top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Cărți prezentate de Mircea Popa și de Alexandru Dohi, nr. 11-12(186-187), nov-dec 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 

Mircea POPA

ZENOVIE CÂRLUGEA, LUCIAN BLAGA.

DICȚIONAR ESENȚIAL – OAMENI DIN VIAȚA LUI


Ca orice critic și istoric literar care se respectă, și Zenovie Cârlugea s-a fixat, de-a lungul timpului, în perimetrul unor teme esențiale. Lucian Blaga – Brâncuși – Arghezi reprezintă o trinitate valorică pentru care criticul din Tg. Jiu a făcut o adevărată fixație. Așa, de pildă, a închinat lui Blaga nu mai puțin de zece cărți, fiecare dintre ele abordând o anume tematică, un anume perimetru al creației. Acum, ca la un sfârșit de bilanț, el a adunat toate aceste cunoștințe într-o lucrare de sinteză cu caracter enciclopedic și bibliografic. E vorba de mulțimea de oameni și personaje pe care Blaga le-a cunoscut, a avut legături de orice natură cu ele, au stat în preajma lui sau au devenit pentru scriitorul nostru subiecte de cercetare și reflecție. Cartea de față a fost concepută astfel ca un dicționar de personaje, ilustrând, într-un fel sau altul, natura interesului blagian pentru contemporanii săi, prin intermediul cărora „comunică sau se comunică” pe sine, „prin empatii și adversități”. E un mod modern și actual de a deschide ușa spre forul interior al poetului, spre ceea ce configurează substanța eului său creator, delimitându-se de contextul trăirii fie prin simpatii, fie prin adversități.

Până în momentul de față autorul a tipărit la TipoMoldova două volume însumând împreună peste opt sute de pagini și iluminând traseul existențial al poetului printr-un parcurs ideatic deosebit de semnificativ, împărțit în egală măsură între adulanți și contestatari. Dicționarul e conceput alfabetic, ca o desfășurare vălurită de forțe culturale atrase de magnetul Blaga asemenea piliturii de fier din binecunoscuta experiență școlară. Sunt adunate în acest prim volum 211 prezențe scriitoricești din ambele tabere, balanța înclinând totuși în chip evident spre oamenii care l-au apreciat și venerat. Între aceștia se numără Ion Agârbiceanu, Ioan Alexandru, Vasile Băncilă, Ovidiu Drimba, Nichifor Crainic, Sextil Pușcariu, Gh. Pavelescu, Zevedei Barbu, Aurel Avramescu, Augustin Bena, Dan Barbilian, Ion Breazu, Bazil Munteanu, dar și colegi și discipoli din Cercul Literar de la Sibiu, cum au fost D.D. Roșca, Radu Stanca, Ion Negoițescu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Nicolae Balotă, I.D. Sîrbu, Deliu Petroiu și alții. De cealaltă parte, Mihai Beniuc, Gh. Bogdan-Duică, Marin Ștefănescu, I.U. Soricu, D. Stăniloae, dar și mulțimea de apropiați din cercul familiei și al muzelor sale, cum ar fi Victoria Bena-Medan, Livia Armeanu, Domnița Gherghinescu-Vania, Coca Rădulescu, Eugenia Mureșanu, Elena Daniello, Olga Caba, Rosetta del Conte, Zorica Lațcu, Lelia Rugescu. Prin reînvierea unor astfel de vieți și de relații, descoperim adevărata viață a poetului, împărțită între creația literară și tributul existenței diurne. Portretistica lui Z. Cârlugea, ca și reliefarea faptelor, antrenează în desfășurarea epică un mare număr de personaje și de situații, unele dintre ele cu adevărat pitorești sau numai încărcate de semnificații. Cel de al doilea volum al Dicționarului stăruie asupra altor 123 de personagii, alese și ele cu grijă din marea masă a celor care au trecut, într-un fel sau altul, prin viața poetului, chiar dacă implicarea lor a fost într-un anume fel mai redusă. Alegem câteva nume la întâmplare: Bartolomeu Anania, N. Bagdasar, Olimpiu Boitoș, Septimiu Bucur, Emanuel Bucuța, Radu Brateș, Ovidiu Cotruș, Radu Dragnea, Ecaterina Focșeneanu, Ion Gheorghe, Vintilă Horia, Victor Iancu, Monica Lazăr, Adrian Maniu, Ioan Miclea, Grigore Nandriș, Victor Papilian, Ion Apostol Popescu, Larian Postolache, Mihai Ralea, Nicolae Tolu, Lucian Valea,Vasile Voiculescu. Prezența fiecărui personaj în acest periplu biografic este argumentată cu grijă, prin apelul la memorii, confesiuni epistolare, corespondență, comentarii și opinii asupra operei. Citatele sunt alese cu grijă, iar articolul vorbește de la sine despre modul cum se întreține cultul unui scriitor. Autorul lucrării nu se oprește la simpla relatare și situare valorică, ci oferă o listă de referințe și lucrări critice care deschid, la rândul lor, noi perspective de abordare a operei poetului. Rolul imediat al articolului de dicționar este acela de a informa, de a documenta, de a face trimiteri la întreaga literatură română. Se lărgește mult cercul cunoscuților, prin aducerea în scenă a unor traducători din țară și din străinătate, prin mărirea spațiului informativ cu referințe la publicații străine, la prieteni și cunoscuți de peste hotare. În jurul numelui lui Blaga se coagulează o întreagă sferă de motivații umane și spirituale, care îl aduce pe Blaga mai aproape de noi, de trăirea unei realități umane cu profunde reverberații atitudinale. Pe ecranul epocii, eonul Blaga întregește și configurează un mod de a fi, o viață citită și văzută altfel, nu din punctul de vedere al centrului spre margine, ci dinspre margine spre centru.

***

 

Alexandru DOHI

(Suedia, membru al USR)

 

DESPRE TRANDAFIRUL DE NOIEMBRIE


În cartea de poeme a Doinei Rândunica Anton, Trandafirul de noiembrie, apărută la Editura Junimea (Iaşi, 2018), se aud o lină zbatere a mântuirii şi o aspră năzuire a firii dincolo de Dilemă. Din „umbră”, din „aspra furtună”, din ceaţa cenuşie a zilelor îmbibate cu noiembrie, apare, în ciuda aşteptărilor spulberate, „peste ape cu braţele deschise”, dar nu pentru oricine şi oricând: „Eram la îndemâna unui răspuns!”. Deci, pentru cineva pregătit să dăruiască totul. Cartea se află sub aura unei nehotărâri mistice: „Dacă din urmele paşilor tăi / Îmi voi ridica o colibă / Voi adăposti nesfârşitul”. Dar de ce acest „dacă”? De fapt, a fi „la îndemâna unui răspuns” este chiar Inspiraţia. Această carte este venită prin Inspiraţie. Răzbate asta din fluenţa poemelor, dar mai ales din densitatea de metafore. (Dacă melodia este esenţa muzicii, atunci metafora este esenţa Poeziei.) Metafora nu se poate construi (nu ţine de ingineria literară); metafora e prin excelenţă rod al Inspiraţiei!

