top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
O nouă ediţie Ilarie Voronca de Gheorghe Glodeanu, nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004
Aug 29, 2004 at 09:00 PM

Gheorghe GLODEANU

 

O NOUĂ EDIŢIE ILARIE VORONCA

 

           Ilarie Voronca s-a născut la 31 decembrie 1903 la Brăila şi a trecut în nefiinţă la 5 aprilie 1946 la Paris. A avut o activitate literară diversă, dar a rămas cunoscut îndeosebi ca poet. A studiat dreptul la Universitatea din Bucureşti şi a debutat, în 1921, în revista Sburătorul literar cu poezia Tristeţi de toamnă. După cum se menţionează şi în Agendele literare ale mentorului grupării, poetul a frecventat cenaclul condus de Eugen Lovinescu. Pe lângă Sburătorul literar, a mai colaborat la revistele Flacăra, Năzuinţa, Contimporanul, versurile perioadei de ucenicie fiind adunate, în 1923, în volumul Restrişti. Chiar dacă în 1926 pleacă la Paris pentru a-şi lua doctoratul în drept, Ilarie Voronca se întoarce frecvent în ţară, fiind unul din principalii animatori ai mişcării de avangardă din România. Autor prolific, publică volumele: Colomba (1927), Ulise (1928), Plante şi animale. Terase (1929), Brăţara nopţilor (1929), A doua lumină (1930), Zodiac (1930), Invitaţie la Bal (1931), Incantaţii (1931), Act de prezenţă (1932), Patmos şi alte şase poeme (1933) etc. Acestora li se adaugă un număr impresionant de cărţi tipărite în limba lui Voltaire, după stabilirea definitivă, în 1933, a poetului în Franţa. Deşi aflat departe, autorul lui Ulise nu rupe legăturile cu mişcarea literară românească. Pentru a reconstitui cât mai fidel profilul spiritual al scriitorului, trebuie să amintim şi faptul că, în timpul războiului, Ilarie Voronca a participat la mişcarea de Rezistenţă. După 1944, devine directorul emisiunilor în limba română de la Radio Paris. Tot la Paris se sinucide în aprilie 1946.

           După perioada de ucenicie din cadrul cenaclului literar şi al revistei Sburătorul, Ilarie Voronca şi-a legat numele de câteva interesante publicaţii de avangardă din perioada interbelică. Astfel, în luna octombrie 1924 a întemeiat, împreună cu pictorul Victor Brauner, revista dadaist-constructivistă 75 HP, din care a apărut doar un singur număr, dar care a sintetizat o stare de spirit specifică epocii. Poetul şi-a exersat condeiul şi în alte reviste de avangardă de la noi. Astfel, a colaborat la Punct (1924-1925), unu (1928-1931) şi s-a numărat printre redactorii revistei Integral (1925-1928).

           Deşi rămâne o figură emblematică a avangardei literare interbelice, Ilarie Voronca nu constituie o prezenţă constantă în librării. Ca urmare, orice nouă ediţie a creaţiei sale reuşeşte să atragă atenţia. Recent, Ion Pop, unul din cei mai reputaţi critici de poezie de la noi, a repus în circulaţie două din textele emblematice ale autorului (Ilarie Voronca, Ulise. Brăţara nopţilor, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Ion Pop, Editura Dacia, 2003). Argumentele care au stat la baza editării volumului au fost expuse într-o competentă prefaţă, o adevărată introducere în lirica autorului Incantaţiilor. Noua apropiere de opera poetului este motivată de împlinirea unui veac de la naşterea acestuia, iar selecţia se opreşte - nu întâmplător - la două din cele mai reprezentative creaţii, texte care îl exprimă în mod convingător. Autorul studiului introductiv precizează că volumul de faţă readuce în atenţia cititorilor două din scrierile reprezentative ale poetului. Trecând în revistă etapele liricii lui Ilarie Voronca, Ion Pop relevă faptul că, până la data publicării volumului Ulise, poetul tipărise alte trei titluri. Astfel, volumul Restrişti din 1923 propunea o poezie de factură postsimbolistă, în care pot fi uşor de identificat urmele liricii lui George Bacovia. Este vorba de un discurs sentimental-romantic, din care nu lipsesc unele stângăcii, dar în care pot fi descoperite deja semnele unei extraordinare inventivităţi imagistice, trăsătură ce se va accentua tot mai mult pe parcurs.

           Debutul timpuriu este urmat de experienţa „integralistă” de la revistele 75 HP şi Integral, experienţă ce marchează o puternică modificare de registru. Poetul se aliniază la estetica şi la limbajul curentului constructivist, adică asistăm la o asumare „integrală” a avangardei. Lexicul este împrumutat din registrul tehnicii moderne şi al geometriei - afirmă acelaşi Ion Pop -, având o sintaxă epurată şi austeră. Deşi este vorba de o serie de poeme redactate în perioada 1924-1925, ele vor fi publicate sub formă de volum abia în 1931, purtând titlul Invitaţie la bal. Dedicat soţiei sale, poemul Colomba din 1927 marchează rafinarea şi mai accentuată a discursului liric, ce câştigă în muzicalitate şi ingeniozitate metaforică şi care asumă unele experienţe din pictura modernă, mai ales din suprarealism.

           În viziunea lui Ion Pop, Ulise şi Brăţara nopţilor reprezintă un moment de certă maturizare a scrisului lui Ilarie Voronca, în sensul că poetul se eliberează de constrângerile impuse de disciplina constructivistă. Consecinţa este faptul că versul se supune tot mai puţin ritmului şi rimei, poetul preferând versul amplu, whitmanian. În plus, autorul Incantaţiilor manifestă o deschidere mai amplă înspre realitatea cotidiană. Deja critica literară interbelică a reţinut apropierile dintre Ilarie Voronca şi o serie de poeţi precum Apollinaire, Blaise Cendrars şi Valéry Larbaud. Ion Pop remarcă faptul că „pe Voronca îl leagă de aceste experienţe cultivarea unei sensibilităţi prin excelenţă moderne, reflectată într-un discurs de factură «simultaneistă», de «reportaj» dinamic al faptului de fiecare zi, surprins în notaţii pe viu, dar şi asociat unei imaginaţii îndrăzneţe, cu intersecţii insolite de planuri şi o imagistică luxuriantă”.

           Amplul poem Ulise este considerat de către Ion Pop „una dintre creaţiile majore ale liricii româneşti din secolul XX”. Cel supranumit de Eugen Lovinescu „miliardarul de imagini” reflectă neliniştile omului modern, care se refugiază în creaţie. Poemul conţine nouăsprezece momente semnificative, ce se transformă într-o amplă panoramă a vieţii citadine moderne. Rescriind mitul antic, Ilarie Voronca realizează un experiment asemănător cu cel întreprins în proză de către James Joyce. Alegând poemul de dimensiuni ample, autorul lui Patmos se dovedeşte original mai ales în plan formal, textul devenind o veritabilă hartă a sensibilităţii poetului. Ulise reprezintă o întruchipare a poetului care trăieşte o aventură cotidiană într-o lume banală, dar care se metamorfozează sub imperiul magic al versului. Datat 1928, poemul îi este dedicat Colombei, soţia poetului. În fruntea creaţiei se găsesc o serie de citate celebre închinate lui Ulise, marele călător al antichităţii, citate purtând semnăturile unor autori precum Guillaume Apollinaire, Joachim Du Bellay, B. Fondane şi Homer. După cum se precizează în debutul creaţiei, poemul ia forma unui imn închinat unui „veac al mediocrităţii”. Poetul are curajul de a eluda marile teme ale artei tradiţionale, reabilitând banalul cotidian, ce devine subiect de meditaţie poetică. Ca şi în cazul lui Bacovia, ni se prezintă o lume a recluziunii, în care omul modern devine captiv în „mucegaiul birourilor”. Este un veac al „asigurărilor şi al reclamei luminoase”, în care individul nu mai vânează ursul prin munţii Americii, ci îşi operează visele ca intestine. Existenţa se reduce la automatismele zilnice, omul fiind un rob al cetăţii de beton. Cu alte cuvinte, omul modern îşi schimbă mediul natural de viaţă cu un topos artificial. Existenţa cetăţii este o imensă simfonie, o simfonie dată de sunetele tramvaielor, autobuzelor, de vocea lăptăreselor şi cea a precupeţilor. Poetul defineşte un topos în care rătăceşte un Ulise modern aflat în căutarea propriei sale identităţi. Ceea ce mai şochează în aceste versuri - din perspectiva epocii - este absenţa majusculelor şi a punctuaţiei clasice. Mai mult, după modelul lui Apollinaire, există aici şi o serie de tentative de pictopoezie, aşezarea nonconformistă a textului în pagină având darul de a şoca şi mai mult habitudinile unui cititor comod, format la şcoala marilor teme ale poeziei tradiţionale.

