top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Limbajul viu al luminii interioare în poezia... (Gheorghe Manolache), nr.7-8)182-183),iul.-aug.2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

Gheorghe MANOLACHE

LIMBAJUL VIU AL LUMINII INTERIOARE

ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ, BRITANICĂ ȘI AMERICANĂ

 

Studiul intitulat Limbajul viu al luminii interioare în poezia românească, britanică și americană, scris de Clementina Mihăilescu și publicat la Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, se bazează pe interpretarea de texte literare din pespectiva stilistico-cognitivă, perspectivă dublată de câteva teorii sociopsihologice menite să acopere o anumită realitate – „un anume adevăr de imaginație” – în terminologie bachelardiană.

Dată fiind dimensiunea sociopsihologică și cognitiv-stilistică a operelor literare analizate, Clementina Mihăilescu ne propune o bogată și variată grilă interdisciplinară pornind de la afirmația lui Lakoff că „aspectele imaginative ale rațiunii metafora, metonimia și imaginile mentale sunt mai degrabă centrale rațiunii decât anexe ale literalului”. O astfel de aserțiune interferează organic cu teoria lui T. S. Eliot referitoare la muzicalitatea textului poetic, cu teoria arhetipală a lui Jung, cu perspectiva fenomenologică a lui Bachelard, cu teoria constructelor personale a lui Kelly și, nu în ultimă instanță, cu constructele retorice aristotelice clasice de Logos, Patos și Etos, toate considerate a fi oglinda adevărului viu de imaginație surprins în diferitele opere literare.

O grilă atât de variată și totuși unitară de interpretare a stat la baza unui studiu extrem de serios, dar și extrem de sensibil și de nuanțat, cu puncte de vedere prețioase asupra naturii profunde a scriitorilor analizați din perspectiva aducerii la suprafață și a evidențierii „virtuților directe” ale imaginilor poetice comentate.

Capitolul intitulat Metafora sunetului în poezia lui Iris Murdoch, Anne Szumigalski, George Precup și John Berryman, în strânsă legătură cu afirmația lui Nist legată de „ontologia stilului”, care, în opinia sa, este legat de majoritatea nivelelor structurii estetice, se bazează pe identificarea „stratului sonor, a stratului semantic și a stratului calităților metafizice”, în primul rând, în poeziile Ianuarie și Decembrie aparținând lui Iris Murdoch, poezii cuprinse în volumul Anul păsărilor (Year of Birds), tradus chiar de autoarea articolului.

De remarcat concluzia interesantă a autoarei legată de progresia ontologică a „stilului murdochian”, care se desprinde din identificarea modelelor alternative fonologice, morfologice și semantice care au fost analizate și din perspectiva opțiunilor estetice ale poetesei, numite în mod elevat „întruparea imaginativă progresivă a esteticii sale de viață”.

Validăm modul în care autoarea a reușit să demonstreze cât de valoroasă este analizarea din perspectiva stilistico-cognitivă a poeziei Ianuarie, structurată în jurul imaginii pescărușilor. Asocierea modelului sonor redat prin sunetul „i”, care, prin repetiție, sugerează sunetul pescărușilor, a fost magnific interpretată de autoare ca expresie a infinitului întrupat în cuvânt, infinit care ni se dezvăluie mai ales prin cuvântul „cer”. Dimensiunea spațială și temporală sugerată de acest cuvânt își adâncește semnificația prin repetare. Distanțarea lor creează un efect stilistic deosebit, observa autoarea, prin schimbarea accentului; rezultatul este remarcabil, căci atmosfera nu „se cristalizează doar în jurul purității, ci în jurul dorului de eternitate”.

Conceptul de „dramatism al limitei”, împrumutat de la Gabriel Liiceanu, contracarat de „morfologia miracolului”, a renașterii spirituale din poezia Decembrie, a condus-o pe autoarea studiului spre articularea convingerii că poezia lui Murdoch, asemenea romanelor sale, este structurată pe filosofia mobilității, a transcendentului care coboară, realizată prin imaginea lui Isus Hristos, care coboară în cotidian pentru a ne vindeca în plan moral și pentru a ne ierta.

Originalitatea demersului hermeneutic întreprins de autoare se degajă din sesizarea întrepătrunderii sunetului și a sensului menit să îmbogățească percepția cititorilor legată de decodificarea textului prin punerea în lumină a subtilităților aranjamentelor fono-prosodice, a efectelor muzicale și a asociațiilor cognitive neașteptate ce rezultă din arhitectura textului.

Pe de altă parte, poezia canadiencei Anne Szumigalski, al cărei sens se degajă din variatele structuri fonologice inserate în imagini intuitive deosebit de originale, au atras aprecierea din partea autoarei studiului în legătură cu faptul că ea se constituie ca o încercare de recuperare a Logosului poetic originar. Dicotomia aparență-esență, baza iluminării sale intuitive și a discernământului său logic, au fost în mod inspirat analizate pornind de la diferitele conotații semantice ale vocalelor și consoanelor, care, în plan estetic și etic, demonstrează valoarea inestimabilă a cuvintelor.

Poezia lui George Precup focalizată pe evocarea sacrului nu ca „mister înspăimântător, ci ca o lumină neobișnuită” a fost analizată cu aceeași sensibilitate de autoare pornindu-se de la conceptul identitar prezent în poezia intitulată Sinele și prin valorificarea relațiilor calitative dintre real și ideal prezente în poezia Lumina gândită.
Se remarcă subtilitatea, dar și tenacitatea autoarei de a recupera unitatea ontologica a minții și a sufletului prin identificarea conotațiilor semantice ale consoanelor și ale vocalelor, toate sugerând constructul subordonat de „domeniu spiritual elevat”, așa cum se afirmă în finalul capitolului.

Capitolul intitulat Sunetele și ritmurile din poezia Deposedații de John Berryman se distinge prin modul inspirat și nuanțat în care autoarea abordează dinamica personalității acestui poet modern preocupat de „facerea, refacerea și desfacerea sunetului, sensului și eului”. Conceptul lui Coleridge de „imaginație secundară” care se disipează pentru a recrea lumea a fost valorificat de Berryman pentru a crea tipare muzicale disonante, menite să redea tensiunea interioară a poetului, se afirmă în capitol.

Sugestia lui Berryman din Manifestul său în legătură cu fenomenul estetic ce facilitează faptul că ritmurile sufletului sunt susținute de aceleași ritmuri ca și cele corporale a fost valorificat de autoare pentru identificarea și comentarea ritmurilor fizice și psihice din volumul de poezii intitulat Deposedații. Ipoteza lui Ibrăileanu referitoare la faptul că un anumit tipar ritmic sau fonic se potrivește mai bine într-un context decât în altul a funcționat ca o bază de identificare și comentare a celor mai semnificative tipare stilistice care redau cel mai bine anxietatea dureroasă care-l torturează pe poet.