Aproape toate poemele se adresează unui TU buberian (Martin Buber), care uneori devine tu-ul unui iubit(ă) – persoană, iar alteori un tu divin (citind cartea, pentru prima dată mi-am dat seama cum noi, de fapt, Îl tutuim pe Dumnezeu. Nu Îi vorbim sau ne rugăm cu  Dumneavoastră). Deci, în termeni spirituali, când Eul devine conştient de sine, automat se întâmplă o distanţare de trup, ba chiar o neidentificare cu corpul, cu memoria lui şi cu gândurile sale; sufletul devine mai evident din momentul în care devii martorul propriei vieţi. De aici absurdul ideii de a iubi pe cineva, fie şi pe Dumnezeu (căci nu se poate iubi la acuzativ). De fapt, în niciun caz, nu se poate iubi aşa cum cred mulţi, ci fie poţi fi Iubire, fie nu poţi. Iubirea nu e dualitate (advaita – a iubi pe cineva sau ceva anume, totdeauna naşte un conflict). Oare cine poate fi Iubire? Cine se poate mântui?  Poate acel Nimeni din Homer. De fapt, mereu ne aflăm în alegerea dintre Nimeni (cel din Homer) şi Elpenor (tot din Homer). Ca să te salvezi, trebuie să fii Nimeni, altfel eşti azi sau mâine Elpenor, tot vâslind şi tot murind.

Poemul Strigătul roşu este antologic. Este vorba de finalul actului fizic amoros, de acele câteva clipe oferite până şi omului dur (mai puţin sensibil), când dualitatea dispare. Apoi poate să aprindă o ţigară sau să adoarmă şi totul reintră în normal, mai dur sau mai sublim. La cei hipersensibili apare o năprasnică dorinţă de a menţine acea stare chiar fără paroxismul carnal.

Hai să amintim câteva din metaforele şi comparaţiile de mare fineţe: „Dacă te ating, drumul meu se va rupe / Ca o bucată de pâine / În mâinile cerşetorului”; „Cânt încet / Ca o pădure plină de soldaţi”. Sau acest pasaj Chagallian: „Nu te ştiam / Sub ochi crinii sălbatici / Scriau despre sfârşitul lumii / Aveai cămaşa deschisă la piept / Eram o lebădă cu o aripă de hârtie / Cu cealaltă încolăcită în jurul lunii / Pluteam înspre copilărie / Puntea era veche, pe alocuri pierdută în hăuri / Biserica nu mai încăpea sub ea, / Clopotele nu se mai loveau de nori. / Mă întrebam dacă vei simţi pragul câmpiei în inimă”, din care răzbate un aer de neoromantism; „Nu ne privim, ci doar căutăm un loc / De odihnă şi singurătate”. Nici nu e nevoie nici de privit, nici de atins, nici de vorbit şi nici măcar de a fi de faţă. Când s-a instalat sentimentul de a fi împreună, poate unul să fie la Polul Nord şi celălalt la Polul Sud şi tot vor simţi starea binefăcătoare de a fi împreună. Acest sentiment sabia nu-l taie, focul nu-l arde şi distanţele nu-l scad. La acest nivel nu mai e nevoie de confirmări, ci doar „De un loc de odihnă şi singurătate”. Când unul a descoperit adâncul înalt din celălalt, şi asta reciproc, da, atunci ai trecut peste „strigătul roşu al porţilor”. „Întorc filele cărţilor / Ca pe nişte porţi ale unei cetăţi de odihnă”; „Să înfloresc pe steaua / La care tocmai priveşti”; „Întorc ceasornicul cu bătăile inimii / Până se face pământ”; „un suflet spală picioarele serii”; „Nu se aude decât râul domol / Al unui sărut, / Nu se aude decât râsul înalt al copilului”; „Nu pot să-mi scot din genunchi / Marginea prăpastiei”; „Şi câteodată vine ziua / În care pragul uşii e un port”; „Fereastra se umple de focul apusului / Şi se revarsă în paharul cu vin”; Spăl roşii în bucătărie / Tai ardeii cu un cuţit inofensiv / Ameţit de parfumul sânilor goi / Pun deoparte nevoia acută de dragoste / Pe fundul de lemn freamătă mărarul / Ca un val de mare răzleţ”; „Netedă şi tandră, / Gura ta plămădeşte muchia unei secunde”.

De fapt, în întregime poemul Cetatea de la marginea lumii e antologic şi de o frumuseţe la nivel de Saint John Perse, aburind caritate, împăcare, climax, uitare de sine.

Între chenare – vai, ce poem! Ce imagine clară văzută doar de poeţii adevăraţi, care tot timpul sunt îndrăgostiţi. Aceasta este starea de bază a naturii lor chiar şi fără obiect sau subiect. Acest poem e ca o imagine dintr-un film de Tarkovski; e un alef, o emblemă a stării de fapt a naturii umane. „Cad frunze mai dulci / Decât buzele frumoasei / De la patiseria din colţ”. Poate oare un adevăr să fie trist?! Eh! Adevărul nu e nici vesel, nici trist, asemenea biciclistului venit prin Tzara sau, de ce nu, prin Miţa Biciclista din Bucureşti. Adevărul e mereu desculţ şi nu trece niciodată (poemul Nu). Poate oare liniştea să doară? Clar că doare atunci când nu eşti recunoscător (Liniştea care doare).

O oarecare după amiazăvai, ce titlu bun pentru o nuvelă cehoviană! Şi de fapt e un poem din Sighet în întregime.

După citiri şi recitiri, până la urmă mi-am aflat poemul preferat: Eleganţe inutile, de adâncă şi temperată frumuseţe. E aici o atmosferă sublimă, încărcată de subtil erotism. Acest poem miroase a crin. Un fel de religiozitate senzuală învăluie singurătatea înălţată la rang de extaz. E un poem fără cusur şi de intensă sugestivitate, de o frumuseţe prerafaelită. De când îl citesc, îmi apare fie Beata Beatrix, fie Proserpina, venite prin Dante Gabriel Rosetti (cred că i-ar fi plăcut şi lui Kavafis). E aici acel lamento paradoxal mustind de speranţă. Rareori am citit o poveste de iubire aşa de reuşit transfigurată şi sublimată poetic. Mulţumesc din suflet!

 

 

 

Constantin Rîpă, Fiindu-ți aproape... (Ștefan Vișovan), nr. 11-12 (186-187), nov-dec 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 

Ștefan VIȘOVAN

CONSTANTIN RÎPĂ,

FIINDU-ȚI APROAPE. 

POEZII (NUMAI DE DRAGOSTE)

         

Hotărându-se să-și adune, în antologia cu titlul de mai sus, poeziile de dragoste risipite prin cele șapte volume publicate până în anul 2013 (Îmbrățișata mea – 2000, Joc de-a timpul – 2001, Reistorie – 2002, Nașterea de-a doua – 2002, Poezii întârziate – 2003, Poezii impersonale – 2006, A doua ivire – 20081), talentatul poet și distinsul muzicolog, dirijor, profesor universitar, conducător de doctorate Constantin Rîpă a oferit cititorului iubitor de frumos un grupaj de versuri, în structura căruia identificăm cu plăcere efuziuni lirice, metafore măiestrit alcătuite, un limbaj elevat, adeseori intelectualizat, dar fără a deranja – toate acestea concurând în a pune în lumină portretul remarcabil al unui veșnic îndrăgostit, care iubește cu patimă, suferă și se bucură, dar nu ezită să filosofeze și să emită judecăți de valoare pe tema acestui profund, complex și uneori greu de definit sentiment care este iubirea.

          Fără îndoială, Constantin Rîpă are nu doar talent, dar și știința versului, limpezimea cuceritoare a expresiei, capacitatea uimitoare de a jongla cu simboluri, de a sugera stări greu de descris, de a insinua conflicte sau pseudoconflicte cu el însuși etc., dar din toate acestea transpar o sensibilitate cuceritoare, o înțelegere superioară a sentimentului de dragoste, alături de trăiri puternice, atât ale stărilor de fericire, de mulțumire, de satisfacție, de inefabil pe care i le prilejuiește iubirea, cât și ale momentelor de deziluzie, amărăciune, pesimism etc., generate de același sentiment.

