top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
(Tragi)comedia umana in prozele volumului 360 al Ancăi Goja (Adela Naghiu), nr.2(189),februarie2019
Mar 03, 2019 at 11:00 PM

 

Adela NAGHIU

(TRAGI)COMEDIA UMANĂ

ÎN PROZELE VOLUMULUI 360O AL ANCĂI GOJA

          

Cu 360o (Ed. Paralela 45, Pitești, 2018) Anca Goja se află azi la cel de-al treilea volum de proză scurtă după Zăpadă neagră și alte povestiri (2014) și Fabrica de fericire (2016), dovedind că talentul primelor tatonări epice se grefează pe un consecvent exercițiu al scrisului (și cititului) de literatură, conducând la dobândirea unor tehnici specifice prozei scurte și la formarea unui stil propriu.

          Cartea Ancăi Goja e structurată pe două mari părți, prima cuprinzând schițe și povestiri, cea de-a doua, texte mai ample, dintre care ultima bucată (Sens interzis) ar putea întruni rigorile nuvelei: proză realistă (post)modernă, narațiune la persoana a III-a (cu o singură excepție, pseudojurnalul Cercul prozatorilor din Vamă), oricum cu un narator obiectivat, mascat în culise și aproape necruțător cu personajele sale, mai toți niște antieroi, dar și cu deznodământul unor povești.

          De fapt, tocmai finalul (destul de puțin previzibil) este cel care dă savoare textelor, făcându-le memorabile, în ciuda multitudinii de perspective pe care le deschide o carte de câteva zeci de povestiri.

          Se poate chiar identifica un tipar prozastic: o situație de viață tipică, evenimentul atipic, filmul evenimentelor și rezoluția (care uneori revine la premisă, alteori o contestă).

          În Scara de bloc, protagonistul e Borcan, un vajnic șef de scară, cu habitudini din perioada muncii socialiste (dar adaptate în clișee capitaliste), care „implementa proiect după proiect” și a cărui deviză era „Eu sunt vânător!”.

          Pătruns de importanța funcției sale, Borcan supraveghează ca un cerber ordinea și disciplina în scară, verifică dacă gunoiul aruncat la container e sortat, dacă proprietarii de câini sunt echipați corespunzător pentru adunatul excrementelor și, cea mai cumplită represiune, afișează locatarii neglijenți și lipsiți de implicare gospodărească la avizier.

          Proiectul „de scară” al lui Borcan culminează cu lansarea în preajma Crăciunului a concursului „Cea mai frumoasă fereastră”, astfel încât, de voie-de nevoie, toți și-au împodobit ferestrele cu Moși Crăciuni, cu beculețe, cu orhidee.

          Dar cum evaluarea apartamentelor de la ultimele etaje nu putea fi făcută din stradă, ci numai prin vizitarea, pe rând, a tuturor apartamentelor, Borcan se vede nevoit să bată la toate ușile. Gurile rele din scară spun că cel mai mult ar fi durat evaluarea Maricicăi de la patru, care avea în geam o inimă mare de carton, pe care a lipit o instalație de brad și care a devenit apoi și ea „vânătoreasă”.

          Umor negru și ironie în Țigări și slănină, povestea unui contrabandist de țigări vizitat la pușcărie de nevastă și de fiică – prima, mândră că i-a adus „o dărabă mare de slănină”, a doua, rușinată că e „cu burta la gură”, dar plină de încredere în iubitul, Milică a lui Nemeș, care a șmanglit și banii familiei, cică pentru nuntă, și cu care a rămas „să o sune”.

          Pentru protagonist, obișnuit cu statul la pândă și fuga prin pădure cu sacii de țigări în spate și câinii polițiști pe urme, așteptarea pare singura soluție. Și pentru ispășirea condamnării, și pentru viitoarea nuntă. Și pentru că, spune el, „oricum nu avem altceva mai bun de făcut”.

          Prin vălătucii de fum conturează un ménage à trois de studenție (un cuplu și încă o fată împărțind chiria unui apartament), dar, contrar așteptărilor, băiatul este cel care părăsește scena (e, de fapt, bărbat însurat în lege și cu copii pe deasupra), iar noua sarcină a nevestei declanșează criza de gelozie a iubitei (una dintre cele două fete) și plecarea lui, povestirea încheindu-se spectaculos cu o scenă fierbinte a fetelor.

          Într-un alt text, Cercul prozatorilor din Vamă, autoarea își mărturisea nesiguranțele în privința descrierii scenelor de sex, considerate o provocare chiar și pentru scriitorii experimentați. Reușite până acum mai ales în cazul prozatorilor-bărbați (Mircea Eliade, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Lucian Dan Teodorovici), scenele erotice din volumul Ancăi Goja vădesc îndrăzneli de limbaj contraindicate pudibonzilor, o bună cunoaștere a psihologiei masculine și feminine, detașare ironică și relativizare în unele texte, dar și o oarecare duioșie, un lirism refulat în alte secvențe (după o scenă erotică în pădure, după plecarea celor doi „în iarbă se vedea o urmă ca de animal sălbatic”).

          Ori vă apucați de fumat, ori vă puneți la punct cu fotbalul. Și de azi să scrieți un jurnal” – sună imperativ comandamentul lui Dan Coman, profu’ de scris din Cercul prozatorilor din Vamă (și unul dintre cei mai buni poeți ai generației milenariste).

          Experiența taberei de proză e valorificată de Anca Goja într-un pseudojurnal (toți participanții scriu și citesc din jurnalele lor, că așa e „metatextual, nu știu cum”).

          Respectivul fragment e important în economia volumului, dezvăluind câteva etape de formare (exerciții de scriere creativă, compoziții cu temă dată, povestiri pentru copii, dialoguri cu un anumit număr de personaje, rescrierea unui text din perspectiva altui personaj – Plaja lui Bolano etc).

          Exoticul Bozo apare și el în peisaj. Realitate sau ficțiune, Bozo, un rocker misterios, trăiește „doar ca să vadă răsăriturile la mare”, n-are niciodată țigări (iar protagonista-naratoare, deși nu fumează, se îngrijește să aibă mereu), dar înoată în spuma valurilor precum Neptun și emană, în bună tradiție livrescă, „miros de alge”.