O serie de observații remarcabile făcute de autoare cu privire la unele consoane și la cenzură, ambele anunțând schimbări semantice menite să radicalizeze stările sufletești ale poetului, au fost inserate în comentarii pertinente. Nu ne putem abține să nu remarcăm originalitatea abordării, care derivă din comentariile extensive asupra tiparelor fonologice și prosodice și a implicațiilor lor psihologice profunde, toate demonstrând că sunetul este un mijloc de potențare a sensului și că abordarea cognitiv-stilistică este o manieră extrem de valoroasă pentru înțelegerea problemelor existente în operele literare din perspectiva propusă de autoare, și anume cea de receptor intuitiv și de evaluator logic.

Asa cum afirma Gaston Bachelard, funcția terapeutică a poeziei nu e valabilă doar în cazul „dezarticulărilor și devierilor care țin de competența psihiatriei”, ci ea își descoperă o valabilitate mai largă, adresându-se și omului obișnuit dar condiționat de lectură. În deplină consonanță cu această opinie, Clementina Mihăilescu ne invită, cu fiecare poet analizat din perspectiva relației sunet-sens, și nu numai, să pășim în spațiul poetic respectiv, spațiu în care suntem repuși în legătură nu numai cu natura descrisă de poeți, ci cu propria noastră natură profundă.

Astfel, capitolul focalizat pe poezia lui D. H. Lawrence a fost abordat de autoare, pe de-o parte, din perspectiva simbolismului freudian, și, pe de altă parte, din pespectiva „simbolismului limitei”. Apreciem că originalitatea grilei interdisciplinare valorificate de autoare și aplicate cu curaj și măiestrie pe poezia lui D. H. Lawrence derivă din identificarea tiparelor freudiene și prin decodificarea lor din perspectiva simbolismului limitei.

De remarcat abordarea sistematică și explicativă a conceptului de limită prin punerea în relație a termenului grecesc „peras” (limita), asocierea lui cu conceptul „pero” (depășirea limitei), cu „poros” (modalitatea de depășire) și cu „peiro” (încercarea de depășire). Toate au intrat în ecuație cu distincția stabilită de Liiceanu între „limita asumată” și „limita impusă”, asociate în plan moral și dublate de „voință” și conștiință”.

Afirmația lui Gabriel Liiceanu cu privire la po-sibilitatea de depășire a limitei biologice prin „voință” și „conștiință”, au fost valorificate de autoare, cu multă candoare și măiestrie, în analiza întreprinsă asupra a două poezii aparținând lui Lawrence, și anume We Are Transmitters (Noi, cei care transmitem) și Fidelity (Fidelitate).

Se impune a împărtăși concluzia ce se desprinde din acest capitol, și anume faptul că doar prin „voință” și conștiință” limita poate capta conotații cognitive și morale, făcându-ne în felul acesta să ne simțim împliniți în plan moral și spiritual. O astfel de concluzie demonstrează că textele literare pot fi surse utile de a oferi ipoteze și ipostaze ale eului nostru complex în care eul logic și cel emoțional intră într-o relație armonioasă prin eul actant, așa numitul „etos”.

Deoarece poezia posedă capacitatea de „a converti valorile”, de a tempera tristețea, imediat ce „afectivitatea colorează un spațiu”, afirma Bachelard, Clementina Mihăilescu pare a se conforma acestui demers în capitolul focalizat pe Martirologia lui Nichol. Se propune un demers hermeneutic prețios și pretențios prin încercarea de decodificare a jocului lingvistic practicat de poet și care pare a genera probleme serioase de comunicare, deoarece relația dintre elementele ce compun entitățile încărcate semantic este alunecoasă și foarte puțin inteligibilă.

Se pornește de la premisa că relația dintre cuvinte este distorsionată datorită posibilităților multiple de combinare a literelor și a fonemelor, combinații care devin accesibile doar prin metodele convenționale de decodificare. Noi sensuri, extrem de criptice, se prefigurează din redistribuirea paginilor albe, a cuvintelor trunchiate sub aspectul ortografiei și a jocului de cuvinte.

O atare abordare cunoaște o extindere în planul grilei valorificate prin puternice infuzări pragmatice, datorate faptului că poezia lui Nichol este focalizată pe comunicarea interpersonală. Astfel, autoarea valorifică teoria lui Grice cu privire la „maximile de cantitate și relație”, care conduc organic spre concluzia că sensul este „violat”, trunchiat de anumite limitări cognitive.

Grila interpretativă este îmbogățită până la saturație prin argumentele lui Semino referitoare la „vioara cognitivă” datorată faptului că rațiunea este topicalizată „nu ca o resursă constructivă pentru cunoaștere și pentru împlinirea eului”, ci ca o resursă distructivă menită să anuleze înțelegerea și comunicarea dintre oameni. Concluzia ce se desprinde din analiza extrem de elaborată a poeziei lui Nichol este că acesta în mod voit a transformat structura de suprafață a cuvintelor într-un adevărat „simulacru al eului” pentru a transmite cititorilor mesajul că lumea modernă este amenințată de disipare și distorsionare în plan semantic datorită relației compromise dintre Logos, Patos și Etos. 

Capitolul intitulat Conotațiile stilistice ale contributiilor poetice ale lui Page se ocupă tot de profunda criză morală a limbii moderne și imaginea identificată de autoare care a redat cel mai bine acest fenomen este cea referitoare la viziunea unui copil care descoperă lumea prin jocul agresiunii și al trădării, ilustrat în poezii sugestiv intitulate Omul de zăpadă și În timpul orei ne creem pe noi înșine când ni se spune să închidem ochii și ni se oferă o bucată de plastelină ca să modelăm o persoană. Cea de-a doua poezie a fost în mod inspirat interpretată de autoare ca o formă de joc și de „socializare a emoțiilor” prin sugestia că am fost creați după model divin și, dată fiind abstragerea din acest tipar, am devenit grotești și lipsiți de empatie unii față de ceilalți.   

Apreciem originalitatea abordării, care decurge din aplicarea teoriei jocului și a mitului creației aparținând lui Fr. Nietzsche și care au generat concluzia autoarei că imaginile create de noi, creatorii orbi (orbiți de păcat), sunt propria noastră imagine.

Asemenea lui G. Bachelard, care s-a hotărât să se „înscrie la școala imaginației”, Clementina Mihăilescu încearcă să ne invite să ne cantonăm și noi într-un nou și benefic început de reînnoire spirituală prin identificarea cu valențele tămăduitoare ale limbajului poetic prezente în poeziile unor poeți sibieni, și anume Gheorghe Apetroae sau Dumitru Chioaru.

