top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Versuri de Elena Cărăușan, nr.3(178), martie 2018
Apr 01, 2018 at 11:00 PM


Elena CĂRĂUȘAN

 

O altă dimensiune

 

E o dimineaţă banală urcată

pe coama arcuită de răsărit.

Colorată diferit,

e dimineaţa fiecăruia,

cu silabe sincopate

într-un spaţiu în gânduri mărginit.

Respirăm, căutăm şi iubim

în cele trei dimensiuni.

 

E drumul fiecăruia

către calea de amiază,

e drumul de la zgomotul lumii

la tăcerea din noi,

dar e  o altă dimensiune,

una sfântă,

o cale, fără trup

cu timp de miracol

şi pietre de mister, ca promisiune.

 

Aveţi acoperământul meu trecător

cu schelet şi sânge şi muşchi!

vă cer, către înserat, să-mi dăruiţi

câte o silabă nespusă

din cuvântul însingurării,

apoi, mai pe la miezul nopţii,

în plină durere,

cum silabele nu mai au sens,

să-mi daţi doar spaţiul dintre ele

cu vorbele dulci de tăcere.

 

Poartă închisă    

               

În pleoape cu răsărit de soare

sprâncene cu arcuri de cer

umeri aplecaţi în întrebări

şi tâmple pierdute în căutări,

 

alerg din nou spre poarta Templului

bat insistent – de un braţ de ani,

să mi se deschidă, să intru doar pentru o clipă.

Vin fecioare înlănţuite în hora dorinţelor încătuşate

lovesc poarta cu părul despletit

bătrânii fug, nu vor să intre

dezlegarea misterului e aproape

se vede nadirul cu ochi obosiţi…

dar mereu închisă-i poarta misterului.

 

poate sângele meu se va prelinge prin porţi

iubirea mea să treacă în nemurire.

 

Ştiu, acolo sălăşluieşte singur

regele gândurilor neînţelese

întrebări al căror răspuns e tăcere.

 

 Ora de chimie

 

– Câţi atomi are cristalul?

– De ce e atât de dens metalul?

 

Profesorul împovărat de ani şi de lecţii

priveşte lung prin fereastra uzată.

Cireşi înfloriţi deschid porţi de amintiri

în zile cu panglici de speranţă în tâmple.

O linişte caldă îi mângâie singurătatea,

limba de viaţă încet se înmoaie,

se răsuceşte, pulsează, apoi se lasă curtată.    

Un pui de rândunică

se tot zbate să-şi ia zborul;

supărată să scape de petalele-ploaie,

se uită spre cer şi brusc se ridică.

 

– Va creşte sistemul periodic?

– E toxic acidul sulfuric?

 

Avea sângele tânăr şi focul din creştet

îi răscolea paşii şi somnul.

Arsura-i în piept şi în frunte,

pe muzica blândă şi ecou în clinchet

vin magi albi cu haine de şoapte,

plete rebele lipesc dorul şi gândul

în taină de buze secate-n dorinţi;

şi pleoape îngreunate de riduri, stânjenitor arcuiesc

alean dureros din trupuri cuminţi.   

Cu ochii uitaţi ţintă, tresare o clipă

când dansul din zile şi nopţi fericite

îi umplu plămânii cu râs tineresc.

 

– De ce se topeşte gheaţa?

– Azotul din aer ne ia şi viaţa?

 

Arpegii de ani se înşiră pe geam jucăuşe

şi refren cu iubiri bolnave de patimă

sufocă zumzetul de elevi nerăbdători.

Nu-i pasă de cei ce cuvinte rostesc,

Nu-l dor grimase cu chip de actori.

Cântecul vieţii îl murmură lin, cu zâmbet grotesc

iar liniştea împăcării îi deznoadă mii de cătuşe.

E grea haina plecării pe tărâmul de dincolo

când clipa mai are multe de spus,

ar vrea să cuprindă timpul în braţe

în dragoste învăluit, să-l ţină ascuns

dar alămurile bat tot mai tare aici, acolo…

 

Frânturi de silabe rotunjite de buze amorţite

Se rostogolesc printre dinţi, fără vreo vină    

că nu pot fi desluşite, dar ele zâmbesc.

 

– Câte molecule au oamenii?

– Cât timp trăiesc electronii?

 

Umbre curioase se-nghesuie să vadă

Cum ora de chimie e brusc întreruptă.

...râsete, ghiontiri, chiot de veselie,

...sunete zgâlţâite, apoi tot mai lente,

mai în surdină şi tot mai puţine.

 

– Azotul din aer ne ia şi viaţa?

 

Fierbinţeala amintirilor îi seceră ochii senini

şi lumina dispare scursă în sfere de întuneric

durerea înţepeneşte maxilarul agitat

şi mai simte cum lumea în jur se adună...

 

petale albe ce curg din cireş...

dansul din zile şi nopţi fericite...

 

pieptul se dilată ca un burduf înfundat

aerul se strecoară, abia, în ritm sacadat

să salveze respiraţia hârâită, înecată în sânge.

 

un pui de rândunică... spre cer

...brusc ...se ridică. 

 

Moarte  temporară

 

Vei şti vreodată că mi-am propus să mor

când răsăritul se lăţeşte în zare?

Mi-am ţesut de şapte ori în gând covor

în fir de amărăciune,

iar ca o scăpare

mi-am propus să mor.

 

Vei afla poate că m-am înfăşurat roată

cu preludiul unei dimineţi răcoroase

ca să ascund în arşiţă minciuna toată

ce-o aud plutind

şi în reacţii greţoase

m-am înfăşurat toată.

 

Vei vedea în iarbă urma zvârcolirii mele

când noaptea e prea lungă şi sticloasă

nesomnul din pleoape mă umflă cu rele

ce răzbat în vorbe

şi-n mintea ceţoasă

e urma zvârcolirii mele. 

 

Vei fi mirat să vezi ce deschişi mi-s ochii

încercând să văd umbra mai mare

la cei ce destine măsoară, când de fapt, cu toţii

au furat idealuri

în micimea lor oarecare,

ce deschişi mi-s ochii.

 

Vei dori să asculţi sonata cântată de clape

dar pianul cel vechi va fi obosit şi mut

ştiind că revolta şi neputinţa au fost supape

în notele improvizate,

şi cât m-a durut

sonata cântată de clape.

