top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Cărți de Teodor Ardelean prezentate de Ion Onuc Nemeș și de Săluc Horvat, nr.6(181),iunie 2018
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

 

Ion Onuc NEMEŞ

DR. TEODOR ARDELEAN 

ŞI BIBLIOTECA DE IDEI

 

De şapte ani dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare, susţine în „Gazeta de Maramureş” o rubrică săptămâna-lă Biblioteca de idei. Autorul revine la profesia sa de jurnalist din anii tinereţii, perioadă în care a dobândit rigurozitate în documentare, disciplină în redactare, concizie în exprimare, şi-a dezvoltat spiritul de observaţie, capacitatea de analiză şi de interpretare a faptului de presă.

Cu ani în urmă, unele publicaţii literare găzduiau câte o rubrică săptămânală sub semnătura unor scriitori de prestigiu (Fănuş Neagu, Radu Cosaşu, Alexandru Ivasiuc etc.), ceea ce asigura revistelor o circulaţie mai mare şi un oarecare succes comercial.

A susţine pe termen lung o astfel de rubrică presupune o disciplină severă, autoimpusă, o mare mobilitate a spiritului şi o capacitate de selecţie a subiectelor, astfel ca ele să nu cadă în banal, ci să vină mereu cu un aer de prospeţime, care să te surprindă prin inedit şi interes.

Prin cele peste şase sute de tablete adunate şi publicate în trei volume – Pietre unghiulare pentru o… bibliotecă de idei (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015), Rosturi şi rostiri (aceeaşi editură, 2016) şi prezentul volum, Teodor Ardelean se dovedeşte a fi un „alergător de cursă lungă”, ce posedă resurse inepuizabile pentru a clădi, prin cuvânt, Binele şi Frumosul. Rezistenţa sa se alimentează din lecturi bogate si diverse (citeşte trei sute de pagini în fiecare zi), acoperind un spectru enciclopedic, dintr-o curiozitate intelectuală pentru tot şi toate, din numeroasele călătorii în ţară şi în străinătate. (Pentru documentarea construirii modernei biblioteci din Baia Mare a vizitat peste cincizeci de mari biblioteci din lume.)

Autorul este într-o permanentă călătorie şi nelinişte creatoare. Vede, analizează, înţelege, cunoaşte şi îndeamnă la preluarea modelelor bune, aşa cum ASTRA, aflată într-un proces de deşteptare a conştiinţei naţionale, adresa îndemnul: „Modelele bune trebuie imitate!”.

Teodor Ardelean scrie cum respiră. Scrie cu bucurie.  Subiectele abordate sunt dintre cele mai diferite: oameni, personalităţi, valori patrimoniale umane sau materiale, instituţii, creaţii literare, plastice, ştiinţifice, tehnice, lecturi, manuale şcolare, caractere, atitudini, gesturi, mecenat, ctitorii etc. O infinitate de teme pe lângă care adeseori trecem grăbiţi, fără să le observăm sau să le intuim semnificaţia. Autorul are capacitatea rară de a ridica obişnuitul la putere şi de a-l înnobila cu forţă de germinaţie.

Aria sa geografică de interes este, înainte de orice, Ţara Maramureşului, cu splendida sa zestre naturală, umană, istorică, ştiinţifică, culturală, căreia îi închină, în spiritul lui Nicolae Bălcescu, un adevărat imn de admiratie şi de iubire. Un portret de ţară, ce se însumează celor peste douăzeci de ţări ce alcătuiesc  Patria Română. Pe ea o caută în mănăstirile din Bucovina ori din nordul Olteniei, în capitala Daciei Porolissensis ori la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, la Târgu Jiu, în Banat, peste Prut, în Transnistria, în Cadrilater, pe Valea Timocului ori în Banatul Sârbesc, în Transcarpatia, în Sciţia Minor, peste tot unde este suflare românească demnă de semnalat. Ţara lui e Ţara Întreagă în sens eminescian, „de la Nistru pîn’ la Tisa” şi chiar dincolo, Ţară pe care o îmbrăţişează cu dragoste filială.

Tabletele sunt lapidare ca un psalm, au adâncimea unei cugetări şi rotunjimea unui poem. De aceea, lectura fiecărui text se cere reluată şi iar reluată, pentru a surprinde bogăţia de sensuri înzidită în ele. Ele se oferă lecturii în orice loc, pe o bancă într-un parc, în tren, în autobuz, şi după fiecare lectură te simţi îmbogăţit, încrezător şi încărcat de speranţe.

Teodor Ardelean are vocaţia reală a construcţiei. El este şi Meşter Manole, hotărât să-şi înzidească dragostea în jertfă, dar este şi Sisif, care nu oboseşte să ridice bolovanul din vale în vârful muntelui, chiar şi atunci când se surprinde singur în această osteneală.

De unde vine această nobilă îndârjire a sa? Mai întâi din faptul că este o conştiinţă lucidă şi luminoasă a timpului său, timp pe care îl îmbogăţeşte cu energie, cu speranţe,  având credinţa că binele clădit lasă mai puţin loc de manifestare răului. De asemenea, crede că mai binele este duşmanul binelui. De aici preferinţa sa pentru modele şi simboluri culturale demne de urmat. Într-o lume măcinată de mărunte şi false orgolii, în care patriotismul este ignorat ori diluat în ridicol, Teodor Ardelean ne aduce aerul proaspăt şi întremător al orizontului spre care trebuie să ne îndreptăm aureolaţi de speranţe în ziua cea bună care va veni.

Credinţa sa este splendid ilustrată de ctitoriile sale: o bibliotecă modernă, cu valoare de model în ţară şi peste hotare; zece biblioteci româneşti deschise în lume pentru românii plecaţi din ţară; zece „colţuri româneşti” în oraşe culturale europene; o fundaţie şi o revistă etalon – „Familia română”, pe care o trimite reprezentanţelor noastre diplomatice din toată lumea; centre de excelenţă academică în Bibliotecă (Centrul de Cercetare şi Documentare al Academiei Române); centre culturale de informare şi de cunoaştere (Koreean Corner, American Corner, Brevetotecă) – mici instituţii în marea instituţie a Bibliotecii.

Investit de-a lungul anilor cu responsabilităţi politice (senator, consilier local sau judeţean), administrative (vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Maramureş), academice, universitare (cadru didactic universitar, decan, doctor honoris causa), ecleziastice (membru în Adunarea Eparhială a Maramureşului şi Sătmarului), directorul Bibliotecii se mişcă cu dezinvoltură în orice mediu, având un discurs logic, limpede, clar, nuanţat, clădit pe două modele referenţiale clasice: cel rostit în senatul şi forumul roman şi cel rostit în agora cetăţii greceşti.

Spirit generos şi aglutinant, Teodor Ardelean adună în jurul Bibliotecii oameni de cele mai diverse profesii şi categorii sociale. Imaginează, planifică şi moderează în Bibliotecă peste 250 de evenimente în fiecare an, de la lansări de carte, vernisaje, conferinţe, simpozioane, întâlniri, colocvii la sesiuni de comunicări, dezbateri, dialoguri, concerte, recitaluri, seri de poezie etc. Scopul lui este de a ne ţine treji, de a nu lăsa spiritul să adoarmă. Doar starea de trezvie e aceea care ne poate conduce spre orizontul de lumină al destinului nostru şi ne fereşte de rătăcire.

Constructor prin Cuvântul care zideşte, Teodor Ardelean este un neobosit descălecător de idei, în spiritul tradiţiei voievodale a Maramureşului.

Tabletele sunt adevărate pietre de înţelepciune pe care, scriindu-le, le seamănă pentru noi ca să rodească, precum în parabola biblică a semănătorului.

În acest proces al atitudinii sale proactive, este şi atlant, şi cariatidă, dar şi sentinelă a culturii neamului, aşa cum ASTRA îi definea pe preoţii şi dascălii satelor.

Citiţi si recitiţi aceste microeseuri, flori alese de gândire roditoare, ca să vă întăriţi în credinţa că se găseşte în ţara aceasta atâta frumuseţe de care trebuie să fim mândri şi pe care suntem datori să o iubim şi să o sporim. Pildă ne este acest mare cărturar şi patriot, apărător, prin Cuvânt, de Ţară, de Neam şi de Limba Română – dr. Teodor Ardelean.

***

 

Săluc HORVAT

TEODOR ARDELEAN –

ROSTURI ȘI ROSTIRI

 

          Sub genericul „Biblioteca de idei”, Teodor Ardelean, personalitate bine cunoscută în mediul politic, social și, deopotrivă, în cel cultural și literar, a publicat în presa băimăreană o sumă de tablete, care ulterior au fost adunate în mai multe volume. Unul dintre acestea a apărut la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca sub incitantul titlu Rosturi și rostiri.  Volumul se alătură altor lucrări din sfera lingvisticii, a memorialisticii, a istoriei cărții și bibliotecii. Dintre acestea amintim: Cântecele care ne-au însoțit istoria, Din Hiperboreea... în Iberia, Limba română și cultivarea ei în preocupările ASTREI, Asociația ASTRA și limba română, volumul de memorialistică Un om, o viață, o legendă. Blidaru, cu referire la legendarul luptător împotriva comunismului.

          Un loc aparte în preocupările lui Teodor Ardelean îl ocupă publicistica, dovadă stând cele trei volume publicate: Pietre unghiulare pentru o bibliotecă de idei (2015), Rosturi și rostiri (2016), Gânduri pentru o... bibliotecă de idei (2017), apărute la Editura Școala Ardeleană.

          Rosturi și rostiri, la care ne vom opri, a apărut însoțit de un cuprinzător Cuvânt înainte, semnat de Ștefan Vișovan, și adună un număr important de articole-tablete publicate inițial în presă în perioada 2013-2016. Bun cunoscător al vieții politice, sociale și culturale, Teodor Ardelean reușește să surprindă prin deschiderea spre cele mai diverse aspecte al cunoașterii. Tematica textelor sale este una generoasă, mergând de la informații de interes cotidian la fapte de viață redate într-o formă densă, explicită, adesea încărcate de trimiteri, de reflecții, de curiozități. În plachetele sale se regăsesc personalități ale vieții științifice, politice, istorice, literare. Viața culturală locală și națională își are un spațiu bine conturat. Și spațiul de cuprindere este unul generos, de la cel local la cel național, cu numeroase trimiteri la cel universal.

          Pentru Teodor Ardelean, Baia Mare este „orașul florilor”, orașul candidat la „Capitala Europeană a Culturii”, afirmând că este mândru că este băimărean. Maramureșului și localităților sale le dedică un ciclu de eseuri, cu titlul Maramureșul – înainte de toate și întâi de toate, așezând acest spațiu „înainte de toate” prin multiplele sale elemente de unicat: „țara bisericilor de lemn”, „țara primelor manuscrise și cărți în limba română”, „ținutul întemeietorilor de țară”, „Maramureșul este pentru România temelie și vatră”, „teritoriu de glorie veche, în care dacii liberi și-au păstrat rânduiala chiar și atunci când romanii au ajuns la o aruncătură de săgeată”.

          În tabletele lui Teodor Ardelean se regăsesc portretele unor personalități ale locului și ale țării, care au lăsat urme în istoria neamului, în cultura românească: George Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Avram Iancu, Mihai Pop sau ale unor oameni de cultură și de litere: N. Steinhardt, Vida Gheza, Grigore Leșe, Ion Șiugariu, Gheorghe Chivu, universitarul Gheorghe Pop, Mihai Eminescu, N. Iorga, Nichita Stănescu ș.a.

