top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Proză de Răzvan Vischi, nr. 1(188), ianuarie 2019
Ian 28, 2019 at 11:00 PM

Răzvan VISCHI 

Răzvan Vischi (1976) este un băimărean pasionat de literatură. Îl puteți găsi cu încercări literare pe site-urile http://www.poezie.ro și   http://www.poetii-nostri.ro. Are un roman în pregătire, Fragmente de creier. Revista noastră îi deschide paginile spre debut. Textele de mai jos atrag atenția prin lirismul accentuat, perspectiva subiectivă, interiorizată a stilului narativ situat la granița dintre genuri (liric/epic).

 

          Cealaltă geneză

          La început, omul era gol şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Şi a venit femeia lui şi i-a spus: Tu eşti gol şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Şi atunci el s-a privit pe sine şi a văzut că femeia lui avea dreptate. Şi a întrebat-o pe femeie, care şi ea era goală şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, de ce ne-a făcut aşa Dumnezeu. Şi femeia a spus: nu ştiu şi dacă aş şti nu ţi-aş spune. Şi a mai întrebat-o pe femeie: Ce să fac în legătură cu toate acestea? Şi atunci femeia a dat acelaşi răspuns. Şi omul a plecat pe drumul care era în faţa lui. Şi a văzut la marginea drumului un lucru ascuţit, pe care l-a ridicat şi pe care l-a privit cu uimire. Apoi a lipit lucrul ascuţit de carnea gâtului său şi a tăiat în ea, lăsând sângele să curgă. Şi sângele lui a curs pe corpul lui, acoperindu-l cu o mantie roşie şi omul nu a mai fost gol pe dinafară. A fost îmbrăcat cu mantia roşie a sângelui său. Mantia flutura în vânt în timp ce el păşea pe drumul din faţa lui. A mers aşa mult timp, până ce luna s-a fãcut albă şi apoi albastră, intrând înapoi în cer. Şi atunci a văzut venind spre el un nebun. Şi nebunul s-a oprit în faţa lui şi i-a zis: Te cunosc, omule, tu eşti omul gol şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Dar acum văd că pe dinafară te-ai acoperit cu mantia sângelui tău. Şi omul a zis: Ai dreptate, nebunule. Acum umblu pe drumul din faţa mea şi vreau să ajung la locul unde nu voi mai fi gol pe dinăuntru. Şi nebunul i-a răspuns: Tu nu ai nevoie de un loc unde să ajungi ca să nu mai fii gol pe dinăuntru. Eu am fost trimis la tine ca să îţi spun ceea ce ai auzit şi ceea ce vei auzi. Tu ai nevoie de un lucru, pe care eu ţi l-am adus. Şi omul a întrebat: Cine te-a trimis la mine şi care este lucrul pe care mi l-ai adus? Şi a primit răspunsul pe care îl aştepta: M-a trimis demonul care şi-a fãcut casă din trupul meu. Despre el oamenii ştiu că nu a vrut să mă părăsească atunci când fiul omului l-a chemat la el. Şi a mai spus nebunul: Primeşte lucrul pe care am fost trimis să ţi-l aduc. Şi s-a apropiat de om şi i-a dat mantia sângelui la o parte. Apoi i-a sfâşiat cu mâinile carnea pieptului şi omul nu a zis nimic, ci doar a privit la ceea ce făcea nebunul. Apoi, nebunul cu mâinile lui şi-a sfâşiat propria carne a pieptului şi abia atunci omul a zbierat de durere. Şi durerea lui a fost şi mai mare când nebunul şi-a smuls inima din piept şi a pus-o în pieptul omului. Apoi nebunul a spus: Iată lucrul pe care am fost trimis să ţi-l aduc. Acum tu nu mai eşti gol pe dinăuntru, ci inima mea şi-a făcut loc în pieptul tău. Şi a închis carnea pieptului peste inima pe care i-o dăruise omului, apoi a lăsat mantia sângelui să îl acopere. Şi, cu pieptul deschis ca o carte, a plecat de unde venise. Şi omul nu a mai fost gol pe dinafară şi pe dinăuntru. Ci era îmbrăcat cu mantia sângelui său şi inima nebunului bătea în pieptul său. Omul încă urla de durere, căci inima nebunului îl umplea de gânduri...

 

Zborul

          Ajunseserăm în vârful turnului, oraşul se vedea mic la picioarele noastre şi un alb murdar, ultima zăpadă căzută acum o săptămână, acoperea totul. Turnul cu pricina nu era un turn de fildeş. Era tot ce mai rămăsese dintr-o biserică medievală care se făcuse scrum acum câteva veacuri. Doar turnul mai supravieţuise incendiului şi mă bucuram pentru el şi nu mă întristam pentru biserica întoarsă în pământ, pentru că asta e menirea bisericilor, să dispară de pe faţa pământului şi această biserică îşi urmase menirea, de fapt bisericile îmi sunt indiferente.

          Zăpada scârţâise sub paşii noştri, uşa masivă din lemn scârţâise atunci când am intrat în turn şi scara spiralată scârţâise în timp ce tălpile noastre călcau apăsat fiecare treaptă, stârnind praful şi porumbeii din turn. Dar acum eram chiar în vârf şi priveam printre creneluri şi mă gândeam că a venit clipa pe care o aşteptam de-atâta timp, că voi putea să zbor în sfârşit. Că voi putea să zbor, în sfârşit, la asta mă gândeam în timp ce ea îmi spunea cuvinte despre Icar şi ce a păţit el zburând şi eu mă gândeam că Icar a fost un prost dacă a păţit ce a păţit, dar ea mă tot privea în ochi şi-mi spunea cuvinte despre turnul medieval pe care-l compara cu turnul babilonienilor şi eu mă gândeam că babilonienii erau nişte proşti. Atât de multe cuvinte ieşeau din gura ei cu buze roşii, cărnoase, spunând: mai bine hai să construim împreună un turn până la cer, din care o să poţi învăţa să zbori şi chiar o să zbor şi eu împreună cu tine, căci, dacă o să fim doi, atunci şi zborul se va înjumătăţi şi vom zbura fiecare doar câte o jumătate de zbor şi eu mă gândeam că eu vreau un zbor întreg numai pentru mine. Și-mi spunea cuvinte cu ochii ei mari şi verzi: atunci o să-ţi construiesc un labirint, cel mai frumos labirint, cu mâinile mele am să ţi-l construiesc şi mi-a arătat mâinile ei, pe care le sărutasem de atâtea ori, pe care le încălzisem cu suflarea mea de-atâtea ori şi în spatele cărora se ascunsese de-atâtea ori ca să plângă. O să fie cel mai labirint dintre labirinturi şi eu o să mă ascund în el şi tu o să mă cauţi până o să mă găseşti, o să mă cauţi, nu-i aşa? Și eu mă gândeam că de-ar fi să caut pe cineva într-un labirint am să mă caut pe mine, nu pe ea, pe mine am să mă caut şi când am văzut lacrimile din ochii ei şi când am ascultat tremurul glasului ei spunând cuvintele mai stai, atunci am zburat peste creneluri, căzând spre pământ, rotindu-mă în aer, n-am mai văzut-o în vârful turnului, dispăruse, rotindu-mă spre  pământ, ea stătea la poalele turnului şi mă aştepta, cu buzele ei cărnoase şi roşii zâmbind, privindu-mă cu ochii ei mari şi verzi şi tăindu-mi aripile cu coasa ei mare şi lucioasã.


