top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Te cheamă trecutul de Teo Moldovan, nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 09:00 PM

Teo MOLDOVAN

Fragment din volumul de proză 
DESTINE TRISTE.

te cheamă trecutul

 

       - Fuugi, Crucia! Fuuuugi… Brusc, mintea i-a fost invadată de imaginea congestionată a tatălui ei, Florea Fati, generată din valurile trecutului, dureros de alarmantă.

       - Tatăăăă ! nu se putu abţine, strigându-l cu o duioşie infinită…

       - Fugi, urlase Florea Fati paralizat de durere, în timp ce roata troliului de care fusese imobolizat, se învârtea ucigător de repede, antrenând prin frecare cablul de tractat  vagoneţii.

       - Viannnn… Vian…Vian… Ceea ce voise să refuleze anterior, îi revenise în memorie cu atâta claritate : somaţiile, sârma ghimpată, jandarmii, minerii, numai ochi şi dinţi pe feţele înnegrite de zgură, lovituri… Delira:

       - Nu-l bateţi pe tata, urlase surprinsă, incapabilă să facă faţă acum, ca şi atunci, realităţii. Şi apoi, Vian Dale, cum încercase s-o tempereze. Mina Lupoaia a fiert în acea zi din octombrie 1933. Cu ochii ei de copil, înregistrase evenimentul,  secvenţă după secvenţă, cu multă fidelitate.

       - L-aţi omorât pe Pilu Bora, îi sunau şi acum în urechi acuzaţiile procurorului Robert Nud, în timp ce minerii replicaseră indignaţi:

       - S-a omorât singur...

       - Ne-a trişat, urlase altul...

       -Dreptatea e de partea noastră, domnule.... Tresărise, decodificând din mulţime vocea tatălui său, imposibil de localizat în marea de salopete, printre focare albe de ochi şi dinţii  ce jucau himeric pe feţele pline de smoală.

       - Protejaţi criminalii, printr-o grevă ilegală? Deschideţi poarta! Ordonase tânărul procuror, impasibil la urletele aparţinătorilor veniţi să-şi susţină fraţii şi părinţii, pentru a se convinge cu ochii lor de injusteţea regimului carlist.

       - Vorbe... Informaţii false... Faceţi jocul administraţiei: salarii mici, muncă multă, condiţii mizerabile, vociferaseră minerii arătându-le pumnii, cu barele de fier pendulate ameninţător spre grupul de jandarmi. Privise, printre grilajele din fier, la minerii ce s-au grupat în faţa porţii, gata să-i primească pe jandarmi aşa cum se cuvine. Chiar dacă mina nu era a lor, protestul era singurul mod de a se opune, apărându-şi drepturile. Criza economică a generat: Lupeni 1929, Vulcan, Griviţa 1933, revolte ce s-au propagat în toată ţara, ca şi răscoala ţăranilor din 1907, cu particularităţi diferite. La mina ,,Lupoaia’’ s-au comis multe abuzuri, dar nici unul atât de evident ca şi reţinerile nejustificate din remuneraţii, când administraţia profitase din plin de ignoranţa şi naivitatea cărbunarilor. Minerii erau convinşi că Pilu Bora, salaristul, oaia neagră, s-a sinucis la ordinul cuiva sau a fost eliminat de mafia concernului. Şi acum, directorul Belenyeşi, et company pentru a nu genera suspiciunile siguranţei, vroiau să muşamalizeze neregulile, incriminându-i pe mineri. Unde şi în ce scop s-au utilizat acele sume imense? Pe cine-au sponsorizat minerii din sudoarea muncii lor?

         Pe Robert Nud nu-l interesa asta. Oamenii simpli pentru el erau bandiţi, putori, acarieni, molii, animale dominate de instincte şi reacţii imprevizibile ce trebuiau anihilate înainte de-a deschide gura şi a deveni pretenţii. Faţa lungă, ochii indolenţi, ten mediteranean, părul căzut lateral din creştet flutura patetic ori de cîte ori gesticula şi ordona isteric jandarmilor să spargă poarta. Zeci de jandarmi, aduşi din oraşul de la poalele Ronei, forţaseră bariera roşie şi poarta metalică cu o maşină Daimleir-Benz veche, robustă încă. Solidari, minerii au cîntat braţ la braţ, asteptându-i cu atâta curaj. După ei, începuse să cânte şi mulţimea din afara minei, susţinându-i:
        -„Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,

           Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!...’’

         Fusese atâta coeziune sufletească, delir de braţe, marei de voci pulsaseră la unison prin ferbra cântecului  înalţat spre cer din valuri de patimi.

         Mina ,,Lupoaia’’, aruncată ca o cazarmă veche la umbra pădurii, între Valea Lupului şi Rogoaze, la 150 de metri de Valea Agrijului, nu departe de „Coastă” – o ramificaţie colinară, lângă satul Lupoaia, de la care-şi luase şi numele, explodase în acea zi de toamnă a anului 1933. Alături de mineri, lumea cântase, accentuând explozia revoltei cu fiecare cuvânt impulsionat prin tragismul lui Eminescu din „ Împărat şi proletar” ... Lângă Crucia, grupuri de tineri din Brebi, Brusturi, Lupoaia şi Bălan, pe lângă cei din Pometu, fremătaseră ca un fluviu ce-şi revărsa furios torentele  peste barajul din metal. Niţa Morar, Tavi Lung, Ana şi Silvia Fachiol, Nelu Breban din Lupoaia, Simi Crecan, Dore Mac, Filu Berar, Anania şi Samoila din Pometu, Maxim, Matei, Berceanu şi Vaida din Brusturi, Chiş, Cruceanu din Creaca, Rotaru şi Borza din Brebi au format un cordon impresionant în apropierea porţii.

         După multe încercări, grupul de jandarmi i-a dispersat, forţând poarta. Minerii ripostaseră mai departe, cântând, concentrându-se după fiecare sunet al sirenei. Pe cerul cu nebulozitate redusă, soarele lumina himeric Valea Agrijului, sufocată de faldurile ceţii. Ca un focar al dispersiei, mina părea o lacrimă expusă vederii în peisajul autumnal, invadat de aburii pământului. Urmase primul contact dur: lovituri, caschete sparte, ordine scurte, izbiri, focuri de armă, aripi de cântec, ochi şi dinţi plini de revoltă...Ecouri:

            - „De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste, Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?”... Ploi de bocanci, lovituri de cizme, sunete metalice, teroare, gemete, urlete absorbite de vuietul mulţimii ce continua să cânte, să se bată pentru pâinea cea de toate zilele. De sus, ca un reflector imens, soarele evadase de sub norii cenuşii şi-şi proiectase lumina orbitoare peste zgura frământată asiduu de mineirii-nfometaţi. Încălziţi de puterea lui şi-au întins busturile înainte, refăcând bariera perforată de gardişti într-o luptă inegală, sacrificându-şi viaţa pentru o lume mai bună. După atacuri repetae, feţele acelea întunecate nu vroiau să cedeze presiunii, dispuşi să moară decît să accepte umilinţa.

       - Fără milă! precizase ameninţător Robert Nud.

       - „De ce boala si moartea să fie partea voastră? ”... fierbea tineretul escaladând împrejmuirea în ajutorul minerilor, a părinţilor tocaţi de frecvenţa loviturilor de baston. Rafale de ură, paturi de arme, bastoane izbeau caschetele negre, capete sparte... minerii ce şi-au pierdut cunoştinţa au fost şi mai drastic maltrataţi de jandarmi, traşi şi agăţaţi în baionete ca şi vacile tranşate la abator... Teroare!!!...Acorduri:

             -„Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă

             Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri!”, auzise tot mai rar impulsurile din poezia marelui poet...  După cîteva minute, urlase cuprinsă de panică, privind cum tatăl ei a fost  captura, smuls cu forţa de reprimatori. Vânaţi, urmăriţi de jandarmi, o parte din mineri s-au regrupat spre magazie, între cărbunii stocaţi de mai multe zile şi marşuta de vagone ce bloca intrarea spre galeriile subterane. Jandarmii, aşezaţi în poziţie de tragere, somaseră minerii care au continuat să cânte, să taseze zgura şi pământul într-un dans al morţii: unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Din spatele jandarmilor, Robert Nud, cu figura lui de androgin, ameninţa, profera injurii la adresa greviştilor, ignorând comentariile mulţimii de aparţinători. ,, Instigatori... Elemente recalcitrante... Nulităţi anarhiste... Criminali... Reluaţi activitatea...’’, i-a catalogat cu vehemenţă insolitul personaj.

         În momentul acela tensionat, Crucia sprintase prin poarta deschisă spre tatăl excortat de jandarmi.

       - Tatăăăăăă! Nu-l lăsaţi să-l ia, s-a rugat, precipitată, de fiecare miner. Ajutaţi-l pe tata!... Dezolată, auzea şi vedea iar pe ecranul minţii urmele terorii, fum de petarde, lacrimi, chemări, ameninţări, şocuri, mîini rupte, picioare zdrobite, muşcate de câini...Revoltă după revoltă... impulsuri ce-i mitraliau auzul: - „Zdrobiţi... Sfărmaţi statuia... Ardeţi... Ghearele uzurei... Crimele ascund...Zidit... naintea veşniciei... Cu mutra de vândută...Vedeţi... Nimic... Atunci... Şoptesc... Placeri... Chiar moartea... Înger blond şi des...  clopotul... Plânge... Traiul şi-a trăit”... frânturi din dureri ce se sting. Şi ea fugea, fugea spre culme, să-şi salveze tatăl...Zi neagră... Neagră zi... Urlete ce-nfiorase firea le mai auzea încă. Urlete de durere, de sacrificiu, urlete de fiare, amestecate cu vaiete, printre rugăminţi pioase de copii. Lacrimi amare de văduve ce-au udat pernele noaptea în aşteptarea minerilor dispăruţi în galerii. Lacrimi uscate de părinţi, lacrimi resemnate de capete plecate, lacrimi de noapte, lacrimi de dor...

       - Tatăăăăă! striga să-l ajungă. Tăticul meu scump, nu mă lăsa, repeta bulversată de coşmar! Întinse mâinile arcuindu-şi pieptul, întreaga-i făptură înainte, spre geana de lumină. „Aer, aer”, avea nevoie de aer. Cu mâinile febrile-şi desfăcu broboada lăsând-o să cadă. Abandonase geanta şi mănuşile. Accelerate, bătăile inimii îi perforau pieptul. Fusta şi vesta, strânse pe corp, îi limitau fandarea. Printr-o forfecare dublă, palmela o despică spre coapse. Nu putea eşua din cauza incomodelor veşminte... Ce mai contă pudoarea, când nu mai avea spaţiu, numai instinct. Degajate, picioarele recuperase terenul cu un zel insolit...