          Un aspect important asupra căruia insistă Teodor Ardelean este nevoia de înțelepciune, aducându-l ca exemplu pe legendarul Vasile Deac, „moșul” primar din Bogdan-Vodă, pe care îl consideră un „înțelept”, „unul dintre puținii pe care îi mai are țara”.

          Nu lipsesc din comentariile sale lăcașele de cult, precum Mănăstirea Bârsana, Mănăstirea Rohia ș.a.

          În alte tablete, autorul scrie despre multele sale călătorii prin lume, despre preocupările sale în promovarea culturii române în diverse zone ale Europei prin carte și prin bibliotecile de carte în limba română, înființate în comunitățile de români din străinătate.

          Tematica este mult mai cuprinzătoare. Întâlnim comentarii politice, dar și de istorie, de filosofie, de etică. Valoarea tabletelor lui Teodor Ardelean constă în faptul că acestea depășesc formula consemnării unor fapte cotidiene, de interes efemer, multe dintre acestea devenind reale eseuri.

          Prin stilul concis, prin detalierea unor aspecte, prin creionarea unor caractere umane, multe dintre textele lui Teodor Ardelean devin reale poeme în proză, iar prin numeroasele trimiteri, comentarii și prefețe la diverse cărți, autorul dovedește o bună cunoaștere a vieții literare, fiind un analist cu aplecare spre fenomenul literar.  Prin întregul său cuprins, cartea Rosturi și rostiri oferă nu numai o lectură agreabilă, ci și una din care se degajă un spirit civic, care îndeamnă la gânduri bune, la înțelepciune și mai ales la dragoste pentru tot ceea ce este românesc.

 

 

 

Eminescu și autocenzura (Nicolae Georgescu), nr.6(181), iunie 2018
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

Nicolae GEORGESCU

EMINESCU ŞI AUTOCENZURA

Un caz cu totul interesant de autocenzură la Eminescu ni-l oferă finalul Scrisorii II. Ascultând, după lectură, de sfaturile „Junimii” de a schimba un cuvânt dur, „famenii”, poetul reorganizează textul reuşind ca, din doar două trăsături de condei, aparent insesizabile, să fie chiar mai dur. Culmea este că aceste minime intervenţii nu sunt sesizate nici de I. L. Caragiale, care relatează întâmplarea, nici de Titu Maiorescu în prima ediţie a sa din 1883. Faptele sunt acestea. În „Ironie”1 (iulie 1889), Caragiale citează finalul poemului astfel: „De-oi urmà să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumvà / Fàmenii din ziua de-astăzi să mă ’nceapă-a lăudà: / Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor de sigur m-ar scârbi peste măsură  (faţă de acest scrupul accentual al său, vezi  mai jos cât de limpede este textul eminescian) – şi comentează sec: „Sărmane omule! Dac-ai învia ai vedea că de ce te temi nici moartea nu te poate scăpa!”. Revine în „Două note”2 (1892) cu un text din care cităm mai amplu (şi pentru că este puţin cunoscut, reluându-se de obicei fragmentar): Versurile citate la pagina 19 sunt exact acele pe cari Eminescu le-a citit în Junimea. Mai târziu s-a făcut modificarea lor după observaţiile şi cererea câtorva persoane din cercul acela, a căror sensibilitate extremă se simţea jignită de expresiile prea viguroase, prea crude ale poetului. El se ştie bine aceasta a făcut concesiune delicateţii acelora şi a îngăduit să se toarne  în veninul lui nativ şi sincer puţină apă de trandafir… să i se schimbe  Fàmenii în Oamenii şi scârbi în mâhni; dar nu din toată inima a făcut această concesiune, deşi, în discuţia fără şir şi nici căpătâi ce se iscase, ca de obicei, după citirea poemei, stăruise şi «votase» pentru modificarea anodină şi o damă la care el ţinea foarte mult în acel timp.

Le spun acestea ca să nu se crează  de către public mai puţin iniţiat în ale mişcării literare că ar fi citaţiunea de mai sus o falsificare: este o variantă originală, aceea anume la care ţinea poetul, o variantă ce mi se pare /mie/ care am groază de «apa de trandafir» cu mult preferabilă celei puse în vânzare de domnii editori. Eminescu nu era androgin, era bărbat; el pe impotenţii intelectuali nu-i considera ca oameni, ci ca fameni, şi de aplauzele lor nu s-ar fi mâhnit se scârbea.

Dar la varianta asta cedase el cel puţin, sub ce influenţă nu ne pasă… Mai târziu însă s-a petrecut ceva mai rău… mai târziu, pe când artistul era cu mintea bolnavă, s-a făcut în opera lui publicată în volum îndreptări, purgări şi omisiuni cu desăvârşire arbitrare. Eu crez că asta trebuie relevat.

Editorii sunt liberi să tragă câte exemplare vor, să le vânză cum şi cât le place, să profite de munca şi de pe urma sărmanului pierdut cât pot, sunt liberi; să rămână negustorul cinstit şi câştig bun să-i dea Dumnezeu, dar să stea la taraba lui şi să nu s-amestece a poci opera artistului. (…) Care artist, care om de bun-simţ şi de treabă ar îndrăzni să ia un penel şi să îndrepteze o trăsură măcar a unui Rafael, să prefacă numai o măsură a lui Beethoven ori să potrivească coapsa lui Apolon sau şoldul unei Venere după personala lui judecată şi după pornirea gustului său actual? Lucrarea ce un artist ca Eminescu o lasă  este, cu toate calităţile şi defectele ei, ceva sfânt, fiindcă-n ea se întrupează pipăit, şi pentru o viaţă mai durabilă decât a neamului său întreg, gândiri şi simţiri de veacuri ale acestuia, şi de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o aşa lucrare este patrimoniul omenirii întregi, nu numai a unui neam.

Şi aşa dar a pune mâna fără sfială pe o asemenea lucrare cu calităţi eterne şi a cuteza s-o potriveşti sau s-o mai ciopleşti, după trecătorul tău gust şi cu competenţa ta discutabilă, discutabilă pentru că e negativă faţă cu realitatea evidentă şi palpabilă a monumentului ce-l judeci discutabilă fie ea cât de autorizată în părerea-ţi proprie şi a câtorva clienţi va să zică a mutila lucrarea de artă pentru restul fără capăt cunoscut al lumii şi vremii, este a te face vinovat de o faptă reprobabilă, este, cu un cuvânt, o profanare… Iar de profanare nu e capabil decât un om fără inimă şi cu spiritul îngust, un om care niciodată nu se poate uita pe sine, care nu poate avea nici o ridicare de suflet pe deasupra egoismului strâmt, nici o emoţie… cum să zic? Impersonală ca să întrebuinţez şi eu nişte platitudini platonice scoase de curând iar la modă nici un fel de respect chiar când se află în faţa lucrurilor sfinte… fiindcă n-are, fiindcă nu poate avea nimic sfânt pe lume…”.

Citând fragmentar, de aici, partea referitoare la filologie, Perpessicius  atrăgea atenţia în 1943 că aceste schimbări „au prilejuit lui Caragiale violenta ieşire împotriva Junimei şi a lui Maiorescu3. Acest fel de a defini ţinta este liniştitor şi invită la istorie literară, relaţiile lui Caragiale cu Junimea şi Maiorescu în 1892 etc. distrăgând atenţia de la textul ca text.  După cum vedem, într-adevăr Conu’ Iancu vorbeşte de editori în general – dar îl parafrazează pe Maiorescu şi se referă la ediţiile existente, acelea scoase cu girul criticului. La ora de faţă se pot da oricând cinci-şase exemple de editori actuali, arătând cu zeci de trimiteri că se pun, de bună voie sau nu, sub „violenta ieşire  de mai sus – iar dacă se iau manualele şcolare, mai ales acelea pentru elevii mici, exemplele sunt legiune.

Să revenim însă la chestiune, la textul  în discuţie. Ceea ce Caragiale numeşte „apă de trandafir” vom vedea imediat că este, dimpotrivă, „v.i.t.r.i.o.l.”, ca-n comediile sale, pentru că Eminescu a acceptat, într-adevăr, schimbările (este vorba numai de Oamenii pentru Famenii, cum observă şi Perpessicius, loc. cit, verbul m-ar scârbi apărând doar într-o variantă manuscrisă colaterală a textului, probabil aceea citită în şedinţă – şi neavând mare relevanţă) – dar a organizat o altă retorică a textului la publicarea în revistă. Manuscrisul, respectat de Perpessicius, mai puţin Famenii, este astfel: „De-oiu urma să scriu în versuri teamă mi-e ca nu cumva / Famenii din ziua de-astăzi să mă’nceap’ a lăuda… / Daca port cu umilinţă şi cu zâmbet a lor ură / Laudele lor desigur, m’ar mâhni peste măsură.

În acest enunţ, cuvântul greu, accentuat, în jurul căruia se organizează discursul, este Famenii — iar Caragiale pune chiar accentul grav pe a când îl citează (în „Ironie”) — şi sensul devine că ei, famenii, mă vor lăuda, nu toţi oamenii, aşa cum nu toţi oamenii sunt fameni. Famen („desfrânat, decăzut, efeminat”, din lat. presupus feminus) este echivalent cu ceea ce Conu’ Iancu numeşte „androgin”; noi, azi, spunem homosexual, cu nuanţa „bisexual”.  Poetul acceptă scoaterea cuvântului (pe care-l vom regăsi însă în Scrisoarea III, cum se ştie) – dar în „Convorbiri literare” organizează versurile astfel: „De-oiu urma să scriu în versuri, teamă-mi e ca nu cum-va / Oamenii din ziua de-astăzi să mă’nceap’ a lăuda / Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor de sigur m’ar mâhni peste măsură”.

Schimbările sunt simple şi uşor de înţeles când compari, dar editorii nu ţin seamă de ele. În loc de teamă mi-e poetul face legătura invers: teamă-mi e şi, în plus, desparte în silabe: nu cum-va. În faza din manuscrise lectura era netedă ca să iasă în evidenţă Famenii de mai jos – pe când în revistă se rup cuvintele pentru alte accente: acel „nu cum-va” este apăsat, şuierător, ameninţător, cu sensul „ca nu carecumva”, „în niciun caz nu”. Pentru a ieşi acest sens se scoate accentul secundar din ligatura mi-e: se rostea  sacadat „tea-mă // mi-e-ca// nu-cum-va Famenii” (aici, puternic: e cuvântul forţă) – iar acum se rosteşte „teamă-mi // e ca // nu cum-// va  Oamenii…” (nu şi cum- rostite puternic, egal, ameninţător). Ca o indicaţie: de sigur de mai jos se scrie tot dezlegat, autoironic. Maiorescu păstrează  în primele ediţii ca în „Convorbiri” (teamă-mi e ca nu cum-va;  în ediţiile 6-11 are să’nceap’ a mă lăuda) – deci nu observă (oare acceptă?) aranjarea textului de către poet după scoaterea termenului dur din discurs. Caragiale nu face comparaţiile, reţine doar Famenii şi scârbi, pe care le montează în aranjamentul ediţiei princeps. Editorii lui Caragiale nu se interesează, la rândul lor, câtuşi de puţin de aceste lucruri, fiind preocupaţi doar (exclusiv) să redea citatele din Eminescu în ediţiile actuale. După el, Ioan Scurtu (1908) va reintroduce „famenii” respectivi – dar toţi editorii – inclusiv Perpessicius, desigur, care schimbă doar apostrofurile (având să mă ’ncea’a – apostrof larg urmat de apostrof strâns), faţă de „Convorbiri” care au: mă’nceap’a; oricine poate judeca diferenţa de accente: în revistă apostrofurile egale, strânse cer recitare sacadată pentru sensul de mai sus) – vor lega, regulamentar: „cumva”, „desigur”. Ceea ce numim îndeobşte retorica textului se pierde. Aranjamentul retoric al poetului şi (aici, nu în multe alte părţi) al primului său editor propune o adresare apăsată, ruptă, şuierătoare – şi generalizatoare, de fapt: nu numai „famenii”, ci toţi „oamenii din ziua de-astăzi” sunt refuzaţi de la acele laude.

