fi trăit şi ar fi văzut filmul, s-ar fi minunat că a fost bine înţeles şi, de ce nu?, „bine jucat”. Mircea Diaconu a fost… pe aripile vântului, rostit molcom sau dur, dar mai ales trăit în nexul său cauzal.

            Victor Rebengiuc, actor cu mare experienţă filmică, a făcut un Tutilă II dezinvolt, imagine de carierist sadea. Ceva din Caţavencu a strecurat I.D. Sîrbu în alcătuirea lui ca personaj (nu i-au lipsit romancierului deloc modelele craiovene!).

            Rebengiuc a întreţinut supravegheat atmosfera de familie şi a caricat destoinic acea mea culpa, pentru a nu cădea în defăimarea… organizată. Dincolo de text, grimasa, gestica, roşeaţa aprinsă a obrazului l-au făcut memorabil.

            În ceea ce-l priveşte pe Florin Zamfirescu, mai marele „dirijist”, mai întâi local, apoi… central, discuţia se cuvine începută de la orientarea regizorului. Tudor Mărăscu a înlăturat dogma primului secretar sau trimisului de sus ca oameni mici de statură (după modele bine ştiute), cu exprimări incoerente, fără vicii, dogmatici ca un calendar în pioneze. Aşa încât, prin Florin Zamfirescu au fost exploatate eleganţa, „nobila misiune” partinică, împănată cu mici abateri de la… norma impusă (un pic de alcoolism, de imoralitate). Pe deasupra, însă, vigilent, cu dispoziţii precise de a controla şi înregistra convorbiri, de a opera transferuri spre libertate sau puşcărie, cu o duritate de fiară.

            Conform uzanţelor de doctrină (întâi leninistă, apoi ceauşistă), activistul înregimentat în roşu trebuia să-şi facă mai întâi lumină în propria-i ogradă, a familiei, a neamurilor ş.a.m.d. Cu atât mai mult, dacă accede la o funcţie superioară. Altfel spus, vara Olimpia ne apare ca protejată, iar Zamfirescu o tutelează alternativ - când bonom sau molcom, proteguitor, când răpciugos, şi întotdeauna unidirecţional, când este vorba de soţul ei, candid. Lupta cu intelectualii a fost un slogan, un principiu, al ciumei roşii, cu atât mai mult, când venea vorba de… filosofi. De aceea, Tudor Mărăscu, respectând linia epică a romanului, a tras splendide cadre vizând izolarea (obiectivă) a celor doi soţi - el, într-o ultimă înfăţişare cu trimisul… central, ea, într-o aparentă intimitate cu amanta acestuia.

            Situaţia ia amploare, cei doi soţi vor să ştie unul de celălalt, totul scapă însă de sub control, iar comunicarea lor devine imposibilă - Olimpia este călcată de maşină, iar Candid, în ciuda bandajului de la mână, sfârşeşte într-o luptă nedreaptă cu administratorul politic din zonă, trimis de partid. Ospiciul de nebuni explică întrucâtva o asemenea situaţie.

            Înfruntarea se desfăşoară într-o subterană, ca într-un tunel al timpului, spaţiu care amplifică drama, dar, zice regizorul cu operatorul de imagine, Pojoni, căile de acces spre asemenea lupte rămân larg deschise. Iluzia victoriei prin luptă sângeroasă nu poate duce la instaurarea adevărului. Totul sună ca o răzbunare. Omul poate interveni în istorie, dar, instinctiv, rămâne egocentric. Are bucuria măcar de a fi încercat, că ştie să mai gândească. Aşa a înţeles Mircea Diaconu/Candid să activeze cugetarea, filosofia pălind întotdeauna în faţa… brutei, a barbariei (Schiller).

