top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Versuri de Liviu Capșa, nr. 11-12(174-175), nov-dec 2017
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Liviu CAPŞA

 

MARAMUREŞ

lui Ion Zubaşcu,

in memoriam

 

1

 

lava mămăligii curgând peste stână

cloşca dealului adunându-şi

căpiţele de fân sub aripă

 

armata furnicilor intrând triumfal

în cetatea copacului

prăbuşit pe pământ

 

un gât de horincă

şi cerul gurii se luminează

ca după un fulger

 

un cocon se ridică din iarbă

şi toate florile fânului

îl numesc înger

 

2

 

ca orice bun gospodar

din ceruri

Nichita îşi are casa sa la Deseşti

primită moştenire de la poezia

ce curge pe uliţe

şi seara şi noaptea şi ziua

 

din ograda lui Pârja

poezia pleacă la vale

şi se adună ca bulgărele de zăpadă

gata să doboare firava alcătuire

a casei lui Nichita de la şosea

 

noroc că îngerii profesorului Făt

o sprijină fără încetare

cu respiraţia

 

3

 

Ion Zubaşcu mi-a arătat cândva

în Dragomireştii lui dintre Iza şi Mara

găurile unor viermi

ce săpaseră în piatră

 

nişte viermi care măcinaseră

mâncaseră piatră

zorind spre adâncul ei

ca peştii în apă

 

priveam prin firul de întuneric

din piatră

şi ne tot întrebam

ce-i îndemnase la munca asta titanică

uitând de mustul pământului

de carnea poamelor atârnând prin livezi

 

dar niciun răspuns

niciun semn

dinspre adâncimea rănită a pietrei

 

4

 

lemnul are căldura icoanei

biserica de lemn are căldura

lui Dumnezeu

 

de aceea în catedrala de lemn

din pădurea Săpânţei

iarna se stă în cămaşă

cu mânecă scurtă

iar pe pereţi

înverzesc sfinţi foşnitori

 

copacul catedralei urcă mereu

şi doar îngerii-i mai bat draniţa

pe turla ce spintecă

burţile norilor supte de ger

 

în mijlocul pădurii

catedrala-i o lacrimă de lemn

plânsă spre cer

 

5

 

la Dragomireşti peste Iza

măceşele încep să prindă carne

şi boabele de păducel

se-nroşesc în obraji ca săliştencele

de beţia învârtitei

 

umbra lui Zubaşcu

hălăduie peste dealuri

scuturându-se de cocleala marelui oraş

ca să intre curată

în ograda casei părinteşti

unde florile se destrăbălează

cu voie de la stăpână

 

pe policioara de sub şopron

pietrelor culese în urmă cu ani

li s-au înnegrit găurile

săpate de viermii de piatră ai locului

mai tari decât piatra

 

6

 

se-nteţesc focurile toamnei

în horincii

şi meşterii cei mari

îşi încep veghea

 

cu bruma pe bot

un tren se chinuie printre dealuri

ca o focă eşuată pe ţărm

 

de-acum nimeni şi nimic

nu mai urcă la munte

toate coboară şi scad

ca uleiul în candelă

ca lumina-n icoane

 

gândul se subţiază în rugă

doar aşteptarea se târăşte

prin sate

încercând să ia urma feciorilor

rătăciţi prin coclaurii Europei

 

7

 

un copil

îşi croieşte cu aburi

în florile frigului

un petic de geam

 

8

 

s-au uscat

căpiţele de fân pe munte

ca lacrimile-n barba

unui zeu

 

9

 

o mână nevăzută

a aruncat ştreangul

prin care toamna îşi trece

obrazul albit

 

de mult sângele ei

se risipise-n poeme

 

10

 

imagini fumurii

tulbură lumina pe ziduri

 

la Sighet

neuitarea a primit găzduire

 

din obişnuinţă

memoria se aliniază în faţa celulelor

ca privirile să-i adâncească rănile

ce dau să se astupe

 

roasă de atâta aşteptare

piatra coboară în trepte

până-n străfundul muţeniei

 

istoria poate face liniştită

salturi mortale

între etajele celulelor

plasa de sârmă e întinsă

 

11

 

coboară bătrânii ciobani

şi turmele lor

calcă toamna-n picioare

ca pe o minciună colorată

 

vor rămâne stânele

în varul zăpezii

ca urmele bătăliei pe scuturi

 

12

 

o dată pe săptămână

gara Iza se umple de oameni

 

unii planează de pe dealuri

alţii urcă din văile supte

ca ugerul vacilor din Bogdan Vodă

 

după ce-au cărat bagajele călătorilor

fraţii mai mici fug la întâlnirea

cu constelaţia jocurilor mecanice

 

părinţii mai rămân

să vorbească de-ale lor

până ce trenul porneşte

pe drumul său sigur

spre provinciile asfaltului

spre înţelepciunea unei lumi rătăcite

 

 

Restituiri: Titu Maiorescu și discipolii sai (Nicolae Scurtu), nr.11-12 (174-175), nov-dec 2017
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Nicolae SCURTU

Titu Maiorescu

și discipolii săi

 

Biografia profesorului, istoricului și criticului literar Titu Maiorescu (1840–1917) se cuvine, la o sută de ani de la intrarea sa în veșnicie, să fie cercetată și prin prisma mărturiilor, a confesiunilor și a relatărilor pe care le-au făcut unii dintre discipolii săi.

E cunoscut faptul, deși lui Titu Maiorescu nu i s-a consacrat o biobibliografie completă, că o bună parte dintre elevii, discipolii și emulii săi au scris și au evocat personalitatea acestui cărturar care era înzestrat cu o extraordinară capacitate de a forma și de a modela generațiile tinere.

Unul dintre cei ce s-au bucurat de atenția și prețuirea lui Titu Maiorescu este profesorul, geograful și poetul George Vâlsan (1885–1935), care a fost remarcat încă din timpul studiilor universitare și trimis la îndemnul dascălului său și la cel al lui Simion Mehedinți să studieze geografia fizică și etnografia, în perioada 1911–1912, la Universitatea din Berlin.

În prima epistolă îi mulțumește profesorului și cărturarului Titu Maiorescu pentru „prețioasele cărți și broșuri trimise“, în care descoperă un articol al lui Mihai Eminescu publicat în „Curierul de Iași”1 despre care nu știa.

Iar în cea de a doua epistolă întâlnim o radiografie cât se poate de veridică a familiei germane și a învățământului superior din Germania acelui moment. Îl impresionează colegii, profesorii și libertatea desăvârșită de a alege și de a frecventa unele cursuri. Este însă nemulțumit că știa prea puțină germană.

