top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Ion Pop- Cetatean de onoare al județului Maramures, nr. 10(185), octombrie 2018
Oct 28, 2018 at 11:00 PM

 

ION POP – CETĂȚEAN DE ONOARE

AL JUDEȚULUI MARAMUREȘ

          Zilele revistei „Nord Literar” din acest an (5-6 octombrie) au fost marcate de un eveniment aparte, festivitatea de decernare a titlului și a însemnelor „Cetățean de onoare” al Județului Maramureș academicianului Ion Pop, fiu al județului nostru.

          În deschiderea evenimentelor, Săluc Horvat, directorul executiv al revistei „Nord Literar” și președintele Asociației Scriitorilor Baia Mare, a subliniat faptul că această întâlnire, prilejuită de sărbătoarea revistei băimărene, are o semnificație deosebită, datorită faptului că este marcată de înscrierea între personalitățile importante ale Maramureșului, purtătoare ale titlului de „Cetățean de onoare” al județului, a unui nou nume, cel al academicianului Ion Pop. Distinsul universitar, poet de mare forță lirică, critic și istoric literar, traducător, conducător de reviste literare, ambasador al promovării culturii și literaturii române în spațiul european, este  născut în comuna Mireșu Mare, fiind în permanență implicat în viața literară și culturală a Maramureșului.

          Alocarea acestui titlu a pornit de la inițiativa revistei „Nord Literar”, a Asociației Scriitorilor Baia Mare și a Reprezentanței Maramureș a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, inițiativă susținută de consilierii județeni conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea, dr. Teodor Ardelean, prof. Florica Roman, și validată prin hotărâre de consiliu, prin votul unanim al consilierilor, în ședința plenară din 28 septembrie 2018.

          În expunerea motivelor care au dus la această propunere, președintele Consiliului Județean s-a referit la vasta și valoroasa activitate a lui Ion Pop, la legăturile acestuia cu Maramureșul și la meritele ce i se cuvin.

          În decursul timpului, Maramureșul a dat țării un număr important de personalități, de la oameni politici cu puternice implicații în marile momente ale istoriei noastre naționale (precum au fost Gheorghe Pop de Băsești și Vasile Lucaciu) la personalități din domeniul științelor exacte (prof. univ. dr. Valentin Ionel Vlad – fost președinte al Academiei Române), din domeniul literaturii (Augustin Buzura, Nicolae Breban), din domeniul muzicii (Dumitru Fărcaș) etc., precum și alți oameni de seamă care și-au legat destinul de aceste locuri prin naștere și prin activitatea lor.

          În semn de recunoștință și de prețuire pentru contribuția acestora la sporirea prestigiului cultural și spiritual al Maramureșului, Consiliul Județean a instituit titlul de «Cetățean de onoare al județului». Între cei care au beneficiat de acest titlu, îi amintim pe următorii: interpretul de muzică populară Nicolae Sabău, academicianul Valentin Ionel Vlad (președinte al Academiei Române), academicianul Nicolae Breban, academicianul Ion Alexandru Surdu, interpretul de muzică populară, taragotistul inegalabil Dumitru Fărcaș, Preasfințitul Părinte Iustin Sigheteanul – episcopul Mara-mureșului și Sătmarului.

          Ion Pop face parte din suita iluștrilor dascăli universitari clujeni și cărturari, începând cu Sextil Pușcariu (primul rector al primei universități în limba română de după 1918 din Cluj), continuând cu alți dascăli de renume: Gh. Bogdan-Duică, Dumitru Popovici, Ion Breazu, Iosif Pervain, Dumitru Pop (un alt maramureșean), Mircea Zaciu, Ion Vlad, Mircea Muthu, ca să-i amintim doar pe cei din domeniul filologiei.

          Acordarea titlului de «Cetățean de onoare al județului Maramureș» are în vedere, pe lângă apartenența (prin naștere) la acest județ, importanta și îndelungata sa activitate universitară, fiind mai mulți ani decan al Facultății de Filologie din Cluj-Napoca, vasta sa operă literară (poet, critic și istoric literar, traducător, editor, conducător de reviste literare), precum și legăturile strânse și permanente pe care le-a avut și le are cu Maramureșul, cu Baia Mare, prin participările la evenimentele literare și culturale de aici, prin colaborarea la revista „Nord Literar”. Toate acestea au dus la creșterea valorică a activității culturale a județului nostru.

 

          ION POP se înscrie în galeria marilor personalități ale literaturii și culturii române contemporane.

          S-a născut la data de 2 iulie 1941, în comuna Mireșu Mare, din părinți țărani. A urmat școala generală în satul natal și apoi la Cluj-Napoca, unde a absolvit și liceul. Este absolvent al Facultății de Filologie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”. După terminarea facultății, a rămas cadru didactic al acestei instituții, unde a urcat toate treptele ierarhice universitare, de la preparator la profesor universitar. În anul 1971, a obținut titlul de doctor în filologie cu teza „Avangardismul în poetica românească”, domeniu puțin abordat până la acea dată.

          Între anii 1973-1976, a predat la Universitatea „Paris III – Sorbonne Nouvelle”, unde a revenit cu diferite prilejuri. În perioada 1990-1993, îndeplinește funcția de director al Centrului Cultural din Paris, calitate în care va contribui în mod direct la intensificarea relațiilor culturale dintre cele două țări, la promovarea valorilor culturale românești în Franța. Etapele petrecute de Ion Pop în Franța sunt admirabil redate în volumul „Ore franțuzești”.

          Amintim că, între anii 1996 și 2000, a fost decanul Facultății de Filologie din Cluj.

          De numele lui Ion Pop se leagă importanta revistă de cultură a studenților „Echinox”, al cărei redactor-șef a fost de la înființarea sa (în anul 1969), cu unele întreruperi, până la încetarea apariției acesteia, impusă de regimul acelor ani. Cu certitudine, „Echinox” a fost cea mai importantă „școală” de formare și lansare de talente. De aici au pornit personalități care au dat opere de valoare.

          Activitatea literară a lui Ion Pop este una de excepție, atât prin valoroasele sale contribuții, cât și prin varietatea acestora, încât este destul de dificil a realiza o ierarhie, fiind apreciat atât ca poet, cât și ca critic și istoric literar, traducător. A debutat ca poet (1969) cu volumul „Propuneri pentru o fântână”, iar ca istoric și critic literar cu volumul „Avangardismul poetic românesc”, una dintre primele cercetări postbelice cu privire la literatura avangardistă, studiu care a creionat dimensiunile și influența acestui curent în evoluția literaturii române.

          Deși a debutat ca poet, se pare că domeniul criticii literare i-a fost mai la îndemână, dovadă numărul important de cercetări publicate. Firesc, predomină cele de critică a poeziei, scriind monografii esențiale despre Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Gelu Naum ș.a.

          Contribuțiile importante rezultă și din participarea la realizarea unor lucrări de sinteză. Între acestea amintim volumele de referință „Scriitori români. Mic dicționar”, „Dicționarul scriitorilor români (vol I-IV)”, „Dicționarul analitic de opere literare românești (vol. I-II)” ș.a.

