top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Daniela Sitar-Tăut în dialog cu Doina Lemny, nr.2(177), februarie 2018
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

 

DANIELA SITAR-TĂUT

ÎN DIALOG CU DOINA LEMNY

 

„ERA IMPORTANT SĂ PUBLIC CÂT MAI REPEDE 

CORESPONDENȚĂ [A LUI BRÂNCUŞI] 

GREU DE CONSULTAT DE CERCETĂTORII ROMÂNI”

 

Daniela Sitar-Tăut: Doamnă Doina Lemny, la finele anului precedent ați editat două volume esențiale în devoalarea intimității lui Constantin Brâncuși. Cel dintâi, la care nu am avut încă acces, Correspondance Brancusi Duchamp (Éditions Dilecta, Paris, 2017), valorifică scrisorile prezente în La Dation Brancusi, dessins et arhives (Édition du Centre Pompidou), precum și pe cele din L’Atelier Brancusi. La collection, volumul Brancusi&Duchamp: regards historiques (2000). Ce aspecte noi ale prieteniei dintre cei doi sunt relevate în acest tom?

Doina Lemny: Publicarea integrală a corespondenței dintre Brâncuși și Duchamp este un proiect pe care l-am pregătit de mulți ani. După cum bine precizați, eu am mai publicat o selecție din această corespondență în cele două mari cataloage citate de dumneavoastră (apărute la Editura Centrului Pompidou în 1997 și 2003) și am comentat-o într-unul din numerele seriei „Les carnets de l’atelier”. Specialiști ai operei lui Marcel Duchamp au publicat și ei fragmente din corespondența dintre cei doi mari artiști, încercând să reunească documentele rare pe care le-au mai găsit în diverse arhive. Se știe că Duchamp nu și-a păstrat arhivele, în timp ce Brâncuși păstra și ultima bucățică de hârtie cu o însemnare fugară. Astfel, Francis M. Naumann și Hector Obalk au editat în 2000 la Ludion Press: Marcel Duchamp, Affectionately Marcel: the Selected Correspondence of Marcel Duchamp volum care cuprinde, după cum indică titlul, corespondența artistului francez cu mai multe personalități, printre care și rare scrisori primite de la Brâncuși. În 2007, Paul B. Franklin publica în revista pe care o conducea, Étant donné Marcel Duchamp, n° 8, „Mary Reynolds, Marcel Duchamp et Constantin Brancusi, „Villégiature à Villefranche-sur-Mer”.

Valoarea volumului pe care l-am publicat în 2017 constă în faptul că el prezintă această corespondență în integralitatea ei, cu adnotări actualizate. Șansa noastră este că Brâncuși avea obiceiul să scrie ciorne înainte de a trimite o scrisoare și chiar o telegramă. Astfel încât, în arhivele sale păstrate la Bibliothèque Kandinsky de la Centrul Pompidou se găsesc și scrisorile trimise de Duchamp, și cele – în ciornă – trimise de Brâncuși. Dacă sculptorul român n-ar fi avut acest obicei, publicarea integrală n-ar fi fost posibilă, din motivele pe care le-am amintit mai sus.

Înlănțuirea acestui schimb de mesaje – destul de dificilă – m-a obligat să dezvolt cercetarea în jurul fiecărui personaj și a fiecărui eveniment citat, ceea ce mi-a permis să reconstitui parcursul unei frumoase prietenii dintre doi mari artiști ai secolului XX, prezentate într-un amplu text de introducere.

 

D.S.-T.: Ca agent de vânzări al artistului și organizator al expozițiilor newyorkeze, Marcel Duchamp pare a fi trăit bine în urma lichidării colecției Quinn din 1926, când acesta și Roché au cumpărat o parte din lucrări.

D.L.: Marcel Duchamp este un personaj aparte în istoria artei: un artist intelectual, care a bulversat pictura și care a deschis o nouă cale spre arta conceptuală. Foarte talentat pictor, el a refuzat să „se repete” și să repete ce alți pictori, ca Cézanne, au făcut înaintea lui. A preferat să facă din arta lui un mediu de cercetare artistică din care, bineînțeles, nu putea să se întrețină. Cunoscător al artei contemporane, Duchamp s-a transformat în mesager al acesteia, pe care a promovat-o peste ocean, în Statele Unite, unde colecționarii îi acordau un mare credit. El le-a transmis acestora admirația pe care o nutrea pentru prietenul său român și aprecierea sa justă a valorii operelor lui. Cu entuziasm și pasiune i-a organizat cele două expoziții la Brummer Gallery din New York și s-a îngrijit de vânzarea lor colecționarilor americani. Împreună cu prietenul său Henri-Pierre Roché, a cumpărat operele rămase la moartea colecționarului John Quinn și vindea din ele de câte ori avea nevoie de bani. Subliniez faptul că Duchamp nu a fost un agent de vânzare preocupat numai de câștig: s-a comportat ca un adevărat prieten, având grijă ca opera lui Brâncuși să nu fie dispersată în colecții mici. El și cu Roché l-au sfătuit pe Brâncuși să lase atelierul Statului francez pentru ca, după dispariția sculptorului, operele să nu fie dispersate. El a înțeles mai bine decât oricine altcineva la acea epocă importanța ansamblului constituit în atelierul din Impasse Ronsin.

