top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Versuri de Iorgos Ieralis(trad.Sorina Munteanu)și de Pierre Guidi(trad.Cornelia Pop-Bălan)7-8/2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

IORGOS IERALIS

(1916-1996)

       

Iorgos Ieralis, cunoscut filolog şi poet, s-a născut în luna aprilie a anului 1916, la Smirna. A urmat studii de filologie şi drept la Universitatea din Atena. A contribuit la elaborarea Marelui Dicţionar al Limbii Greceşti şi a Marii Enciclopedii Greceşti. Tot el este şi autorul Dicţionarului ortografic al limbii poporului. Debutul în lumea literară şi l-a făcut în anul 1936, în paginile revistei „Nea Estia”, căruia i-au urmat câteva culegeri de poeme, între care cele mai cunoscute sunt Sala de aşteptare (căreia i s-a decernat Premiul de Stat pentru Poezie în anul 1957), Grădina închisă, Noapte grecească. Iorgos Ieralis a fost membru al Societăţii Scriitorilor din Grecia, calitate în care a luat parte, în 1964, la Madrid, la Congresul de Literatură pentru Tineri, unde a şi fost distins cu premiul „H. Chr. Andersen” pentru prelucrarea Iliadei. Poetul a încetat din viaţă la Atena, în 1996, fiind în vârstă de 79 de ani. 

 

Aceea cu cerul

 

Şi-a ridicat palma,

ascunzându-şi chipul.

Apoi a făcut cale întoarsă

spre fluviile veşnice –

acea cunoştinţă de-a cerurilor,

cu lumina pe care a aruncat-o

inutil în sufletul meu.

 

Am zărit-o depărtându-se

în umbra amurgului.

S-a aplecat, a adunat vreascuri

pentru focul de seară.

Mi-a mişcat mâna

pe când urca spre colina din pustie.

Brusc, m-a învăluit ploaia.

Apoi n-am mai văzut nimic.

 

Domnul viselor

 

Domnul viselor nu-şi petrece serile,

cum credeam în copilărie,

atingându-ne pleoapele

cu o aripă de scântei.

Domnul viselor poartă cu el

însuşi miezul zilei.

 

Braţele lui sunt lumina zorilor de zi.

Când îşi deschide pieptul,

din mâini îi curg aure,

pentru ca visele să fie zugrăvite cu lumină –

un munte, o mare, un cristal, un gând adânc.

 

Domnul viselor păşeşte împreună cu noi,

în mijlocul cetăţii

şi lângă mormintele celor dragi.

Locuieşte înlăuntrul nostru,

dacă ni-i gândul la el.

Ne cercetează cu aceeaşi luare aminte,

cu acelaşi surâs.

 

Şi parcă s-ar mira

că-i mereu înlăuntrul nostru.

Îl simţim pe neaşteptate,

aşa cum ne simţim, într-o anume clipă,

bătaia inimii,

înainte să cădem iar în uitarea

unei mişcări zadarnice.

 

Sală de aşteptare

 

Într-o lumină obscură s-au adunat morţii.

Uneori se mai deschide uşa şi intră un altul,

cu un vag surâs, asemeni unei umbre de salut

la care nu primeşte niciodată răspuns.

Cei de faţă îl privesc mai întâi pieziş,

apoi se cufundă iar în moarte.

Necunoscuţi, explorând un loc necunoscut,

fiecare, singur, cu linişte,

cu resemnare sau demnitate înfricoşată.

 

Apoi se întorc, ca şi cum şi-ar examina unul altuia

descompunerea tainică, trăirea –

contracţia ce-a rămas de pe urma călătoriei,

spaima unei umbre în priviri ce caută ieşire

în periodicele neinteligibile

ale unei cronologii de demult.

 

Înăuntru, înţeleptul profesor ascultă zgomotul paşilor,

prevede cu exactitate eventualităţile

şi-i deja familiar tuturor celor ce de-abia se-apropie de uşă

purtând acoperişul negru şi deja pregătiţi.

Îi salută surâzător.

„Prietene al meu, ne vom revedea”, rosteşte,

bine ştiind că aceia vor porni spre abis.

Alteori e tăcut şi-mbufnat, când, cu capul plecat,

se osteneşte să cerceteze alte morţi,

alte furtuni furibunde sau capcane ale beznelor.

 

În picioare, lângă uşă, sora,

imaculată asemeni infinitului,

scrutează, fără o vorbă, doar semnele de întrebare,

cu o mişcare de-abia perceptibilă

şi-o oarecare ironie.

Arată calea sau împiedică vreo trezire înainte de vreme:

„Nu, nu, dormiţi, mai dormiţi…” 

 

În spatele dealurilor…

 

În spatele dealurilor, alte dealuri.

În spatele culmilor, alte culmi

pe care să le escaladăm mână-n mână.

 

Văi împădurite, cufundate în beznă

ţinem în mâini.

Sângele pământului, amintire în lumină,

cea mai plină de lumină speranţă.

 

Şi dincolo de dealuri şi păduri,

la poale, marea şi răsuflarea ei.

Lumină pustie. Şi amintirea-i moartă, şi speranţa.

Şi mâinile-s dezlegate.

 

Doar marea a auzit

din ce adâncuri se ridică, neadormit,

un cântec.

 

(Prezentare şi traducere: Sorina MUNTEANU)

 

***

PIERRE GUIDI

 

Janis Joplin cântă

 

O inimă în țăndări

care bate

în roșu și negru

 

Întinși gata să se rupă

 

nervii chitarelor.

 

perle de apă neagră

ale unui pian

 

flori

 

scaieți de voci

flori și plânsete

 

triumf al bucuriei grele

și de asemenea al durerii.

 

și moartea în spatele scenei.

 

***

La ceasul morții noastre

porțile se vor deschide într-un vuiet de valuri

 

în păduri nocturne

unde suflă un vânt năprasnic.

 

Albastre deja îndepărtate

inaccesibile

răvășite de strigătele păsărilor

nebune de scârțâitul prăbușirilor

se înalță din faleze

 

imense faleze…

 

***

Să vorbim despre morți

 

înseamnă să fredonezi un cântec

într-o limbă străină

 

să te îndepărtezi încet de ei

și să te doară

 

dar ei rămân prezenți

în umbra poemului

 

în acest peisaj în pantă blândă

unde a prins putere copilăria noastră.

 

***

Călătoria e iluzorie

 

ferestrele fără sticlă

sunt înzestrate cu țesături

 

pictate cu iluzia realității

aici figurează scene din viața noastră trecută.

 

Nu e convenabil să descâlcim aici

partea visului sau a minciunii

 

intolerabilă ar fi poate existența

în acest tren imobil

din care contemplăm cursa pătimașă a peisajului.