Într-o convorbire cu Octavian Goga, I. L. Caragiale avea aceste convingeri spre sfârşitul vieţii: „Arta – spunea el cere conştiinţă, fără un perfect simţ de onorabiltate literară nu se pot scrie lucruri de seamă… Ca în toate, şi în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier. Ce crezi tu, în câte ape n-am scăldat eu Hanul lui Mânjoală?... Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor… Iacă, numai interpuncţia… Câţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gândirii… Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod… nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o să îmbătrânesc, ştii cum să-mi ziceţi? Să-mi ziceţi Moş virgulă!4.

Prin „interpuncţie”, I. L. Caragiale înţelege punctuaţia din interiorul frazei, pe care o consideră „gesticulaţia gândirii” – şi care care realizează ferecătura, lacătul scrierii – adică: ceva propriu al autorului, încuiat de el însuşi, exprimându-l pe el însuşi. Dezinteresul nostru pentru punctuaţie este alarmant: gândiţi-vă, stimaţi cititori, că limba română are substantivul – dar, dacă vrem să formăm verbul, nu prea avem cum: „a punctua” este un neologism specializat mai degrabă  în discurs, cu sensul „a răspunde punct cu punct”, „a puncta”. Mai la îndemână ne-ar fi „a ponctua”, după limba franceză. Şi în această situaţie se reflectă acest dezinteres – deşi, iată, de la Ion Heliade-Rădulescu la I.L. Caragiale s-a subliniat importanţa virgulei în scriere.

Caragiale însuşi are, apoi, foarte multe grafii neconvenţionale ce fac, în intenţia sa, „ferecătura” frazei sale: vocale duble pentru rostirea prelungită, cuvinte despărţite în silabe etc. Trebuie să dăm exemple din ediţiile sale, făcute de el însuşi – pentru că în ediţiile noastre actuale aceste grafii sunt netezite după normele lingviştilor. Întreaga noastră literatură clasică ne însoţeşte prin timp, pe noi şi pe copiii, nepoţii, strănepoţii noştri – aşa cum i-a însoţit şi pe părinţi etc., prin editori, care se supun normelor specialiştilor – ori prin specialişti care impun editorilor norme: luaţi-o cum vreţi, e un „palindrom” existenţial la urma urmei – dar observaţi, rogu-vă, că responsabilitatea este difuză, vina de „atimie” (profanare, cum spunea Conu’ Iancu la 1892)  nu mai poate fi aplicată strict cuiva: este a tuturor – şi a nimănui. E o stare de coşmar – şi vom persista dând în continuare exemple pentru a arăta că atât viaţa, cât şi opera lui Eminescu se cosmetizează cu sistem, sunt ţinute ca într-un adevărat infern mereu contemporan cu noi… Parcă ne-ar aştepta, parcă-l ajungem tot citindu-l şi recitându-l. 

 

Note:

1. I. L. Caragiale: Ironie în Mihail Eminescu: Diverse. Cu o prefaţă de I.L.Caragiale, Iaşi, Edit Şaraga, f.a., p. X.

2. Idm, Ibidem, p. XIII-XV.

3. O.III, p. 267.

4. Octavian Goga: Precursori. Cu un portret inedit de Camil Ressu, Cultura Națională, 1930, p. 73.

 

 

Radu Sergiu Ruba în dialog cu Mircea Cărtărescu, nr.6(181), iunie 2018
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

RADU SERGIU RUBA

ÎN DIALOG CU  MIRCEA CĂRTĂRESCU

FIINŢA LITERATURII

 

Scriind cu vocea

R.S.R.: Dragă Mircea, încep rugându-te să descrii, aşa cum ai făcut-o pentru mine la telefon, modul în care ai  scris finalul romanului Solenoid.

M.C.: Totul s-a întâmplat în iulie-august 2015 când, după ce m-am întors din Germania, odată ajuns în ţară, am plecat de aici, din Bucureşti, ca în fiecare vară, la Sângeorz, de unde e soţia mea, unde are casa părintească. E acolo, în munţii Rodnei, un loc care nu se deosebeşte de Maramureş, e exact la fel, adică nu-i de pe lumea asta. Casa Ioanei stă pe un deal în formă de jumătate de ou, este chiar în vîrful dealului şi are în jur un domeniu mare, ei au animale de toate felurile, oi, vaci, cai şi terenul pe care cultivă cartofi şi multe altele. Iar casa a rămas într-o stare destul de arhaică, aşa cum a fost construită acum o sută de ani. Pentru a lucra, m-am retras în podul neamenajat, plin de vechituri al casei, dar unde mi-am pus o măsuţă la care să pot scrie. Având şi o sobă cu lemne în care făceam focul o jumătate de oră seara, fiindcă acolo, sub munte, se face rece chiar dacă e iulie-august, am stat foarte bine în toată perioada. Acolo mi-am introdus în computer ultimele douăzeci-treizeci de pagini din Solenoid, roman pe care-l terminasem deja la Berlin. E foarte plicticos să introduci textul în computer, uitându-te-ntr-o parte la manuscrisul din caiete studenţeşti, aşa că am recurs pentru prima oară la o nouă tehnică: am descoperit că pe macbookul meu exista un program de dictare. Aşa că pe wordul adaptat macului, am început să dictez, citeam din caiet şi dictam vocal şi a mers foarte bine, foarte cursiv. Sigur că am făcut nişte corecturi ulterior, dar până la urmă, totul a ieşit mult mai repede decât aş fi făcut-o eu în mod natural.

 

R.S.R.: Trebuie să mă gândesc şi eu la acest aspect. Cu toate că, atunci când mi-ai  relatat la telefon această experienţă, la prima impresie, am spus că sunt sceptic în ceea ce mă priveşte, că nu am să valorific probabil o asemenea şansă, fiindcă mie îmi place să pipăi auditiv textul. Altfel spus, să-l rulez înainte şi înapoi pe computer cu programul de voce electronică, să aud cuvânt cu cuvânt. Dar acum, la a doua descriere a ta, nu mai sunt atât de sigur că nu voi aborda şi eu tehnica macbook de dictare vocală. Mai ales că reacţionez foarte pozitiv şi rapid la revoluţiile tehnologice, sunt adeptul lor, de fapt, tehnologia m-a antrenat şi m-a salvat ca prozator.

M.C.: Şi eu sunt un fan al gadgeturilor de toate felurile.

 

R.S.R.: Aşadar, sub munte, cu vrăjitoriile astea tehnologice, scriind o carte. Iată, natura şi tehnologia, puncte cardinale ale modului nostru de existenţă. 

M.C.: Şi pe care noi trebuie să le îmbinăm, nu avem încotro, ar fi ideal să ştim s-o facem.

 

R.S.R.: Dar spuneai că  scrii cu creionul, cu pixul, cu stiloul în caiete studenţeşti. Iar pe de altă parte dictafonul...

M.C.: Aşa este, dar scriu aşa numai literatură. Însă fireşte că am scris întotdeauna articole, o vreme am făcut jurnalistică din aceasta, grea, politică, având rubrică săptămânală, aşa încât, până la urmă, s-au adunat sute de articole şi pe toate le-am scris pe computer. De asemenea, primele mele versuri din anii ’80 erau scrise  la o maşină dactilo. Am avut o maşină de scris redegistă, Erika, pe care mi-a cumpărat-o taică-meu în anul II de facultate.

 

R.S.R.: Erika aveam şi eu.

M.C.: Mergea foarte bine, m-am obişnuit uşor şi am scris la ea toate poemele din epoca aia, Nostalgia, cartea mea de povestiri şi parţial Travesti. De pe la jumătatea lui Travesti am început să scriu de mână pentru că Erika mi s-a stricat, am înlocuit-o  cu o maşină electrică, la care însă n-am putut să mă adaptez, fiindcă reacţiona mult prea prompt, atingeam o tastă şi se dădea comanda de imprimare. Atunci, neavând computer, am recurs la scrisul de mână şi mi-am dat seama că-mi plăcea extraordinar de tare. A fost pentru mine o surpriză foarte plăcută, iar după aceea, practic, tot ce am scris ca literatură am scris de mână, nu m-am mai întors la mijloace mecanice sau electronice.

 

R.S.R.: Povestea e surprinzătoare, eu mă gândeam că scrisul de mână e o moştenire din copilărie de la toc şi cerneală, dar iată că a venit pe ocolite, te-ai întors la el ca la un fruct de pădure, pe care nu l-ai mai gustat multă vreme, dar care ţi-a ieşit pe neaşteptate înainte şi a luat forma unei redescoperiri, poate a unei revelaţii!

M.C.: A trebuit să trec prin tehnologie ca să mă întorc la această tehnică primară a scrisului de mână. E ca şi cum Willliam Blake ar fi scris mai întâi Cântecele experien-ţei şi abia apoi Cântecele inocenţei.

 

R.S.R.: Crezi că există o legătură energetică între scrisul de mână şi literatura pe care o o aşterni la propriu pe hârtie?

M.C.: Eu cred că felul în care introduci textul, fie pe pagină, fie pe ecran, îţi influenţează stilul. Mă gândesc că există o legătură foarte subtilă, volatilă, greu de definit, dar reală, între felul în care scrii şi ceea ce scrii. Aş putea reduce totul la explicaţii simple, pe înţelesul oricui: de mână, scrii mai încet şi ai timp să meditezi, ai timp să dezvolţi imaginile pe care le doreşti, ai timp să extinzi  o scenă narativă. Dar aici nu e totul. Eu scriu şi foarte baroc, foarte buclat, deşi citeţ. Cred că şi asta contează, caligrafia, ductul caligrafic al textului care-ntr-un fel trece şi-n sensul lui, ca şi cum ar fi nişte cârcei ca de viţă-de-vie care se agaţă de text, se agaţă şi de sens. Aşa simt. Simt că există o legătură între cerneală, fluidul pe care-l foloseşti când scrii de mână, ductul acesta curbat, rotund, oval şi substanţa textului.