          Volumul este deschis de o poezie (Îmbrățișata), care, atât prin realizare artistică, cât și prin delicatețea adresării, poate fi inclusă într-o antologie a celor mai frumoase versuri de dragoste. Aici sentimentele alese ale poetului se materializează în sintagme de o încărcătură imagistică densă, în economia căreia se așază maiestuos o suită impresionantă de metafore, prin intermediul cărora poetul reușește să transmită trăiri intense, îndoieli presupuse, optimism și  tristeți, speranțe și înfrângeri care se pot transforma în victorii. Căci dragostea, în concepția lui Constantin Rîpă, generează stări și fenomene contradictorii: lumină astrală pentru îndrăgostiți, petale de zăpadă pentru cei nemângâiați (în dragoste, desigur), picături de rouă – ca balsam al nefericiților. Starea de optimism predomină, ea fiind accentuată de o apariție celestă – pasărea sărutului, simbol al dragostei care trebuie să guverneze întreaga natură.

Cele peste o sută de poeme (mai exact – 108), câte cuprinde antologia, reflectă o multitudine de trăiri ale eului îndrăgostit și de modalități de receptare și conștientizare a sentimentului de iubire. Sunt prezente, de asemenea, efectele binefăcătoare, stările de extaz, înălțătoare (unele voit confuze), alături de momente de tristețe, dezamăgire, respingere sau chiar revoltă. În Protourmă, prin șase distihuri, cu repetiții și reluări subtile, cititorul este întâmpinat de un joc zglobiu al sentimentelor erotice, dincolo de care întrezărim, parcă, intenția poetului de a elogia maternitatea, căci dragostea nu moare, ea are capacitatea de a se regenera: „Ea creștea să rodească … Ea sfârșea să renască”. Poezia Dumnezeule îi este foarte dragă autorului, de vreme ce a așezat-o, ca un fel de concluzie, pe coperta a IV-a a volumului. Aici, invocând divinitatea, Constantin Rîpă se declară învins de darul dragostei și-i reproșează lui Dumnezeu că l-a pedepsit neoferindu-i și antidotul corespunzător – darul înfrânării. Să fi glumit poetul sau, realmente, i-a fost ursit să poarte o atât de grea povară? Oricare ar fi adevărul, în altă poezie (Chemare), își invită cu o insistență necenzurată iubita să trăiască „secunda târzie”, să simtă intens „starea beției aproape de vis sau de nebunie”, stare greu de descris, ceva între „vrajă, himeră sau vis”, capabilă să ofere trăiri ce depășesc condiția paradisiacă. Alteori (Ai grijă), în contexte care, după expresia lui Adrian Țion, „forțează gramatica2 („să mă exiști”; „idee venită nimănui”), insistă să se pună sub protecția iubitei, căci ea știe totul despre el, chiar și atunci când el se plasează în afara timpului sau evoluează bizar într-o abstracțiune. Prezența ființei dragi îi creează o stare de adâncă beatitudine, de uitare de sine, de evadare din lumea reală, de plutire într-un ocean de fericire, în care îndrăgostiții, „înlănțuiți de dragostea captivă”, vor „pluti fără de țintă ca-ntr-o derivă”, poposind „pe o insulă știută doar de Dumnezeu”, unde-și vor trăi iubirea „ca-n vis” (Hai să zburăm). Constantin Rîpă crede cu tărie că dragostea e un lucru grav, măreț. Are un discurs erotic sensibil, impresionant, copleșitor, captivant. Parcă se insinuează în întreaga ființă a femeii pe care o caută și o iubește și de dragul căreia ar dori să reia „veșnicia de la capăt” (Spune). Este pur și simplu invadat de prezența iubirii, ființa iubită volatilizându-se, sublimându-se, devenind o abstracție, care-i ocupă mintea, bântuindu-l „ca o obsesie nocturnă” (Ah). Se vrea închis în sentimentele ei, să fie doar al ei: „Înconjoară-mă tu / Din toate părțile / Arestează-mă și închide-mă / În închisoarea ta sublimă / Ca să fiu ocrotit / Împotriva unei înconjurări / Din toate părțile” (Grăbește-te). Produce declarații de iubire sofisticate, impregnate  adeseori de o ciudată și chinuitoare filosofie a așteptării; îi face ființei iubite un portret încărcat de metafore („Perlele salcâmilor înfloriți / Îți cad pe umeri, / Iar sevele pomilor / Șiroiesc pe dunele vârstelor tale”); ea poate fi mireasa oricui, dar el este în orișicare dintre aceștia: „Tu ești mireasa oricărui logodnic / Iar eu, fiecare din ei” (Tu ești).

În ciuda asaltului de bucurii și sentimente înălțătoare, poetul face efortul de a rămâne rațional, căci experiența îl atenționează că, oricât va dura sărutul, el va marca implacabil începutul numărătorii inverse în dragoste (Exercițiu de stil). Trăirile-i sunt foarte adesea contradictorii. După ce se simte îmbătat de iubire, reține câteva manifestări superficiale ale acestui sentiment, manifestări care prefigurează trădarea ce râde „cu țipăt de buhă” (Medievală). Caută iubirea ideală, trainică, de lung parcurs, dar realizează și diluarea sentimentelor, fenomen care duce la moartea iubirii (Atunci și acum). Îl doare neîmplinirea, cauzată de incapacitatea ființei iubite de a se ridica la înălțimea trăirilor lui sincere. Sunt situații când iubirea îl păcălește. Cântă acest sentiment îl înalță, îi aduce elogii, dar îi constată și inconsistența, prăbușirea în neant, ceea ce-i lovește sufletul (Pigmalion).

Constantin Rîpă cunoaște universul feminin. O știe pe femeie, îi cunoaște toate secretele, tresăririle, seismele (Ești tu). El îi remarcă pornirile spre o cochetărie nevinovată, concretizată în gesturi aproape involuntare: „Felin își toarce în mână părul / Iar mai jos piciorul își încoardă mușchii”, pregătind parcă „o acțiune devoratoare unei victime virtual seduse” (Uite un joc), dar condamnă prefăcătoria, tendința unor partenere de a mima că-n ele „zac comori” (Actrițo!), ba are chiar unele impulsuri vindicative vizavi de trădări și minciuni (Romanță – lui Minulescu). Crede că femeia care pleacă lasă în urma ei „o trenă detectabilă prin alte simțuri / poleindu-ți drumul / Pe care s-o afli la capăt / Pentru  a se zbate / Convingător în brațele tale” (Miriapod). Nu cedează impulsurilor de moment, care l-ar împinge spre o oarecare frumoasă blondă care-i atrage atenția, obiectând că aceasta „e povara altuia” (Povara). Altă dată nu se lasă, pur și simplu, ademenit, provocat: „Tu-mi zâmbești, /  Amestecând / Surâs cu perversitate / Dar eu rezist…”. Ezitarea aceasta poate fi un semn al maturității, dar, oricum, contrazice ideea conform căreia poetul nu ar deține în niciun fel darul înfrânării (vezi poezia Dumnezeule).