 

Iar când vei şti că tot zbuciumul m-a trimis

în negura îndoielii de-a mai fi trează

mă vei lăsa să dorm, precum am decis

o moarte temporară,

în plină amiază

că tot zbuciumul m-a trimis.

 

Drumul meu

 

Am trupul secţionat de viori cu gâtul lung

şi capătul rotunjit proptit în neînţelesuri,

arcuşuri se plimbă printre cuvinte

vibrează, se îndoaie şi leneş

aşteaptă ecoul curat de blândeţe.

 

Las braţele purtate de arpegii fugare

jocuri sonore îmi mângâie mintea.

 

Pori dilataţi de clocotul nedreptăţii

îmi seceră respiraţia încărcată de spasme

chingi răzvrătite se chinuie să rămână legate

stavilă blestemului moştenit din pământ;

urâţenia unuia se întinde ca un nămol lipicios

peste bucuria clipelor noastre.

Unde eram când cocoşul cu pene zburlite

abia de mai vestea ivirea zorilor?

…pene negre de noapte acoperă frunţile

Unde eram când cuvintele au pârjolit dăruirea

iar rugăciunea a amuţit în pietre?

…cuvinte din zale de fier sugrumă raţiunea.

 

Dar muzica viorii mă mângâie, mă bucură

arcuşul duios îmi leagănă gândul.

 

Privesc în urmă hăţişul

mă culc pe pământul pedepsit la uscăciune

şi încolăcită de întrebări îmi găsesc liniştea:

acesta nu-i drumul meu.

 

Ce mi-a rămas? (II)

 

Am mai pierdut o mărgică din şiragul încolăcit al timpului meu.

Râs asurzitor.

Mă chinuiesc să cred că jurământul din ceasul sorţii

e pământ umed, răcoros pentru verdele din ferigă.

Mi s-a retezat şi o mână

din gestul larg de mângâiere.

Zâmbet blajin.

Fierbinţeala trupului din vis de înviere

Stăpână roditoare de prunci înaripaţi.

Mi s-a smuls o lumină de sub carapacea de înţelesuri.

Grimasă nedumerită.

Înaintare aburită, lipicioase eresuri,

căutări dureroase pe la porţi întunecate.

Am mai pierdut un pas pe drumul grăbit spre Templul meu.

Speranţa că minutul următor va fi veşnic

îmi dilată plămânii.

Vreau să trăiesc.

Oare ce mi-a mai rămas?

Versuri de Ioana Ileana Ștețco, nr. 3(178), martie 2018
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

 

Ioana Ileana STEȚCO

 

Albastrul cel viu

Albastrul de Transilvania

                    

1.Ne-au obligat să ne vopsim casele în albastru

și a început să ne placă

Seara privim lămpașele cerului

le întipărim în culori pe pereți

și Te vedem aproape-n fântână

nu ca atunci îndepărtându-Te

într-un exces de albastru

într-un turn cu umbra în spate

 

Dimineața sprijinim felinarele stinse

de îngerii beți

sub aripa bătrânei păsări de piatră

cei visători văd deasupra caselor

urmele îngerului

iar uitarea desenează miresme

 

Rana cea veche din venele noastre deschise

e vindecată de mult 

de pe cicatrice am șters răzbunarea

și ne uităm la părinți

cum ne-am uita într-o oglindă retrovizoare

 

Sap adânc

sap cât de adânc m-a învățat disperarea

și sap mai departe cu gândul

ori cu unghiile în uitarea din sânge

unghiile intră în gând și în carne și nu se supun

 

Cel cu o piatră în locul inimii

a plecat fulgerând din senin

pașii lui pe urma de lup se întipăresc

mâinile mângâie viul și lemnul

cu laserul ochilor cioplește în piatră

și piatra îl mușcă

 

2.Transilvania vede în noi cei fără noroc

o metaforă a istoriei

Deasupra lumii îngheață visarea

și nu se supune

Ne seacă oceanele și inventăm noi destinații

îndoielile se revarsă într-o mare de prejudecăți

într-un ocean ca un cer înspumat

strigătul nostru amplifică acustica raiului 

 

Sap tot mai adânc

cum aș săpa într-o placentă de sticlă

din venele noastre deschise

țâșnește albastru ca din pământ

 

Colorează pereții caselor

colorează răspântiile și apele

colorează și visele-n patul de nuntă

albastrul cel viu

Albastru de Transilvania

 

3. Icoanele singure ies la răspântii

acolo se întâlnesc cel bun și cel rău

iar noi aflăm prea târziu că iubirea

este o problemă de limpezire a culorii

lumina un punct de vedere

iar indiferența o furtună fecundă

într-un ocean obosit 

 

Pentru noi

cei care știm gustul indiferenței

din leagăn

aceeași mamă leagănă

pământul și cerul și pereții caselor

cum leagănă frunza

țipătul facerii

                 

Pentru că ne-ați silit să ne vopsim casele în albastru

pentru că a început să ne placă

vom zâmbi vinovați

din icoane

 

Dimineața

venim proaspăt spălați înspre rugăciune

iar seara

vin rugăciunile înspre noi

se apleacă asupra noastră niște umbre vag cunoscute

ne leagănă

și ne sărută pe gură                

 

Furtuna indiferenței

 

Demult foarte demult

când stelele cădeau pe pământ ca niște păsări însângerate

puii lor orbi ne strigau pe numele scris pe copertă

Pe vremea când încă se mai citea poezie

contemplativii vorbeau cu imaginea lor din letopisețe

visele ca miezurii de pâine tapetau încăperea

se lăsau ciugulite de păsări

iar sexul cu regulile sale de fier

era o problemă religioasă

 

Pe vremea aceea trăiam în scorbura serii

și pe furiș am ascuns poemul în pasărea vie

în cuibul de sânge al păsării de hârtie

cu lacătul timpului încuiam uimirea

în pietre

Cu o singură cheie

cu cea potrivită

contemplativii deschid

inima pietrei

 

Pasărea cel mai des evadează din vis

din colivia oaselor evadează

ca și din muguri de piatră

din niște coperți de carton

ilustrate cu sânge

 

Contemplativii sunt oameni ca noi

vin din trecutul extins

îmbracă poezia ca o haină proaspăt spălată

direct pe pielea inimii

din pulberea drumului adună cuvinte

privesc lucruri noi cu vechi îndoieli

cu deziluzii survolează marginea visului

repară cuvinte stricate și se îmbată năpraznic

privesc înapoi prin lentila răbdării 

dar nu aduc scădere luminii

 