       - Tatăăă...

       - Fata mea, unde eşti?       
           
       - Aici, delira Crucia extenuată... extrapolându-se iar. Trecutul, trecutul o rodea la fel ca şi prezentul.  O chema din abisurile lui. Ca să reziste la pericol o tortura efectiv:
       - Du-te acasă şi spune-i mamei totul... Ochii tatălui, în timp ce jandarmi-l bruscase, intersectânu-se cu a ei, s-au polarizat de durere.

       - Lăsaţi-l! Lăsaţi-l, e tata...

       - Lepădătură de miner, dispari! Dacă nu vrei să te pulverizez cu pumnul, o ameninţase jandarmul, după ce-o trase de părul lung prins cu o fundă albastră la spate, în timp ce-o viola din priviri.

       - Brută, protestase cu idignare. Cine-ţi dă dreptul?... De n-o culegea Vian Dale din mîinile lui,  pumnul gorilei fără epoleţi, i-ar fi transformat trupul într-o masă inertă. Lasă-mă, Vian, l-a rugat în timp ce se zbătea în braţele lui.

       - Nu te expune, de vrei să-ntorni acasă,!...

       - Vian, te rog, lasă-mă să fiu lângă tata...

       - Nu, îi sugerase ferm, sărutându-i faţa iar, ca şi atunci printr-un gest de-o indicibilă tandreţe. Acum înţelese semnificaţia acelui sărut cast, depus cu delicateţe pe faţa ei atât de pură, înaintea durerii ce-avea s-o copleşească. Prin afecţiunea lui, o protejase cu bună ştiinţă de pericolul morţii. Realizase tardiv de ce mâna lui caldă o strânse pe a ei cu disperare şi emoţie. Îndreptându-se spre mină, şi-au armonizat sentimentele ca nici moartea, la o adică, să nu-i despartă. A fost din partea lui Vian o consolare ce nu se spune, o duioşie generată dintr-o mare simpatie. Pe fetiţa de nouă ani parcă o lovise apoplexia, cea mai neagră şi cutremurătoare imagine, realitatea. Totul se învârtea în jurul ei: mina ce explodase, galeriile, oamenii, dealurile arămii peste care ceaţa s-a dispersat fumigând ca şi ţigara peste scrumieră, developând edificiile administraţiei, turnul din cărămidă roşie refulând sunetul dureros al sirenei  modulat în zeci de ecouri peste toată Valea Agrijului, până departe. Pe poarta controlată de jandarmi au intrat spărgătorii de grevă, purtând salopete colorate şi caschete albastre, de sub care ochi de imbecili radiau impertinenţă. Trădătorii au fost plătiţi să reia activitatea de extracţie a cărbunilor, sabotând prin asta acţiunile revendicative ale minerilor, ca o reacţie la acuzele nefondate ale conducerii.

       - Scursurilor... Laşilor... Trădătorilor, auzea şi acum strigătele ostile ale mulţimii şi a minerilor ce mai ripostaseră presaţi de gorile între magazie şi haldele de steril. Printre ei, Crucia, recunoscu pe Lindra din Pometu cu faţa-i rotundă de porc şi ochi de şobolan, pe Cusli, pe Zaroane şi pe mulţi alţii ce sugeau mentosane, şi defilau   pompieristic imitându-l pe Robert Nud, sub ploaia de invective.

       - Canalii...

       - Adunături plătite să ne fure pâinea de la gură. Acuze, reproşuri interminabile de-o parte şi de alta. Intransigenţa procurorului ce urla isteric la  orice tentativă de nesupunere, ori de câte ori jandarmii nu executau orbeşte ordinele lui.

       - Dă-i... Arde-l! Umflă-l pe instigator. Vă pun eu la punct, mineri făcuţi la normă. Încuraja şi admitea cele mai insolite metode de represiune. Sadic, jubilase de satisfacţie atunci când capii greviştilor de la mina „Lupoaia” fuseseră anihilaţi, legaţi în lanţuri, torturaţi, la mâna lui cum se spune. Şi el ştia să interogheze în reprize scurte. După bătăi intense şi torturi insuportabile, urma o relaxare derutantă, jovial îi chestiona deplângându-le situaţia mizerabilă, în timp ce le aproba mieros acţiunile. Ca apoi, scurt, prin surprindere, să fie intolerant, aprig, crud, sadic, câine de gardist...

         Zi neagră pentru grevişti. Greva mizeriei,  reprimată cu brutalitate de Robert Nud, murise, generând consecinţe nefaste pentru familiile îndoliate, obligate să-şi întreţină creaturile numai din sărăcia pământului. Zi neagră ca şi cărbunele de piatră, neagră ca şi viaţa lor, deşartă ca nefericirea. Mina, cu pericolele ei, fusese singurul mod de existenţă, de rare ori punct terminus şi mormânt improvizat pentru eternitate. De parcă numai aici s-au adunat într-un clocot de lavă toate durerile pământului coroborate cu solul infertil, contrastau cu minunatele peisaje acoperite de păduri, inaccesibila bogăţie din Tran-Silv-Monte, patronată de stat. Miner-ţăran, ţăran-miner – o viaţă de câine. Pământ neospitalier. Sec după secetă prelungită, tare ca piatra, peste care sudoarea muncii lor escavase-n van de atâtea generaţii. Pentru ei, singurele satisfacţii rămâneau familia şi credinţa. Visele şi speranţele de-a evita sărăcia se legau indisolubil de extracţia cărbunelei din mina ,,Lupoaia’’, de galeriile din Brusturi, Vâlcele şi Fundul Luncilor. S-au luptat să le fie mai bine copiilor, sacrificându-şi viaţa. Mina „Lupoaia” era un refugiu, singura variantă contra mizeriei. Paşii lor au derutat o generaţie, o lume condamnată la tăcere. Au murit oameni, nu în accidente, ci pur şi siplu seceraţi de gloanţe. Lacrimile Cruciei curgeau în râuri de revoltă şi durere. Alerga, alerga cu minerii, cu imaginea tatălui său. În subconştient ştia că el dispăruse, dar vai, prin ea continua să existe.  Viziunile se succedau cu viteza luminii prin creierul excitat de emoţii. O urmăreau obsedantele imagine ale minerilor sechestraţi, cu feţele tensionate, introduşi cu forţa prin uşa neagră în sediul administraţiei. Infiltrându-se cu Dale printre jandarmi au înconjurat clădirea, şi prin fereastra din spate privise, rând pe rând, la minerii ce urmau să fie interogaţi. Prin fereastră reverberau până la urechile lor aceleaşi întrebări din sala de şedinţă:

       - Cine eşti?

       - Pipu... Rutină, rutină.

       - De unde eşti?

       - Din Pometu... Lovituri.

       - De ce l-ai omorât pe Pilu Bora?

       - Nu l-am omorât, domnule procuror.

       - Nu... Ca un inchizitor, Robert Nud l-a dat pe mâna torţionarilor.

       - Faceţi-l să mărturisească... Tratamentul era dur: bătăi cu bastonul pentru încălzire, extensii faciale, contracţii stomacale, sedări, mâini presate în menghine după demenţiale serii de pumni. Şi apoi, fără veşminte... Nuzi, păreau atât de vulnerabili...

       - Nu te uita, Crucia, o rugase Dale, văzându-şi tatăl cum cedează sub ploaia de lovituri. Nu te uita, şuierase băiatul ce-şi presase dinţii să nu urle, jurând  de mii de ori să-şi răzbune tatăl.  Tensionaţi, au urmărit mai apoi cum Miron Dale a fost obligat să ocupe scaunul de tortură din apropierea mesei.

       - De ce l-ai omorât? Spune? Tăcere... Merita poate, încercase Nud să fie echidistant, privindu-l de sus.

       - Ne-a furat pentru că nu ştim carte... Ne-a furat cu ştirea cuiva şi de nu era Toth să ne deschidă ochii o mai făcea şi astăzi... Întrebaţi-l pe Toth, să vă convingeţi, încheiase aluziv Miron Dale expectorând în batistă. Ocazie pentru Nud de-a aplica metoda compromisului.

       - Ţi-e mai bine?

       - Puţin...Aş vrea să...

       - Să ce? Hai, spune...

       - Să merg la toaletă.

       - La toaletă!  Se mirase Nud păstrându-şi în aparenţă calmul.

       - Se poate?

 Cu fundul peste masă, procurorul  şi-a dat acordul printr-un gest afirmativ.

       - Nu vrei şi-o tigară? Aruncase amorsa, compunându-şi o figură amabilă.

       - Dacă nu vă supăraţi, m-ar calma una,  acceptase Miron oferta dus în eroare de surâsul glacial, fără să observe ironia din ochii tânărului procuror

       - Ia, ia şi fumează liniştit, zise Nud servindu-l cu tutun din pachetul întins.

       - Eşti manipulat, ştii? îl atenţionase Nud cu o anumită detaşare, savurînd fumul din ţigara aprinsă anterior, cu-n aer protector.     

       - De cine?

       - Te faci că nu ştii?... De Toth, de Ciucur, de Faur, de sindicat, de Mondoc?

       - Nu sunt manipulat de nimeni, îmi cer şi eu drepturile ca toată lumea...

       - Mai vedem noi ce drepturi ceri tu. Hai, Nud îi făcuse semn unuia din jandarmi să-l conducă la WC. Dispari! După ce plecase Miron, au fost introduşi tatăl ei, Florea Fati şi Mondoc, ambii din Pometu. Nud îi măsură din cap până-n picioare. Mondoc era înalt, solid, cu trăsături neregulate, şaten, la fel ca tatăl ei, numai că Florea Fati era ceva mai scund şi avea tenul feţei fără urme de vărsat.

       - Mondoc, alesul sindicatului, Ciucur, agitator, citi Nud dintr-un raport aflat în faţa lui. Îşi aminti cum tremurase de frică, când Robert Nud urlase la ei:

       - Spune cum ai făcut?

       - Ce să fac? Ochii albaştri a lui Ciucur s-au tulburat.

       - Cum l-ai ucis pe Pilu Bora?

       - Nu l-am omorât, negase Ciucur, dezorientat.

       - Atunci tu, Mondoc?

       - Dacă l-aş fi lichidat pe libidinosul de Pilu Bora recunoşteam şi nu făceam din asta o chestie de onoare. Oricum merita să moară...

       - Recunoşti, deci?

       - S-a spânzurat, o ştie toată lumea... Mustrări de conştiinţă, explicase Mondoc deloc complexat de aroganţa procurorului. Inexplicabil, numai administraţia şi dumneta excludeţi evidenţa.

       - Avem declaraţia lui Miron Dale... şi ea vă incriminează...