           Poem de dimensiuni mai puţin obişnuite în lirica românească, Ulise conţine nouăsprezece secvenţe semnificative. Debutul creaţiei insistă pe momentul trezirii la viaţă a oraşului, când „se ascut zgomotele ca pumnale”, „precupeţii ridică obloanele somnului”, „vânzătorii de fructe îşi strigă noutăţile”, iar poetul îşi desfată trupul sub spuma produsă de săpunul CADUM, despre care se spune că „substanţa lui nu atacă ţesătura trupului”. Este ora la care „dimineaţa îşi freacă sânii tari de fereastră”.

           Remarcabil se dovedeşte imnul închinat ceaiului, ce reprezintă o pagină singulară în literatura română: „CEAI arşiţă cu buruieni şi coacăze / răcoare în căldură binecuvântare de rubin / voia şi împărăţia ta facă-se / culoarea ta e a cărnii trecute în spin // tu eşti sala de lectură de baie a săracilor / tu dai la ora patru sărutul de mamă copiilor orfani / împrumuţi înţelepciunea vracilor / şi pui gâtului pe dinăuntru o salbă roşie de bani / CEAI care desfeţi limba şi măruntaiele / CEAI care micşorezi bolnavilor suferinţa / ierburi sălbatice din noi răutatea oamenilor taie-le / adu în ficatul şi în rărunchii mei liniştea umilinţa”. Ceaiul se dovedeşte o licoare magică ce desfată limba şi măruntaiele, e un panaceu universal ce a fost martor al istoriei omenirii, de la răstignirea lui Hristos până la revoluţionarii ruşi. Simţul cromatic al poetului rămâne în continuare extrem de ascuţit, jocul cu literele fiind prezent şi în finalul odei închinate ceaiului. Tehnica poetică este reluată în imnul adresat oglinzilor şi chiar „feţei de cristos a cartofului”. După „ora ceaiului”, acest Ulise modern care este poetul porneşte din nou pe străzi, cumpără gazeta de dimineaţă (o dantelă pentru melancolia sa), ceea ce reprezintă o nouă incursiune în cotidian. Interesant este şi faptul că autorul introduce în periplul său labirintic şi câte un personaj avangardist, cum ar fi Benjamin Fundoianu sau Stephane Roll. Nu întâmplător, cea de a zecea secvenţă a poemului are în frunte chiar un citat din creaţia lui Roll. Modelul arhetipal al acestui topos labirintic este Parisul, poetul oprindu-se şi la alte spaţii citadine cum ar fi spitalul, marile bulevarde, sălile de gimnastică, terenurile de tenis etc.

           Brăţara nopţilor este considerată o creaţie care prelungeşte şi amplifică spaţiul vizionar din Ulise. Criticul Ion Pop remarcă faptul că noul volum „nu schimbă radical datele universului imaginar şi nici tehnica de construcţie a textului”. Principala modificare trebuie căutată în faptul că, după cum o sugerează şi titlul, decorul diurn este substituit cu unul nocturn. Poetul realizează un reportaj al existenţei nocturne, în care lumea devine un imens spectacol. Succesiunea rapidă a imaginilor vorbeşte de un artizan, de un vizionar ce are un adevărat cult al visului. 

           Ediţia apărută la Editura Dacia are meritul de a repune în circulaţie două din textele fundamentale ale celui considerat de criticul Ion Pop „scriitorul cel mai reprezentativ al primei etape din istoria avangardei noastre literare”.

Teologia lui Dumitru Stăniloaie de Nicolae Iuga, nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004
Aug 29, 2004 at 09:00 PM

Nicolae IUGA

 

TEOLOGIA LUI DUMITRU
STĂNILOAIE ÎN CONTEXTUL
SPIRITUALITĂŢII EUROPENE CONTEMPORANE

 

         Prolegomene

 

         Modernitatea i-a făgăduit omului raiul pe pământ, fie sub forma liberalismului capitalist, fie sub forma totalitarismului colectivist. Ambele au eşuat în ceea ce aveau esenţial, lăsând în urmă o conştiinţă europeană traumatizată, cu un vag sentiment de culpabilitate, pentru că au pus partidele politice mai presus decât Biserica şi ideologia mai presus decât Revelaţia. Răul ireparabil a fost făcut. Autoritatea Bisericii şi adevărurile de credinţă nu au mai putut fi restaurate pe deplin niciodată. Ca dovadă că mentalitatea postmodernă caută cu o disperare abia disimulată forme de spiritualitate „alternativă”. Sectele exotice din Extremul Orient, sisteme vulgarizate de yoga şi reprezentări păgâne sunt la mare preţ.

         Modernitatea a început cu o afirmare a raţiunii şi sfârşit cu o saturaţie raţionalistă, în care nu s-au găsit răspunsuri la întrebările metafizice originare. Raţionalismul a eşuat într-un nihilism comunist. Omul munceşte tot mai eficient, pentru a-şi putea permite să consume mai mult, şi consumă mai mult spre a putea munci tot mai eficient. Cercul se închide. Este străpuns doar de câte o escaladare a rentabilităţii de dragul rentabilităţii şi de crearea unor false nevoi. Lucrurile curg perfect cu un roman de Kafka: fiecare detaliu luat în parte este uimitor de clar, dar întregul este cu totul absurd. Omul contemporan este unul complet secularizat, dacă nu ateu explicit atunci cel puţin nepracticant religios şi cu totul absorbit de interese materiale, după cum observă şi un teolog român, Teofil Ta.[1]

         Şi totuşi…

         Se pare că trebuie să admitem că există şi în lumea contemporană o nevoie reală de misticism religios, că trăirea mistică este esenţială şi constitutivă omului. Că orizontul metafizic, cu întrebările sale, există în om dintotdeauna şi este o funcţie a spiritului uman care nu poate fi amputată. Cunoaşterea noastră înseamnă – spunea filosoful spaniol José Ortega y Gasset – mici insule de „claritate analitică[2], dincolo de care se întinde un infinit necunoscut şi incognoscibil. Este motivul pentru care trăirea mistică a fascinat întotdeauna, inclusiv culturile caracterizate printr-o hipertrofie a raţiunii. Sau poate mai mult tocmai pe acelea.

         Modernismului hiperraţionalist îi urmează postmodernismul decompozit sub raportul raţionalităţii integratoare. Cultura postmodernă cultivă sistematic ideea că Dumnezeu nu este o realitate care ar putea fi cuprinsă în totalitate cu mintea omului. Raţionalitatea modernă a culminat cu lozinca: „înapoi la Kant!”. În schimb postmodernismul s-ar părea că debutează cu imperativul: „înapoi la mistică!”.

         Înainte însă de a examina interesul pe care îl poate reprezenta mistica pentru mentalitatea contemporană, să examinăm condiţiile care constituie fundalul unui atare demers.

 

         Dezvrăjirea şi decreştinarea lumii

 

         În ultimii ani, în eseistica de expresie franceză s-a vorbit insistent de un proces de „dezvrăjire” (dèsenchantement) a lumii, consacrându-i-se ideii chiar o amplă monografie[3]. Termenul fusese lansat mai demult de către Max Weber, cu semnificaţia că în lumea modernă a fost eliminată magia, în calitate de „tehnică a mântuirii”. Ideea a fost reluată, însemnând într-un sens mai extins „epuizarea domeniului invizibilului[4], eveniment care are consecinţe ample în ceea ce priveşte raporturile între cer şi pământ, reconstrucţia lumii omului plecând de la dependenţa de Fiinţa divină. Lumea este deconexată de ceea ce a fost fiinţa sa primordială şi principiul său de viaţă. Ceea ce se petrece în prezent în religia creştină nu are nimic în comun cu situaţia în care s-a decis naşterea acestei religii. Se produce un reflux al adeziunii colective, rămânând totuşi o anume nevoie privată de a crede. Omul este denudat în raport cu Transcendentul. El a devenit creatura propriului univers material, precum şi autorul regulilor sociale. Paradoxul este că ordinea pe care o creăm este una în care ne putem recunoaşte tot mai puţin: noi suportăm rezultate pe care nu le putem controla. Astfel că, după M. Gauchet, problema principală a unei reconstrucţii religioase, respectiv punctul de plecare într-un atare demers ar consta nu atât în a se „înscrie în fals împotriva unei reconstrucţii apologetice dictată de interesul credinţei care, pentru a salva perpetuitatea transistorică a lui homo religiosus, îşi relativizează dependenţa de context (…), cât a căuta să ne desprindem de iluziile în care ne-a aruncat ateismul[5].

         Pe de altă parte, Mircea Eliade (şi nu numai el) postulează perenitatea lui homo religiosus care, indiferent de contextul istoric în care se află, crede întotdeauna că există o realitate absolută, anume sacrul, care transcende lumea, o sanctifică şi o face reală. Există, e adevărat, şi ceea ce unii numesc un „om modern areligios, acesta (…) îşi asumă o nouă situaţie existenţială: el se recunoaşte doar ca subiect şi agent al Istoriei şi refuză orice chemare la transcendenţă (…). Omul se face pe sine însuşi şi nu reuşeşte să se facă în întregime decât în măsura în care desacralizează lumea[6]. Dar acest om areligios se întâlneşte destul de rar, chiar şi în societatea modernă desacralizată. După Mircea Eliade, majoritatea celor care se declară „fără religie” se comportă religios fără să-şi dea seama. Şi el dă mai multe exemple de comportamente religioase camuflate sau degenerate, începând cu mitologia modernă camuflată în cinematografie şi sfârşind cu mişcările pentru libertate sexuală absolută.