          Aparițiile lui – în mare și în viața naratoarei – nu fac decât să coloreze niște zile, altfel de scris și citit intens, de găsit soluții la marile întrebări ale breslei.

          Sens interzis, nuvela care încheie cartea Ancăi Goja, e povestea de dragoste dintre Evelina, o profesoară de română bovarică, și Vlad, un elev „dintr-a XII-a B” cu multă imaginație (și oareșce cultură poetică: știe pe de rost Cântec de inimă albastră al lui Dinescu, deși poemul nu e în programa de bacalaureat). Bine descris, scenariul seducției dezvăluie străvechi complexe psihologice (complexul lui Oedip – adolescentul căutând feminitatea maternă, ocrotitoare, complexul lui Pygmalion – ea trăind confuzia îndrăgostire/atașament dintre maestru și învățăcel). Meditațiile la română devin un pretext amoros, dar după îndrăgostire urmează dezvrăjirea, narațiunea virând spre derizoriu, căci, după bacalaureatul luat cu puțin plauzibilul 10, Vlad ajunge student, cei doi se căsătoresc, iar erosul eșuează lamentabil în prozaism. Finalul relativizează și mai mult povestea de iubire, căci, în lipsa lui Vlad, Evelina își continuă meditațiile pentru bacalaureat, rămânând, după cum afirmă noul învățăcel, „mult mai frumoasă decât orice fată de la noi din școală”.

          Caleidoscopic, volumul Ancăi Goja tranșează felii de viață, situații banale sau excepționale, configurează existențe și oameni făcând, ca într-o celebră spunere, „concurență stării civile”: femei de serviciu nevrotice, taximetriști libidinoși, frizerițe vulgare și plate, gospodine cu angoasa menopauzei, polițiști pedofili, ceasornicari îndrăgostiți, prozatori fără idei.

          Amănuntul autenticist nu e nici el neglijat (putându-se recunoaște în unele povestiri, chiar sub vălul ficțiunii auctoriale, situații și oameni reali) și nici contextul social-politic: Revoluția din 1989, corupția și demagogia politicienilor, emergența lor din straturile cele mai de jos ale societății (caragialianul Mache, într-o proză omonimă a Ancăi Goja, e un infractor ajuns la pușcărie, un informator abject al Securității de rit nou, cu relații în mediile influente și care își propune nici mai mult, nici mai puțin decât să ajungă, după eliberare, senator).

          Considerată multă vreme drept un gen minor, proza scurtă tinde să recâștige teren și pe fondul unei apetențe mai mari pentru fast-book a cititorului contemporan, dar și prin reușitele noului val de tineri prozatori între care se situează cu succes și Anca Goja cu noul ei volum de proză.  360o  nu e o „întoarcere pe loc”, ci o cuprindere în mișcare a lumii, o evadare din realitate prin pârgiile ficțiunii, dar mereu cu realitatea pe urme.

                                                                                          

 

 

O sută de ani, o sută de destine (Săluc Horvat), nr.2(189),februarie 2019
Mar 03, 2019 at 11:00 PM

 

Săluc HORVAT

O SUTĂ DE ANI, O SUTĂ DE DESTINE

 

          Sub semnul acestei sintagme se înscrie recenta lucrare, apărută în 2018 cu  titlul 100 de personalități maramureșene care au făcut istorie, editată de Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” (director dr. Teodor Ardelean) și de Academia Română, Centrul de Cercetare și Documentare Baia Mare, în cadrul proiectului „Maramureșul la Centenar”, fiind o lucrare de referință pentru istoria Maramureșului și nu numai.

          Ideea și substratul acestei vaste lucrări au pornit de la constatarea (realitatea) că de acest spațiu își leagă numele un număr impresionant de personalități, care, prin ceea ce au făcut, prin implicarea lor în viața politică și socială și mai ales prin operele lăsate, „au făcut istorie”. Unii au avut un rol important la înfăptuirea actului Marii Uniri de la 1918, dacă ar fi să-i amintim pe corifeii acestui proces – George Pop de Băsești și Vasile Lucaciu – care au fost implicați direct; alții au contribuit la desăvârșirea marelui act istoric.

          Realizată de un colectiv larg de autori, coordonată de Teodor Ardelean, lucrarea se deschide cu un Cuvânt înainte semnat de conf. univ. dr. Ștefan Vișovan, în care se motivează oportunitatea acestui demers editorial, faptul că în Maramureș se regăsesc puternice forțe creatoare: „Cartea de față afirmă cu dovezi peremptorii forța creatoare a Maramureșului, deschiderea spre cultură și informație a intelectualilor săi de mare anvergură, care, fiecare în sfera sa de implicare, a impus atât cultural-științific, cât și politic acest Nord fermecător ca pe o inepuizabilă sursă de valori, ca pe o vatră constantă și mereu vie de românism și de sentimente patriotice înalte și mobilizatoare”.

          În viziunea editorială, principiul esențial de selecție a fost acela de a cuprinde personalitățile care își leagă numele și activitatea de Maramureș, pe parcursul celor o sută de ani de la Marea Unire, care au încetat din viață între anii 1918-2018. Fără a face o grupare sau o ierarhizare după domeniul de activitate, Dicționarul a ordonat subiecții în funcție de anul decedării acestora, în perioada avută în vedere.

          Primul care a deschis ordinea este istoricul și marele om politic, tribunul Marii Uniri,  George Pop de Băsești (1835-1919), și se încheie cu numele profesorului Nuțu Roșca (1932-2018).

          Este demn de subliniat faptul că acest spațiu istotic aflat oarecum la margine de țară a dat în decursul anilor, în acest crâmpei de istorie, un număr atât de mare de personalități care cu adevărat au făcut istorie prin implicarea în viața politică, socială sau prin operele lor științifice, istorice, literar-artistice.