            Am evidenţiat triada bărbătească, deoarece, dincolo de textul romanului, scenaristul-regizor a înţeles extrem de bine concepţia lui I.D. Sîrbu privind rolul bărbatului în familie şi, implicit, în societate. Concepţia acestuia poate fi găsită şi la Marin Preda, în special în Moromeţii. Iar în cel mai iubit dintre pământeni, Victor Petrini are în substanţa lui de personaj multe componente idesârbeşti (vezi comentariul nostru din Caiete critice - p.212-222). La Marin Preda, filosofia ca ştiinţă era o speculaţie, o deducţie din cultură, pentru el, filosofia practică, oferită de existenţa din viaţă (şi la toate popoarele), rămânea impulsul şi popasul cugetării. În schimb, la I.D. Sîrbu, zona filosofiei nu propulsa numai în structura-i de cărturar, dar rămânea o călăuză de neînlocuit în toate împrejurările. Or bărbatului, dacă mai este şi filosof, i se cuvine coroana antică de atlet al spiritului. Utopia lui în timpurile moderne a fost dejucată de Cervantes, de Nietzsche, de Eugène Ionescu, de C-tin Noica, de Blaga.în plan real, filosof, chiar când este ratat, din cauza timpului politic sau istoric, nu se resemnează, îşi retrage cuvintele în absconzitatea interiorului său. Scenele geniale impuse de Mircea Diaconu se revelează numai în contrapartidă cu… lumea dirijată politic. Lui, aproape că nu i se oferă o lucrare reală, cu excepţia prezenţei soţiei sale, femeie simplă, Olimpia (admirabil interpretată de Dana Dogaru). Atunci când citeşte un afiş unde în loc de Karl May (autor al povestirilor din ciclul Winnetou) era scris Karl Marx, profesorul de filozofie râde. Râde în hohote ca de o glumă strălucită. Greu de spus care resort psihic, mintal i s-a declanşat, ce asociaţii bizare a realizat, încât filosoful, grav, nobil în lumea ideilor sale, s-a pornit dintr-odată pe un râs… lumesc!

            Faptul însă că n-a sesizat pe cine trebuia de o asemenea greşeală…politică, îi aduce condamnare pentru „omisiune de denunţ”. Şi uite-aşa curge… povestirea, autorii intră în roluri, devin actanţi – activişti, securişti, informatori, spioni (tot prin mulţi bărbaţi!).

            Scenele filmate din şedinţe, din pădure, de pe străzi, din spaţii de ascultare, din teatru, de acasă, de la serbări câmpeneşti ş.c.l. sunt încărcate de semnificaţii, încât rotunjesc setea de document, de mărturii apropiate nouă.

În totul, filmul lui Tudor Mărăscu conţine destule nuclee de dezbatere care confirmă o vocaţie şi o personalitate. Iar faptul că filmul s-a prezentat în episoade în ziua de luni, mă face să laud pe cei de la Televiziunea Naţională care, ştiu eu?!, au gândit că o altă săptămână de lucru poate să stea sub semnul gândirii  libere, nu a supunerii oarbe, a îndemnului Munciţi!, Dar încotro? Mă bucur pentru faptul că am fost contemporan, şi apropiat, al lui I.D. Sîrbu, iar filmul Tudor Mărăscu îmi dezvoltă mândria de a gândi, totuşi, româneşte!

  

            P.S. Alţi actori de marcă (alături de cei trei plus nobila Dana Dogaru): Virgil Ogăşanu, Şerban Ionescu, Dorina Lazăr, Dan Condurache, Valentin Teodosiu, Horaţiu Mălăele. Neavând la îndemână o documentaţie filmografică, fiind istoric literar, mi-am transcris, mai sus, impresii, deschizând o largă paranteză privind interferenţa artelor. Aici, lângă decoruri reale sau prefabricate, laud coloana sonoră (Dani Constantin), admirabilă, care slujeşte cuvântul şi imaginea. Iată că la vremuri noi pot să apară şi filme noi!