          Masca

          Frunză verde de departe.

          Eu am un suflet de rezervă. Pe care îl folosesc pe timp de furtună.

          Cu toţii aveţi câte două suflete. Privesc în jur şi le văd. Feţe cu două suflete. Măşti cu suflete gemene. Sau poate doar frate şi soră. Poate că sunt nişte fraţi şi surori incestuoşi. Sufletele. Câte două în fiecare trup. În spatele măştilor sunt feţe. Adevăratele feţe. În spatele sufletelor de rezervă sunt sufletele. Cele adevărate. Ei îşi imaginează că oamenii sunt măştile şi sufletele de rezervă adiacente. Atât îşi pot ei imagina. Atât văd ei. Dacă ar exista cineva care să poată face deosebirea, ar avea o surpriză imensă...

          Îl văd, vine spre mine, masca i se destinde într-un zâmbet. Ştiu ce am de fãcut. Masca mea devine oglinda celei din faţă. Acelaşi zâmbet, aceeaşi expresie de salut, politeţe, interes. Mâna virtuală cuprinde masca şi i-o smulge. Un chip gol, unde îi e faţa? Moartea metaforă cuprinde sufletul de rezervă şi i-l smulge. E gol, unde îi e sufletul? Un vid cu mască, asta era, ăsta este încă. În jurul meu, măşti, camuflând viduri, scriu poezii.

          Oamenii continuă să zâmbească. Le e foame şi sete. Mănâncă şi beau. Fac dragoste. Bărbaţii merg la război, femeile nasc şi îşi cresc copiii. Miliarde de oameni însufleţiţi. O mulţime de viduri mascate.

 

          O secunda din Eternitate

          Aştept. Aştept să-mi vină gândurile. Am deschis toate canalele de comunicaţie, sunt un receptor ce palpită, un radar şi de-acum tot ce am de fãcut este să aştept. Aşa gândeam eu. Gândeam despre gândire aşa cum unii scriu romane despre cum se scrie un roman. Mă îndoiesc, cuget, exist, Dumnezeu există. Aveam fantezii despre imaginaţie. În visurile mele visam visuri. Şi când a apărut, totul s-a surpat. Într-o clipă, brusc. Tot sistemul de valori, toată arhitectura realizată cu atâta migală într-un timp atât de îndelungat. Apoi am gândit, de fapt urmãtoarele cuvinte mi-au apărut clar şi distinct în minte:

          Instantaneu izbucneau zorile sferei. Întuneric, mai mult întuneric. Sânge din inimă să sorb cu poftă. Setea să-mi curme, paşi fără urme. Foame de puncte, foame de linii. Strigă şi urlă şi zbiară şi geme. Lasă flăcările să dea formă focului, clepsidra să dea substanţă timpului. Muşcă şi sfâşie, sfărâmă, înghite. Smulge-le masca, picură ceara, pune-ţi pecetea. Limba ta, cuvintele tale limită, margini. Niciodată, nimeni, nicăieri. Profetul deşertului, vocea pustiului. Piei, ispită! Rană, răneşte-mă, rană, vesteşte-mă, rană, doreşte-mă! Muzica, fără ritm, fără melodie. Muzica fără sunete. Dansul nemişcat. Tăcere.

          Şi toate astea mi-au confirmat faptul că trebuie să plec. M-am prelins în celălalt spaţiu. Acum continui să fiu o secundă a eternităţii.

 

          Monstrul

          Stăteam la o ceaşcă de cafea, vorbeam discuţii şi ţigările fumegau între degete îngălbenite, prefăcându-se în scrum. Şi-apoi cineva a strigat, privindu-mă în ochi: Tu nu eşti un monstru! Ochii ăia, zâmbetul ăla, gesturile alea şi vorbele lui, toate spuneau împreună Tu nu eşti un monstru. Nimeni nu-i ceruse părerea, nimeni nu dorea să ştie. Era pe lângă subiect. Dacă nu rostea cuvintele astea, dacă nu le-ar fi rostit, vă rog să mă credeţi că nu s-ar fi întâmplat nimic. Credeţi-mă că întâlnirea banală ar fi continuat şi vorbele banale ar fi curs la fel ca până atunci între noi fără să însemne nimic, fără să justifice nimic, nimic, absolut nimic. Dar ele au fost rostite, au izbucnit fără preambul, întrerupând cântecul sirenelor ca o incantaţie, ca o parolă. Şi-am fost nevoit să le răspund tuturor, privindu-i pe rând în ochi: Într-adevăr, nu sunt un monstru, strivindu-mi ţigara de palma mea stângă şi zgâriind tăblia mesei cu cele şaptesprezece gheare, Ai dreptate, i-am zis, nu sunt un monstru, muşcându-l de beregată şi plăcându-mi sângele lui cald. Unde plecaţi?! am urlat spărgându-le timpanele, eu nu sunt un monstru. Erau panicaţi şi vreo doi dintre ei nu-şi mai putuseră controla sfincterele, duhnea acolo ca în iad, mirosul fricii, feţele lor crispate de spaimă, cu ochii bulbucaţi, urlând cu toţii la unison. Am mai ucis câţiva, i-am strâns de gât, le-am sfărâmat coşul pieptului, mi-a plăcut să le arăt celorlalţi inima unuia dintre ei încă palpitând în ghearele mele, şoptindu-le fiecăruia în parte: Nu sunt un monstru. Apoi m-am eliberat de haine, cusăturile pocniseră oricum şi cele trei perechi de mâini au smuls fiecare câte o parte din masca ce o purtasem, acum puteam să văd cu toţi cei cinci ochi şi să muşc şi cu mandibulele laterale, vorbeam mai greu acum, dar totuşi am grohăit: Într-adevăr, nu sunt un monstru. În jurul meu nicio mişcare, inimile lor încetaseră să mai bată şi cadavrele ciopârţite zăceau în grămezi informe de maţe, vomă, viscere şi sânge. Nu mai era nimeni care să-mi asculte ruga, doream să mă audă cineva. Nu sunt un monstru, i-aş fi zis. Nu sunt un monstru, l-aş fi implorat. M-am ghemuit lângă masă, lăsând lacrimile de atâta timp înăbuşite să-mi curgă printre riduri. Plângeam: Nu sunt un monstru.