 

 

***

 

București, 19 decembrie 1909

 

Domnule Maiorescu,

 

Am primit prețioasele cărți și broșuri trimise de d[umnea]v[oastră] și vă rog să primiți adâncile mele mulțumiri. O adevărată surprindere a fost pentru mine articolul din „Curierul de Iași”.

Înaintea lui Eminescu, de acum va trebui să mă închin nu numai poetului, ci și cugetătorului limpede și sistematic, cu deplină orientare în filosofie.

Când am în față un astfel de articol, eu nu pot decât să-mi recunosc puținele merite și să mă gândesc cu grijă la povara atât de frumoasă și de grea pe care am primit-o.

Una din cele mai mari mândrii ale vieții mele ar fi să o pot duce cu bine până la capăt.

Vă rog să primiți d[umnea]voastră și doamna respectuoasele mele salutări și urări de călătorie bună.

G. Vâlsan

 

***

 

Berlin, 29 mai 1911

St[il] v[echi]

 

Domnule Maiorescu,

 

Am plecat din București, păstrând în minte imaginea pe care o căpătasem de la d[umnea]voastră asupra vieții de familie germană: un interior prietenos, în care toți te primesc cu zâmbetul pe buze și în care se serbează aniversarea lui Schiller prin poezii și cântece.

Lucrul căpătase pentru mine o însemnătate aproape simbolică și statueta încununată cu verdeață a marelui poet idealist, în închipuirea mea, era legată de viața sufletească a familiei germane.

Patru luni de ședere în Berlin, mi-au tulburat în mare parte această imagine simpatică. Încântătoarea familie în mijlocul căreia ați căzut d[umnea]voastră la venirea în Germania, eu nu am găsit-o. În familia actuală, așa cum o cunosc eu, nu am aflat nici statueta poetului și nici volume de versuri.

Pe etajere, ici-colo câte un bibelou, care pare de marmoră, dar de multe ori nu e, și care e pus acolo nu de drag, ci ca să dea oarecare aspect încăperii.

Iar din gura domnișoarelor cu ochi albaștri, în locul versurilor lui Schiller, am auzit: „Zeit ist Geld și Man muß wirken”2. Această tendință practică, dominată de dorința de câștig, mi-a părut evidentă în domenii foarte deosebite: de la casele cu fațade monumentale, de stuc, și înăuntru cu pereți subțiri, cu uși de brad crăpate și cu mobile sumare, până la profesorul de universitate, care vorbește despre Kant și e foarte îngrijat dacă i-ai plătit sau nu prelegerea.

Așa încât dacă frumosul idealism german cu dezinteresarea lui mai există, eu, de aci din Berlin, nu vă pot da nicio știre despre el. Nu l-am întâlnit. America aceea, care își are reprezentanți și la noi în țară, a lăsat urme adânci asupra vieții actuale germane.

Eu care venisem cu gândul să admir civilizația germană, în această privință prefer să-mi întorc privirile spre barbara mea țară. Îmi pare și mai frumos și mai bun.

Mărginindu-mă la viața universitară, un lucru de care iarăș[i] am rămas surprins, cu toate că fusesem prevenit de d[umnea]voastră, de starea culturală a studențimii.

Noi ne plângem mereu de cultura inferioară pe care o capătă băieții noștri în liceu. Dar, după câte văd, elevii germani nu ies cu o pregătire superioară celei de la noi, ba în unele privințe ies cu una inferioară, iar în universitate, chiar din primul an începe specializarea, care din ce în ce devine mai accentuată.

Studentul nu poate căpăta în universitatea germană o cultură generală în urma căreia să poată vedea în proporții juste valoarea obiectului său. Universitatea devine tot mai mult o organizație celulară.

E drept însă că în fiecare celulă, aproape fără uși și fără ferestre, se lucrează foarte conștiincios. Se citește toată literatura subiectului, se sistematizează, se fac toate cercetările posibile cu o răbdare și o corectitudine care impun respect.

Nu cred să existe școli în altă parte a lumii care să dea mai perfecte mașini științifice.

Un singur lucru mă cam miră. După o muncă atât de sistematică și de prevăzătoare, de multe ori rezultatele sunt mai prejos de ce s-ar fi așteptat un semicivilizat ca mine.

Unul din profesorii mei, von Luschen, după câte aud o celebritate pe care Universitatea de aci a răpit-o celei din Viena, s-a specializat în antropologia și etnografia Africii.

Am văzut rezultatul final, după o muncă de peste treizeci de ani: o hartă a Africii arătând curentele de imigrare. Sunt multe linii pe ea, dar fiecare linie, fiecare cotitură sau ramificare de linii, are câte un mic semn de întrebare, ce e drept așa de mic, încât de departe abia de se mai vede.

Un lucru mă încântă mult în viața universitară germană: posibilitatea de a te cultiva independent, adică nu numai deplina libertate în alegerea profesorului și subiectului care îți convine, dar și posibilitatea de a studia adânc ramura care te atrage.

Muzeele și în special bibliotecile sunt adevărate minuni. Dar aci trebuie să mă opresc. Cunoștințele mele de limbă germană sunt foarte reduse încă, și lauda unei biblioteci în care nu poți citi decât cu dicționarul în mână, desigur e o laudă de puțină valoare.

Aceasta e supărarea cea mare pe care o am aci în Berlin. La început eram desperat, acum văd că mintea se poate deprinde cu o hrană oricât de neobișnuită. Totuș[i] până acum mi-e destul de greu.

De citit și de înțeles ar mai merge, dar de vorbit și, mai ales, de scris, foarte puțin. Și mi-ar fi drag și mie să vorbesc cu profesorii pe care îi audiez, să le spun ce lucrez eu, să primesc sfaturi de la ei, cum văd că se întâmplă cu atâți băieți abia [i]eșiți de pe băncile liceului, și care, au ori n‑au ce spune, caută totdeauna prilej de convorbire cu profesorii lor. Nădăjduiesc, însă, că vremea aceasta va veni odată și pentru mine.

Așa duc eu până acum viața în Germania. Mă gândesc că lucrul acesta pentru d[umnea]voastră e foarte puțin interesant. Aceasta m-a făcut să stau mult în cumpănă dacă trebuie sau nu să vă iau, cu citirea acestei scrisori, din timpul d[omniei] voastre acum atât de ocupat.

Dar cum, pentru mine, d[umnea]voastră ați rămas în primul rând tot profesorul cel iubit care își pleacă urechea la manifestări chiar mai puțin însemnate ale tinerimii, m-am hotărât să vă scriu și să vă dau vești despre cum i se pare viața germană unuia dintre supușii d[omniei] voastre elevi.