Trădările, lipsa de încredere, obturarea comunicării pregătesc calea despărțirilor. Este conștient de faptul că iubirile sunt trecătoare (Mor și în mai iubiri) și că, de altfel, și în inima lui zac multe iubiri ca într-un cimitir (Dacă aș crede), ba chiar recunoaște că a furat vieți, dăruind, în schimb, foarte puțin: „Dragostea mea, / Ce mult te iubesc eu pe tine / Ce mult ți-am furat viața / Ce puțin ți-am dăruit!” (Adevăr). Și, cu toate acestea, are frustrări și  trăiește acut sentimentele neînțelegerii, suportă cu greu despărțirile, care dau naștere unei apăsătoare tristeți a singurătății, căci în sufletul lui gol persistă „un chip ce de-a pururi s-a dus” (Nimic nu-mi convine) și atunci izbucnește întrebarea care sună mai mult a reproș: „Unde te duci, iubita mea, când niciun cer nu te mai vrea, doar cerul din lacrima mea?” (Rămâi). Își propune să uite, să rupă definitiv legăturile; e stăpânit de regrete, de revolta părăsirii; ar vrea să găsească femeia care să nu-l părăsească (deși reiese că și el le-a părăsit pe unele). Este trist, ar dori să uite, să-și afle liniștea; dezarmează; se autodefinește confuz (În dimineața asta). Alteori îi cere iubitei zâmbetul de odinioară, chiar dacă acum îl copleșesc regretele  (Zâmbet). Presimte apropierea momentului despărțirii, ca pe un vânt dinaintea unei furtuni, ca pe „o noapte întunecată neagră” care vine „să șteargă orice orizont, orice urmă, statornicind că totul se curmă” (Între noi). Anticipează fiorul trădării, dar simte nevoia de ea, recunoscând însă cu o tristă sinceritate că ea nu simte la fel (Nevoia).

Constată cu stupoare, cu uimire, dar și cu durere că n-a fost iubire, de vreme ce se despart „în dezgust și silă” și nu rămâne nicio amintire (Irosire), urmând o despărțire cu ură, fără cuvinte de bun-rămas (Există).

Câteva dintre nenumăratele plecări, trădări, deziluzii sunt urmate de împăcări, bucuria acestor reveniri făcând obiectul mai multor poeme. Împăcările refac punțile iubirii. Grație lor, cei ce se iubesc renasc „noi în soarele încă neasfințit al dragostei”. Niciodată nu-i târziu pentru a reface puntea iubirii deteriorate de porniri inconștiente. Simte că n-a apus soarele iubirii, chiar dacă există suficiente deficiențe de comunicare (Camera), căci orice plecare are întoarcere, o parte din cea care pleacă oricum rămâne în el (Cu tine). Dragostele trecute nu se uită, ci dor „în apa liniștii / Din singurătatea înserării” (O amintire), iar iubirile noi nu vindecă suferințele pricinuite de dragostea pierdută (O pasăre).       

     Poetul are și intervenții de o logică rece, imbatabilă: luatul de la capăt în iubire e greu, chiar imposibil, căci capătul a rămas undeva departe în urmă. Se impun un nou început, o ieșire din noaptea suferinței, a uitării: „Deci n-o putem lua decât de aici!” (De aici).

Poemul care încheie volumul (O, Tu) vrea parcă să ne asigure că poetul și-a găsit, în sfârșit, primăvara iubirii, o dragoste perpetuă, fără sinuozități: „O, tu, primăvara mea / Ce mi-ai adus? / O dragoste / Fără anotimpuri”.

 

Note:

1. Vezi, în acest sens, Adrian Țion, Constantin Rîpă. Muzicianul și poezia, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018, p. 88, unde sunt consemnate și cele două volume, care au apărut după 2013: Poezii finite (2014) și Poezii salvate (2016).

2. Ibidem, p. 40.

 

 

 

O restituire: Camil Petrescu... (Daniela Sitar-Tăut), nr. 11-12(186-187), nov-dec 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 

Daniela SITAR-TĂUT

O RESTITUIRE: CAMIL PETRESCU –

AICI SE REPARA IEFTIN ROATA NOROCULUI

 

Camil Petrescu este unul dintre scriitorii cei mai vitregiți în postumitate. Nu are încă o ediție completă de Opere, din publicistica lui nu a apărut decât volumul întâi, deși corpusul textual acoperă lejer întinderea a zece volume, corespondența, deși fertilă, e cvasiinexistentă tipografic, i se tipăresc, aproape monocord, în condiții grafice nu tocmai elegante și cu o distribuție deficitară, Ultima noapte..., Patul lui Procust sau teatrul, în programa școlară nu figurează ca scriitor zis canonic decât cu un singur text, deși în urmă cu un deceniu erau obligatorii ambele romane și o dramă, în sălile de spectacol rareori îi mai este pusă în scenă vreo piesă și atunci sala e aproape goală, populată de câteva studente tocilare de la Litere și de câțiva nostalgici... Una dintre cauze, în opinia noastră, ar fi lipsa de interes a forurilor decizionale față de acest scriitor incomod, veșnic problematic, care nu are cum să fie pe gustul maselor.
O altă cauză, relevată de doamna Florica Ichim, ar fi faptul că scrisul lui, ilizibil, e greu de descifrat pentru un deco-deur contemporan căruia-i lipsește bagajul informațional referitor la epocă și la persoanele la care se face referire. Mai multe detalii referitoare la destinul lăzii de zestre cu manuscrise camilpetresciene ne-a oferit doamna Florica Ichim, legatara testamentară a lui Camil Petrescu, într-un interviu1:

Daniela Sitar-Tăut: O chestiune intrigantă de istorie literară este soarta (vitregă) a arhivei lui Camil Petrescu.

Florica Ichim: Referitor la arhivă, Camil a trecut, aşa cum spuneam în diverse prefeţe la ediţii din opera lui, de-a lungul vieţii sale prin o mulţime de avataruri, dacă n-ar fi decât bombardarea imobilului în care locuia – relatarea o şi găsim într-una din nuvele. Arhiva s-a împrăştiat. Chiar din vremea lui. El ordona manuscrisele în nişte lăzi, din care eu mai am la Buchea [localitate în Argeş], unde locuieşte fiică-mea. Lăzile sunt acum aproape goale, mai conţin doar câteva foi  de  manuscris. Acolo  erau  sute  de  pagini. Erau acolo notaţii pentru Plicul negru sau pentru Atomul – încă nu ştim ce a vrut să fie acest Atomul – pentru Românii e deştepţi... Acestea sunt trei proiecte sigure, începute. Multe manuscrise au fost furate fără măsură. Multe au fost vândute de către soţia lui Camil, pentru că erau cât de cât coerente, Muzeului Literaturii. Ei au publicat în revista lor «Manuscriptum» din ce aveau acolo. Dar soţia lui a mai vândut şi la alte biblioteci, nici nu ştiu la câte. A vândut mult din ce rămăsese în biblioteca lui, pe care abia reuşisem s-o aranjăm, eu fiind muncitorul manual. Publicarea Jurnalului medical – care se află acolo jos, în bibliotecă – e o chestiune delicată, e prea intim, pune probleme dificil de rezolvat”.

Editura Actaeon Books din Baia Mare, inițiind în această toamnă Seria de Autor „Camil Petrescu”, Colecția „Restitutio”, își propune să readucă în actualitate un scriitor pe cât de celebru, pe atât de puțin cunoscut. Prima piesă restitutivă editată o constituie drama Aici se repară ieftin roata norocului, netipărită niciodată în volum, și aceasta la mai bine de șase decenii de la moartea autorului. Nota asupra ediției și notele îi aparțin editorului, Alexandru Buican. Să încercăm să recompunem, axându-ne pe confesiunile auctoriale și pe pauperele reflectări ale acesteia în presa vremii, circumstanțele și contextul elaborării ei.