       - Ia, mă, ia, comentase Mondoc. Cine vă crede?

       - Contează? replicase flegmatic procurorul.

       - Ce urmăriţi? Pentru numele lui Dumnezeu! Interveni şi Ciucur, impacientat. Să ne ucideţi?

       - Taci...

       - De ce nu-l anchetaţi pe Hoble Stein, contabilul? El ştie tot... De când? Cum? Şi la dispoziţia cui s-au reţinut sume importante din salarii, fără nici o justificare?

       - Imi dai ordine ce să fac, analfabetule?

       - Unde-s banii?

       - Crucea mă-tii, pe mine mă iei la rost? Agitator nenorocit, explodase Nud, roşu de furie.

       - Pardon, tinere, eu sunt miner, şi încă unul care trage la şaibă, fusese dator să-l informeze Mondoc. Agitatorii, mai precizase el, v-au ajutat să spargeţi greva.

       - Te agiţi, agitator, şi nu-i bine...

       - Minerii, insistaseră la unison Ciucur şi Mondoc.

       - Insignifianţi... Vă arăt eu ce mineri bravi sunteţi voi! Dezechipaţi-vă imediat, ordonase procurorul, fixându-i cu o privirea ucigaşă.

       - Sper că nu vorbiţi serios!...

       - Eu!? Îi analizase ca pe nişte păduchi. În asemenea circumstanţe, nu-mi permit să glumesc niciodată: executarea!

       - Nu vreau şi nu pot, se împotrivise Ciucur.

       - La fel, precizase şi Mondoc, susţinându-şi colegul.

Procurorul aşteptase câteva clipe în liniştea apăsătoare ce se aşternuse în sala de şedinţă. De afară, răzbătea prin uşa întredeschisă zgomotul de la generatorul de curent,  antrenat de motoarul diesel,  alimenta cu energie electrică troliul şi ventilatoarele de oxigenare ale galeriillor până la abataje, şi de acolo la staţiile de pompare a apei din subteran. Nesesizând nici o intenţie de supunere, Robert Nud le ordonase celor patru poliţişti să-i rupă-n bătaie:

       - Dezbrăcaţi-i! De indignare, Mondoc nu şi-a putut abţine repulsia, cu pumnii armaţi de ripostă.

       - Nu, Vasile... Lasă. Să nu le dăm ocazia, intervenise Ciucur cât se poate de conciliant... Fără tragere de inimă, începuseră dezechiparea. Au tergiversat acţiunea când pe uşă intrase Pupăză, şeful de sector, preocupat să-l informeze pe Robert Nud că totul intrase în normalitate şi el, vezi doamne, fluierând luase toate măsurile de rigoare  pentru încărcarea şi expedierea vagoneţilor. Afişând un zâmbet de canibal, i-a şoptit confidenţial la ureche,.

       - Bine, bine, îl aprobă Nud, radiind de satisfacţie, numai să termin aici şi trecem la felul doi... După care, şeful de sector dase să iasă. Brunet, cu faţa lungă, dinamic, Pupăză era omul  de încredere a lui Belenyesi, directorul minei.

       - Domnule Pupăză?... Individul se prefăcu pur şi simplu că nu-i observă.

       - Domnule, Pu-pu-pu... Pupă..pu..., îl abordase şi Mondoc, iritându-l. Pu-pu-pu...Puuuu!...

       - Ce vrei, mă? Nu mă bag, ridicase impotent mâinile, semn că el nu poate să intervină în favoarea lor…

Poeme de Grigore Scarlat, nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 09:00 PM

Grigore SCARLAT



Altceva

 

Nu, nu aceasta-i ultima zi

În care îţi voi da răspunsul,

Ştiu că întrebarea ta

M-a năucit, a ros în mine

Ca nişte carii ce-ar fi străpuns

Şi metalice schelete.

 

Necruţător mă tot ameninţi

Cu ziua scadentă,

De parcă nu am plătit destule facturi

În chiar zilele acelea, ultime.

 

Ce aş putea să răspund

Decât că cei care m-au iubit nu mai sunt,

Că experienţa mea - fie ea de viaţă -

Nu a contrazis ceea ce ştiam,

După cum nici un plus nu va adăuga

Celor care încă mă mai privesc.

 

Nu, nu aceasta-i ultima zi

În care îţi voi da răspunsul.

Cum îl vei primi

Şi cum vei aprecia sinceritatea mea,

Te las să judeci -

Tu care nu ai ştiut altceva

Decât să ne judeci.

 

Cu ei

 

Şi eu, alături de ei,

Urcând spre pădurea albastră de pin,

Tânăr în tinereţea lor,

Încerc să nu mă simtă străin.

 

O, va trebui să urc de zeci de ori

Muntele acesta ca un nor,

Ignorând injurii, sudălmi,

Până când pietre, scorburi,

Să-mi simtă paşii, mersul,

Aburii respiraţiei, -

Oceanul meu din străfund,

Evaporându-se în această dimineaţă.

 

Mere

 

În era cosmică, acum,

Cum aş putea spune

Că merele, pe care le-am cules,

Ori le-am furat, într-o noapte,

Se află în depozitul selenar?

 

Şi totuşi, nu am îndoieli

Că mulţi le vor găsi, acolo,

Frumos rânduite, -

Precum şi alţii - înaintea noastră -

Îşi  puneau la păstrat

Merele pentru cei care

Livada noastră era chiar

Luna desprinsă de pe cer.

 

Punte

 

Să fie aceasta

Privirea cea de pe urmă -

Cu ochii tăi mai obosiţi

Decât craterele vulcanilor stinşi?

 

În licărul ce se stinge,

În zbaterea nefirească a pleoapelor,

Ce-a mai rămas din noi,

Din mine şi tine?

 

Poate doar o punte,

Unde ne vom întâlni, din când în când,

Toamna voi mătura frunzele,

Iarna voi arunca nămeţii,

Ca tu să te apropii de mine.

 
Vin spre tine

Nu ştiu - dacă în plină iarnă-
Camera mea luminată
Înaintează, spre tine, ca o corabie. 

Uite, am părăsit ţărmul

Mai stâncos decât munţii cu acelaşi nume,

Călătoria va fi lungă

Ori corabia va naufragia

La ultima furtună.

 

Priveşte cum vin spre tine,

Şi semne dă-mi

Pentru a arunca ancora - la timp.

 

Altfel, voi repeta, la nesfârşit,

Trasee pe care n-am umblat,

Altfel, voi fi un învins

În camera mea luminată

Care tot spre tine înaintează.

 

Anteu

 

Nu, nu te mai pot atinge,

Şi asemenea lui Anteu sunt -,

Învins de orişicine,

Şi învins de orice năpastă

Care s-ar abate asupra mea.

 

Şi totuşi, rămân anii

Când nimeni nu ar fi îndrăznit

Să mă provoace,

Temându-se că va avea aceeaşi soartă,

Acelaşi sfârşit, comun.

 

Rămân anii ca nişte stoguri de paie

De-a lungul câmpiei,

De-a lungul miriştei,

Până când va veni

Mult aşteptatul intrus

Să le aprindă,

Pentru a mai lumina întinderea

Înaintea ultimei plecări.

 

Noi unde vom migra

 

Ca o ursoaică, imensă, hilară,

Alungată din munţi,

Încolţită de haite, de câini,

Mi se arată de azi

Toamna.

 

Şi dungi arămii,

Ca nişte fulgere ciudate

Care n-ar mai aprinde

Nici braţul de iarbă, uscată,

Se şterg şi dispar.

 

Dar noi -

Noi unde vom migra,

Când voci străine,

Mai cavernoase decât plămânii bolnavi,

Ne cer să abandonăm firava noastră aşezare?

 
Stol

Cum să-ţi vorbesc, cum să te strig,
Când nu pot memora alfabetul morţilor,
Când acele litere mi se par mai grele
Decât toate pietrele funerare,
Adunate la un loc?

 

Şi, câteodată, zeii

Ajută cuvintele să se întâlnească,

Şi atunci apar fire de iarbă -

Un stol invers,

Zburând până stinge

Raza privirii mele. 

Viaţa culturală, nr. 10(17), octombrie 2004
Oct 24, 2004 at 08:00 PM

PREMIILE FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL
DE POEZIE, EDIŢIA XXXI, SIGHETU MARMAŢIEI,
6-8 OCTOMBRIE 2004

 

         Juriul a acordat următoarele premii: Alex Moldovan, pentru volumul Frica de sferă, Editura Eikon, 2003 (Secţiunea debut); Letiţia Ilea, pentru volumul O persoană serioasă - premiu acordat de Radio Cluj; Angela Baciu, pentru volumul Trei zile din acest septembrie, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003; Paul Aretzu, pentru volumul Cartea psalmilor, Editura Cartea Românească, 2003, premiu acordat de revista „Poesis”, Satu Mare; Ioan Nistor, pentru volumul Vertebrele strigătului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003 (Secţiunea volum). Menţiune: Ioan Hada, pentru volumul Poeme, Editura Scriptorium, Baia Mare, 2004 - premiu acordat de Editura Grinta, Cluj-Napoca. La secţiunea antologie: Gavril Moldovan, pentru antologia Mâna stângă, Editura Charmides, Bistriţa, 2004.

 

PREMIUL SERILOR DE POEZIE „NICHITA STĂNESCU”

 

         La această ediţie, a XXVI-a, a Serilor de poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti, premiul a revenit poetului Adrian Popescu, pentru întreaga operă literară. Preşedintele juriului, Ion Mureşan şi amfitrionul acestor nenumărate seri, Gheorghe Pârja, au înmânat acest mare premiu lui Adrian Popescu, în biserica de lemn a satului.

 

PREMIILE PENTRU CĂRŢILE ANULUI 2003

 

         Organizată de Consiliul Local, Primăria Baia Mare şi Asociaţia Scriitorilor Baia Mare, în cadrul Sărbătorii Castanelor, manifestarea Cărţile anului şi-a desemnat câştigătorii.