 

         

Viata culturala, nr. 1 (188), ianuarie 2019
Ian 28, 2019 at 10:00 PM

 

CĂRȚI ȘI REVISTE

PRIMITE LA REDACȚIE

 

CĂRȚI:

• Cornel Ungureanu, Mittel-europa periferiilor, Editura Brumar, Timișoara, ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2018;

• Dan Grădinaru, Maraton, Editura Nord Sud, București, 2018;

• Mihaela Albu, Armoarul cu poeme, Editura Timpul, Iași, 2018;

• Dan Anghelescu, Inefabila Povară, poeme, Editura Eikon, București, 2018;

• Sebastian Golomoz, Buze-n templul dimineții, versuri, Editura Princeps Multimedia, Iași, 2018;

• Ioan F. Pop, Poeme abandonate în cuvinte, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018;

• Vasile Morar, Cartea dragostei, Editura Eurotip, Baia Mare, 2018;

• Florina Copcea, Pulbere de... gânduri, Editura Grafix, Craiova, 2019;

• Mihai Sultana Vicol, Apocalipsa de după iubire (100 de poezii de dragoste), Editura Opera Magna, Iași, 2018;

• Ioan Barb, Imnul frumoasei Olivetti, versuri, Editura Cartea Românească, București, 2018.

 

REVISTE:

• „România literară”, nr. 51, 52/noiembrie, decembrie 2018, nr. 1/ianuarie 2019, București;

• „Tribuna”, nr. 391/decembrie 2018, 392/ianuarie 2019, Cluj-Napoca;

• „Familia”, nr. 10/octombrie 2018, Oradea;

• „Jurnalul literar”, nr. 21-24/noiembrie-decembrie 2018, București;

• „Apostrof”, nr. 12/decembrie 2018, Cluj-Napoca;

• „Orizont”, nr. 11/noiembrie 2018, Timișoara;

• „Actualitatea literară”, nr. 87/noiembrie-decembrie 2018, Lugoj;

• „Boem@”, nr. 11/noiembrie 2018, Galați;

• „Litere”, nr. 11-12/noiembrie-decembrie 2018, Târgoviște;

• „Ex Ponto”, nr. 4/octombrie-decembrie 2018, Constanța;

• „Antilethe”, nr. 1/2018, Craiova;

• „Acolada”, nr. 12/decembrie 2018, Satu Mare;

• „Cronica satului Desești”, nr. 9/decembrie 2018, Baia Mare.

   

  

 

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE LITERATURĂ 

„MIHAI EMINESCU”

          În perioada 13-15 ianuarie 2019 a avut loc la Drobeta Turnu Severin cea de-a XXIX-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură „Mihai Eminescu”. Inițiatorul evenimentului este prof. dr. Florian Copcea – poet, critic literar și jurnalist –, care a coordonat, cu dăruire și profesionalism, toate edițiile de până acum.

          La manifestări au participat oameni de cultură din România, Republica Moldova și Serbia. Din județul nostru au fost invitați prof. dr. Delia Muntean – critic literar, secretar general de redacție la revista „Nord Literar”, poetul Nicolae Scheianu – consultant artistic la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș și poetul Vasile Morar, premiat la ediții anterioare ale festivalului.

          Din program:

- vernisajul expoziției „Marea Unire” a Muzeului Regiunii Porțile de Fier;

- minispectacolul eminescian al Corului „Kinovia”, al Episcopiei Severinului și Strehaiei;

- simpozionul „Mihai Eminescu – omul deplin al culturii române” (la Drobeta Turnu Severin);

- colocviul „Ziua Culturii Naționale: Mihai Eminescu” (la Băile Herculane), în cadrul căruia a avut o intervenție și Delia Muntean;

- lansarea antologiei „În liră-mi geme și suspin-un cânt”, care cuprinde și creații ale celor trei scriitori din Maramureș; lansarea altor cărți, albume și reviste de cultură (printre care și „Nord Literar”);

- depuneri de coroane la statuile lui Mihai Eminescu din Orșova și Băile Herculane;

- slujba de pomenire a poetului, la Mănăstirea „Sf. Ana” (Orșova), ctitorită de către jurnalistul Pamfil Șeicaru, fost sublocotenent în Primul Război Mondial, în memoria luptelor și a camarazilor căzuți în împrejurimile Orșovei.

Juriul ediției a XXIX-a a festivalului: acad. Mihai Cimpoi (Republica Moldova), Florian Copcea (secretar, Drobeta Turnu Severin), Emanuela Bușoi (Drobeta Turnu Severin), Vasile Barbu (Uzdin, Serbia), Vasile Bahnaru (Chișinău,Republica Moldova), Vasile Morar (Ulmeni), Tudor Nedelcea (Craiova), Florentin Popescu (București).

Premiul „Opera Omnia” a fost acordat scriitorului Dumitru Radu Popescu.

          Delia Muntean a obținut Premiul „Eminescu” pentru critică literară și Brevetul - Medalie „Mihai Eminescu”. Poetul Nicolae Scheianu a primit „Diploma de onoare” pentru promovarea culturii române, iar Vasile Morar – „Diploma de onoare” pentru creație literară. Cei trei scriitori au primit, de asemenea, câte o „Diplomă de excelență” din partea SLA „Tibiscus” din Uzdin (Voivodina, Serbia), acordată de președintele acesteia, scriitorul și jurnalistul Vasile Barbu.

 

 

 

Fascinația povestirii (Gheorghe Glodeanu), nr. 1(188), ianuarie 2019
Ian 28, 2019 at 10:00 PM

 

Gheorghe GLODEANU

FASCINAȚIA POVESTIRII

 

Opera de imaginație a lui Panait Istrati (1884-1935) este grupată în trei mari cicluri legate între ele prin prezența aceluiași personaj narator și martor, scriitorul Adrian Zografi. Este vorba de Povestirile lui Adrian Zografi, Copilăria și adolescența lui Adrian Zografi  și Viața lui Adrian Zografi. Chira Chiralina este cartea de debut a lui Panait Istrati, o carte în măsură să atragă atenția cititorilor din Occident și să îl impună ca scriitor. Romanul a apărut mai întâi în limba franceză, la Editura Rieder din Paris, în 1924, în colecția „Prozatori francezi contemporani”, cu o prefață semnată de către Romain Rolland, recomandare prestigioasă, în măsură să decidă destinul cărții. Versiunea românească a romanului a văzut lumina tiparului în toamna aceluiași an, într-o traducere foarte slabă, ce a denaturat maniera de exprimare a personajelor, de unde și reacțiile vehemente ale autorului. Drept consecință, Panait Istrati decide să se ocupe personal de tălmăcirea scrierilor sale. Ca urmare a acestui deziderat, versiunea re-creată în limba română a romanului a apărut abia în 1934, la un deceniu de la tipărirea versiunii franceze, într-o perioadă de glorie deplină a romanului românesc. Panait Istrati este primul scriitor român care reușește să facă o importantă carieră internațională, contribuind la europenizarea literaturii române. Mai mult, prozatorul se afirmă mai întâi ca scriitor de limbă franceză, impunerea pe tărâm național realizându-se abia mai târziu. Depășirea provincialismului se realizează și la nivelul tematicii asumate, întâmplările povestite desfășurându-se doar parțial pe tărâm autohton, personajele romancierului devenind niște cetățeni ai universului.