          Istoricii și oamenii politici – precum George Pop de Băsești („cel care s-a aflat în fruntea luptei pentru libertatea și unitatea națională a românilor din Transilvania”), Vasile Lucaciu (omul „drapel al generației făuritoare a Marii Uniri”) – au fost modele de urmat în întregul periplu al luptei pentru întregirea noastră națională. Acestora li s-au alăturat mulți alții în acest nobil deziderat. Alexandru Filipașcu, autorul valoroasei lucrări Istoria Maramureșului, despre care acad. Ioan Aurel Pop scria: „Trecutul Maramureșului nu a fost pentru Alexandru Filipașcu pur și simplu o istorie locală sau regională, ci a devenit o icoană a vieții românești în legătură cu celelalte țări și provincii românești .
În galeria istoricilor, a oamenilor politici se regăsesc multe alte nume: Gavril Mihali Strifundă, Mihai Marinca, Elena Pop Hossu Longin (fiica lui George Pop de Băsești, aprigă luptătoare în plan politic și social) și mulți ați făuritori de istorie: Alexandru Filipașcu, Epaminonda Lucaciu, Vasile Chindriș, Traian Bilțiu Dăncuș, Valeriu Achim, Aurel Socolan și lista ar putea continua.

          Selecția celor cuprinși în volum înscrie nume din cele mai diverse domenii: Nicolae Barbur (primul inginer agronom din această zonă), Gheorghe Bilașcu (doctor, întemeietorul școlii românești de stomatologie), doctorul Florian Ulmeanu, doctorul Constantin Opriș (care își leagă numele de cel mai modern spital din Maramureș), dr. Nicolae Brădeanu (un reputat profesor universitar și un cunoscut specialist în domeniul mineritului), profesorul universitar Gheorghe Pop (membru fondator al învățământului superior în Baia Mare, rector și decan ani la rând și, în același timp, un important lingvist, autor al unor lucrări de referință în domeniul lexicologiei). Se regăsesc numeroase fețe bisericești: Alexandru Breban (ctitorul Catedralei greco-catolice din Baia Mare), Vasile Stan (episcop ortodox  de Maramureș), arhiepiscopul greco-catolic Alexandru Rusu, arhiepiscopul ortodox Iustinian Chira, preotul Nicolae Gherman (cel care a construit – în memoria fiicei sale Ana, care a murit la doar zece ani – biserica de la Rohia, devenită în timp Mănăstirea Rohia). Exemplele ar putea continua.

          Este de remarcat faptul că o bună parte (peste un sfert din numărul total) este reprezentată de personalități din domeniul artei, al literaturii (poeți, prozatori, critici și istorici literari, artiști plastici, cercetători ai creației populare).

          De data aceasta, ordinea noastră de abordare va fi una aleatorie, nu neapărat cea din volumul în discuție.

          Între cei care și-au înscris numele în istoria literară a fost Petre Dulfu (1856-1953). A urmat gimnaziul din Baia Mare. Aici a făcut parte din Societatea de lectură și bibliotecă și a redactat prima revista „Însemnări literare” (un caiet manuscris), în care sunt reproduse creațiile elevilor români din acest gimnaziu. Petre Dulfu a devenit un apreciat dascăl, autor de manuale școlare și cel care a rămas în literatura română prin celebrele sale scrieri despre Gruia Novac, Isprăvile lui Păcală, Legenda țiganilor etc.  

          Ion Șiugariu (1914-1945), considerat primul poet modern dintre scriitorii acestor locuri, s-a născut în satul Băița, într-o familie de mineri. A făcut școala în Baia Mare, liceul la Oradea, Facultatea de Litere la București. A participat la al Doilea Război Mondial, unde a fost rănit, a murit eroic pe câmpul de luptă din Munții Tatra. Numele lui este înscris în acest „panteon” nu numai prin opera sa poetică, cuprinsă în cele trei volume publicate (Trecerea prin alba poartă, Paradisul peregrinar și Țara de foc), prin numeroasele cronici și comentarii literare sau prin editarea primei reviste de cultură în Baia Mare („Cronica literară” – supliment al ziarului „Cronica”, apărut doar trei numere, din cauza războiului), cât mai ales prin dragostea, dusă până la sacrificiul suprem, pentru meleagurile sale natale, pentru pământul românesc.

          Sumarul volumului continuă cu un șir lung de nume de prozatori, poeți, critici și istorici literari, cercetători din sfera creației populare etc.

          Alexandru Ivasiuc, alături de Nicolae Breban și de Augustin Buzura, a marcat un moment important în impunerea romanului românesc contemporan alături de cel european. Contribuții importante au adus Victor Iancu și Simion Pop. Dar, cu certitudine, Augustin Buzura s-a detașat vizibil. În amplul studiu pe care îl dedică prozatorului, criticul George Achim îl așază pe Augustin Buzura între marii scriitori ai literaturii române contemporane și nu numai, afirmând, între altele: „Augustin Buzura întruchipează statura creatoare impresionantă a unui mare scriitor român”. Iar pentru a demonstra statornica sa legătură cu locurile sale natale, exegetul afirmă: „Între Nordul de țară, mereu fascinant pentru scriitor, și personalitatea proteică a lui Augustin Buzura există o simbioză creatoare cu totul aparte, ea generând un soi de omagiu cardinal biunivoc, în care se pot ușor identifica, pe de o parte, admirația oamenilor locului pentru scriitorul lor de excepție, iar pe de alta sentimentele de mândrie și recunoștință ale maestrului pentru spațiul originar care a devenit peren și matricial în opera sa”.

          Poeții ocupă un loc privilegiat. În cuprinsul volumului întâlnim nume precum: Ioan Alexandru (autorul Imnelor Maramureșului), Gheorghe Chivu, Ion Iuga, Tiberiu Utan, Vasile Latiș, Vasile Radu Ghenceanu. Dintre critici și istorici literari au fost cuprinși: Laurențiu Ulici, Nicolae Steinhardt, Ioan Chiș-Șter, Augustin Cozmuța. Nu au fost uitați mulți alții, ale căror contribuții în diverse domenii sunt remarcabile: Mihai Pop, Dumitru Pop, Gheorghe Bârlea, Bartok Bela, Valentin Băințan, Valeriu Buciu, Vida Gheza, Mihai Olos, Ioan Săsăran, Liviu Borlan, Victor Gorduza, Lascăr Pană, Gheorghe Velea, Dumitru Fărcaș - fiecare dintre aceștia având merite deosebite în devenirea istorică a Maramureșului.