 

Nicio oprire gările sunt pustii

vântul zgâlțâie pânzele pictate

intolerabilă ar fi cunoașterea intimă a ființelor

 

și a tot ceea ce vine astfel

în întâmpinarea noastră…

 

***

pentru Marie-Thérèse

 

Îmi amintesc de tine

erai încă fetiță

astăzi

trăim ne iubim

în ruinele călduțe ale unui pat

 

poți să deschizi ochii

noaptea s-a prăbușit

 

orologiul izbucnește în plâns

în ore favorabile

 

tavanul scrâșnește

 

deschizi ochii în somnul tău

urmărind vreun vis din copilărie

 

dacă mă uiți

mă declar învins.

 

zilele însorite devin rare spune ea

 

dar zilele însorite

devin mai frumoase ca niciodată.

 

(Traducere de Cornelia Pop-Bălan, din volumul Soleils volés, La petite édition, 2017, Marseille, France)

 

Tiparele liricii lui Ștefan Augustin Doinas (Gheorghe Glodeanu), nr.6(181),iunie 2018
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe GLODEANU

TIPARELE LIRICII

LUI ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ

          În data de 23 aprilie 2010, la Universitatea de Nord din Baia Mare, Gheorghe Pop Silaghi (George Vulturescu) susținea teza de doctorat intitulată Poezia lui Ștefan Augustin Doinaș. „Tiparele eterne” și poetica orizontalității. După o așteptare îndelungată, în care studiul monografic inițial a suferit mai multe modificări, a văzut lumina tiparului ampla secțiune consacrată liricii, urmând ca proza, teatrul și eseistica scriitorului să fie abordate într-un volum separat. Investigația se remarcă prin aspirația la exhaustivitate, dar și prin ineditul punctelor de vedere avansate. Bun cunoscător al poeziei contemporane, George Vulturescu se dovedește un cititor atent, care știe să identifice fațetele mai puțin cunoscute ale creației autorului Alfabetului poetic. Volumul Ștefan Aug. Doinaș. „Tiparele eterne” și poetica orizontalității a apărut la Editura „Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca în 2018.

          După trecerea în neființă a poetului, opera acestuia a intrat, în mod nejustificat, într-un con de umbră. Au contribuit la acest fenomen și controversele legate de biografia lui Ștefan Augustin Doinaș, precum și lipsa de receptivitate a tinerelor generații de critici literari față de ceea ce au creat predecesorii lor. Teza de doctorat Poezia lui Ștefan Augustin Doinaș. „Tiparele eterne” și poetica orizontalității a constituit o fericită excepție și a avut un vădit rol recuperator. Investigația conține zece capitole ample, intitulate după cum urmează: „Locul privilegiat” și „tiparele eterne” din poetica lui Doinaș, Cu „Lampa lui Diogene”, Poezia lui Ștefan Augustin Doinaș, Eseistica, Proza lui Ștefan Augustin Doinaș, Teatrul – Brutus și fiii săi, Ștefan Aug. Doinaș în istoriile contemporane, Poveștile pentru copii ale lui Ștefan Augustin Doinaș, Ștefan Augustin Doinaș și revista „Poesis” din Satu Mare, Considerații finale. Cele zece capitole depășesc investigația anticipată în titlu, cercetarea extinzându-se asupra tuturor aspectelor activității reputatului om de cultură. În comparație cu proiectul inițial (teza de doctorat), cartea publicată recent are următorul cuprins: I. Conjurația „locului privilegiat”și „tiparele eterne”, II. Poetica lui Ștefan Augustin Doinaș. A. Orizontalitate și imaginar, B. Spațiul burgului, C. Masca – etalon al ființei creatoare, D. Psalmii, E. Elegiile, III. Nupțiile fragmentului, IV. Ștefan Aug. Doinaș și revista „Poesis” – Satu Mare.

          În fruntea cărții se găsește o notă a autorului, în care acesta precizează faptul că, la origine, studiul de față a fost o teză de doctorat. Investigația face parte dintr-un proiect mai amplu, o vastă cercetare monografică, din care George Vulturescu a extins paginile consacrate poeziei. Urmează, în chip de motto, o confesiune exemplară a lui Ștefan Augustin Doinaș, care vorbește de înclinația sa spre impersonalizare în artă, ceea ce explică absența autobiograficului din propria sa operă. Este semnificativ ceea ce a păstrat și a amplificat George Vulturescu din teza lui de doctorat, dar sunt importante și paginile la care a renunțat, pagini cu un vădit conținut polemic la adresa unora dintre exegeții poetului. Ideile care au stat la baza elaborării lucrării au fost expuse într-un amplu și documentat argument. Eseistul pornește de la ipoteza că, dacă în timpul vieții poetului biograficul conta extrem de puțin în fața operei, după 1990, omul care scrie a început să fie umbrit tot mai mult de rătăcirile omului care trăiește. Semnalul l-a dat Mircea Dinescu, cel care, la nici un an de la dispariția lui Doinaș, pornind de la informațiile deținute ca membru CNSAS, a lansat zvonul că autorul Vânătorii cu șoim ar fi fost informator al Securității. Începe demolarea artistului, cei care au scris cu admirație de-a lungul timpului despre lirica lui Ștefan Augustin Doinaș întorcându-i brusc spatele. Atitudinea lui Nicolae Manolescu i se pare exemplară lui George Vulturescu, reputatul critic ignorând, în recenta sa Istorie critică a literaturii române, nu mai puțin de cinci cărți ce au modificat paradigma discursului poetic al lui Doinaș, afirmând, în mod nedrept, că, după 1989, autorul Lămpii lui Diogene nu a scris decât accidental poezie. Excelent cunoscător al fenomenului literar contemporan, George Vulturescu nu se sfiește să își asume o atitudine polemică, chiar și atunci când este vorba de nume de primă mărime ale criticii literare de azi. Eseistul realizează un exercițiu de devoțiune pe text și prin text, iar re-lectura personală pe care o întreprinde este definită în felul următor: „Nu există o altă reacție mai potrivită atunci când vezi că posteritatea unui scriitor nu mai e asigurată de cărțile sale, ci de atitudinea față de aceste cărți decât acel «entuziasm» al întâlnirii tale cu opera în cauză. O astfel de reacție se dorește și lucrarea noastră: un exercițiu de devoțiune pe text și prin text, a unei re-lecturi (în sensul lui Matei Călinescu, «dintr-un alt unghi de vedere») în cadrul unor «rame intertextuale»”. Intenția exegetului a fost aceea de a realiza o incursiune în integralitatea operei proteice a lui Ștefan Augustin Doinaș. Demersul pornește de la judecățile de valoare existente în critica literară, pentru a impune apoi un nou sistem de valori. Cu alte cuvinte – în descendența lui
N. Steinhardt –, este vorba de o lectură „prin alții spre sine”. Am putea spune că recentul studiu reprezintă răspunsul generos al debutantului de odinioară la gestul generos al unei autorități culturale care, în ianuarie 1970, i-a marcat, în revista „Familia”, botezul literar. În plus, exegeza inițială (teza de doctorat) a reprezentat și o necesitate, în sensul că, până în 2010, a existat doar o singură lucrare monografică dedicată operei lui Ștefan Augustin Doinaș, semnată de către Virgil Nemoianu. Publicată în 1994 și retipărită în 2004, aceasta se dovedește incompletă, ignorând volumele publicate de către poet după 1995. Din fericire, situația s-a schimbat în ultimii ani, opera autorului Alfabetului poetic fiind reevaluată atât prin publicarea unor studii de referință, cât și a unor ediții remarcabile ale creației. Recurgând la o lectură integrală a operei și realizând o inedită retrospectivă critică, George Vulturescu dorește să recontureze paradigma poetică a lui Ștefan Augustin Doinaș, relevând puternica originalitate a acesteia.