          Deja titlul prefeței semnate de către Romain Rolland este în măsură să atragă atenția asupra unui scriitor ce reușește să aducă un univers insolit în literatura occidentală dintre cele două războaie mondiale. Cunoscutul romancier francez își numește confratele sosit din România „un Gorki balcanic”. El povestește maniera dramatică în care l-a cunoscut pe Panait Istrati, în 1921, după tentativa de sinucidere a acestuia. Printre obiectele găsite asupra omului ajuns la disperare s-a găsit și o scrisoare adresată lui Romain Rolland. Angajații spitalului din Nisa i-au trimis mesajul, un mesaj care îl marchează puternic pe reputatul romancier francez, deoarece descoperă în el „zbuciumul geniului”. Scrisoarea îi apare asemenea unui „pârjol cotropitor peste câmpii”. Este vorba de „spovedania unui nou Gorki, din țările balcanice”. Cum sinucigașul scapă cu viață, romancierul dorește să îl cunoască și, după un intens schimb epistolar, cei doi devin prieteni. Prozatorul rezumă apoi existența plină de aventuri extraordinare trăită de către acest hoinar posedat de demonul pribegiei, în care identifică „trebuința lacomă de a cunoaște și de a iubi”. Deși lipsite de mijloace materiale, rătăcirile labirintice prin Egipt, Siria, Beirut, Liban, Orient, Grecia și Italia duc la acumularea unei bogate experiențe de viață, ce se va converti, ulterior, în text. Printre modelele spirituale ale scriitorului în devenire sunt amintiți „maeștrii ruși” și „scriitorii Occidentului”.

          Panait Istrati este un autodidact ce se formează prin lecturi și care se impune mai mult prin forța talentului decât printr-o formație culturală solidă. El este considerat un scriitor înnăscut, „un povestitor din Orient”, care participă intens la evenimentele relatate, fiind fascinat de ele. Odată începută, nimeni nu știe dacă povestea ține o oră sau o mie și una de nopți. Acest demn continuator al Șeherezadei este considerat un povestitor genial, care, după modelul celebrelor povești orientale, reușește să impună în centrul interesului lumea mirifică a Dunării și a Bărăganului. Fascinația povestirii se dovedește atât de puternică încât, deși aflat în pragul sinuciderii, autorul scrisorii își întrerupe jelania pentru a relata „două întâmplări glumețe din viața sa trecută”.

          Având certitudinea că a descoperit un talent autentic, Romain Rolland își îndeamnă mai tânărul discipol să scrie, adică să își transpună povestirile pe hârtie. Este vorba de niște relatări neobișnuite, inspirate din biografia senzațională a scriitorului. O viață și o operă dedicate prieteniei, deoarece scriitorul nutrește un adevărat cult al prieteniei autentice. Ca și în cazul lui Liviu Rebreanu, marele model al artei rămâne, și pentru Panait Istrati, viața. Diferă însă, în mod radical, atât realitatea de la care pornesc cei doi mari scriitori, cât și maniera de a o reflecta. În deplină consonanță cu viziunea sa despre artă, personajele povestitorului sunt selectate din „amintirea chipurilor întâlnite”. Fiecare protagonist poartă o taină, pe care scriitorul încearcă să o descifreze. În ceea ce privește structura romanului, Romain Rolland mai are o observație pertinentă. Prozatorul menționează faptul că „fiecare capitol de roman constituie un fel de nuvelă”. De fapt, nu o nuvelă, ci o povestire sau o suită de povestiri independente. Mai târziu, un alt cunoscut prozator român, D. R. Popescu, va proceda la fel în romanele ciclului F, construindu-și cărțile sub forma unor capitole-nuvele. Semn de maximă apreciere, deținătorul Premiului Nobel pentru Literatură afirmă că „trei sau patru din aceste nuvele, din volumele pe care le cunosc, sunt demne de maeștrii ruși”. Iar acest lucru nu este puțin atunci când vorbim de un autor aflat la început de drum! Originalitatea narațiunilor este explicată în felul următor: „Ele se deosebesc prin temperament și lumină, prin decizia spiritului, prin acea veselie tragică, acea voioșie a povestitorului, care-și liberează sufletul muncit”.  Nu în ultimul rând, autorul prefeței menționează că „omul care a scris aceste pagini așa de vii, a învățat singur franțuzește, acum șapte ani, citind pe clasicii noștri”.

          Pe lângă recomandarea elogioasă a lui Romain Rolland, Panait Istrati simte nevoia să așeze în fruntea romanului Chira Chiralina un text cu încărcătură po(i)etică, în măsură să îi explice opera. Pe urmele maestrului său spiritual – pe care nu ezită să îl numească prieten –, prozatorul vorbește despre necesitatea de a dezvălui tematica generală a cărților sale. Mărturisește că nu s-a gândit niciodată că va trebui să ofere explicații legate de propria sa operă. Excesiv de modest, recunoaște că nu este „un scriitor de meserie” și crede că nu va deveni niciodată. În câteva destăinuiri cu valoare po(i)etică, Panait Istrati vorbește de rolul pe care l-a avut întâmplarea în devenirea lui artistică. Se consideră o descoperire a lui Romain Rolland, o veritabilă creație a acestuia. Mărturisește că, pentru a putea scrie, are nevoie de stima marelui model, o stimă ce se poate cuceri doar prin elaborarea unei creații de real prestigiu. Autorul cunoscutului roman-fluviu Jean-Christophe este cel care îl îndeamnă să scrie, să realizeze o operă. Aceasta deoarece, în viziunea deținătorului Premiului Nobel pentru Literatură, creația este mai durabilă și mai importantă decât omul care se ascunde în spatele ei. Dacă stimulentul spiritual al scrisului vine de la Romain Rolland, cel material i se datorează generosului prieten Gheorghe Ionescu. Drept consecință, povestirile lui Adrian Zografi nu i se datorează doar lui Panait Istrati, ci și celor doi prieteni care l-au îndemnat să scrie. Extrem de rezervat, autorul consideră că nu este în stare să facă nimic deosebit: „Lăsat în seama mea, eu nu sunt în stare să fac altceva decât să zugrăvesc case, să fac fotografii în plin aer și alte treburi comune, la îndemâna tuturor”. Fiind vorba de un scriitor realist prin excelență, este important de relevat rolul jucat de arta fotografică în opera lui Panait Istrati. Fapt cert, aceasta l-a ajutat în descrierea decorurilor exotice pe care le-a cunoscut, dar și în portretizarea personajelor.