 

R.S.R.: Se poate întrevedea creativitatea plastică în aceste barocuri şi rococouri grafice pe care le evoci faţă de ceea ce îţi proiectează ţie pe ecran sau mie în timpan tastatura computerului. De altfel, se ştie că în cultura arabă, caligrafia e preţuită ca artă. Dar iată că şi dictarea textului aduce o mai adâncă implicare a fiinţei autorului, mobilizând vocea. Sunt tentat să încerc o ierarhie: cea mai intimă relaţie între scriitor şi text ar fi întreţinută de cerneala şi ochiul producător de volute caligrafice. Ar urma vocea care atinge microfonul digital numai prin vibraţii. Pe locul trei ar fi metoda care aşază între autor şi scrisul său o tastatură, o maşinărie fie mecanică, fie informatică, una care antrenează nu mâna desenatoare, nu dozajul şi ritmul emisiei de cuvinte, ci digitaţia pe o claviatură cu ţăcănitul nesfârşit al pliscurilor literelor pe tambur sau cu murmurul insinuant al tastaturii ordinatorului. Poziţionarea maşinii între om şi text e mai vizibilă.

M.C.: De data asta doar am dictat, nu a fost un proces de creaţie, am preluat din caiet ceea ce se găsea deja acolo.

 

Scriitori ce şi-au dictat opera

R.S.R.: Cam în cât timp de la dictare se afişează textul pe ecran?

M.C. Instantaneu sau aproape instantaneu, dar repet, am redat vocal ceea ce scrisesem deja în caiet. M-am gândit însă cum ar fi să dictez texte care-mi vin în minte, să folosesc vocea creativ, să valorific energia asta a limbajului, energia vocală pentru a o sublima fără lest în text. M-am gândit să dictez nişte poeme, nu e nimic nou aici, s-a întâmplat întotdeauna aşa ceva, marii poeţi care au orbit la bătrâneţe sau n-au mai putut să vadă să scrie foarte bine, nici eu nu mai scriu fără ochelari, foarte mulţi dintre ei şi-au dictat textele. E suficient să ne gândim numai la Milton, el îşi dicta poemele.

 

R.S.R.: Regretatul profesor Romul Munteanu îmi descria o experienţă a sa de acest fel în ultimii ani ai vieţii. Dar istoria cu Milton este teribilă: între 24 şi 44 de ani, şi-a chinuit ochii scriind şi publicând vreo douăzeci de lucrări, între care numai un sfert literare, restul studii şi eseuri polemice în zona politicii şi a religiei. S-a ocupat de parlamentarism, de divorţ, de statutul episcopilor, de lipsa de legitimitate a monarhiei, de drepturile poporului. Cele trei opere literare majore, greu de citit însă astăzi din pricina stilului lor foarte academic, le-a compus când nu mai vedea. Este vorba de  Paradisul pierdut, Paradisul regăsit şi cea al cărei titlu eu l-aş traduce prin Samson agonizând. Tot ce a mai scris după 1652 a dictat unor membri ai familiei sau unor prieteni. Acela a fost anul în care şi-a pierdut complet vederea scriind Defensio pro populo anglicano, lucrare polemică, comandată de Consiliul de Stat al lui Cromwell pentru a răspunde atacului dur, finanţat de regaliştii legitimişti, la adresa republicii engleze, lansat într-o carte masivă de filologul francez Claude de  Saumaise (Salmasius), profesor la Leyden, sub titlul Defensio regia pro Carolo I. De altfel, Milton afirmă undeva că el şi-a cheltuit vederea susţinând în scris hotărârea parlamentului de a-l executa pe rege, dar mai adaugă că şi-a pierdut-o în mod voluntar.

M.C.: Se pare că Milton avea o memorie fabuloasă. Ţinea minte tot ce compunea în singurătate şi dicta versurile celor ce-l vizitau.

 

R.S.R.: În celebra lui conferinţă La Ceguera, Borges arată că Milton a fost urmărit şi condamnat la moarte pentru a fi militat pentru executarea regelui. Dar Carol al II-lea Stuart, fiul lui Carol I cel executat, când i s-a prezentat lista condamnaţilor, întâlnind acolo numele lui John Milton, a luat pana şi a spus cu nobleţe: „Pana din mâna mea dreaptă refuză să semneze această condamnare la moarte!”. Milton a fost astfel salvat şi, odată cu el şi datorită numai prestigiului lui, au scăpat şi alţii.

M.C.: Ai amintit de Borges: şi el a dictat de la o vreme, când nu-şi mai putea descifra scrisul, mai ales poeme, o  şi spune de altfel cu mai multe prilejuri.

 

R.S.R: Dar uite că, spre deosebire de Borges, un scriitor cu operă consistentă până atunci ca Sartre nu a mai fost în stare să scrie ceva semnificativ după ce i-a slăbit mult vederea la singurul ochi teafăr, pe unul îl pierduse în copilărie. A lăsat neterminată cartea despre Flaubert. Gurile rele spun că e bine că n-a isprăvit-o, a fost tratată de „cea mai mare inundaţie exegetică din literatura franceză”.

M.C.: Dar chiar şi Nichita, fără să aibă dificultăţi vizuale deosebite, în ultimii ani îşi dicta poemele.

 

R.S.R.: Am asistat la el acasă la o astfel de  ispravă, mai precis, la lectura de către soţia lui Dora, fosta mea colegă mai mică de la franceză, a volumului Scrisori de dragoste, atunci în manuscris, pe care Nichita povestea că i-l dictase în întregime Dorei. Aş merge însă şi mai departe către prozatori: la noi, Zaharia Stancu, profitând de funcţiile lui, obişnuia să-i dicteze seara, după program, secretarului său unele romane. Iar mai demult, în închisoare, Marco Pollo a făcut acelaşi lucru cu povestea călătoriilor lui la Kubilai Han, fabuloasă pentru secole întregi după aceea. Apoi, Dostoievski în felul acesta şi-a întâlnit cea de a doua soţie, pe Anna Grigorievna: căuta o stenografă căreia să-i dicteze (a şi făcut-o de altfel în vreo 33 de zile), romanul Jucătorul. Le-a dictat şi pe următoarele acestei femei cu 25 de ani mai tânără ca el. Şi încă ceva: islamul consideră că lui Mahomed, Koranul i-a fost dictat de arhanghelul Djabrail.

M.C.: Aici însă este o altă dimensiune, după părerea mea. Dar mă gândesc că s-ar putea face o  discuţie foarte interesantă despre această procedură literară, eu n-am întâlnit niciun eseu cu privire la faptul că unii autori îşi dictează textele şi despre influenţa acestei tehnici asupra scrisului propriu-zis.

 

R.S.R:. Ar trebui pesemne să iniţiez eu o asemenea dezbatere în literatura română, mai cu seamă că am recurs la tot felul de proceduri, tehnici şi instrumente de scris.

M.C.: Nu ar fi deloc rău.

 

R.S.R.: Dar acum, pentru că tot am atins acest subiect, dă-mi voie să mă mărturisesc: eu am scris mai demult poezie numai în minte şi abia după ce definitivam în cap fiecare piesă, o treceam pe hârtie şi, ca să câştig timp sau din lene, nu o transcriam şi în braille, ci doar o dactilografiam. Dar mai nou, când scriu poezie, nu mai am răbdare sau nu mai sunt în stare să o memorez. Poate că aş fi, dar tentaţia unui dispozitiv mărunt de înregistrare, precum cel din faţa noastră, e prea puternică. Drept care compun poezia tot în minte pe versuri, pe fragmente, o imprim vocal pe reportofonul digital, ascult fragment cu fragment şi o culeg după aceea pe computer, operând modificările de rigoare, dându-i o formă asupra căreia să pot lucra şi ulterior. Dar dacă stau să mă gândesc bine la tehnicile mele de a-mi strecura frazele pe un suport, o coală de hârtie sau altceva, pot să spun că am recurs până acum la nouă la număr. Nouă, nici mai multe, nici mai puţine. Doar în prima, în ordine cronologică, dintre ele, textul aşternut pe pagină cu tocul sau creionul mi-a permis să-mi urmăresc scrisul în timp real.

M.C.: Trebuie să ai un anumit exercitiu mnemotehnic ca să poţi compune în felul ăsta, eu niciodată n-am ţinut minte nimic din ce am scris, absolut nimic şi-n general, nu pot gândi decât în faţa colii de hârtie. Am mai spus-o şi altădată: eu nu ştiu ce cred despre un lucru, un fapt oarecare până nu scriu despre el. Probabil şi postura în care lucrezi, şi instrumentele de care te foloseşti te ajută să te concentrezi într-un anumit fel. Sunt elemente necesare acestei autohipnoze de unde iese actul creativ. Pentru că nu pot să gândesc în afara unei foi şi a unui pix, mi-e foarte greu să mă concentrez. Iar în privinţa memoriei, am o mare memorie a versurilor şi întotdeauna am ştiut foarte multe versuri pe dinafară, dar nu şi din mine. Din mine nu ştiu absolut nimic, niciun poem de zece rânduri.

 

R.S.R.: Nici măcar Dămuţa pe care o ştie toată lumea?!

M.C.: Dămuţa poate că da şi încă unul sau două, nu vreau să exagerez.

 

De la Carl Gustav Jung la sforile zmeielor

R.S.R:: Prozele pe care le scriem nu e nevoie să le ştim pe dinafară, nu ne-o cere nimeni, dar, în ceea ce mă priveşte, din tot ce ai scris tu în proză, cea mai vie imagine o păstrez de la REM. O nuvelă în care forfoteşte enorm de multă viaţă, jocuri fanteziste ale copiilor, marginea de Bucureşti cu zmeiele înălţate ale căror sfori întinse le ocolesc turturelele, înscenarea judecării unei păpuşi noaptea, într-o şcoală părăsită şi focul făcut în mijlocul unei săli de clasă. Şi totuşi, această povestire cu atât de multă culoare, mişcare, cu atât de multe chipuri şi voci, e construită pe o schemă teoretică: un test de personalitate al lui Carl Gustav Jung.

M.C.: Da, scheletul acestei nuvele, un microroman de fapt, e dat de testul lui Jung. REM e o scriere de tinereţe, ca de altfel toate nuvelele din Nostalgia. Aceasta nici nu urma să fie o carte, am scris textele independent ca să le citesc în cenaclul „Junimea” condus de Croh, nu ca să fac o carte din ele. Abia după ce le-am terminat pe toate, mi-am dat seama că există legături subterane între ele şi că ar putea fi un fel de volum. Dar şi acum, pentru mine, REM este textul cel mai bine construit dinainte de Solenoid. Sunt de părere că REM şi Solenoid au cele mai puternice motoare narative din tot ce am scris eu vreodată. Se ştie că REM vine de la somnul REM, somnul cu vise, care produce Rapid Eye Movements. Cartea care m-a influenţat când scriam REM a fost Visul, lucrarea fundamentală a lui Liviu Popoviciu. Pe aceea o citeam foarte mult şi am scris în spiritul ei într-un fel.

 

R.S.R.: În proza scriitorilor români, de la Caragiale până la contemporani, Bucureştiul apare de regulă în ipostazele sale realiste. E într-o schimbare dinamică de la un autor la altul, de la un deceniu la altul de fapt, apar şi note lirice, dar se mişcă în mare în datele adevărurilor sale. La Mircea Eliade însă şi la tine Bucureştiul secretă o aură mitică, dă în legendă. Apar cotloane, unghere enigmatice, clădiri ciudate, catacombe, personaje stranii, dar nu horror, se infiltrează în acţiune şi o duc înainte performeri ai imaginarului. La Eliade, impactul cu misterul se produce nemijlocit: băiatul rabinului zăreşte o strălucire de diamant într-o pivniţă plină cu apă şi dispare înăuntru pe urmele strălucirii, după ora trei din noapte, în grădina unei cărciumi, Dumnezeu coboară pe Pământ şi totul e posibil. La tine, totuşi, întâlnirea cu misterul e pregătită, se parcurg etape, se urcă şi se coboară trepte, descrierile sunt generoase. Deţii o capacitate vizuală pe care n-am mai întâlnit-o decât la un Lawrence Durrell. La tine am găsit amănunte de dimensiune micronică, de pildă, amurgul care se răsfrânge din cristalele unor maţe mineralizate de mâţă moartă printre ruine. E o energie retiniană fenomenală aici, a remarcat-o şi Nicolae Manolescu.