          Volumul este însoțit de un util aparat critic. Amintim cuprinzătoarea Postfață semnată de Teodor Ardelean, inițiatorul și coordonatorul acestei importante opere, pe care noi am numi-o una de restitutio. O lucrare importantă și necesară. Importantă – prin conținutul ei, care reconstituie un veac de istorie plin de fapte și, totodată, prin oamenii care le-au înfăptuit. Necesară – pentru a cunoaște trecutul și prezentul.

          Desigur, o lucrare de asemenea anvergură, menită să fie realizată cu participarea unui colectiv de autori, presupune stabilirea unui plan riguros, ce trebuie urmat. În calitatea sa de coordonator, Teodor Ardelean detaliază în Postfață aceste cerințe. De la plan la realizare sunt pași mulți de făcut și mai ales obstacole de depășit. Amintim, între altele, selectarea personalităților vizate. Cum Maramureșul dispunea de o ofertă peste posibilitatea de a fi luată în seamă în totalitate, s-au impus unele omiteri conștient operate. Teodor Ardelean nu se oprește doar la detalii organizatorice și editoriale. Nu de puține ori aduce completări benefice conținutului lucrării. Sunt interesante intervențiile privitoare la biografia unor personalități a căror includere nu este legată strict de apartenența la spațiul maramureșean, ci de contribuția acestora la viața culturală și spirituală. Așa s-a întâmplat în cazul poetului Ioan Alexandru, datorită Imnelor Maramureșului și legăturilor sale cu Rohia, sau în cazul altor personalități – N. Steinhardt, Bela Bartok, Laurențiu Ulici, Victor Iancu, V.R. Ghenceanu, cuprinși în volum, deși sunt veniți din alte zone.

          Tabula contributionaria, cu care se încheie masivul volum, prin detaliile biobibliografice ale autorilor care au contribuit la realizarea cărții, devine un autentic dicționar. Ideea acestuia arată, cum s-a mai spus, resursele creatoare de excepție de care dispune Maramureșul la ora actuală.

          Convins că nu am reușit să relev decât o mică parte din meritele acestei cărți, închei cu un citat din Postfața semnată de Teodor Ardelean: „Gaudeamus igitur! Să ne bucurăm, așadar. Și chiar ne bucurăm că ne-a reușit această întreprindere de suflet ca o carte de cinstire față de un ținut minunat al limbii române în buna sa tradiție și unire. Ne bucurăm că ne-am putut măsura puterile cu timpul cel nemilos în selecții, plin de pete albe și multe cutii negre. Ne bucurăm să putem arăta puterea lui a fi în domeniul nostru instituțional de definiție și ființare”.   

 

 

 

Despre Mitteleuropa periferiilor (I) (Gheorghe Glodeanu), nr. 2(189), februarie 2019
Mar 03, 2019 at 10:00 PM

 

Gheorghe GLODEANU

DESPRE MITTELEUROPA PERIFERIILOR (I)

 

          La Editura Brumar din Timișoara a apărut, în 2018, cea de a II-a ediție a lucrării Mitteleuropa periferiilor, semnată de reputatul critic și profesor universitar Cornel Ungureanu, un remarcabil specialist al problemei. După cum se specifică deja pe foaia de titlu, este vorba de o ediție revăzută și adăugită. Detaliu important, deoarece autorul adaugă la versiunea publicată în 2002 și un amplu capitol dedicat scriitorilor din Maramureș, motiv în plus de a prezenta această carte incitantă în paginile revistei „Nord Literar”. Înainte de a intra în problematica lucrării, exegetul simte nevoia să atragă atenția asupra elementelor de noutate aduse de către recenta versiune: „În ediția a doua subliniem modul în care literatura română, prin scriitorii ei, mai mult sau mai puțin importanți, din sec. XX sau de azi, pot defini «Mitteleuropa periferiilor»: o geografie literară legată de pierderea unui Centru – a unui reper. Și de regăsirea altui Centru”. În plus, se mai specifică faptul că, pentru a fi bine înțeleasă, cartea trebuie citită în paralel cu Literatura Banatului, o altă lucrare de referință pentru înțelegerea „Mitteleuropei periferiilor”.

          Cum este și firesc, în introducerea cărții, Cornel Ungureanu pune bazele teoretice ale investigației sale. Sub acest aspect, titlurile capitolelor se dovedesc elocvente: Lecția de istorie. Despre necesitatea unui alt Centru, Utopiile imperiale ca vocație a periferiei. Între periferie și margine, Cutia Pandorei (I). Temele tabu ale unei lumi blestemate, Cutia Pandorei (II). Pentru o istorie alternativă a literaturilor.

            Realizând o succintă incursiune în trecut, Cornel Ungureanu atrage atenția asupra faptului că dezbaterile privind Europa Centrală au luat amploare îndeosebi după publicarea, la jumătatea anilor 80, a eseului lui Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale, care a avut un ecou deosebit la apariție. În traducere românească, textul a fost publicat în lucrarea intitulată Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, antologie coordonată de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu (Editura Polirom, Iaşi, 1997). Purtând semnătura unui prestigios disident, care provenea dintr-o Europă în care utopia comunistă își trăia agonia, studiul lui Kundera este considerat un veritabil „manual de istorie, cu accente de pamflet politic”. Mult timp, Europa a fost împărțită în două sfere de influență: Europa de Vest, legată de Roma și de religia catolică, și Europa de Est, aflată sub tutela spirituală a Bizanțului și a bisericii ortodoxe. După al Doilea Război Mondial, granițele dintre cele două Europe s-au schimbat, influența Estului extinzându-se asupra unor teritorii ce au aparținut, în mod tradițional, Occidentului. Astfel, pe lângă țările Europei de Vest și cele aparținând Europei de Est, au apărut și acele teritorii situate în centrul Europei care, din punct de vedere cultural, țineau de Vest și din punct de vedere politic, de Est. Noua realitate geopolitică s-a impus datorită controlului exercitat, după al Doilea Război Mondial, de către Uniunea Sovietică asupra unor teritorii ce au aparținut, în mod tradițional, Occidentului. În locul modelului slăvit de generațiile anterioare sub comunism, romancierul de origine cehă propunea un model al Europei Centrale, relevând modelul politic, cultural și artistic oferit de această lume. Dintr-o atare perspectivă, rezistența maghiară din 1956 și Primăvara de la Praga din 1968 sunt văzute ca niște tentative de a apăra o parte a lumii care asigura buna funcționare a întregului. A preda Europa Centrală – relevă Kundera – echivala cu acceptarea asasinării spiritului european. Drept consecință, nimic nu este mai urgent decât salvarea acestei părți a Europei. Literatura nu făcea altceva decât să amplifice și să ilustreze „semnalele acestui SOS dramatic”.