          În re-lectura personală pe care o întreprinde, exegetul dorește să evite clișeele existente în interpretare. Noul drum este însă găsit după ce s-a parcurs o bibliografie impresionantă, însumând în jur de trei sute de titluri. Criticul literar a consultat numeroase lucrări critice și teoretice, care reprezintă posibilele puncte de plecare ale unor demersuri proprii sau, dimpotrivă, niște pretexte de distanțare. Înainte de a trece la investigarea textelor, eseistul se oprește la două toposuri semnificative, ce au marcat profund formația spirituală a poetului. Este vorba de orașul Arad, considerat „matricea primă a formării personalității mele”, și de Sibiu, despre care Doinaș afirmă: „Eu m-am născut a doua oară, spiritual, în cadrul acestui «Cerc literar...»”.

          În ciuda mărturisirilor poetului, George Vulturescu neagă ipoteza potrivit căreia ar exista un „deficit de biografism” în opera lui Ștefan Augustin Doinaș. Dimpotrivă, vorbind despre „tiparele eterne” din lirica poetului, eseistul afirmă că acestea aparțin unui areal rural asumat încă din copilărie. Satul este considerat adevăratul izvor de inspirație, care furnizează „semnele eternului” din poezie. Dintre „tiparele esențelor” zugrăvite de către Doinaș, investigația se oprește la elemente ca: bufnița, copacul, roua, roiul de albine, cerbul, ghinda, luna, zmeurișul, caii, trestia, mistrețul, frunzișul pădurii, grâul, cânepa, râul, drumul, șarpele etc. George Vulturescu insistă pe rolul jucat de Cercul literar de la Sibiu în formația spirituală a poetului. De altfel, însuși autorul Mistrețului cu colți de argint a recunoscut re-nașterea sa prin cultură sub semnul baladescului și al ideilor autonomiei esteticului vehiculate de către cerchiști. Exegetul trece în revistă bogatele referințe critice dedicate fenomenului cerchist. Mai mult, în frenezia critică de azi, este identificată chiar existența unor rivalități și a unor tentative de a muta centrul interesului dinspre Sibiu înspre Cluj. Ca de obicei, lectura se dovedește una critică, polemica vizând o serie de aspecte mai puțin abordate până în prezent. Elementele de noutate vin dintr-o asumare în profunzime a materiei abordate și din parcurgerea cărților mai mult sau mai puțin importante dedicate subiectului cercetat. Pe tot parcursul demersului său, exegetul lasă impresia că a parcurs o bibliografie exhaustivă și că nu i-a scăpat nimic important. De aici și posibilitatea de a insista asupra unor aspecte inedite, precum vraja burgului, relația dintre cerchiști și Lucian Blaga, adeziunea lor la programul estetic al lui E. Lovinescu, delimitarea de poezia de factură semănătoristă a Ardealului, manifestele Cercului literar și relevarea locului ocupat de către Doinaș în acest efort de înnoire a poeziei românești.

          Imaginea ce se desprinde din investigație este aceea a unui poet complex, proteic, care s-a exprimat în cele mai diferite forme ale genului liric: a scris balade, psalmi, poezii de inspirație filosofică, lamentații etc. Chiar dacă demersul propus se bazează, vrând-nevrând, pe o lectură subiectivă și selectivă a celor mai importante poeme și texte programatice, exegetul ajunge la o serie de concluzii elocvente. De fiecare dată, George Vulturescu are grijă să puncteze elementele de noutate pe care le aduce în interpretare, menționează prin ce anume demersul său diferă de studiile anterioare dedicate Cercului literar de la Sibiu și liricii lui Ștefan Augustin Doinaș. Originalitatea cercetării este sporită și de faptul că atenția exegetului s-a focalizat, cu predilecție, asupra volumelor de versuri publicate după 1989, mai puțin discutate de către criticii literari. O atenție deosebită este acordată volumului Aventurile lui Proteu, în care este identificată cea mai radicală înnoire a discursului poetic și filosofic al lui Ștefan Augustin Doinaș. Pornind de aici, Vulturescu neagă ipoteza celor „trei Doinaș” vehiculată de către N. Manolescu (mitologicul, abstractul, moralistul polemic), pentru a descoperi proteismul eului doinașian, diferitele „măști” ale poetului. George Vulturescu realizează, pentru prima oară la noi, o serie de apropieri între poetica măștii la Doinaș și poetica heteronimiei la Fernando Pessoa. Prezentarea generală a unor volume este aprofundată apoi prin investigarea în profunzime a unor poeme semnificative precum Cheia, Oedip sau Sfinxul. Criticul duce mai departe analiza, trimițând la autori precum Goethe sau Alfred de Vigny. George Vulturescu se dovedește un cititor atent și cu un vast orizont cultural, în măsură să decodifice semnificațiile adânci și marile simboluri ale textului. O atenție deosebită merită capitolul consacrat Psalmilor, în care exegetul reușește o foarte serioasă abordare personală. În viziunea criticului, pentru Doinaș, scrisul este credință, este palimpsestul existenței lui Dumnezeu. Exegeza insistă pe originalitatea poetului în tradiția poeziei religioase românești, relevând maniera personală în care el rezolvă dialogul dintre omul perisabil și divinitate.

          Elemente inedite găsim și în capitolul ce vizează Poetica orizontalității, unde, în descendență bachelardiană, exegetul pune pentru prima oară în relație motivul câmpiei și cel al mării. Dualitatea pământ-apă este unică în poezia românească, eseistul argumentându-și afirmația printr-o serie de citate semnificative. Trecând în revistă bestiarul poetului, George Vulturescu este de părere că emblema tutelară a poetului ar trebui să fie considerată bufnița, protectorul nocturn al creatorului. De asemenea, pornindu-se de la sugestiile oferite de colindele despre cerb existente în Transilvania, se propune o nouă și originală lectură a celebrei balade Mistrețul cu colți de argint, analiza poemului transformându-se într-o ingenioasă incursiune în cultură. Trimiterile la autori precum Goethe sau Alfred de Vigny se dovedesc extrem de profitabile.