         Juriul, format din: Preşedinte - George Vulturescu - poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru în Consiliul Naţional al Uniunii Scriitorilor din România, şi

         Membrii: Săluc Horvat - critic literar, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Baia Mare, director executiv al revistei „Nord Literar”; Augustin Cozmuţa - critic literar, redactor-şef al ziarului „Graiul Maramureşului”; V. R. Ghenceanu - poet şi eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România, a hotărât acordarea următoarelor premii:

         Premiul pentru POEZIE 

Ioan Dragoş, pentru volumul Prăpastia dintre timpurile verbului;

Vasile Dobra, pentru volumul Geografia tristeţii; 

         Premiul pentru PROZĂ 

Teo Banal, pentru romanul Rătăciţii;

Victor Tecar, pentru romanul Visul ca pedeapsă; 

         Premiul pentru CRITICĂ

Gheorghe Glodeanu, pentru cartea Poetica misterului în opera lui Mateiu I. Caragiale;

Cornel Munteanu, pentru cartea Lecturi neconvenţionale; 

         Premiul pentru PUBLICISTICĂ
Valeriu Achim, pentru cartea Scrieri în timp;

Gherasim Domide, pentru cartea Convorbiri cu actorul Ion Săsăran; 

         Premiul pentru ŞTIINŢĂ

Pamfil Bilţiu, pentru volumul Studii de etnologie românească;

Maftei Leşan, pentru lucrarea Pădurile de la Baia Mare; 

         Premiul pentru CARTE DIDACTICĂ 

Petru Hreniuc, pentru lucrarea Metode şi tehnologii de exploatare a zăcămintelor de substanţe minerale utile;

Lucian Butnar, pentru lucrarea Tehnologii de forfecare şi ştanţare; 

         Premii SPECIALE

Premiul special al revistei „Poesis” Satu Mare pentru CRITICĂ: Ion M. Mihai pentru cartea Scriitori din Maramureş;

Premiul special pentru ESEU acordat de Eurotip Baia Mare: Daniela Sitar-Tăut pentru cartea Don Juan. Mitografia unui personaj.

Premiul special al revistei „Poesis” pentru POEZIE: Ştefan Aurel Drăgan, pentru volumul Antebraţul din zid.

Premiul special pentru REPORTAJ acordat de Fundaţia „Bona Fide”: Viorica Pârja - Florida ForEverglades

Premiul special pentru INVENTICĂ, acordat de Maralibris Baia Mare, Gheorghe Volcovinschi, pentru lucrarea Cercetări, invenţii, tehnologii.

         Premiile, cupele şi diplomele au fost înmânate de juriu în prezenţa primarului municipiului Baia Mare, Cristian Anghel, în cadrul unei festivităţi găzduite de Muzeul de Mineralogie Baia Mare.

Cărţi de Ion Cristofor, Daniela Vighi şi Mihai Iacobescu, nr. 9(16), septembrie 2004
Sep 26, 2004 at 11:00 PM

Ion M. MIHAI

 

RECUPERAREA UNUI MARE
POET - ARON COTRUŞ

 

         Îndepărtat, regretabil, timp de mai multe decenii din literatura română şi din bibliotecile publice, Aron Cotruş, al cărui nume era rostit tot mai rar sau deloc şi cu jenante precauţii în public în timpul dictaturii comuniste, trebuie reaşezat cât mai urgent în locul care i se cuvine pe scara valorică a literaturii noastre. După ce în interbelic era considerat - şi chiar era - un rapsod al celor săraci, al urgisiţilor sorţii, revendicat, deopotrivă, atât de dreapta cât, mai ales, de stânga eşicherului nostru politic, atunci când stânga a preluat conducerea destinelor ţării, el n-a mai îndrăznit să revină acasă. Deşi în poemele sale cântase „mânia proletară” şi îndemnase la revoltă contra ordinii sociale de atunci care împărţea lumea în „mizeri şi bogaţi”, după ce comuniştii au preluat puterea, pentru că el era un adevărat şi sincer patriot şi un fervent antibolşevic, a fost declarat legionar, fascist, duşman al poporului. Dacă după 23 august 1944 ar fi revenit acasă, atunci când a fost destituit fără nici un motiv real din funcţia de ataşat cultural la Madrid, el ar fi avut soarta altor intelectuali români care au fost întemniţaţi fără nici o justificare. Opera lui Aron Cotruş, valoroasă, inedită, apreciată cvasi-unanim până atunci, a fost pusă la index, alături de cea a lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi a multor valoroşi creatori români.

         Din răsfăţat al presei literare de la noi, dintre războaie, pentru că a criticat vehement - şi cu îndreptăţire de acolo unde era - regimul comunist impus cu forţa armelor, arătând lumii cinismul şi opresiunea cu care acesta guverna, el a devenit persona non grata şi numele lui nomina odiosa, la el acasă. De aceea atunci când se fac aprecieri sau evaluări ale poeţilor şi poeziei româneşti, el fiind scos din inventarul acestora de peste 30 de ani, nici nu este luat în considerare. Aşa a rămas cvasi-necunoscut generaţiilor postbelice şi uitat chiar de cei care cândva erau extaziaţi de originalitatea şi valoarea operei sale, nici aceştia necunoscându-i, de fapt, ultimele creaţii poetice realizate în exil şi rămase nevalorificate, în diferite publicaţii din afara ţării.   

         Ineditul şi valoarea deosebită a versurilor cotruşiene de maturitate au determinat critica literară apuseană, mai ales pe cea spaniolă şi portugheză să-l considere pe autorul lor ca „Rapsod al latinităţii şi unul dintre cei mai reprezentativi poeţi din Europa”. Pentru recuperarea şi reaşezarea în rândul marilor clasici ai literaturii române din secolul XX, acolo unde îi este locul, scriitorul Ion Cristofor a publicat, în 2003, la Casa „Cărţii de Ştiinţă” din Cluj-Napoca un consistent volum: ARON COTRUŞ – Între revoltă şi rugăciune, care are la bază teza sa de doctorat, completată - cum acesta precizează - cu „observaţii competente ale unor iluştri critici şi istorici literari”. Este, de fapt, o interesantă, complexă şi cuprinzătoare monografie a lui Aron Cotruş şi a operei sale, cea mai completă din câte i s-au consacrat până în prezent, realizată cu eforturi deosebite, aşa cum autorul însuşi spune: „pentru reconstituirea cât mai fidelă a portretului acestui scriitor singular, cu un rol de excepţie în literatura şi în istoria ţării sale (ca membru al Legiunii Române din Italia, ca diplomat şi adversar al ocupaţiei bolşevice), am scotocit documente de epocă, publicaţii spaniole sau reviste ale exilului românesc, am consultat o bogată corespondenţă din uriaşa arhivă a domnului Traian Popescu. Pe cât a fost posibil, în aceste vremuri sărace, dominate de opiul telenovelelor şi de atitudini de inconştientă sfidare a culturii naţionale, am încercat să refacem itinerarul dramatic al poetului în Spania şi Statele Unite ale Americii, apelând la bunăvoinţa unor intelectuali desţăraţi, pentru care patriotismul nu e o formă goală, bună pentru a-şi anestezia alegătorii”.

         În afară de analiza documentelor consultate şi a informaţiilor directe primite de la cei care l-au cunoscut pe poetul exilat, Ion Cristofor face şi o analiză a studiilor dedicate până la el lui Aron Cotruş, încercând să colecteze unele inadvertenţe sau neadevăruri cuprinse în ele, să facă aprecieri mai autorizate, acum când dispune de mai multe date referitoare la poet. Astfel, analizând singura monografie ce i-a fost dedicată poetului în timpul dictaturii: Resurecţia unui poet: ARON COTRUŞ, de Ion Dodu Bălan, reeditată cu multe corecturi în 1994, Ion Cristofor constată că ea „este lacunară din nenumărate puncte de vedere”, enumerând o parte din aceste lacune. Atrage atenţia însă că, în ciuda acestor lipsuri, monografia a readus în discuţie opera scriitorului desţărat vreme de peste trei decenii, într-o vreme când alţii nu îndrăzneau nici măcar să-i pronunţe numele.

         Monografia Californiană realizată în 1988 de Ion Cepoi are marele merit că ea cuprinde poezii inedite şi poezii omise din Opere complete, cum şi o parte din cele mai valoroase poeme ale poetului antologat. Şi astfel, fiecare poezie îşi are valenţele ei poetice. Câteva observaţii face şi la monografia lui Alexandru Ruja, publicată în 1966, la Editura de Vest din Timişoara, pe care o consideră totuşi cea mai completă.

         Monografia lui Ion Cristofor este şi o exegeză avizată a creaţiei lirice a celui pe care îl numeşte „poet al complexităţii existenţiale, al vieţii şi al morţii, al suferinţei, al singurătăţii şi speranţei, vitalist şi elegiac în acelaşi timp, proaspăt, sincer, plin de vigoare”. Pentru a descifra multiplele mesaje ale poeziei lui Aron Cotruş, autorul monografiei face o analiză complexă şi pertinentă a ei, descompunând-o în elemente constitutive, interpretând-o, căutându-i sensuri noi, sugerând şi alte interpretări, subliniind mereu că aceasta închide în ea viaţa şi sentimentele românilor în vremuri istorice de răscruce, elemente sociale, patriotice şi politice. Un exemplu convingător în acest sens este analiza poemului Cântecul desţărării, poem emblematic pentru creaţia cotruşiană din exil, sintetizând parcă tot ce a scris până la el, un veritabil testament spiritual, căruia îi consacră un întreg capitol în carte. Ion Cristofor constată că marile teme ale poeziei lui Aron Cotruş sunt năzuinţele şi durerile omeneşti, demnitatea, cinstea, patriotismul, revolta împotriva opresiunii autohtone sau străine, comuniunea cu ai săi, credinţa într-o mântuire divină, optimismul în ce priveşte viitorul. Tonul poemelor din ultima parte a vieţii e marcat de vehemenţa anticomunistă şi de speranţa că acest sistem totalitar nu poate avea viaţă lungă. Şi a avut dreptate. Poetul face aici un adevărat rechizitoriu sistemului totalitar comunist care a făcut din om o abstracţie, un număr oarecare aflat la discreţia stăpânilor, a nivelat conştiinţele, le-a mutilat, a confiscat religia şi morala lăsând individul, ca pe un animal oarecare, fără nici o speranţă, fără nici un sprijin. Sunt emblematice poemele Horia, Eminescu, Minierii, 20 de ani, Oraşul copilăriei, În robia lor, Rapsodia dacă, Rapsodia valahă ş.a.

         Autorul monografiei descrie cu lux de amănunte pe bază de documente de arhivă şi mărturisiri personale ale celor ce l-au cunoscut pe Aron Cotruş dispariţia acestuia, inclusiv înhumarea lui, demontând teza susţinută de oficialităţile comuniste române cum că s-ar fi stins într-un anonimat total şi că la înhumarea sa ar fi participat numai un singur român. El arată că moartea poetului a avut un imens ecou în lumea culturală din America - a murit în California - şi în toată presa culturală a vremii, mai puţin în cea din România. Ion Cristofor dezminte şi faptul că Aron Cotruş ar fi trăit într-o cruntă sărăcie, arătând că întotdeauna a avut asigurat un cămin şi cele necesare traiului. El repetă de mai multe ori că Aron Cotruş a fost unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care va rămâne în istoria poeziei româneşti ca un mare poet social.