          Însumând întreaga activitate științifică și ăublicistică a acad. Ion Pop, aceasta cuprinde un număr important de realizări. Între acestea amintim: 32 de volume originale de autor, 5 volume publicate în străinătate, 15 volume de traducere, 5 volume – coordonator de carte, 25 alte volume, 15 îngrijiri de ediții, 34 de prefețe de carte, 35 de studii și articole în volume, 418 studii și articole în presa din țară, 340 de cronici și recenzii, 87 de traduceri în presa străină, 39 de comunicări și conferințe la colocvii internaționale (Franța, Italia, Elveția, Portugalia, Israel etc.). Despre cărțile și activitatea sa s-au publicat
347 de referințe în cărți și reviste.

Prin acordarea titlului de Cetățean de onoare al Județului Maramureș academicianului Ion Pop (alăturându-se celorlalte nume remarcabile cărora li s-a acordat acest onorabil titlu), va spori patrimoniul cultural al județului.” (Gabriel Valer ZETEA)

La festivitatea de acordare a titlului și a însemnelor acestuia au luat parte oficialitățile județului – președintele Gabriel Zetea, prefectul Vasile Moldovan, subprefectul Alexandru Cosma, vicepreședintele Ioan Doru Dăncuș, secretara județului Aurica Todoran –, numeroși invitați din alte localități (Cluj-Napoca, Satu Mare, Sălaj, Bistrița etc.), oameni de cultură și admiratori ai academicianului. Au rostit cuvinte de laudă Teodor Ardelean, Gheorghe Mihai Bârlea, Florica Roman, Mircea Popa, Vasile Moldovan, Alexandru Cosma, Ioan Doru Dăncuș, Gheorghe Glodeanu ș.a.

Adresând mulțumiri pentru onoarea acordată, academicianul Ion Pop a rostit un discurs amplu, încărcat de emoții.

Săluc HORVAT

 

 

 

 

Nopțile... lui Marian Ilea (Daniela Sitar-Tăut), nr. 10 (185),octombrie 2018
Oct 28, 2018 at 11:00 PM

 

Daniela SITAR-TĂUT

NOPȚILE... LUI MARIAN ILEA


Atestată documentar de prin 1329, sub numele de Mons Medius, Baia Sprie devine epicentrul evenimențial al ultimelor Fabulo-fabulații ale nonconformistului prozator Marian Ilea. Denumirile uzuale ale localității, Mittelstadt – în germană, respectiv Felsőbánya – în maghiară, utilizate recurent în textura epică, fac trimitere și creează liantul dintre un trecut luxuriant economic, încă din epoca bronzului, și prezentul caricatural, în care citoyenii sunt contaminați cu toții de tehnici de comunicare moderne și de morbul europenizării. Români declasați sau doar „deplasați”, vorba lui Virgil Ierunca, personajele evocate, melanj de arhaic și contemporaneitate, sunt miruite toate în râsul pantagruelic al scriptorului, cu o ironie ce face casă bună cu condescendența, grotescul, degringolada. Deși pare repetitiv prin vehicularea acelorași caractere cu onomastică fino-ugrică sau șvăbească, Marian Ilea nu poate fi acuzat (deocamdată) de platitudine. Înscenează, dramatizează perpetuu, astfel încât frontierele dintre speciile literare decelabile în texte sunt labile, ba chiar problematice. Teatrul devine proză, iar proza teatru. Ba mai mult, uneori rezonanțele textuale ne conduc către prozopoeme postmoderne, cu colaje sau palimpsesturi recognoscibile lectorului avizat. Autorul nu alocă intelectualilor prea mult credit. Universul lui e populat cu entități proletare. Spre deosebire de cărțile precedente, filonul biografic sau aparent biografic pare a fi mai persistent. Numele acestuia apare constant în perimetrul textual, protagoniștii povestirilor sunt jurnaliști, (pseudo) alter ego auctoriali, hălăduie prin Baia Sprie și prin Maramureșul istoric, făcând reportaje, anchete de presă etc. Nume ale confraților condeieri, ale criticilor literari sunt vehiculate fără parcimonie pe parcursul narațiunilor. Cele șaptesprezece texte sunt subsumate aceluiași maleabil topos, Maramureșul.

Deși activ în ultima vreme în spațiul virtual și pe Facebook, autorul rămâne unul dintre puținii prozatori care mai tapează mașina de scris, generatoare de poeticitate, în detrimentul calculatorului. Personajele sale, rurale sau urbane, s-au modernizat. Tonul contemporaneițății este lansat din prima fabulă, Skype-ul mătușii Mărie a Văleanului. Crâșma e cronotopul favorit al eposului lui Marian Ilea. Lumea mitteleuropeană penelată se înfățișează ca un amestec interetnic, în care coabitează, pașnic sau nu, români, șvabi, maghiari. Crâșma lui Maier îl adăpostește și îl anesteziază bahic-senzorial atât pe asonantul onomastic Valerian Văleanu, burlac tomnatec, cât și pe junele Piști, cititor al lui Mario Varga Llosa, un fel de Don Juan de banlieu, agreat foarte de muieretul de diverse vârste. Promițătorul tânăr, ale cărui creștere și descreștere erotice sunt înfățișate lapidar, prin înregistrarea reacțiilor unor beneficiare, e ucis cu cuțitul de Simi. Fauna mittelstadt-iană pare a fi decupată din prozele lui Eugen Barbu, fără a avea sordidul concupiscent al acestuia. O altă creatură inubliabilă este Ildiko-néni, care gătește de trei ori pe zi. Pseudodialogurile se dovedesc, in facto, monologuri camuflate în text după rețetă joyce-iană. Trecutul lui Ildiko-néni, flamboyant hormonal, este devoalat succint – membră de partid, marfă de schimb la chermezele săptămânale ale comuniștilor, oferită ca valută forte de propriul soț, secretară la Crucea Roșie, activistă, lesbiană atunci când onoarea partidului o cere, falsificatoare de acte: „se dezbrăca pe apucate, cu furie, cu activistul acela, altul, acela, altul”. Biografiile sunt recompuse sacadat, ca un țăcănit de mitralieră. Planurile narative interferează, iar povestea în poveste se deapănă uneori deconcertant. Tranziția de la limbajul standard la particularitățile dialectale ale graiului maramureșean se face natural, iar contaminările dintre registre stârnesc ilaritate.

Valerian Văleanu, redactor-șef la televiziunea locală, culegător de subiecte în zona Ieudului, deloc imun la grații sau nuri feminini, face reportaje „cu neamuri de sânge”. Prestația lui profesională este marcată de tripticul: „Filma, monta, uita”. Mătușa Mărie a Văleanului, subiectul reportajului, face cergi, are clientelă personală în țară și în Europa, știe să exploateze tasta tradițională ca brand confortabil pecuniar, toarce în poartă de șase decenii: „Stau, Valerian, aci la poartă ca o imagine pitorească de care să se îndrăgostească turiștii, că așa stă scris în franceză și germană și engleză”. Farmecele și descântecele populare, ca antidot al lingorii, par a fi abolite de lumea patriarhală, care intervine acum direct, prin interpelări pe Skype, cu sfaturi maternale și refresh-erări ale psihicului fiului sexagenar abandonat de o parteneră virtuală.