          În continuare, prozatorul schițează profilul spiritual al lui Adrian Zografi, dublul său de hârtie. Acesta este înfățișat drept un tânăr fascinat de lumea mirifică a Orientului, de unde apropierile posibile de o serie de creatori precum Mateiu I. Caragiale și Ion Barbu. Asemenea autorului însuși, personajul este un autodidact, „care-și găsește Sorbona unde poate”. Cu alte cuvinte, după celebrele cuvinte ale lui Gore Pirgu, cunoscutul personaj matein, scriitorul nu se formează în biblioteci, ci la „școala vieții”. Ca orice om obișnuit, acesta „trăiește, visează, dorește multe lucruri”.  Abia după acumularea unei bogate experiențe de viață, el va avea curajul să exprime judecăți de valoare și va cuteza să spună că „multe lucruri sunt rău făcute de oameni și de Dumnezeu”. Sunt cuvinte din care răzbat viziunea despre societatea vremii, dimensiunea ideologică a scriitorului-militant. Panait Istrati știe că este periculos să îi contrazici pe oameni și mai ales pe Dumnezeu, dar recunoaște că în viață nu poți mulțumi pe toată lumea. Scrisul se dovedește o demiurgie, care se îndepărtează însă de cea divină, fiind vorba doar de o demiurgie în sfera imaginarului. Speră că acest curaj îi va fi iertat personajului său, Adrian Zografi. Păstrându-și întreaga libertate, acesta își permite îndrăzneala „de a iubi și de a fi mereu, în toate țările, prietenul tuturor oamenilor de inimă”. Acest picaro balcanic este convins că numărul lor este destul de redus și că tipologia umană nu este chiar atât de diversificată pe cât se crede. În așteptarea relatării propriei sale povești, Adrian Zografi se mulțumește cu postura de martor și de povestitor al poveștilor altora. În finalul observațiilor sale, scriitorul își îndeamnă cititorul să asculte cu atenție confesiunile dublului său de hârtie.

          Romanul Chira Chiralina este alcătuit din trei secțiuni distincte, fiecare dintre ele purtând numele unuia dintre protagoniștii relatărilor: Stavru, Chira Chiralina și Dragomir.   De altfel, onomastica personajelor se dovedește semnificativă, originea greacă a antroponimelor facilitând nota de exotism a cărții. Astfel, Chira este varianta feminina a numelui Chiriac și provine de la antroponimul de origine greacă Kyrialios, care semnifică „dumnezeiesc, aparținând lui Dumnezeu”. La acest lucru trimite și substantivul Kyrios, care înseamnă Dumnezeu.  În greaca veche, „kirios” era utilizat cu sensul de „stăpân”, în creștinism el devenind echivalentul lui „Deos”, adică „Dumnezeu”. Varianta Chiralina reprezintă un derivat al aceluiași antroponim. Protagonistul primei părți a romanului este Stavru. Numele acestuia provine de la antroponimul de origine greacă Stavros, care are semnificația de „încoronat”. Ultima secțiune a narațiunii se intitulează Dragomir, cuvânt de origine slavă însemnând „drag lumii”. Cititorul află doar pe parcursul relatării faptul că Dragomir este numele adevărat al celui care, la maturitate, pornit în căutarea surorii sale, a fost denumit Stavru. Pe de altă parte, personajul-narator se numește Adrian, cuvânt care provine din numele latin „Hadrianus”, care trimite la Marea Adriatică, semnificând „bărbat din nordul Italiei”. Acesta este cel care repovestește cititorilor (adică zugrăvește) evenimentele auzite de la Stavru.

          Scriitorul folosește tehnica povestirii în ramă. La început, facem cunoștință cu personajele și ni se prezintă conflictul care generează relatarea. Narațiunile sunt însă povestite de către Stavru și nu de Adrian Zografi, așa cum ne-o sugerează titlul generic al operei. Ajuns la o anumită înțelepciune a vieții, Stavru ne apare, datorită glumelor sale ieftine, ca un Mitică brăilean, ca un „derbedeu cumsecade”, cum îi place să se autodefinească. În spatele farseurului se ascunde însă un destin tragic, dorința de spectacol camuflând dureri adânc refulate. Surprins în înclinația sa către depravare, Stavru este obligat să se explice. În acest sens, narațiunile sunt generate de dorința firească a eroului de a se disculpa, cititorul asistând la o justificare a vinei prin povestire. Întâmplările nu sunt relatate în mod cronologic, povestirea lui Stavru despre căsătoria sa nefericită cu Tincuța trebuind, în mod firesc, să încheie seria narațiunilor. Cititorul rămâne surprins de pitorescul și de violența necenzurată ale limbajului utilizat, adevărul fiindu-i înfățișat fără menajamente și fără ornamente lexicale inutile. Relatarea este subiectivă, spusă din perspectiva cuiva, în spatele ei ascunzându-se întotdeauna o experiență de viață autentică. Stavru însuși ne apare ca un „sac cu povești”, ca un povestitor de vocație ce găsește pentru fiecare situație câte o relatare exemplară. De altfel, el reușește să își cucerească auditoriul tocmai prin talentul său de povestitor. Datorită înclinațiilor sale sexuale, protagonistul relatării face parte dintr-o categorie de personaje mai rar întâlnită în literatura română interbelică, o literatură excesiv de pudică. Nouă se dovedește și tipologia feminină, Chira Chiralina și mama ei fiind mai aproape de cadânele poveștilor orientale decât de protagonistele întâlnite în romanele românești interbelice.

          Început cu istorisirea despre Stavru, „Decameronul balcanic” continuă cu povestirea despre Chira Chiralina. Prin accentul pus pe epic și pe elementele de senzație, relatarea pare să reia seria romanelor de haiducie din secolul al XIX-lea. Cadrul este ales întotdeauna cu multă grijă, fiind nevoie de crearea unei atmosfere în măsură să faciliteze relatarea. Invitația la povestire nu poate fi niciodată refuzată, deoarece aceasta se constituie într-un adevărat mod de existență, într-un refugiu suprem din fața unei lumi nedrepte, care refuză deliciile oferite de universul magic al povestirii. Există la Stavru o reală predispoziție spre relatare, cu atât mai intensă cu cât „sufletul îi da brânci către aceste evocări îndepărtate”, în care cețurile memoriei și perspectiva timpului conferă evenimentelor o aureolă legendară. Deși așteaptă cu nerăbdare să fie provocat, povestitorul recurge la o savantă strategie a relatării. El se lasă îndelung rugat înainte de a-și începe istorisirea, răgaz necesar pentru a trezi interesul auditoriului și pentru a proiecta în centrul interesului figura povestitorului. Povestea Chirei Chiralina se deschide cu prezentarea unui paradis al amorului, cu zugrăvirea unei epoci de aur, în care personajele adoptă o filozofie a trăirii clipei, a plăcerilor imediate, singura chemare autentică fiind considerată cea a inimii. Beția senzuală conține însă și propria ei negație, de aceea sfaturile mamei către cei doi copii ai ei, Chira și Dragomir, sunt următoarele: „Orice fericire își are și fața ei tristă; chiar și viața o plătim, cu moartea... De aceea trebuie să trăim. Trăiți, copiii mei, după cum vă place, ca să nu regretați nimic în ziua judecății de apoi”. Aceste cuvinte premonitorii anunță, de fapt, sfârșitul tragic al unui mod de existență de tip dionisiac prin răzbunarea cruntă a unui soț gelos care, desfigurându-și soția, o determină să se sinucidă de deznădejde.