          Pe lângă Milan Kundera, Cornel Ungureanu relevă și contribuția lui Czeslaw Milosz la sensibilizarea cititorului occidental cu privire la violențele promovate de ocupantul sovietic. În acest sens, sunt evocate două lucrări de succes, Gândirea captivă (1953) și Meleaguri natale (1959). Dintre cercetătorii români, autorul se oprește la Mircea Eliade și la studiul acestuia intitulat Destinul culturii românești din 1949. Este vorba de un articol care vorbește despre „războiul religios” purtat de ocupantul sovietic împotriva civilizației europene. Din această perspectivă, conceptul de „homo religiosus”, impus de către reputatul istoric al religiilor, devine un concept combatant după lăsarea Cortinei de Fier. În viziunea lui Eliade, retragerea din fața ocupantului sovietic devine sinonimă cu „o a doua părăsire a Daciei aureliene în fața barbarilor”. Amputarea Europei marchează începutul unui proces ce pune în pericol echilibrul omului modern. Fiecare dintre autorii care se referă la ocupant relevă distrugerea unei civilizații, a unei utopii mirabile, ce prefigurează și stimulează definirea utopiei habsburgice. La rândul lui, Imperiul Habsburgic va genera alte utopii ale marginilor. Cornel Ungureanu menționează faptul că „mitul Europei Centrale se naște la confluența unor necesități stringente și a unor proiecții în imaginarul utopiilor imperiale”. Din această perspectivă, utopiile negative ale lui Cioran, Gombrowicz și Witkewicz nu fac altceva decât să dea un sens utopiilor pozitive prezente la Eliade, Milosz sau Kundera.   

          Interesante și bine argumentate se dovedesc și ideile din capitolul intitulat Utopiile imperiale ca vocație a periferiei. În esență, Cornel Ungureanu vorbește despre raporturile dintre centru și periferie. Criticul literar relevă rolul jucat de utopia imperială vieneză după melancoliile și dezamăgirile ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Este contextul în care începe să se resimtă tot mai intens necesitatea unui model triumfal utopic. Nu întâmplător, după două războaie teribile, începutul secolului XX stimula o religie retro, caracterizată prin niște nostalgii puternice după un spațiu privilegiat. În mod paradoxal, nostalgia Imperiului trăiește mai ales prin intermediul marginilor sale. Cei care vedeau în Împărat un trimis al lui Dumnezeu pe pământ, care trăiau religia Imperiului erau – menționează Cornel Ungureanu – marginalii, populațiile zonelor arhaice. Orașele provinciale credeau în familia și în valorile imperiale, ele alcătuind o copie în miniatură a Centrului, a Vienei arhetipale. Nu întâmplător, tocmai în aceste spații periferice se dezvoltă și mitul „bunului împărat”. În același timp, nu erau ignorate nici valorile naționale. A vorbi despre Europa Centrală – relevă exegetul – „înseamnă a numi marginile unor imperii care țin în echilibru lumea”. Viena avea rolul de a asigura stabilitatea Europei Centrale în raport cu amenințarea tot mai puternică ce venea dinspre Răsărit. Or, după implozia Vienei, marginile au rămas pradă vecinului, care se comporta ca un agresor. Cornel Ungureanu menționează însă și diferențele existente între momentul 1918, când asistăm la o veritabilă explozie roșie, și momentul 1945, când noile granițe din interiorul Europei sunt trasate, cu predilecție, prin înțelegerile dintre aliați. Studiul lui Kundera relevă faptul că, în ciuda aspirației la coexistența pașnică între cele două blocuri, această coexistență pașnică se dovedește iluzorie. Cinci decenii de alianțe au creat o geografie mitizată a Europei de Răsărit. În acest context, Imperiul Habsburgic este văzut ca un zid de apărare împotriva pericolului rusesc. Sub amenințarea terorii istoriei, utopia habsburgică se substituie utopiei comuniste.

          Într-un capitol intitulat în mod simbolic Cutia Pandorei, Cornel Ungureanu nu ezită să abordeze Temele tabu ale unei lumi blestemate. Exegetul remarcă faptul că „mitul Vienei paradisiace e mereu subminat de un altul, al unui oraș infernal, aflat sub întreitul blestem al antisemitismului, al casei imperiale, al kitsch-ului”. Nu întâmplător, românii, polonezii, slovacii, rutenii au ocolit termenul „mitteleuropa”, deoarece el evocă o politică a anexărilor teritoriale. Pentru aceștia, amintirea Imperiului aducea cu sine și o serie de spaime, deoarece ei se simțeau excluși de o „istorie imperială” care îi nedreptățea. Exegetul discută cazul unor autori români de primă mână, precum Eminescu, Slavici, Aron Cotruș și Lucian Blaga, care, deși printr-o parte a operei lor sunt creatori ce aparțin Europei Centrale, nu se revendică din acest teritoriu. Deși sunt personaje esențiale ale Europei Centrale, Slavici, Goga și A.C. Popovici sunt constructori de identitate națională.

          Lucrurile se schimbă în mod radical după 1 Decembrie 1918,  când românii Europei Centrale încep să asculte de un alt sistem de valori. Prioritară nu mai era participarea la viața imperiului, ci definirea statului național. În noul context social-istoric, Bucureștiul devine centrul ce polarizează toate energiile. Drept consecință, tot ceea ce ține de construcția europeană începe să fie privit cu neîncredere. Îndepărtarea de Europa Centrală se amplifică în contextul revizionismului din anii 30, când alianțele firești vizează Franța și Anglia, nu Germania. Valorile acestui spațiu sunt puse și mai mult sub semnul întrebării după 1945, când Europa Centrală pierde încă un război. Mai mult, datorită învingătorilor, o bună parte din Europa Centrală devine Europa de Răsărit, tot ceea ce era legat de acest spațiu transformându-se într-un subiect tabu. Antisemitismul vienez, Hitler, lagărele de concentrare devin însemnele emblematice ale unui teritoriu al crimei, mesajul cel bun al locului fiind transferat Europei Răsăritene. Cornel Ungureanu vede importanța lucrării lui Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale, în faptul că ea reușește să recupereze cu mai multă energie decât scriitorii maghiari, cehoslovaci și polonezi un topos pus sub interdicție. Exegetul vorbește despre necesitatea specialiștilor în interpretarea acestui teritoriu. Din păcate, specialiștii nu sunt mulți, fiecare vorbind nu numai în numele unui proiect cultural, ci și în numele unui proiect politic. Marii scriitori recunosc însă că problema Europei Centrale, pusă ca în 1914 sau în 1940, „nu e decât consecința capacității noastre de a ne autoiluziona”.