         Cu toate acestea, „dezvrăjirea” lumii este un fapt real al lumii noastre. Religiile au modelat activ şi în profunzime realitatea vieţii colective şi formele politice în toate societăţile, inclusiv în cazul societăţii noastre. Creştinismul a avut un rol de netăgăduit în dezvoltarea lumii occidentale. Dar lumea contemporană evoluează în acel sens în care progresul tehnic şi democraţia politică ne conduc spre o societate în afara religiei. Astfel că în opinia unui profund cunoscător al problematicii precum Olivier Clément, „ambele forme de creştinism, atât cel occidental cât şi cel oriental sunt în criză[7]. Încât se pare că problema viitorului nu va mai fi o confruntare între creştinism şi ateism, ci o confruntare între creştinism şi o nouă gnoză[8].

         În al doilea rând, a apărut ceea ce s-a numit de către Roger Mehl, profesor de teologie protestantă la Strasbourg, cu o expresie întrucâtva paradoxală, o „catolicizare profană”. S-a observat că societatea noastră secularizată, industrială, îşi extinde progresiv structurile asupra lumii în totalitate, bineînţeles fără ca evoluţia aceasta să poată fi controlată de către Biserică. Atâta vreme cât creştinismul a dominat lumea occidentală, mai mult sau mai puţin profund, şi cât expansiunea acesteia s-a putut considera civilizatoare, Biserica a putut nutri speranţa că, datorită universalizării acestei civilizaţii, morala creştină se va întinde pe tot pământul locuit. Acest fel de a privi lucrurile nu mai este posibil astăzi. În raport cu bisericile creştine devenite minoritare, se constituie, în baza acestei civilizaţii tehnice, „o catolicizare profană, străină catolicităţii creştine[9]. În aceste condiţii, bisericile ar fi putut să opereze o mişcare de repliere, dar nu au procedat aşa, ci dimpotrivă. În special biserica Catolică a depus serioase eforturi pentru a examina noile probleme etice pe care le scoate în evidenţă catolicitatea profană, în scopul de a propune anumite demersuri etice pe care credinţa creştină le justifică, dar care pot să aibă un sens şi o valoare pentru toţi oamenii. Aşa explică R. Mehl remarcabila proliferare a lucrărilor de etică socială în creştinism, conduita bisericilor de a nu se mai încrede în autoritatea proprie spre a face să domnească o etică creştină. Mai mult, se cere laicilor să acţioneze alături de necreştini pentru creştere economică, dezvoltare socială şi culturală, în tentativa omului de a-şi realiza toate posibilităţile. Bisericile pot considera aceste lucruri ca pe un semnal împărăţiei cerurilor, un semn care atestă iubirea lui Dumnezeu pentru toate creaturile, împăcarea Lui cu lumea. Dar dincolo de toate acestea, este vorba de o opţiune teologică importantă, aceea că creştinii renunţă să trăiască într-o lume separată, că vor să ia parte la o operă comună. Cu alte cuvinte, continuă Mehl, sarcina creştinilor nu este aceea de a impune o anumită ordine în lume, ci de a pune în serviciul altora propriile lor resurse spirituale, pentru a rezolva probleme de justiţie, de pace, de integrare socială, în felul în care aceste probleme sunt puse de către societatea tehnică contemporană. În linii generale, acesta este spiritul în care se derulează lucrările Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, spirit care se regăseşte şi în Enciclopedicele papale din ultimele decenii.

         În al treilea rând, democratizarea vieţii politice de după Revoluţia franceză şi mai cu seamă de după cel de al doilea război mondial, respectiv după prăbuşirea dictaturilor fasciste, Biserica (cea catolică în principal) nu a putut să nu se pronunţe în favoarea democraţiei, deşi nici o biserică creştină nu se poate democratiza în sensul curent al termenului şi în totalitate. Fiindcă, aşa cum a arătat şi Alain Besançon, un reputat specialist contemporan în problemele Bisericii Catolice, „… principiul democratic vrea ca cetăţeanul să se supună lui însuşi (…). Regimul democratic discreditează ideea unui Adevăr absolut, care este revelat şi transmis prin tradiţia Bisericii[10]. Şi într-adevăr, ideea că voinţa umană ar putea să prevaleze în raport cu cea divină este o idee contradictorie cu înseşi fundamentele creştinismului. Dar condiţiile istorice contemporane au impus Bisericii să renunţe la pretenţia sa cu privire la un adevăr propriu, infailibil şi imuabil. Biserica, arată în continuare Besançon, „îşi pierde calitatea de a defini regula moravurilor. În democraţie moravurile, la fel ca şi puterea politică, se află în câmpul voinţei umane[11]. Exemplele sunt din ce în ce mai multe. Ideea egalităţii femeii cu bărbatul aduce atingere ierarhiei eclesiastice şi conduce la revendicarea legitimităţii morale a homosexualităţii, a sinuciderii (eutanasiei) etc. Toate acestea se întemeiază pe principiul democratic că în privinţa acestor probleme oamenii pot să aibă o opinie prorpie, alta decât a celor chemaţi să decidă prin vot, dar prin însuşi faptul că Biseicii i se recunoaşte dreptul la opinie, i se recunoaşte dreptul la o opinie, nu la adevărul însuşi. Prin însuşi acest fapt Biserica este relativizată. Este relativizat totodată adevărul însuşi, acesta este redus la opinie, apoi opinia personală este estompată în beneficiul unei opinii de masă, obiect de manipulare ideologică, care îl face pe omul modern să sufere, în măsura în care este conştient sau îl mutilează pur şi simplu, în măsura în care nici nu îşi pune probleme de acest fel.

 

         Postmodernismul şi revigorarea misticii

 

         Este un fapt de observaţie curentă că postmodernismul este un timp marcat de probleme spirituale specifice. Triumful tehnicii a ajuns să aibă tot mai mult efecte contrare celor scontate. În zorii revoluţiei tehnice, omul modern credea că expansiunea tehnicii cu performanţele sale uimitoare se va risipi treptat, unul după altul, toate misterele lumii. În realitate însă lucrurile au evoluat exact pe dos. S-a manifestat într-un fel tipic ceea ce s-ar putea numi paradoxul sferei. O sferă, cu cât este mai mare, cu atât are o mai mare suprafaţă de contact cu exteriorul. Universul cunoştinţelor noastre de exemplu poate fi reprezentat ca o sferă, înconjurată de Necunoscut. Cu cât cunoaştem mai mult, cu atât sfera cunoştinţelor noastre creşte, dar tot cu atât creşte şi suprafaţa ei de contact cu Necunoscutul. Cu alte cuvinte, cu cât cunoaştem mai mult, cu atâta cunoaştem mai puţin. Există o schizofrenie profundă, în sensul cultural al termenului, între proiectele şi străduinţele raţiunii pe de o parte, şi realizările ei pe de altă parte. Ideea are aplicare practică în lumea contemporană. Noi astăzi folosim tot mai multă tehnică, extrem de elaborată şi sofisticată, despre care însă ştim tot mai puţin. În urmă cu câteva decenii, cunoaşterea ştiinţifică a principiilor şi legilor fizice după care funcţionează telefonul cu fir spre exemplu era o chestiune de cultură generală. Azi nu mai este. Astăzi noi suntem ca nişte sălbatici, înconjuraţi de un univers tehnic tot mai complex, pe care ni-l putem explica ştiinţific tot mai puţin, deşi îl utilizăm încontinuu. Ne reprezentăm tehnica exact ca pe o omnipotenţă ocultă, despre care nu ştim aproape nimic, dar despre care credem că poate rezolva totul. Am recăzut în plină gândire magică, atâta doar că locul vrăjitorului este luat de către „specialist”.

         Efectele nu se lasă prea mult aşteptate. Prin uniformitatea şi caracterul ei anonim tehnica duce, în primul rând, la dezrădăcinarea etnică şi la destrămarea amintirii istorice, lucruri care au fost arătate la vremea lor de către un Martin Heidegger şi Karl Jaspers. Şi acestea au evoluat la extrem. De aceea, în perioada contemporană se pot detecta unele reacţii faţă de dezrădăcinarea etnică şi destrămarea amintirii istorice. Anume, este vorba de manifestări ale crizei de identitate şi, totodată, de căutare a unor noi repere identitare proprii de ordin cultural şi confesional. În al doilea rând, se manifestă nevoia de integralitate şi de întregire a sufletului omenesc prin experienţa mistică. Se manifestă o vizibilă nevoie de revigorare a misticii, precum şi tendinţe de căutare a misticismului autentic.