Poemul închis în pasărea vie scoate din adâncul de ape-nțelesul 

și învie pe cel însetat

scoate sevele dulci din pământ

și îi hrănește pe toți cei flămânzi 

 

…Departe tot mai departe în geografii succesive

în colivia de sânge ca într-o uimire

visul nesăbuitul prinț spală pe jos fără rușine

cu umbrele sale

 

Când trec prin furtună

păsările cântă alături de noi

cântec de supraviețuire

Trupul cel viu este casa de sânge a poemului

totul stă scris în sevele lui

iar nouă pierzătorilor de profesie ne crește

în locul inimii un poem

sub clavie pulsează un timp vorbitor

 

În furtună un arc își ține-ncordate mirările

în furtună sângele se electrizează

și se face râu curgător

spală miezul și curăță depărtarea de spaime

iar tu scormonești prin mări nesperat de adânci

căutând urme fertile ori numai un trup de omăt

în adâncul

unei perisabile păsări

în cea mai cumplită furtună

furtuna indiferenței

 

Jocuri obscure

 

M-am săturat să tot pierd

deși pentru asta am fost pregătită

încă dinainte să trec pragul uitării de sine

știam că inima are patru căsuțe

închise cu cheia sângelui viu

 

Puțini sunt cei care pricep

de ce închipuirile se resorb în adânc

la cei care lucrează cu lumina intermitentă

Și pentru că sexul are reguli de fier

în lupta la care participă alții

sunt declarată învinsă

 

Am fost învățată să pierd

să dau seamă de visările neterminate

și să strig

de câte ori trebuie să fie învinsă cea care

poartă în pântec visarea intermitentă

de câte ori trebuie să cânte mierla cea neagră

pe cornii caselor noastre

de supraviețuitori ai schimbării

când gravitația crește

rămânem gravide visând

și naștem crâmpeie

ale unui timp vorbitor

 

Prea târziu am aflat cine

face ochii disperării să strălucească

atunci când noi pierzătorii de profesie

seara

implorând nimicul

ne aplecăm până la pământ

și locuim cu acte legale

în inima unui zeu trădător

 

 Absența din peisaj

 

Cu mâinile ridicate și cu palmele-ntoarse

ca la spovedanie vin către voi

încercând să dezvălui faptele pentru care voi fi

condamnat la absență

 

La fel ca și chirurgul ce se întoarce

în sala de operație

după ce-a tras o țigară

în locul unde și morții fumează

trag nădejde că voi fi achitat

nebunia va trece cu noaptea și voi putea scrie

poemul ce l-am visat

 

Dezbrăcată de prejudecăți

ca de niște veșminte nepotrivite

mă cațăr pe treptele rațiunii și strig

,,O singură iubire deschide fereastra

Iar umbra cea trădătoare ridică ziduri în noi,

Poemul se scrie dintr-un cuvânt

în intimitatea și în tranzitul clipei

trecem pe lângă el cu indiferența carnivorelor

pentru firul de iarbă 

dăm seamă dacă inima se oprește

într-o stație cu numele de statuie

al vechilor noștri prieteni

 

Acolo dacă oprești jocul

te trezești dintr-o dată bătrân

 

Iar viața ca o planetă nelocuită

cu urme de albastru pe negru

spală pete de cer

nerăbdătorii dau târcoale pierzaniei

și cu rușine în ea se ascund

 

De bei din apa cea vie a poeziei

întinerești cu fiecare vers și capeți curaj

dar vei bea o singură dată

apoi vei fi condamnat la absență

de către cei care nu sunt în stare

să-și crească singurătatea în stâncă

ci vor să o împartă cu Dumnezeu

care este cea mai adâncă singurătate

 

Pentru că numai odată și singur

poți să înveți ce știai când ai dat năvală

rupând apele în altarul de carne

al mamei iubite

desăvârșind neștiința

 

Inveți să trăiești cântărind umbre

Chiar dacă speranța e fiica unui zeu mincinos

Iar soarele ne răsfață pe toți

 

 Epilog

 

În furtuna aceea s-a rupt ombilicul trădării de frate

În furtuna aceea se pierd înțelepții iar proștii înoată până la țărm

În furtuna aceea pasărea de hârtie cu sângele cald

capturează nimicului

Și pendulează spre norduri

O demnitate albastră

Prin două păpădii oarbe

În vârful degetelor; Pândă la capătul nopții (Adela Naghiu), nr.3(178), martie 2018
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

Adela NAGHIU

ÎN VÂRFUL DEGETELOR

Întotdeauna adormea într-un mod nefiresc. De la cap spre picioare. Peste ochi se așternea perdeaua caldă a somnului cu primele fantasme, iar picioarele zvâcneau ca și cum și-ar continua alergarea desprinse pe nesimțite de renunțarea din creier.

Ieși acum din somn invers de cum intrase: cu picioarele-nainte. Își simți membrele fulgerate de o durere tăioasă. Totuși, oricât se străduia să țipe, țipătul refuza să se închege. Ca și cum ceva de nepătruns despărțise deodată capul de trup... Oare am murit?, țâșni de nicăieri întrebarea fatală, făcându-l să se înfioare. Frânturi de imagini din ziua de dinainte i se perindau prin fața ochilor. Gonea pe autostradă într-o stare de nedescris. Știa că Ema e la Predeal. Cu el.

Trebuia să-i prindă. Să le urle în față că el nu e cârpa lor de șters pe jos, că știe tot, tot... Nu se va coborî până-ntr-acolo încât să se ia la bătaie cu Remus. N-ar fi avut nicio șansă. Remus, colegul lui de la firmă, făcea sală de două ori pe săptămână. Și nu pierdea niciun prilej să-și etaleze mușchii de câte ori ieșeau cu toții vara la iarbă verde sau la piscină.

Zgomotul unei uși și apoi al unor tocuri – de femeie frumoasă și tânără, remarcă instantaneu – îl smulse din gândurile tot mai învălmășite.

De-aș putea măcar deschide ochii, își spuse, și chiar încercă să-și ridice pleoapele. Ca în visele urâte, când încerci cu neputință să scapi, deschizându-ți ochii printr-un efort de voință, pleoapele nu-l ascultau.