Caragialiană parcă, din punctul de vedere al permutărilor onomastice și situaționale, este narațiunea Era negru ca dracul și avea ochii roșii. Protagoniștii, Iosif Vissarianovici Bale și Vladimir Ilici Pașca, au, prin calchieri onomastice, paralelisme distorsionate cu celebrii lideri socialiști. Apar ambii în Groape, lucrând unul în Mina Herja, altul în Mina Baia Sprie. Taman în anul nașterii lor, Marmorosh Blank dă faliment. Continuând seria distorsionărilor și pentru a sublinia, poate, paternitatea reală a progeniturilor, Bale își va numi fiul Lenin, iar Pașca pe al său – Stalin. Destinul lor este unul congruent. Ca secretari minieri ai organizației de bază, își repartizează reciproc butelii de aragaz, apoi intră în pensie în aceeași zi. Destinul siamezilor este curmat însă de moartea lui Vladimir Ilici Pașca, ce va avea parte în Chiuzbaia de funeralii naționale, care pleacă în lumea de dincolo nostalgic și neîmpăcat cu faptul că regimul dictatorial a căzut. Granițele dintre planul real și cel oniric sunt amortizate. Ca-ntr-o povestire în sertare, visul lui Iosif Vissarianovici Bale constituie o regresiune într-un timp beatnic, al hegemoniei liderilor sovietici. Afișe gigantești cu cei doi, Stalin și Lenin, în preajma alegerilor, asezonează dialogul dintre cei doi prieteni, dialog care încearcă să se edifice asupra faptului că interlocutorul ar fi „duh cu guriță rotundă sau guriță ascuțită”, amplificând, bogumilic, problema identității, a dualității și a metamorfozei empatice: „Du-te, Iosif Vissarionovici, în curând nu vei mai ști cine-i, care.” Principiile legilor fizicii, precum și adevărurile absolute sunt aproximate, într-un haos prolix. Trezirea la realitate a lui Iosif Vissarionovici nu e decât un interludiu al morții. Finalul deschis conduce spre această sugestie, a... reiterării cuplului sovietic primordial: „Ca pe vremuri, prietene Vladimir Ilici, ca pe vremuri”.

Tot din Mons Medius sunt Doi artiști: Chifuță și Clemente. Dacă în Baia Mare s-a dezvoltat celebra școală de pictură, percepută drept un Barbizon valah, în Baia Sprie „se dezvoltă partea disidentă a școlii”. Cuplurile înfățișate sunt antinomice și complementare, iar universul creat e construit pe principii maniheice. Ambii antieroi sunt pictori, aparținând însă unor condiții pecuniare diferite. Chifuță e bogat, Clemente – sărac. Cel din urmă antierou, dezertor din armata română, a fost profesor de desen în Baia Sprie și a scris o carte despre avioanele militare. Mania scriiturii se propagă la mai multe personaje. Chifuță are și ascendență heraldică locală. Băisprian get-beget, cu tată dascăl, cu expoziții în toate țările socialiste, colecționar, dar și critic de artă. Convingerile lui estetice sunt à rebours și contrazic logica încetățenită. Este un apologet al falsului în artă. Dialogurile celor doi, ionesciene, sunt, la fel ca în teatru, circumscrise absurdului sapiențial. Unicul subiect de conversație îl constituie lucrările lui Chifuță și nu se vorbește „niciodată despre lucrările lui Clemente”, ceea ce instituie între ei un raport de tipul stăpân-sclav. Deosebirea dintre o copie și un original se face tranșant: „Aia care este mai lungă este falsă”,  Singurul lucru important în artă sunt falsurile”, „Falsul este o lucrare mai bună decât originalul” etc. Pentru Clemente originalele constituie motiv de plictiseală. Abia terminate, devin prilej de bucurie... pentru că urmează să le falsifice. La fel ca alte personaje, încearcă și artiștii să se contemporaneizeze lingvistic, cu pigmenți anglicani, în speranța vandabilității. Cafeaua de dimineață, ritualică, este momentul actualizării trecutului, care se concretizează într-un perpetuu laudatio la adresa lui Clemente și-a izbânzilor lor artistice. Abia în final supusul se emancipează de sub tutela stăpânului, spunându-i cu sinceritate adevăruri dureroase, în vreme ce zgâlțâielile contribuie și ele la îndepărtarea spoielii elitiste a intangibilului Clemente, adică Vasilică. Toată cearta e doar o furtună într-un pahar cu apă, iar ritualul apologezei-respingerii va continua, cotidian, mascarada est-etică.

Sinele auctorial sau alter ego-ul pare a descinde și în Îi ceva necurat cu fantoma din Ieud. Regresiunile în perioada infantilă, rememorarea lecturilor de la Biblioteca Ieudului, precum și deloc întâmplătoarea amintire a Călărețului fără cap, devin pre-textul panoramării unui areal arhetipal, în care superstițiile se conjugă cu normalitatea. Jurnalistul brodează pe elemente concrete, recognoscibile: amintirea poetului Ioan Alexandru, a lui Ioan Es. Pop și-a Ieudului său fără ieșire, troița cioplită de Mircea Șerban, găzduirea la Gheorghe Dăncuș, promisiunea făcută lui Alcis (Alexandru Cistelecan) că va redacta ceva memorabil, refuzul inspirației, ancheta asupra morții cârciumarului Măriștoc în condiții suspecte, consultarea agendei personale Anul 2008. Notițe de presă despre „Fantoma fără cap din Ieud” etc. Confesiunea ar părea și ea aservită biograficului, debutând rememorativ: „Când aveam zece ani împliniți, mă jucam toată ziua cu Zimike și fratele ei, Laici”. Progresia evenimențială contrazice ipoteza inițială: Zimike-i ajunge consoartă, iar ochelaristul Laici – cumnat. Unicul fiu, Raimond, e stabilit și însurat în Canada, spre disperarea mumei, care se vede obligată să naveteze ruta transatlantică, spre a-și ostoi dorul de odraslă. Deși protagonistul este atras de alte femei, declară că-și iubește „exclusiv” consoarta. Dincolo de fauna înfățișată, cu ucenicul Ilașca Gligor Modest, rrom get-beget, tată al sprințarelor Portocala și Lămâia, precum și al junelui Semafor, reține atenția tentația românizării, decelabilă prin amplasarea unei statuete de dac tânăr în fața imobilului fiului din Branton. Dorința de mai bine este reflectată și în goana pentru obținerea cetățeniei maghiare, pentru a căpăta mai ușor vize.

Tiristul e Dragoș Gabriel, căsătorit, un fel de Ilie Moromete de Baia Sprie, a cărui Agoră este cârciuma locală. Atracția față de Suzana, frumoasa vecină, și-apoi incandescenta legătură cu aceasta, în detrimentul obligațiilor familiale, e pusă pe seama superstițiilor. Descrierea voiajelor lui europene se transformă într-o diatribă a tarelor și a moravurilor țărilor tranzitate. Ironia la adresa suveranității sindicatelor din Franța, care operează controale draconice asupra lucrătorilor străini, este contrabalansată de mirarea în fața suedezilor, care au somon sălbatic, dar „mănâncă și cordon bleu unguresc”. Tot în seria anomaliilor intră faptul că în Dănești au mai rămas doar patru bovine, iar sătenii cumpără lapte de vacă de la Lidl. Interesantă este mentalitatea concitadinilor, care par a crede și accepta nevăzutul, descrierea escapadelor lui europene, dar nu pot accepta faptul că sprințara Suzana i-ar fi fost amantă.