         Există la ora actuală, ca să vorbim prin analogie cu economicul, o „cerere” de mistică, manifestată uneori prin adoptarea unor soluţii pseudomistice sau a unor soluţii mistice precreştine şi/sau paracreştine. Apoi există, desigur, şi nevoia de misticism autentic, precum şi căutări în direcţia misticii autentice. Problema care se pune aici în mod imediat şi legitim este: prin ce vom putea deosebi falsul misticism de cel autentic? Iar răspunsul imediat este: prin două lucruri, (a) prin obiect şi (b) prin metodă.

         Adevăratul obiect al misticii şi, prin urmare, misticismul autentic consistă în identificarea supraraţională a Omului cu Dumnezeu, a individului umane pieritor cu Christos cel înviat din morţi şi veşnic. Identificarea mistică a Omului cu Dumnezeu este exprimată în teologie prin conceptul de unitate teandrică. Dar această unitate este proprie numai gândirii teologice răsăritene, ortodoxe, nu şi celei apusene. În Occident, chiar şi un filosof foarte apropiat de mistica creştină, l-am numit aici pe S. Kierkegaard crede că, de vreme ce diferenţa între Dumnezeu şi Om este infinită, tot infinită ar trebuie să fie şi distanţa dintre aceşti termeni, iar doctrina care l-ar identifica mistic pe Om cu Dumnezeu ar fi curată nebunie şi blasfemie.[12]

         Apoi, în ceea ce priveşte metoda, trebuie să acceptăm că aceasta este furnizată de experienţa bimilenară a Bisericii creştine şi de canoanele ei, produse în timp şi adaptate la condiţiile contemporaneităţii. Unele practici necreştine, yoga de exemplu, conferă o mare importanţă tehnicii prin care se ajunge la sentimentul unirii cu divinitatea, în schimb spiritualitatea mistică a Răsăritului este centrată mai cu seamă pe ideea că Dumnezeu Însuşi vine în întâmpinarea Omului. Dar cum ne putem da seama că Cel care vine în întâmpinarea noastră este Însuşi Dumnezeu şi nu vreun spirit malefic oarecare? Cum ne putem da seama dacă credinţa noastră se află pe drumul cel bun, dacă nu cumva rătăceşte fără a-L întâlni pe Dumnezeu? Cu alte cuvinte, cum putem deosebi misticismul autentic de o viziune halucinatorie oarecare? Aici intervine funcţia Bisericii care, aşa cum arăta filosoful francez Gabriel Marcel, păstrează moştenirea istorică şi constituie totodată şi un îndreptar al credinţei.[13]

        

         Ascetica şi mistica lui Dumitru Stăniloaie

 

         Teologul român Dumitru Stăniloaie (1903-1992), cu siguranţă unul dintre cei mai importanţi teologi europeni ai secolului XX, a ţinut, cu ani în urmă, la Facultatea de Teologie din Bucureşti, un curs de Teologie Ascetică şi Mistică, tipărit ulterior sub genericul Teologia Morală Ortodoxă[14]. Remarcabil, în primul rând, la Dumitru Stăniloaie este demersul centrat pe patristica greacă; după cum Heidegger, de exemplu, s-a întors la presocratici, tot astfel se poate spune despre teologul nostru că s-a întors la sfinţii părinţi ai bisericii răsăritene, la izvoarele de gândire ale primului mileniu creştin.

         Se poate spune că ascetica şi mistica reprezintă exigenţa şi, respectiv, performanţa maximă a moralei creştine. Prin acestea, omul se curăţă de patimi, aşadar un katharsis sui generis, şi dobândeşte virtuţile creştine, o scară a desăvârşirii care culminează cu iubirea, cu unirea omului credincios cu Dumnezeu, Iisus Christos.[15] Ţinta spiritualităţii creştine o constituie această unire, unitatea teandrică, dar aici nu se află niciodată un capăt, de la care să nu se mai poată înainta. În consecinţă, unirea noastră cu Dumnezeu se prezintă şi trebuie să ne-o reprezentăm ca un progres infinit, la fel cum Kant, de exemplu, susţine ideea nemuririi sufletului tot prin nevoia unui progres infinit în timp, în vederea atingerii Binelui Suprem. Astfel, aici sunt conţinute două elemente: (1) înaintarea spre desăvârşire prin purificarea de patimi şi dobânirea virtuţilor – asceza şi (2) ajungerea la o unire tainică a minţii noastre cu Dumnezeu – mistica. Raportul între asceză şi mistică este unul indisolubil, aşa cum stă urcuşul muntelui cu piscul pe care căutăm să-l atingem.

         Termenul asceză (din greaca veche) este, de altfel, înrudit cu cel de scepticism, ambii fiind formaţi pe acelaşi etimon originar şi denotând ideea de abţinere. Abţinerea de la a ne pronunţa cu privire la adevărul unei cunoştinţe – în cazul scepticismului, respectiv abţinerea de la satisfacerea cu prioritate a nevoilor biologice, în cazul ascezei. În vechime, se ştie că mănăstirile se numeau (în greceşte) asketeria, locuri pentru asceză, unde monahii căutau desăvârşirea prin asceză, prin înfrânare şi curăţire de patimi. Ca disciplină teologică, Ascetica cuprinde regulile şi eforturile care duc pe om la desăvârşita contemplaţie şi unire cu Dumnezeu.[16] Este adevărat, unii au tendinţa să ia termenul asceză numai pe latura sa negativă: reţinere, înfrânare, renunţare etc. În realitate, termenul are şi un puternic sens pozitiv, însemnând fortificarea persoanei, pregătirea ei pentru a primi virtuţile şi, în final, pe Însuşi Dumnezeu. Astfel se poate spune că asceza urmăreşte un dublu scop: purificarea de patimi şi dobândirea virtuţilor.

         Apoi mistica, ajungerea la unirea cu Dumnezeu, este altceva decât o stare de confuză afectivitate. Mistica nu este o stare dobândită de pe urma unei debilităţi a raţiunii şi a ignorării raţiunii lucrurilor, ci este o stare la care se ajunge în urma epuizării tuturor posibilităţilor raţiunii. În mistica creştină, extazul nu este căutat pentru el însuşi, un atare extaz este steril. Spre deosebire de tehnicile gen yoga, de exemplu, în mistica creştină se ştie că ajungerea la Dumnezeu nu depinde numai de un anumit antrenament, mai mult sau mai puţin ingenios şi asiduu, din partea omului; nu este vorba de a trezi vreo putere adormită în firea omului. Ci Dumnezeu, Persoană fiind, nu poate fi cunoscut fără o iniţiativă în acest sens din partea Lui Însuşi. Cunoaşterea mistică este posibilă numai întrucât omul primeşte har de la Dumnezeu. Relaţia mistică cu Dumnezeu se stabileşte oarecum în chip necesar, deoarece noi suntem caracterizaţi prin „concavitate[17], adică avem o anume insuficienţă pe care trebuie să o împlinim prin valori. Or, pentru a ne împlini pe noi înşine, cea mai adecvată valoare, valoarea supremă trebuie să aibă însuşiri de persoană, să fie persoană absolută. Mistica are un singur scop: unirea omului cu Dumnezeu, omul rămânând, totuşi, o entitate ireductibilă. Mistica creştină constă în actualizarea întrupării lui Dumnezeu în credincios – lucru remarcat de majoritatea teologilor şi filosofilor care au cercetat problema în speţă. Mistica creştină nu îl ţine pe Dumnezeu la distanţă de om, ca religiile orientalist-monoteiste (iudaismul, mahomedanismul), şi nici nu îl contopeşte pe om cu totul în Dumnezeu, ca filosofia panteistă[18]. Urcuşul ascetic spre Christos, noi îl facem în acelaşi timp cu Christos şi prin Christos. Viaţa pământească a lui Christos se repetă cu fiecare dintre noi, având astfel o continuă actualitate. Christos trăieşte astfel pe pământ până la sfârşitul lumii şi, după cum a spus-o Pascal: datorită păcatelor noastre, Christos va fi în agonie până la sfârşitul lumii!