          Cornel Ungureanu preia o afirmație a lui Danilo Kiš, după care „fiecare vede în acest spațiu ceea ce vrea să vadă”. Drept consecință, pentru multă lume, imaginea Europei Centrale ține de o construcție utopică eternă, ce duce la reinterpretarea istoriei. În acest sens, este amintită contribuția lui A.C. Popovici, care propune una dintre cele mai spectaculoase rescrieri. În lucrarea intitulată Statele Unite ale Austriei Mari, acesta militează pentru un proiect federativ salvator, care echivala cu o tentativă de a depăși „evul barbar al deznaționalizării”. Proiectul federativ al lui A.C. Popovici este apreciat drept „opera unui bărbat de o invidiabilă erudiție, dar și a unui spirit care altoia, pe ideologia spiritului național a secolului al XIX-lea, idei dintre cele mai felurite”. Virgil Nemoianu, considerat cel mai important analist român al Europei Centrale, identifică în lucrarea din 1906 a lui A. C. Popovici „dominantele modelului liberal american”. Cornel Ungureanu nu evită nici întrebarea cu vădite implicații polemice lansată de către Konrád György, dacă „mai visează cineva Europa Centrală”. Răspunsul exegetului sună în felul următor: „Toată lumea (noastră) visează Europa Centrală, dar o visează așa cum Krleža visează «haosul panonic», Milo Dor, Trakia, Blaga, Dacia («revolta fondului nostru nelatin»)”. După cum afirmă Konrád György, există în Europa Centrală „nu numai o viguroasă rădăcină sentimentală”, ci și „un fond de visătorie care îi îndeamnă pe ficționarii zonei să reconstruiască trecutul”. Proiectele federative încep în Europa Centrală și de Răsărit abia după 1918. Eșecul unor state precum Cehoslovacia și Iugoslavia îl determină pe Cornel Ungureanu să afirme că o federație europeană nu poate începe decât de la cele mai puternice state ale continentului, state care să nu fie condiționate „din afară”.

          Cea de a II-a secțiune a capitolului intitulat Cutia Pandorei pledează Pentru o istorie alternativă a literaturilor din Europa Centrală. Cornel Ungureanu vorbește despre necesitatea studierii tradițiilor Europei Centrale, dar și a zonelor de contact etnic din această regiune. Aceasta și ca urmare a constatării existenței unor lacune în studiul celebru al lui Milan Kundera. Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea nu au însemnat numai sfârșitul Imperiului Austro-Ungar, ci și prăbușirea Imperiului Otoman. O serie de țări, precum Iugoslavia, Bulgaria, România, Polonia, au fost condiționate, timp de secole, de existența acestui Imperiu. Drept consecință – spune Cornel Ungureanu –nu putem înțelege Europa Centrală dacă nu punem în evidență documentele spirituale ale lumii care rămâne după prăbușirea Imperiului Otoman”. Din această perspectivă, pentru noi, sunt considerați scriitori esențiali Krleža, Crnjanski, Blaga, Aron Cotruș, Andrić, Miodrag Bulatović. Acestora li se adaugă Eminescu, Slavici și Sacher-Masoch.

 

 

Despre personajele lui Liviu Rebreanu și alte cărți (Ioan Derșidan), nr.2(189),februarie 2019
Mar 03, 2019 at 10:00 PM

 

 

Ioan DERȘIDAN

DESPRE PERSONAJELE LUI LIVIU REBREANU

ȘI ALTE CĂRȚI

De ani buni, unele din inițiativele și veștile literare maramureșene sunt legate de activitatea istoricului literar Săluc Horvat și de revista ,,Nord literar”, al cărei director executiv este și care grupează scriitorii maramureșeni ai asociației băimărene. Acestei vieți literare dinamice și dialogului cu tradiția și cu mediul cultural le-a consacrat profesorul băimărean, cu devotament, entuziasm și deschidere, mai multe inițiative, incursiuni și însemnări, pornind de la temele și cercetările proprii și de la subiecte, cărți și studii tipărite la noi în ultimii ani. În paralel  cu  asemenea manifestări literare, lucrări, articole și cronici (Cronici și comentarii literare este titlul volumului apărut în 2018, la Editura Tipo Moldova), autorul și-a continuat investigările dedicate creației lui Mihai Eminescu și Liviu Rebreanu. Din ele rezultă accentul pus de istoricul literar pe cronologii și repere biobibliografice, pe creație, comparații, laboratorul artistic și concepția literară a scriitorilor, pe acțiune, personaje și reluări ale acestora, pe receptarea critică și prezentarea corectă a operelor, a unui canon, a criteriilor și  a contextului în care funcționează.

A apărut recent, la Editura Școala Ardeleană, a doua carte a lui Săluc Horvat despre opera lui Liviu Rebreanu (De la Ion al Glanetașului la Apostol Bologa. Doi eroi, două destine, Cuvânt înainte de Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 2017). Prima parte a acestei cercetări a lui Săluc Horvat a apărut în 2002, la Editura Dacia, din Cluj-Napoca (Liviu Rebreanu. Ion – universul uman). Situez aceste preocupări constante ale istoricului literar Săluc Horvat de studiere a vieții și a activității literare a lui Liviu Rebreanu alături de contribuțiile sale recunoscute cu privire la creația eminesciană: Mihai Eminescu. Dicționar cronologic, 1994, Însemnări despre Mihai Eminescu. Studii și articole, 2000, Eminescu și comentatorii săi, 2009,  De la Titu Maiorescu la Petru Creția, 2010, Mihai Eminescu în critica literară actuală, 2014 ș. a. Cuprinsul cărții actuale despre personajele lui Liviu Rebreanu este integrabil altor ,,radiografii rebreniene” și ,,instrumentarului alcătuit, în general, din mărturisiri / interviuri, biografii, dicționare, repertoare tematice” (Mircea Muthu).