Desluși un gâlgâit scurt și apoi o mașinărie cu role împinsă pe parchet. Ireal un telefon începu să sune. Nu era al lui. Idioată melodia de apel.

- Da, dragă... Scuză-mă, nu puteam să răspund, de groază ce-a fost aici de dimineață!...

Urmară câteva clipe în care se chinui să audă ce spunea femeia de la celălalt capăt (era să spună al firului, da’ cine mai știe ce-i aia?!). Apoi femeia cu tocuri începu să chicotească (al dracu’ de femei, deci asta fac ele: ne lasă în plata domnului cu orele și tot despre noi bârfesc!).

 – Nu, dragă, mai vorbim, sigur... Am aici unu... L-a adus azi-noapte Smurdu. Comă profundă, ce crezi? (Profundă, pe dracu, tu nu vezi că-mi mișc picioarele?!!) Da... e legumă! Rău de tot! Și-i tare tânăr, săracu... A intrat într-un cap de pod pe DN1. Își iau mașini d-astea, jdemii de euro și fac pă nebunii. Și uite unde-ajung. Nici la budă nu se mai pot duce, vorba aia...

Își aminti cu groază: trebuia că are și el sondă. Dar în loc să-l umilească perspectiva, simți cum un val de înfiorare îi comprimă respirația la gândul mâinilor de femeie pe trupul lui gol.

Cu Ema nu mai făcea sex decât când nu mai avea încotro. Nu pentru că n-o mai dorea. O dorea chiar mai sălbatic acum, când o bănuia infidelă. Dar, de câte ori îi dădea hainele jos de pe ea, nu-și putea reprima gândul grețos că și el o mângâiase la fel. Că și răspunsul ei la mângâieri era același. Era oare același? Și se chinuia să-i urmărească mișcările, răbufnirile, suspinele, doar, doar o prinde ceva străin de ritualul binecunoscut și încă năucitor ce-i tulbura și-i împăca de fiecare dată în patul cât toată garsoniera lui sau chiar pe bancheta din spate a mașinii când ea nu mai avea răbdare până acasă și i se înfășura toată pe trup ca o blană vie.

Un pas târșit, apăsat îl făcu să tresară. Apoi aceleași tocuri cu clinchet metalic:

  Da, dom profesor... nicio schimbare. EEFG nu arată nicio activitate cerebrală. Are traumatisme multiple. Dar organele interne arată bine.

– Te-au sunat ăștia de la transplant? (Doamne, ăștia or să mă omoare de viu! Sunt viu!! Voi chiar nu vedeți că-mi mișc degetele de la picioare?!)

Ca și când i-ar fi ghicit gândul, profesorul trase cuvertura.

– Degeaba-l înțepați, domprofesor, nu simte nici dacă l-ar călca trenu!

Ăștia-s idioți! Îmi mișc degetele! Sunteți orbi, ce naiba?!...

Începu el însuși să vadă.

Un salon alb. Deasupra privirilor lui o fată frumoasă și un bătrânel cu chelie surâzând încurajator.

– Hai, că atâta a fost mai greu, spuse fata și-l înfășură într-un halat căruia nu-i mai găsea mânecile.

– Să știi că-mi mișc degetele de la picioare, spuse repede privind la chipul ei alb, luminos. Ea surâse: Evident că-și putea mișca degetele, doar înainta pe culoarul întortocheat înfășurat în mantoul acela fără mâneci.

Să nu mă duceți la transplant, continuă încordat. Am fost în comă, dar mi-am revenit. Nu vreau să fiu donator de organe, am numai 27 de ani, nu se poate să...

– Lasă asta, îl întrerupse fata, toți spuneți la fel. Bătrânul, pe care nu-l auzise urmându-i, își trăgea răsuflarea la intrarea într-o sală mare.

Aici nu puteți intra decât după ce v-ați lămurit despre toate – spuse privind cu coada ochiului către fata care îl dezbrăca fără nicio jenă pe tânăr chiar în fața lui.

– Nu vreau să ajung la comisia pentru transplant! Voi nu vedeți că-s viu?!, zbieră ca și cum asta i-ar fi putut convinge pe cei doi însoțitori.

Nu-l lăsa să zbiere, spuse bătrânul speriat. Știi că ăștia nu suportă urletele! O să ne ia pe noi la întrebări!

Fata se repezi atunci și-l sărută pătimaș pe buze, înveșmântându-l ca o blană vie. Suspină prelung. În aerul luminos copacii începură să curgă unul după altul. Picioarele lui lăsau urme tot mai dese pe zăpadă.  

    

PÂNDĂ LA CAPĂTUL NOPȚII

Mersese prea departe. Fără nicio precauție. Descoperise fără să vrea teribila lor conspirație. De ani întregi observase cum cercul se strânge. Și nimeni în jur nu înțelegea că totul e planificat. Și nu poți vorbi despre asta.

Le-a atras și el cu siguranță atenția prin ideile lui total nonconformiste despre apocalipsa postumanității, idei despre care aflau nu numai studenții de la cursuri, ci și obișnuiții boemei literare, poeți debutați obscur, câștigându-și pâinea și vodca pe la ziarele locale ori simpli intelectuali pensionari ce umpleau zilnic mesele barului Igniș unde, după o vreme, lucrurile scăpau de sub control și pe câte unul mai inconștient îl lua gura pe dinainte.

Era imposibil să nu-ți dai seama că preluaseră controlul. Aveai diabet? Deschideai televizorul și pac! reclame la medicamente ce reglează glicemia. Te părăsea iubita? În aceeași zi te opreau pe stradă misionari de la cel puțin trei confesiuni ca să te atenționeze că singura soluție împotriva depresiei e convertirea. Ți se strica frigiderul sau calculatorul? În supermarket reduceri de 50% la electrocasnice! Bineînțeles cu cardul de fidelitate! (Cu cardurile astea blestemate află totul: ce boli avem, ce vicii, cât câștigăm, pe unde umblăm.)

Când a înțeles asta și-a strâns toate cardurile și a vrut să le arunce. Apoi s-a răzgândit: se vor prinde și-l vor reduce la tăcere. Mai bine să le folosească din când în când, dar, ca să nu-l poată urmări, va face numai lucruri imprevizibile: suferea de ulcer, nu-și va mai lua decât medicamente de inimă. Îi plăceau carnea și brânzeturile, va deveni vegetarian. Și da, și-o trăgea cu secretara cea nouă cu care se întâlnea o dată pe lună, când bărbat-su era plecat în delegație. O s-o rupă cu ea. În fond și laboranta de la științe se arăta la fel de disponibilă și părea mai puțin pretențioasă.