          Interesantă se dovedește și Addenda lucrării, care reunește documentele trecerii lui Ștefan Augustin Doinaș prin Satu Mare. Poetul a vizitat urbea de pe Someș de două ori. Prima dată în 1993, cu ocazia dezvelirii bustului poetului Szilagyi Domokos. Cea de a II-a oară în 1997, la Colocviul „Poeți români contemporani. Doinaș - 75”. O secțiune aparte se ocupă de prezența reputatului poet în paginile revistei „Poesis” între 1990 și 2009.  

          Meticulozitatea investigației, aspirația la exhaustivitate, documentarea minuțioasă, ineditul punctelor de vedere avansate, bibliografia amplă, rigoarea academică transformă studiul Ștefan Aug. Doinaș. „Tiparele eterne” și poetica orizontalității într-o lucrare de referință.

                                     

 

 

Cărți prezentate de Maria Cogălniceanu și de Radu Ilarion Munteanu, nr.6(181),iunie 2018
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

 

Maria COGĂLNICEANU

MIRCEA PETEAN,

NEROSTITELE. NOI POEME LIGURE1

          Poet multpremiat și tradus în mai multe limbi, prozator, eseist și editor, fin cunoscător de mitologii, cosmogonii și religii, dar foarte atașat de ortodoxie, Mircea Petean ne surprinde prin originalitatea cu care scrie „noi poeme ligure”, la un interval de șase ani după apariția volumului Catedrala din auz. Poeme ligure (2012, reeditat în 2014). Interferența speciilor literare precum poemul, satira, pamfletul, poezia erotică, romanul dă scrierii o structură mozaicală și muzicală. Jocul de cuvinte, coliziunea termenilor, paradoxul, dictonul, lamentația, ambiguitatea, ritmurile și rimele năstrușnice, violente uneori, cu trimiteri la muzică ori pictură, amintind de simbolism și alte „isme” probează cunoașterea integrală a istoriei poeziei universale prin ce are ea în relief valoric, cât și a „culturii mari”. Spațiul peninsular, vizibil, emblematic, nu e încărcat doar cu buganvilia și alte plante mediteraneene ori cu arborele de mimoza de lângă Muzeul Naval din Genova-Pegli, ci mai ales de cactuși abia înfloriți, plantana multicoloră, pietriș și valuri năvalnice:țiuitul apei ieșite din hornurile stâncilor ori zgomotul / transformat subit într-un fragment de simfonie / al pietrișului plajei rostogolit în mare” (p. 55). Eroina sa participă la „mecanica goală a existenței” (p. 57), însă „singurătatea, tăcerea și simplitatea îi țin loc / de Etică, Metafizică și Estetică. Vacarmul din jur, vorbăria imbecilă, superfluă și strivitoare a majorității îi repugnă (p. 57).

          Despre poeți locali și arte poetice, despre degustătorii de cuvinte și despre nașterea spontană a scrisului celui ce se simte străin în lume și departe de ceea fusese cândva neamul său, despre Dor găsim însemnări profunde rostite de Maria, personajul central al acestui roman liric unic în literatura noastră. Totul iese la suprafață din adâncul ființei acesteia (o voce lăuntrică a lui Mircea Petean), așa cum doar marii creatori cunosc puterea cuvintelor. Un „De profundis” este în versuri ca acestea: „am un respect deosebit pentru degustătorii de cuvinte, / pentru modul în care revitalizează ei cuvinte vechi sau marginale / pentru modul în care resuscitează ei cuvinte moarte // cunosc un domn care vine la gazda mea din când în când / și atunci savurez conversația lor care se desfășoară / ba în ebraică, ba în sanscrită, ba în greacă, ba în latină, / până și lucrurile au, primesc, atunci, / un fel de aură, iar eu – o simplă samariteancă de casă – / mă simt parc-aș fi de viță nobilă” (p. 28).

În Nerostitele... sunt stări sufletești, drame și tragedii ce-și găsesc vadul în rostirea lăuntrică sau – cum se exprimă autorul – „în grota rostirii lăuntrice, în „golful rostirii, în „valurile rostirii lăuntrice. Ceea ce poate fi subversiv (Adevărul a fost considerat în toate vremurile rele subversiv) este trecut pe seama unei exilate voluntar, dar motivat, pe numele ei Maria („sunt maria, născută undeva în românia...”) și a bătrânului Ambrozio „cel cu o mie de fețe. Eul narator, creator al acestui „roman” insolit, are doar două fețe, „ca moneda: da, e adevărat, sunt cea fără de chip, anonimă, comună, / deprinsă cu efectuarea unor activități rutiniere / da, e adevărat, scriu ca și când aș vorbi cu cineva, / cu ambrosio, de pildă, cel cu o mie de fețe, / în absența Chipului / care continuă să nu se arate” (p. 14). 

          Realitatea exterioară e surprinsă de ingenioasa cameră de filmat lupte politice, proteste, dărâmări de guverne, sexism, feminism, apel la detalii și interpretare psihanalitică, spionaj, mistificare. Totul este arhivat. O mască și un costum de Arlechino din Comedia del arte sau din teatrul shakespearean îl înveșmântează pe creator. Astfel Adevărul poate fi clamat nestingherit. Francofon și francofil, acestuia i se potrivește gândirea estetică a lui Roland Barthes din  Fragments d’un discours amoureux : „Dans une période où on hurle, on crie, on impose, on rejette, on oppose,  j’ai essayé  avec mes chansons de carresser, de sussurrer, d’envelopper.”2

Camuflarea eului în trei persoane pune în relief o seamă de noțiuni și concepte, de speculații despre moarte și iubire. Dar iubirea are multe chipuri, cum este cel căutat în perpetuitate, al perechii ideale. Numele adoratelor rimează cu miresmele florale și cu muzica („când nu e dora e minodora, / când nu-i minodora, e teodora / când nu e elena, e maddalena...” – p. 18). Poezia testamentară cu ecouri eminesciene apare în secvențele mortuare legate de expierea Bătrânului, celălalt straniu personaj al romanului lui Mircea Petean, și de propulsarea trupului acestuia spre universuri nonvizibile, dar posibile.

Drama emigrantului apare ca rostire lăuntrică incontinentă sau ca șiruri nesfârșite de vise. „Sunt o străină printre străini – spune Maria. Înstrăinarea cheamă retrăirea imaginară a datinilor și a folclorului din ținutul de „dincolo de marginea marginii ori invocarea divinității în Rugăciunea inimii. Ca să nu intre în stare depresivă și să se scuture de spaime, eroina inventează în mezzanotte o rugăciune de o nebănuită frumusețe. Invocația către Dumnezeu și, mai ales, simbolul pietrei din „zidul părăsit și neisprăvit, pe care se ridică legendara Mânăstire a Argeșului creată de meșterul Manole, emoționează adânc. De aceea o vom cita integral: „Doamne al tuturor celor vii / și al tuturor celor fără viață, / ai milă de mine, păcătoasa, / și prefă-mă într-o piatră de râu / să mă spele apele, repezile, / într-o piatră de caldarâm, / să mă calce tălpile, tocitele, / într-o piatră ca toate pietrele / bune de pus în praștie / sau de aruncat în mare / într-o piatră de baie, / să mă taie meșterii, gușterii, / înainte de a mă pune în zid” (p. 32). 