Tot în sfera imigrației, a muncii la negru sau nu în străinătate este Ultima noapte de dragoste la Londra. Protagonistul narațiunii e tot șofer, dar pe un autocar ce plimbă chinezi prin Londra. Shoppingmania asiaticilor este pardonată de propria motivație, și anume că produsele de firmă sunt de zece ori mai ieftine decât în China. Pe acest fundal se coagulează drama erotică a maramureșeanului. Deși consumator de... dame de consum, acesta-și dorește ca nevastă o „fată tânără și cuminte de la noi din oraș”. Meditațiile lui asupra muieretului se întemeiază pe observații pertinente.

La Londra: „femeile sunt ușor influențabile la rele”. Într-o epistolă adresată iubitei, proclamă: „femeile de-aici nu sunt ca femeile de la noi și de-aceea te-am ales pe tine pentru treburile serioase ale vieții”, „astea-s descompuse moral”. Ziaristul Adorian Valer e văzut ca un satir ce corupe june mai mult sau mai puțin inocente, practică trocul, acceptând în locul prestațiilor sexuale bani, aviare sau porci. Londra pare a fi un rai al întâlnirilor amoroase, șoferul decepționat putând alege din „18.000 de întâlniri cu doamne și domnișoare”. Interesant este faptul că încornoratul îi scrie tinerei, alături de care locuia de altfel, o epistolă de adio, lăsându-i galant și un bilet de avion.

Pictorul de pancarte, recent prezentată la Festivalul Internațional de Teatru din Ujgorod  de către Teatrul „Ararat“ al lui Claudiu Pintican, aduce un personaj scos din marsupiul nostalgic al unei profesii, odată bine cotate, dar care azi nu mai există. Copiatorul de lozinci este taxat la revoluţie pentru productele lui proletcultiste şi, foarte indigen-mioritic, i se dă în cap taman cu una dintre pancartele pe care le-a penelat cu atâta devoţiune. În interiorul monologului protagonistului, operat de prostată, apar replici rememorative distincte ale altor personaje. Reconvertitul profesional, posesor de crâşmă de tablă, e obsedat foarte de soarta organului său genital, aspect ce aminteşte de Fric al lui Ştefan Agopian. Aprehensiunea încornorării planează asupra ginerelui, a cărui unică ocupaţie e de a-şi păzi nevasta de alţi bărbaţi. Juna însă e încurajată de modelul patern într-ale desfrâului, ba cei doi, tată şi fiică, devin parteneri într-ale codoşlâcului.

Poetul orașului Baia Sprie (articol din presa locală) debutează ex abrupto, cu descoperirea cadavrului lui Páll Zoltán Alexandru, aflat în stare de putrefacție. Regresiv, e devoalată biografia acestui Cyrano de Bergerac băisprian, care compunea poeme de amor și le vindea ieftin solicitanților. Decedatul e un soi de naș spiritual al urbei: „îi datorăm familiile noastre”. Un soi de Don Juan  par procuration, poetul are și rețete ascendente de cucerire, odată cu textul, oferindu-le tinerilor aflați în încurcătură un rețeptar, o scală gradată a seducției. Arsenalul cuprinde și rostiri melodramatice întru convingerea asediatei. De beneficiile poematice ale lui Páll Zoltán Alexandru beneficiază și Adorian Valer, ziaristul din narațiunea precedentă. Printre lucrurile descoperite după moartea acestuia,  sunt prezente atât un Memoriu, cu un jurnal de boală și un CV deopotrivă, cât și o epistolă adresată unui Maestru necunoscut, căruia-i denunță mizeria din sistemul sanitar, acuzând medicii nu de tratarea, ci de amplificarea maladiilor lui.

Universul lui Marian Ilea se dovedește plin de drame și dramolette, cu dame și damicette, cu satrapi și-ncornorați, cu fabule mitteleuropene, băispriene, galice sau britanice, relevând pseudocandid faptul că românul e, peste tot în lume, foarte acasă, iar limba română – cea mai vorbită limbă de pe mapamond. Cu mult umor și tușe narative sigure, versate, autorul oferă brianță unui teritoriu aflat altfel în paragină, uitat de edili și mort cultural. Ne-am dori să ia în serios propunerea noastră de a-și scrie, fie și secvențial, memoriile, mult incitante pentru un public gurmand într-ale bârfelor/biograficului....

 

 

 

 

Poeme de Echim Vancea, nr. 10 (185), octombrie 2018
Oct 28, 2018 at 11:00 PM

 

Echim VANCEA

revenire

Domnului doctor Costache Chertif

(chirurg plastician, doctor în științe medicale)

 

mijloc de mai

umbra-i o nuanţă de timp

n-o să rămână din maluri nimic

în cincizecişinouă în cincizecişişase

apoi în cincizecişicinci

privind de la şase către astre

facă-se voia ta doamne

între palmele mele

se stinge o rugăciune

 

îmbrăţişarea umbrei

mă îmbarcă odată cu timpul

pe o corabie nesfârşită

pe un drum fără întoarcere

chiar dacă nu ştiu încotro

 

doamne urc anevoie pasarela corabiei

pasul îmi este pustiu de la o vreme

chiar dacă-n jur e lumină

plâng şi umbra râde de mine

râde corabia mea pe care

m-ai îmbarcat fără voia ta

doamne

încotro mă duci

în juru-mi apele se fac uscat

uscatului îi cresc aripi

aripilor le cresc lanţuri de ancore

şi se joacă cu soarele

departe peste ape

în timp ce povestesc

despre plecări

niciodată despre întoarceri

 

noapte de noapte

din tufele de alge creşte luna

netulburată

de ceruri

de ape

de pământuri

care nu ştiu de întoarceri

şi nicicum de lacrimi

că pe mare odată furtuna pornită

pasărea se ascunde în grabă

după culoarea valurilor

 

trebuie să se afle pe aici

pe aici pe undeva prin hambare

mâncătorii de şerpi

refugiaţi sau poate numai rătăciţi

prin locurile astea devenite de nelocuit

 

agonia îngerilor în noaptea zăpădită

aruncă pe maluri păsări rare împăiate

ştiindu-se susţinută de ura celor morţi

martori oculari povestesc îngroziţi

cum păsări îndemnate la joacă

planau în deşert

sprijinite doar în aripile

atârnându-le inconştiente

printre lumini şi umbre înghiţite

de somnul de ape

 

nu-i decât revenirea

ce a rămas atârnată

de numele tău de pasăre umilă

lăsată să zboare sub ferestrele oarbe

şi din când în când

lăsată în bătaia puştii uitate

deasupra valurilor de vânătorii

prea însetaţi

de lumină

de îmbrăţişări

de carne

de sânge

de ceva ce-i muritor

de ceva ce-i destinat topeniei

de ceva ce-i destinat visului

 