În septembrie 1956, cu şapte luni înainte de moarte, Camil Petrescu făcea un inventar al lucrărilor literare pe care, datorită bolii, era posibil să le lase în manuscris: „În ceasul acesta al unei sănătăţi falimentare, prin abuz de muncă şi din alunecare peste timp, mă găsesc dator cu volumul al treilea din Un om între oameni, cu pregătirea pentru tipar a poemului eroi-comic Papuciada, de asemenea cu pregătirea pentru tipar a pieselor Caragiale şi Aici se repară ieftin roata norocului, toate de neocolit, care nu pot fi lăsate în drum2. Şi temerile sale se vor dovedi întemeiate.

După trecerea în neființă a autorului, survenită la 13 mai 19573, Caragiale în vremea lui primeşte „bunul de tipar” în octombrie 1957; volumul al III-lea din Un om între oameni primeşte şi el bun de tipar în decembrie. Papuciada va trebui însă să mai aştepte (până în iulie 1966). Legenda spune că întârzierea s-ar fi datorat personajului Urs din epopee, existând teama că acesta s-ar fi putut să fie identificat drept o aluzie la ursul rusesc.

Dar Roata norocului va avea soarta cea mai ingrată. După o încercare de tipărire, fragmentară, în „Luceafărul”, în august 1959, două acte se vor tipări în revista „Teatrul”, în august 1960. De atunci, deci de exact şase decenii, tăcerea, ca să nu spunem uitarea, s-a aşternut asupra acestei lucrări – până la această primă ediţie. Nota redacţiei revistei „Teatrul”, ce însoţeşte cele două acte, are un caracter confuz, aruncând un val de incertitudine asupra acestei piese atât de nenorocoase. Câteva afirmaţii, făcute fără simţul responsabilităţii în precizări, ar putea crea impresia că ne aflăm în faţa unei lucrări incomplete: „în această ultimă, nedefinitivată piesă”; „din păcate, Camil Petrescu nu şi-a putut realiza piesa până la capăt”, se afirmă acolo. Dar, tot în cursul acelei note se spune că „piesa se numea în versiuni anterioare” şi că scurtul fragment, tipărit în facsimil, provenind din actul trei din „versiunea 1957”, era un „fragment care nu se găseşte, de altfel, în nici una din versiunile complete ale piesei”.

Avem de-a face, până la urmă, cu o piesă completă. Nici nu s-ar fi putut astfel, de vreme ce Camil scrisese mai multe „versiuni anterioare” ale acestei piese buclucaşe „la care lucra de câţiva ani”.

Vorbind despre soarta urmelor materiale rămase de la el, doamna Florica Ichim scrie: „Din zecile de mii de cărţi n-a mai rămas nimic, s-au spulberat în şapte zări, în deceniile ce-au trecut de atunci. S-au vândut, s-au furat, s-au donat. Şi casa a fost vândută, aşa că nici măcar un colţ memorabil nu se poate încropi în afara celui modest de la Muzeul Literaturii4. Această afirmaţie poate fi extrapolată şi în ceea ce priveşte manuscrisele. Puţinătatea filelor rămase şi care sunt adăpostite de fondurile publice e absolut uimitoare. Niciunul dintre manuscrisele marilor lucrări nu se găseşte în vreo bibliotecă publică sau în vreun muzeu.

Iar în cazul piesei Aici se repară ieftin roata norocului, din câteva versiuni, nu se mai găseşte niciuna! Şi, totuşi, ea este una dintre cele mai interesante ale lui Camil, datorită tematicii ei şi epocii în care a fost scrisă.

Cu mult timp în urmă, scriitorul declarase emfatic, într-un interviu: „Consider lichidată cariera mea literară5. Şi se ţinuse de cuvânt. Să nu ne lăsăm înşelaţi de producţia de după 1944. Proiectele Bălcescu (teatru, proză, scenariu cinematografic) şi Caragiale erau menite doar a justifica o existenţă socială la suprafaţă. Era filozoful cel care se ascundea în spatele unor evocări istorice, în vreme ce lucra la doctrina sa, Substanţialismul, ce nu mai putea să vadă lumina tiparului în noile condiţii politice.

Şi totuşi, în Nuvele, ce însumează texte excepţionale, dar care, datorită „cruzimii” lor dureroase, sunt greu de digerat de o psihologie neaoşă, mai mult de farsă, şi-a continuat explorarea acelei drame naţionale pe care o investigase în marile sale lucrări din deceniile doi şi trei. Şi tot acolo, poate neaşteptat, în textul Un episod..., a revenit în actualitate (actualitatea sa), aducându-şi personajele, chiar dacă numai indirect – în acest caz, pe Ştefan Gheorghidiu – în zilele bombardamentelor din august 1944.

Apoi, abordarea aceleiaşi epoci într-o lucrare de proporţii, cum e piesa Aici se repară ieftin roata norocului, înseamnă cu adevărat revenirea lui la literatură. Piesa nu e mai puţin „crudă” în investigarea psihologiei precare şi triviale a „burgheziei româneşti” care, în mediul ei de pauperitate morală, încerca să se „adapteze” realităţilor. Dar, o analiză a poziţiei scriitorului faţă de evenimentele din 1944 nu poate fi făcută în absenţa actului III, final, al piesei. Numai descoperirea lui şi reintegrarea întregii lucrări „sistemului” camilpetrescian pot da o imagine exactă a ceea ce s-a numit „colaboraţionismul” lui cu noul regim în acel „deceniu obsedant”. Într-o notă autobiografică, scriitorul afirmă că piesa i-ar fi fost comandată: „7 piese nejucate niciodată. Darea afară din teatru. Două comandate, acum în manuscris (Roata norocului, Caragiale). Ultima oară jucat în 19496. Refugiul său în trecutul neutru să fi trezit vreo suspiciune de „evaziune” de adeziune? Mai mult decât probabil, dar iar o chestiune la care n-am căpătat încă răspuns...

Din acest motiv, pe lângă readucerea în spaţiul culturii române a acestui proiect camilpetrescian (atât cât a mai rămas din el), ediţia de faţă se vrea şi un apel adresat unei eventuale persoane particulare care se întâmplă să aibă vreuna dintre variantele complete ale piesei, de a o reda culturii române. Nu credem că francezii ar fi lăsat să treacă mai bine de jumătate de secol fără să valorifice o piesă rămasă în manuscris de la Racine, de pildă. Însă în cadrul culturii române totul e posibil, ba mai mult, asemenea catastrofe sunt de aşteptat, ele fiind un lucru firesc, organic chiar.

Textul tipărit de Editura Actaeon Books îl reproduce pe cel din revista „Teatrul”. Cum acolo numerotarea scenelor şi a tablourilor nu e întotdeauna logică, editorul a corijat această carenţă. În lista personajelor figurează şi nume care nu apar pe parcursul celor două acte şi presupunem că ele s-ar găsi în actul al III-lea. De asemenea, unele personaje, care apar însă, nu sunt trecute în listă. Fireşte că menţiunea „în ordinea intrării în scenă” n-are relevanţă. De aceea s-a optat pentru trecerea celor două personaje absente din listă – Corloiu şi Lazăr – la sfârşit.

 

Note:

1. Daniela Sitar-Tăut, În direct, Interviuri 2011-2018, „Am fost multe zile în comã. Şi pe el l-am chemat în ajutor, pe Camil. Nu aveam pãrinți. Mama murise, tata murise şi el, dar pe el l-am chemat de-acolo”, Actaeon Books, Baia, Mare, 2018, p. 162-163.