Rugându-vă să comunicați doamnei Maiorescu sărutări de mâini, rămân al d[omniei] voastre, cu tot respectul,

G. Vâlsan

 

Note

• Originalele acestor epistole, necunoscute, se află la Biblioteca Academiei Române.

1. „Curierul de Iași”, ziar politico-administrativ și de informații cultural‑literare (1868–1877). Mihai Eminescu a fost redactor al acestei publicații în perioada mai 1876-august 1877. Articolul la care se referă George Vâlsan este Idealul unității politice a românilor, publicat în noiembrie 1876.

 

2. Timpul înseamnă bani. Iar omul trebuie să muncească.

Matricea culturală italiană, posibilă premisă...(Lialiana Rodica Feder) nr.11-12(174-175)nov-dec2017
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Liliana Rodica FEDER

MATRICEA CULTURALĂ ITALIANĂ,

POSIBILĂ PREMISĂ ÎN STUDIILE ŞI CERCETĂRILE BIOGRAFIEI INTELECTUALE A LUI MIRCEA ELIADE

 

Într-un context istoric în care Italia îşi etala capriciile diplomatice în cancelariile române în mod părtinitor, suspicionând România de servilism în faţa Franţei, vom înţelege de ce şi relaţiile culturale dintre cele două ţări au suferit o stagnare în perioada interbelică, cu atât mai grav dacă ne gândim ce rol important a jucat în renaşterea culturală românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea cultura italiană, o adevărată sursă de inspiraţie pentru intelectuali precum: Gheorghe Asachi1, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, acesta din urmă cel mai evident în manifestarea ataşamentului faţă de tot ceea ce însemna spiritualitatea italiană din ipostaza de exilat politic, poposit pe pământul Siciliei. Aceleaşi profunde reverberaţii de interes pentru cultura patriei lui Dante le ilustrează şi poziţiile istoricilor Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan.

Raportându-ne la realităţile istorice mai sus amintite, putem explica faimoasa influenţă a „librăriei franceze” invocate de Mircea Eliade în Memorii în familiile de aristrocraţi şi intelectuali români, cărora le era mult mai uşor a-şi procura o carte franţuzească sau un ziar francez. După Primul Război Modial, poziţia culturii italiene în România apărea mai degrabă compromisă. Toate studiile culturale întreprinse de-a lungul timpului pe acest subiect au subliniat precaritatea difuzării culturii şi a limbii italiene în spaţiul românesc al anilor 1920-1940. Iniţiativa propagării acesteia a aparţinut mai degrabă unor profesori universitari italieni precum Ramiro Ortiz2 la Bucureşti, Cesare Ferrari la Timişoara sau Gian Domenico Serra la Cluj, toţi constrânşi a-şi desfăşura activitatea într-un regim de absolută restricţie economică, fără ca din Italia să ajungă contribuţii financiare în susţinerea demersului lor, după cum foarte greu ajungeau şi cărţile solicitate pentru îmbogăţirea fondurilor de carte din librării sau din departamentele de italienistică din cadrul facultăţilor de litere din România. Strădaniile acestor profesori au reprezentat doar o parte din ceea ce azi am putea numi diseminarea cărţilor şi a autorilor de limbă italiană pe teritoriul românesc. Din fericire, au existat şi grupuri de studenţi români care aveau acelaşi scop: a completa patrimoniul de carte italiană din bibliotecile româneşti, şi care lucrau „cu asiduitate pe cărţile italieneşti3 la Bucureşti, în cadrul Institutului Italian de Cultură. Într-o astfel de ipostază îl vom găsi şi pe tânărul student Mircea Eliade, care într-o scrisoare adresată profesorului Vittorio Macchioro îi va cere să intervină pe lângă prietenii săi savanţi „autori de cărţi pe care le vom citi cu pasiune”, pentru că „bibliotecile noastre universitare şi publice sunt atât de sărace!”4.

Literatura subiectiv-confesivă, literatura de jurnal, opera publicistică5 şi epistolară, filtrate prin beletristica scriitorului Mircea Eliade, reprezintă importante instrumente de lucru suficient de generoase în a oferi informaţii pertinente istoricului literar într-o posibilă reconstrucţie a modului în care cele două culturi latine se întâlneau în spaţiul european şi asupra modului în care erau percepuţi intelectualii celor două ţări. Ce se citea în perioada interbelică din literatura italiană ne spune însuşi Eliade în scrierile sale de tinereţe: Gabriele D’Annunzio: „Robert mi-a mărturisit odată că D’Annunzio îi seamănă. A citit L’Enfant de volupté şi Le Feu, dar se pronunţă Il Piacere. Il Fuoco6; Sfântul Francisc: „Am rămas o săptămână, citind Evangheliile şi Apocalipsul. Eu aveam în sac un caiet alb menit unei povestiri pe care nu o puteam scrie. Lângă caiet S. Francisc şi Pascal7; Arturo Farinelli: „Laude ce convin de minune formidabilei culturi şi vastei opere critice a lui Arturo
Farinelli. Încercând, mai demult, să-i schiţez preocupările, cunoştinţele şi orientările – în marginea capodoperei sale
La vita è un sogno - n-am putut începe decât cu Arturo Farinelli sau De Eruditia8; Alighieri Dante cu a sa
La Vita Nova, după cum reiese din articolul Beatrice şi Don Quijote: „De ce să nu ne trudim a ajunge fiecare din noi un Dante, transfigurat într-o dragoste de aspră şi sălbatecă spiritualitate?9; Alfredo Panzini (a se vedea cele două articole, Portrete italiene Alfredo Panzini - în „Cuvântul”, an III, nr. 722, 30 martie 1927, p.1-2 şi Roma lui Panzini, apărut tot în „Cuvântul”, an III, nr. 762,
19 mai, p.1-2); Francesco Guicciardini, alături de Niccolò Macchiavelli, Giovanni Gentile, Ardengo Soffici, Luigi Pirandello: „V-am scris că mă preocup să fac cunoscută Italia, sub toate aspectele, în ţara mea? Zilele acestea, voi primi o scrisoare de la Papini. Buonaiutti îmi scrie şi el. Vorbesc despre Panzini, Farinelli, Gentile, Soffici, Pirandello, Vailati etc.”10. Lista scriitorilor citiți e mult mai cuprinzătoare, dar ceea ce este important e că toţi aceşti autori nu vor constitui într-un final doar apanajul tânărului cititor Eliade, ei vor aparţine unei generaţii cu aspiraţii elitiste, care, ne place să credem, vor fi pus în practică îndemnul aceluiaşi tânăr ce scria în „Vlăstarul” (an IV, februarie, 1928, p. 4) următoarele cuvinte: „Ca odihnă, sînt indispensabile cărţile de literatură. Evitaţi preponderenţa librăriei franceze. Cetiţi nordici, London, Kipling, Papini, Unamuno, D’Annunzio, Rilke, Thomas Mann. Se recomandă din clasici: Pascal, Racine, La Rochefoucauld, Baltasar Graçian, e tradus în franţuzeşte (Mercure de France), Machiavel. Nu citiţi Zola, ci Maupassant, Goncourt. Nu vă entuziasmaţi de Anatole France, lacul orbeşte, dar trece iute. Şi acum, fără final, vă doresc poftă de muncă11.    