          Bazându-ne pe niște fapte cunoscute direct într-o Brăilă legendară, povestirile lui Panait Istrati reconstituie o lume în care realul se împletește cu imaginarul, opera constituindu-se într-un cod de morală practică.

 

 

Asteptările și profețiile unui elegiac (Andrei Moldovan), nr.1(188), ianuarie 2019
Ian 28, 2019 at 10:00 PM

 

Andrei MOLDOVAN

AŞTEPTĂRILE ŞI PROFEŢIILE UNUI ELEGIAC

 

Prozator, poet, traducător şi om de teatru, prezent în multe reviste de cultură din ţară, „lup singuratic” în acelaşi timp pe tărâm literar, greu de identificat ca aparţinând unei grupări sau unei direcţii, Alexandru Jurcan cred că se definește mai bine în poezie, fiinţa lui creatoare fiind mai vulnerabilă într-o astfel de ipostază. Postura de elegiac a poetului (pentru că ea există!) nu este totuşi una comună, mai ales că numeroase perspective asumate, cu referire la degradarea fiinţei şi a lucrurilor în timp, într-o lume care îmbătrâneşte iremediabil, nu sunt tot atâtea alunecări spre neant ale omului fără de sine, ci mai degrabă o invitaţie la călătorie în căutarea sinelui, o regăsire acolo unde „tout n’est qu’ordre et beauté, / luxe, calme et volupté”, cum spunea cândva Charles Baudelaire, vers definindu-l în parte pe poetul clujean: „Abia atunci văd calul înşeuat / cu care voi ajunge dincolo / vor fi mesteceni alungaţi de vise / vor fi vase gata să înflorească / fi-vei tu îmbrăcată în lumină verde...” (Premoniţie matinală). Avem în vedere volumul de poeme Să nu visezi şerpi albaştri (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017).

            O detaşare există totuşi în tonul elegiac al lui Alexandru Jurcan, pentru că el se constituie în vocea profetică a unei armonii care s-ar contura doar într-un „dincolo” aşteptat. Este o aşteptare care îmbracă şi ea forme diferite şi nu se confundă cu pasivitatea. Iat-o în forme ritualice, ieşind parcă dintr-un bocet, marcată de un uşor retorism al interogaţiei: „Alergi, Alexandre, alergi? / unde ţi-e limita dorinţelor / când muşte otrăvite aşteaptă / sub bolta pădurii de granit? / azi mama ta merge la biserică / sub ram de liliac ce doarme / îţi leagănă chipul de copil / desenat pe sfinţii din icoane. / Mai alergi, Alexandre, grăbit / când lumea se stinge şoptit?” (Alergi). Alteori, aşteptarea îmbracă formele unei primejdii de neînlăturat, ca o fatalitate, precum un destin: „Paşi apăsaţi pe scări / (îi aud de la etajul nouă) / ţipete la primul etaj / apoi tăcerea ca o viperă mocnită / strigăte la etajul doi / urcă, urcă, urcă, / ultimele pregătiri / vinul pe masă  / viaţa în ramă / deodată / bătaia la uşa mea/ deodată / ireversibilul” (Bătaia în uşă). Poetul simte lumea în care trăieşte precum un spaţiu unde fenomenele, obiectele şi alte componente care propulsează universul îşi schimbă însuşirile între ele (Cămaşa lumii), într-o intersectare de planuri în care cei vii şi cei morţi tind (doar tind!) spre o percepţie comună (Aniversare).

            Mi se pare relevantă observaţia Andreei H. Hedeş, care, cu referire la un volum de proză al lui Alexandru Jurcan (Plouă peste crimele oraşului), remarcă o putere de disimilare a autorului, „voită sau nu” (A. H. Hedeş, Celei mai frumoase, Editura Neuma, 2018, p. 7), ceea ce dă o impresie de detaşare a autorului, o implicare mai puţin evidentă a lui în problematica textului, dând astfel cititorului posibilitatea, ispititoare, de a urma o pistă a lecturii ceva mai facilă. În acelaşi timp, Irina Petraş îl vede ca un „iremediabil visător”. Sunt acestea realităţi prezente şi în volumul de poeme Să nu visezi şerpi albaştri, cu aceeaşi posibilitate de a urma o mai comodă cale a înţelegerii. Eu aş spune că nu este neapărat „voită”, deliberată, ci vine din natura profundă a creatorului, cu tot ce implică ea. Din aceeaşi natură vin şi viziunile puternic neoexpresioniste, cu reperele îmbătrânite ale lumii în pragul prăbuşirii (Pânză de corabie). „Proprietar” a două lumi, poetul tânjeşte după echilibrul şi armonia celei pe care o stăpâneşte doar în cuvinte, asistând la degradarea catastrofică a valorilor din universul în care respiră: „Atenţie, cade tencuiala / vin călduri tropicale / scriitorul Hrabal a căzut de la etaj / hrănind porumbei / un om se prăbuşeşte pe trotuar / ambulanţa 112 perfuzii / iată podul – aici trebuia / să m-aştepţi...” (Cădere de tensiune). Sunt, desigur, şi situaţii în care nostalgia copleşeşte, precum un cântec tărăgănat şi fără sfârşit (Prietene Ioane).

            Aş spune că miezul profund al volumului îl reprezintă poezia de iubire. Sentimentul coboară parcă dintr-o irealitate (Rapsodia albastră), de aceea uneori ai senzaţia că urmăreşti un discurs despre iubire în absenţa iubirii (Deşertul verde) sau că se transformă într-o chemare ritualică în care spunerea este aproape totul, fără perspectiva împlinirii dincolo de ea: „să te întorci măcar de sărbători / să ştergi frigul negru de pe fruntea-mi zadarnică / să uit de viermii albi ce-mi aşteaptă trupul / vino măcar pentru şampania roşie nocturnă / pentru ultimul anotimp nepătat de moarte” (Un ochi galben). De la iubirea ca amintire, ecou, o târzie speranţă într-un spaţiu care se rostogoleşte spre altceva (Spirale scheletice), se relativizează (O simplă trecere), poetul trece printr-o multitudine de ipostaze, răscolitoare şi profunde deopotrivă: iubirea nocivă care carbonizează, alterează (Iubiri carbonizate), iubirea ca intrare sau refugiu în lucruri (În absenţa cifrelor), iubirea ca regret cauzat de o alegere diferită (Iernile din urmă) sau iubirea ca stare uneori stranie: „Alţi nori peste insula ta / fuioare pietroase şi reci / nicio lumină la geamul tău oval / mă ţin cu palmele de gheţuri lacome / strig / în noaptea tăioasă / ecoul meu îşi caută zid” (Gheţuri lacome).