Poezia lui Gheorghe Apetroae pare a fi structurată după modelul lui Proust, prin reliefarea aspectelor sensibile legate de copilărie, de adolescență, caracterizată prin încercarea disperată de a identifica „esența lucrurilor prin scris”. Evoluția în plan artistic, atât de bine ilustrată în poezia Noime, s-a bucurat de un tratament privilegiat din partea autoarei, care apreciază, urmând linia interpretativă sugerată de Bachelard, identificarea „culorilor vii ale gândului poetic” ca fiind „germen de reverie”. O atare aserțiune a condus-o pe Clementina Mihăilescu spre o abordare a poeziei din perspectiva fenomenologiei imaginației.

Din această perspectivă, noimele par a se fi transformat într-un „centru de gravitație poetică”, din care emană sensuri noi și neașteptate. Un astfel de sens iradiază și din poezia Mărturii, focalizată pe imensitatea și intensitatea istoriei poporului român și a naturii sale intime, profunde și tulburătoare.

Sunt surprinse cu finețe imaginile poetice care redau transfigurarea istoriei poporului român, și anume „marea și cerul”, „limba și poporul”, ambele emanând din memoria sa involuntară. Aceste structuri poetice au fost evaluate și interpretate de autoare ca „instanțe fenomenologice legate de capacitatea de a vedea întrupate în imagini vizuale care demonstrează că doar o grilă interdisciplinară bazată pe structuri cognitive și stilistice poate aduce la lumină și evidență permanenta lor întrepătrundere”.

Capitolul focalizat pe poezia lui Dumitru Chioaru pornește de la supoziția că sunetul este „un mijloc de potențare a sensului”; în consecință, el conține o multitudine de structuri fonice interpretate într-o manieră extrem de sensibilă și inspirată în strânsă legătură cu problemele suferinței și ale regenerării morale. Au fost plenar analizate poezii ca Radiografiile timpului citite în lumină.

Teza originală care se desprinde din analiza întreprinsă de Clementina Mihăilescu este că sunetele sunt menite să reveleze natura intimă a poetului prin orchestrarea lor inedită, cum ar fi vocalele „a” și „i” activate de substantive, adjective și verbe, interpretate de Bachelard ca reprezentând „rădăcinile arhetipale ale vorbirii” datorită încărcăturii lor simbolice și semantice menite să pună în valoare oscilațiile eului poetic.

Se apreciază extrem de pozitiv de către autoare că timpul și spațiul experimentate poetic prin imagini vizuale și auditive ne plasează direct în „memoria cauzală”, care evidențiază natura intimă a poetului, toate interpretate prin fenomenologia verbelor „a vedea” și „a auzi”. Cele mai ilustrative instanțe poetice de „fenomenologie întrupată a vederii” sunt „întunericul alb” ce seamănă cu un cerb, iar „prin coarnele lui cobora / o scară de marmură lună”.

La fel de impresionantă și magistral interpretată imagine poetică este cea care descrie „cum ninge cu oasele morților prefăcuți odată cu moartea călcând în cerbi”. Vocea imaginară ce se aude ca un ecou și redată prin interjecția „vai” ne proiectează în ceea ce G. Bachelard numea „pre-auzire” a reverberațiilor unui „univers al limitelor”, în care doar conștiința poetică „renaște permanent în casa fabuloasă a memoriei”, apreciază autoarea dotată cu un simț acut al ierarhiei imaginilor și al valorilor estetice.

Și pentru a ne convinge o dată în plus de faptul că spațiul intimității artistice se derulează de la „intimitatea poetică la întinderea nedefinită a reveriei”, Clementina Mihăilescu, activând conceptele bachelardiene de „germen” și „rațiune” pentru a forja refugiul de mare siguranță a poetului visător, ne proiectează în plin miraj interior al poemelor lui Augustin Doinaș. 

Poezia intitulată Cântecul visătorului ne propune un exercițiu de verticalizare prin înscrierea noastră emoțională în ceea ce G. Bachelard numea „temporalitatea poetică verticală”. Ni se relevă în felul acesta poetul cufundat într-o stare de visare, contemplând un miraj interior, după afirmația autoarei studiului pe care îl recenzăm. Se precizează, într-un demers de identificare totală cu textul lui Șt. Aug. Doinaș, că acest miraj interior nu devine lucrativ decât dacă ne detașăm de preocupările noastre cotidiene, prezente în poezie în sintagma „primăvara plugarilor”.

La cealaltă extremitate a textului reveriei se află o intensă experiență emoțională, și anume nevoia de împlinire a unui vis de iubire, sugerat prin variate structuri cu valoare simbolică, cum ar fi puritatea sentimentului, redată mai întâi în termenii geografiei absenței, pentru ca apoi să fie sugerată prin structuri ambigue ca „rod al treziei”, „stea disperată zorilor” sau „între cei hărăzit, spațiu de suflet cu tălpile goale/ aleg răsăritul din rouă”. Se concluzionează de către autoare că dicotomia „germen-rațiune”, interpretată din perspectivă interdisciplinară, ne conduce spre comprehensiunea faptului că poetul este unul din acei germeni menit să îmbogățească recolta visului prin voință și rațiune.

Versuri de Elena Liliana Popescu, nr. 7-8(182-183), iulie-august 2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

 

Elena Liliana POPESCU

 

Pietà

 

Privirea pătrunde în marmura pură

ce-şi cântă iubirea cea fără de seamăn.

Şi-n veşnica ei resemnare, îndură

întreaga durere ce Lumii e leagăn.

 

Şi Spaţiul se strânge şi Timpul dispare,

doar marmura plânge-n tăcere...

Natura e mută. E doar disperare

când moartea tributul de viaţă şi-l cere.

 

Pierdută-i acum omenirea întreagă

prin vina imensă şi copleşitoare.

Şi însăşi Fecioara Maria se roagă

doar pentru a noastră Iertare.

 

Şi Cerul se-ndură şi Graţia vine

doar marmura pură e vie.

Eterna icoană, sculptată de Tine,

rămâne a Milei divine solie.

 

 

Viaţa din Vis

 

O lumânare-abia topită

mai arde

fără flacără

o clipă…

 

Ea află

pentru prima oară

cum Timpul

vieţile din Vis

măsoară.

 

 

În clipa regăsirii

 

În libertatea mării constrângerea e malul.

Deplinul întuneric lumina o conţine.

Pe ţărmul neclintirii neliniştea e valul

şi din ce-a fost el lasă doar lumea care vine

 

Nimic îţi pare totul când cauţi nemurirea.

În muta disperare tăcerea e cuvântul.