M.C.: Primul lucru pe care vreau să ţi-l spun este că eu nu sunt un cunoscător al Bucureştiului. Deşi sunt bucureştean născut aici, nu am o intuiţie a oraşului ăstuia aşa cum este el în realitate. De pildă, soţia mea, care a venit din Ardeal, ştie Bucureştiul de zece ori mai bine decât îl ştiu eu. Dacă stai să mă-ntrebi unde este un loc cunoscut, unde este Dristor, bunăoară, sau parcul Ioanid, stau să mă gândesc până să-mi dau seama. Toată lumea spune că Bucureştiul e colosal în scrisul meu, dar el este într-un fel colateral, este impregnat în amintirile mele, este disipat în ele. Eu n-am avut niciodată intenţia să descriu Bucureştiul sau să fac din el un oraş fantastic, fabulos... El aşa este pentru că e văzut prin mintea personajelor mele, care de obicei sunt copii sau adolescenţi şi care văd un oraş fabulos aşa cum ar vedea un sat fabulos sau orice alt loc în care au trăit şi de unde au amintiri foarte puternice. Deci, oraşul ăsta, despre care vorbeşte toată lumea în scrisul meu, nu este împins în faţă de mine, nu e vârât în ochii oamenilor, el e acolo pur şi simplu. Este modelat de mintea mea, e ca-ntr-un poem sau într-un vis... Un vis în care nu apar locuri reale, ci doar corelativele lor obiective, dar în general apar imaginile deformate, foarte puternic subiective ale locurilor. Bucureştiul meu e pur subiectiv, este o invenţie a mea, e ceva foarte personal, aşa cum e corpul meu sau felul meu de a gândi.

 

R.S.R.: Şi totuşi, în descrierile tale porneşti de la o bază de imagini identificabile: faţadele clădirilor, interiorul lor de regulă degradat, unele peisaje sunt databile, edificii vechi dintr-o anumită epocă, rulezi aşadar pe o pistă neechivocă de decolare spre imaginar.

M.C.: Îmi aduc aminte de când eram copil de şapte-opt ani, abia ne mutaserăm într-o casă nouă, iar pentru mine fiecare drum era o aventură. Habar n-aveam în ce loc mă aflu şi pe ce lume sunt. Când părinţii mă luau cu troleibuzul şi mergeam spre centrul oraşului, totul era ca-ntr-un vis. Eram dezorientat, nu ştiam nimic, mă uitam în dreapta, mă uitam în stânga, vedeam clădiri, pieţe cu statui şi, mai ales când mergeam noaptea, vedeam clădirile acelea iluminate unde toate gorgonele de ghips ieşeau în evidenţă halucinant. Toate imaginile astea mi-au rămas, le-am visat, după aceea le-am descris în cărţi. Am multe amintiri din acestea foarte pregnante, dar ştii ce se-ntâmplă? După părerea mea, amintirile noastre din prima copilărie, elaborate de o minte mai primitivă, de un altfel de creier, de o minte oblică, preraţională, sunt foarte asemănătoare imaginilor din vis. Cred că imaginile din prima copilărie şi visele au aceeaşi origine. Ele sunt adânc îngemănate în mintea mea. Atunci, coborând în memorie, e ca şi cum aş intra într-un vis... Şi cred că aici este sursa cea mai puternică a scrisului meu. Această autohipnoză prin care regresez aproape psihanalitic, regresez spre lumea mea străveche, iar acolo găsesc ceva care încă nu e diferenţiat între realitate şi vis, este amestecat, o lume primordială. Acolo e domeniul meu într-un fel, iar lumina acelei lumi o proiectez asupra întregii realităţi în scris.

 

R.S.R.: Mă tem că nimeni nu te înţelege mai bine ca mine, fiindcă acelaşi lucru, neavând de altfel încotro, l-am făcut şi eu în O vară ce nu mai apune, am pus retina copilăriei mele de până la unsprezece ani, vârstă până la care am văzut, am pus-o să pipăie lumea prin intermediul memoriei de azi. Multe aspecte sunt poate deformate, modificate. Ataşamentul tău faţă de imaginile din copilărie este impresionant, e, practic, temelia unei opere. Imaginile mele, cele din memoria vizuală, toate vin din copilărie, n-au mai fost realimentate după vara mea de pomină de la Carmen Sylva – Eforie Sud, să zicem, în 1965. Există temeiuri logice să credem că imaginile din memoria mea sunt mai conturate decât ale tale, care au parte mereu de aportul afluenţilor vizuali din jur. Ale mele au pesemne un fel de rigor spectralis. Dar oricum, pe terenul acesta, al ochiului de copil purtat pe deasupra apelor şi a uscatului, ne întâlnim. Revelaţia unei comuniuni, la urma urmei! Mă întorc şi zic acum: în primordialitatea abisală de care vorbeai constă pesemne forţa vizuală a scrierilor tale, dar de ce, mă întreb, în poeme mai ales, Bucureştiul apare preponderent într-un regim de iarnă?

M.C.: Ţi se pare? Probabil că sunt mai frapante, dar cantitativ nu cred că sunt dominante, dimpotrivă, imaginile mele despre Bucureşti sunt estivale cele mai multe dintre ele. Dar într-adevăr, am câteva de iarnă foarte pregnante pentru mine în primul rând. De pildă, n-am să uit niciodată ziua în care mama m-a dus la un spital ca să-mi facă o operaţie. Aveam sub trei ani şi mă ducea în braţe într-o iarnă orbitoare, o iarnă cum, bineînţeles, nu mai văzusem până atunci, dar cred că nu am mai văzut nici după aceea. O iarnă din aceea plină de zăpadă, mormanele fireşte că mi se păreau colosale, fiindcă erau mai înalte decât mine. Mama mă ţinea în braţe în aşa fel încât eu mă uitam în spate. Mă păcălea că mergem la un văr de al meu ca să ne jucăm cu el, dar eu ştiam, mi-aduc foarte bine aminte, ştiam că nu e drumul spre vărul meu. Ştiam foarte bine şi creştea în mine un fel de spaimă dimpreună cu o uluire extraordinaară: ştiam că mama mă minte. Faptul că înţele-geam că mama mă minte era o catastrofă pentru mine, fiindcă în cine să mai crezi, dacă propria ta mamă te minte? Mama era ca o zeiţă, nu putea să mintă!... Îmi amintesc drumul prin peisajul ăla de un alb unanim şi extraordinar de intens. Iar apoi unele peisaje hibernale din poeziile mele se datorează epocii din facultate când am avut o prietenă, despre ea am scris toate poeziile de atunci, cu ea făceam într-adevăr foarte lungi drumuri iarna prin ninsoare, conducând-o spre casă în fiecare seară când ieşeam de la facultate. Descriu aceste drumuri în Poeme de amor şi-n nuvela Gemenii, cum mergeam iarna spre casa ei şi ne opream în câte o piaţetă triunghiulară cu o statuie în mijloc. Dar nu sunt ataşat de iarnă absolut deloc, eu sunt un om friguros, am o senzaţie de groază când mă gândesc la iarnă, dar într-adevăr, în multe vise de ale mele este zăpadă uriaşă, adesea mă visez la pol pe banchize.

 

Levitaţie şi graţie 

R.S.R.: Spuneai că dintre toate construcţiile tale în proză, REM şi Solenoid dispun de cele mai puternice motoare narative. REM prezintă şi o stratificare de semnificaţii. Solenoidului nu se poate să-i lipsească o asemenea structură. Poate fi ea deconspirată?

M.C.: Există două accepţii ale cuvântului solenoid, una în matematică, alta în fizică. În matematică, într-una din cele mai fascinante zone ale acesteia, în topologie, care se mai numeşte „geometria de cauciuc”, solenoidul este un atractor matematic, o formă geometrică în jurul căreia se sedimentează statistic toate datele unui sistem. Această zonă are formă de tor, de gogoaşă americană. În schimb, în fizică, în tehnică, se ştie că solenoidul e o bobină care, alimentată cu curent electric, produce magnetism. Este, deci, o bobină electromagnetică. Eu am combinat cele două accepţiuni ale solenoidului şi am imaginat un tor uriaş, care poate fi ascuns într-o subterană, în fundaţia unei clădiri şi care produce levitaţie. Am schimbat semnificaţia tehnologică a termenului...

 

R.S.R.:  E al treilea nivel de semnificaţie...

M.C.: Da, solenoidul meu produce levitaţie, poate să determine levitarea unei întregi clădiri sau a doi îndrăgostiţi pe un pat, ei se ridică în aer, la un metru deasupra patului ş.a.m.d. Mie levitaţia mi se pare extraordinar de poetică, mi se pare cel mai poetic lucru de fapt şi întotdeauna am fost foarte impresionat, de pildă, de picturile lui Dali, în care obiectele plutesc, se află într-o stare de graţie care este levitaţia însăşi. Între levitaţie şi graţie e o legătură foarte puternică, pe care Dali a observat-o.

 

R.S.R.: Levitaţie şi graţie, legătura dintre ele e dovedită şi de faptul că mulţi sfinţi au putut să leviteze, Maria Egipteanca, bunăoară, iar mai spre noi, despre părintele Arsenie Boca în închisoare, există mărturii că se menţinea în aer în timpul rugăciunii.

M.C.: Da, este una din virtuţile esenţiale. Sfinţii indieni fac trapezul pe nori, este una dintre constantele imaginarului, sfinţenia constă şi în puterea de a levita. Nu e nevoie să mergem până la vieţile sfinţilor, ajunge să ne gândim la o pagină din Marquez, în care un preot se ridică, spune Marquez parcă, douăzeci de centimetri deasupra pajiştii. Poate cel mai frumos lucru despre levitaţie este poemul lui Nichita Stănescu în care spune: „Ar fi fost un păcat şi-o ruşine să zbor, / ar fi fost o trădare”. El interpretează levitaţia şi zborul ca un păcat împotriva pământului, a atracţiei pământului care e „dragostea lui pentru mine”, cum spune mai departe.

 

Levantul n-ar fi trebuit să fie tradus niciodată

R.S.R.: Am citit că Inger Johanson a primit,  la Stockholm, un premiu pentru traducerea Levantului în limba suedeză. N-aş fi crezut că Levantul poate fi tradus, fiindcă acest poem, această epopee euforică sau, mai bine zis, euforie lirico-epică, e mult prea legată de poezia românească, e prea adânc înrădăcinată în autohtonitate şi în regionalitate sud-estică pe harta Europei. Recuperează spiritul poeţilor români de la Ienăchiţă Văcărescu până la marii interbelici sau până la Nichita?

M.C.: Până la cei trei mari B interbelici şi până la marele A, Arghezi. L-am întâlnit o singură dată în viaţă pe Mircea Ivănescu, n-am făcut decât să dau mâna cu el, iar el mi-a spus un singur lucru: „Despre toată lumea ai scris în Levantul,  în afară de mine!”. La care am zâmbit şi i-am răspuns: „Ştiţi, nimeni nu-i perfect, poate am să scriu vreodată Întoarcerea lui Manoil”.   