privit de departe zborul

nu-i decât o revenire

o încercare

o ameninţare

pentru lumina din propriii lui paşi

ţâşnind din adâncul

apelor de piatră

un mesager muritor

părăsit de toţi expeditorii

la înţelegere cu destinatarii

cinei de taină

 

zborul îi dă bătăi de cap păsării

malul dă bătăi de cap apei

pasărea dă bătăi de cap zborului

apa dă bătăi de cap malului

pasărea şi uscatul

dau bătăi de cap corăbierului

 

viaţa ne ţine minte moartea

mai ales ţine minte

încotro mergem

duminică de duminică

convinsă fiind că am trăit normal

şi că vom muri odată cu ea

nelăsându-se înşelată

de dorinţa orbului de a fi lăsat să vadă

întunericul încă o dată

în timp ce piatra se lasă îndoliată

milimetru cu milimetru

nerăbdătoare în a privi –

cât mai devreme

şi odată pentru totdeauna –

numele atârnat de pelerina de ploaie

adăpostită de cealaltă parte a malului

 

umbra culcată pe spate

murmură înjurături

la adresa vieţii ei trândave

ferite de văzul împerecherii

ploii cu zborul

 

zăpada verde-mătrăgună a rămas

uitată

în pădurea

ce nu mai ascunde rătăciţi

 

cărarea prin zăpada-mătrăgună

în desişuri albe-mustrător

rătăceşte cu un şirag de mătănii

atârnat de o parte şi alta a malului

 

clopotele din miezul de noapte

aşteaptă-n amurguri

umbra din palmele îmbrăţişate de frig

astăzi e ziua zborului printre zidurile

înalte urmărind ploaia printre picături

 

pe maluri mai sunt străini

care-s dornici să-nchidă ochii

şi să se trezească în adâncurile apei

spălând spinii crucii

culoarea norilor le întoarce spatele

nemulţumită că îşi petrec

timpul cu nimeni

 

poate fi dezgustător

cum apa spală malurile

aşa cum nimeni altcineva nu o face

ochilor le provoacă milă

şi umbra-i un nor pestriţ

arată groaznic aşa înţepenit

refuzând să privească –

fie şi pentru o clipă –

fulgerul oprit în mijlocul apei

 

doctore ar fi timpul ca

întâlnirea noastră neterminată

să o terminăm aici unde suntem

tăcerea se întâlneşte pentru o clipă

cu lumea întreagă

noaptea sfintului bartolomeu şi-a pus

măştile umbrei arzândă

şi într-o bucurie neţărmurită

încărunţind mirată în ceruri

aştepta un semn

să vadă neiertătoare

cum apa şi malurile

au ales pentru odihna dintru început

umbra corăbiei

scaldă malurile

mângâie zborul în durere

umbra prea scoasă din fire

se pregăteşte de o altă poveste

şi ca să nu fie călcată-n picioare

se trage la marginea malului

lăsând corăbiei

plăcerea naufragiului

 

de pe catarg

privesc nehotărât

dacă să vină sau să plece

înainte de apariţia primilor nenăscuţi

ca un orb aştept să trec valul

pe o trecere de pietoni

marcă cu pene de păsări

 

doctore toată ziua am umblat

pe urma umbrei

precum un infractor

persecutat de misterul întunericului

dar ştiai că la început a fost

umbra

şi abia mai târziu

cuvântul s-a ivit

din rugina găleţii cu apă vie

convins că altă tinereţe nu va apuca

că am rămas singuri noi doi acum

îţi pot a spune

că păşesc peste umbră

precum un salahor al valurilor

cu picioarele amorţite

de apa zălăzită

deasupra căreia

încep armistiţiile zborului

 

„voi iubi păsările până la capătul

cuvântului tău” (Francisc Garigga) precum

şi umbra care se ia la întrecere

cu măturatul urmelor nopţii

din care nu se mai poate alege nimic

 

vom găsi undeva o oră pentru

a-i pune pe fugă pe cei cu parcarea plătită

înainte să cobor de pe valul

care nu mai iese din ani

şi fiecare ne vom

îndrepta mulţumiţi de-a lungul

străzii mai mari de două pagini

şi ne vom aşeza la intrarea din spate

doar doară ne va cădea şi nouă

ceva de jefuit

doar că asta este o altă poveste

 

fără ape

fără zori

ar fi numai ochi intacţi

nu-i o greşeală dacă stai în spatele tău

fără să-ţi vezi umbra

 

tăcerea poartă

un lanţ din care lipseşte o za

şi nu înţelege de ce moartea-i

atât de tristă

pe această corabie

nimic nu se leagă

oglinda în care s-a născut umbra

condamnată să fie bârfită la

la fiecare pas

aşezată în spatele tău

se simte înşelată

plină de lacrimi

un pământ al nimănui

o pagină într-o celulă de ceară

învelită în hârtie albastră

fără să îşi aducă aminte

de noaptea trecută

atât de uşor

strecurată pe sub umbra

catargului înşelător

 

numărător de umbre

vântul îmi stoarce cuvintele

desface pânza corăbiei

peste care a căzut o lacrimă

pentru umbra pierdută

şi să se bucure

pentru când va fi să se nască

 

 

 

 

Puterea, înghețul și mlaștina (Gheorghe Pârja), nr. 10(185), octombrie 2018
Oct 28, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe PÂRJA

PUTEREA, ÎNGHEȚUL ȘI MLAȘTINA

 

         Încă de la primele volume de proză ale lui Eugen Uricariu, critica scria despre un „paradis provizoriu” (M. Zaciu) ori despre iluzia libertății. Prozatorul este preocupat de raportul dintre istorie și utopie, descifrând căile de intrare în labirint, unde de obicei întâlnești misterul. De acolo, Eugen Uricariu își extrage profunzimea construcției epice, în care se refugiază personaje memorabile. Din acest teritoriu, oarecum secret, izvorăsc simbolul și parabola. De altfel, criticul Alex. Ștefănescu apreciază că „literatura lui Eugen Uricariu ilustrează o vocație a secretului”. Alături de alți confrați, prozatorul a debutat și a scris într-o lume în care exprimarea directă era anevoioasă. Scriitorii construiau universuri în care funcționau esopismul, aluzia, sugestia pe jumătate. Tocmai se descoperise realismul magic, care a devenit criteriu valoric, unde și scriitorul român a găsit un refugiu. Dar și un argument pentru discursul epic mai slobod. Ba mai era și negocierea cu cenzura în care, nu de puține ori, scriitorul câștiga în jocul de șah.