Într-o zi s-a trezit la ei. Nu-și amintea când a fost ridicat. Ceva foarte vag îi rămăsese totuși în minte: sora lui, economista, care mai trecea din când în când să vadă ce mai face, l-a găsit odată într-o stare de nedescris. Abia a vrut să-i deschidă. Apoi, când ea s-a dus la baie, i-a desfăcut căptușeala de la palton. A crezut c-o să se enerveze, dar ea era mai mult speriată. Cred și eu! Dar oare unde-o fi avut microfonul?

O fată înaltă și urâtă l-a somat cu severitate să stingă lumina și să se culce, apoi i-a făcut o injecție. Probabil serul adevărului. Dar nu voi recunoaște nimic – și-a spus, apoi s-a ținut tare. Dacă adorm, fie și numai câteva ore, sunt pierdut! În timpul ăsta ei pot afla totul. Căci au un fel de aparat (l-a observat cu coada ochiului în camera de gardă, unde zilnic apăreau fețe noi, probabil alte victime ale programului), un fel de scanner, și dacă atunci când ești conștient îl mai poți păcăli, în timpul somnului ești la discreția lor.

Au mai venit și alții în salonul lui. Nu dintre cei bănuiți că știu, pe toți îi studiau separat. În fiecare dimineață apărea tipul acela cu barbă și ochelari care îl tot chema la el și încerca să-i intre pe sub piele: Cum vă mai simțiți azi? Ați reușit să dormiți? etc.

În timp ce se plimba pe coridoare, observă că ușa de la intrare nu se închisese complet după ce una dintre fetele în alb ieșise probabil la țigară. În ghișeul de la intrare, unde nu se stingea niciodată lumina, nu se vedea mișcare.

Să fug – îi trecu prin minte. Apoi își aminti că e în șlapi, actele și banii îi sunt în dulăpiorul metalic de lângă pat (telefonul l-a aruncat el însuși într-un coș de gunoi, după ce a remarcat la el niște ciudățenii. Precis avea și el un sistem de urmărire, ceva!). Se strecură pe nesimțite afară. Frigul sfârșitului de iarnă îl izbi încă de la primii pași. Găsi o spărtură în gardul ce împrejmuia clădirea pe care nu-și amintea s-o fi văzut și dinafară. Luminile difuze ale unor faruri îndepărtate îi fixară genunchii zgribuliți în pantalonii de pijama.

Vru să urce în spate, apoi se răzgândi. Din scaunul din dreapta putea să-l studieze mai bine pe șoferul ce părea plictisit sau poate doar absorbit de ale lui. Narciselor, zece – spuse neutru, trăgând cu coada ochiului spre bărbatul de la volan. Părea că nu dă importanță înfățișării ciudate a clientului său nocturn.

- Ce vreme urâtă! Nici nu ninge, nici nu plouă! Ce să mai? Nu mai sunt iernile de altădată. Iarna ger, vara vară. Că acuma cu poluarea asta...

          N-avea chef să flecărească. Știa el că așa fac toți taximetriștii ca să te tragă de limbă. Apoi te trezeai că cine știe cine te urmărește pe stradă, auzeai zgomote ciudate în timp ce vorbeai la telefon. Aveau oameni infiltrați peste tot. Până și vânzătoarea de la chioșcul din bloc știa totul despre el și era destul să-i ceară un pachet de țigări sau o pâine și ea îi întindea sortimentul precis.

          Se apropiau de destinație. La un moment dat șoferul a virat brusc.

          - Ce faci, dom’le? Narciselor e chiar în față!

          - Știu, dar e o porțiune închisă. Cu canalizarea ceva.

            - Atunci eu cobor aici!

 Nu trebuia sub nicio formă să-i facă jocul. Poate că totuși se grăbise având încredere în șoferul ce părea să facă totul numai să-i schimbe traseul.

Își aminti deodată că n-are niciun ban la el, numai mărunțișul de cafele. În buzunar mai găsi un pachet de țigări aproape plin.

- Îmi pare rău... nu-mi găsesc portofelul. Îi întinse pachetul de Kent cu aerul că oricum valorează mai mult decât cursa.

- Bine, dar eu nici măcar nu fumez, se miră indignat șoferul.

Puse țigările pe bord și coborî în bombănelile taximetristului cu mama lor de nesimțiți cu tot.

Ajunse acasă. Fără chei. Yală dublă. Deodată-și aminti: geamul de la baie. Ajuns în spatele blocului, văzu într-adevăr la patru geamul lui deschis. Nu mai rămânea decât să coboare cumva și să se strecoare înăuntru.

Urcă pe bloc. Improviză o frânghie dintr-un mănunchi de cabluri telefonice uitate prin casa scării, o legă strâns de ridicătura unei guri de aerisire și tocmai se pregătea să și-o înnoade peste mijloc, când auzi zgomote în semiîntunericul din scară.

Trebuie să ajung acasă! Manuscrisele mele, asta urmăresc! Dar cui să le trimit? Câți dintre cunoscuții mei nu sunt cu ei? Și câți s-ar primejdui publicându-le?

Dedesubt începuse agitația. Apăru și mașina albă. Câțiva vecini se adunaseră îndărătul ușii de la intrare și dădeau lămuriri în șoaptă.

   Nu-l speriați! E profesorul de la patru. De când l-a lăsat nevasta, a cam luat-o pe ulei. Prea multă carte strică! Tot că-l urmărește cineva. Da’ cine să-l urmărească? N-a vrut să se treacă nici în cartea de imobil. Că cică ce fac eu cu datele ălea? Săracu’! Acuma gata să se arunce de pe bloc! Noroc că l-am auzit umblând pe-acolo, deasupra...

Zgomot de pași. Deschise ochii. Salonul alb și o lumină lăptoasă. Pe noptieră, peste un vraf de hârtii, o mulțime de aparate. Ochelaristul bărbos apăru instantaneu de după ușa crăpată, urmat de fata cea înaltă și urâtă. Închise ochii la loc și se prefăcu că doarme.

- Ne-a cam dat bătăi de cap noaptea trecută, mormăi ochelaristul.

- Las’ că se dă el pe brazdă, dom’ doctor.