Jurnal de scriitor (VI) de V. R. Ghenceanu, nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 10:00 PM

V.R. GHENCEANU

 

Jurnal de scriitor

sau desacralizarea continuă (VI)

(contribuţii la o istorie culturală)

 

           31 ianuarie 1969 Azi m-am întâlnit cu coregraful Gavril Ghiur. Ştiu că abia a sosit din Olanda şi mă grăbesc să-l întreb cum i-a mers acolo. Are în servietă ziarele olandeze şi traducerile în franceză, aşa că, la o cafea pe bulevard („la varice”), le citim cu plăcere. Toate ziarele olandeze laudă folclorul românesc şi pe coregraful Gavril Ghiur, care a realizat cursuri de dans la Amsterdam, Hilversum şi Castricum. Citez din telegrama spre România: „…dl. Ghiur a stimulat interesul pentru folclorul românesc”. Iată că, mai nou, pleacă şi unii români, cu treburi, în vest!


           9 mai 1969 Sunt în spital. Mâine voi fi operat de amigdale. În aşteptare, recitesc romanul Îngerul a strigat de Fănuş Neagu. Lectură agreabilă, carte bine scrisă, cu ascendenţă în Groapa de Eugen Barbu şi în proze de Panait Istrati (păstrând proporţiile!). Întrebarea mea rămâne: câtă valoare estetică are limbajul colorat? Oricum, cartea merita premiul Uniunii Scriitorilor! Sunt şi premiile astea o afacere încă. Erau o afacere şi mai mare în anii `50. Aflu că pentru volumul de versuri Minerii din Maramureş Dan Deşliu a primit drept Premiu de Stat suma de 300.000 lei (la începutul anilor 1950, când salariul lunar al unui învăţător era de 400 de lei!)


           14 mai 1969 Mă surprind tot mai pasionat de fotbal şi de box. Iată de ce convalescenţa e azi „îndulcită” de rezultatul meciului Elveţia-România = 0-1. A marcat Mircea Lucescu în minutul 33. Meciul contează ca etapă în preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal.


           21 mai 1969 Împreună cu mai mulţi (intelectuali ori şefi) particip la dezbaterea unui proiect pentru decorarea Pieţei Gh. Gheorghiu-Dej din Baia Mare, proiect realizat de pictorul Traian Hrişcă şi de sculptorul Dumitru Ciocotişan. Proiectul nu mi se pare grozav, dar orice idee e mai bună decât mizeria betonată existentă. Din păcate, şefii îşi amintesc, abia azi, că legea cere să se facă concurs de proiecte. Acum, adică, după ce o idee deja a venit din partea celor doi? E un fel de a-i exclude şi e nedrept.


           30 mai 1969 Mari disensiuni în Ansamblul de stat de cântece şi dansuri „Maramureşul”. Gheorghe Velea e un muzician excelent, dar ca director îl simt copleşit. Luptă singur. Adjunct îl are pe actorul George Bossun, cu care nu se înţelege. Nici nu are cu cine. Situaţia e cu atât mai gravă cu cât soarta ansamblului pare pecetluită: rămâne doar sectorul folcloric! Se pune şi problema schimbării conducerii. Muzica cultă are, din nefericire, puţini susţinători aici!


           1-15 iunie 1969 ◘ La Bucureşti se desfăşoară Campionatele europene de box. Ţin pumnii pentru Monea, Silberman, Ciucă, Cuţov, Alexe. ◘ La teatru vizionez spectacolul cu piesa Câinele grădinarului de Lope de Vega. Un spectacol bun cu o piesă intrată în desuetudine; Diana e Larisa Stase Mureşan, în rolul lui Teodoro joacă Dumitru Drăgan. ◘ Coregraful Valeriu Buciu se plânge că Gheorghe Velea, directorul Ansamblului de cântece şi dansuri „Maramureş” discriminează folclorul şi se ocupă doar de muzica cultă şi câte altele. Velea e şi el nemulţumit de Buciu şi de G. Bossun, adjunctul său. După cum se vede, dracul îşi bagă mereu coada înainte de a se întâmpla câte ceva rău. Am înţeles că din Ansamblu vor trebui să plece circa 100 de angajaţi, ca să rămână doar 65, la folclor. Vom bate pe picior! ◘ Se pune problema înfiinţării a două case memoriale: una la Tohat – a scriitorului Petre Dulfu şi o alta la Băiţa – a scriitorului Ion Şiugariu. În sfârşit, se va face ceva şi pentru memoria literară în zonă. ◘ A venit o dispoziţie: toate teatrele din ţară sunt obligate să-şi deschidă stagiunile cu spectacole cu piese româneşti.