         Ideea „curăţirii de patimi” din ascetică este mai complexă decât katharsis-ul aristotelic şi diferită de acesta. În Poetica (1449b), Aristotel defineşte katharsis-ul (curăţirea de patimi) prin sentimentele de frică şi milă care, stârnite fiind în noi de reprezentarea unei tragedii, săvârşesc curăţirea acestor patimi. Nouă, privitorilor, ne este milă de ceea ce se întâmplă cu eroul care este la fel ca şi noi, dar ne este frică de ceea ce se întâmplă cu eroul tragic care este mai bun decât noi. Diferenţa este de înţeles, dacă cel care este mai bun decât noi are, totuşi, parte de un destin tragic, atunci afortiori noi merităm cu atât mai mult un atare destin. Dar, în sens creştin, sufletul pătimeşte extensiv mai mult şi calitativ altceva, decât milă şi frică. Patima, în sens creştin, presupune o copleşire a voinţei omului şi o sete fără margini, care nu se poate astâmpăra[19]. Patima este o continuă preocupare cu nimicul, cu obiecte finite, care trec repede în nefiinţă. Omul, ca fiinţă spirituală, are o tendinţă către infinit, dar, în patimi, această tendinţă este întoarsă de la infinitul autentic, de la Dumnezeu, la un infinit de lucruri finite. Prin patimă, centrul a fost mutat de la Dumnezeu la lume. Omul devine dependent de obiectul patimii sale, voinţa şi libertatea sa sunt aservite acestuia. Patimile coincid, în fond, cu cele şapte păcate zis capitale: lăcomia, desfrânarea, avariţia, mânia, invidia, lenea şi mândria. Patimile erodează relaţiile dintre oameni şi proliferează malign. Lăcomia cuiva, spre exemplu, provoacă lăcomia altuia, ca apărare a aceluia faţă de lăcomia primului. Evident, înclinaţiile noastre spre satisfacerea nevoilor de hrană, acumularea unor bogăţii etc., nu sunt, prin sine, patimi, ci afecte. Acestea sunt chiar necesare şi întreţin componenta de animalitate a fiinţei noastre, dar, odată scăpate de sub control, din trăsături umane ele devin diabolice. Asceza trebuie să fie în acţiunea permanent, să observe firea noastră pătimitoare şi să o ţină în frâu. Asceza nu înseamnă lupta împotriva biologicului din noi, întrucât acesta constituie baza vieţii noastre spirituale: asceza înseamnă o disciplinare a biologicului, nu o exterminare a lui. Şi care este scopul ascezei? Simplu, energiile pe care omul le cheltuie cu patimile, se transferă în favoarea spiritului. Din punct de vedere spiritual, o viaţă în patimi înseamnă de fapt o moarte sufletească, iar asceza este mijlocul aflat la îndemâna noastră se a reînvia spiritual.

         Vieţuirea în patimi este partea superficială a fiinţei noastre. Când ne trezim din acest mod de viaţă, încercăm o senzaţie de gol, de fals, de deşertăciune a existenţei, sentiment despre care Dumitru Stăniloaie arată că se regăseşte şi în analizele filosofilor existenţialişti. Împătimirea este aceea care ne leagă infinit de lucruri finite, este cleiul care ne lipeşte de suprafaţa lumii exterioare.

         Apoi, curăţirea de patimi nu înseamnă doar a izgoni patimile din sufletele noastre şi a realiza o stare neutră a sufletului, ci a înlocui patimile cu virtuţi. Părinţii Bisericii din primul mileniu creştin, un Ioan Scărarul de pildă, au gândit amănunţit o sumă de trepte de reguli ordonate logic care, luate în întregul lor, alcătuiesc o scară care îl duce pe om la o viaţă desăvârşită. O atare scară se află inclusiv mai aproape de noi, temporal şi spiritual, în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. În enumerarea însuşită şi de către Stăniloaie[20], aceste trepte sunt: credinţa, frica de Dumnezeu, înfrânarea, răbdarea, nădejdea, nepătimirea şi iubirea. Credinţa este un ceva necesar, întrucât legitimează toate acţiunile noastre. Prin credinţă, noi nu ne gândim la Dumnezeu ca la o temă de reflecţie filosofică, ci ca la o persoană care ne poate ajuta în neajunsurile noastre. Credinţa este o virtute, deoarece se însuşeşte în mare parte prin voinţă: prin efort de voinţă, noi ne putem menţine cât mai mult cu gândul la Dumnezeu. Frica de Dumnezeu are două componente: (a) frica de pedeapsa Lui şi (b) frica de a nu rămâne lipsiţi de bunătatea Lui. Prin comparaţie, la Heidegger există două feluri de frică: o frică de ceva anume, concret (Frucht) şi o frică de golul lumii de peste tot, care ne ameninţă în permanenţă cu platitudinea şi nimicnicia sa (Angst). Dar – comentează Stăniloaie -, dacă ar exista numai omul cu lumea, fără Dumnezeu, omul neavând să dea socoteală nimănui pentru pierderea sa în lume, atunci angoasa heideggeriană ar fi cu totul inexplicabilă[21]. Deoarece perspectiva unei morţi definitive şi totale nu întreţine în om frica, ci doar cel mult plictiseala şi sentimentul absurdului faţă de lipsa de sens a existenţei. Or, frica se manifestă în raport cu ceva pierdut, dar care nu merită să fie pierdut. Pocăinţa este o judecată pe care omul o face asupra lui însuşi, în numele exigenţei absolute a lui Dumnezeu. Ideea a fost preluată de psihoterapie, dar modificată mult şi adaptată modului de viaţă contemporan. Înfrânarea înseamnă revendicarea de către partea noastră spirituală a drepturilor sale, faţă de impulsurile inferioare, care ameninţă să o înăbuşe. Cazul tipic pentru înfrânare îl reprezintă voturile monahale. La fel stau lucrurile şi cu răbdarea, care conduce, de asemenea, la spiritualizare, o biruinţă a voinţei asupra sensibilităţii biologice. Nădejdea este credinţa orientată spre viitor, un salt în timp, reversul grijii existenţiale şi depăşirea acesteia. Nădejdea nu se poate explica decât prin credinţa într-o putere mai presus de puterea omenească, altfel totul nu este decât o simplă iluzie. Nepătimirea este acea stare a sufletului în care acesta biruieşte orice ispită; este condiţia prealabilă pentru contemplarea lui Dumnezeu. În această stare noi ne curăţăm de patima egoismului şi dobândim altruismul iubirii. Aceasta este, de altfel, şi diferenţa între nepătimirea creştină şi apatia budhistă. Cel ajuns în apatia budhistă se dezinteresează complet de oameni.

         Pot oare asceza şi mistica, în sensul consacrat prin Tradiţie, să mai spună ceva omului contemporan? Majoritatea teologilor înclină spre un răspuns afirmativ. La fel cum Mircea Eliade a demonstrat că experienţa sacrului nu a dispărut, ci s-a adaptat mereu condiţiilor istorice, chiar dacă a dat colateral şi forme de religiozitate degenerată, tot astfel, asceza şi mistica, în măsura în care presupun obţinerea unei discipline interioare şi au drept scop apropierea omului de fiinţa lui Dumezeu, vor constitui o practică şi o idee perenă, cu sau fără recurs la Tradiţie. Dar, în măsura în care Tradiţia va fi ignorată, va fi cu atât mai dificil ca asceza şi mistica să fie recuperate în ceea ce au acestea autentic, originar şi de o perpetuă actualitate.



[1] Teofil Tia, Ortodoxia, şansă a Occidentului? În „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 314 / 2003, p. 6;

[2] José Ortega y Gasset, Tema vremii noastre, Editura Humanitas, 1997, p. 204;

[3] Marcel Gauchet, Le dèsenchantement du monde, Pars, Gallimard, 1985;

[4] Ibidem, p. 2;

[5] Ibidem, p. 5;

[6] Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Buucreşti, Humanitas, 1992, p. 27;

[7] Olivier Clément, La révolte de l’Ésprit, Paris, Editura Stock, 1979, p. 79;

[8] Ibidem, p. 244;

[9] Roger Mehl, Étique catolique et étique protestante, Editura Délachaux, Neucgatel, 1970, p. 101;

[10] Alain Besançon, Dilemele mântuirii, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 100-101;

[11] Ibidem, p. 104;

[12] S. Kiekegaard, Traité du dèséspoir, Pars Gallimard, 1949, p. 239;

[13] G. Marcel, Jurnal metafizic, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, p. 65;

[14] Dumitru Stăniloaie, Teologia Morală Ortodoxă, vol. III, Spiritualitatea ortodoxă, Editura Institutului BOR, Bucureşti, 1981;

[15] Dumitru Stăniloaie, op. cit., p. 5;

[16] Ibidem, p. 8;

[17] Ibidem, p. 18;

[18] Ibidem, p. 31;

[19] Ibidem, p. 55;

[20] Ibidem, p. 95;

[21] Ibidem, p. 102.

Viaţa culturală, nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004
Aug 29, 2004 at 08:00 PM

CĂRŢI PRIMITE LA REDACŢIE

 

Călin Vasile, Poezie şi psihic, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003;

Vasile Morar, Duminici samaritene, Editura Proema, Baia Mare, 2004;

Ştefan Bellu, Ion Şiugariu - poet şi critic literar, Editura Gutinul, Baia Mare, 2004;

Andrei Crişan, Pe meterezele firii, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004;

Uniunea epigramiştilor din România, Antologia epigrame româneşti, Editura Premier, Ploieşti, 2004;

Cântecul stelelor. Versuri. Steaua 50 = Il Canto Delle Stelle. Versi Steaua 50, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004.

 

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE
POEZIE DE LA SIGHETU MARMAŢIEI

 

         În perioada 7-8 octombrie 2004, Casa Municipală de Cultură Sighetu Marmaţiei, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Maramureş, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România organizează, la Sighetu Marmaţiei, ediţia a XXXI-a a Festivalului Internaţional de Poezie şi a XXXVI-a ediţie a Serilor „Nichita Stănescu” de la Deseşti.

         Această ediţie este onorată de prezenţa scriitorilor din Germania.

         În cadrul festivalului au loc următoarele concursuri de poezie:

         Concursul pentru volum de debut;

         Concursul pentru volum;

         Concursul pentru antologie de autor;

         Concursul pentru cea mai bună carte de poezie a anului.