 

R.S.R.: Ei bine, cum se poate tălmăci aşa ceva, adică Levantul? Ce ne putem imagina despre Inger Johanson, că a realizat o cronologie a poeziei suedeze în acelaşi spirit? Nu e întru totul posibil, fiindcă poezia cultă suedeză s-a dezvoltat mai devreme decât cea românească, nu în secolele XIX-XX, iar cele două limbi au avut cu siguranţă o evoluţie diferită. Ar fi trebuit prin urmare ca Inger să fi coborât câteva veacuri mai în trecutul limbii şi culturii neamului ei.

M.C.: Levantul n-ar fi trebuit să fie tradus niciodată, a fost opţiunea mea să fac lucrul acesta. La un moment dat am fost foarte frustrat de faptul că poate cea mai bună carte a mea nu va fi niciodată tradusă, m-am gândit intens şi până la urmă am făcut un lucru pe care acum nu-l regret, şi anume, mi-am retradus singur Levantul în proză. Aşadar, textul după care au lucrat traducătorii săi în franceză, suedeză şi spaniolă nu este textul propriu-zis al Levantului, ci o variantă simplificată în proză. Versiunea aceasta a eliminat o parte din backgroundul poeziei româneşti care, fireşte, nu-i e accesibil cititorului străin. A rămas însă ceva: trama epică, personajele, aventurile, poveştile erotice, dar fireşte că s-a dezrădăcinat faţă de contextul poeziei româneşti. Sunt până acum trei traduceri, toate excepţionale, făcute de traducători de mare forţă, care au procedat în moduri foarte diverse. Mariano Ochoa s-a străduit să lege, cum spui tu, Levantul de istoria poeziei spaniole, a încercat să-l translateze pe Bolintineanu în poeţii lor academici, iar tentativa a reuşit foarte bine fiindcă ei au poeţii lor manierişti, bineînţeles, totul mutat cu câteva sute de ani mai devreme, Mariano i-a imitat pe Gongora, pe Quevedo, aşa că anumite pasaje sună parcă ar fi ale poeţilor lor. În Suedia, Inger a preferat să procedeze altfel, a tradus  totul într-o proză ritmată, care sună foarte bine, pentru că epopeile lor vechi, saga, sunt de acest fel. Şi au toate acele hroniruri, un fel de metafore îngheţate, iar Inger a folosit tot acest fundal străvechi al lor ca să facă un alt fel de Levant. Aşa că, dacă ai retraduce în româneşte Levantul făcut de ei, ar ieşi cu totul altceva decât Levantul meu. Asta contează, desigur, dar ceea ce contează în primul rând este ca textul să sune bine în limba lor. Şi se pare că sună foarte bine în toate cele trei limbi, în spaniolă, suedeză şi franceză. Sunt foarte mândru că am Levantul tradus, deşi îmi dau seama de limitele acestui proiect, limitele sale omeneşti, fiindcă nu vei putea niciodată să traduci cu adevărat Finnegan’s wake sau alte cărţi extrem de intricate. Toate traducerile au limitele lor şi puriştii ar respinge de la bun început posibilitatea traducerii în aceste cazuri. Levantul nu e Finnegan’s wake, el se poate translata cumva, dar se pierde foarte mult. El nu se poate dispensa de prefeţe sau postfeţe care există în toate cele trei cazuri şi în care traducătorii care au scris şi aceste pagini, ei fiind nişte intelectuali de calibru, au explicat în ce consta proiectul meu, aşa că un cititor suedez, francez, spaniol înţelege ce am vrut eu să fac, chiar dacă intenţia nu se mai  vede aşa de bine în traducere.

 

R.S.R.: Când am citit pe facebook despre premiul decernat lui Inger Johanson pentru excelenţa traducerii, după felicitările de rigoare, voiam  să dau drumul imaginaţiei şi să-mi exprim opinia că din Levantul cea mai bună traducere trebuie să se poată face în greacă. Eram victima unei contaminări de proximitate: grecii sunt colea, poemul vorbeşte despre Marea lor Ionică de la Corfu la Zante, unii din eroi sunt chiar grecotei, e fanarocraţie în Valahia sub cerul Levantului tău. Iată aici capcanele contextului, ale primului nivel al textului. Mi-am dat seama curând însă, noroc că nu am postat nimic, că dimpotrivă: grecii ar înjura de mama focului, fiindcă ei au despre ei înşişi o mitologie academistă, în sensul că ei i-ar fi civilizat pe toţi balcanicii, ei i-ar fi învăţat pe toţi de toate, de la Eghipet până la Dorohoi. Mă tem că n-ar gusta dimensiunea ironică a cânturilor, că ar obiecta, cel puţin în ceea ce priveşte peisajele şi personajele elinofone, că nu e chiar aşa, ci altfel. Trebuie să sune mult mai bine acest Levant foarte valahocromatic în ritmarea sobră a Scandinaviei, măcar astfel, asemenea originalului, el lasă impresia de ceva inteligibil, dar demult apus.

M.C.: Discuţia îmi aduce aminte de culmea traducerii, pe care am întâlnit-o în Sallinger, unde personajul principal al epopeii familiei Glass, Seymour Glass, când nu avea ce face, se ocupa cu traducerea haikuurilor japoneze în greaca veche. Este aici o imagine fenomenală a paradoxului traducerii.

 

Moştenirea lui Sallinger               

R.S.R.:Mă bucur că am ajuns la Sallinger, pe care eu îl iubesc mult. Doresc să evoc în acest context un comentariu al tău din prima povestire a volumului De ce iubim femeile. Sorbind frumuseţea Micii negrese în metroul ce trecea prin tubul translucid de pe fundul golfului San Francisco, îţi aminteşti povestirea Omul care râde a lui Sallinger şi mărturia memoriei naratorului fulgerate de frumuseţea feminină. Permite-mi deci, deşi în Mica negresă, tu ai blamat citarea în public, permite-mi să citez: „Acum, pe loc, nu-mi amintesc decât trei fete care să mă fi impresionat de la prima vedere cu frumuseţea lor de nedescris. Una a fost o fată zveltă, în costum negru de baie, care se stră­duia din greu să înalţe o umbrelă portocalie pe plaja din Jones, prin 1936. Pe cea de-a doua am întâlnit-o prin 1939, la bordul unui vas de croazieră în Marea Caraibilor, azvârlind cu bri­cheta într-un marsuin. A treia a fost prietena şefului, Mary Hudson”. Comentai, iar concluzia ta este pe cât de uimitoare, pe atât de plauzibilă, că frumuseţea acestor femei e intensificată de apropierea mării. Minunat! Da, spaţiile deschise amplifică lumina, iar proximitatea oceanului vine cu senzaţia strălucind de promisiuni a libertăţii.

M.C. La Sallinger, acest aspect se verifică în întreaga lui operă, inclusiv în cea mai cunoscută dintre povestirile lui, O zi desăvârşită pentru peştii banană, cu acelaşi Seymour care se sinucide, dar înainte de a se împuşca, înoată în mare cu o fetiţă şi-n apă îi ia piciorul şi-i sărută bolta plantară.

 

R.S.R.: Sallinger e personajul unui destin neobişnuit: s-a retras din viaţa socială pentru practicile şi meditaţiile sale ţinând de o credinţă orientală, s-a crezut că se lăsase de scris, dar după moartea lui, se pare că au fost descoperite numeroase manuscrise.

M.C.: Eu am citit ultima lui biografie, realizată de Salerno şi alcătuită numai din citate ale celor ce l-au cunoscut. În ultimele pagini, se spune ce anume a mai scris Sallinger: ar fi un roman despre experienţa lui în al Doilea Război şi un volum de povestiri despre familia Glass. De asemenea, ar mai fi o carte despre Vedanta, despre credinţa lui intimă. Se pare că apariţia acestor cărţi va fi eşalonată pe o durată de aproximativ zece ani. Însă nimeni nu poate şti deocamdată ce este în acel seif legendar, sunt doar presupuneri.

 

R.S.R.: Scria foarte puţin din păcate şi nu se putea desprinde de viaţa trăită, de autobiografic, mai şi inventa, dar nu foarte mult.

M.C.: Da, scria puţin şi publica şi mai puţin. Treizeci de povestiri, pe care le-a scris în tinereţe, a refuzat să le reediteze în volum, ele au rămas risipite prin reviste, mai ales în „Newyorker”, unde obişnuia el să publice.
A fost un personaj straniu, el spunea: „I’m not a man, I’m a condition”.

 

Îmi place să culeg fructele din toţi pomii

R.S.R.: Şi pentru că am ajuns, fără să ne propunem, la un scriitor la care amândoi ţinem în mod evident, îmi tot iese în cale o întrebare de neocolit: ai scriitori preferaţi, unii faţă de care să simţi o mai puternică bătaie de inimă?

M.C.: Eu iubesc literatura în general, nu sunt deloc sectar, nu cred într-o singură direcţie literară, îmi place să culeg fructele din toţi pomii. Aşa încât îmi plac lucruri care ar putea părea contradictorii. În privinţa prozei, e limpede de acum, Sallinger este unul dintre eroii mei, Kafka nu poate fi foarte departe de mine, pe Dostoievski  îl recitesc în fiecare an, cât pot de mult, fireşte, nu pot chiar tot, apoi Thomas Pinchon îmi este foarte aproape şi este unul dintre cei mai mari, dacă nu chiar cel mai mare scriitor în viaţă în acest moment. Pe urmă, fără nicio îndoială, Ernesto Sabato, după părerea mea, el este Dante al contemporaneităţii. Alături de el, Cortazar, Borges, bineînţeles nu poţi să treci peste Marquez, Thomas Mann îmi place în mod deosebit. Fireşte, pe urmă clasicii modernităţii, un Musil, Virginia Wolf, Joyce sunt oamenii pe care-i citesc şi-i recitesc. Îmi place proza foarte, foarte complexă, proza foarte senzuală, foarte senzorială, proza masivă pentru că eu cred că există lucruri pe care nu le poţi spune decât în cărţi masive, care să se substituie lumii, cum se spune.

 

R.S.R.: Această senzualitate, senzorialitate revărsată, curgând liber, fără bariere, am întâlnit-o la Lawrence Durrell. Există şi o carte clasică numai senzualitate şi senzorialitate, Ispitirea Sfântului Anton a lui Flaubert. Dar mai către noi, la fel de intens, cu naraţiune de asemenea pe măsură, e Marquez. Eu sunt foarte ataşat de Toamna patriarhului, cred că e cel mai tare roman al său, dar observ că puţină lume are aceeaşi orientare.

M.C.: Cred şi eu că Marquez are trei până la patru texte fundamentale: Toamna patriarhului, Un veac de singurătate, Cronica unei morţi anunţate, nu mi-a plăcut atât de mult Dragostea în vremea holerei, dar ţin la un volum de nuvele, Povestea preafrumoasei Erendira şi a nesăbuitei sale bunici. Era să zic „Mătuşă” în loc de „bunică”, mă gândeam la Mătuşa Julia şi condeierul de Mario Vargas Llosa. Llosa, zic eu, e un scriitor extraordinar, dar nu e unul din marii scriitori. A scris în multe domenii şi e mai curând un meşteşugar deosebit. Totuşi, Mătuşa Julia şi condeierul este un roman absolut postmodern apărut când încă nu se ştia de postmodernism.