          Rugăciunea poartă în ea o credință tare, un mister precum cel zăvorât în Sagrada Familia, unde pelerinul este invitat să cumpere o piatră ce urmează să înalțe și să încheie magnifica, originala construcție spirituală, neterminată de genialul Gaudi.

          Spovedania Mariei interferează cu celelalte voci interioare ale autorului; la Dumnezeu și la zei se revine într-un micro-discurs referitor la tehnici de meditație yoghină și la gestica oricărui devot budist.

          E vrajă în astfel de poezii erotice cum e magie în ceea ce scrie Maria în ciuda faptului că ea refuză tentația poetizării, a literaturizării, sau poate tocmai de aceea. Scrisul este considerat un reflex al înstrăinării, iar limbile în care se scriu poemele ligure alcătuiesc o reală simfonie. Lângă română e italiana („Un balcon deasupra mării / Un balcone sul mare), iar alături stă franceza („mourir c’est déménager) și toate sunt însoțite de un număr semnificativ de cugetări, paradoxuri, expresii neaoșe etc. Inserăm doar câteva exemple: „eu sunt peste tot în același timp” (p. 47); „Singurătatea, tăcerea și simplitatea îți țin loc / de Etică, Metafizică și Estetică” (p. 57); „una cu nerostirea e / rostirea lăuntrică” (p.59); „îți merge mintea ceas (p. 69); „pe șaua obrazului orișicui / călărește loaza dracului” (p.82); „în golul rămas am văzut cu toții răsărind cea mai rea dintre lumile posibile” (p. 11); „mintenaș” (p. 11); „probabil că toată literatura lumii nu e decât pandantul / unei absențe...” (p. 12); „mămăliga de pe dogul din mijlocul mesei” (p. 15); „la strega; mezzanotte” (p. 31); „il treno locale” (p. 22); „lungomare” (p. 38) și altele pe care lesne le va remarca lectorul. Accentele critice cu referire la canalii și brute sunt de un sarcasm atroce, dezvăluind o altă coardă a lirei lui Mircea Petean. El scrie despre loaze, figuri tâlâmbe, frunți teșite, ochi ponihoși, caricaturizând figuri contemporane detestabile.

          Muzica și dansul, nunta cu luminile feerice, viitorul citit în ochii plini de candoare ai copiilor, ca și prezența Anei în Liguria schimbă viziunea anterioară. Frumusețea și puritatea biruie tot ceea ce putea provoca dezumanizare. Repetiția termenilor din aceeași familie (rostire, nerostitele, Rostitorul) și incursiunea în domeniul Logicii și al Filosofiei ne readuc în memorie magica scriere Rostirea filosofică românească a lui Constantin Noica. Această trimitere nu șterge melancolia și nici conștiința de sine a scriitorului care-și poartă cu mândrie codul etico-estetic în lumea largă.

În Nerostitele sale,  Mircea Petean grefează un mesaj esențial pentru tot secolul XXI: „Nu mă prostern în fața nimănui!”.

 

1. Petean, Mircea, Nerostitele. Noi poeme ligure (roman), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2018;

2. Doré, Julien, „l’éléphant”, nr. 18, avril 2017, p. 128.

 

***

 

Radu Ilarion MUNTEANU

O ANATOMIE SEDUCĂTOARE

Se scrie multă poezie. Şi se publică multă poezie. Iau la întâmplare două edituri prietene. Cu vechimi diferite pe piaţă. Aparţinând unor poeţi. Ceea ce nu e esenţial. Important e că portofoliul ambelor conţine importante colecţii de poezie.

La ce bun aceste considerente oarecum banale? Fu primul gând venit din prima lectură a volumului Blocul cu bulină roşie (Limes, 2018) de Giuseppe Masavo, produs de Editura clujeană Limes. Poetul a debutat târziu în volum. Nu e singurul. Dar, ca mai toţi ceilalţi care au făcut la fel, odată ieşit în lumea literară, publică un volum pe an. Deloc neinteresante ultimele cinci – cel despre care vorbim y compris – nu numai la aceeaşi editură, ci, mai ales, în acelaşi format. În colecţia Magister, cea mai prestigioasă. 

Faţă de mai numeroasele volume cu texte relativ scurte, ce propune autorul nostru e nu numai insolit, ci şi mai rar întâlnit. Poeme de câte șase pagini, titluri chisnovatice, schimbări de paşi, atmosferă funambulescă. După aproape doi ani de lecturi – şi rapoarte de lectură – într-un univers poetic relativ omogen, cu toată diversitatea lui internă, cu tot buchetul personalităţilor poetice, Giuseppe Masavo vine dintr-un continent poetic aşa de contrastant, încât cere nu numai o recalibrare a organului receptiv (pe care-l clamez mereu ca subdezvoltat), ci mai ales un excurs mnemonic. Până-n teritoriul fostului cenaclu Joc Secund, nu până la Coşbuc. Nici măcar la Bacovia. Îmi răsare din memorie, ca un clown pe resort, replica unui coleg de cenaclu, altfel poet şi el. După o lectură din, atunci, proaspătul Mircea Dinescu: vouă nu vi se pare că ăsta trage la poezie mare? Nu discutăm acum că trăgea, nici cât l-a ţinut. Giuseppe Masavo nu trage la poezie mare. Dar aplombul, dezinvoltura, nonşalanţa, insolenţa chiar (dozată controlat aceasta din urmă) sar în ochi. Ăsta sunt, altul mama nu mai face, spune surâzând poetul.

Interesant, e al doilea poet consecutiv, în hazardul cronologic al cronicilor, care debutează în volum la o vârstă matură. După ce se exersase prin reviste studenţeşti. Chiar faţă de Arghezi şi grupul de la Târgovişte. În fine, n-am găsit o bibliografie oficială a autorului, ci doar o listă a volumelor din 2013 până acum. Producând aceeaşi senzaţie de a fi debutat doar la atingerea definirii literare consistente.

Dar nu ne putem rezuma la o impresie de ansamblu. Avem datoria de a oferi un raport de lectură amănunţit, cel puţin la nivel minimal. Volumul e structurat pe trei capitole mari: Cineva scurmă, se aude-o turmă, Când înfloreşte palma şi Negreala de sub unghii. Senzaţia de lungime a poemelor e întrucâtva derutantă, ceea ce se vede doar în tabla cuprinsului. Unde fragmente mai mult sau mai puţin autonome sunt marcate nenumerotat, dar vizibil. Prin citarea primului vers. În text fragmentele sunt separate de asteriscuri. Ceea ce e mai familiar prozei. De fapt, unele fragmente s-ar apropia de departe de poemele în proză. Sigur, Giuseppe Masavo nu-i Saint John Perse, dar jocul inserturilor de subspecie ţine de îndrăzneala autorului. N-aş putea aprecia cât nativă, cât fabricată. Oricum stăpânită şi folosită.