         Referitor la stilul şi versificaţia lui Aron Cotruş, se arată că acesta a introdus un vers nou, uneori spaţial, fragmentat, dinamic, cu ritmuri sacadate, lărgind şi înnoind simultan temele poetice, cântând, cu precădere, nedreptăţile, persecuţiile şi suferinţele istorice îndurate de români. Versurile lui Aron Cotruş nu sunt scrise pentru a fi citite, ci pentru a fi declamate pe scenă. El s-a aliniat noii mode poetice a timpului, ieşind din tradiţionalism şi apropiindu-se de modernismul european, reprezentat atunci de avangardism, futurism şi expresionism, ca şi colegii de generaţie: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Adrian Maniu ş.a. Descrierile expresioniste din poeziile lui Aron Cotruş au un ton personal, inimitabil, incitant. Prin poem, prin ritmul şi muzicalitatea acestuia, Aron Cotruş transmite direct cititorului durerea, indignarea, revolta, plăcerea, admiraţia sau respectul, niciodată resemnarea. Poetul reproduce aidoma vocea ţăranului, a muncitorului industrial, a minerului, reuşind să redea fiecăreia specificul şi rezonanţa ei. Spre deosebire de marii noştri scriitori exilaţi - Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia etc. - Aron Cotruş şi-a scris toată opera din exil direct în limba română, traducând-o, la nevoie, şi în alte limbi.      

         Aşa cum rezultă din monografia la care ne referim, o mare parte din creaţia poetică a lui Cotruş din exil este încă necunoscută, cca 200 de poeme estimându-se că ar exista în diferite publicaţii încă neidentificate. În afară de mijloc de recuperare a unui mare poet român, cartea lui Ion Cristofor este prin ricoşeu şi o adevărată istorie a exilului românesc din timpul totalitarismului roşu. Din Referinţele critice de la sfârşitul fiecărui capitol şi din cele de la sfârşitul cărţii rezultă că monografia de faţă nu este scrisă conjunctural, ci că tema tratată a fost o preocupare permanentă, ca o obsesie, pentru autor. Numărul mare şi variat al studiilor şi articolelor consacrate lui Aron Cotruş, informaţiile şi concluziile ce se degajă de aici contribuie toate la cunoaşterea acestuia şi a creaţiei sale poetice, permiţând aşezarea lui la locul ce i se cuvine pe scara de valori a marilor poeţilor români din veacul al XX-lea.

         Este demn de remarcat modul cu totul convingător în care Ion Cristofor demonstrează faptul că Aron Cotruş n-a făcut niciodată parte din Mişcarea legionară - prima sa soţie a fost evreică -, n-a fost fascist, ci a fost numai un mare patriot antibolşevic, pentru care a suportat, pe nedrept, rigorile exilului, rămânând totuşi un mare poet român de nivel european, considerat în ţările de adopţie ca „cel mai mare poet contemporan al latinităţii”. În toată perioada exilului său, Aron Cotruş a fost mereu în mijlocul oamenilor de cultură, a participat întotdeauna la întrunirile acestora, a publicat în multe reviste literare din ţările Europei apusene, din Canada, S.U.A. etc., a condus reviste de cultură, fiind mereu la curent cu problemele cultural-artistice de pe mapamond. Până în ultimele clipe de viaţă - 1961 - Aron Cotruş a fost cu gândul la suferinţele românilor de acasă - atunci, sub jugul împovărător sovietic – şi cu speranţa oarbă că totuşi, odată acest chin se va sfârşi.         

         Patriotismul şi devotamentul pentru ţară ale lui Aron Cotruş, valoarea, importanţa şi originalitatea operei sale literare, aşa cum rezultă ea din remarcabila monografie pe care i-a dedicat-o Ion Cristofor şi necunoaşterea acestuia de către marele public, sau cunoaşterea sa eronată, clişeizată, toate acestea impun continuarea cercetării operei acestui mare poet român, eventual chiar introducerea operei sale, cel puţin pentru un timp, în programa noastră şcolară. 

Daniela SITAR-TĂUT

CROCHIU AL EPOCILOR: 1989-1848

 

         Noua carte a lui Daniel Vighi, Lumea de la 1848, apărută la Editura Dacia, în anul precedent, propune o lectură binară asupra epocii paşoptiste, dar şi a celei postdecembriste. Însuşi numele autorului este un garant al a-tipicului, nonşalanţei, ironiei subversiv-interpretative. Debutând cu un Avertisment, cartea se autosustrage privirii exegetului, lăsând lectorul să preia valenţele euristice, într-un concubinaj în care Monsieur Texte, alături de „plăcerea textului” devin suverani ai demersului epic. Incipitul şi excipitul, circulare, prezintă numeroşi germeni de poietică ai genului, dar aceştia ne sunt inoculaţi fie prin intermediul conversaţiei dintre doi prieteni, fie - în final, prin fragmente metatextuale, care constituie pre-textul, dar şi pretextul unor solilocuri postmoderne pe marginea actului scriitoricesc. Autorul îşi arogă doar rolul de regizor-ordonator al textelor paşoptiste, lăsând în plan secund propriile comentarii. În pofida aerului de detaşare de sorginte ştiinţifică, pe care-l parodiază pe alocuri, demonul polemic, dubitativ, irumpe constant, mai ales atunci când referirile se fac la contemporaneitate.

         Raportul cerere-ofertă, ca element ineluctabil al balanţei de preţuri, vizează autorul şi exegetul. Un alt studiu asupra acestei epoci, grefat academicos pe opinii criticiste va fi posibil: „Dar asta numai dacă vom avea chef pentru asemenea operaţiune, iar cheful ne va stârni dacă interpretările criticilor ne vor stârni”. Perspectiva este una anacronică, dinspre prezent spre trecut, introducerea elementelor ce ţin de actualitate în discursul despre lumea „de ieri” fiind considerată o tară a habitudinii de prozator.

         Punctul de plecare al demonstraţiei îl constituie un duel intelectual, desfăşurat într-un topos privilegiat, propulsator de idei, berăria, care permite efuziuni nonconformiste. Discuţia, înregistrată pe reportofon (o concesie autenticistă sau doar tertip auctorial?), are ca protagonişti personajul-narator şi pe Eugen Goangă, spirit viu, problematic. Autorul ne oferă câteva indicii asupra personalităţii şi destinului amicului, portretul şi, ulterior, conversaţia, metamorfozându-se într-un pretext pentru demolarea eşafodajului academic tradiţionalist, supus stereotipurilor: „Să nu uit să spun că Eugen a fost dat afară cu tot cu erudiţia lui din structurile universitare ale Universităţii de Vest, Timişoara, pentru că a lungit-o nepermis cu doctoratul, în timp ce alţii, mediocri, lipsiţi de idei, cu doctorate căznite, simple glosare fără anvergură, avansează academic cu nulitatea lor de folosinţă publică”.

         Alternarea registrului colocvial cu cel ştiinţific sau arhaic, melanjate ludic, conferă scriiturii interpretări pluricefale. Conversaţia vizează iniţial naşterea psihologiei care, în opinia lui Eugen Goangă, a preluat veşmântul conceptual şi taxonomic al fizicii, ştiinţa cea mai elaborată în acel moment. Radiografiate sunt şi disciplinele adiacente, dar doar pentru a semnala filonul interdisciplinarităţii şi posibilitatea de a transfera accepţiuni sau experimente dintr-un domeniu în altul. Ironia elitistă a prietenilor este catapultată asupra recuzitei ştiinţifice, excelent prilej pentru a suprapune teorii clasicizante şi postmoderne: „Adică ştiinţa e musai ceva scorţos, fără idei prea vizibile, cu un limbaj de lemn, aşa cumva. Ideile noi trebuie să fie aşa, ca şi când n-ar fi”. Dacă psihologia este redusă la eşantioane, „oameni-cifră pe care îi comparăm cu alţi oameni-cifră”, „literatura e tot ce poate fi mai rău: diletantism, aiureală, lipsa rigorii”. Vina o poartă „gerontocratizarea academică”, ce strangulează potenţialele bravuri axiomatice, impunând rigiditate şi solemnitate. Artileriei de catalogări îi sunt ataşate şi tezele de doctorat, care, pentru a fi validate, trebuie să nu se distanţeze de etalonul care prevede obiectivitatea ştiinţifică, argumentaţia axată pe luxuriante note, stilul domestic-lingvistic. Conversaţia plonjează în sfera naratologiei, etalând elementele care susţin eşafodajul povestirii, toate relevate prin paralelisme interdisciplinare.

         După această elucidantă, din punctul de vedere al necesităţii demersului a-tipic, Prolegomena la bodega CALUL BĂLAN, care deţine o bună parte din textura cărţii, începem să fim introduşi în doma paşoptismului, prin Ceea ce a fost să fie lumea de la 1848 şi ceea ce va să fie, multă vreme de aici înainte, lumea de la 1989. Pornind de la consideraţii actuale asupra oficiilor poştale, privirea nostalgicului deghizat se va opri la un „estract pentru fixarea taxeloru poştali în intrul României”, deoarece orice iniţiativă privată, în societatea contemporană, nu scapă sistemului de impozitare. „Taxat” acum este voiajul în timp, deşi mijlocul de locomoţie este unul livresc. Portretizarea societăţii paşoptiste este dublată de conexiunile permanente cu epoca actuală. Astfel, în ambele cazuri, este semnalată tendinţa de sincronizare cu suratele europene, deşi „producţiile de împrumut”, aleatorii, sunt ceva mai consistente în prezent. Edilii urbei propun, atunci, ca şi acum, programe de salubrizare, trimiţând circulare despre pericolul contaminării cu ciuperci, igiena fructelor, regimului alimentar, apei potabile. Comentariul auctorial este lapidar în multiple cazuri, evidenţiind, cvasiobiectiv, similitudinile.

         Aproape elucubrant pare „Te cheamă vodă” - reflecţii despre mecanismul narativ, din pricina tendinţei de simbiotizare a ego-ului personajului din prozele lui Ion Ghica cu lectorul-personaj actual. Detaliile naratologice, privite prin prisma teoriilor postmoderne, în pofida empatiei şi suprapunerii persoanelor gramaticale, a relativizării perspectivelor, nu au cum să teleporteze cititorul contemporan în lumea de atunci, atâta vreme cât acestuia îi lipseşte experienţa, habitudinile şi vocabularul din recuzita paşoptistă („ajuns personaj nu ai ştii cum să te comporţi”). Cartea se metamorfozează astfel într-un ghid, cu veleităţi mnemotehnice, al epocii trecute, care înglobează datini, mărturisiri, bizarerii, într-o panoramă a paşoptismului.