           27 august - 10 septembrie 1969 ◘ Eveniment: sunt tată, la 30 de ani. În 27 august s-a născut Mădălina-Cezara. ◘ Din 15 septembrie s-a introdus în licee (pentru umanişti) o nouă materie: Istoria literaturii universale. S-a hotărât ca eu să predau această materie (o oră pe săptămână; repet: la clasele umaniste) la liceele „Gheorghe Şincai” şi Nr.1. ◘ Dintr-o statistică aflu că, la această dată, în Maramureş există 919 copii neşcolarizaţi şi 1400 cadre didactice necalificate. ◘ La teatru se deschide o nouă stagiune. E de spus că stagiunea trecută a fost una de succes: 9 premiere; o microstagiune la Bucureşti; participarea la Festivalul naţional de teatru; prezentarea la Tv a stagiunii teatrale. ◘ Se vede că e greu de trăit fără pile. Azi, 4 septembrie, merg la Satu Mare cu Moskvici-ul lui Valeriu Achim. Vine cu noi şi poetul Ion Iuga ca să pună o pilă surorii sale care dă admitere la o şcoală de moaşe. Îmi spune că îi duce directoarei, iubitoare de poezie, o carte a sa recentă - Tăceri neprimite. Chiar aşa: o carte, o pilă! Mă îndoiesc că placheta de debut a poetului Ion Iuga (care se autonumeşte „cel mai frumos bărbat din Nord”) ar fi tocmai ce-i lipseşte unei directoare de şcoală sanitară. Fie!  
 

           11-12 septembrie 1969 ◘ Din nou la Cluj. Deplasarea o facem tot cu Moskvici-ul profesorului Valeriu Achim. Seara ne ducem cu lect.dr. Livia Grămadă şi cu fiica sa, studentă, până la Făget. La întoarcere ne „poticnim” la crama „Bucureşti” din Cluj, la un vin roşu. Cu doamna Grămadă, la filologie, am făcut – acum doi ani – Istoria teatrului. A doua zi, la prima oră ne primeşte profesorul Iosif Pervain, o mare personalitate didactică. Om energic şi sever, extraordinar cozeur, spiritual, ironic, neiertător, cunoscător ca nimeni altul a can-can-urilor literare. Am făcut cu el literatura veche. Din păcate, specialistul publică puţin, nu are operă. Anul acesta, ne spune, va scoate un volum „George Bariţ”. După vizita la profesor ne ducem să vedem Galeriile U.A.P. Cluj, locul unde duminică, 14 septembrie, vor expune artiştii băimăreni. O expoziţie aşteptată.


           13 septembrie 1969 Ceea ce se zvonea de mai multă vreme s-a întâmplat astăzi: se schimbă conducerea Ansamblului de stat de cântece şi dansuri (director: Gheorghe Velea, director adjunct: George Bossun). În locul lor sunt numiţi Iosif Capocean, director, şi Valentin Băinţan, director adjunct.

14-15 septembrie 1969: La Satu Mare chefuim la botezul Mădălinei. Naşi – familia Leschian. După-amiaza mă întâlnesc cu doi scriitori din Braşov, redactori la revista Astra – Mihai Naidin şi A.I. Brumaru. A doua zi – program încărcat: dimineaţa – concurs de selecţie la Ansamblu pentru ocuparea posturilor vacante (s-au prezentat peste 60 dansatori, instrumentişti, solişti vocali şi instrumentişti), iar după-masă lectura lucrării Folclor poetic contemporan aflată în plan de tipărire la Casa de creaţie Maramureş. Surprinzător pentru mine este nivelul inferior de pregătire şcolară al celor prezenţi la concursul de selecţie la ansamblu: nici un absolvent de liceu!