Jocul structural nu e monoton. Alternează poeme unitext (n-am găsit alt termen diferenţiat), ba chiar unele, precum discurs pedagogic, au, la rândul lor, o structură internă, înaintea ultimului vers concluziv fiind inserate alte opt, cu ton diferit. Cititorul fiind ajutat să le diferenţieze de masa poemului prin culegerea acestora cu italice.

Dar această structură anatomică se restrânge la primul capitol. Într-al doilea un singur text, alte poeme pentru jupâneasă, are patru momente, chiar numerotate. Consecvent, nr. 2, cel mai substanţial, mai plastic chiar, e cules iar cu italice. Titlul celui de-al treilea capitol ar sugera că nu e vorba de o concluzie generală, ci, mai degrabă, de texte cumva în completare. Iar la pag. 84 (din totalul de 90) un poem e lăsat fără titlu.

Folosesc termenul anatomie pentru a descrie structura primului ciclu. Vorbeam chiar de o anume autonomie a subcomponentelor separate prin astericsuri. Dar nu completasem şi nu putem întârzia mai mult s-o facem acum, dacă am face exerciţiul de a ignora atât asteriscurile, cât şi corpul de literă şi am considera textul otova, fără nicio îndoială, omogenitatea şi personalitatea textului ni s-ar impune. Asta e, de fapt, constatarea la care termenul anatomie trimite. N-am spus fiziologie. Organele au funcţii separate, definite, textură individuală. Bun. Dar sunt alcătuite tot din celule, iar asamblarea lor în organism defineşte o entitate diferită de fiecare în parte. Să facem doi paşi mai departe. Limbajul poetic la nivel de cuvinte şi figuri de stil, foarte personal, al lui Giuseppe Masavo ar fi reprezentat de celulele din care întregul organism e constituit. Exprimând omogenitatea textului.

Să trecem la text. Personalitatea, dezinvoltura şi accentul ludic, decantate din limbajul specific, se îmbină cu bunul simţ: „am argint viu în sânge, dar ştiu: / lumina vine şi din cărţile altora (pag. 7); „Dumnezeu mă îngăduie / numai eu nu ştiu încă ce vreau” (pag. 15). Nu voi da contraexemple. Sunt prea multe şi dau textului marca identitară.

Între nenumăratele figuri de stil, să nu omitem jocurile de cuvinte. Căci ar fi fost de mirare să lipsească: „şi-ar mai fi / că nu-i încă zeamă de vie/ ta belle vie (pag. 70); „scriu ca labiş, o, ma biche” (pag. 65, în chiar textul care dă titlul volumului). Dar de-ar fi să notăm nu toate, ci măcar trei sferturi dintre giumbuşlucurile lingvistice, n-am mai termina cronica nici la calendele greceşti. Căci un lucru e fără echivoc. Mai lesne e să citeşti şi chiar să reciteşti volumul lui Masavo decât să selectezi când scrii despre el.

 

 

Nord Literar la 15 ani de aparitie (Saluc Horvat), nr.6(181),iunie 2018
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

 


NORD LITERAR LA 15 ANI DE APARIȚIE


          În luna iunie se împlinesc cincisprezece ani de la apariția primului număr al revistei „Nord Literar”, eveniment important în viața culturală a Maramureșului, fiind prima revistă cu caracter literar din acest spațiu. S-au împlinit astfel visul și preocuparea mai multor generații de scriitori și oameni de cultură, care și-au dorit o revistă a lor, prin care să își promoveze creația proprie.

         

 Începuturile nu au fost lipsite de diverse obstacole. Nu a fost ușor să se editeze o revistă de cultură într-un oraș de provincie lipsit de o anumită tradiție în domeniu, lipsit de o mișcare literară conturată, dar cu mulți veleitari și cu orgolii greu de stăpânit.

          Determinarea unei convingeri despre necesitatea unei reviste de cultură, constituirea unui colectiv redacțional, credibil și valid (operațiune care a dus în alte cazuri la eșecul apariției unei reviste la Baia Mare), alegerea titlului și, nu în ultimul rând, găsirea surselor de finanțare – toate acestea au constituit piedici greu de surmontat.

         

 Sprijinul în privința finanțării a venit din partea Consiliului Județean Maramureș, președinte la acea vreme fiind Alexandru Cosma, care, în baza unui proiect bine determinat și promovat de Asociația Scriitorilor Baia Mare, a aprobat înființarea revistei ca instituție în structura Consiliului Județean, asigurându-se în felul acesta bugetul necesar.

          În iunie 2003, când a apărut primul număr al revistei, puțini erau aceia care credeau că „Nord Literar” va dăinui în timp. Mulți erau nu doar sceptici în privința reușitei, ci chiar ostili ideii unei reviste de cultură, încercând blocarea acesteia  sau formulând critici din cele mai dure, mai ales la adresa inițiatorilor.

          Nutrind convingerea că am pornit pe un drum bun, nu am cedat acestor presiuni. Certitudinea noastră era legitimată de credința că Baia Mare, Maramureșul, prin resursele și potențialul creator de care dispun, merită să-și aibă revista proprie.

       

  Încă de la primul număr, dorința colectivului era de a reflecta, prin „Nord Literar”, viața spirituală în complexitatea ei, valorile majore ale acestui topos încărcat de tradiții milenare, să le facem cunoscute și să le integrăm în patrimoniul cultural național. Scopul urmărit a fost și acela de a depăși provincialismul și de a ne alinia familiei marilor reviste de cultură ale țării.

          Asumându-și cu responsabilitate bogata zestre spirituală a Maramureșului, „Nord Literar” și-a propus să reflecte prin paginile sale valorile perene,  care să dăinuie în timp, să contribuie la stimularea vieții culturale actuale. Credem că s-a reușit ca „Nord Literar” să devină un centru de cultură cu o structură inconfundabilă.

          Încă prin programul de început, revista a fost orientată spre câteva direcții prioritare. În primul rând, cuprinderea în paginile sale a celor mai valoroase creații ale scriitorilor locali, obiectiv respectat pe tot parcursul apariției, fiecare număr cuprinzând unul sau mai multe nume de autori locali, cu deschidere mai ales către cei tineri. Acestora li s-au aliniat scriitori consacrați, colaboratori din întreg spațiul național, chiar și din alte literaturi. Cu fiecare număr, „Nord Literar” și-a lărgit colectivul de colaboratori și, în același timp, tematica. Lista colaboratorilor este generoasă, cuprinzând nume de mare prestigiu. Dorința noastră a fost ca „Nord Literar” să devină o revistă axată pe talent și prietenie. Credem că am și reușit.