Din adolescenţă până la vârsta senectuţii, pentru Mircea Eliade Italia „a jucat rolul unei plăci turnante.”12 Spaţiul acesta cultural trăia în şi prin el, nu doar prin prisma relaţiilor de amiciţie sau colegiale instaurate cu o seamă de oameni de cultură din peninsula italică. Italia a rămas permanent vie în memoria afectivă eliadescă, pentru că îşi găsise în acesta un pictor sensibil, cu ochii mereu aţintiţi la frumuseţile sale naturale, pe care nu a ezitat să le prezinte şi celorlalţi. Elocvente în acest sens sunt articolele-reportaj publicate în intervalul 1927–1930: Evadări pascale: Veneţia, Notiţe de drum: Napoli sau Note de drum: Vezuviu-Pompei, Jurnalul florentin. Din lucrările biografice citate, coroborate cu literatura diaristică, descoperirea literaturii italiene, iar mai apoi deschiderea unor teme recurente în opera de maturitate, gânditorul român le datorează impactului pe care opera unor scriitori italieni l-a avut asupra sa. Interesul demonstrat acestora se va metamorfoza într-un itinerariu iniţiatic. Marele cutremur existenţial şi spiritual, în cazul lui Eliade, a stat sub semnul unei triade: Giovanni Papini, un alter ego al primei vârste creatoare, respectiv Raffaele Pettazzoni şi Vittorio Macchioro, ultimii doi introducându-l în istoria religiilor. Alături de aceştia, se insinuează prezenţa şi a altor intelectuali italieni; ne gândim la Carlo Formicchi şi Giuseppe Tucci, datorită cărora a ajuns în zone mai puţin explorate, și cărora le datorează deschiderea spre studiile de orientalistică (a se vedea experiența indiană), și la Julius Evola, cu care împărtășește interesul pentru ezoterism și mistica ascetică. Mulţi biografi recunosc că apropierea lui Eliade de Renaşterea italiană a însemnat foarte multe lucruri, iar teza de licenţă asupra acestei perioade prefigurează ieşirea dintr-o paradigmă veche, a provincialismului, şi ţintirea unui nou model, al omului universal, idee ai cărei germeni se găsesc în reprezentanţii emblematici renascentişti: Pico della Mirandola şi Marsilio Ficino. Redescoperirea neoplatonicismului, interesul pentru magie, ocultism şi pentru cele mai vechi tradiţii spirituale definesc tentativa viitorului istoric al religiilor de a armoniza aceste curente cu creştinismul.

Odată cu lansarea aserţiunii profesorului Marin Mincu în volumul Mircea Eliade e Italia, care afirmase sentenţios: „Fără întâlnirea cu Italia, Mircea Eliade nu ar fi fost ceea ce a devenit.”13, înțelegem de ce Eliade alesese a se desprinde uşor din grila culturală românească a generaţiei sale, revendicându-şi interese culturale în spaţiul peninsular italian. În anii studenției, în care profilul gazetarului este cel ce eclipsează scriitorul sau omul de știință, și-a distribuit forțele pe fronturi ale cunoașterii diferite, și suntem convinși că acest lucru a cerut o energie adecvată, titanică, întrucât milita pentru reformarea romanului, pentru experimentarea unor genuri literare puțin exploatate – eseul și jurnalul - sau pentru „schimbarea la față” a spiritualității generației interbelice. Articolele publicate în revistele vremii, ce ascund viitoarele idei dezbătute în operele științifice, se nasc din convingerea papiniană practicată de Eliade că menirea adevăratului intelectual este aceea de a-şi exprima convingerile mai cu seamă în mod critic faţă de imperfecţiunile unor sisteme de gândire. Se cuvine însă o precizare: efervescenţa creativă a lui Eliade nu reprezenta doar apanajul propriu, exersat în calitate de reprezentant al „noii generaţii”, ci întreaga elită intelectuală românească de până la 1933 a fost cuprinsă „în mod conştient, de această febră a creativităţii necesare ca misiune istorică asumată14. Faţă de mulţi colegi de generaţie, a știut a se prevala de avantajul deţinerii şi exercitării limbii italiene15 (elocventă în acest context al demonstraţiei rămâne corespondenţa pe care a întreţinut-o de-a lungul vremii cu învăţaţi italieni, interviurile în limba italiană din anii ‘75 – ’85), o limbă în care citea, scria şi comunica. Pornind de la premisa că învăţarea unei noi limbi pentru Eliade reprezenta de fapt posibilitatea intrării în posesia unui nou instrument de lucru, uzitarea limbii lui Dante, explică invocarea în articolele de tinereţe sau în Romanul Adolescentului Miop a unor nume de scriitori italieni precum: Ardengo Soffici, Sergio Corrazini, Luigi Pirandello, Gabriele D’Annunzio, Niccolò Macchiavelli, Guido Morselli, Alfredo Panzini, Italo Svevo, a unor personalităţi din cultura italiană: Aldo Mieli, Vittorio Macchioro, Carlo Formichi, Ettore Lo Gatto, Raffaele Pettazzoni, Ernesto Buonaiuti sau Giuseppe Tucci, Julius Evola, Benedetto Croce, Giovanni Gentile şi Ernesto de Martino, a unor edituri prestigioase din Italia (Laterza, Zanichelli, Fratelli Bocca, Formiggini) sau a unor reviste de specialitate („Il Progresso religioso”, „Bilychnis”, „Rassegna italiana”, „Archivio di storia della scienza”, „Ricerche religiose”), și prezența în biblioteca personală din adolescență a unor nume cum ar fi : Gabriele D’Annunzio, Matilde Lerrao15, Grazia Delleda, Antonio Fogazzaro, Edmondo De Amicis, Dario Nicoderni, Ugo Ojetti, Alessandro Manzoni, Silvio Pellico.