           20 septembrie 1969 Dedic ceteraşului din Borşa, Gheorghe Stângău, un poem care apare astăzi în „P.S.” – Ceteraş la poala Pietrosului, noaptea. În opinia mea, Gh. Covaci-Stângău e cel mai bun ceteraş din câţi are Maramureşul! Ceilalţi sunt doar meşteşugari. După-amiază, împreună cu Nicoară Timiş, ne ducem la Buşag, în vie, la „moşia” moştenită de doamna Băinţan. Era în toi cheful între compozitori: Constantin Arvinte, Mircea Neagu, Ludovic Paceag şi, fireşte, dirijorul Băinţan. Ştiu să bea bine compozitorii! Nu mă dau nici eu în lături de la un pahar de roşcă. Poposesc o vreme cu ei, după care plec spre Satu Mare. Să fac o precizare necesară: cei trei talentaţi compozitori vin des în Maramureş (căci sunt şi lucrători ai Casei Centrale a Creaţiei Populare), nu numai în control, ci şi din admiraţie pentru mişcarea corală existentă aici. Ei au scris multe cântece pentru coruri din Maramureş ori au armonizat cântece populare şi le-au oferit formaţiilor corale profesioniste şi de amatori din zonă.


           2 decembrie 1969 Cu toate necazurile (căci Ansamblul de cântece şi dansuri e pe ducă!), Baia Mare produce evenimente artistice, premiere absolute. Azi vizionez spectacolul Luceafărul de ziuă pe un libret de Isidor Râpă şi Iosif Capocean. Muzica e semnată de cunoscutul compozitor clujean Tudor Jarda. E folosit aproape întreg colectivul ansamblului: cor, solişti vocali şi instrumentişti, dansatori, orchestră; până şi maşiniştii. Petre Bodeuţ (regia şi coregrafia) a realizat un spectacol cu multe elemente de inspiraţie folclorică: măşti, omul nopţii, fata pădurii, bocitoare, colinde. Un spectacol de 80 de minute în care valoroasă cu adevărat e muzica!    
 

           9 decembrie 1969 Cumpăr de la Librăria lui Şuta „Almanahul literar 1970”. Am fost încurajat să mi-l procur de almanahul pe anul care se încheie, 1969; el a fost primul după vreo 50 de ani de pauză, reînnodând tradiţia. (Am aflat că primul almanah literar din istoria literaturii române a apărut în 1912, iniţiat de Societatea Scriitorilor Români). Aşadar, „Almanahul literar 1970” ar fi ediţia a II-a, în modernitate. Arată bine, aproape 500 de pagini, e cuprinzător - poezie, proză, istorie literară, traduceri etc. Nume mari: Zaharia Stancu, Constantin Noica, Marin Preda, Ion Agârbiceanu, Felix Aderca, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Şerban Cioculescu, G. Călinescu, Victor Eftimiu, Eugen Lovinescu, Ştefan Luchian etc., etc. Vreo 200 de nume, români şi străini. O carte de mare deschidere culturală, serioasă, curajoasă, plină de idei, admirabil ilustrată. Mă bucur că am scăpat de „politizarea” exagerată. Doar atât: pe pagina 3, îşi fac uşoare plecăciuni şi îşi dau mâna Nicolae Ceauşescu şi Zaharia Stancu. Am auzit că preşedintele U.S., Zaharia Stancu, a obţinut pensii bune pentru scriitorii în vârstă!