          Sub aceste auspicii, Eugen Uricariu cu inteligență a scris cărți de referință. Recent a publicat un roman cu titlu aparent ciudat, Permafrost (Editura Polirom, 2018), care este a cincea carte dintr-un ciclu epic. Mă simt dator ca, înainte de a face aprecieri despre acest roman, să mă întorc la capătul firului. Tocmai pentru a avea o imagine unitară a ciclului  epic, voi aminti cele patru volume care îl precedă pe cel aflat în discuție. Supunerea este prima carte scrisă de Eugen Uricariu după 1989. Este povestea marelui viol politic ce s-a petrecut la sfârșitul celui de al Doilea Război Modial și ai cărui urmași suntem cu toții, indivizi și națiuni în această parte a Europei. Fondul cărții este relația dintre om și violență. Mai ales puterea dobândită prin violență. Când nu au mai avut încotro – istoria oferă și asemenea surprize –, oamenii au făcut înțelegere cu demonii. În speranța că nu va dura mult. Al doilea roman, Cât ar cântări un înger, continuă atmosfera dintr-o Românie asediată, când se conturează puterea absolută, unde lumina este o amăgire. Cel de-al treilea roman, Plan de rezervă, ilustrează anii ʼ70-ʼ80, când drama ia proporții și trăim apogeul dictaturii personale. Mai sunt oameni care întrevăd sfârșitul. Unii vor să-l grăbească, alții chiar se pregătesc să controleze viitorul. Beniamin este a patra carte din proiectul epic al lui Eugen Uricariu. Beniamin „s-a născut în lanul de porumb, la marginea unui oraș aflat aproape de capătul țării”. Este fiul unui tâmplar. Lesne se înțelege intenția autorului de a-i atribui însușiri de Mesia. S-a spus că romanul deschide „o cale a înțelegerii, grozăvia unor fapte petrecute în decembrie 1989”, care au rămas fără răspuns (uciderea și arderea cadavrelor la Timișoara).

          Autorul menține în ciclul epic fluxul evenimentelor, așa încât după Permafrost cititorul să aibă în memorie o imagine unitară despre o „Românie care înaintează greoi, înfășurată într-o mantie a suferinței, prin deșertul unei istorii potrivnice”. De la început am fost atras de bizarul titlu. De altfel, pentru a nu pluti în aproximativ, autorul ne explică la începutul cărții: „Permafrost este pământul veșnic înghețat, care permite ridicarea unei civilizații rudimentare în acele părți ale lumii unde altfel nu s-ar putea construi nimic”. Mai este alături și înțelesul geologic. Acțiunea este plasată într-o localitate în care aparent nu se întâmplă nimic. La mina Surulești este detașat, mai mult pedepsit, inginerul Valer Negrea-Negrescu, cu scopul de a închide o fostă mină de uraniu exploatată de sovietici. Care au lăsat în urmă o mină părăsită. Cu toate consecințele, mai mult sau mai puțin vizibile. Localnicii care au lucrat în mină au toți silicoză. Inginerul a mai înțeles și de ce lipsesc copiii din localitate. Erau în cimitirul copiilor. „Copiii n-au rezistat mai mult, de parcă ar fi fost un decret – nimeni peste 12 ani!” Ca un semn al zădărniciei, inginerul nu avea nimic de făcut. „Adevărul era că se plictisea în baraca așa-zisului său șantier”. Ori „repara câte un fier de călcat, ori un hârb de bicicletă”. Minerii pensionari (încă tineri) își petreceau zilele la crâșmă, copiii muriseră toți. Se zicea că așezarea nici nu era trecută pe harta ținutului. Se încălzeau cu lemne de foc. Mina era locul de unde vine frigul: „Asta e mina de piatră, rece, atât de rece, încât te trage în jos, în hrubă orice corp înghețat e mai greu decât el când e viu. În mina asta totul e înghețat. E un îngheț permanent, permafrost se cheamă, așa îi spun geologii”. Inginerul are o misiune iluzorie: ridicarea zidului de închidere. Nu avea un termen, dar nici nu se prevedea vreo organizare de șantier. Valer era plătit, banii fiind aduși de misteriosul personaj Haron Luntrașul, care era omul de legătură cu lumea. Cu camionul său trece oamenii peste râul Letea. Nimeni nu poate intra în sat fără știrea lui. Având ieșirea la lume, are abilități cu cei care dețin secrete. Informații prețioase, care-i sporesc autoritatea prin frică. Romanul își construiește structura pe zilele de după Revoluția din 1989. Și Valer se implică în schimbările din Surulești. Localitatea se organizează mimetic precum centrul: se instalează noua conducere (tot din cei vechi), dar și garda care să apere revoluția la Surulești. La asaltul Administrației minei, inginerul află în biroul directorului o piatră. Pe cât de miraculoasă, pe atât de purtătoare de amenințare. Bolovanul greu se numește plehbentă (oxid natural de uraniu) de o radioactivitate activă.

Romanul este construit printr-o împletire a realului cu misterul. Relațiile dintre personaje se dezvăluie pe parcurs, unele fiind tenebroase și imprevizibile. Neculai Crăciun (pe care îl găsim traversând saga epică) concentrează în jurul lui acțiunea. Aproape toate personajele depind, într-un fel sau altul, de el. El l-a trimis și pe inginer la Surulești, „unde nu avea nimic de făcut, dar nici nu putea să plece”. Revoluția din Surulești îl alege pe crâșmar în fruntea așezării. Se proclamă teze cum ar fi: „Unde nu există opoziție, nu există democrație”. Cei care au fost la putere se retrag pentru o noapte, pentru a reveni curățați de vise și de somn, albi ca omătul din decembrie, să preia din nou puterea. Așa că opoziția nu avea de unde veni decât tot dintre ei. Vechi prieteni (ortaci la mină), dorind funcții și împărțind privilegii, ajung să se înverșuneze. În locul încrederii se instalează frica. Se inventează vinovății, se sapă în biografii pentru a scoate la iveală niscaiva întâmplări care nu mai corespund cu noua așezare a lumii.

Aminteam de personajul Neculai Crăciun. Alături de el apare Iakov Bedelia, fost comisar sovietic, care, acum, în timpul revoluției,  își face apariția pentru a dirija destinul unor personaje care îl preocupau. Cum a fost generalul Cavaleru. Ba, dându-se un cunoscător al sufletului nostru, își permite să facă aprecieri: „Ah, voi, românii, suflete împărțite, nu v-ați maturizat în privința asta deloc! Vreți să schimbați ceva în soarta voastră, dar nu se știe ce”. Apoi îi spune lui Neculai Crăciun: „Ăsta e destinul tău, să faci orice, dar să nu schimbi nimic”.