 

Note:

1. Despre influenţa culturii italiene la Gheorghe Asachi va scrie şi Mircea Eliade în articolul Contribuţiile românilor la Congresul de studii romane publicat în „Cuvântul”, an IV, nr. 1098, 15 mai 1928, p. 2., în Mircea Eliade, Virilitate şi asceză, Scrieri de tinereţe, 1928, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 137-138.

2. Să mai adăugăm că din iniţiativa profesorului Ramiro Ortiz, în 1923 G. Călinescu va traduce romanul lui Giovanni Papini, Un Om Sfârşit, scriitor citit, întâlnit şi asumat de tânărul Eliade.

3. Scrisoare adresată profesorului Vittorio Macchioro, datată 29 martie 1928, în Mircea Eliade, Europa, Asia, America... Corespondenţă, vol.II, (I-P), Cuvânt înainte şi îngrijirea ediţiei de Mircea Handoca, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p.156.

4. Scrisoare adresată profesorului Vittorio Macchioro, datată mai 1926, în Mircea Eliade, Europa, Asia, America... Corespondenţă, op.cit., p.117.

5. Mircea Eliade, Romanul Adolescentului Miop, prefaţă Dan C. Mihăilescu, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2008, p. 22.

6. Mircea Eliade, Romanul Adolescentului Miop, op.cit., p. 191.

7. Mircea Eliade, Farinelli hispanizat, în Mircea Eliade, Virilitate şi Asceză, Scrieri de tinereţe, 1928, op.cit., p. 13.

8. Mircea Eliade, Beatrice şi Don Quijote, în Mircea Eliade, Virilitate şi Asceză, Scrieri de tinereţe, 1928, op.cit., p. 39.

9. Mircea Eliade, scrisoare adresată profesorului Vittorio Macchioro, datată 29 martie 1928, în Mircea Eliade, Europa, Asia, America... Corespondenţă, vol.II. (I-P), op.cit., p. 156.

10. Mircea Eliade, Post Scriptum, în Mircea Eliade, Virilitate şi Asceză, Scrieri de tinereţe, 1928, op. cit., p. 68.

11. Scrisoare adresată profesorului Vittorio Macchioro, ianuarie 1927, în Mircea Eliade, Europa, Asia, America, Corespondenţa, vol.II.  (I-P), op. cit., p. 143.

12. Marin Mincu, Linee di interrelazione tra le culture italiana e romena, în Mincu Marin, Scagno Roberto (cura), Mircea Eliade e l’Italia, Jaca Book, Milano, 1987, p. 17.

13. ibidem, p. 7

14. Graţiela Benga, Mircea Eliade. Căderea în istorie, Colecția Studii. Monografii, seria Universitas, Ed. Hestia, București, 2005, p. 89.

 

15. Matilde Lerrao, de fapt o transcriere greşită a numelui prozatoarei italiene Matilde Serrao.

1241 A.D. (II) (Alin Florian), nr.11-12 (174-175_, nov-dec 2017
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Alin FLORIAN

1241 A.D.

 

II

          Ceața groasă a dimineții învelea ca o mantie valea Somășului, așa încât de deasupra moșul Ștefan părea că ar fi în ceruri și privea de-a dreapta muritorii care nu se vedeau sub pâcla groasă, dar pe care-i știa încă dormind la vremea aceea. Din când în când răzbea câte un cântec înfundat de cocoș dinspre satele din vale sau poate din orașul Rodnei. Era obosit. Dar nu a putut să doarmă astă-noapte. Voia să plece Vajk. Să se trezească și să meargă cu tocmeala lui. Și numai anu’ viitor să se mai întoarcă pe Rodna. De data asta, moșu’ Ștefan nu mai voia negustori la stâna lui de pe Saca. Să-l lase, să-i dea pace, să privească în tihnă Rodnele, Ineul, luciul Somășului și gata. Bietu’ Ioanu…, negustorii ăștia îl tulbură când îi spun atâtea. La urma urmei, Ioanu e flăcău și va pricepe că nu-i nicăieri viața mai lină ca la munte, pe culmi. Strămoșii lui acolo își aveau sălașul, nu pe șesuri, unde colcăiesc molimele oilor și cele ale oamenilor. „Cum să nu hie atâtea molime dacă îs așe mulți creștini la șesuri?”, ofta moșul.

          La urcuș se auziră pași. Erau oșteni crăiești, urcând pe jos, ducându-și caii de căpestre.

           - Dimineață bună, Baci!, tună primul pe limba ungurească.

          - Și ție să-ți fie, om bun!, mormăi moșul. Văd că sunteți osteniți de urcuș... Dacă binevoiți, hodiniți un pic la noi.

          - Bine ai văzut, venerabile. Așa este.

- Pesemne ați făcut cale lungă. Vă aduc îndată urdă proaspătă și vin roș… Și se repezi la culcușuri să-l trezească pe Zăgrian.

          - Măi ficior, sus, că te-a arde soarele în cap! Hai și adă urdă și vin, că avem uspătoi de departe! Sorgoș, nu sta, mă, auz’? Adă și caș! Unde-i Grigor?

          - O suit pă Rodne dis-de-dimineață… cu calul lu’ Ioanu…

          - Da’ di ce, mă? Di ce nu mi-o spus mnică?

          - S-o temut că te-a trezî… Ș-apoi o zâs că vre să gate de cioplit valăul înăinte să începeț de robotit p-aci…, să hie gata cân om porni cu uăile în sus, să aivă din ce să beie apă bietile de ele…

          - No, bine. Nu-mi place de voi! Trebe să-m daț de știre ce faceț, mă, ai auzât ce am zâs?

          - Bine, baciule. Îi spui.

          - Așe!, rânji moșu Ștefan. Dar în sufletul lui, Grigor, care era mâna lui dreaptă, era mulțumit de el, fiindcă tot ce gândea el că trebe săvârșit, Grigor deja făcea și știa ce trebuie să facă. Acum inima lui era cât un purice, iar oboseala i-a pierit la vederea slujilor împărătești. Era de rău. Și trebuia să afle cumva de la ei ce căutau acolo, dincolo de mina de argint, unde veneau din timp în timp ca să ducă ori pe Somăș, ori pe calea bătută, metalul cel sclipitor.

          Zăgrian sosi cu cașul și cu urda și le-o tăie felii pe o scândură lată de un coț. Cei cinci oșteni se așezară pe bocii șlefuiți de stat de-a lungul anilor. Așteptară oalele de lut ca să le toarne vinul și mestecau grăbit cașul adus.

- Dacă voiți, puteți să vă plecați capetele la noi înainte de a merge mai departe. Mă gândesc că aveți cale lungă de bătut, îi ispiti moșul.

- Baci, ce ești tu, saxon ori cuman?, i-o întoarse căpetenia.