           5 februarie 1970 Se pune, pentru prima dată, problema unei manifestări dedicate haiducului Pintea Viteazul: un simpozion complex în care să fie vorba - în măsuri diferite, desigur - de împrejurări istorice, întâmplări legate de personalitatea eroului, toponimie „Pintea”, folclor etc. Ideea este salutară. S-ar impune o sesiune de comunicări şi în ce priveşte alte personalităţi maramureşene. Să zicem - Vasile Lucaciu sau George Pop de Băseşti. În ce-l priveşte pe Vasile Lucaciu, acum un an şi ceva, la Muzeul judeţean a apărut lucrarea Vasile Lucaciu, luptător pentru drepturile românilor şi unirea Transilvaniei cu România, semnată de Valeriu Achim şi Aurel Socolan. Deschiderea unui complex muzeal la Şişeşti întârzie, însă. La fel şi la Băseşti. Nu ne cunoaştem personalităţile! Este aşteptat de la Bucureşti - se pare - Vasile Drăguţ, din Consiliul Culturii, ca să-şi dea cu părerea.


           20 februarie 1970 La o întâlnire de „culturnici” aflu veşti bune pentru Baia Mare: se vor construi un complex astronomic; ateliere pentru artiştii plastici; un muzeu în aer liber sub Dealul Crucii; un nou sediu al bibliotecii municipale; se va acoperi Teatrul de vară; muzeul se va muta în sediul Combinatului minier. Toate… într-un cincinal. Măi, să fie!

Revista revistelor, nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 10:00 PM

REVISTA REVISTELOR

 

         CATALOG-ALBUM

 

         Baia Mare, oraş al artelor plastice, cu o tradiţie de peste o sută de ani (fondată în 1896), face eforturi de a menţine viu spiritul creator al locului. Izolată în muzeu, ca într-o rezervaţie, tradiţia însăşi îşi slăbeşte puterile şi epuizează resursele dacă nu e permanent resuscitată în context european. Cine se poate mândri cu o tradiţie care moare şi nu îşi mai exercită influenţa asupra unor succesive generaţii de artişti? Şi în planul criticii şi istoriei artei lucrurile se prezintă la fel: fără o repunere în circulaţie şi în valoare a patrimoniului existent, continuitatea fenomenului nu poate fi asigurată. De o vreme încoace, cele două planuri – creator şi critic – interferează generos, încât la ora de faţă contextul e favorabil stimulării ambelor manifestări: Anuala Artelor ca expoziţie şi Catalogul-Album, ca mărturie documentară a evenimentului. Proeictul e convenit şi realizat prin Parteneriatul dintre Filiala Baia Mare a U.A.P.R. cu Primăria şi Consiliul Local Baia Mare, sub forma unui Program de subvenţionare. În acest fel, expoziţia anuală are fast şi amploare, iar catalogul-album devine o carte de artp de referinţă, cu ecou local, naţional şi internaţional deopotrivă, aşadar, la standarde competitive cu oricare Centru artistic din lume (fără complexe de nici un fel). Meritul aparţine echipei de conducere a Filialei U.A.P.R. (preşedinte pictorul Ioan Anghel Negrean) şi autorului albumului (Dr. Tiberiu Alexa, critic şi istoric de artă), competenţi animatori ai vieţii plastice băimărene şi pasionaţi în a susţine mişcarea artistică în folosul întregii bresle. Din 2002 încoace, proiectul se derulează cu succes şi dă satisfacţie atât artiştilor expozanţi cât şi publicului iubitor de artă, înlăturând anonimatul şi şablonul din organizarea unor asemenea manifestări de anvergură. Dovadă este creşterea interesului pentru eveniment, actuala ediţie a catalogului-album incluzând un număr sporit de nume, îndeosebi din rândul tinerilor, inclusiv al debutanţilor. Prin fişa de creaţie şi datele biografice, însoţită de reproduceri color după lucrări din expoziţie, catalogul-album reprezintă o carte de vizită pentru fiecare autor în parte şi concomitent, pentru Centrul artistic Baia Mare în care se integrează, acompaniaţi fiind de invitaţi din ţară şi de colaboratori din străinătate, oaspeţi ai oraşului cu prilejul vernisajului. (a.c.)