         Amorul şi declaraţia de amor, băile, muzica danţul are ca primă treaptă Femeia - la noi. In turcocraţie. În „tabăra lui Moisi”. Analizând particularităţile celor trei naţiuni, precum şi statutul reprezentantelor sexului frumos, autorul melanjează texte şi pretexte pentru a evidenţia dihotomiile. Nostalgiile paseiste prezente în portretele doamnelor de odinioară, contaminate de morbul oriental în privinţa luxurianţei, sunt boicotate de infuzia de occidentalisme, care conduc la emanciparea gintei feminine, acţiune nu întotdeauna în favoarea supuşilor lor soţi. Vehiculul de locomoţie modernist este condus de ele, dintr-o dorinţă de sincronizare ce are valenţe fatidice. Distincţia dintre regatul otoman, unde femeia era considerată obiect sacru, dar nu avea nici o influenţă socială, (Coranul dând mereu dreptate bărbatului) şi Principate constituie un excelent prilej de ridiculizare a masculinităţii indigene. Toate consideraţiile sunt grefate însă pe texte ale perioadei paşoptiste. Detalierile continuă în Amorurile şi suferinţele lor, semnalând apetenţa din totdeauna a femeilor pentru fast, întrupări pecuniare, teatralitate, mască. Feciorii de bani gata de-acum sunt comparaţi cu cei din trecut, ambii având o ocupaţie unică, aceea de cuceritor. Dacă în paşoptism a face curte era un privilegiu al castelor nobiliare, (dar şi în acest caz pericolul pirostriilor plana ca o sabie a lui Damocles asupra Don Juanului), acum este o practică generală, având stativ pecuniar. Cu multă savoare sunt examinate ritualurile punitive ale celor care au atentat la fidelitatea matrimonială, soţul ultragiat descoperind pedepse sadice şi exhibiţioniste: „măcelarii «luaseră obiceiul să umple pe galanţi cu ţeava, ca pe berbeci», «Croitorii se serveau de foarfecele cele noi de pe tejghea»”, un altul este uns cu catran şi hăituit în văzul lumii sau, vreme de o zi, devine hrana predilectă a muştelor, din pricina mierii cu care a fost ornat generos. În plus, graţioasele dame măritate, ne relatează G. Grandea în Misterele Bucureştilor, după ce obligă soupirant-ul să îndeplinească norme galante ale cuceririi cavalereşti, cu escalade nocturne şi declaraţii romanţioase, îl torturează ataşându-i nu tocmai confortabile cataplasme. Galeria conjugală a îndepărtărilor de la Codul Convenţiunii Sociale sunt amplificate în Dincolo de Baricadă, în care se demonstrează faptul că superlativitatea domestică feminină nu este decât o mască ce camuflează adulterul. Acestea culminează cu În loc de orice concluziune posibilă, subcapitol care se mărgineşte să transcrie fragmente din romanul lui I. M. Bujoreanu, Mistere din Bucureşti, în care capitala autohtonă este văzută ca un topos al desfrâului, ba chiar al pervertirilor şi anomaliilor sexuale. Jocul de cărţi, balurile, staţiunile balneoclimaterice de pretutindeni sunt inventariate pentru a susţine parcă teza sincronismului din incipit. Gigolo şi Don Juani gravitează, în opinia autorului, în acest perimetru ultrapermisiv moral, care prefigurează atmosfera Crailor lui Mateiu I. Caragiale.

         Ultimele capitole tronează constant în sfera paralelismului, rareori comentat, între revoluţia de la 1848 şi cea din 1989. Similitudinile sunt grefate pe tehnica simetriilor, textele aparţinând celor două etape fiind expuse alternativ, lăsând lectorului sarcina de a decripta punctele de tangenţă şi de a trage concluziile. Autorul intervine abia în final, ridiculizând condescendent atât literatura vremii, plină de stări de spirit dihotomice şi necreditabile, cât şi pe corifeii ei. În loc de epilog: observaţii de atelier parodiază ultraîncetăţenita formulă autenticistă a metaromanului, prezentând bivalent atât condimentele unui şantier autentic, cât şi elementele de poietică a genului. Având ca suport o epistolă a lui Livius Ciocârlie, ale cărui sfaturi îi oferă ideea unei re-ajustări a demersului, autorul renunţă la aceasta, înfăţişându-ne un material pe care-l expune antipudibond privirii lectorului, sub egida confreriei egalitariste concepute în Avertisment: „Poftiţi, rogu-vă, să vedeţi, cam cum am gândit, cam ce am făcut până în acel moment. Deocamdată asta e tot, poate că la urmă o fi mai bine, mai limpede: curtea, camerele, pivniţa romanului vor fi tencuite, date cu fasadenfarbe, tocurile uşilor şi ale ferestrelor vor fi vopsite cu Azal, vopsea pe bază de răşini sintetice, lambriurile din hol vor străluci din cauza lacului incolor pentru lemn, zidărie şi metal”.

  

Ilie GHERHEŞ

 

Mihai Iacobescu

30 de zile în „Siberia”. Căutând arhivele Bucovinei

 

 

         Cartea de faţă, în fapt un manifest de credinţă al distinsului şi inegalabilului dascăl de istorie a Bucovinei, Mihai Iacobescu, apărută sub egida Editurii „Junimea”, Iaşi, 2003, vine în mod fericit să încununeze glorios o OPERĂ. Menţionând că aşternem cu profund onor aceste rânduri, mai precizăm că vom mai îndrăzni o „necuviinţă” care am considerat că, preţuindu-ne, ne obligă; vom reda, deci, un crâmpei din dedicaţia adresată umilei noastre persoane: „…scriu aceste rânduri ca o spovedanie de suflet, despre drama Bucovinei de ieri şi de azi”.

         Cunoscând truismul că şi istoricul, precum orice intelectual, angajează dileme, nu ne vom propune să realizăm, neapărat, o recenzie după tipicul consacrat în domeniu, ci vom încerca să inventariem o parte din amprentele istorice presărate de zeiţa Clio, în acest spaţiu românesc, numit de la o vreme, Bucovina: „un teritoriu care între 1359-1774 a aparţinut neîntrerupt Moldovei; între 1774-1918 a revenit la statul român, care l-a revendicat şi eliberat între 1911-1944, dar, apoi sovieticii l-au reocupat în 1944 şi Conferinţa de Pace din 1946-1947 l-a menţinut şi recunoscut fără nici o discuţie, în frontierele URSS, iar din 1991 a rămas în graniţele Ucrainei …” (pg.9).

         Profund marcat de această evoluţie/involuţie istorică, distinsul cercetător avea să retrăiască istoria acestui spaţiu, decăzut în destin, şi de această dată, când încearcă să desluşească tainele istorice conţinute-n documentele de arhivă, ce-ar trebui să le găsească în capitala fostă românească a provinciei, la Cernăuţi. Calvarul său, început încă de la graniţă, prin plata obedienţei vameşilor ucraineni, cazarea apoi, pe Strada „28 iunie 1940” - zi neagră în istoria românilor, suspicionarea venită din partea mancurţilor, intimidările descurajante proferate în diferite ocazii, alteori de la geamul unor misterioase maşini, lentoarea şi acreala unor funcţionari incomozi, insinuarea permanentă a „jugului armatei României regale şi burghezo moşiereşti” şi accentuat de disperarea unor intelectuali bucovineni români actuali, dispuşi să-şi asume vocaţia până la sacrificiu suprem, de amărăciunile şi revolta românilor de rând incapabili să înţeleagă lipsa de intervenţie a statului român pentru cauza lor, îl determină pe autor să afirme: „Senzaţia că am intrat într-o Siberie nu e deloc artificială, imaginară. A început acolo, de la gardul de sârmă ghimpată, de la satrapii care m-au oprit şi umilit ore în şir, ca pe un sclav la discreţia atotputerniciei stăpânului” (pg. 26)…, ”mă simt ca un exilat într-un teritoriu în care, de la aplicarea Pactului Ribbentrop-Molotov, conaţionalii mei sunt într-o Siberie contemporană” (pg. 156).

         Toate aceste trăiri ale autorului proiectează în jurul demersului istoriografic de faţă, o aureolă de o adevărată ancestralitate a încrederii, aşa încât acesta pare şi (chiar aşa şi este) a celebra istoria.

         Remarcând virtuţile literare ale textului, precum şi stilul ales cărturăresc, constatăm că tezaurul istoriografic de faţă, aşternut de-a lungul şi de-a latul a 456 de pagini, este împărţit în 12 capitole, care poartă titluri şi subtitluri incitante, precum: O sârmă ghimpată şi nişte satrapi, Strada 28 iunie 1940, Senzaţia că mă aflu într-o Siberie, Rutenizarea - o consecinţă a emigrării zilierilor din Galiţia pe moşiile Fondului Bisericesc, Românii fug în America şi Canada - alogenii imigrează şi se consolidează în Bucovina, Un renegat sau un ierarh controversat, Poetul Vasile Tărâţeanu sau Meşterul Manole şi statuile lui Neculce şi Eminescu ş.a.

         În cuprinsul acestor capitole, pentru a reliefa şi argumenta starea gravă de deznaţionalizare în care se află conaţionalii din nordul Bucovinei, distinsul cercetător face dese incursiuni în istoria Ţării Fagilor, mai cu seamă de la 1775 încoace, sine ira et studio, prezentând detailat şi cu noi dovezi agresiunile ira diverşilor stăpânitori de ieri şi de azi, la adresa identităţii naţionale, culturale, lingvistice şi etnice, ca atare.

         Putem spune că la baza situaţiei actuale a românilor de dincolo de graniţă stau vicisitudinile istoriei, mereu nefavorabile nouă, concretizate în acţiuni care se răsfrâng şi azi, respectiv: fisurarea treptată a coeziunii conştiinţei etnice a românilor majoritari (la început), negarea originii comune a românilor şi moldovenilor (sinistra teorie Lazarev preluată şi susţinută acerb de autorităţile ucrainene actuale, în scopul diminuării numărului de etnici români - n.n., I.G.) profanările de monumente şi cimitire, schimbarea destinaţiei unor aşezăminte culturale de anvergură istorică românească, cangrenarea arendaşilor - „lipitorii satelor”, „vampiri” care sug sângele săteanului sărăcit, lupta cu beţia şi prohibiţia la alcool impusă la un moment dat, pe un suport naţional religios ş.a.