- Sunt de-al locului, român, olach, cum se spune în graiul dumitale, sunt de când mă știu aici, aici, unde moșii mei de pe vremea lui Decevalu au fost cu oile aici și tocmai și mai de mult.

- Câte oi ai, bătrânule?, îl întrebă un oștean mai masiv decât căpitanul lor.

- Astăzi mai am cinci sute și treizeci de oi.

- Cum adică „astăzi”? Ieri atunci câte ai avut?

- D-apăi, ieri am avut cu trei sute și optzeci și opt de oițe mai mult. Dar le-am vândut negustorului Vajk, negustorul casei de Gutkeled și al cucernicului prelat de Varadinum. Sau al Oradiei, cum zicem noi, românii.

- Cum te numești, moșule?

- Ștefan.

Între timp, au mistuit tot ce aveau pe masa ciobănească. La semnul căpitanului, își luară toți săbiile la chingă și își făcură cruce semn de mulțumire după masă.

- Koszonom, Baci Ștefan!

- Nu dormiți aici?

- Nu-i cu putință. Am săvârșit odihna la vrednicul Aristaldus de Rodna, groful vostru de aici. E liniște aicia sus?

- Da, prietene. De ce nu ar fi?, îi șopti moșul.

- Pe pasul cumanilor nu ai mai văzut trecând încoace în vremea asta pe nimeni?

- N-am văzut. Și drept să-ți spun dumitale, e lucru de mirare, că mai veneau câteodată caravane, negustori de pe cine știe ce meleaguri ori creștini de rând călare pe asini sau pe cai ori pedeștri. Da’ de o vreme, e pustie cărarea.

- Moșule, ai fost gazdă bună cu noi. Noi mergem dincolo de munți, la cetatea Bâtko din Etelkuz, dar și mai departe, spre Milcovia. Suntem slujitori ai Marelui Crai Bela, asemeni Duce de Transilvania și avem poruncă să ajungem acolo cu scriere de la Înălțimea lui pentru comitele cetății. Mai multe nu grăim, dar sfat pot să-ți dau: îngrijește-ți bătrânețile în jos spre cetățile mari din câmpurile Ardealului, du-te cu oile într-acolo…

- De ce să merg, prietene? Eu aicea vreu să închid ochii precum străbunii mei. Peste ei au trecut molime și restriști, nu s-au dus de aici. Numai în iernile grele mai coboram. În rest aici, aiesta e pământul meu și aici e țărâna moșilor mei. Cum să merg eu acum, după o viață de om?

- Baciule, ai urmași?

- Am.

- Atunci, dacă ai, cuvine-se să mă asculți. Cu bine!

Cei cinci urcau spre pasul de care întrebase mai-nainte căpetenia lor. De pe coama Săcii cobora grăbit Grigor pe Bălaiul lui Ioanu. Privirea lui era plină de groază.

- Ce-i baiu, măi Grigor?

- Băciuc, dis-de-diminiaț am pornit să mai lucru pă cel valău…

- Știu…

- Așe… am cioplit ce am cioplit până ce, oprindu-mă să mă hodinesc o țâră, am văzut lângă știolu’ Lalei zăgani mulți, rupând dintr-o mortăciune. Era un cal. Mai încolo era un mort, nu știu de când stă acolo, o săptămână ori mai mult, și nu-i în straie ca de la noi.

- Cine știe de unde a hi…, s-a hi pierdut săracu’.

- Baciule, nu cred. Are nasu’, urechile și limba tăiete. Și are răni de săgeți pă spate. Io, unu’, zâc că o hi fujit de oarice. Iară pă cal are șauă din pei de bivol, cu vultur împărătesc pe ea.

- Așe… L-ai îngropat?

- Nu. Cu ce? Cu barda să săp groapa?

- Nărodule! Nu mai bați toaca la nime. Du-te și mâncă ceva, iei hărlețu’, topor, funie și ceară de lumnină.

- Bine. Iaca mă duc.

- Mă! Ie ceva merinde și doi cai. Viu și io. Trezește-i pă fratele Vajk și pă Ioanu!

Grigor plecă în pripă. Moșul Ștefan simțea că se învârte în loc, așa cum pe vremuri își juca răposata lui soție, tânără fiind… Jocul acela s-a dus și pe ziua de ieri cea liniștită i-a luat-o cea de azi, care n-a început deloc bine. Numai Vajk îi de vină. I-a adus blezna și tulburarea la stână…

- Dimineața bună, prietene Stephan, se auzi glasul lui Vajk de sub streașină.

- Tare bună, mormăi moșul. Cum ai durmit?, îi strigă.

-De mult am mai dormit așa, în tinerețe, în drum spre Ierusalim. Doară că atunci era cald și afară, și în rogojină, acum fusese cald numai în pătul.

- Frate Vajk, se apropie de el moșul, am de împlinit un lucru, sus, pă munte. Mai târziu o să suie la stână feciorul meu Gavril, laolaltă cu nepotul Ioanu, carii o să aibă grijă să nu-ți lipsească nimică. Rogu-te, rămâi până diseară aci și îi porni mâne către cetatea Oradiei, că astăzi e Duminica Florilor Domnului și te poți hodini. Și apoi în trei zâle ajungi la Varadin cu argații tăi, de mergi neostenit…

- Nu mă lasă inima să mai stau, făgăduind cucerniciei sale, cardinalului Benedictus, că nu voi zăbovi pe cale, ca să poată fi pregătiți mielușeii pentru masa cea mare din ziua Sfintei Sărbători. De altă parte, mi-am lăsat feciorul, pe Paulus, în Rodna, la casa dreptului Aristaldus. Are două fete oacheșe și nu m-aș supăra dacă m-aș încuscri cu dânsul… Așadar, nu voiesc nici să te supăr și mă voi supune rugăminții tale.

- Mulțumesc, frate Vajk.

- Totu-i pregătit, stăpâne Ștefane, glăsui argatul.

- Dacă nu te supăr, ce faci în munte, frate Ștefan? Văd hârleț la voi, topoare, funie, ba chiar și o arbaletă.

- Hm… Grigor primește o poruncă și împlinește două… Nu trebuia arbaleta, dar nu-i stric socoteala. Nu poci să te mint, că minciuna îi prispa iadului. Tare aș fi vrut să te cruț și să nu-ți spun…. Vorbele tale m-au tulburat, dar nu ești singurul care îmi aduce vești rele. Acuma oi urca pe munte ca să aduc liniștea sufletului unui biet nefericit, găsit de Grigor și care ne-ar fi luminat și ne-ar fi pregătit pentru ceea ce a văzut el… Uite că ți-am spus!