Nefericirea însăşi cuprinde fericirea

când, plin de umilinţă, tu părăseşti pământul

 

Iluzia, supusă, ascunde adevărul

doar pentru a-l cunoaşte în clipa despărţirii

Acela care astăzi înseamnă trecătorul

şi care este veşnic în clipa regăsirii…

 

Imn Tăcerii

 

Cel ce aspiră încă să-şi rostească

sensibila trăire-n poezie,

Cel invitat la cina-mpărătească

hrănind cu har umila-i fantezie,

 

Cel ce ofrandă-aduce tot ce are

Aceluia ce-nseamnă însăşi Viaţa,

cel ce se-ntoarce veşnic la izvoare

şi-i pregătit oricând pentru povaţa

 

Oricui ar fi dispus să îl înveţe,

cel ce se-ncumetă-a privi-n tăcere

să-L vadă-n faptele ce par răzleţe

pe Cel ce, Singur, ştie-a lor durere

 

Şi le păstrează-n viaţă prin Iubire,

cel ce-n poeme-ncearcă să cuprindă

Esenţa vie-ascunsă-n elixire

şi din tabloul Vieţii să desprindă

 

Ce Pictorul a vrut să-nfăţişeze

prin umbrele pe Chipul nemuririi,

cel ce-ndrăzneşte să se adreseze

prin efemere versuri, omenirii,

 

Muindu-şi pana-n disperarea mută,

reînviind speranţa şi-n cuvinte

întreaga lui iubire aşternută,

din toate câte sunt, luând aminte,

 

Cel ce avea atât de mult a spune,

cândva, prin rimele-i meşteşugite

ar mai putea un alt poem compune

decât cel al tăcerii nesfârşite?

 

Acorduri neaşteptate

 

Atingi clapele durerii

în armonii bizare

pe care nu le recunoşti

acorduri neaşteptate –

ale simfoniei trăirilor omeneşti –

suferinţa îşi spune cuvântul

sub cele mai nebănuite forme

ale aparenţei,

înveţi mereu

şi eşti la fel de neştiutor,

trebuie să experimentezi mai mult,

eşti vioară, arcuş, şi mâna care vibrează

în ritmul melodiei,

eşti compozitorul ce o trăieşte

în sufletul său, tăcut,

mai înainte de a o înveşmânta

în sunete sfâşietoare,

şi cel ce o ascultă înfiorat,

eşti cântecul care doare,

când îţi atinge coardele inimii,

eşti necunoscutul

ce te întâmpină ca pe-un prieten vechi,

eşti glasul sufletului

care se regăseşte,

fără să se fi cunoscut vreodată.

 

Clipa aceea

 

Câteva cuvinte, ţi-ai spus,

doar câteva cuvinte, şi ai creat

o întreagă istorie, al cărei prezent

este deja ieri, aşa cum mâine

va fi doar trecutul aceluia

ce-l va lăsa în urmă, pierdut

pentru totdeauna...

 

Doar un cuvânt, îţi spui,

doar un cuvânt, şi te-apropii

în drumul tău de nebănuitul pas

spre necunoscut, fără să te sperii

de gândul acela care eşti şi nu eşti

tu, de clipa aceea în care poţi să fii

şi eşti.

 

Când totul se pierde

 

Ceasul nu s-a oprit dar orele

nu se mai văd marcate

pe cadranul Timpului

ce stă pe loc, în contemplare.

 

Perspectiva nu s-a pierdut,

dar obiectele nu se mai văd

delimitate pe întinderea pură

a Spaţiului – cel fără de nume.

 

Viaţa nu s-a sfârşit, dar moartea

nu se mai vede la orizont

în aşteptarea fiinţei ce se revolta

cândva, undeva, în ţara uitării...

 

Totul este la locul său ca altădată,

deşi totul nu mai înseamnă nimic

când se pierde în spaţiul fără de timp,

în timpul fără de spaţiu...

 

 

Ca prin minune...

Fiilor mei: 

Mihai-Gabriel, Dan-Cristian, Nicolae-Armin

 

Viaţa, nesupusă legilor omeneşti,

imperfecţiuni adăpostite-n cuvinte,

incapabile să trăiască fantasticul

joc al anotimpului necunoscut...

 

O, fiule, nu ţi-am spus niciodată

că timpul este vrăjitorul temut,

doar pentru cel care-şi uită obârşia,

ţara de taină, inima, viaţa, fiinţa,

 

Pentru cel ce se zbate în plasa întinsă

cu măiestrie şi farmec oriunde în jur

şi priveşte cu ochi tulburaţi peisajul

îmbietor al grădinilor plăsmuite de el,

 

Vede ceea ce vremelnicul stăpânitor

i-aduce cu bună ştiinţă înaintea ochilor,

şi-ascultă ceea ce poate auzi urechea

aflată sub vraja sunetelor modelate

 

Cu dibăcia celui ce ştie să mânuiască

secundele, orele, anii şi erele,

putere umbrită doar de neputinţa

păstrării unui singur şi tainic moment,

 

În care poţi trăi pe deplin libertatea,

când puterea îl părăseşte dintr-odată

pe mai marele vrăjitorilor lumii de vis

şi ai putea să te trezeşti, ca prin minune...

 

Am văzut-o

 

Am văzut-o cum vine,

aşteptată sau nu,

încet sau deodată.

Şi pleacă victorioasă

sau aşa crede,

pentru că nu poate lua

decât ceea ce poate duce,

ceea ce se poate pierde.

De fiecare dată constată

că Altcineva a fost primul

şi înţelege că şi acum

puterea îi este dată

doar pentru a se supune

şi a-şi purta în tăcere

povara acestei cunoaşteri

de-a lungul Vieţii nesfârşite.

 

Primăvara acestei clipe

 

Primăvară,

fiorul iernii abia se mai simte

în răsuflarea ta,

căldura binefăcătoare

și armonia culorilor verii

– încă în germene –

se întrezăresc

în blândețea soarelui amiezii…

Toamna este și ea acolo,

cu bogăția ei de arome,

dar Primăvara,

cea dinăuntrul tău,

primăvara acestei clipe,

este de nedescris în cuvinte.

 

 

Octavian Smigelschi-în panteonul național al artiștilor (Teodor Ardelean),nr7-8(182-183)iul-aug2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

Teodor ARDELEAN

OCTAVIAN SMIGELSCHI –

ÎN PANTEONUL NAȚIONAL AL ARTIȘTILOR

 

În iunie 2014, cu ocazia unei vizite la Sibiu, am primit în dar de la Alexandru Constantin Chituță volumul Octavian Smigelschi. 1866-1912, editat de Muzeul Național Brukenthal și purtând semnătura autografă a cercetătorului. De altfel, A. C. Chituță (n. 1986), care și-a susținut la prof. univ. dr. Ioan Ică jr. disertația teologico-istorică Octavian Smigelschi și pictura Catedralei Mitropolitane din Sibiu, vizează prin cercetările sale nu doar obținerea unui titlu nobil de doctor, cât, mai ales, așezarea într-o nouă lumină a operei și a destinului acestui artist, care înseamnă pentru istoria artelor plastice românești „creatorul neobizantinismului național”, iar pentru cea transilvăneană ceea ce reprezintă Grigorescu, Andreescu și Th. Aman pentru Muntenia.