2. Camil Petrescu, Început de toamnă pe Cumpătul..., în Camil Petrescu, Versuri, ESPLA, Bucureşti, 1957, p. 164.

3. Circumstanțele morții lui Camil Petrescu au fost și ele prolix prezentate de către istoricii literari. Reproducem aici confesiunea doamnei Florica Ichim, cea care i-a fost alături în ultimele clipe: Daniela Sitar-Tăut: Acum încă o întrebare – de final. Aţi răspuns la numeroase întrebări despre Camil Petrescu, în diferite interviuri, aţi îmbogăţit materialul documentar privind viaţa (şi moartea) sa – cum aţi făcut cu foarte mare amabilitate şi acum. Se ştie că aţi fost persoana care s-a aflat alături de Camil Petrescu în clipa morţii sale. Ar fi o chestiune importantă de clarificat. Exact de ce boală a suferit, din care cauză a fost şi internat în mai multe rânduri? În postfaţa la volumul Versuri, Început de toamnă pe Cumpătul, din 1957, Camil Petrescu menţionează boala, dar nu o numeşte. Puteţi să relataţi, încă o dată, circumstanţele morţii acestuia?

Florica Ichim: S-au spus şi s-au scris lucruri absurde, neadevărate în legătură cu moartea lui Camil. Alexandru Balaci chiar a scris lucruri absurde. Camil a suferit de o boală de inimă şi a murit în urma celui de-al treilea infarct. A murit în seara zilei de 13 mai, la ora unsprezece şi douăzeci, fiind vegheat de mine, de femeia de serviciu, Katty, şi de şoferul Gheorghe. Camil se afla sub un cort mare care acoperea fotoliul în care era aşezat şi avea alături de fotoliu un tub mare de oxigen. El nu suporta nimic pe gură sau pe nas. Poate că la spital să fi acceptat tuburile care veneau la gură şi la nas, dar nu acasă, în faţa noastră. Cortul era transparent şi noi îl vedeam şi-l vegheam. Cortul se umfla când el respira. Noi am văzut că nu se mai umfla cortul. Eu stăteam pe un alt scaun, la fereastră, cu faţa spre el. Şi, în 1957, eram şi eu destul de pruncă, Katty era mai puternică şi Gheorghe era evident cel mai apărat. Dar ne-a cuprins şi pe noi două emoţia când el a spus: «Nu mai respiră». Au fost câteva minute bune până ne-am dat seama că e mort. Eu m-am uitat la ceas, am crezut că e foarte important să ştiu momentul morţii. Şi era ora unsprezece şi douăzeci. După cincisprezece, douăzeci de minute a apărut fratele soţiei lui, care era medic deja sau medicinist. Nu ştiu dacă terminase încă Facultatea de Medicină, dar pot spune aici că foarte mult a contribuit cu bani Camil ca să-şi poată termina studiile. A şi fost apoi un chirurg eminent. Şi el a fost cel care a ridicat cortul şi a pus mâna pe Camil, noi n-am pus mâna pe el. El avea ochii închişi mai devreme. Noi nu ne dădeam seama dacă mai respiră sau nu. Deci el a constatat că e mort şi m-a scos pe mine de acolo şi a spus: «Chemaţi-o pe Ghighi». Şi a mai spus: «Descurcaţi-vă», deşi cuvântul nu era frecvent pe vremea aceea. Era ceva cu sensul: preluaţi lucrurile. Probabil Katty s-a dus şi a chemat-o pe Ghighi. Din acel moment mai am amintiri doar de la funeralii. O amintire importantă pentru mine: când a fost depus la Academie, în aulă, erau coroane de toate felurile – nu prea multe, multe au fost la cimitir – şi la ora opt seara a dispărut toată lumea, inclusiv soţia lui, fratele ei. Toată lumea a plecat din birouri, de peste tot şi am rămas absolut singură. Noaptea aia o ţin minte. Nu mi-era niciun fel de frică de Camil, în schimb, fotoliile, mobilele scârţâiau. Şi am avut câteva momente de panică când am ieşit până în curte. Dar m-am întors, ca să nu-l las singur.” (În Daniela Sitar-Tăut, În direct, Interviuri 2011-2018, p. 168-169)

4. Florica Ichim, Cuvânt înainte, în Camil Petrescu, Note zilnice, Gramar, Bucureşti, 2003, p. 8.

5. Petru Sfetca, D. Camil Petrescu ne mărturiseşte: «Consider lichidată cariera mea literară»”, „Vrerea”, VIII (XVI), 1947, nr. 1-2, ianuarie-februarie.

6. Citat în Florica Ichim, „Cronologie”, în Camil Petrescu, Teatru, Gramar, Bucureşti, 2000, p. 1495.

 

 

 

Poeme de Gheorghe Mihai Bârlea, nr. 11-12(186-187), nov-dec 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 


Gheorghe Mihai BÂRLEA

 

Portret de țărancă

Mamei

 

Te-am visat aplecată peste pământ,

despărțind neghina de grâu,

boabele le sărutai îndrăgostită

să le țină de cald în brazde;

 

cu ochii măsurai mersul soarelui călător

și vechi cuvinte pe gura ta răsăreau – 

tresărau pietrele în râu de se făceau valuri

și se înmulțeau peștii

spre hrana pruncilor tăi

și a neamului până la a șaptea sămânță.

 

Rodire și rod

 

Să rodești, rodirea-i frumusețea

marelui înalt ceresc și viu,

cum de-a pururi purpura luminii

încolțește în piatră și în pustiu,

 

și-ți arată calea, însoțindu-ți gândul,

răsăritul zilei, soarele-n apus,

te cuprinde visul și privești prin el

cum se întorc la viață cele ce s-au dus...

 

Umilirea vidului

 

Numai lumina a putut umili vidul – 

opus materiei ca formă solidă

îmblânzită de zei –

 

prin pustietățile lui împăienjenite monstruos

se mai târăsc corbi însetați de moarte,

dar lumina a despărțit ce era de despărțit

și de ceea ce în viață va fi să ne poarte.

 

Bocet maramureșean

 

Se întoarce o ploaie bogată

peste inimi,

să încolțească sămânța bună

și să ne bucure;

 

iarba sub tălpile goale

trezește simțurile

și scurtează depărtările cenușii;

 

singuratic sorbind

din răsăritul de lună mă îndestulez

și crezându-mă dezlegat de păcat,

visez și îngân:

 

„Da-u-ar Dumnezeu Cel Sfânt

cărare pe sub pământ,

o cărare umblătoare,

să se întoarcă cel ce moare”.

 

Minune în sine

 

Nu face din păcatul altuia

numărătorul zilelor lui

ci în tine caută răbdare

și fii iertător – 

 

Poate fi o formă a regăsirii

de sine   

minune în sine

înainte de a fi muritor.

 

Înmulțirea bucuriei

 

Smulge rădăcinile răutăților

din calea ta

și vei culege mere întraurite

din grădinile semenilor

 

stele te vor însoți

în călătoria spre Carul Mare

și ochii din inimă

îți vor înmulți bucuria.

 

Dileme

 

Orbitoare pot fi uneori zilele de vară,

cu nori în văzduhul din spatele soarelui,

topind conturul însetat al gurii;

 

și nopțile de iarnă-s monotone,

cu lumina lunii zgribulită,

iar între tine și stele înalță un zid de zăpadă;

 

ți-ai dori o călătorie pe mare,

cu tumultuoase valuri lovind

o veche corabie fără proră,

și să nu-ți controleze nimeni dilemele,

nici cum se nasc, nici cum se devoră.

 

Floarea-soarelui

 

Floarea-soarelui

încolțește sămânța dragostei

până la stele,

întinde și tu, repede,

mâna către ele;

 

fructele amărui din viață

intre în uitare

iar tu urmărește-ți negrăbit

visarea spre soare;

 

cuprins de iubire, ca într-un clește,

chiar și rănile trupului se vor vindeca

la umbra florii-soarelui

care, rotindu-se, crește.