- Acuma că ne-am lămurit ce-i cu el, îl trec dincolo. O să fie mai ușor de supravegheat. Și-apoi e zona lu’ șefu’. N-are decât să se spele cu el pe cap. Sper că ai notat tot ce trebuie.

                                                                                      

 

Apartamentul cu pereții albi (Ștefan Jurcă); Eu, femeia (Oana Duruș),nr.3(178),martie2018
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

Ștefan JURCĂ

APARTAMENTUL

CU PEREȚII ALBI

(fragment)

Silviu intră în baie, dă drumul robinetului pentru apă rece, își umezește ochii, apoi se freacă pe piept cu prosopul umed. A găsit tigaia, o are de-acasă, una din tablă neagră, dar foarte practică, o juma de lingură de untură de porc, să nu aud de ulei, nici măcar de floarea soarelui. Omleta e gata, hai scumpi... Era bună și o bere ori o gură de vin, dar nu am sticle de schimb la bere pentru acasă. Voi face eu rost de undeva de niște sticle goale. Știi ce mult căutam bere de Timișoara? Aici se găsește din belșug, dar predomină cea de Satu Mare, după care faci diaree, are un gust acrișor. De bere nemțească ori sârbească aici n-a auzit nimeni, în Timișoara era plină piața de ea. Să vezi ce am pățit cu baia asta, povestește cu prosopul în mâini. Mi-am adunat apă caldă în vană, am închis ușa de la baie și am deschis gemulețul de sus, din peretele de deasupra vanei, să iasă aburii afară, să protejez pereții și tavanul, sunt  așa de albi... de frumoși. M-am bălăcit bine, mi-am săpunit toate cele, m-am clătit bine cu apă călduță, apoi cu apă tot mai rece. Când să ies afară, mai deschide ușa dacă poți. Apăs clanța, dar nimic, trag de ușă, o lovesc cu călcâiul... Mă așez pe marginea căzii și privesc cum se scurge apa plină de clăbuci. Apăs iar clanța, ușa pare de neclintit. Mă uit prin baie, mă aplec sub vană și văd ceva, o  bucată de fier. Mă așez pe burtă și scot obiectul de sub vană. Este o bucată de platbandă folosită la prinderea caloriferelor în perete. Tot e bună la ceva, îmi zic, cel puțin nu voi dormi aici în pielea goală. Eram învelit în prosopul pe care-l păstrez atârnat în cui de ușa de la baie. Mai aștept să se răcească în baie, aburii ieșiseră pe gemuleț, acum intrau curenți de aer rece, apăs clanța ușii de la baie, tot deageaba. Și-mi vine ideea genială: nu în baie a descoperit Arhimede legea gravitației? Așez platbanda într-un capăt și o împing sub ușă, iar din capătul celălat ridic cu nădejde. Încă o dată și numai ce văd că ușa se clatină. O iau de la capăt, de data asta cu o mână apăs clanța, iar cu cealaltă ridic platbanda. Când am văzut ușa dată de perete și culoarul cu linoleul, așa de familiar aparând în fața mea, am înflorit ca un boboc de bujor, primăvara. Am dormit nemișcat până dimineața. De atunci păstrez sub vană bucata de platbandă pentru orice eventualitate.

***

Eram în spital, pentru că  voiau să mă ducă în armată după ce am plecat din facultate... Din Arad m-a sunat tata să mă transfer la spitalul din Aradul Nou. Era dincolo de Mureș, treceam podul cel lung, pe lângă Boul Roșu spre Aradul Nou. Aveam trimitere de la doctorul  Tiberiu Teodorescu, poet. Mai întâi m-a consultat, avea un ciocănel cu care m-a lovit ușor în colțul genunchilor, după ce am îndoit piciorul și l-am ridicat de pe scaun. Internarea mi s-a făcut rapid, trebuia să-mi cumpăr lingură, așa era taina rânduielii. Am ieșit în oraș, mi-am cumpărat una-alta, câteva perechi de chiloți, un  maieu, l-am căutat pe Petru, care mi-a dat niște cărți, printre care și Mihail Sebastian, Accidentul. M-a impresionat iubirea sa pentru pictorița Ann, eram fascinat  de Sebastian, de cum descrie Brașovul, de lumea sașilor, de cabana lor din munți. Nora, o tipă excelentă. Atât de pitoresc scria despre orașul de sub Tâmpa, nedevenit încă Orașul Stalin, despre restaurantul Corona, unde luasem și eu, cândva, masa frugală și câte o bere. La subsol e clubul ziariștilor. Ziua închis.

O asistentă mică și anemică îmi făcea avansuri, am început să profit de simpatia ce mi-o arăta. Astfel mergeam să mă plimb înspre clădirea din fundul curții, unde erau internați alcoolicii. Eu aveam salonul în clădirea principală dinspre șoseaua ce merge spre Timișoara. Li se administra băutură tratată, după care li se făcea silă tocmai de băutura lor preferată, unii vomitau. Ce bine că nu sunt și eu aici, mi-am zis. Un tip mai mărunțel, cu părul cărunt și rar, ce-mi spunea că a fost ofițer la Ineu, mi-a zis că baiul meu este lipsa de femei. Adică abstinența. Venise și el cu halatul său vișiniu în urma mea, am intrat în vorbă, ne-am plimbat o vreme împreună. Mă gândeam să nu fie din ăla care te trage de limbă. O părăsisem pe Florence, era ceva timp de când nu iubisem pe nimeni. Poate și depresia mă făcuse alt om, deși scopul meu era să scap de încorporare. De asta eram acolo și nu că aș fi fost bolnav. De altfel, după nouă zile a trebuit să părăsesc spitalul, m-au luat în armată. Murea țara fără mine. Țară, țară, vrem soldați... De aici începe altă etapă. Așa gândea în clipele de singurătate din noua sa casă. Încă nu venise Ingrid, lucra tot la Timișoara. Gândul său era cum să plece înapoi, dar Ingrid voia să vină cu el, în Rivulus. Transferul ei se putea realiza mai ușor, numai că posturile din Rivulus erau mai puține, se drămuiau după alte principii decât acelea din marile orașe industriale. Dar cartea lui Sebastian a ajuns la el, cea din colecția Biblioteca pentru toți. Iată și personajele care-mi răscolesc amintirile: Nora, profesoara de franceză și de schi pentru Paul, avocat de meserie, care o sprijină să ajungă până acasă după accidentul de  tramvai. Totul se transformă într-o noapte de dragoste, Paul fiind îndrăgostit de Ann, pictorița care-i crea decepții în dragoste cu firea sa capricioasă, de artistă. Nora îi propune lui Paul o vacanță la munte, astfel ajung la Brașov. Retrăia locurile descrise de Sebastian, comparându-le cu cele ale sale,  plimbările cu Florence după orele de cursuri. Acum vine omul din Ineu, fost militar, se apropie de el. Ne mai rotim puțin pe aici, prin curtea lazaretului. Boul Roșu a fost un han, foarte vechi, aici veneau cei din sudul Mureșului cu probleme de afaceri, era un târg mare care ținea o săptămână, era și târg de boi. La han se  cazau negustorii, dar existau și grajdurile pentru animale, s-au  păstrat până în ziua de azi, povestește omul cu părul cărunt și rar, subțirel, cu mers anemic. Toată viața am fost militar. De loc, sunt originar din Vâlcea, am crezut că mă voi pensiona de aici, de la Ineu, să mă pot întoarce apoi la mine acasă, mă voi ocupa de gospodărie, de pomicultură și grădinărit, dar mi-a apărut acest necaz, boala. Sunt la pământ cu sistemul nervos. La pământ. Aici sunt pământuri roditoare, oamenii cunosc multe lucruri despre agricultură învățate de la șvabi. Acest teritoriu a fost râvnit de mulți: șvabi, unguri, sârbi, croați, evrei. O parte din Banat este astăzi la sârbi și una la unguri. De pe canalul Bega se putea naviga până la Budapesta și Viena. Chiar așa era poreclită Timișoara, mica Vienă.