         De asemenea, nu putem să nu subliniem faptul că, în accepţiunea lucrării de faţă, „nodul gordian al problemelor naţionale a românilor îl reprezintă limba română”… „statutul acesteia devenind mai mult decât critic după proclamarea independenţei Ucrainei şi s-a agravat şi mai mult după semnarea tratatului de bază între Ucraina şi România, la 2 iunie 1997” (pg. 397). Aceasta deoarece învăţământul în limba maternă este obstrucţionat în permanenţă de autorităţi, tinerii români nord-bucovineni fiind descurajaţi să-şi înveţe limba maternă sau să studieze în patria mamă, se emit legi care urmăresc restrângerea studiului în limba maternă şi susţin extinderea celei ucrainene, mai pe scurt, lichidarea şcolilor româneşti şi a predării limbii române.

         În aceeaşi ordine de idei, uneori discursul istoric consemnează cortegiul imens de suferinţe al românilor, între care, luptele naţionale dintre ruteni şi români, de la 1891 (pg. 111), pădurile de troiţe din satele de români, martirajul de dată mai recentă al familiilor Colţun şi Tărâţeanu, militanţi incomozi pentru drepturile românilor din nordul Bucovinei ş.a.m.d.

         Apelând măiastru la o licenţă de spirit, aceea a metodei introspecţiei psihologice, autorul convoacă la o „masă rotundă virtuală” a adevărului istoric, pe câţiva dintre istoricii iluştri ai Bucovinei. În felul acesta special, istoria Bucovinei se constituie într-o evocare gravă, uneori ceremonioasă, dar şi dramatică. La acest simpozion, în adevăratul sens al cuvântului, sunt ademeniţi să-şi prezinte teoriile istorice: Emanuel Turczynski - despre germani, Davis Kipper - despre evrei, Francisk Grudnicki - despre polonezi ş.a.

         Moderându-le apoteotic discursul nu putem să nu observăm bucuria nedisimulată a profesorului Mihai Iacobescu de a-i completa: despre clerici, vorbind ca un ierarh; despre dascăli, vorbind cu vocaţie de dascăl, despre cărturari, vorbind ca un adevărat cărturar ş.a.m.d., migrând convingător de la catedra de istorie naţională, la amvonul sau tribuna predicaţiei naţionale.

         Cu discreţie apoi, autorul vorbeşte despre anumite personalităţi actuale numindu-le cu sinonime, pentru a le proteja, a le ocroti, uneori. Cât priveşte vechea stirpe a cărturarilor bucovineni, unii dintre aceştia sunt evocaţi reuşindu-se adevărate monografii sau studii: Vasile Balş este „un cărturar iluminist, mare reformator”, iar Isaia Bălăşescu „îşi propunea unirea tuturor teritoriilor româneşti ale vechii Dacii, într-o republică română unită”, în timp ce pe Constantin Morariu „acuzaţia de iredentist l-a urmărit mereu, ca o umbră”. Albumul acestor destine arboroase, le-am numit noi, parafrazând o altă spusă, îi mai cuprinde pe Simion Florea Marian, Dionisie Bejan, Dimitrie Dan ş.a. înveşmântaţi deja în legendă şi în admiraţia noastră istorică.

         Pe acest drum al martirajului întru naţionalitate au rămas să continue cei de azi: Grigore Bostan, Alec Mihăiesei, Arcadie Moisei, Arcadie Opaiţ, Dumitru Covalciuc, Alexandrina Cernov, Ilie Tudor Zegrea, Vasile Tărâţeanu şi mulţi, mulţi alţii.

         La margine de vatră românească şi de latinitate, în Nord-Estul acesteia, într-un teritoriu (10.442 km2) comparabil cu cel al Maramureşului voievodal (10.354 km2), vom constata, operând cu instrumentul noii istoriografii, şi imagologice, că imprevizibila zeiţă Clio şi-a naturalizat, în diferite epoci istorice, trei dintre bastarzii săi: „homo habsburgicus”, „homo bucovinensis” şi „homo sovieticus”, populând acest „paradis tradiţional”. Aşa cum preciza distinsa profesoară Alexandrina Cernov din Cernăuţi, imaginea lui „homo bucovinensis”, „susţinută şi idealizată de către cercetătorii germani şi austrieci, preluată astăzi şi de unii politicieni ucraineni, fiind discutată şi propusă ca un model pentru viitoarea Europă”, ascunde o „personalitate lipsită de conştiinţă naţională”. Şi noţiunea de „homo sovieticus” reprezintă un „mod de falsificare al specificului naţional, care masca distrugerea din interior al modului de gândire specific naţional, al conţinutului naţional. Susţinerea actuală a acestor concepte revolute reprezintă o strategie care ascunde disimulate „metode de deznaţionalizare” a românilor.

         Convinşi că lucrarea de faţă este un indiscutabil monument istoriografic şi un imbold în lupta pentru păstrarea identităţii naţionale şi spirituale a poporului român, încheiem cu speranţa că opera profesorului Mihai Iacobescu va fi reeditată într-un număr suficient de exemplare pentru a putea ajunge pe masa oricărui român, dornic să cunoască soarta fraţilor din nordul Bucovinei, precum şi cu încrederea că românii nord-bucovineni, care s-au dezvoltat până acum în raport de conivenţă naţională faţă de ţara-mamă, România, în noile condiţii oferite de cupola generoasă a Uniunii Europene, îşi vor permite o dezvoltare a relaţiilor interetnice dominate de un aşa-numit, ecumenism etnic.

 

  

Dintele de Constantin Cubleşan, nr. 9(16), septembrie 2004
Sep 26, 2004 at 11:00 PM

Constantin CUBLEŞAN

 

DINTELE

 

            Primul volum de nuvele şi povestiri, Frământări, a apărut în 1912, la o editură din Orăştie (Librăria Naţională Sebastian Bornemisa), deşi Liviu Rebreanu trecuse deja munţii şi se stabilise în Bucureşti („S-a întâmplat însă – i se confesează prozatorul lui Liviu Flonda, în 1933, aducându-şi aminte de Primul volum publicat – ca un ardelean de-al nostru, din Orăştie să capete încredere în nuvelele mele şi să se decidă la a le edita[1]). Nuvela ce deschide acest volum este Dintele, reluată apoi în Golanii (1916 şi în toate ediţiile următoare), în Nuvele şi schiţe (1921), în Oameni de pe Someş (1936) - un text despre care nu s-a vorbit prea mult, deşi Mihail Dragomirescu, în studiul introductiv la Golanii (prima ediţie), o trata ca exemplară pentru zugrăvirea „tragicului obişnuitului”, iar George Topârceanu, recenzând debutul editorial al lui Liviu Rebreanu, în Viaţa Românească (1916, nr. 4-5, aprilie-mai), o socotea întru totul „remarcabilă prin puterea analizei”. Peste ani (mulţi ani!), în Istoria literaturii române, Ion Rotaru nu se sfieşte s-o reţină ca „o capodoperă de mici proporţii”, surprinzând „vârsta dramatică a femeii[2], mărginindu-se însă a-i rezuma doar subiectul în câteva rânduri.

            Dacă în epocă nuvela era „la modă”, cum se exprimă prozatorul în aceeaşi discuţie cu Liviu Flonda, nu e mai puţin adevărat că gustul publicului se orienta spre relatări anecdotice, drept care scriitorii ofereau „lucruri uşoare”, ceea ce pe Liviu Rebreanu nu-l mulţumea: „Eu voiam să fac mai mult, voiam ca scrisul meu să aibă o motivaţie psihologică”. Dintele oferă această motivaţie, chiar dacă la o primă şi fugară privire, ea pare structurată, de asemenea, pe o fabulă anecdotică: o întâmplare banală, o durere de dinte, ce primeşte însă, în perspectiva analitică a trăirilor personajului principal, dăscăliţa Aglaia Bujor, un halou de dramă existenţială. La drept vorbind, Liviu Rebreanu nu-şi propune sondări abisale în conştiinţe, ci surprinderea unui moment de criză a vârstei, când, acutizată, revelaţia îmbătrânirii, duce la izbucniri de proporţii, dintr-un detaliu taxat îndeobşte ca fiind minor. Urmărirea descriptivă (nuanţată) a formelor de manifestare, a stărilor interioare ale eroinei, pun în evidenţă calitatea de „atent observator” al vieţii, în toate formele ei de manifestare, utilizând astfel introspecţia şi „aprofundând analiza psihologică”, pe care editorii o găsesc „rudimentar realizată în manuscris[3]. Tema este reluată într-un episod lateral din romanul Ion, desigur cu altă rezonanţă şi într-o altă dezvoltare epică, dar faptul pare a întări aserţiunea lui G. Călinescu, din Istoria literaturii române…, referitoare la faptul că „nuvelele sunt de fapt nişte simple aspecte”, ca şi cum „un pictor de mari concepţii s-a exersat desenând detalii (...) în vederea unei imense pânze[4]. Observaţia este valabilă şi pentru alte bucăţi de proză scurtă ale lui Liviu Rebreanu, numai că nimic mai… păgubitor, cred eu, pentru judecarea marelui prozator, decât a trece în sfera simplului exerciţiu epic o (aproape) întreagă producţie nuvelistică, care îşi are, totuşi, independenţa sa în arta prozatorului, oferindu-i romancierului nu doar şansa de a-şi face mâna, ci mai ales şansa unui exerciţiu de construcţie, căci oricine se va uita mai atent la aceste alcătuiri de mici dimensiuni va putea constata rigoarea articulaţiei, impecabilă, a planurilor detaliate, gradarea conflictuală drămuită farmaceutic, cu alte cuvinte, nuvelele trebuiesc judecate în propria lor individualitate de implicare artistică, raportarea la romanele monumentale nefiind alta decât aceea a recunoaşterii întregului în părţi. Din acest punct de vedere, alegerea nuvelei Dintele (scrisă în 1910 şi publicată în decembrie, acelaşi an, în Convorbiri critice) pentru deschiderea volumului de debut este cât se poate de potrivită, lansând ferm marca rebreniană, cu rădăcinile înfipte în solul tradiţiei ardeleneşti dar respirând un aer cert de modernitate analitică, peste sămănătorismul lui Agârbiceanu, de la care preia, totuşi, tonul neaoşist (de care cu timpul se va elibera) de povestaş (mai ales în expresie şi vocabular: „lespezi muruite cu leşie”, „începu a mătăhăi prin casă”, „acoperite cu scamă pospăită” etc.).