 

Muzica sferelor (liturgică)

 

Se deschid urechile mele

să audă muzici din sfere cerești,

să picure înveșmântată lumina

în adâncul inimii;

 

cuvintele să capete formă,

să laude spre încântarea semenilor

roadele bogate ale simțirii;

 

uitarea înghețată despre adevăr

să se cutremure

și să se înțeleagă că toate ce sunt

sunt la viață

fiind numite pe numele lor;

 

și întru toate deopotrivă vrăjit,

voi asculta muzica sferelor,

iar stelele când la culcare fi-vor duse,

mă voi răsfăța printre ceruri suprapuse.

 

Meta-poetice (stări)

 

Trece o femeie strada

cu mers legănat, ca o frunză în vânt,

pare că s-a întors

mama mea pe pământ,

 

exact cum o vedeam în pruncie,

îngândurată și nemuritoare;

această iluzie mă salvează,

iarăși, de plâns și de uitare.

 

***

 

Clipa de fericire,

ca stropul de rouă,

ca lacrima,

la atingerea vântului

se usucă;

 

rămâne un sigiliu de sare,

adânc înrămat între pleoape,

care nu se topește

și nu se usucă,

ci crește.

 

***

 

Brumele dimineții

și iarba în răsfăț

prefigurează mersul amiezii de toamnă;

 

seara încercănată

de soarele în stingere

așteaptă șiragul de stele;

noaptea pândește un vis,

care să te facă

învingător împotriva fricii.

 

***

 

Oricât de căptușite îi sunt abisurile,

iubirea țâșnește din trup ca un fulger,

după îndelungi rătăciri omenești

de te atinge,

 

nu în genunchi, nu temător,

nici înfrânt, ci, ca un soldat

salvat din tranșeele morții,

iubește-l pe cel ce iubire ți-a dat.

 

Fericitul păstor

 

Ferice de tine, păstorule,

tu visezi să crească lână de aur

pe oile tale;

soarele din vârful muntelui

te aude

și astfel străvede

îmblânzind iarba-fiarelor

în calea ta;

 

cât e muntele de munte,

umbra lui urcă în cer

și de acolo pe tine te apără îngerii;

 

ploile mănoase și trecătoarele furtuni

nu sperie turmele tale,

din fluier le cânți

și plânsul lor asemenea cântecului

se aude și nu rătăcesc;

 

ferice de tine

cât cu tine-s oile tale

și tu, cel ce vede și aude

cântecul lor asemenea plânsului –

 

până apune soarele la poalele muntelui.

 

Ex-retorică

 

Poate fi învinsă boala cuvintelor,

atinsă cu o floare,

intră în propria cochilie;

 

cu disperare caută alte semințe

în flori mai bogate în rod,

dar copacii făloși suspină

și-și trimit frunzele în exod.

 

și boala singură moare,

ca orice banală întâmplare

 

 

 

 

Viața culturală a Maramureșului după Marea Unire (Săluc Horvat), nr.11-12(186-187)nov-dec 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

Săluc HORVAT

VIAȚA CULTURALĂ A MARAMUREȘULUI

DUPĂ MAREA UNIRE DIN 1918

          Actul Marii Uniri consfințit prin Mara Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 2018 se înscrie între evenimentele cruciale ale istoriei României. Este momentul în care s-a statuat prin voința unanimă a întregii națiuni de întregire a țării, prin alăturarea Transilvaniei și a Basarabiei la Țara Mamă. A însemnat împlinirea visului de veacuri al românilor din acest spațiu străvechi românesc de a reveni la locul ce i se cuvine, din care a fost desprins, de a fi împreună cu cei de un neam și de o limbă.

          Desăvârșirea unității naționale a poporului român înfăptuită la 1 Decembrie 1918 a însemnat, în același timp, începutul unui amplu proces de revigorare a vieții culturale, de promovare, prin noile instituții, prin școli și presă, a noului suflu de trăire românească.

          Maramureșul, ca de altfel întreaga parte de nord-vest a țării, a întregii Transilvanii, vitregită secole de drepturi cetățenești și mai ales de o viață culturală, a cunoscut, după actul Unirii, o emulație spirituală tot mai evidentă.

          Lipsită până atunci de o presă în limba română, acum încep să apară mai multe ziare și reviste la Sighet, Satu Mare, Baia Mare și în alte localități din zonă. Tot mai mulți intelectuali se implică în promovarea de acte de cultură, prin presă sau alte activități specifice. La eforturile intelectualității locale se alătură scriitori veniți din capitală sau din alte centre culturale ale vechiului Regat pentru a sprijini și a publica ziare și reviste. Așa se face că la Cluj, de exemplu, se vor alătura grupului de tineri, între care se aflau Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Emil Isac ș.a., scriitorii Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu, veniți din București, care vor pune bazele revistei „Gândirea”, prima și cea mai importantă publicație cu caracter literar apărută după Marea Unire la Cluj și care va aduna în jurul ei cele mai importante voci ale momentului. Primul număr poartă data de 1 mai 1921. Din primul comitet de redacție au făcut parte, pe lângă cei trei veniți din București, Lucian Blaga, Nichifor Crainic ș.a. Începând cu numărul 1-2 din 1923, se alătură și Liviu Rebreanu.

          În acei ani, la Satu Mare se stabilește pentru un timp prozatorul și dramaturgul George Mihail Zamfirescu, care a realizat revista „Icoane Maramureșene” (1923-1924), prima în istoria acestui oraș. Împreună cu alți tineri locali, alcătuiește o trupă de teatru, cu care va colinda satele din jur.

          În acest climat de emulație spirituală, sosește la Sighet tânărul profesor C. Ionescu-Olt, poet, prozator și animator de presă, venit de pe meleagurile Olteniei. Ajunge profesor de limba și literatura română la liceele „Elena Doamna” și „Dragoș Vodă” din Sighet. Acesta, împreună cu alți intelectuali locali (precum Vasile Chindriș, prof. Ion Bilțiu-Dăncuș, Vasile Terente, Șt. Cazacu-Delarast ș.a.), va iniția o serie de activități culturale, între care editarea de ziare și reviste ce vor apărea la Sighet. Amintim, în acest sens, „Știrea”, primul ziar în limba română (1918). Au urmat: „Gazeta de Maramureș” (1920), „Zări senine” (1924), „Viața socială” (1926), „Dumineca” (1926), „Astra Maramureșului” (1927), „Țara Voievozilor” (1930), „Ecoul Maramureșului” (1934), „Graiul Maramureșului” (1935) ș.a. Toate acestea au avut un rol important în cunoașterea evenimentelor politice, sociale și culturale ale zonei și ale țării, inclusiv în formarea unor opinii și a unei concepții naționale.

          La acestea se alătură și două reviste de cultură: „Căminul nostru” și „Pagini culturale”, cu un puternic impact asupra vieții culturale locale și nu numai, ambele având între promotori pe poetul și profesorul C. Ionescu-Olt, implicat în acest proces de culturalizare.