Parcurgând firul cărții, care înmănunchează, într-o sinteză armonioasă, considerații pertinente și reproduceri elocvente, gândul m-a dus înainte de toate la anii liceului, în care, ca elev umanist, am învățat și istoria artelor plastice din România, din care lipseau orice fel de trimiteri spre acest nume, spre acest destin, spre această solitudine verticală. Acum, extinzând căutările peste tot unde îi este pomenit numele, constat că găsim la Octavian Smigelschi pietre unghiulare din care se pot ridica înfățișări și îmbrățișări noi pentru a reflecta etapele parcurse de neamul nostru în încercarea sa de ridicare spre orizonturile de lumină ale culturii. Smigelschi poate reprezenta, în același timp, un exemplu de zbatere amplă și un model de căutare permanentă a mijloacelor de exprimare specifice.

          Din păcate, pictorul, sculptorul și graficianul O. Smigelschi este puțin cunoscut. La 24 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, ce a avut loc la doar 46 de ani, la 10 noiembrie 1912 (an în care ne-au mai părăsit și alte mari spirite, cum au fost Spiru Haret, Ion Mincu, Ion Luca Caragiale), cercetătorul Virgil Vătășianu a publicat la Sibiu o monografie despre marele artist, la Editura Kraft și Drotleff. Din lucrare rezultau cu claritate atât căutările, cât și performanțele. Așezat la confluența dintre academism, naturalism și simbolism, Smigelschi concentra prin cursul său de viață atât multietnicitatea, cât și multiculturalismul și ecumenismul. (N.n. – o nouă ediție a apărut în 1982 la Editura Meridiane din București).

          S-a născut la 21 martie 1866 în satul Ludoșul de Sus din județul Sibiu, în familia notarului Mihail Smigelschi, cu origini certe poloneze, și a Anei Sebastian, aromâncă mândră de consângeanul Andrei Șaguna, Marele Păstor. Se pune uneori întrebarea de către unii exponenți ai purismului național de ce artistul, creștin greco-catolic și pictor de monumente ortodoxe, n-a renunțat la numele său polonez în favoarea unuia mai românizat, cum a făcut tatăl lui Titu Maiorescu, Ioan, care a renunțat la numele Maior, chiar dacă era nepot al cărturarului Petru Maior, numai pentru a nu lăsa lucrurile într-o confuzie lingvistică. Ne răspunde la această întrebare o nepoată a sa, artistă precum bunicul, dar ne oferă răspuns și Timpul. Într-un imperiu atât de divers cultural și într-o bătălie cu marele vecin de la vest, Smigelschi era purtător de nobilitate poloneză, iar Octavian un nume intraductibil în maghiară, precum mai erau pe atunci câteva dintr-o listă „sacră” bine cunoscută de intelectuali: Pompiliu, Septimiu, Severus, Ulpiu, Traianus, Silvestru, Ignațiu, Demetriu, Epaminonda, Viniciu, Teoctist, Tancred, Coriolan, Liviu, Marius, Sabin, Grațian etc.

Odată cu intrarea sa pe porțile Liceului Maghiar de Stat din Sibiu (azi Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”), începe și perioada formării sale ca artist. Studiază artele cu pictorul german Carl Dörschlag (1837-1917), exponent veritabil al picturii academice în epocă; în combinație cu spiritul simbolismului, constituie prima sa școală vocațională. Profesorul sibian a fost timp de decenii unul dintre cei mai căutați portretiști din Transilvania (Portretul parohului Karl Fuss, Portretul doctorului Carl Konrad ș.a.), dar și un peisagist excelent, pe urmele curentului realist de la Academia de Arte Frumoase din Berlin. Cunoscătorii apreciază cu deosebire lucrarea Portretul unei femei / Tânărul român, cărbune pe hârtie, expus pentru prima dată la Sibiu în 1887, dar mai ales un peisaj din Cisnădioara, aflat astăzi în custodia Muzeului Național Brukenthal. De la maestrul său, Octavian Smigelschi a învățat multe taine, cu deosebire „tehnica” de dirijare a luminii, atât pe „chip” – în portret, cât și pe „decupaj” – în peisaj.

Pe acest traseu de viață în care orizontul plastic era deja dominant, se vor broda mai apoi contacte profunde, concretizate atât prin studii (1885-1889, Școala de Profesori de Desen din Budapesta, unde l-a avut ca magistru pe Bartolomei Szekelyi, urmaș al școlii vieneze de pictură), cât, mai ales, prin călătorii de studiu. Prima o întreprinde încă din perioada budapestană la München, acolo unde pulsul picturii europene era cel mai relevant, după Paris și Viena. Dar la Viena și apoi la Dresda și din nou la München va avea prilejul unei documentări temeinice, decisive pentru clarificările sale pe linie de expresie artistică. Va mai întreprinde vizite tematice la Veneția, Ravenna și Florența, iar în 1904, în pregătirea unei oferte ortodoxe sibiene, vizitează mănăstiri și biserici la Tismana, Cozia, Bistrița, Horezu, Curtea de Argeș, București, Snagov, Sinaia. Apoi, Iași, Suceava, Dragomirna, Putna, Rădăuți, Humor, Voroneț și Cernăuți... De aceste vizite se leagă reușita sa la concursul pentru pictarea Catedralei Mitropolitane din Sibiu (iconostas, cupolă și pandantive), căci influența artei bisericești din Regat a fost decisivă.

Vorbeam de formarea sa pe paralelele de memorie plastică europeană. Mai trebuie adăugat exercițiul didactic de la Schemnitz (azi Banská Štiavnica, în Slovacia), de acolo de unde în decursul secolelor anterioare au venit cei mai mari specialiști în minerit și prelucrare pentru bazinele miniere transilvănene (Baia Mare și Apuseni). Toate aceste peregrinări culturale, de voie și de nevoie, au lăsat amprente speciale în cariera acestui artist ardelean. Dominat de instinctul verticalității și de dorul de înalt, O. Smigelschi a lăsat ca toate să-i „trezească” interioarele, încât răspunsurile artistice să poată lesne să fie considerate în același timp și asumări axiologice, dar și răspunderi creștine.

Și-a exersat puterile de așezare în operă a talentului său cultivat lucrând intermitent la executarea picturilor de la bisericile din: Racovița, Bratei, Drăguș, Șanț, Sâncel, Ilva Mare, Măgura Ilvei, Romuli, Rodna, Poiana Ilvei, Mihalț, Vereșmort, Timișoara-Fabrica, Ciacova. Lăcașuri de cult din Alba, Sibiu, Timiș și Bistrița-Năsăud, zone cu specific și cu sufraganități diverse. Biserica din Rădești era lăcașul de suflet al episcopului martir Demetriu Radu de la Oradea Mare. La Sibiu comisia era formată din specialiști de la București. Pictorul s-a pliat minunat pe toate cerințele iconologice și iconografice, fie ele ortodoxe, fie greco-catolice (a executat schițele pentru pictura Catedralei Greco-Catolice din Blaj, dar lucrările s-au amânat din rațiuni financiare), fie romano-catolice (a pictat și capela de la Gimnaziul Catolic din Budapesta).