De câteva ori a trecut pe la mine și Petru, era elev la școala tehnică de proiectare în construcții de mașini. A trecut prin Brașov, a fost la căminul studențesc, nu eram singurul care plecase, și alții au trebuit să părăsească facultatea sub diverse motive. Unii s-au retras,  alții au repetat anul și au fost exmatriculați. Primul secretar de județ, Gheorghe Florea, parcă turbase. Ce treabă avea el cu facultatea nu se aflase decât mai târziu. Era chemat mereu la raport la biroul doi. Mișcările studențești din Cartierul latin al Parisului se făcuseră simțite până la noi. Sanatoriul doctorului Teodorescu avea doar oameni cu probleme, cred că ofițerul de la Ineu cu care se plimba după ce personalul medical pleca de la serviciu fusese și el turnat de colegi. După anul cu cele mai mari inundații, știrea mondenă care a bulversat orașul a fost întâmplarea celor doi îndrăgostiți care s-au aruncat de pe blocul turn din zona Boului Roșu. Cică erau din Butucani, de lângă Sebiș, se iubeau mult, dar părinții nu erau de acord cu relația  lor. Au ajuns la Arad și s-au aruncat de pe vârful blocului turn, ținându-se de mână. Au fost  înmormântați împreună în Butucani, dar preotul a refuzat să oficieze slujba. Le-a deschis doar poarta de la curte înainte de a porni spre cimitir. Omul de la Ineu povestește cu mare patimă și cu lux de amănunte drama celor doi tineri, vizibil impresionat.

Ingrid doarme încă, are buzele întredeschise, o acoperă ușor și coboară din pat, merge spre baie, nu uită să lase ușa deschisă, de când a rămas blocat este prevăzător. El crede că totul s-a întâmplat din cauză că nu a închis geamul de la baie, din cauza aburilor fierbinți ușa s-a blocat.

 

Oana DURUȘ

EU, FEMEIA

Femeia este una dintre ființele complexe ale acestui univers. Ea deține un amalgam de aspirații, care ard în ea necontenit. De-a lungul timpului a dobândit cele mai puternice și mai pasionale dorințe: de a se afirma, de a avea drepturi și de a trăi exact așa cum își dorește...”

Auzea acest discurs, la radio și la televizor, de dimineața până seara… 

 ***

Îi era frică. Trupul îi era amorțit. Lumea dinăuntru era de mult timp moartă. Gingășia pe care o emanase cândva dispăruse odată cu urmele lăsate de omul pe care-l numea sufletul ei pereche.

Amintirea vieții trăite înainte o făcea să-și dea seama că e neputincioasă. Prezentul o ținea captivă. Viața aceea în care se simțise liberă, cu capul în nori, zâmbitoare, frumoasă și gata să iubească i-a fost luată. Tot de cel pe care îl considerase jumătatea ei. 

Îi era dor să se bucure de lucrurile mărunte. Să zâmbească unui chip fără să-i fie frică. Să spună ce gândește fără inhibiții. Să glumească și să se bucure de viață.

Fusese o femeie fericită.

Acum, trăia într-un coșmar din care nu părea să mai aibă scăpare. Un infern, de care nu știa nimeni, era prezent între acei pereți care lăsau impresia unui cămin primitor. A unui loc al iubirii.

Ea, care iubise cu atâta ardoare cândva, se sacrifica zilnic. Visa la relația perfectă de la început. Fusese doar o iluzie. Nu înțelegea cum acel bărbat, a cărui atingere îi oferise atâta căldură, îi lăsa acum urme reci și adânci în suflet. După fiecare ceartă, cuvintele lui îi răsunau la nesfârșit în minte, iar pe corpul ei firav înfloreau semne. Colorate intens, provocând durere și suferință.

          Ce-o îndemna să le acopere, să ascundă tot ce simte cu adevărat?

De ce nu punea la îndoială iubirea pe care omul de lângă ea încetase să i-o mai arate de atâta vreme?

 

***

Apucă telecomanda, cu gândurile aiurea...

          Același discurs...

„Să nu te resemnezi niciodată crezând că nimic nu are sens dacă nu ai pe cineva lânga tine.

Cea mai importantă ești tu, femeie!”

 

(Oana Duruș este elevă în clasa a XI-a F la Colegiul Național  „Vasile Lucaciu”, Baia Mare. Proza publicată a obținut Premiul II la Concursul de creație literară pentru liceeni și studenți „Flori de gând împotriva violenței”, ediția 2017)

 

 

 

 

 

Versuri de Dumitru Zdrenghea, nr.3(178), martie 2018
Apr 01, 2018 at 11:00 PM


Dumitru ZDRENGHEA

 

Căderea în adâncuri

 

Eu mor în fiecare seară pe clapele acestui pian,

Precum mureau odinioară gladiatorii în arenă,

Ca voi să vă bucurați de moartea mea.