          Revista „Căminul nostru” a apărut la Sighet, primul număr purtând data de 15 martie 1924. A continuat să apară pe tot parcurul anului, totalizând cincisprezece numere. Cu  nr. 6 și-a încetat apariția. Și-a reluat apariția în anul 1928, de data aceasta la Bacău, unde au mai apărut câteva numere sub „tutela” poetului George Bacovia. În cei doi ani în care a apărut la Sighet, revista „Căminul nostru” a reușit să adune în jurul ei un număr important de colaboratori, în bună parte autori de poezie, mai rar de proză și de comentarii literare. Între aceștia: C. Ionescu-Olt (prezent număr de număr), V. I. Bergheanu, Gh. Șt. Cazacu-Delarast, N. Davidescu, Aurel Farmă, L. Lăinceanu, Gh. Slujeru, Vasile Terente etc. Apar și câteva nume cunoscute: Gh. Brăescu, Emil Gârleanu, Liviu Rebreanu, Al. Macedonski, Tit Bud, Ion Mihaly de Apșa. Predomină poezia, din păcate modestă ca realizare. Începând cu numărul 7 (iunie 1927), revista „Căminul nostru” își mută sediul la Bacău, unde va apărea până în iunie 1928. Perioada băcăuană va avea o altă deschidere prin îmbogățirea redacției cu George Bacovia și Agatha Grigorescu-Bacovia, care vor publica mai multe materiale. Remarcabile sunt evocarea lui Alexandru Macedonski și mai ales catrenul dedicat de acesta lui Bacovia, în care spune: „Poet scump, pe frunte / Porți mândre flori de lauri / Căci singur, până astăzi / Din plumb făcut-ai aur”. Chiar dacă, în afara unor cazuri izolate, nu a reușit să promoveze talente deosebite, prin faptul că a fost prima încercare de a impune o revistă de cultură în acest oraș, adunând în jurul ei o mulțime de intelectuali, de iubitori de literatură, are un merit incontestabil.

          În același elan de emulație spirituală, la Sighet apare o nouă revistă, intitulată „Pagini culturale”, având ca inițiator pe poetul Vasile Terente; colaboratori în mare parte erau aceiași care publicau și în „Căminul nostru”. Revista își propune să aducă un nou suflu în poezie. „Răsună văile de cântece, de sunetul talangelor, de murmurul izvoarelor, toată natura e un farmec, o vraje” – se spune în cuvântul de început de drum  al revistei. Același îndemn îl găsim și în articolele semnate de Marin Dragnea, care schițează un fel de program pe care dorește să-l parcurgă: „Suntem tradiționaliști ca doctrină estetică, fiindcă considerăm tradiționalismul ca pe o categorie literară, salvatoare față de manierialismul tot mai des întâlnit în literatura postbelică, mai ales cea promovată de Ovid Densusianu prin revista «Vieața nouă»”. Tematic, revista „Pagini culturale” este deschisă tuturor genurilor literare. În paginile ei găsim multă poezie, dar și proză, comentarii critice, chiar și traduceri din literatura străină (A. E. Poe, Ady Endre).  Modestă sub aspect valoric, revista este importantă însă prin bunele intenții de a deschide porțile unei vieți culturale atât de necesare după mulți ani în care nu se visa existența unei culturi în limba română adresată maselor largi.

          Prin apariția în anul 1889 a ziarului „Gutinul”, prima publicație în limba română din partea de nord a țării, Baia Mare a beneficiat de o anumită prioritate în raport cu celelalte orașe din zonă. A marcat, în același timp, un moment important în viața spirituală a locuitorilor de aici, despre care nu se știa aproape nimic: „De ani de zile n-am citit în foile noastre nimic despre maramureșeni, încât ar putea cugeta cineva cum că deja nu mai există nație românească”. Pornind de la aceste constatări, în programul revistei se spune: „Voi dovedi contrariul, voi descrie pe rând năzuințele acestui popor pentru cultura și deșteptarea sa”. Și, într-adevăr, pe întregul an în care a apărut (17 martie 1889-26 martie 1890), „Gutinul” a reflectat în paginile sale cele mai diverse fapte din viața socială, politică și mai ales culturală a locuitorilor comitatelor Sătmar, Maramureș, Ugacia și Salnac Bobâca, în care nu se afla nicio astfel de întreprindere literară românească. Chiar dacă a avut o perioadă scurtă de apariție, prin conținutul materialelor, prin colaboratori (între care personalități locale sau din întreaga țară), „Gutinul” a constituit o adevărată tribună de la care s-au  exprimat năzuințele maramureșenilor către o viață culturală, de promovare a valorilor spirituale de aici, de ridicare a Maramureșului la nivelul celorlalte zone ale Transilvaniei. „Este o veche dorință – spune redactorul ziarului - și o lipsă de mult simțită înființarea unui ziar pentru părțile noastre (...) în care nu se afla niciun ziar în limba română”. Deși apare la Baia Mare, cele mai multe referiri se fac la Maramureș, la trecutul său de luptă, la eroul acestuia, Pintea Viteazul. Referindu-se la titlul ziarului, în articolul de început se spune că „Gutinul este numele unui munte frumos ce formează hotarul între comitatele Sătmar și Maramureș, plin cu suveniri din viața poporului român care locuiește pe aceste ținuturi și mai vârtos de istoria lui Pintea. Un izvor îi poartă numele, o piatră este pusă de acesta, iată pentru ce am ales titlul foii noastre”. Tematica ziarului este diversă, dominată de strădania de a promova valorile culturale locale, de a susține creația literară, de cultivare a limbii române.

          Multă vreme, după ce „Gutinul” și-a încetat apariția, Baia Mare a fost lipsită de o presă în limba română. Abia după 1918, când se realizează deplina unitate națională a tuturor românilor, se va înregistra apariția mai multor ziare și reviste.

          La doar câteva zile de la Proclamația de la Alba Iulia, pe data de 30 decembrie, apare la Baia Mare ziarul „Renașterea, foaie politică, democratică, națională”. Însuflețit de ideile unității naționale, ziarul se alătură suflului cultural și politic al momentului, reflectând prin paginile sale adeziunea maselor la marele act istoric din viața poporului prin Unirea Transilvaniei cu Țara Mamă. În anii următori, vor apărea alte titluri: „Curierul de Vest” –  organ național independent, cu apariție săptămânală, un demn apărător al drepturilor sociale și politice ale maselor largi –, „Știrea” (1926), „Baia Mare” (1926), „Glasul dreptății” (1927), „Înfrățirea” (1933), „Cronica” (1936-1939), cu suplimentul „Cronica literară” etc. Între toate acestea, ziarul „Cronica” s-a detașat net prin deschiderea față de cele mai diverse aspecte ale vieții sociale, politice și culturale. Gheorghe Crișan a reușit să adune în jurul ziarului, pe lângă intelectualitatea locală, un număr important de colaboratori, reușind să transforme ziarul într-o publicație de larg interes, chiar și în afara acestui spațiu.

          Pe lângă presa de interes public – așa cum s-a întâmplat în situația Sighetului, unde au apărut cele două reviste de cultură „Căminul nostru” și „Pagini culturale” – și în Baia Mare  au fost câteva încercări. Amintim, în primul rând, inițiativa pornită de elevii și profesorii Liceului „Gheorghe Șincai” din Baia Mare, care au publicat revista „Prin muncă spre ideal”, în care se regăsesc numeroase încercări literare și comentarii de interes cultural publicate de elevii și profesorii liceului.

          Remarcabil rămâne demersul redactorului ziarului „Cronica”, Gheorghe Crișan, care, sprijinit de poetul Ion Șiugariu, a redactat „Cronica literară” ca supliment literar al ziarului. Este prima încercare de a edita la Baia Mare o revistă literară. Condițiile nefavorabile create de apropierea războiului au făcut ca revista să se oprească la doar trei numere. Reușind să atragă mai mulți colaboratori din generația de scriitori ai acelor ani, „Cronica literară” și-a făcut repede un nume, înscriindu-se între actele de cultură ale perioadei interbelice.

          Cu toate stângăciile, cu efemeritatea apariției, presa maramureșeană din perioada de după 1 Decembrie 1918, continuând până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, a contribuit din plin la formarea unei conștiințe naționale și la consolidarea ei, la promovarea valorilor culturale ale locuitorilor acestui ținut.  

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 31 - 40 din 2158

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.