Din toate aceste încercări Octavian Smigelschi a lăsat o moștenire diversă imensă. Cartoane pentru frescă, desene, schițe, mulaje, figurine, piese sculpturale, panouri, fotografii ... Prin toate aceste „exerciții” și „realizări” s-a impus în axiologia artistică drept întemeietor al neobizantinismului românesc, curent de intersecție între Orient și Occident.

Deși a trăit doar 46 de ani și a „făcut artă” doar 22 (prima expoziție o are la Sibiu în 1890), Octavian Smigelschi a beneficiat de multe aprecieri. Burse de studiu în diferite centre, premii, stipendii, expoziții, carieră didactică, laude ...

Au formulat elogii, fie pe linia unor analize de context, fie cu ocazia unor evenimente: Al. Tzigara Samurcaș, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Elie Miron Cristea, Ioan Rațiu, Ion Mincu, Nicolae Iorga, Valeriu Braniște, Octavian Tăslăuan, episcop Demetriu Radu, episcop Vasile Hossu, George Oprescu, Coriolan Petranu. Dar și contemporanii noștri: Virgil Vătășianu, P.S. Visarion (fost episcop vicar la Arhiepiscopia Sibiului, acum episcop de Tulcea), P.S. Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea, unul dintre cei mai mari protectori ai memoriei lui Smigelschi în vremurile de azi, inclusiv sprijinitor financiar al cărții-album menționate... Apoi acad. Răzvan Theodorescu, Gheorghe Vida, Negoiță Lăptoiu, Ioana Beldiman, Iulia Mesea, Nicolae Sabău, Ioana Gruiță-Savu, Olimpia Tudoran, Ion Onuc Nemeș, Alexandru Constantin Chituță. Acesta din urmă s-a poziționat esențial și în inițiativele ultimilor cinci ani, dar și în „nucleul” propriilor demersuri.

Acum, când multe din energiile neamului se concentrează spre a reflecta, în cadrul „Centenarului 1918-2018”, cele mai alese contribuții pregătitoare ale „miracolului românesc” de la începutul secolului XX, să nu-i uităm pe acei patrioți care n-au avut roluri de fațadă, dar au lucrat în profunzimile pulsațiilor românești specifice. Spuneam că nu a dorit să-și românizeze numele, dar asta pentru că El considera că eticheta de identitate națională ți-o dă mult mai bine opera. Prin pictura unor peisaje, a unor figuri de țărani români ardeleni, a unor biserici-nave de salvare a limbii și a credinței strămoșești, Octavian Smigelschi a adus în atenția opiniei publice din vremea sa, alături de autoportrete și alte portrete de figuri ilustre, tablouri concrete ce oglindesc aspirațiile naționale ale românilor. Tripticul național (1906) format din Seceriș, Neagoe Basarab în portretul votiv de la Curtea de Argeș și Cucerirea Plevnei (cumpărat de George Pop de Băsești și aflat astăzi la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie din Baia Mare), alte lucrări în ulei, tempera, acuarelă, cărbune, frescă, ciment colorat, mozaic în pastă de sticlă reprezentând: Țărani, Țăran din Ardeal, Femeie bătrână, Portret de țărancă, Ulița din sat, Peisaj cu fântână, Marginea satului.

Din mărturisirile fostului „tânăr muzeograf” de la Brukenthal, N. Gh. Iorga, aflăm că Octavian Smigelschi a avut parte, chiar și în „perioada neagră” a culturii române, de o frumoasă punere în lumină a operelor sale, cu ocazia semicentenarului comemorativ din 1962. Organizatorii au putut beneficia atunci și de consilierea devotată a doamnei Pulcheria Smigelschi, venerabila soție a artistului. Iar peste patru ani, același muzeu a organizat la București, cu ocazia centenarului nașterii artistului, în sălile Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, o expoziție retrospectivă.

Mai aproape de noi, de moștenirea culturală a celui care ne-a inspirat relația dialectică dintre credință și solemnitate și ne-a reînvățat pictura bisericească, la punctele de intersecție dintre clasic și bizantin, se ocupă Mitropolia de la Sibiu, Muzeul Național Brukenthal, Episcopia Greco-Catolică de la Oradea, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu și urmașii artistului, căci familia Smigelschi are un adevărat eșantion de expresie plastică și la ora actuală (dinastiile de artiști Smigelschi și Șetran).

În 1912, în „Neamul Românesc”, la moartea lui Octavian Smigelschi, Nicolae Iorga scria printre altele: „Noi, de aici nu-l cunoaștem pe acest ardelean...”. La 105 ani de la această tristă aserțiune ar fi bine să putem spune că, grație inițiatorilor „flăcării naționale”, îl cunoaștem pe Octavian Smigelschi la adevărata sa valoare și pentru rolul istoric pe care l-a jucat în scurta sa viață.

          Fie-i memoria mult binecuvântată!

 

Versuri de Adela Ponoran si de Camelia Ardelean, nr. 7-8(182-183), iul-aug 2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

Adela PONORAN

- debut –

 

Ancestral

 

Din coastă îmi frămânți trup de femeie,

Iar pielea mi-o pictezi cu izbucniri de noapte

Amestecate-n tunet și scânteie

Și în ureche îmi atârni, sălbatic, șoapte.

         

În sânge-mi cuibărești străfulgerare

Care se-avântă tresărind în zborul nou,

Cioplită din lumină și din neguri amare.

Bătaia ta răsună în pieptul meu, ecou.

 

Prin ochi îmi plimbi maree printre stânci –

Și pașii noștri goi nisipu-afundă moale.

M-agăți de raza lunii,-ntre coapse îmi-arunci

Reminiscențe de blesteme ancestrale.

 

În dimineață ne-apasă norii muți, de fier –

Cred c-ai uitat să pui soare pe cer...

 

Cascada

 

Cu palma lipită de scoarța subțire

Tăcerea se-agață cu spaimă de mine.

Pierdută în munți, respir cu șovăire

Lumea în care m-ai lăsat fără iubire.

 

M-agăț de rădăcini, urcând prăpăstii.

Pășesc spre nicăieri. Searbădul azi

Dizolvă cer, lumini, mirosul ierbii...

O liniște pustie-atârnă-n brazi.

Se rupe din mine haotic mugind

O luptă, o moarte, o altă cascadă –

Copite de vifor, de apă lovind,

Topesc urmele mele în zăpadă.

 

Istovitor, îndur cu scrâșnet greu

Căderile în care mă înec mereu...

 

 

Calm

 

Izbesc albastrul năruind cenușa

Viorilor cu zbatere de pește

Și-n jur se-nalță-ntunecat de cețuri

Fuiorul argintiu ce nimicește.