În structura cărții închinate prozatorului ardelean distingem I. Liviu Rebreanu – creatorul romanului românesc modern, II. Romanul Ion. Un proiect epic amplu și III. Liviu Rebreanu. Pădurea spânzuraților, în completarea cărora se situează Indice alfabetic al personajelor romanului Ion, personajele romanului Pădurea spânzuraților, Cuvânt înainte, de Mircea Muthu, Bibliografia și Referințele critice, cartea fiind destinată ,,cu precădere vârstelor formative din mediul liceal”.

Citându-l pe D. Stan Rădulescu, Săluc Horvat arată că în universul prozei lui Liviu Rebreanu întâlnim  peste două mii de personaje. Astfel, în romanul Ion apar 263 de personaje, în Pădurea spânzuraților 114, iar în
Răscoala 326. Explicațiile cu privire la geneza, caracteristicile și semnificațiile acestora contribuie la înțelegerea problematicii prozei și a rolului  lui Liviu Rebreanu în formarea romanului modern. Cititorul reține din cele două romane analizate aspecte referitoare la glasul pământului și glasul iubirii, intelectuali și lumea sătească, porțiuni ale biografiei paralele a eroilor, analiza psihologică și romanul de război și de dragoste. Mai mult de o treime din cuprinsul cărții este consacrată prezentării personajelor principale din cele două romane, în strânsă legătură cu acțiunea, concepția literară a scriitorului și aprecierile criticii literare.

Cu aceste premise de lectură privind ,,circumscrierea personajelor” și parcurgând cartea aplicată a istoricului literar băimărean, constatăm situarea comentariului între istorie și literatură și valorificarea acestei ,,complementarități” în accepția autorului și a exegezei specializate. Importante, aceste referințe bibliografice și receptări critice interbelice și contemporane îi întăresc indiciile analizei, ale lecturii și detaliile referințelor la biografia scriitorului, ale capodoperelor prezentate și caracterizarea personajelor, conturând proiectele epice ale scriitorului Liviu Rebreanu. Asemenea cărți și teme tradiționale răspund interesului real pentru explicarea coerentă a textului literar, esențial. Arătăm faptul că volume precum cel al lui Săluc Horvat despre Liviu Rebreanu ne mențin într-un cerc apropiat literaturii, textelor marilor scriitori, argumentelor literare și dezbaterii specializate. Căci, din păcate, în programele școlare ale disciplinelor umaniste, din ultimii ani, cu deosebire în programa de limba și literatura română, comunicarea (cu accepțiile ei, din ce în ce mai largi, mai ales în ilustrările politice, ideologice, sociale și publicistice) ia / tinde să ia locul textelor / operelor marilor scriitori, propunându-se adesea ca o pedagogie la îndemâna tuturor.

Geneza și caracteristicile personajelor Ion și Apostol Bologa sunt asociate universului  cărților lui Liviu Rebreanu și proiectului său epic, vieții și operei și celorlalte personaje, temelor creației. Exemplific: ,,S-a spus adesea că drama romanului Ion se derulează pe trei planuri distincte: drama pământului, drama iubirii și drama datoriei. La o analiză atentă, toate aceste componente pot fi unite în una singură – drama neîmplinirilor, am putea spune și mai direct – drama neîmplinirii în dragoste” (p. 64); și trimiterile numeroase, argumentate la textul romanelor scriitorului ardelean ,,Atunci Apostol fu impresionat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul țintuit cu puține stele întârziate” (p. 173) etc.

A doua carte a lui Săluc Horvat, apărută în 2018, este Cronici și comentarii literare și adună însemnările autorului ,,pe margini de cărți”, din ultimii ani. Primul volum a apărut în 2010. Ea aparține criticii de întâmpinare și reprezintă opțiunile autorului cu privire la I. Oameni și cărți, II. Restituiri, III. Evocări și IV. Eminesciana. Prezentarea celor mai importanți scriitori cuprinși în cele patru secțiuni ale cărții și a lucrărilor acestora arată plăcerea și meticulozitatea istoricului literar la întâlnirea cu creațiile de valoare și unele din formele sale de participare la viața literară, de semnalare a noutății: de la valorificarea manuscriselor eminesciene la restituirea publicisticii lui Caragiale, a scrisorilor dintre Titu Maiorescu și Duiliu Zamfirescu și a jurnalului și epistolarului lui G. T. Kirileanu, înspre contribuțiile exegetice consacrate operei lui Mihai Eminescu de către Pompiliu Constantinescu, Mihai Cimpoi și Constantin Cubleșan și  înregistrând meritele cărților de critică și istorie literară ale lui Ion Pop, Ioan Aurel Pop, Ion Vlad, Mircea Muthu, Mircea Popa, Gheorghe Glodeanu, Ion Simuț, Ovidiu Pecican, George Vulturescu și Cornel Munteanu, Dumitru Micu, Nicolae Scurtu, Nae Antonescu, Al. Hanță, Ion Ghiur și G. Georgescu, Augustin Cozmuța.

De regulă, restituirea, evocarea și prezentarea scriitorilor, a ideilor, temelor și personajelor semnificative ale acestora sunt prilejuite de apariția unor cărți, antologii și sinteze, a unor documente literare, semnalate prompt de istoricul literar băimărean, aflat la masa de lucru, încrezător în literatură și urmărind ,,viața culturală locală și cea națională”, cum arată, cu îndreptățire, Delia Muntean, secretarul general de redacție al revistei ,,Nord Literar”, în Prefața acestei cărți consacrate fenomenului literar actual. În multe din analizele lui Săluc Horvat în primele cercuri este vorba de marii scriitori români, iar în celelalte de cei care vin, prin unele exemple de maramureșenii în fond și cu acte, cu cărți și alte documente vechi și noi, din ce în ce mai cunoscuți.