            Numai că Alexandru Jurcan trece fiinţele, obiectele, ba chiar şi sentimentele dintr-o lume în alta şi o face, cum altfel decât prin intermediul morţii, spre a renaşte într-o armonie eternă. Memorabilă, profundă şi plină de o bogăţie a trăirii este moartea/renaşterea iubirii: „Te-ai oprit în hăţiş / unde murea căprioara prinsă în spini / capul ei ca o pendulă bolnavă / desena ultima suflare // vino! – te-am strigat – / sângele s-a înfrăţit cu ţărâna / scapă de spectrul perfid al morţii / mai există oceane de viaţă // n-ai vrut să vii / culcuş ţi-ai săpat / sub botul ei de rece catifea / aşteptând o crudă înviere” (Cruda înviere).

            Căile lirismului lui Alexandru Jurcan, cu toate că reuşesc să contureze imaginea unitară a unei fiinţe creatoare de profunzime, trimit, ca la mulţi alţi poeţi, şi spre orizonturi diferite, chiar dacă nu neapărat susţinute, izolate în problematica volumului, dar contribuind în acelaşi timp la realizarea unei armonii generale prin pigmentarea întregului, ca nişte ruperi de ritm, necesare şi ele. Aşa am interpreta prezenţa a puţine poeme în cea mai bună tradiţie a ardelenismului neomodern: „Peste pădure – trans silva – / e Transilvania bunilor mei / pe lângă umbrele lor de ceară / viaţa mea e un tainic crâmpei” (Craniu de lut). La fel este şi nevoia de cântec, vădită uneori (Ultimele stele), dar nu lipsită de primejdii, pentru că riscă să alunece uşor în locuri comune (Spaima, Speranţă cu ceainic), ba chiar ieşirea de sub controlul autorului a unor poezii „cu tiv”, în care strădania de a metaforiza devine una destul de vizibilă (Curcubeu de spini)

            Pentru un poet de erudiţia lui Alexandru Jurcan este greu să se extragă dintr-o seamă de influenţe din marea literatură a lumii, este greu să nu observi în poezia sa un livresc bine filtrat şi topit în originalitatea poemelor. Fie că avem de-a face cu puseuri blagiene (Lespede de miere) sau cu ecouri din Federico Garcia Lorca (Aşteptare verde) ori din imagismul esenian (Absenţa), dacă ar fi să stabilim neapărat o revendicare, ea ar veni dinspre „poeţii blestemaţi”, cu filtre prin G. Apollinaire şi Ch. Baudelaire (Halbă de smoală). Nu sunt însă influenţe decisive, care să-l aşeze pe poet în postura unui epigon, ci asimilări care lasă urme mai cu seamă la o lectură de palimpsest. Tot atât de adevărat este faptul că poetul pare să cunoască şi să stăpânească foarte bine mijloacele de comunicare lirică, unele „ieşiri în decor” în acest sens fiind doar expresia unor slăbiciuni, omeneşti şi ele. Iată, să amintim un admirabil poem compus după un tablou (ne amintim că experienţa este de notorietate în artă, mai ales dincolo de literatură): „Mai stăm aici în fum de gânduri, / azi nu ne aştepta, mamă, la masă – / caii îşi ling rănile albastre / Românii îşi trag Dunărea în casă. // În ochi mai avem încă scântei, / lumina s-a retras în noi ploioasă – / caută, mamă, la Plevna ori Vidin / scheletul imperiului răpus de coasă” (Prizonieri turci. După tabloul lui N. Grigorescu).

            Sunt tentat să amintesc şi efectul pe care-l obţine autorul prin amânarea verbelor spre finalul frazelor, ca o aşteptare prelungită (Nerostirea), admirabila folosire a valorilor conjunctivului când totul trebuie să stea sub semnul potenţialului, al probabilităţii în abordarea poetică a lucrurilor grave (Cineva din icoană), dar mai cu seamă adresarea directă, de oracol, atunci când poemul împrumută un ton ritualic, profetic: „Du-te fără grijă printre tigri, lupi, lei / aşa cum te plimbi printre flori / cu fruntea ademenită de rouă / cu suflet primenit de duminică / vei străbate orice junglă cu linişte albastră / nu uita vorbele albe ale Mariei: / numai cuvintele pot răni...” (Doar cuvintele). Izbutită îngemănare între un elegiac şi un profet!

 

 

 

 

Ziarul - martor al istoriei (Gheorghe Pârja), nr. 1(188), ianuarie 2019
Ian 28, 2019 at 10:00 PM

 

Gheorghe PÂRJA

ZIARUL – MARTOR AL ISTORIEI

 