- Rogu-te, ca un frate ce îmi ești, să-mi dai dezlegare să vin și eu…

- Cum voiești, fie… Adă încă un cal, Grigor. Îi timpul ca să urcăm.

 

III

Cerul albastru al Duminicii Floriilor era deasupra celor trei oameni care suiau călare spre culmile Pietrosului. Zarea mai aduna ici-colo însă câte un nor pufos ca de vară, ca și cum ar căuta să ascundă de ochii celor trei creștini lucruri neștiute de ei. Doar vântul bătea în voie ca un stăpân netulburat al acestor creste învăluite în soare, dar încă nesmulse din ghearele frigului.

- Priviți, acolo!, glăsui Grigor, cu degetul întins spre marginea de răsărit a știolului.

Vulturii se adunaseră la rămășițele bietului om, care și-a găsit sfârșitul lângă tăul numit „fără fund” încă din vechime.

Baciul coborî primul.

- Acest om o călătorit mult până aici. O pătimit mult. Ce fel de pământeni o fost aieștia ce l-o sluțât așe? Oameni de treabă nu or fost. Nici fiarele nu ar face asta. L-o prins ploile și zăpada… Straile îs înghețate de atâta apă. Bietu' de el. O înghețat de frig pă cal când o hi venit încoace.

- Și calul de ce a murit?, șopti Vajk.

- Numai Dumnezău Bunu’ știe… Calul trebuia să fugă, nu stătea el așe, de unu’ singur…, răspunse Grigor…

- Mă… ia uite-te aci! Săgeată… calul l-or lovit… și o murit de asta… apoi însamnă că… îi otravă!

Se lăsă o tăcere grea peste cei trei. Era un lucru pe care nu-l văzuse niciunul dintre ei până atunci. Baciul avea mulți ani, dar să audă ori să vadă că un neam schilodește fața unui om și aruncă săgeți cu otravă, mai ales și în cai, nici nu și-ar fi închipuit. Nici Vajk, cel care a participat în tinerețe la cruciadă pentru Sfintele Locuri, nu văzuse ceea ce acum i se înfățișa sub creasta Pietrosului. Cu atât mai puțin Grigor, care, deși era un om încercat de vremuri, era tânăr și nu văzuse până atunci ororile pe care le pot face unii asupra altora. Nu a fost martor la războaie sau bătălii. Și era înfiorat de sfârșitul groaznic al celui căzut acolo.

-Haideți ca să-l îngropăm creștinește. Vajk, tu fă bine și aprinde lumnina, să o așezăm la cap. Grigor, sapă-i groapa. Io îi leg o cruce.

Tăcuți ca și cum nu ar vrea să supere pământul care era săpat ca să primească pe cel de jos, i-au așezat rămășițele pământești în groapa săpată pe malul tăului. Pe crucea făcută de moș Ștefan, Vajk a așezat lumânarea aprinsă și, rostind dimpreună „Tatăl nostru”, iar la sfârșit „Să aibă odihnă în veci”, au împlinit datoria creștinească față de străin…

Soarele era după crestele munților. Vântul se mai întețise. Se pregăteau de plecare. Nu era chip ca să se rătăcească. Poteca mergea pe marginea jnepenilor, coborând spre stână prin poieni largi, legate unele de altele. Pe cer apăruseră primele stele.

- Cât aș vrea să fiu o pasăre și să știu ce o pățit bietul aista, îngăimă Grigor.

- Eu aș vrea să fiu o pasăre și să merg până departe, către răsărit, ca să văd de ce o venit el încoace. Semnul de pe șa e de la un neam din răsărit… Au fost tulburați ei, încât a apucat încoace… zise Vajk.

- Dar de cine?, căscă ochii Grigor.

- Ce-i acolo, mă?, sări Baciul. Nu văd bine?

- Unde?, tresăriră amândoi.

- Pă ceriu… Arde ceriu’ la răsărit…!

- Szent Joszef es Maria!... Ei sunt…, tremură îngrozit Vajk.

- Cine, cine „ei”?, îl apucă de braț Grigor. Vajk se prăbuși pe desagă cu palmele pe cap.

- Fiii iadului!… Uitați-vă, au prădat ținuturile cumanilor și ale românilor de acolo, ucid tot ce prind viu, mănâncă carne de om, ard totul în cale, pustiesc, așa cum am auzit la contele Gutkeled... vin, vin încoace…

Moșul Ștefan înmărmurise. Ar fi vrut acum să doarmă și să crează că e un vis greu și că atunci când se va trezi, toate vor fi ca ieri. Dar nu era. Focurile mari ce mistuiau așezările din răsărit care erau la depărtare de o zi, poate două, se vedeau pe cerul limpede al nopții, ca o fereastră a iadului…

 

 

Revista revistelor (Raluca Hășmășan), nr. 11-12(174-175), nov-dec 2017
Dec 11, 2017 at 11:00 PM


REVISTA  REVISTELOR

 

• FAMILIA (nr. 9/septembrie 2017, Oradea)

Revista fondată în 1865 de Iosif Vulcan, aflată azi la seria a V-a, sub conducerea lui Ioan Moldovan din 1990, își deschide nr. 9/septembrie prin gestul de comemorare a întemeietorului ei, „unul dintre cei mai importanți editori de reviste culturale românești din toate timpurile” – ne reamintește Florin Ardelean în articolul 110 ani de la moartea lui Iosif Vulcan. Prima serie a revistei, cea vulcaniană, adună patruzeci și doi de ani. Pentru cititorul de azi, răsfoirea acestei colecții poate releva „surprize dintre cele mai plăcute”, confirmă autorul articolului, care vine cu un exemplu în acest sens, cu scopul de a pune în lumină profilul intelectual, spiritul lucid și tenacitatea lui Iosif Vulcan.

Gheorghe Grigurcu ne oferă câteva pagini de cugetări pe tema Tristețea libertății.

Alexandru Sereș vine cu noi contribuții la biografia lui Emil Cioran, în textul Pașaport pentru Paris referindu-se la „cariera de bursier” a filosofului român, plecat în 1937 în Franța cu o bursă oferită de Institutul Francez din București. Autorul aduce lămuriri cu referire la perioada 1937-1944, arătând că Cioran a beneficiat de două burse în acest răstimp (una a statului francez și alta a celui român), risipind mitul conform căruia se credea că prima bursă ar fi acoperit toți acești ani.