 

R.S.R.: Şi revenind la fostul prieten al lui Llosa, la Gabriel Garcia Marquez, mai adaug că o carte formidabilă a sa este Vivir para contarla – A trăi pentru a-ţi povesti viaţa, un titlu care s-ar putea să rezume multe în ceea ce te priveşte, indicând de asemenea unul dintre rosturile pe lume ale literaturii.

O carte a devenirii și împlinirii duhovnicești (Olimpiu Nușfelean), nr.6(181), iunie 2018
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

 

Olimpiu NUȘFELEAN

O CARTE A DEVENIRII

ȘI ÎMPLINIRII DUHOVNICEȘTI

Timpul pe care îl parcurgem în iureșul prezentului se fărâmițează continuu, prinzându-ne și ființa în această fărâmițare. Iar societatea în care trăim se atomizează. Sunt realități cu care ne confruntăm. Dar oare chiar ne confruntăm, în sensul unei lupte conștiente, sau trecem autist prin ele, îndurând consecințele? Ne însingurăm, pierzând legăturile dintre noi, sensul dialogului, exercițiul comunității și gustul comuniunii. Dialogăm uneori, pe internet, prin smartphone, dar o facem într-un discurs artificial, gol de sens și de simțire. Însingurați, cât de adânc coborâm în noi, cercetători, cum ne percepem însingurarea? Ne mulțumim, în propria cercetare a ființei, cu o filosofie de cafenea? Știm căuta adevărul dincolo de cercul nostru lumesc? Lăsăm oare Ochiul Ceresc să cerceteze și să lumineze interiorul nostru obscur? Găsim vreo soluție?

Cred că una dintre soluțiile prin care putem da coerență timpului și societății, deci și ființei noastre, se găsește în modelul oferit de părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru, modelul promovării relației dintre mentor, avvă sau duhovnic și ucenic. Părintele Dumitru Cobzaru este duhovnic clujean, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, autor deja a trei volume de predici și al unei monografii dedicate mănăstirii ,,Adormirea Maicii Domnului” de la Nicula, unde a fost o vreme și stareț.

În lumea de azi – și am exemple concrete în lumea scriitoricească – modele, cu toată raza lor de emergență, fie și virtuală, sunt ignorate, negate, uitate. Faptul duce la neglijarea temeliilor, la imposibilitatea privirii în viitor, la subminarea oricărei construcții serioase, deci și a ființei. Ne aflăm deja într-o zonă mult mai precară decât aceea a omului unidimensional, teoretizat cândva de Herbert Marcuse, filosoful care cerceta mecanismele alienării într-o societate a abundenței, criticând, între altele, tehnologia modernă, materialismul istoric și cultura divertismentului, susținând că acestea reprezintă noi forme de control social. Trăim ca ființe neterminate într-o lume care își refuză constant neîmplinirea. Alternative există și trebuie căutate.

Având o mare putere duhovnicească, părintele Dumitru reface conexiuni necesare, cultivă (aș zice, folosind un termen „mirean”), ca o punte de trecere, legătura dintre duhovnic și fiul înduhovnicit, fiul aflat pe calea înduhovnicirii, dintre mentor și ucenic. În această legătură e refăcută continuitatea tradiției (creștine), care exprimă stabilitatea temeliei, dă coerență timpului și, desigur, istoriei, reface spiritul comunității, dezvăluie clar și puternic prezența Sfintei Treimi în lucrarea de a lumina interiorul nostru, de împlinire a ființei și a lumii. Așa cum remarca Dan C. Mihăilescu în prefața la recenta apariție editorială – Fiule, m-am vrut să-ți fiu candelă de ceas târziu, Ed. Renașterea, 2017, ediție bilingvă româno-spaniolă –, părintele Dumitru, având un model în „Leul Ardealului”, ÎPS Bartolomeu Anania, este un constructor. Cunoaște bine materialul cu care lucrează, terenul pe care își așază construcția, știe alege uneltele adecvate și are bine configurat țelul spre care își îndreaptă lucrarea. Legătura înduhovnicită este probată nu doar în raport cu un model, ci și cu „modelul” asupra căruia lucrează. Cartea a apărut și ca un răspuns pe care autorul/mentorul îl dă ucenicului, autorul răspunzând dorinței lui Viorel Moravăț, fiul și ucenicul său duhovnicesc.

După prefața semnată de criticul literar Dan C. Mihăilescu, un „cuvânt înainte” al autorului, cele cinci capitole care urmează au ca temă comuniunea și comunitatea, influențele care l-au modelat pe autor, etica, importanța rugăciunii, adoptarea principiilor creștine, Maica Domnului, spovedania și viața duhovnicească, încercările prin care trece un tânăr care alege calea monahismului ș.a. Această împărțire pe capitole, ce ține și de o anumită practică editorială, este mai puțin importantă. Importantă este structura dialogică a cărții, sentimentul prezenței reale, vii, a autorului în actul de lectură. Acest sentiment este dat de faptul că textul reproduce întrebări și răspunsuri generate de întâlnirile duhovnicești ale părintelui Dumitru cu mireni de cele mai diverse profesii, cu teologi sau slujitori ai altarului, fiind aduse în discuție – și primind răspunsuri avizate, captivante, aș zice – subiecte dintre cele mai largi și mai irepresibile ale vieții creștine. Răspunsurile – formulate inițial în public sau personale sunt toate învățăminte, spontane în aparență, atent gândite, răspunzând unor cerințe, pe de o  parte personale, individualizate, ale ucenicului, pe de altă parte generice, venite dinspre marele număr al celor care au intrat în dialog, într-un fel sau altul, cu autorul, constituindu-se, după cum mărturisește acesta, într-un „fel de testament duhovnicesc”. Conștient că răspunsurile pot stârni reacții „dintre cele mai diverse”, părintele Dumitru Cobzaru își asumă și exprimă hotărât rolul de „candelă”, rol dezvăluit încă din titlu și definit atât de elocvent într-o predică la priveghiul unui credincios prin 2015, în care putem descifra rostul unui părinte menit „să călăuzească permanent pe fiii săi spre Dumnezeu, spre Maica Domnului, spre tot ceea ce înseamnă viață duhovnicească, devenire și împlinire duhovnicească”.

De unde vin autoritatea și adevărul răspunsurilor atât de strâns legate de viața creștină formulate de părintele Dumitru? Din formarea prin care a trecut – familie, școală, duhovnici, din experiență, din har, pe care le mărturisește cu modestie. Este convins că „în viața noastră, fiecare întâlnire își lasă amprenta”. Cunoaște chipul lumii în care trăim, unde „în general, oamenii își doresc o anumită libertate, o libertate care îl exclude pe Dumnezeu, în primul rând, și sigur că, dacă-L exclude pe Dumnezeu, îl exclude și pe omul de lângă el”. Comunitatea, constată cu tristețe autorul, este văzută mai mult în sens administrativ, fără să se pună „problema comuniunii de ființă!”. Într-o asemenea situație, „tot ceea ce trebuie să facă un preot pentru un credincios este să-i ofere prezența lui, indispensabilă și permanentă”. Regretă că, adesea, „parohiilor noastre li se spune comunități, dar nu sunt comunități”. Lucrarea duhovnicească are menirea „de a te descoperi pe tine însuți așa cum ești și de a lupta cu tine însuți să devii altfel, să devii asemenea lui Dumnezeu”.

          Revenind la rolul de „candelă” asumat de părinte, notat mai sus, trebuie să menționăm că termenul, revelatoriu, este luat dintr-un  vers din poezia Orele mamei a mitropolitului Bartolomeu. Versul – „Fiule, m-am vreut să-ți fiu candelă de ceas târziu…” –  e menționat și în alte situații de părintele Dumitru. Dincolo de rolul tematic al termenului, alegerea titlului atrage atenția și asupra considerațiilor pe care părintele le are față de poezie. La un moment dat, întrebat cum trebuie să ne rugăm ca să-L simțim pe Dumnezeu, menționând că Dumnezeu lucrează special cu fiecare în parte, părintele Dumitru își amintește de părintele Sofronie Saharov, artist, care spunea că s-ar bucura mult „dacă fiecare ar fi poet, să scrie poezii, să simtă...”, conchizând că „există o sensibilitate aparte a celui care scrie, a poetului în general”, particularitate care, am putea zice, individualizează și sporește simțirea cu care îl putem percepe pe Dumnezeu.

          Trăirea creștinească, integrarea tinerilor în comunitatea creștină, prohodirea în biserică, apa sfințită, împuternicirile date de Dumnezeu omului, ascultarea desăvârșită, intrarea în casele ereticilor, manifestările diavolului, rugăciunea, vederea greșelii, darea canonului, intrarea în rânduială, iubirea adevărată, iubirea egoistă sau iubirea ieftină, căsătoria, lectura cărților duhovnicești, preocuparea pentru lucruri rele („Cât ne preocupă lucrurile rele, nu ne preocupă cele bune.”), amestecul monahului în lume, purtarea doliului, luarea în seamă a semnelor exterioare, legarea prieteniilor, moartea spirituală, postul, scopul întrupării Domnului Hristos, icoana de la Nicula, clonarea omului, spovedania, viața duhovnicească, pomenirea morților, cumințenia, râvna și ascultarea celui care se călugărește, „ambalajul” uneori prea „uman” al Bisericii, martiriul etc. etc. – atâtea subiecte – „de o diversitate amețitoare”, cum ar zice Dan C. Mihăilescu –, toate vin cu răspunsuri ce pot atenua frământarea care îl poate cuprinde adesea pe mirean, cât și pe preot!... Să reținem, în treacăt, câteva dintre subiectele deslușite de părinte în discuțiile cu interlocutorii săi. Cum alegem nașii pentru copiii aduși la botez? O facem oare cu toată responsabilitatea? În fața întregii Biserici aceștia mărturisesc că se leapădă de satana și de toate lucrurile rele. Conchide părintele: „Dacă nu este cu adevărat credincios (nașul, n. n.) și nu s-a lepădat de satana cu faptele – deși mărturisește public , atunci copilașul pătimește și puteți căuta răspunsurile la necazurile pe care le aveți cu copiii și la nași”. Avem datoria de a-L naște pe Dumnezeu în sufletul nostru și în sufletul celor dragi, pe cale spirituală, desigur, dar trebuie să fim atenți că și „diavolul este spirit”, a fost creat ca înger, dar ales să fie diavol. Ne-am putea întreba acum, retoric, care sunt oare alegerile noastre? Surprinzătoare prin sinceritate și întremătoare prin adevărul crud exprimat este și o părere despre lumea de azi: „Lumea a ajuns în starea asta de păcătoșenie și nebunie, pentru că nici monahismul nu mai este ce a fost! Monahii sunt interesați mai mult de ei decât de a se ruga pentru lume și mulți dintre ei încearcă să fie pe placul oamenilor, iar nu pe al lui Dumnezeu…”. Dar, recunoaște părintele, „astăzi am ajuns la o concluzie și nu sunt prea sigur pe ea, vă rog să o îndreptați!”. Ne-am făcut o filozofie a vieții potrivit căreia trebuie să dăm din coate cât mai tare pentru a cuceri gloria lumii. Există însă și alte moduri de a reuși în ceea ce îți propui ca țel în viață, după cum mărturisește ucenicul părintelui în corespondența purtată: „Dacă o să fiu ascultător și o să am răbdare și cumințenie, am să primesc ceea ce îmi doresc”. Deci lumea poate fi „cucerită” și prin cumințenie! Nu e neapărat nevoie să fim niște războinici orgolioși și cruzi.