         Lucrările, în 3 exemplare, publicate în perioada octombrie 2003 - septembrie 2004, vor fi trimise pe adresa: Casa Municipală de Cultură Sighetu Marmaţiei (tel./fax: 0262-311581), str. Iuliu Maniu, nr. 31, judeţul Maramureş, până la data de 10 septembrie 2004 (data poştei).

Juriul, alcătuit din personalităţi ale culturii româneşti, va acorda un premiu pentru fiecare concurs precum şi premiul „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Deseşti.

         Autorii propuşi pentru premiere vor fi invitaţi să participe la manifestările festivalului.

 

FESTIVALUL NAŢIONAL DE PROZĂ
„LIVIU REBREANU”, BISTRIŢA,
1-5 SEPTEMBRIE 2004

 

         Actuala ediţie a festivalului se va desfăşura în cadrul manifestărilor comemorative – 60 de ani de la înălţarea la cele veşnice a lui Liviu Rebreanu, clasic al literaturii române.

         Concursul de proză „Liviu Rebreanu” este structurat pe trei secţiuni:

         I. Concurs pentru volume de proză, critică, eseu şi istorie literară editate în perioada noiembrie 2003 – august 2004.

La această secţiune se va acorda şi un premiu pentru volum de debut. Cei interesaţi vor face precizarea în fişa de înscriere că este debutant.

         II. Concurs de proză în manuscris pentru autori nedebutaţi în volum.

         III. Concurs de proză scurtă pentru elevi.

         Autorii de volume publicate au dreptul să se înscrie în concurs cu maximum două titluri, în trei exemplare, însoţite de o fişă de înscriere care va cuprinde principalele date ale autorului, numele şi prenumele, adresa, domiciliul, telefonul etc., conform uzanţelor.

         Autorii pentru secţiunea a doua se vor înscrie în concurs cu manuscrise dactilografiate la două rânduri, în trei exemplare. Manuscrisele nu vor depăşi 20 de pagini de autor şi vor fi semnate de autor cu un moto ce se va regăsi şi pe plicul sigilat care va conţine fişa de înscriere a autorului. Manuscrisele semnate cu numele autorului nu vor fi luate în considerare.

Pentru elevi se acceptă manuscrise de proză scurtă, dactilografiate la două rânduri, în trei exemplare. Manuscrisele nu vor depăşi 10 pagini şi vor fi semnate de autor cu un moto ce se va regăsi şi pe plicul sigilat care va conţine fişa de înscriere a autorului.

         Toate volumele şi manuscrisele pentru concurs vor fi trimise până la data de 16 august 2004 (data poştei), pe adresa Casa de Cultură a Sindicatelor Bistriţa, str. Al. Odobescu, nr. 3, cod 420043, Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud.

         Pentru fiecare secţiune vor fi acordate trei premii în bani şi diplome.

Marele premiu „Liviu Rebreanu” al revistei „Mişcarea literară”, în valoare de 5.000.000 lei, se va acorda unui singur autor de la cele trei secţiuni de concurs.

         Dreptul de acordare şi ierarhizare valorică a premiilor pe secţiuni aparţine juriului.

         Manuscrisele şi volumele înscrise în concurs nu se înapoiază autorilor, ele rămân în arhiva Festivalului.

         Relaţii suplimentare se pot obţine la tel./fax 0263-233345, 0745/970250 sau 0263-212023.

Poeţii de la "Steaua" de Săluc Horvat, nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004
Aug 22, 2004 at 10:00 PM

Săluc HORVAT 

POEŢII DE LA „STEAUA”

Cântecul stelelor             Împlinirea a 50 de ani de apariţie a revistei clujene Steaua a fost marcată prin publicarea antologiei bilingve (româno-italiene): Cântecul stelelor. Versuri. Steaua 50 – Il Canto delle Stelle. Versi. Steaua 50, alcătuită de Aurel Rău şi Adrian Popescu, traducere în limba italiană de Ştefan Damian şi Bruno Rombi*. 
             Steaua, revistă ce avea să marcheze în mod strălucit viaţa literară a Clujului şi a ţării, în egală măsură, timp de 50 de ani, a apărut în climatul unei bune tradiţii literare şi revuistice. Perioada interbelică a dat Clujului scriitori de mare valoare: ca poetul şi filozoful Lucian Blaga, prozatorii Ion Agârbiceanu şi Pavel Dan, poetul Emil Isac, polivalentul Victor Papilian, istoricii literari Dimitrie Popovici, G. Bogdan-Duică ş.a., şi mai multe publicaţii literar-artistice între care s-au remarcat în mod deosebit revista Gândirea (1921-1922), condusă iniţial de Cezar Petrescu, mutată la scurt timp la Bucureşti, şi mai ales revista Gând românesc (1933-1940), condusă de Ion Chinezu. Ambele au adunat în jurul lor colaboratori din toate zonele ţării. În paginile revistei Gând românesc semnează Eugen Ionescu, Emil Cioran, Victor Popilian, Pavel Dan, Edgar Papu, Sextil Puşcariu, G. Bogdan-Duică, D.D. Roşca, Emil Petrovici, Dumitrie Popovici, D. Daicoviciu ş.a.
             În acest climat, după hiatus-ul în viaţa spirituală a ţării de după 1944, o revistă de cultură se impunea ca o necesitate. Începând cu luna decembrie 1949 apare la Cluj revista Almanahul literar, în subordinea Uniunii Scriitorilor, condusă pentru o scurtă perioadă de poeţii Miron Radu Paraschivescu şi apoi de Geo Dumitrescu.
             Încă de la primele numere, Almanahul literar a reuşit să formeze un grup de colaboratori din întreaga ţară şi din toate sferele creaţiei, o întreagă pleiadă de tineri aflaţi la început de drum în literatură, la care se adaugă nume consacrate: Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, cu traduceri din Faust, Demostene Botez, Emil Isac ş.a.
             Începând cu numărul pe aprilie 1954 Almanahul literar va apărea sub numele de Steaua, titlu ce va dăinui până în prezent. După retragerea lui Miron Radu Paraschivescu şi a lui Geo Dumitrescu, conducerea revistei Steaua va fi preluată de tânărul A.E. Baconsky. Acesta, deşi nu se afirmase ca o voce distinctă în poezie, a reuşit să imprime revistei un nou suflu, să o abată, pe cât era posibil în acele vremuri, de la dogmele proletcultismului. Aurel Rău, care a urmat la conducerea revistei după 1959, va continua „linia cosmopolită a publicaţiei”, atât prin propria-i creaţie, cât şi prin ţinuta sobră şi elevată, prin personalitatea pe care i-a dat-o revistei.
             Din prima generaţie a revistei au făcut parte, pe lângă A.E. Baconsky o întreagă galerie de poeţi, prozatori, critici şi istorici literari, între care amintim numele lui Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Victor Felea, la care s-au alăturat noi şi noi generaţii: Ion Brad, Ion Horea, Tiberiu Utan, Al. Căpraru, Mircea Zaciu, Dumitru Micu, George Munteanu, iar mai târziu D.R. Popescu, Leonida Neamţu, Virgil Ardelean, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Horea Bădescu, Valentin Taşcu, Eugen Uricaru, Marian Papahagi, Mircea Muthu, Petre Poantă ş.a. În paginile revistei au semnat în decursul anilor mulţi alţii: Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu, Leonid Dimov, Al. Philippide, Grigore Hagiu, Al. Andriţoiu, Vasile Igna ş.a. şi, desigur, scriitori din perioada interbelică intraţi în dizgraţia regimului comunist, precum Tudor Arghezi, G. Bacovia, Lucian Blaga, Ion Vinea, Adrian Maniu, V. Voiculescu ş.a. Oricât de cuprinzătoare ar fi lista celor ce îşi leagă numele de revista Steaua, aceasta este departe de a fi completă. 
             Deschisă spre cele mai diverse spaţii ale creaţiei, Steaua a rămas totuşi fidelă poeziei. A publicat „versurile unor poeţi importanţi din toate generaţiile, de la ultimul, epuizatul Bacovia, la un <poet crepuscular> între domestic şi agrest, ironic-umil, ca Petre Stoica”. Deci, nu întâmplător, cei ce şi-au pus harul poetic în slujba poeziei au purces la a alcătui o antologie a „poeziei de la Steaua”.
             Realizarea unei antologii a poeziei publicate de revista Steaua pe parcursul a 50 de ani trebuie receptată, nu neapărat a un gest „sărbătoresc”, de omagiere sau de bilanţ, ci, mai degrabă, ca pe un act de cultură responsabil şi important. Urmărind creaţia poetică publicată de Steaua se poate pune în evidenţă evoluţia unei stări de fapt petrecută în creaţia literară într-o întreagă epocă istorică, perioadă în care au avut loc permutaţii de substrat, nu numai în modul de a scrie poezie, cât mai ales în privinţa modului de receptare şi de interpretare a poeziei, schimbări de mentalitate, de caractere ale unor creatori, mai ales că aceste mutaţii s-au produs în condiţii istorice şi politice cu totul speciale. 
             Lucrarea realizată de Aurel Rău şi Adrian Popescu este din mai multe puncte de vedere o lucrare pe cât de valoroasă pe atât de necesară. Ea aduce în atenţia cititorilor nume şi valori „înmatriculate” într-o autentică istorie contemporană care nu va putea fi nicicând falsificată sau cosmetizată.
             Antologia cuprinde 30 de poeţi. Desigur, mult mai puţini decât numărul real al celor care au publicat poezie în revista Steaua. De altfel, în „argumentulO antologie… semnat de Aurel Rău, aşezat în preambulul cărţii se spune: „Pe poarta unei reviste de poezie ca Steaua, prin exigenţă şi iniţiative, în literatură au loc intrări pe toate parcelele de timp, şi numai o altă antologie, încă aşteptând, care s-ar putea intitula cu aproximaţie Poeţi şi poezii din paginile Stelei ar putea completa un tablou, corecta amnezii sau mărturisiri nepatetic despre rol în devenire”.   
             O antologie, oricât de completă şi-ar dori să fie, nu va întruni mulţumiri depline. Vor rămâne autori sau opere neincluse. Conştienţi de aceste fapte, autorii antologiei sunt convinşi că mulţi alţi poeţi care au publicat în Steaua si-ar fi meritat locul în această alcătuire. Considerăm că nu e locul şi nici cazul să ne referim la criteriile după care au fost selectaţi autorii şi nici poemele incluse. În opinia noastră, ideea autorilor credem că a fost aceea de a pune în evidenţă preocuparea revistei de a cuprinde şi de a publica o poezie de calitate, de a fi promotoarea vieţii culturale la nivel naţional. 
             În alcătuirea structurii antologiei, autorii acesteia au acordat „prioritate” poeţilor din generaţiile interbelice, puşi la index de regimul comunist, respectiv: Tudor Arghezi, Emil Isac, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Vinea, Adrian Maniu. A urmat echipa de început: Miron Radu Paraschivescu, Geo Dumitrescu, A.E. Baconsky, Aurel Rău, Aurel Gurghian. Ceilalţi componenţi, au fost prezentaţi în ordinea cronologică a colaborării acestora la revistă.  
             Între meritele revistei şi, desigur, a antologiei, este acela de a-şi fi deschis paginile unor poeţi de mare valoare cărora la vremea respectivă le era interzis să publice. 
             La solicitarea lui Aurel Rău, redactorul şef al revistei, Lucian Blaga răspunde cu acel admirabil poem: Mirabila sămânţă, un imn închinat vieţii, renaşterii. Poemul care încheie arcul ce închide universul poeziei blagiene început cu poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, pus la începutul volumului de debut, Poemele luminii (1919). 
             Referindu-se la geneza poeziei Mirabila sămânţă, la semnificaţia acesteia şi la publicarea poemului în revista Steaua, Lucian Blaga mărturisea: „Dimpotrivă, Aurel Rău, care-mi solicita colaborarea la Steaua, susţinând că România nouă care acum se ridică are nevoie de mine, de arta mea, Aurel Rău va socoti că la semnificaţia de frumos şi înţelepciune la care se referă el fac aluzie versurile” (Apud, L. Blaga, Opere, I, p.589). Mirabila sămânţă a fost publicată în Steaua nr.8 din august 1960.
             Suntem convinşi că fără acest poem revista Steaua ar fi fost mult mai săracă.
             Versiunea italiană a antologiei este pe larg motivată în „Postfaţa” semnată de Adrian Popescu. Numeroasele interferenţe ce se pot stabili între poezia română şi cea italiană şi, în mod deosebit, spaţiul larg oferit de Steaua traducerilor din italiană în română, prin numărul mare de italienişti de mare prestigiu, colaboratori sau apropiaţi ai revistei sunt tot atâtea argumente în favoarea traducerii textelor în lima italiană. Între traducători amintim în primul rând pe Marian Papahagi, pe A.E.Baconsky, autorul Panoramei poeziei universale contemporane, Aurel Rău, Eta Boeriu ş.a., precum şi numeroasele comentarii pe marginea unor scriitori italieni.
             Prin „argumentele” semnate de Aurel Rău şi Adrian Popescu, prin cuprinsul acesteia, antologia Cântecul stelelor este o realizare de un real interes. 