 

         IDEI ÎN DIALOG

 

         Publicaţia care îl are director pe H. R. Patapievici şi este editată de Academia Caţavencu se vrea a fi o revistă lunară de „cultura ideilor” (numărul 1 / octombrie 2004). Nevoia de dialog, axat pe dispute de idei şi nu doar de opinii, cât or fi ele de interesante şi de spumoase, nu mai e necesar să fie invocată. Cu toate acestea, ea nu se impune de la sine, chiar în lumea elitelor intelectuale, care ar trebui primele s-o reclame şi s-o cultive cu consecvenţă. H. R. Patapievici a exprimat în repetate rânduri această necesitate a dezbaterilor de idei în societatea românească, tocmai spre a o smulge din marasm şi mediocritate. Cărţile sale sunt incitante în acest sens, cuprind numeroase „Idei în Dialog”, încât revista „ID” se naşte firesc şi vine motivat în continuarea cărţilor lui (cea mai recentă fiind Omul recent). Ca atare, revista apare pe un teren pregătit şi se lansează din start cu un program bine definit, dovadă publicarea în deschidere a unui text intitulat Manifest: calmul discuţiei, seninătatea valorilor. Recunoaştem sintetizate în el atitudini şi obsesii mai vechi ale lui H.R.P. Se porneşte de la constatarea că în România culturală a ultimelor decenii „ideile nu se dezbat, cărţile originale nu suscită discuţii”, deci nu se produce un climat intelectual autentic şi nu se întreţine o atmosferă adecvată manifestării spiritului creator în toate domeniile de activitate (ştiinţifice, tehnice, literar-artistice etc.). Oameni valoroşi există, lucrări de referinţă apar, dar primii se ignoră reciproc, iar cele din urmă nu se fertilizează unele pe altele (nici măcar nu figurează la un loc într-o bibliografie selectivă). Mentalitatea e păguboasă, specifică unei culturi „radical provincială”, cum ar spune Ioan Petru Culianu. Din zorii epocii moderne se perpetuează o situaţie ambiguă: „cultura română oscilează între forme fără fond şi fonduri fără forme”, ceea ce, de la un loc încolo, dincolo de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, înseamnă persistenţă în decalaj intelectual cronic în raport cu lumea civilizată la care nu încetăm să aspirăm a fi racordaţi şi, în cele din urmă, integraţi. De ce nu facem acei paşi care să desăvârşească şi la noi procesul de modernizare prin care a trecut întreg Occidentul? O carenţă s-ar datora tocmai absenţei dialogului de idei în spaţiul public: „Între aceşti poli care nu comunică, publicul larg rămâne analfabet, confuz, mofluz şi, ca oricine nu pricepe pe ce lume se află, e mereu pus pe harţă”. Peisajul cultural e unul stratificat ierarhic, care izolează indivizii obişnuiţi, dar şi oamenii de cultură şi de diverse specialităţi, iar „grupările intelectuale se detestă” între ele, favorizând „existenţa golurilor de netrecut între straturile diferitelor forme de cultură”. Ca antidot, e invocat modelul cultural al roţii: „Culturile speciale se desprind din cultura comună aşa cum se desprind spiţele din butucul roţii”, determinând o mişcare a ideilor în dialog în favoarea progresului cunoaşterii şi spre satisfacţia unei societăţi care se împărtăşeşte din binefacerile civilizaţiei, prin aportul fiecăruia. Modelul mai raţional şi mai democratic al culturii-roată se cuvine a fi adoptat spre a elimina „lipsa de comunicare”, proces în care misiunea unei reviste cum este „I-D” ar fi să înlăture „blocajul de comunicare din cultura română”. Făcându-se locul geometric al culturilor de specialitate şi mijlocind dialogul între ele, revista îşi propune să readucă în cultura publică „realitatea unei culturi comune, la care să putem participa toţi – fără inhibiţii, fără concesii, fără discriminări”. Aducând în arenă idei nobile şi folositoare, într-un dialog fertil, revista îşi propune şi sperăm să înfăptuiască „un moment de calm al discuţiei şi de seninătate a valorilor”. Dorţi să împărtăşiţi obiectivele acestui Manifest? Căutaţi, citiţi şi daţi mai departe revista „Idei în Dialog”, iar când vă simţiţi capabil să interveniţi, nu ezitaţi să colaboraţi cu ea! Succes pe drumul cel bun!