          La începutul Anului Centenar s-a conturat o febră a marilor așteptări. Trăiam emoția istorică pentru a ne întâlni cu fapte mirabile, cu semnul duratei, care să lumineze timpul care vine. Anul a trecut, iar multe dintre așteptări au fost zadarnice. Voia bună, cu cântec și joc, are rostul ei. Dar semnele de pe pământ? Cei care depun mărturie că generațiile Centenarului nu au fost nepăsătoare la împlinirea unui veac de la marele eveniment. Cu bucurie am constat că scriitori, sculptori ori editori și-au făcut datoria. Una dintre cărțile mari, în toate felurile, editată în Anul Centenar, este volumul Maramureșul – Ziare și ziariști de la începuturi până în 1945, apărută în 2018 la Editura Valea Verde din Sighetu Marmației (director: Ion  Mariș). Autor: profesorul, omul de mare energie culturală, jurnalistul cu har Ioan Ardeleanu-Pruncu. Autorul a avut o idee în premieră: să rețină istoria consemnată în ziare. După ce se așază evenimentele, presa devine un izvor de documentare pentru istorici. Până la scrierea acestor rânduri, cartea a avut parte de întâlniri cu publicul, care i-a acordat cuvenita prețuire. Am scris despre aceste întâlniri cu emoția descoperirii unor ziare și a unor ziariști din Maramureșul Voievodal, care au marcat epoca. În cele 620 de pagini este reînviat, prin ochii presei, un timp aproape uitat și neștiut al Maramureșului Istoric, având reședința, în ultimele veacuri, în Marmația. De altfel, s-a propus ca Sighetul să se numească Marmația. Cartea este și o replică inteligentă dată celor care au epuizat, sfidând istoria, destinul acestui spațiu în câteva dăunătoare clișee. Acele abordări au făcut mari deservicii cunoașterii profunde și reale a acestui loc descălecător. Cărțile fundamentale despre Maramureș, puține din ele, aveau o circulație restrânsă din rațiuni mai puțin favorabile. Autorul a cercetat cu acribie colecții de ziare și reviste, decupând știri și articole din vuietul ideilor de aspirație națională. La această carte autorul a lucrat ca meșterii cei mari la o mănăstire. Adică un timp mai îndelungat pentru a zidi o construcție temeinică, demnă de pomenire. În ea se săvârșește rugăciunea timpului maramureșean în care se întrevede zbuciumul pământean de idei curajoase pentru a ieși în partea luminoasă de lume. Într-o iarnă la Alba Iulia. Creionul ascuțit și îndrăzneala gândirii s-au întâlnit fericit sub numele lui Ioan Ardeleanu-Pruncu. După doisprezece ani de muncă migăloasă, autorul a aflat unghiul potrivit de unde a privit devenirea Maramureșului Istoric în varii ipostaze. Ziarele vremii au fost martore la creșterea Ținutului, când se pregătea să iasă dintr-o crisalidă istorică pentru a prinde cadența cu Regatul României. Apoi reușita și dificila perioadă interbelică. Atunci a prins contur o serioasă mișcare a presei din Maramureș. Și înainte de Marea Unire societățile de lectură tipăreau timide periodice în limba română, din care aflăm câte piedici punea administrația maghiară pentru aprobarea statutelor unor societăți românești și ale ziarelor. Autorul ne spune că lucrarea și-a propus o privire amănunțită și cât mai exactă posibil asupra presei maramureșene. În acest sens, pe lângă idei, martore ale timpului, volumul zugrăvește patruzeci și șase de portrete de ziariști, activității cărora i-a aplicat metoda obiectivității. După cum singur mărturisește, a creionat „portrete normale, cu umbre și lumini, acoperind atitudini și fapte de mare eroism, dar și momente de slăbiciune, de derută, de eroare, tocmai pentru a le putea acorda recunoștința cuvenită fiecăruia”. Astfel, volumul stă sub semnul spusei lui Tacit: „Sine ira et studio”. Tomul este și un document al relațiilor dintre intelectualii maramureșeni și cei din România. Ioan și Victor Mihalyi de Apșa erau membri corespondenți ai Academiei Române. Apoi Tit Bud era apreciat de Nicolae Iorga și de mediul academic. Studentul Alexandru Ciplea coresponda cu Ion Bianu, Ion Bârlea avea o frumoasă prietenie cu G. T. Kirileanu, iar Gheorghe Tite se înțelegea cu Petre Țuțea. Vasile Pârvan, înainte de 1 Decembrie 1918, îi scria lui Vasile Chindriș. Mărturie stau superbele scrisori ale marelui istoric, care se află în arhiva mea personală. Intelectualii maramureșeni, cu profesii diferite, și-au dat seama că presa este un instrument rapid și convingător de răspândire a ideilor, de ilustrare a faptelor din realitatea imediată. Așa istorici vrednici ca Ioan Mihalyi de Apșa ori Alexandru Filipașcu au scris la ziare. Mihai Pop ori Ilie Lazăr au recurs la tribuna presei. Autorul, în minuțioasele portrete, nu uită să spună la fiecare de unde vine prin naștere, din ce neam este, ce avere spirituală ne-a lăsat. Rădăcinile lor sunt expresia unei geografii spirituale a Maramureșului. Astăzi ne putem mira cum atunci erau vrednici luminători prin satele văilor noastre. De la Giulești la Petrova, din Bârsana în Sârbi, din Berbești în Săpânța. Sighetul fiind locul în care se coagulau întâlnirile, unde se editau ziarele și revistele. De care autorul se ocupă în amănunțime. Începe cu apariția primului ziar românesc, „Sfatul”, care a prins viață după întoarcerea fruntașilor români maramureșeni de la Alba Iulia. S-a simțit nevoia ca noua structură de conducere să aibă legătură cu poporul maramureșean. Autorul trece în revistă, cu amănunțime, publicațiile din Maramureșul interbelic, de toate felurile, asociațiile profesionale și sindicale, editori, tipografii și cluburi. O viață de presă în toată puterea cuvântului. În numele dreptului adevăr, consemnează presa maghiară și pe cea evreiască. Citatele din această presă ilustrează starea de spirit a Maramureșului. Aflăm că Ținutul a fost conectat la cultura imperiului, dar trecând obligatoriu prin cultura maghiară. Partea consistentă a cărții se reazemă pe cele patruzeci și șase de portrete de ziariști, care au marcat perioada de care se ocupă autorul. După cum spunea, le-a aplicat metoda bunei cumpene. Fiecare portret este o mică monografie, în care se mișcă în voie, cu informații mai puțin cunoscute, o lume a ideilor reformatoare. Volumul semnat și îndelung lucrat de Ioan Ardeleanu-Pruncu aduce la lumină o lume închegată în demnitate și viziune curajoasă, care ne-a scos din partea nevăzută a timpului. Volumul umple un gol din lucrările de specialitate apărute în ultimul timp, în care presa din Maramureș este tratată sumar, cu multe lipsuri. Maramureșul publicistic figurează în treacăt în istoria presei românești (Victor Vișinescu) ori în dicționarul cronologic (Ion Hangiu). Apoi este prima lucrare care unește sub cupola informației și a comentariilor cele două maluri ale Tisei. Mulți dintre ziariștii din volum își au obârșia în Maramureșul mușcat. Autorul a adunat dovezi fotografice în facsimil ori reproduceri de texte greu de găsit. Admirabilă tenacitate pentru o idee! Autorul vine din fibra intelectualilor de pe văile noastre, care au cunoscut realitatea la sursă, având priceperea transfigurării ei în cuvinte. Un capitol ilustrativ pentru forma de organizare, specifică breslei, este cel despre Asociația Presei din Maramureș, un studiu care adeverește coagularea necesară pentru izbânzile publicistice ale timpului. Cum spuneam și cu prilejul lansării cărții în Marmația, este o lucrare care unește neamuri. A cinstit cuvenit Centenarul, dar și pe autorul ei la cei 75 de ani de viață. Istoricul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, scrie în prefață: „Intreprinderea este una temerară, dar fructuoasă, fiindcă investighează o lume intelectuală românească cu metodele istoricului și relevă valori aproape uitate”. Iar colegul autorului de la liceul sighetean, criticul literar A.I.  Brumaru, observă că „Ioan Ardeleanu-Pruncu demonstrează convingător că jurnaliștii începuturilor din Maramureș se aflau în România Mare cu mult înainte de realizarea acesteia ca stat. Maramureșul s-a integrat în ritmul în care bătea România Mare”. Zic și eu ca domnul academician: „pe autor îl lăudăm și-l plasăm între maramureșenii de frunte și între scriitorii români contemporani de marcă”. Cartea demonstrează cum ziarele sunt martore la istorie. Evident, prin jurnaliști.    

 

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 41 - 50 din 2192

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.