 

* Cântecul Stelelor. Versuri Steaua 50 – Il Canto delle stelle. Versi Steaua 50, antologie de Aurel Rău şi Adrian Popescu. Traducere de Ştefan Damian şi Bruno Rombi. Editor Mircea Petean, Cluj-Napoca, Editura Limes şi Revista Steaua, 2004, 264 p.

Autoportret liric de Gheorghe Glodeanu, nr.6(13), iunie 2004
Iun 27, 2004 at 08:00 PM

Gheorghe GLODEANU

AUTOPORTRET LIRIC

 

Petre Got         Petre Got s-a născut la 20 septembrie 1937 în comuna maramureşeană Deseşti, localitate ce a devenit cunoscută, pe lângă pitorescul ei, prin serile de poezie patronate de regretatul critic literar Laurenţiu Ulici. Nu întâmplător, miraculosul topos natal şi-a lăsat puternic amprenta asupra creaţiei poetului. Petre Got a studiat la Deseşti, Sighet şi Cluj, iar după absolvirea studiilor universitare a lucrat ca profesor şi metodist cultural la Satu Mare, Baia Mare şi Bucureşti. În 1972 a devenit redactor la Editura Eminescu, iar din 1974 până în prezent a fost redactor al prestigioasei reviste bucureştene „Viaţa Românească”. Din această postură, poetul a „patronat” ieşirea în lume a confraţilor săi mai tineri (îndeosebi a celor din nordul natal, dar nu numai), facilitându-le consacrarea.

         Autorul Vocalelor celeste a debutat în 1964 în revista „Steaua” cu poezia Preludiu, pentru ca, ulterior, să fie prezent în mai toate revistele literare importante din ţară. Debutul publicistic a avut loc în 1969 cu volumul Cer înfrunzit, acest moment favorabil fiind urmat în timp de un număr apreciabil de noi plachete de versuri: Glas de ceară (1972), Masa de mire (1975), Ochii florilor (1976), Dimineaţa cuvântului (1980), Paranteza lunii (1985), Stelele strigă (1988), Timp răstignit (1991), Inima lui septembrie (1996), Poeme (1997), Plâns de heruvim (1999), Vocale celeste (2001), Clipa dintre hotare (2001). Autoportret târziu (Editura Paralela 45, Piteşti, 2004) este cel de al XIV-lea volum al poetului şi reflectă nevoia artistului de a se defini şi de a-şi circumscrie crezul artistic la maturitate. Pornind de aici, recenta plachetă conţine un număr apreciabil de poeme programatice. Înzestrat cu o sensibilitate exacerbată, Petre Got nu a fost şi nu este poetul ultimei mode. Refuzând clasificarea pe şcoli şi generaţii, repudiind vârsta postmodernă a artei, autorul Vocalelor celeste se dovedeşte un visător singuratic ce preferă coordonatele tradiţionale şi sigure ale versului. De aici şi caracterul donquijotesc al liricii lui Petre Got, care porneşte o adevărată cruciadă în numele propriilor sale himere, anacronice într-o lume puternic bulversată, în care valorile sunt adesea răsturnate.

         Volumul se deschide cu poezia programatică intitulată Uneori poemul…, ce vorbeşte de bucuria, dar şi de dificultatea creaţiei: „Uneori poemul mă stoarce / Ca o noapte de iubire nebună, / Altă dată îmi cade în pagini / Asemenea unei castane / Pe caldarâmul toamnei. // Nu eu scriu poemul, / El se scrie, / Mie-mi rămân doar zbaterea, / Bucuria clipei de aur”. Naşterea poeziei rămâne una din temele esenţiale ale liricii lui Petre Got. Nu întâmplător, şi poemul intitulat Febră vorbeşte tot de miracolul creaţiei. În faţa colii albe de hârtie, poetul repetă mitul lui Sisif. Lungile perioade de criză sunt întrerupte de scurte de momente de har, de generoasă inspiraţie. Autorul se dovedeşte un adept al originii divine a artei: „Zile, săptămâni – uneori, / Nu creşte din fiinţa ta / Nici un vers. // Când te aştepţi mai puţin, / Brusc te pătrunde o febră, / Îţi vine să scrii deodată / Cu ambele mâini. // Flăcări, izvoare, corole / Te asaltează, / Îţi revii târziu / Ca dintr-un vis, Deopotrivă fericit şi trist. // Pagina albă este un munte / Care mereu te cheamă / Să-l urci”.