Eugen Uricariu are cu adevărat o vocație a secretului. Este atât de convingător în construcția ficțiunii, încât ea pare reală. Cartea lui Uricariu, privită din acest unghi, va deveni un izvor de istorie despre Revoluție, până istoricii vor reuși să limpezească evenimentele. Destinul personajelor pare plauzibil, acestea părând venite din lumea care a devenit subiect epic pentru autor. Eugen Uricariu este un maestru al detaliului, încă un argument de a ne pune întrebări în legătură cu cele întâmplate în acele zile și în acele nopți. Și planul fantastic, atât de drag autorului, se țese perfect în covorul realității. Nu de puține ori prozatorul își sprijină personajele din roman pe unele din realitate, cu care ne-am întâlnit prin preajmă. Permafrost este un roman de ficțiune, dar în țesătura acțiunii se întâlnesc fapte care au intrat în vizorul cercetărilor. Ca un paradox, din povestea conturată coboară printre noi umbrele care au dominat tainic schimbarea și în România. Rămân la părerea că Eugen Uricariu a scris o ficțiune documentată istoric. Permafrost este un roman captivant. Face bine și genului, căruia îi dă aură, dar și nouă, cititorilor.  Eugen Uricariu contrazice teza că nu se poate scrie bine despre timpul imediat trecut. Sau care încă nu a trecut. Multe idei s-au vânturat despre cărțile scrise după 1989. După ce literatura de sertar s-a dovedit a fi o amăgire, pentru cei care așteptau mari descătușări de energii literare, repede am trecut la frica de un gol valoric. Nici această idee nu s-a dovedit, deoarece harul unui scriitor nu ruginește odată cu schimbarea lumii. Ba din contră, tocmai schimbarea este o împrejurare prielnică, mai ales pentru proză. Eugen Uricariu este o dovadă admirabilă cu acest ciclu epic. Veneam dintr-o societate în care expresia directă era anevoioasă. Atunci scriitorii recurgeau la viziuni esopice. Eugen Uricariu este un excelent mânuitor de situații și de personaje. Poate mai puțini comentatori s-au gândit că Eugen Uricariu, prin aceste romane, recuperează spiritul romanului politic. M-am dus cu gândul mai ales la Apa lui Ivasiuc, dar și la unele romane ale lui Marin Preda. Această literatură are durată, deoarece criticii din noi iubim ficțiunea trăgând cu ochiul la realitate. Permafrost este un roman al meditației asupra ceea ce s-a petrecut în 1989 și mai ales asupra sărăciei de alternative. Puterea între îngheț și mlaștină. Neputința de a ieși din permafrost. O meditație literară impecabilă, aprecia Andrei Marga.

 

 

 

 

Respirații la marginea clipei (Delia Muntean), nr. 10(185), octombrie 2018
Oct 28, 2018 at 11:00 PM

 

Delia MUNTEAN

RESPIRAȚII LA MARGINEA CLIPEI


          În 2002 apare la Editura Risoprint din Cluj-Napoca volumul Coasta pacifică. Jurnal californian, în care Augustin Cozmuța – ziarist, critic literar, cronicar de artă plastică și teatrală din Baia Mare – devoalează impresii legate de sejurul la Pasadena din lunile ianuarie-martie ale aceluiași an, alături de fiica Ioana și de familia acesteia. Aduce așadar înaintea publicului un reportaj gazetăresc, adică, pe urmele lui Michel Voirol, un „text menit să-l facă pe cititor să vadă, să audă, să simtă ceea ce ziaristul a văzut, a auzit, a simțit”.

Cincisprezece ani mai târziu, la Editura băimăreană Cromatica e publicat, sub îngrijirea soției autorului, Ileana Cozmuța, un alt tip de jurnal, intitulat Anul 70 al vieții mele. Această din urmă carte, lansată la comemorarea a doi ani de la trecerea în neființă a diaristului, așază în fundal ipostaza de publicist a lui Augustin Cozmuța (manifestată vreme de aproape o jumătate de veac), scoțând în prim-plan condiția omului și a creatorului. După cum aflăm din prefața semnată de exegetul Gheorghe Glodeanu (Confesiunile unui Narcis vulnerabil în oglinda colii de hârtie), notațiile de acum nu fuseseră destinate publicării. Ele reprezintă – găsim consemnat de autorul însuși la 11 iulie 2014 – „mai mult un spațiu intim de mărturisiri sincere despre ceea ce mi s-a întâmplat în trecerea mea vremelnică prin această lume, acum de pe pragul vârstei de 70 de ani”. Pe de altă parte, același Augustin Cozmuța scrisese doar cu o lună în urmă: „Ce mărturisim despre noi, cu atâta rămânem, dacă e cine să ne ia în seamă ceea ce spunem!” (miercuri, 14 mai 2014).

Iată fațete diferite ale unei personalități complexe, preocupate de sondarea lucidă a reliefului interior, de lămurirea sensului vieții; râvnind către împăcarea cu sine în tihna casei de la Ferneziu, dorind totodată ca prin spovedania dinaintea foii albe să afle și alții despre omul care a fost. Cu luminile și umbrele lui.

Cum nu am avut ocazia să stau decât puțină vreme în preajma autorului, fiind colegi de redacție la „Nord Literar” abia în ultimii săi ani de viață, jurnalul mi-a oferit șansa de a cunoaște și alte dimensiuni ale ființei din spatele cărților de critică literară ori al articolelor semnate în cotidiene și în presa culturală. Însemnările din „anul 70 al vieții” sale mi-au revelat dramatismul trăirii unei experiențe-limită, aceea a corpului hăituit de o boală cu evoluție galopantă, cu final pe cât de previzibil, pe atât de greu de acceptat.

Asemenea celorlalți cititori care au parcurs înregistrările din jurnal, am devenit – în oarecare măsură – martoră a trecerii lui Augustin Cozmuța dinspre hotarele date către un alt spațiu și un alt timp. Martoră a celui care, ajuns la marginea clipei numite viață, prizând cu fiece gând respirația morții, ar fi vrut să nu se fi risipit în zadar („Nu toate mor ori nu murim de tot, dacă lăsăm ceva în urma noastră” – 17 septembrie 2014); care, dintr-un orgoliu prea omenesc, se întreba dacă dispariția lui fizică ar provoca tulburări în echilibrul mundan. Am realizat ce înseamnă să gândești și să scrii despre propria moarte – cuvânt pe care îl purtăm adesea pe buze, dar poate nu atât de încărcat de conotații.

Cartea lui Augustin Cozmuța ne apare astfel drept una testamentară și, deopotrivă, cu valoare terapeutică și soteriologică. Scriere „mult mai profundă, mai autentică și mai umană decât opera sa critică” (Gheorghe Glodeanu), redactată în concurență cu timpul și cu „nepoftita moarte”, ea îmblânzește cât de cât destrămarea, în ciuda faptului că gestionarea acesteia se dovedește cumplită. Scriind și scriindu-se, transformând în limbaj cel de pe urmă an de viață, ca și cum l-ar scrijeli pe o cruce, eul diaristic caută să facă mai inteligibile teama, voința divină, eternitatea, suferința. Expunându-și obsesiile, slăbiciunile și speranțele-i șubrede – altfel spus, tot ceea ce ar putea să-l piardă – el capătă o forță în stare să tulbure și cel mai realist cititor: „Ce bine e să depășești o stare ca de ananghie, ca de condamnat la o vină de care nu reușești să te faci responsabil. Ce mi se datorează mie și ce se datorează altora din ceea ce se petrece cu mine, acum când nu mai sunt tânăr, dar nici bătrân nu m-aș vrea de tot? În minte am aripi și gândul îmi zboară ca o pasăre în bătaia vântului” (6 martie 2014).