         

 Deși începuturile i-au fost puse sub semnul incertitudinii, „Nord Literar”, acum când  împlinește cincisprezece ani de apariție, se prezintă într-o formulă plină de vigoare. Prin ținuta sa elegantă, prin valoarea materialelor publicate, prin sfera largă de cuprindere, prin prestigiul colaboratorilor, „Nord Literar” a devenit o publicație de larg interes. A depășit stadiul de revistă de provincie prin deschiderea ei, prin întregul ei și a devenit un nume în peisajul revistelor de cultură din țară, fapt dovedit și prin numeroasele mesaje și semnale de prețuire pe care le-am primit de-a lungul anilor.

          Includerea revistei „Nord Literar” în lista publicațiilor recunoscute și tutelate de Uniunea Scriitorilor din România, alături de marile reviste de cultură ce apar la nivel național, este o dovadă de recunoaștere a valorii.

          Reușita acestui lung drum s-a datorat inimosului și profesionalistului colectiv de redacție, cel de început și cel format pe parcurs. Din păcate, dintre cei cinci redactori fondatori: Săluc Horvat, Gheorghe Glodeanu, Augustin Cozmuța, V. R. Ghenceanu și Ion M. Mihai, au rămas doar primii doi, ceilalți au trecut la cele veșnice.

          Colectivul a fost completat de o generație nouă de redactori: Delia Muntean, Adela Naghiu, Daniela Sitar-Tăut, Gheorghe Pârja, Raluca Hășmășan.

          Sprijinul esențial a venit din partea Consiliului Județean, prin președinții acestuia, prin consilierii care au manifestat interes și au asigurat finanțarea și susținerea revistei pe tot parcursul apariției.

Săluc HORVAT

 

 

 

Colocviile „Nicolae Steinhardt” (Daniela Sitar-Tăut), nr. 6(181), iunie 2018
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

 

Daniela SITAR-TĂUT

COLOCVIILE INTERNAŢIONALE INTERDISCIPLINARE

„NICOLAE STEINHARDT”

Baia Mare-Sighetu Marmației, 8-9 iunie 2018

 

În 8-9 iunie a.c., în sălile Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare s-a derulat o suită de manifestări științifice și artistice, un proiect cultural, de cercetare pentru profesorii, doctoranzii şi elevii din învăţământ. Inițiate în 2007, aflate la a III-a ediție și având drept organizator Colegiul Național „Vasile Lucaciu”, al cărui manager, prof. Traian Covaciu, m-a susținut logistic în toate activitățile, Colocviile Internaţionale Interdisciplinare „Nicolae Steinhardt au reușit să grupeze în jurul lor  nume de rezonanță din România și din Occident, printre care îi amintim pe: prof. univ. dr. George Achim, Școala Doctorală de Științe Umaniste, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca; prof. univ. dr. Mihaela Albu, Universitatea din Craiova, Centrul Universitar Drobeta Turnu-Severin, Craiova; dr. Dan Anghelescu, Uniunea Scriitorilor din România, București; conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca/Centrul Universitar Nord, Baia Mare; conf. univ. dr. Maria Crina Bud, Universitatea York, Canada; conf. univ. dr. Nina Corcinschi, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, Chișinău; prof. univ. dr. Bogdan Crețu, Universitatea „Al. I. Cuza Iași”, Institutul de Filologie Română „Al. Philippide”, Academia Română, Iași; conf. univ. dr. hab. Aliona Grati, Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chișinău; doc. PH. dr. Peter Kopecký, Csc, Facultatea de Filosofie a Universității „Constantin Filosoful” din Nitra, Slovacia; CS III, dr. Viorella Manolache, Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, București; lector dr. Florinel-Ionel Oprescu, Universität Wien, Institut für Romanistik; doc. PH. dr. Jana Páleníková, CSc, Filosofická fakulta UK, Bratislava; prof. univ. dr. Oana Ursache, Universitatea din Granada; PH. dr. Libuša Vajdová, CSc., Ústav svetovey literatýry SAV, Bratislava, pr. prof. dr. Theodor Damian, Institutul de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din New York.

Gheorghe Mihai Bârlea, Daniela Sitar-Tăut, Ramona Jitaru

Proiectul și-a propus valorificarea moștenirii trecutului. Acesta a fost consacrat CENTENARULUI MARII UNIRI, prin colocvii interdisciplinare, o expoziție și concursuri literar-artistice dedicate maramureșenilor și altor personalități implicate în Marea Unire, care au avut de suferit prigoana închisorilor comuniste, relevându-și această suferință în pagini de memorialistică. Ţinând cont de faptul că informaţiile referitoare la sistemul concentraţionar comunist constituie un potenţial insuficient exploatat şi valorizat din punct de vedere didactic, istoric, literar, că perioada antedecembristă reprezintă o temă cvasitabu sau picată aproape în desuetitudine pentru receptorul tânăr de astăzi, exploatarea interdisciplinară a acestui proteic subiect a fost o iniţiativă salutară, care a facilitat amplificarea competenţelor de receptare, argumentare, analiză textuală şi situaţională atât ale profesorilor, cât şi ale elevilor, contribuind la dezvoltarea inteligenţei artistice și emoționale a elevilor, dar şi la amplificarea abilităţile de comunicare într-o limbă internaţională. Instituţiile de cultură (şcoli, biblioteci, muzee), editurile, revistele au obligaţia morală de a prezenta, printr-o suită de manifestări publice, modelele culturale naţionale de referinţă, pentru a cimenta conştiinţa etnică şi apartenenţa la valorile perene ale poporului nostru, precum și apelul la neuitare, aducând în actualitate o perioadă neagră din istoria noastră, perioada comunistă, precum și atrocitățile săvîrșite în sistemul concentraționar.

Traian Covaciu, Daniela Sitar-Tăut, George Achim, 

Viorella Manolache, Felicia Cristescu

 Ca parteneri externi ai proiectului am implicat Lectoratul Român de la Universitatea din Granada, Spania, Asociația „Traian” din Cordoba și Federația Asociațiilor de Români din Andaluzia, fiind susținuți mediatic de  publicațiile „Gazeta românească” (Italia), „Inforoes” (Spania), „Australianul” (Australia), „Clipa” (SUA), „Mioriţa” (SUA), Radio PRO DIASPORA (Germania), „Polemici” (București/Memphis, TN), „Antilethe”, Revista pentru rememorarea exilului românesc” (Craiova), „Confluenţe literare” (Bucureşti), „Glasul Maramureșului”, „Graiul Maramureșului”, „Maramureș TV”,  Sighet TV & TL+. Principalul nostru susținător a fost Consiliul Județean Maramureș.