 

 

 

 

 

 

Versuri de Anda Comșa-Chiș și de Daniela Micu, nr. 1(188), ianuarie 2019
Ian 29, 2019 at 11:00 PM

Anda COMȘA-CHIȘ

 

Ucigaș de cuvinte

 

Strada e plină de intenții ascunse

după fiecare impresie

stă la pândă un cuțit

gata să se împlânte

până în mijlocul cuvântului

să-i scoată măruntaiele de sensuri

și să le întindă pe trotuar

strada e plină de cuvinte

măcelărite încă de la răsărit

rușinate că înghit zilnic

tentațiile unui ucigaș de cuvinte.

 

Despre a muri

 

Am să mor într-o zi de luni

mâinile mele vor prinde țărâna

și o vor îndesa sub pleoape

zilele mele se vor umple de smoală și de puf

îngerul mă va striga de două ori

iar a treia oară îmi va lustrui pantofii

pentru călătoria în abis

aș putea să mor în oricare zi

prefer să știu că oasele mele

vor avea șase zile în care

să rumege iarbă.

 

Iluminare

 

Prin ochiul unui bec

vezi lumea în chibrituri

împiedicând catranul

să ajungă la oase

prin gaura cheii trec

dedublări negații ale riscurilor

înclinate spre dinafară când

fatalitatea ne amintește

dreptul la iluminare.

 

Floarea

 

Floarea nu are spini

are cuțite care ne taie

buricul degetelor

nu mai putem ține în palme

lacrimile îngerilor

se amestecă saltul în neant cu prăbușirea

la tocirea cuțitelor

vom auzi picăturile

și ne vom lepăda de flori

la cântatul cocoșilor.

 

Și totuși

 

Piticii au barba lungă

și totuși nu se piaptănă

nu-și suflecă mânecile

când spun povești

în picioare stau și totuși

nu ajung să măsoare

schimbul pașnic de flori și de păcate

întind mâinile și totuși

nu cer un pahar de apă curată

piticii au barbă lungă

și inima impură

de admirație

la reflexia în oglindă

 

Moment de liniște

 

Linistea mă zgârie la buze

cel mai mic deliciu

devine o pacoste de închis în beci

un ceas ticăie

două cuvinte se sărută

al treilea e dreptul de a mă împotrivi

bătăilor de inimă la deschiderea

ușilor în afară.

 

Rochia ta (mamei)

 

Îngerii când mi te-au luat

mi-au aruncat din ceruri rochia ta

cînd am devenit mare

rochia a rămas

un petec de amintire inert

totuși

aștept ploi

cu haine amestecate

să pot deveni femeie.

 

Acasă (tatei)

 

Mă duc acasă

să-mi mai fac o gaură în inimă

ia de aici o bucată de pământ

îmi zice tata

să nu-ți mai stea nervii

cu gurile căscate

mai bine le îndesăm noi în gură

câte un pom să tacă și să se mire

ia privește ce mare e

holda de nețărani

puși să se scuture de neiubire.

 

 

Nici măcar

 

Nici măcar Dumnezeu nu ascultă,

urechile îi sunt astupate

de urletele Viilor în plină zi. 

Nici măcar Dumnezeu nu vede

plouă torențial cu vise spulberate.

Nici măcar Dumnezeu nu zâmbește,

pute a lehamite și a lene de mântuire

pe un ciob de sticlă spartă

un înger adormit camuflează tot peisajul.

 

 

A scrie

 

De mă va țintui Cuvântul spart

am să nasc în umbra lui arabescuri

dincolo de tăceri oarbe

cercurile deschise devin bastarzi

dintr-un Neînceput

nu mai încape vorbă

va țâșni curba iluzorie a literei

până în punctul unde

mi se ucide

virtutea de a scrie.

 

 

Mersul ca o pradă

 

Bărbații cu pantofi

din piele de pisică

așadar felinul după ce

își pune pielea în băț

urcă și încoardă

coloana vertebrală

până la zona de sticlă

când crapă de invidie

bărbații vânează pisici

își schimbă țigările

și exersează mersul ca o pradă

în pantofi de felină.

 

 

Îndoială

 

Mă privești și-mi spui

Că toate păsările au plecat

De fapt le urmărești de după perdea

Cum stau pe sârmă

Și aplaudă dansul pisicii la bară

Păsările astea au nevoie clară de o oglindă

Să poată călători în țara de dincolo de perdea

În anotimpul de nu mă uita

După a doua vară.

 

 

Daniela MICU 

 

Conturul

 

Ți-am însăilat conturul.

Mi-era teamă ca marea din tine să dispară.

De aceea am pus pe fiecare colț o piatră,

La fel puneam în copilărie pe o pătură.

Aș vrea ca acum, când te am lângă mine, să te alint

Cu șoapte de vânt.

Vântul este cel mai bun maseor.

El știe să poarte pe aripi orice dor.

Mâinile tale alungate opresc secunda

Și mângâie luna.

Văd cum îți tragi seva de sub talpa pădurii

Și-apoi renaști

Prin cascade și ploi.

Curgi, plutești și te-ntorci

Ca un râu la propriul izvor.

Știi să strecori lumina

Și roua.

Apoi le frămânți, te-nfierbinți

Și văd cum, printre degete, te pierd.

Dar desenul tău l-am salvat,

Tatuându-l pe-un gând.

Încet, marea din tine o scufunzi

În oceanul ce-ți iubește trupul,

Al cărui izvor este sufletul...

 

 

Un vis ce pare viu

 

E iarnă și umerii mi-s grei,

Cu pașii mei de lut, prin zi îmi fac cărări.

E frig, iar părul mi-a albit

Și ninge viscolit, 

Doar ceaiul cald îmi duce gândul

Spre alte primăveri.

Adorm în visul iernii

Și-ajung la țărmul unei mări.

Așez valurile,

Împart vânturile,

Întind brațele și învăț zborul.

Plutesc deasupra grijilor

Și zbor, zbor...

Sub pleoapa trezirii

Visul pare viu,

Iar într-un târziu

Îmi păstrez în memorie momentele.

Simt aripile crescute cu greu,

Cu ele îmi ridic sufletul

Spre cer și dincolo de el...

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 31 - 40 din 2192

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.