          Fiule, m-am vrut să-ți fiu candelă de ceas tîrziu! – de părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru – este o carte practică, necesară, izvorâtă dintr-o experiență bogată și o mare putere duhovnicească. În Cuvântul înainte, autorul ne spune că nu ne propune „un volum complet” și „nici o tratare exhaustivă a problemelor dezbătute”. Asta înseamnă că dialogul rămâne deschis, de fructificat în alte întâlniri duhovnicești, în alte cărți. Pe care le așteptăm în continuare cu maxim interes.

Între duhovnicii clujeni care se preocupă de îndrumarea duhovnicească a credincioşilor prin intermediul condeiului, se numără şi părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului. Autor deja a trei volume de predici bine receptate în mediul omiletic zonal şi al unei monografii, care a cunoscut mai multe ediţii, dedicate mănăstirii ,,Adormirea Maicii Domnului” de la Nicula, unde a fost vreme de mai mulţi ani stareţ, dânsul oferă de această dată un volum inedit ca structură şi conţinut, ce reuneşte atât dialogurile care au urmat diferitelor conferinţe susţinute la invitaţia unor instituţii precum ASCOR-ul, cât şi elemente din corespondenţa purtată cu fiii duhovniceşti sau interviuri.

Întrucât discuţiile se poartă cu slujitorii altarului în cadrul cursurilor de formare preoţească, ele sunt consistente din punct de vedere teologic şi centrate pe anumite probleme care frământă auditoriul, depăşind abordarea simplistă şi superficială adesea întâlnită în mediile teologice. El este urmat de câteva crâmpeie din corespondenţa duhovnicească purtată de părinte (p. 87-144) şi de câteva interviuri cu dânsul (p. 145-184).

 

 

 

Aniversare Rodica Braga - 80, nr. 6(181), iunie 2018
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

 

RODICA BRAGA - 80

CUM AM CUNOSCUT-O

PE RODICA BRAGA

Întâlnirea cu Rodica Braga îşi are povestea ei. Nu cred că a fost o simplă întâmplare, trebuia să se întâmple, dovadă consecinţele descoperirii creaţiei sale: din „lectură empatetică”, cum afirmă istoricul şi criticul literar Ion Simuţ, am scris o carte despre opera sa: Rodica Braga: reprezentarea interiorităţii (2015).

Au existat câteva momente, le-aş putea numi trepte de apropiere/descoperire, înainte de întâlnirea propriu-zisă. Prima treaptă e de natură artistică: portretul unei tinere de o frumuseţe neobişnuită, mai exact o schiţă de portret. În ochii mari, limpezi, visători, întorşi spre sine, cu o umbră dureroasă în privire, tremura o impercep­tibilă tristeţe, poate o nelinişte interioară inconştientă. Avea ceva fascinant în privire, un aer de irealitate, părea o efigie din alt timp. Dacă o priveai o singură dată, nu o puteai uita. Era singura imagine dintr-o cameră tapeta­tă de cărţi, era sufletul ei. Aflam cu uimire că era portretul doamnei Rodica Braga. Nu o văzusem nicioda­tă, o descopeream prin artă.

A doua treaptă e de natură senzorială, vizuală: i-am întrezărit o clipă chipul şi m-au frapat ochii ei mari, copilăroşi. „Te-ai putea îndrăgosti de ea, n-are vârstă”, i-am spus interlocutorului meu. Aveam aceeaşi senzaţie de uimire ca în faţa portretului. Timpul nu-i ofilise nici privirea, nici frumuseţea.

A treia treaptă, de adâncime, e de natură spiritu­ală. Aflasem că este scriitoare şi am vrut să-i citesc cărţile. Prima pe care am deschis-o a fost Vară de sidef (2010), scrisă cu fineţe şi eleganţă stilistică, o poveste de iubire arhetipală, pe care fiecare o visează şi o caută întreaga viaţă. Între romanele contemporane crea senzaţia unei bijuterii. Aşa au început căutarea cărţilor scrise de Rodica Braga şi lectura lor. Am parcurs drumul invers, de la cea mai recentă către primele sale scrieri.

În sfârşit, cea de-a patra treaptă a fost întâlnirea şi dialogul cu scriitoarea, o doamnă distinsă, frumoasă, elegantă, inteligentă şi sobră. Am rămas cu aceeaşi impresie de fiinţă deosebită şi remarcabilă scriitoare, care se proiectează probabil în toate personajele sale, recuperându-şi astfel identitatea prin scris. Regăsesc în ele frumuseţea, neliniştea, visarea, umbra de durere din ochii tinerei din portretul prin care descopeream imaginea din tinereţe a Rodicăi Braga. Aş putea spune acum, după ce i-am citit toată creaţia, că şi-a trăit viaţa între doi poli afectivi, care au absorbit-o în egală măsură, familia (soţul, copiii) şi scrisul, o necesitate vitală, conştientizată de timpuriu, care i-a revelat alteri­tatea, fiinţa interioară, acel altul care zace în adâncul nostru, eliberat prin creaţie.

Scriitoarea şi-a exersat condeiul în proză şi poezie. A scris povestiri, romane, basme, un jurnal şi poezie, creaţia sa se întinde pe două secole: a doua jumătate a secolului XX (debutează în 1972 cu un volum de proză scurtă, Sângele alb al pietrelor) şi prima jumătate a secolului XXI (cea mai recentă carte de poeme îi apare în 2018, Ametist). Dintre toate cărţile sale îmi plac în mod deosebit: Visând viaţa (proză scurtă), romanele Vară de sidef, Fluturele negru, Singurătatea pământului, basmul Împăratul vrăjitor sau poveste cu un lup alb.

Romanele sale prin excelenţă de introspecţie au plasat-o în descendenţa prozei psihologice reprezentate de Hortensia Papadat-Bengescu, Yvonne Stahl, Anton Holban, Dana Dumitriu.

În toate ipostazele feminităţii trăite, soţie, mamă, scriitoare, Rodica Braga a fost exemplară şi rămâne astfel în conştiinţa celui care o descoperă, la fel cum va rămâne o voce aparte în literatura română contemporană prin vocaţia sa pentru reprezentarea interiorităţii fiinţei. (Sonia ELVIREANU)

 

lui et elle

 

jeune fille,

je n’avais qu’un nom

et de nombreuses âmes,

qui faisaient fleurir autant

de vies pleines d’étonnement.

jusqu’à ton baiser

je voyageais entre elles

qui fuyaient au hasard.

à peine née

de l’impatience de tes lèvres,

je suis devenue d’un coup orpheline.

ni père, ni mère,

ni de multiples vies,

n’étaient plus pour moi nourriture.

suspendue au fil

invisible des regards meurtriers,

une seule âme,

comme une grenade verte,

dans un corps unique,

j’ai trouvé aussi une seule voie.

oh, moût doux,

oignant mes articulations

malades de toi,

oh, mon visage, le tourne-sol,

épanoui et courageux,

qui allumait le soir

la lumière de la maison.

de mon corps jeune

perlait la rosée à l’aube

et j’émiettais du pain à table.

je ne t’aimais pas, je te savourais

en sursis, comme un vin interdit,

je te flairais avec joie

terrestre en cauchemars et en rêves.

j’apprenais que tu étais rayon,

souffrance, malédiction et guet,

que ma petite vie

inondait en abondance.

combien j’étais éveillée

si près de la mort

pure comme la nouvelle lune,

et toute entière  immonde.

harcelés, tourmentés par l’amour

on se retrouvait enmurés ensemble

comme dans une molécule mystique.

 

quel temps de trouble impitoyable,

de veillée auprès de la vie

qui suppurait comme une plaie béante

en hâte et avec une extrême occultation !

personne ne sait combien il est difficile

de vivre sa jeunesse,

de rester dépouillé, et privé de protection,

devant le coeur qui mûrit

et puis tombe comme un fruit

et devient vin-aigre.

 

sommeil de chatte

 

quand le poème pousse

en moi pour atteindre la forme convoitée,

je me sens chaude comme une gorge

de chatte. le regard glisse

dans les choses comme un ver,

de mes silences poussent

des ailes de vautour

qui survole absorbé

au-dessus des causeries infinies.

un oeil dur et immobile

me perce avec l’inclémence

d’un arc, m’arrache aux étendues troubles

comme une proie  braquée

longuement.

aucune cicatrice

n’adoucit mon visage,

seule une douleur légère

comme l’ombre, qui colle à mon corps

ses caresses végétales.

le territoire de la sourdité s’émiette

en écailles au son de cor,

signe clair que dans le poème

s’accumulent des douceurs

et des cruautés aussi,

dans ma poitrine chaude,

les sauvageries du sommeil

de chatte.

 

sommeil

 

j’ai mal aux mains,

ai-je dit à mon bien-aimé, mes rêves

pendent tels les fruits en train de mûrir,

ce n’est rien, m’a-t-il répondu.

les rêves une fois mûrs

tomberont seuls.

j’ai mal aux yeux,

ai-je dit à mon bien-aimé, ton être

reste immobile dans leur lumière

comme la pleine lune au ciel,

prêt à ne plus contenir

dans sa peau. ce n’est rien, m’a-t-il répondu,

les phases de la lune sont éphémères, mais

tes paupières remuent sans cesse.

j’ai mal à l’ouïe, la mélodie de ton corps

envahit une flûte qui ronge mon oreille.

ce n’est rien, m’a-t-il dit répondu,

tout chant a une fin

et le silence guérira la blessure de l’oreille.

j’ai mal au coeur, ai-je dit

à mon bien-aimé, les battements de ton coeur

s’y sont nichés,

trop rapides, trop vifs.

ce n’est rien, m’a-t-il répondu,

deux coeurs en un seul

est une merveille si rare,

ce sera notre secret.

mon ventre grossit, ai-je dit

à mon bien-aimé.

tais-toi, s’en est-il effrayé,

ma soif de toi a besoin

d’un peu de repos. où faire coucher

ce sommeil que dans l’abri

de ton ventre, mon amour ?

 

je suis la femme-arbre

 

je suis la femme-arbre,

si tu te donnes un peu de peine

tu peux entendre

le gémissement du bourgeonnement.

entre le ciel et la terre,

le corps arrondi,

je lampe le bleu,

le fruit ténébreux de la terre

et le poison de l’infini.

quand je fleuris,

je lance à la mort une délicate provocation;

une fleur dans chaque pore

tente le temps

comme elle attire une abeille laborieuse,

l’obligeant de vider

ses yeux de sommeil

pour les protéger

contre la lumière qui fait souffrir.

quand je commence à mûrir

en fruit, je fais se taire le vent

et je vole au soleil

sa vigueur pieuse,

à la terre je donne

sa part de chair écrasée par la douleur.

quand je me couvre de rouille,

je ne couche que dans  les feuilles

et j’encourage l’oiseau

dans son long chemin.

dépouillée jusqu’aux branches,

je resterai attendre

la descente dans le froid

et le défi de la neige,

désespérée et éveillée

dans mon tronc droit.

 

Traducere în franceză

de Sonia Elvireanu

 

 

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 31 - 40 din 2082

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.