Pentru Augustin Cozmuța, boala și înaintarea în vârstă potențează mirarea în fața lucrurilor simple. A clipei care trece fulgurant. „Ai putea zice că te afli în rai și nu ai nimic de făcut altceva decât să te bucuri de viață” – notează acesta la 30 ianuarie 2014, tulburat de superbul peisaj hibernal de la Ferneziu, iar în dimineața zilei de 6 martie, plimbându-se prin Cluj, pe malul Someșului, se simte atât de fericit, încât ar „pluti și pe apă”… Și parfumul crinilor, și boarea de caprifoi parcă sunt inhalate cu mai mult nesaț, ca pentru ultima dată, iar răsăritul soarelui cu siguranță e altfel privit, după cum observăm și în notațiile din 8 ianuarie 2014 („Singur cu soarele pe lume, parcă un privilegiat al cerului și al luminii […]. Când biruie lumina, simți că biruie și gândul”) sau din 4 mai, același an („Mă bucur că în fiecare dimineață razele soarelui bat în geam […]. Să fii în dialog sau în comuniune cu lumina solară nu doar îți face bine, ci te situează în preajma a ceva durabil, te face participant la veșnicie”).

Cu totul alte semnificații capătă în imaginația creatorului apusul, fenomen consemnat, cu aceeași gravitate, prevestitor parcă, și în paginile Jurnal(ului) californian: „Cu fiica mea Ioana, la Santa Monica, priveliștea mi se părea cu adevărat unică în viață. Când s-o mai repeți, când s-o mai aștepți, și aceasta fiind prima, e și cea care nu poate fi uitată niciodată. Pe mine apusul de soare m-a încântat, dar m-a și înfiorat, odată cu lumina astrului simțind că ar coborî și lumina propriei vieți” (2-3 februarie 2002).

Eul diaristic știe că lupta e inegală, că nu poate învinge destinul. Că nicio tăcere și niciun cuvânt crucificate pe albul hârtiei, nicio expresie mângâietoare („spre lumea de dincolo, spre veșnicie, spre tărâmul celălalt, spre liniștea și pacea eternă” – 17 noiembrie 2013) nu amână, nici nu împiedică inevitabilul. Ce rămâne? Compromisul, echilibrul fragil între groază și încredere, între revoltă și acceptare. „Viața și moartea – găsim într-o însemnare din 18 noiembrie 2013 – se joacă cu destinul omului, când urcându-l, când coborându-l, «Că așa e jocul / Arză-l-ar focul!»”.

Din fiecare filă a jurnalului răzbate același balans între cutremurare (a se vedea pasajul din scrisoarea trimisă de Ioana din America, reprodus în prima parte a însemnării datate 1 aprilie 2014) și calmul aparent, energizat prin activarea unor amintiri din alte vremi, convertite într-un prezent etern, compensator sau întărit prin dragostea purtată soției („Penelopa mea”), fiicei Ioana (când îi urmărește expunerea științifică pe Youtube, tatăl nu poate decât să recunoască: „Merita să mă nasc și să trăiesc pentru asta!” – 21 mai 2014) și nepoatelor. Observăm, de asemenea, că în acest an 70 al vieții sale risipirea ființei este drămuită cu exigență crescândă, omul și scriitorul alegând din hățișul de fapte de viață doar pe acelea care merită cu adevărat trăite. Autorul își remodelează acum mai înțelept legăturile cu lumea și devine mai sensibil la semnele dinspre ceilalți, chiar și din partea consoartei, care îl îngrijește „ca pe un sfânt”: „Mă simt vulnerabil și fragil, am ajuns să nu suport reacțiile spontane ale celor din jur, considerându-le agresive […]. Dar unde să mă retrag, căci nici în mine însumi nu mă regăsesc” – 19 august 2014.

Participă cu mai puțină convingere la evenimente (lansări de carte, vernisaje, spectacole, ședințe de cenaclu, sindrofii ș.a.m.d.), își selectează drastic oamenii în preajma cărora să-și petreacă timpul și cărțile de citit: „Lectura de simplă plăcere […] a cam dispărut din preocupările mele. Totul decurge acum contra cronometru, riguros limitat la putințele mele de lectură… eficientă” (2 octombrie 2014). Simte că nu se mai poate adapta capriciilor socioculturale ale vremii. Nici nu vrea, de altfel. Căci rânduiala de astăzi respinge mai vechile sale criterii de valorizare, convingerile tezaurizate într-o viață de om: „Oamenii încep multe, dar încheie mai puține cu bine, neavând răbdarea de altădată și temeinicia lucrului bine făcut” (6 ianuarie 2014) sau, referindu-se la oferta editorială contemporană: „Scrisul e mântuirea sufletului și nu lehamitea în care trăim” (18 februarie 2014).

Condamnă delirul cu care se scriu acum cărți (din care puține vor rezista probei timpului), goana după statutul de membru al Uniunii Scriitorilor, nerecunoștința unor confrați atunci când le recenzează cărțile („Actele gratuite merită și ele respect sau măcar reacție de constatare” – 5 iunie 2014) și e dezamăgit de condiția materială a scriitorului („Financiar n-am câștigat mare lucru, abia dacă mi-am scos cheltuielile cu unele titluri” – 19 ianuarie 2014).

Întru lămurirea propriilor gânduri, Augustin Cozmuța apelează și la autori sau opere care i-au marcat devenirea în plan cultural, contribuind totodată la conturarea unei anumite perspective asupra existenței. De pildă, într-o însemnare datată 15 ianuarie 2014, își exprimă recunoștința față de modelul eminescian: „Am învățat de la el sensul suferinței, bogăția imaginației, forța expresiei, curajul ideii, împărtășind bucuria naturii și supliciul iubirii, profunzimea meditației istorice și filosofice, muzicalitatea rostirii și «farmecul dureros» al întregii vieți”. Reținem, de asemenea, comentariile pe marginea psalmilor biblici („Nu mă lepăda la vremea bătrâneților; când va lipsi tăria mea, să nu mă lași pe mine”; „Depărtat-ai pe cunoscuții mei de la mine, ajuns-am urâciune lor”; „Plângu și mă tânguiesc, când mă gândesc la moarte”), precum și frecventele conexiuni cu lirica lui Tudor Arghezi ori a lui Mihai Eminescu („Mai suna-vei, dulce corn / Pentru mine vreodată?”; „E vis al morții eterne viața lumii întregi”; „Nu-nvie morții, e-n zadar, copile!” ).

Între toate aceste respirații la margine de clipă, găsim în jurnal și câteva portrete ale unor cunoscuți din lumea literelor. Lui Alex Ștefănescu îi relevă simțul umorului, farmecul personal și prezența de spirit, iar pe Ana Olos o prețuiește atât pentru competențele sale în domeniul literaturii engleze, cât și pentru „omenia și gesturile de solicitudine și afecțiune” (28 septembrie 2014). Sunt amintiți, de asemenea, colegii din redacția „Nord[ului] Literar”, precum și alți scriitori sau prieteni: Ana Blandiana, Florian Roatiș, Ion Cuceu, Mircea Petean, Vasile Igna, Terezia Bolchiș-Tătaru, Vasile Tecar.

Însă cel mai autentic și mai emoționant portret – așa cum ne lasă aceste pagini să-l întrezărim – este al autorului însuși.

În noiembrie 22 se vor împlini trei ani de când Augustin Cozmuța ne privește din celălalt timp al său.

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 31 - 40 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.