            Pentru Liviu Rebreanu, întâmplarea banală a unei dureri de dinţi, declanşată noaptea, a cărei victimă este „Dăscăliţa Aglaia”, dintr-un sat ardelenesc, devine brusc „povestea unei vieţi triste”, anodine, cel puţin în înţelegerea eroinei. „Un junghi, subţire ca un ac, o fulgeră prin falca de jos, îi zgâlţâi de câteva ori gingiile, şi apoi încetă numaidecât, lăsând în urmă o amorţeală grea înăbuşitoare”. Pe dăscăliţă nu o impacientează atât durerea („Sunt deprinsă cu suferinţa”, îşi zice sieşi), cât ideea că dintele ar trebui extras, şi era tocmai unul dintre cei din faţă: „Pesemne i-e să cază, Doamne fereşte! (...) încă nu, încă nu! şopti ea îndurerată. Nu vreau să rămân ştirbă, mai bine moartea. Ş-apoi tocmai dintele din faţă! Să ai tu acolo în loc de dinte un loc negru...” Ideea că ar putea rămâne ştirbă se leagă de condiţia omului îmbătrânit, bătrân, ori ea nu poate accepta să decadă deja într-o atare vârstă căci „era de treizeci şi nouă de ani”, doar. Perspectiva acceptării bătrâneţii o duce la exasperare căci, dintr-odată o privire retrospectivă asupra vieţii ei de până atunci, îi evidenţiază spectrul unei existente terne, dezolante: „Ce viaţă-i aceasta? Şi ce rost are o astfel de viaţă?… Anii trec în goană, unul câte unul, fiecare întocmai ca şi celălalt. Nici o zi de fericire adevărată, nici măcar un ceas. Şi omul doar ar avea dreptul să ceară cel puţin un ceas de fericire de la viaţa care-l frământă cum îi place, îl aruncă unde se nimereşte şi face dintr-însul ce vrea…”

            Nemulţumirea se leagă de neîmplinirea unor idealuri tinereşti („A pornit la drum frumoasă, tânără, veselă, dornică de-a se zbuciuma, de-a trăi. Sufletul ei era ahtiat după viaţă /…/ zile întregi stătea visând, şi gândurile îi alergau departe, într-o lume închipuită, într-o goană nebună după ceva ce parcă nu voia deloc să sosească”), de o căsnicie oarecum întâmplătoare („El sau altul, unul trebuia să vie şi s-o iubească. El a venit cel dintâi, el a iubit-o”), de un soţ - „Dascălul” - indiferent, obtuz. („Lui îi plăcea să mănânce bine, să doarmă mult şi să stea la palavre cu ţăranii”), de copiii care au venit, unul după altul („…s-a pomenit copleşită de copii. A venit unul, s-a necăjit cu dânsul, 1-a ridicat; a venit al doilea, s-a necăjit şi cu acela/…/ Nădăjduia totuşi mereu că, după ce vor creşte copiii, va putea să trăiască şi dânsa/…/ Şi-acuma, când al şaptelea şi cel din urmă copil e mărişor, când în sfârşit, ar putea urma şi ea să-şi trăiască viaţa cea visată totdeauna, iată că acuma…”) şi astfel, dintr-odată se vedea ajunsă în preajma bătrâneţii („o teamă nebună îi picura în suflet, teama aceea grozavă pe. care o simţi când eşti singur şi neputincios în faţa unui duşman năpraznic”), soţul însuşi, Dascălul, o alinta spunându-i „băbucă” („Cuvântul < băbucă >, pe care dascălul îl arunca blajin, dar prea des, o ustura, ca şi când i-ar fi dat palme. I se părea că bărbatul într-adins îşi bate joc de dânsa. De ani de zile n-o mai scotea din băbucă /…/ Azi însă o durea mai rău ca dintele”).

            Zbuciumul frământărilor o copleşeşte: „Simţea parcă lămurit că se petrece o schimbare mare în sufletul ei. Iară însă ca schimbarea aceasta să fie cea aşteptată de dânsa. Când, a doua zi, întorcându-se de la biserică, Dascălul o anunţă că-i sosesc musafiri „preuteasa şi notăreasa” -, Dăscăliţa Aglaia nu-şi mai poate stăpâni, în disperare, nervii: „Ţie puţin îţi pasă de ce îndur eu. Te-ai săturat de mine, hai, găseşti altele!… Dar eu, sărmana de mine, eu? Ce fac eu? Ce s-alege din viaţa mea, din visurile mele?... Mi-aţi omorât viaţa, voi mi-aţi omorât-o, nu vă rabde pământul!…”. Întrebarea nu e retorică şi nici blestemul unul de rutină. Dăscăliţa Aglaia se află într-un moment de cumpănă grea, când viaţa - ce înţelegea prin viaţa netrăită după voia ei, nu-i era totuşi prea clar - „s-a măcinat aşa, ca o moară pustie, fără să-i scârţâie baremi rotile…”, iar viitorul nu-i rezerva nimic înălţător, eliberator, oferindu-i doar perspectiva bătrâneţii împovărate. Şi, atunci „începu a se gândi mai înadins la moarte”, ca la o posibilă izbăvire: „gândul morţii nu o înspăimânta, ci, dimpotrivă, îi făcea o plăcere stranie, cum n-a mai avut niciodată în viaţa ei. Se vedea parcă întinsă pe catafalc alb, albă şi ea ca peretele, frumoasă şi nemânjită de străşnicia vieţii, în jurul ei copiii îngenuncheau cu ochii roşii de lacrimi, cu buzele învineţite, iar la picioare dascălul o privea nedumerit, ca totdeauna, şi clătina din cap a jale. Auzea plânsurile înăbuşite, întrerupte de sughiţuri, cuvintele de durere, care fâşiau prin aerul îmbâcsii al odăii şi, de-odată, îi păru rău că….a murit”. Înţelese astfel că plecarea ei de pe lumea aceasta nu va însemna pentru lume nimic, „cu toate că ea lipsea dintr-însa”, şi avu revelaţia unei alte realităţi: „Casa, grădina, salul, câmpiile, toate au rămas la locul lor, oamenii îşi văd de treburi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, ea şi când n-ar lipsi nimeni. Şi din ea n-a mai rămas decât o mână de cenuşă, care, încetul cu încetul, se face una cu pământul…”. Această închipuire o îngrozi şi o altă întrebare i se înfipse în minte: „De ce să moară numai ea singură şi lumea să trăiască înainte, să treacă peste ea ca peste un vierme strivit în picioare?” Şi, ca un protest împotriva acestei negre perspective, „îi veni o poftă nebună de viaţă”. De o viaţă nouă, însă, ce primea, în subsidiarul gândirii sale, alte dimensiuni şi mai ales altă perspectivă. În faţa ei apăruse, vie, imaginea grotescă a bătrânei preotese: „Se uita curioasă la gura aceea largă, la buzele lătăreţe care se mişcau repede şi fără nici o noimă în colţul cărora se bolboceau în răstimpuri buburuze de spumă albăstrie, la limba care se ivea uneori printre gingiile umede. I se părea că e pe altă lume, într-o lume ciudată, unde nu se vede altceva decât cei trei dinţi găunoşi ai preotesei”. Alături, o altă imagine, a notăresei: „obrajii rumeni, sănătoşi (...) tânără şi frumoasă ca o păpuşă din fereastră, cu ochii mari, albaştri ca peruzeaua, cu părul galben şi moale ca mătasea”. Avea alături, în faţă, trecutul şi viitorul. Şi înţelese că frumuseţea ei trecuse aşa cum va trece şi frumuseţea notăresei. Că şi aceasta va îmbătrâni, că şi ei îi vor cădea dinţii… Perspectiva aceasta era o răzbunare sau o şansă consolatoare, într-un fel, pentru ea, resemnându-se să-şi trăiască, oricum, viaţa mai departe, viaţa care nu este, nu poate să fie… o fericire: „Durerea nu mai era pentru dânsa decât un semn mai mult că trăieşte. Trebuia s-o îndure cu încăpăţânarea cu care eşti nevoit să primeşti lot ce îţi dăruieşte viaţa…” Acum se învoi ca Dascălul („vestit că scoate dinţi, măsele dintr-o smucitură, fără pic de durere”) să-i scoată dintele, ea însăşi căutându-i cleştele de trebuinţă iar când, o dată scos diatele, durerea trecu, „într-un târziu, când casa se linişti, dăscăliţa Aglaia luă iar oglinda de sub pernă şi se privi într-însa lung, cuprinsă de amărăciune. Locul dintelui se holba la dânsa negru, ca gura unui mormânt, lămurindu-i lucrările pe care până acum nu voise înadins să şi le lămurească. Acum, poate pentru întâia oară, băgă de seamă că în jurul ochilor i se urzise o ţăsătură de cute mărunte, subţiri ca pânza păianjenului, că ochii ei cei mari şi negri ca tăciunele îşi pierduseră văpăile de altădată, că pe la tâmple, pe lângă urechi, printre şuviţele de păr castaniu se mestecau multe fire albe şi urâte”. Era imaginea unei realităţi asupra căreia nu mai puteau exista dubii. Singura şansă deci, îi rămânea aceea de a trăi mai departe („Bătrână, oricum, dar cel puţin trăiesc…”) căci, oricum, pentru toţi, pentru toată lumea la fel „se măcina vremea…”.

            Nuvela are o reală încărcătură dramatică. O mare frământare umană în pragul conştientizării unei noi etape existenţiale, eroina are brusc revelaţia unui timp trecut, a unei vieţi consumate amorf, a unor bucurii ne-mplinite. Doar cu înţelegerea că tocmai această măcinare de moară, fără oprire şi fără alegere, e viaţa însăşi, trăită sau netrăită după placul inimii. E în această acceptare fatalistă a destinului, o profundă dramă umană pe care Liviu Rebreanu ştie s-o releveze, gradând mereu ascendent trăirea diurnului celui mai banal al existenţei eroinei sale. Introspecţia în psihologia dezechilibrată a dăscăliţei, într-un moment în care aceasta conştientizează zădărnicia vieţii, este condus cu o putere de observaţie a faptelor, a trăirilor, a vorbirii, de o marc încărcătură realistă. E în această observaţie de fineţe a concretului existenţial, una din calităţile esenţiale ale prozatorului ce-şi impunea marca încă de ia primele sale scrieri.



[1] Liviu Flonda, Marele romancier despre viaţa, opera şi concepţia sa artistică, în Adevărul, an XLIX, nr.15910 din 28 nov. 1935, p.3. Reprodus în Opere, vol.19, Interviuri şi anchete (1912 - 1939), Ediţie critică de Niculae Gheran, Editura Minerva, Bucureşti, 2000, p.226-232.

[2] Ion Rotaru, Liviu Rebreanu, în O istorie a literaturii române, vol.II, De la 1900 până la cel de al doilea război mondial. Editura Minerva; Bucureşti, 1972, p.589

[3] Niculae Gheran şi Nicolae Liu, Note, comentarii, variante la Opere, vol.2. Nuvele. Text ales şi stabilit, note, comentarii şi variante de..., Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 351

[4] G. Călinescu, Romancierii. Liviu Rebreanu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent a Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941, p. 647

<< Inceput < Precedent 211 212 213 214 215 216 217 218 219 220 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2171 - 2180 din 2208

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.