                                                                                     ARTIFICIERUL

 

Victor IANCU

 

Graiul nostru

 

Atracţie paronimică

 

         Atracţia paronimică este unul din fenomenele cele mai interesante din limba vorbită (adeseori şi scrisă). Ea ne dezvăluie o bună parte din mecanismele care pun în mişcare limba spre ţinta ei predilectă, adică vorbirea.

         Ce înseamnă atracţie paronimică? Dicţionarele ce o definesc se referă la atracţia „dintre două cuvinte care se aseamănă fonetic (aşa cum se aseamănă între ele paronimele), cu modificarea formei unui dintre ele”. Pe mine nu mă satisface această definiţie. O dată pentru că nu e completă, a doua oară pentru că trece dincolo de scrisul sintagmei în discuţie spre ceea ce în mod obişnuit numim etimologie populară. Dar despre raporturile dintre cele două fenomene merită să iniţiem o dezbatere aparte. Acum voi face numai observaţia că atracţia paronimică se află şi la originea folosirii unui cuvânt în locul altuia, asemănător ca formă (deci sub raport fonetic) şi, eventual, apropiat ca sens (deci sub raport semantic).

         Ne-am obişnuit să vorbim de confuziile de tipul ordinar-ordinal, familiar-familial, unde diferenţa de componenţă fonetică este minimă (un singur sunet, mai exact un singur fonem). În aceste situaţii se foloseşte, de regulă, cuvântul mai cunoscut, în locul celui mai puţin cunoscut: ordinar pentru ordinal, familiar pentru familial. E o atracţie paronimică „clasică” (şi cu o infimă nuanţă de etimologie populară).

         De curând însă, într-un text „cu pretenţii”, dintr-o revistă cunoscută, am întâlnit expresia tare ca o scândură. M-a şocat desigur. Statură este un cuvânt prea „abstract” pentru a fi tare sau moale, tare sau slab. DEX îl defineşte astfel: „Înfăţişare a corpului omenesc; stat” (cu sensul de „înălţime a corpului omenesc” – trimiterea aparţine tot DEX-ului). Tot Dicţionarul explicativ al limbii române mai adaugă la sensul prim, fundamental: „Înfăţişare, conformaţie a corpului: talie, făptură, trup, siluetă”. După cum uşor se poate observa, nici unul din sensurile indicate de dicţionar nu îndreptăţeşte folosirea acestui cuvânt drept etalon pentru tărie, pentru însuşirea unui obiect de a fi tare.

         Atunci de unde să provină uzul la care ne referim (şi care fără îndoială este greşit, dar acesta e cu o altă problemă)? Eu sunt convins că e vorba de o atracţie paronimică. Scriind (şi rostind în gând) cuvântul statură, autorul articolului la care ne referim a avut în vedere un alt cuvânt, asemănător ca formă (aproape… un paronim) şi cu oarecari înrudiri semantice. E vorba, aţi ghicit, de substantivul statuie, pe care acelaşi DEX îl defineşte drept „sculptură care reprezintă, în trei dimensiuni, imaginea integrală a unor fiinţe, a unor figuri alegorice etc., expusă de obicei într-un spaţiu deschis”. Cum statuia este sculptată cel mai adesea din bronz sau altă materie dură (piatră, de exemplu), vorbitorul nostru n-a găsit nici o dificultate în a face comparaţia tare ca o statură, unde statură = statuie.

         Încheind, vă propun să-l înţelegem pe concetăţeanul nostru care a confundat cele două neologisme, intrate în română din franceză (statuie, statue) şi din latina savantă (statura, statua), dar să nu-l urmăm pe calea, prea bătătorită, a confunziilor datorate atracţiei paronimice.

<< Inceput < Precedent 211 212 213 214 215 216 217 218 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2131 - 2140 din 2177

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.