Mircea Pricăjan face interesante propuneri de lectură, prezentând pe scurt câteva apariții editoriale (romane) de succes ale acestui an: Pelinul negru (Ioana Nicolae); Miere (Tudor Ganea) – „roman ambițios, bine scris”, care „apasă până la podea pedala fantasticului”; Extraconjugal (Mihai Radu) – „expresia neașezării, nici după un sfert de veac, a unei societăți care, în celulele ei de bază, nu încetează să se creadă tradițională”; Măcelăria Kennedy (Radu Țuculescu) – „teatral și comic, senzual și ironic”, romanul „se citește cu uriașă plăcere”; Zeppelin. Stampe și istorii apocrife (Adrian G. Romila) – „ne oferă pagini întregi de autentică reconstituire de epocă și, în același timp, o minunată parabolă a felului în care timpul metabolizează schimbarea, transformându-se în istorie”.

Viorel Mureșan realizează o pertinentă interpretare a poeziei lui Robert Șerban în cronica „Scriu ziua ora locul și un cuvânt sau două” (cu referire la volumul Puțin sub linie apărut în 2015 la Editura Cartea Românească).

În cronica Geografii ale mizeriei, Andreea Pop se oprește asupra debutului în proză al lui Bogdan-Alexandru Stănescu cu volumul Copilăria lui Kaspar Hauser (Editura Polirom, 2017), care a surprins critica prin „structura sa polimorfă”, situându-se la granița dintre roman și proză scurtă. Exegeta îl încadrează mai degrabă în zona celei de-a doua variante, volumul însumând „câteva povestiri legate între ele printr-o cronologie parcursă gradat și prin câteva personaje ce revin pe parcurs, fără ca această opțiune să contureze un univers romanesc propriu-zis”.

Cronica ideilor, Îngerii, zădărnicia și unghiul de fugă, este semnată de Florin Ardelean și vizează volumul unui „remarcabil specialist în filosofie și teologie” (Bogdan Tătaru-Cazaban, Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești, Humanitas, București, 2017, cu un Cuvânt înainte de Andrei Pleșu). Pornind de la ipoteza că „într-o lume dedată la modul frenetic tehnologiilor și cercetărilor din științele tot mai aplicate, obsedată până la nevroză de succesul în carieră și de fericirea conjugală ori în franciză, o discuție despre îngeri poate fi considerată fie un răsfăț, un regal al analizelor și speculațiilor despre inefabil, fie, dimpotrivă, o aiureală, o pierdere nătângă a timpului”, cronicarul arată tocmai faptul contrar, că lectura cărții (inițial o teză de doctorat ce are la bază o documentare minuțioasă) îi prilejuiește o descindere benefică din „jungla terifiantă a mediului real de incidență”.

Marian Victor Buciu oferă cititorilor un fragment (Tulburările și turbulențele esteticului) din volumul aflat în curs de apariție la Editura Tracus Arte, Ion Negoițescu: singularitate și (l)abilitate.

Interviul acestui număr („Format într-un spațiu și eminescian, și urmuzian, și caragialian, dar și dostoievskian”), realizat de Hristina Doroftei, conturează o imagine cuprinzătoare asupra biografiei și a vieții culturale ale lui Leo Butnaru. Întrebările puse ating aspecte variate, iar răspunsurile sunt generoase: despre debut, despre legătura cu scriitorii din România și apartenența la literatura română, despre rolul multiculturalității în devenirea sa ca scriitor, despre preferința pentru metaforă, despre rolul grupurilor literare în România și în Moldova, despre pasiunea pentru avangardismul european, despre activitatea de traducător și procesul traducerii.

Un interesant eseu, ce merită atenția cititorilor, tratează despre Morfologia răului (exercițiu de teodicee), autor fiind Ioan F. Pop. Fiecare frază are valoarea unui aforism în sine de la începutul textului până la sfârșit, astfel încât orice citat devine elocvent în încercarea de a pune în lumină noțiunile/stările de bine și de rău. Câteva exemple: „Binele este mai mult o opțiune cultivată, rezultatul efortului de a uita răul. Ființa se deschide spre sine și spre alteritate doar după ce a uitat Binele și Răul”; „Răul ne-a solicitat atât de mult, încât pentru Bine ne-au rămas întregi doar câteva suspine”; „Când faci binele e ca și cum ai re-face parțial lumea”; „Răul general se produce prin binele nemeritat pe care dorește să-l obțină fiecare”; „Problema e că binele dispare, în timp ce răul se acumulează. Binele se evaporă după înfăptuire, răul se sedimentează. De aici decurge impresia că peste tot ar exista doar răul” ș.a. 

Lucian Scurtu, în Avatarurile unui peregrin al (re)concilierii, prezintă cea mai recentă carte de poezie a lui Gheorghe Mocuța, salutări din Piața Reconcilierii (Editura Mirador, Arad, 2016). Despre volumul Viață (Editura Paralela 45, 2016) al Magdei Cârneci scrie Teodora-Alina Roșca în Privilegiul de a fi nenăscut....

Analizând studiul regretatului Gavril Cornuțiu, Tragedia și suferințele lui Mihai Eminescu. Ultimii șase ani de viață (Editura Saeculum Vizual, București, 2016), Ioan Nistor confirmă faptul că este o carte necesară, binevenită, care „reușește să spulbere legende, exagerări și afirmații clădite pe necunoaștere”, propunând „o lectură integrată a informațiilor clinice demne de încredere despre îmbolnăvirea lui Eminescu”. Ioan Nistor apreciază profesionalismul autorului, documentarea minuțioasă și concluziile echilibrate: „Cartea realizează o sinteză a informațiilor despre suferințele trupești ale poetului, expuse profesionist și convingător. Autorul interpretează și oferă date științifice și deducții mai dificil de înțeles de către nespecialiști, dar interpretările sale duc spre niște concluzii ferme. Perspectiva este a omului de știință, cu experiență în domeniul medical”.

Rubrica „Lecturi după lecturi” promovează câteva apariții editoriale ale unor scriitori băimăreni: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de sex de Florica Bud (pamflete, Editura eLiteratura, București, 2016) – prezentată de Antoaneta Turda; Pietre din Potop de Nicolae Scheianu (poezie,
Editura Vinea, București, 2016), volumele de versuri ale lui Alexa Gavril Bâle Traiectorii fragile (Editura Singur, Târgoviște, 2015) și Cotidian strident (Editura eLiteratura, București, 2016), romanul Cimitirul copiilor de Nicolae Goja (Editura Eurotip, Baia Mare, 2016) – prezentate de Ioan Țiplea.

Oradea de odinioară și de azi surprinsă într-o colecție de fotografii (unele de epocă, altele actuale) completează cu succes prezentul număr al revistei „Familia”.

Raluca HĂȘMĂȘAN

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 31 - 40 din 1969

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.