 

Mă rupe toată-această agonie –

Rafale zgâriind cu șerpi pădurea,

Orbind cu albul iernilor tăcute

Mirosul reavăn izbucnit aiurea...

 

Cu gheare, săbii, ciocuri ce atacă,

Îngeri si vulturi, peste brădet și-n râpi...

Distorsionat, vuiește printre spaime

Amestecat cu urletul de lupi.

 

Iar pielea mea e puful de pe aripi.

 

Schiță

         

Apropie cărbunele de pânză

Și la-nceput ochii să-mi desenezi,

Prin gene lungi lumina să pătrundă,

Să te privesc în timp ce mă creezi.

 

Pe urmă, gura – șoapte să îți spună

Și părul răvășit în gest plăcut,

Ca, tulburat, pânza să recompună

Povestea care-n noapte s-a pierdut.

 

Iar degetele plimbă-le pe buze

Ușor, ca sărutările să-mi simți,

Să-ți amintescă stările difuze

Din iadul nostru-amestecat cu sfinți.

 

Și din adânc, priviri întunecate

Pe piele țeasă-n tușe suprapuse

Fiorii-atingerilor încadrate

În harta mângâierilor apuse.

Iar în final, admiră-mă din umbră  

Cum stau – un alt trofeu fără valoare,   

Cu gândul la o pradă următoare...

Dar măcar ușa să n-o-nchizi în urmă.

 

Tablou

 

Cu ochii roșii văd opac lumina,

Iar oamenii pe străzi nu mai au chip.

Pășesc prin ei, înaintând spre cina

La care mă vei vinde pe nimic.

         

În părul roșu stelele se-adună

Și luna-mi bate-n piept cu îndârjire.

Deasupra, cerul stă să descompună

Fâșii de nori striviți sub pas subțire.

 

Pe buzele purtând cuvinte tandre

Am tatuate roșii sărutări.

Pe corpul meu de fum, săgeată caldă

Duc răni de-amețitoare desfătări.

 

Cu unghiile carnea mi-o deșir

Cum scoica taie-n marea sfâșiată.

Cu greu îmi amintesc cum să respir.

În gene, păsări roșii se arată.

 

Când roșul e culoarea preferată,

Pictează-mă cu ochi întunecați.

 

Zeița

         

Stăpână-a apei, răspândesc teroare.

În temple jertfe ard în ritual.

Prin mări mi-au ridicat strălucitoare

Castele ascuțite de coral.

 

Domin pământul de pe piedestal

Și-am lumea-ntreagă-ntinsă la picioare.

De rochia țesută din cristal

Se-agață, fornăind, caii de mare.

 

Cu-n simplu gest orașul îl înec.

Răstorn catarge, vase pescărești

Și-n viforul ce mă-nconjoară trec

Triumfător cu trena mea de pești.

 

De vocea mea și valul, și fulgerul ascultă,

Iar stâncile se clatină mereu.

Dar mă privești și redevin, pierdută,

Zeița furtunii din sufletul meu.

 

***

 

Camelia ARDELEAN

 

Rondelul pietrelor din noi

 

Povara pietrelor din noi

Întipărită-i pe retină;

Cu simțăminte-n carantină,

Greblăm păcate-n mușuroi.

 

Deschis-am poarta la noroi,

Sperând la izul de rășină;

Povara pietrelor din noi

Întipărită-i pe retină.

 

Purtăm, cu fițe de eroi,

Sub noul văl, aceeași mină,

Pe-o scenă care se înclină,

Împiedicați ades de ploi.

Povara pietrelor din noi...

 

Iarba dintre stele

(sonet)

 

Păşind încet prin iarba dintre stele,

Împotmoliţi pe dulcele tărâm,

În lanţuri ce nu vreau să le sfărâm,

Alunecăm pe ritmuri de kantéle.

 

Cotrobăind sub finul caldarâm,

Prin rădăcini, cu patimă de Iele,

Ne-am priponit şi sufletu-n atele –

Ajuns-am libertatea s-o urâm.

 

Când cerul îşi deschide călimara,

Cernând pe raiul nostru un poem,

Cu vers călit sub vânturi de Sahara,

 

Incendiat de-al dragostei blestem,

Ne înfruptăm mai aprig din avara

Iluzie cu aerul boem.

 

Rondelul zâmbetului fad

 

Pe umbra zâmbetului fad,

Ce înfloreşte ilicită,

Am înnorări de „adamsită”,

Dintr-un conflict anterograd.

 

E-un vis anarhic sau nomad,

Cu existenţă implicită,

Pe umbra zâmbetului fad,

Ce înfloreşte ilicită.

 

Mi-e timpul noul „camarad”,

Îmi cerne sevele prin sită;

În cerbicia sa tacită,

Pavează drumul către iad,

Pe umbra zâmbetului fad...

 

În lumea unui goeland

 

În lumea unui goeland

E ţipătul o rană;

Captiv în propriul avanpost,

Nu cere de pomană.

 

Navigator neîntrecut –

Neptun îl strânge-n cleşte,

Înfruntă dârz al său destin,

Pe faţă, ostăşeşte.

 

Transportă-n plisc bucăţi de cer,

Cu Geea la picioare,

În faţa lui genuni se sparg,

Chiar şi apusul moare;

 

Albastrul e-n privirea sa

Un cântec fără note.

Bolnav de aventuri, precum

Faimosul Don Quijote,

 

Şi-aruncă zboru-nveşmântat

În fluturi de zăpadă,

Spre un cotlon de paradis –

O nouă escapadă,

 

Apoi coboară în adânc,

Sub foşnete de sare,

În timp ce ere-ntregi l-au nins

Cu gemete de mare...

 

Versuri de Coman Șova, nr. 7-8 (182-183), iulie-august 2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

COMAN ȘOVA

 

Timp astenic

 

Mă rog de sânge să mă poarte până la urmă, cu cenuşa în părul țipat între pini – să treacă în bocet a copitelor turmă.

 

Vai, tâmpla mi-i ținta falselor vini.

 

Sunt iarba tristă a vorbelor nespuse, veghind în muțenii cu dangăt de tuci, de-a valma mâhnite cad vârstele-apuse, cad dogmele negre năuce din cruci.

 

Sunt țintuit pe-un fir de praf amar şi ros de spațiu-n goană, subțiat, protestele zvâcnesc pe frunțile de var în pulsul unui timp astenizat.

 

Ruga fierarului

 

Doamne, dă-mi un ochi de soare să torc fir de bronz pentru greblat, dă-mi din lăstărişul forței Tale râvnă-n meşteşugul ce mi-ai dat.

 

Fă din fier să crească bogății, țărna să se facă portocale –

 

şi să coacem roada sântelor-mării la zeițe tinere în poale.

 

Doamne, dă-mi şi rodii, pâine caldă, vin, strigătul copiilor ce-aşteaptă

 

să se işte-n aer de pe şoldul plin, ca să-mi ducă sângele în faptă.