În comunicarea rostită în plen prof. univ. dr. George Achim a radiografiat perioada comunistă și perimetrul concentraționar, relevând specificitatea colocviilor noastre: „Este un eveniment care aduce în atenţie în peisajul nostru destul de tulburat câteva noţiuni foarte neglijate şi terfelite în ultima perioadă. Vorbim despre deţinuţii politici, despre memoria închisorilor comuniste. Vorbim despre neam, patrie, credinţă, despre toate aceste valori pe care «apostolii corectitudinii» încearcă să le elimine din limbajul nostru”. Universitarul a remarcat funcția soteriologică a versurilor compuse de cei aflați în închisoare: „Alături de rugăciune, poezia se constituie într-un catehism al închisorilor carcerale şi ca mod de supravieţuire. Poezia îl ajuta pe deţinut să nu-şi piardă identitatea. Cu toată mizeria fizică din închisoare, spiritul rămânea liber. «Iadul în jur şi raiul în inimă» era o formulă mistică folosită frecvent în închisoare...” Tot în plen, dr. Viorella Manolache ne-a vorbit despre A patra soluţie (apud Steinhardt şi Orwell), în vreme ce prof. univ. dr. Petru Dunca ne-a prezentat comunicarea Hermeneutica mărturisirii. Nicolae Steinhardt așa cum l-am cunoscut, aducându-ne un film inedit de la înmormântarea Monahului de la Rohia. O prezență luminoasă la colocvii a fost doamna Ramona Jitaru de la Bacău, autoarea unei cărți despre jurnalul lui Paul Goma, care a întregit secțiunea dedicată memorialisticii Marii Uniri cu analiza jurnalului de front al generalului George Garoescu din Primul Război Mondial.

Marian Ilean, Petronela Mureșan, Adrian Iercoșan, lucaciști

Sesiunile de comunicări au fost structurate pe trei secțiuni, cu tematică adiacentă și complementară: LITERATURĂ Memorialistica închisorilor. Literatura diasporei şi a disidenţei. Cultura română din afara granițelor moderator: prof. univ. dr. George Achim; SOCIOUMANE Fenomenologia torturii. Victime şi torţionari. Lupta de rezistenţă în afara universului concentraționar. Deţinutul român ca tip uman. Memorialistica Marii Uniri moderatori: prof. univ. dr. Petru Dunca, dr. Viorella Manolache; ELEVI – moderator: Marian Ilea. La această secțiune au fost premiați participanții la Sesiunea de referate „Nicolae Steinhardt. Mărturii despre trecut…”, concursul de creație (poezie și proză), care a avut ca temă universul carceral comunist, exponenți ai diasporei/ disidenței și un concurs în limbile franceză/ engleză/ germană Lettres de la prison/ Letters from prison/ Cartas de la cárcel/ Briefe aus dem Gefängnis. Secțiunea finală, de grafică, a purtat denumirea Tragedia închisorilor comuniste, reunind 150 de lucrări, într-o expoziție organizată de prof. Silvia Donca. Nu pot să nu amintesc scriitorii, profesorii, instituțiile și editurile care ne-au oferit volume, deoarece manifestarea noastră s-a transformat într-o mare de cărți, într-un Bookfest inedit, la care participanții, în număr de trei sute, și-au ales ei înșiși tomurile primite. Singura condiție impusă a fost ca unul dintre volumele luate de ei să poarte semnnătura lui Paul Goma, colocviile fiind dedicate și în acest an Domniei-Sale. Aceștia sunt: George Achim, Mihaela Albu, Lászlo Alexandru, Dan Anghelescu, Cornelia Bălan Pop, Flori Bălănescu, Alexa Gavril Bâle, Gheorghe Mihai Bârlea, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, Terezia Bolchiș-Tătaru, Ioan Botiș, Radu Botiș, Rodica Brad-Păuna, Florica Bud, Nicolae Bud, Alexandru Buican, Elena Cărăușan, Monica D. Cândea, Doina Cetea, Centrul Cultural „Liviu Rebreanu” Aiud, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș, Alexandru Cistelecan, Constantin Ciucă, Marius-Ciprian Cucuiat, Carmen Dărăbuș, Rodica Dragomir, Editura Actaeon Books Baia Mare, Editura Ratio et Revelatio Oradea, Săluc Horvat, Ioan Hădărig, Marian Horvat, Marian Ilea, Ramona Jitaru, Marina Lapoși, Viorella Manolache, Muzeul de Istorie și Arheologie Maramureș, Ioan Nistor, Irina Petraș, Emilia Coralia Pop, Revista „Nord Literar”, Daniela Sitar-Tăut, Lucia Stoian, Lorena Stuparu, Ioana Ileana Ștețco, George Tei, Magda Ursache, Radu Țuculescu...

În finalul reuniunii, scriitorul Marian Ilea remarca: „Este foarte important că, în cadrul Colocviilor «Steinhardt», elevii au avut un cuvânt important de spus. Această secțiune este la fel de importantă ca și cea dedicată «seniorilor», care a reunit personalități ale literaturii contemporane din țară și străinătate. Juriul a avut de analizat 150 de lucrări propuse de elevii participanți. Dincolo de ierarhii, este demn de remarcat faptul că tot mai mulți elevi se apropie de literatură. Toți participanții au primit ca premiu o carte”. Deși la secțiunea referate premiile au mers la Iași, Bacău și Focșani, cel pentru proză a revenit lucacistei Filofteea Covaciu [prezente și în paginile revistei „Nord Literar”], care afirmă: „Mă bucur că am participat la această manifestare. Am luat premiul I cu proza «O scrisoare din infern», o lucrare despre un student care a fost o victimă a comunismului.” Tot în „Salonul artelor”anterior festivității de premiere, a fost prezentat un spectacol cu subiect concentrațional, regizat de prof. dr. Petronela Mureșan, Trecutul nostru... Secundul acestei serii de manifestări și camarad mereu alături mi-a fost doamna prof. dr. Maria Alina Dorle, căreia-i mulțumesc pentru tot. Totodată, apreciez și suportul doamnei prof. dr. Delia Muntean.

Activitățile au continuat și sâmbătă, în Sala de Conferinţe a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenţei Sighet, unde domnul conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea ne-a întâmpinat cordial și a susținut o prelegere în plen, Despre natura interioară a libertății. Relevanța unor modele comportamentale în spațiul concentrațional. Vreme de șapte ani director al Memorialului, cu un rol decisiv în crearea acestui lăcaș al memoriei victimelor represiunii comuniste, într-un discurs elegant și charismatic, Domnia-Sa ne-a devoalat aspecte ale istoriei scrise și nescrise a muzeului, într-un atractiv curs de istorie recentă, savurat de participanți.

Colocviile s-au încheiat, în bună tradiție maramureșeană, după Memorial, cu vizita la Mănăstirea Rohia – având-o ca ghid pe prof. Claudia Bilașco, apoi la Mănăstirea Peri și la Cimitirul Vesel din Săpânța. Periplul cultural și documentar s-a finalizat la Casa Memorială a „Leului din Şișești”, dr. Vasile Lucaciu.

 

 

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 41 - 50 din 2100

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.