         Bucuria creaţiei îl acaparează în totalitate pe poet, poezia înseamnă ardere, lumină, naşterea cuvântului fiind asemănătoare cu naşterea unui copil: „Travaliu, bucurie întreagă / Ca la naşterea unui copil / Aduce poemul, val alb - / El ne naşte pe noi, / Nu invers, nu! (Nu invers). Poetul îşi face testamentul liric şi, vorba lui Arghezi, nu le lasă urmaşilor săi decât „un nume adunat pe-o carte”, adică „un ciob de suflet”: „Nu-ţi voi lăsa, copilul meu, palate, / Nici zvelte limuzine plutitoare, / Ci doar un ciob de suflet luminând departe, / Ceaţa neagră să nu te-nfioare” (Un ciob). Cartea, opera se dovedeşte o moştenire spirituală nobilă şi generoasă, în măsură să lumineze ceasurile de cumpănă ale existenţei.

         Semnificativă se dovedeşte poezia care dă titlul volumului. Realizându-şi portretul spiritual, Petre Got se defineşte ca „O scânteie / Aşteptând în inima secundei”. Mai mult, în mijlocul dezastrelor, poetul simte că face parte „Din suflul binecuvântat”. Insomnii este o poezie problematizantă, o creaţie a marilor interogaţii. Creatorul vorbeşte de vulnerabilitatea omului biologic, dar şi de măreţia omului de hârtie. Poetul al cărui suflet sângerează prea des este cuprins de un puternic rău existenţial într-o lume rece, ostilă artei. Cu toate acestea, el ştie că adevărata salvare este în cântec. Prin urmare, scriitorul îşi asumă postura unui Orfeu modern, care doreşte să schimbe lumea prin forţa versului său purificator.

         Temele creaţiei lui Petre Got nu sunt noi. Nouă este doar modalitatea de abordare a unor teme eterne ale poeziei. Asemenea lui Nichita Stănescu - unul din modelele spirituale majore ale poetului - autorul Cerului înfrunzit se defineşte ca o pată de sânge care vorbeşte. Proclamând o perspectivă organică asupra artei, poetul consideră, metaforic, că în venele lui circulă versuri şi cuvinte. Înzestrat cu o sensibilitate exacerbată, Petre Got proclamă necesitatea reîntoarcerii la vârsta de aur a copilăriei, la lumea visului şi basmelor. Copilul are acces la sacru, copilăria fiind vârsta basmelor şi a poeziei: „Şi azi îmi aleargă prin sânge / Mânzul năzdrăvan, / Îmi aleargă prin globulele roşii, / Prin globulele albe, / Prin zilele negre, prin zilele gri”. Imaginea copilăriei revine, într-o manieră extrem de concentrată, şi în poezia intitulată Timbru: „Un pui de om aleargă / Printre flori după fluturi / Şi nu înţelege de ce / El nu poate să zboare”.

         Petre Got nu îşi asumă postura romantică a poetului damnat, ci vorbeşte de timpul blestemat în care acesta trăieşte. În plus, revine în mod constant motivul singurătăţii şi cel al credinţei. Dumnezeu este un reper major în lirica lui Petre Got, numeroase poeme preluând forma unor rugăciuni: „Ca o oglindă parabolică stă / Cu faţa la soare, / Viu îl iubeşte, / Blând îşi urmează destinul. // La fel, Doamne, / Spre Tine-mi îndrept / Ochi, suflet, gând, / Mă-ntreb dacă mă zăreşti / Printre atâtea dezastre, / Dacă-mi distingi glasul / Din marea de voci. // Nespus sunt de singur! // Asemenea unui schingiuit / Rabd, sper, mă zbat - / Vindecă timpul nostru, Te rog, / A făcut al treilea infarct” (Floarea soarelui).

         Unul din miturile fundamentale pe care se bazează lirica poetului din Deseşti este mitul lui Anteu. Ca şi în cazul celebrului personaj, autorul se umple de noi energii de îndată ce revine la mirificul pământ al copilăriei, de îndată ce se reîntoarce la părinţi şi la strămoşi. Altă dată, asemenea zeului Osiris, poetul se oferă tuturor cititorilor, dăruindu-şi sufletul ca pe o pâine, un măr sau un vin bun. Scriitorul anticipează momentul în care se va odihni în ţărână: „Îmi dăruiesc sufletul / Ca pe-o pâine, / Ca pe-un măr ionatan / Ori un vin bun. // Nu voi mai avea / Nici un strop de suflet în trup, / Mă voi odihni în ţărână / Asemeni unei urne / Cu monezi de aur. // Sufletu-mi va pluti prin cer / În fiecare seară, / Va fi pânza lunii când / Mâini de înger o desfăşoară” (Mâini de înger).

         Conştient de vulnerabilitatea condiţiei sale biologice, de lupta pe care o poartă în fiecare clipă cu destinul potrivnic, poetul cere timp de la divinitate ca să mai scrie o carte, cere răgaz ca să îşi mai îmbrăţişeze copilul şi femeia: „Dă-mi, Doamne, răgaz / Să mai înalţ o carte-n lumină, / Să-mi mai îmbrăţişez copilul, / Femeia, teiul întinzând mâna / Prin fereastră, / Jarul stelelor, bocetul vântului, / Suspinul valului // Vieţuim – să plecăm? / Plecăm – să renaştem?”  Unele imagini sunt deosebite şi vorbesc de aceeaşi condiţie fragilă a omului în univers: „Un val încearcă / Să-şi noteze gândul / Pe pagina nisipului, / Alt val îl anulează // Paşii tăi se amestecă / Pe plajă cu alţi paşi, / Doar privirea astrului / Rămâne suverană” (Te vei desprinde). O nuanţă de regret, nostalgia trecerii implacabile răzbate din numeroase versuri. Poetul se defineşte ca un „cântăreţ pribeag” ce ar dori să oprească ceasornicul ce ne măsoară destrămarea. Ca şi în cazul lui Lucian Blaga, existenţa este văzută ca un miracol, dar este prezentă mereu şi teama ca acest miracol să nu se destrame pe neobservate: „Suntem cântăreţi pribegi, / Veveriţe ne gustă clipa din palmă. // O, cum aş striga / Marelui orologiu să se oprească, / Teamă mi-e că mirajul / Se poate risipi” (Teamă). Singurele repere stabile în faţa trecerii implacabile sunt creaţia şi reîntoarcerea la tradiţie, la strămoşii dintr-un Maramureş cu rezonanţe mitice. O puternică sete de viaţă răzbate din poemele lui Petre Got, un dor de primăvară fără sfârşit, aşa cum o demonstrează, printre multe altele, şi poemul Ecou târziu.

         Uneori, bardul din Deseşti se defineşte ca un visător incurabil: „Tăcerile vorbesc, / Tainele cântă, / Viu crâng de chiparoşi / Este clipa. // Continuu să visez / Cu ochii mari deschişi” (Timbru). Alteori, el suferă de ceea ce romanticii numesc „boala secolului”, iar simboliştii au concentrat în noţiunea de „spleen”: „Departe sunt, brizele blânde / Până aicea nu ajung. / Veacul se-ntunecă, ne soarbe, / Este satanic şi absurd” (Gând).

         Confirmând titlul de pe coperta volumului, poemele programatice reprezintă o constantă a cărţii lui Petre Got. Ca nişte coloane ce susţin edificiul universului imaginar creat de poet, ele nu alcătuiesc un grupaj unitar, ci sunt risipite, cu generozitate, pe parcursul întregului volum. Astfel, poemul Nu bănuiam este un autoportret liric în care poetul se defineşte ca un luptător. În acelaşi trimp, este prezentă recunoştinţa faţă de părinţi, dar şi regretul că lumea de azi este dominată de absurd. Ca şi în mitologie, valorile majore în care crede Petre Got se găsesc undeva în trecut: „Îţi mulţumesc, Părinte, / Că m-ai înscris în clipă / Şi am rămas în miezul ei, întreg, / Raza astrului îmi părea uneori frânghie / Trimisă visului să se ridice. // Martor am fost, ţel clar durerii, / Ştiam să rabd, visam să-nving, / Nu bănuiam că-n lume se va face / Atât de absurd, / Atât de torid, / Aşa de frig” (Nu bănuiam). O definiţie lirică ne întâmpină şi în creaţia intitulată Emblemă, din care se desprinde o puternică mitologie a Nordului, legătura anteică cu strămoşii, purtătorii adevăratelor valori morale. De la aceştia moşteneşte scriitorul atitudinea etică şi dorinţa de puritate şi adevăr.

         Meditaţiile despre cuvânt reprezintă o altă constantă a volumului. Astfel, în poemul intitulat Sunet poetul se defineşte drept cântec, unul blând, dulce, un sunet al marelui val care este poezia. Alteori, aşa cum se întâmplă în poemul Blând biruind, poetul duce cu sine o dulce povară, „taina cuvântului”, tăria de a înălţa flacăra pură a poeziei: „Mulţumeşte Cerului că i-a dat / Taina cuvântului, dulcea povară, / Tăria de a te înălţa / Flacără pură, flacără rară. // Grădini lasă-n urmă drumul ales, / Sămânţă sănătoasă şi bună, / Blând germinând sub zăpezi, / Blând biruind în furtună”.

         Autoportret târziu este o carte de maturitate, o pledoarie pentru echilibrul şi calmul valorilor.

<< Inceput < Precedent 211 212 213 214 215 216 217 218 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 2171 - 2177 din 2177

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.