 

Rugă

 

Dă-mă jos din prag de iarnă în copil, dă-mă din
octombrie în april, dă-mă din zăbavă în febril,

 

fă-mă, Doamne, pentru-o noapte Will.

 

Dă-mi putere pân' la capăt, dă-mi,

dă-mi iubire şi copii mai dă-mi,

cât exist nu mă opri la vămi –

dă-mi putere pân' la capăt, dă-mi.

 

Stare de târziu

 

Doamne, adu-mi calul cel plecat în nori,

ia-l de frâu şi vino să-mi asculți un gând:

eu m-am tot născut de-atâtea ori –

 

adu-mi calul, Doamne, calul alb şi blând.

 

Mă grăbesc, Părinte, vreau să plec cu el într-o lume mare, cu tăcerea-n geamuri, să crească înserarea lină pe-un inel, dintr-o coapsă crudă oglindită-n hamuri.

Adu-mi calul, Doamne, cel tăcut ca piatra – l-am mânat să pască nouri în april – vreau să-alerg pe coama-i cu tăcerea toată, nu mai vreau, Părinte, să mă-ntorc copil.

 

Cuib de silex

 

Am să leg de-o şoaptă luna, s-o aduc încoace calmă, să fac boltă sub un crater

 

stins în palida ei palmă

 

şi s-ascult în joi tăcerea,

ocrotit să fiu de Domnul,

să sculptez cerdac în silex

cu un trup uşor ca somnul.

 

Şi-mbătat de necunoaşteri, când vin muzici din pustii, să foşnească-n sânge naşteri de copii cu părul gri.

 

Zgomot

 

E zgomot mult pe lume,

e mult zgomot –

poeții-s stingheriți de zgomot.

 

Le vine zgomot nepoftit în umbră, decapitând imagini,

 

zgomot hoț ce intră pe fereastră şi calcă greu, târâş pe melodii,

 

țopăie pe timpane, pe nervi, pe lacrimă, zgomot de praf, de fiare, de harță, de pâră, de fum, de țipăt, de zăvor, de vomă, – zgomote, zgomote, zgomote, cuiele, spinii şi lemnul

 

pe care zace liniştea

 

cu palmele zdrobite.

 

Visez un loc

 

Visez un loc de pace, cu animale blânde şi pini stufoşi cu ace argintii,

 

cu cerul sfânt ca miercurea-n amurg şi stâncile de psalm pustii.

 

Să curgă apă lină pe prund de ceară moale, vreau păsări răguşite mirate de adânc, să simt în sânge zborul de răcoare

 

şi-o lună poposită în vizuini, pe-aproape, să fete fără țipăt pui de tăcere gri

 

şi stelele să curgă cu foc de curcubeie, când eu, fugit de zgomot, de femeie, căzut în gura nopții în genunchi, plecat din bunăstare, înăclăit de vorbe, turtit de sfat, de prieteni, îngrețoşat mereu, scăpat de cumințenii, de praful de cărbune, ieşit din zațul
vârstei şi-al străzilor tehui, mă contopesc cu iarba şi, fără rugăciune, las umerii să crească pe astrul nimănui.

 

Nesomnul

 

Odaia se măreşte ca o disperare, aerul se dilată în somnu-mi, îngerii fug cenuşii. Sunt singur.

 

Spațiul răsuflă enorm,

 

se rostogoleşte spre mine un crater de lună, pământul sub laba păroasă mă ține, –

 

mă iartă, mamă, mă iartă, iubito, părul a spaimă țipă în sus, gura de frică geme strivită, spațiul cu carii râde apus. E un coşmar, zic,

 

e o toană a nopții în hârjoană şi plâns,

 

e o grimasă a vremii ce-şi încruntă sprânceana la copiii astenici –

 

e aerul fad, e ora târzie

 

şi somnul zbârcit de oboseală sare-n piciorul schilod. Îmi aud respirația,

 

aud priviri scuipate peste tot,

şi iată pasul, şi iată căderea, şi iată zgomotul,

prăbuşindu-se toate

 

în golul căscat între mine şi altceva.

Şi somnul nu există

şi carnea nu există,

sunt aer tot

şi tot sunt un coşmar

ce încă n-a trecut.

 

Noaptea ielelor

 

Aleargă păstrăvi singuri în sânge brumăriu, spre soarele grăbit să se închege –

 

şi întețitul chef, al valurilor pliu, smolit de noaptea ielelor se drege.

 

Cad mere ionatane la adieri prelinse –

 

şi pruncii grei de zile se nasc sub ceruri grave

de-octombrie ce-şi poartă belşugurile ninse pe lutul care sună a ropot de potcoave.

 

Bărbații-aduc pe umeri de roade sacii plini şi stăm pe ei ca-n tronurile dace –

 

din sfintele memorii îmi iau pios lumini, neglăsuite vorbe şi le întorn încoace.

 

Noapte

 

Se-ntunecă răcoarea-n pinii blânzi, peste frunte greu se lasă vina,

 

să invocăm cu zgomot jilave izbânzi, când se credea în bine cu de-a sila.

 

Cad lespezi ude peste ochi senini şi tâmpla moale pleacă în otavă, albesc de griji cu neştiute vini, cad ploi târzii pe țarina bolnavă.

 

Imn

 

Ce sfinte mâini, ce brize, ce cânturi, ce ninsori au modelat curburile fecioarei

 

cu strigăte şi flaute ce cheamă țărâna lui Adam,

 

din care-a fost culeasă?

 

Femeie răstignită pe naşterile toate, primeşte-ngenuncherea grea a bărbaților pe care i-ai şi născut,

 

iartă-le asprimile şi împotrivirile, iartă-le-ngâmfarea şi iluziile puterii, sunt muritori,

 

frumoasă doamnă-a lumii noastre de copii.

 

Când „a nu fi“

 

Iubite prinț, a dispărut Horațiu, da, a dispărut. Sunt mult mai trist şi-ngândurat şi, vezi, cu firea mea de om tăcut,

 

trebuie să țip, să cer, să demonstrez.

 

Prințe, suntem în zodia celor doi gropari, buzele lui Yorick s-au veştejit protestând, se bea din mustul unei crime mari şi se aşază zațul neliniştii în gând.

 

Hârlețele sapă în cântec de tobe şi salve, se hămăie de pretutindeni aiurit,

 

au pierit măscăricii cu tâmplele albe şi Fortinbras prin frig s-a rătăcit.

 

Mă plimb prin ceața ta şi spectrul vine spărgând cu tâmpla somnul unui astru, iar degetul întins spre

rănile din mine arată vinovații şi cheagul din dezastru.

 

E-un timp bolnav, ah, prințe, de-ai fi mai lângă azi, prin ceață şi insulte să suspini „a fi“

 

când „a nu fi“ – degeaba, prințe, arzi – e-un joc enorm cu-otrăvuri gri.

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 31 - 40 din 2100

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.