Mor atât de frumos, încât voi,

Care nu mi-ați văzut lacrima,

Dar mi-ați auzit plânsul pe clape,

Aplaudați căderea mea în adâncuri,

Și moartea mea, atât de aproape.

 

Clipe închise

 

Aceste clipe le voi închide cândva

În ele, să nu se sfârșească povestea,

Să se poată deschide iar, în alt anotimp,

Cu ploi limpezi de vară,

Cu tine plutind

Ca în ziua dintâi a facerii lumii,

Neîntrupată încă, dar deja în mine,

Ascunsă în clipele ce le voi închide cândva.

 

Bosch

 

Pleoapa stângă cădea peste lume.

Pleoapa dreaptă se deschidea spre nimic.

Din ochiul stâng curgeau lacrimi.

Ochiul drept se lumina înspre patimi.

Buzele țâșneau în macii-nfloriți,

Iar pomii erau plini de iubiți.

Lighioanele toate ne-mbrățișau.

Apele mării de noi se fereau.

Peștii ne săreau blând în brațe.

Pe drum se plimbau urși și paiațe.

Bosch stătea într-un colț și picta.

Undeva o gaură de stele murea.

 

Imnele iubirii

          In memoriam Ioan Alexandru

 

Cândva cântam imnele iubirii

Prin vocea unui poet transilvan,

Care ne dăruia pe toți nemuririi,

Fără să dăm niciun ban.

Nu mai cântă acum, a murit,

Tot ce a scris este doar poveste.

Mai bate doar semn de sfârșit.

Pentru iubire, timp nu mai este.

 

Poartă închisă

 

Poarta e închisă.

Din oricare parte

Nu o putem trece.

Poarta ne desparte.

Poarta e închisă,

Fără balamale.

Nu există drum,

Nu există cale.

Poarta e deschisă

Numai pentru moarte,

Pe aripi de înger

În cer să ne poarte.

 

Clipa

 

Timpul cade prea repede

Și prea încet, totodată,

Spre clipa aceea pe care

N-o vreau, dar o aștept,

În care voi ști că nemurirea

Nu îmi este dată,

Că nu există Dumnezeu

Sau că nu-i drept.

 

Îndoială

 

Doamne, nu pot

Cu mâinile goale

La tine să viu,

Să-mi dai fericire,

Putere și fală

Să-mi dai frumusețe

Și mândru să fiu.

Să fiu fără pată,

Cu scut și cu lance,

Să am lumea întreagă,

În brațe s-o țiu.

Bogat precum Cresus,

Cu inima-n palmă,

Să vin înspre tine

O să mai știu?

 

Dragoste și copaci

 

Ești grea

De prea multe amintiri,

De toate despărțirile noastre

În formă de semn de întrebare,

De tot ce n-am putut spune,

Sau ști, despre dragoste și copaci,

De ziua de ieri cu prea multă lumină,

De ziua de mâine în care vei fi fără mine.

 

Jumătate

 

Clipa tăia viața în două.

Jumătate mi-o dădea mie,

S-o pot plânge pe săturate.

Jumătate ți-o dădea ție,

S-o trăiești iar.

Jumătate mi-o fura mie,

Să nu mai am amintiri.

Jumătate ți-o fura ție,

Să nu-ți fie prea grea.

Jumătate mi-o ardea pe rug,

Să simt arsura cenușii.

Jumătate ți-o înălța în floare,

Să-ți bucure ochii dimineața.

Jumătate mi-o îngropa în pământ

Pentru toți viermii lumii.

Jumătate ți-o ridica la cer,

Să-i învețe pe îngeri sărutul.

 

Sabia nepăsării

 

Iubirile mele cad toate

Sub sabia nepăsării curate.

Îmi înroșesc viața cu sânge,

Să le pot aduna și plânge.

Bat din aripă spre cer,

Înapoi să nu pot să le cer,

Dispar piedute în timp

Și se duc în alt anotimp.

 

Blestem și iubire

 

Blestemul era atât de aproape,

Ca iubirea, ca Dumnezeu,

Ca zâmbetul de copil,

Ca floarea deschisă seara,

Ca tine plutind în ceață,

Ca și cocorii căzuți înspre cer,

Ca zâmbetul șacalului departe.

Blestemul era atât de aproape,

Când mi-ai întins buzele

Și apele au intrat în matcă,

Peștii au zburat înspre cer,

Iar blestemul a devenit

Aripă de înger.

 

Lumea iar

 

Am pierdut lumea

Și veșnicia stelelor seara.

Țipătul durerilor împreună

Și arșita, și ploaia, și mirarea.

Au plecat odată cu tine.

Când vor veni iar,

Vor avea alt chip,

Alte nume,

Mă vor privi altfel,

Și o să te uit.

 

Despărțire

 

Aici e scris totul despre noi,

Despre tine zâmbind,

Despre mine în toamnă,

Despre mâinile noastre,

Tremurând să se atingă,

Despre buzele umede

Și despre suflet,

Despre sânge fierbinte

Și despre lavă,

Și despre îngheț,

Despre cum am plecat,

Fără rămas-bun

Și fără noi,

Cu lumea împărțită

La doi.

 

Viață strâmbă

 

În camera mea tablourile sunt strâmbe.

În viața mea iubirile sunt plecate.

În inima mea sunt două feluri de sânge.

Înspre tine cuvintele toate-s nedate.

În timpul meu clipele sunt frânte.

În bătrânețea mea și vara e zăpadă.

În viitorul meu sunt doar umbre.

În cer că merg nu am nicio dovadă.

 

Rugăciunea ce minte

 

Glasul nu plânge iubirea nedată.

Lumina e neagră, jumătate furată.

Gestul e firav, prea devreme oprit.

Hotarul, prea devreme venit.

Viscolul nu îi îngheață pe morți.

Înspre viață nu mai există porți.

Timpul aleargă să nu-l putem prinde.

Rămâne rugăciunea care ne minte.

 

Ascuns în fotoni

 

Ascuns în fotoni

Luminam în găuri de stele,

Să nasc pământul

Din care

Floarea crescută-n lumină

Să ți se dăruiască deplin.

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 31 - 40 din 2024

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.