Revenind la întrebarea dumneavoastră privind câștigul pecuniar: Duchamp n-a fost un om bogat, el nu și-a vândut operele, ci le-a încredințat celor mai importanți colecționari, precum cuplul Arensberg, care i-a acordat găzduire în schimbul sfaturilor pe care Duchamp le dădea pentru îmbogățirea colecției lor. Când însă avea neapărată nevoie de bani, se despărțea cu greu de una din operele pe care le achiziționase din succesiunea John Quinn. Duchamp l-a admirat pe Brâncuși, chiar dacă a exprimat foarte rar în presă părerea sa față de creația prietenului său. A preferat să-l promoveze organizându-i expoziții și sfătuindu-l din umbră pentru fiecare acțiune și mai ales pentru procesul cu vama americană. Sunt acestea câteva argumente care m-au condus a duce la bun sfârșit publicarea acestui volum.

 

D.S.-T.: Al doilea volum  tipărit, Brancusi & Marte ou l’histoire d’amour entre Tantan et Tonton (Fage Éditions, Lyon), apărut în 30 noiembrie 2017, ne conferă fațete inedite, cvasișocante ale intimității sculptorului. Eu, personal, am fost uimită atât de ardoarea epistolară  a corespondenților, cât și de fervoarea sentimentelor...

D.L.: Volumul acesta reprezintă o parte din viața intimă a lui Brâncuși. Și în cazul acesta, am avut norocul de a avea toate scrisorile, și acelea ale sculptorului, și acelea ale iubitei lui, Marthe Lebherz. Motivul este faptul că această iubire trebuia să nu fie cunoscută de părinții tinerei elvețience și, deci, ansamblul scrisorilor trebuia păstrat la atelier. De altminteri, iubirea aceasta a fost deghizată în spatele unei relații de lucru, pentru că Brâncuși o angajase ca secretară în vederea organizării expoziției sale de la Brummer Gallery de la New York în 1926, unde el trebuia să se ducă pentru o lună în vederea pregătirii operelor ce trebuiau expuse. Cea mai frumoasă parte a corespondenței este perioada de separare a celor doi îndrăgostiți, când flacăra iubirii străbate în scrisori. De altminteri, Brâncuși a reunit toate scrisorile din această perioadă, ordonându-le după date, pentru a publica o carte despre iubirea dintre Tantan și Tonton – acestea erau numele lor de îndrăgostiți: Tantan – abrevierea de la Constantin, și Tonton, diminutivul de la Marthe. A desenat și coperta cărții, reprodusă la paginile 9-10, prima copertă, și la paginile 93-94, coperta a patra. Acest volum constituit de sculptor cuprinde numai corespondența dintre ei în perioada când el se afla la New York. În a doua parte a volumului publicat de mine este corespondența din lungile perioade de absență ale lui Marthe, când era nevoită să se întoarcă în Elveția.

Este prima și singura oară când Brâncuși s-a hotărât să se însoare. Își făcea planuri de viitor cu Marthe. Această corespodență are multiple interese pentru cititor și pentru cercetător: este presărată de desene pe tema Sărutului: vignete, frize, pagini întregi cu Sărutul ca fond al scrisorii; fragmente de banderole cu friza Sărutului sub forma unor brățări din hârtie aurită. Este, de asemenea, plină de informații privind organizarea expoziției de la Brummer Gallery, privind contribuția lui Duchamp la această organizare și la procesul împotriva vămii americane. 

 

D.S.-T.: Practic, Marthe Lebhertz l-a părăsit... Sau cel puțin aceasta a fost impresia mea. După plecarea ei în Elveția, n-am mai văzut răspunsuri la scrisorile ei.

D.L.: Nu, lucrurile sunt mult mai complicate, mai subtile, aș zice. Marthe avea douăzeci de ani și era foarte atașată de părinții ei. S-a temut mult ca părinții ei să nu descopere legătura amoroasă cu Brâncuși. Această poveste trebuie situată în context: deși în Paris, viața tinerilor era mai libertină, Marthe venea totuși dintr-un mediu conservator, cu principii stricte. Și totuși, când părinții și-au dat seama de legăturile dintre cei doi, nu s-au opus, ba, mai mult, au încurajat-o. Dar, în același timp nu puteau să se despartă prea mult timp de ea. Nu același lucru s-a întâmplat cu sora ei mai mare, Juliette, care s-a detașat mai ușor de mediul familial, deși nu pentru mult timp. Mă las purtată de povestea asta și vă dezvălui toate secretele acestei cărți care are farmecul ei.

Marthe nu l-a părăsit pe Brâncuși: ei au corespondat până la sfârșitul vieții artistului (Marthe a avut o viață lungă, a trăit 102 ani, a murit în 2008). Dar șederile ei îndelungate în sânul familiei sale i-au îndepărtat. Sculptorul dorea ca Marthe să stea alături de el. Legată de părinți, ea îi scria foarte des, iar el nu-i mai răspundea, ci îi trimitea reviste de modă, articole de presă. Brâncuși, în plină glorie, continua să lucreze și să expună, fiind înconjurat de o seamă de prieteni artiști, iar Marthe și-a continuat cariera de dansatoare la Geneva. Nu a fost niciodată vreun semn de ruptură bruscă. Se simte din scrisorile pe care Marthe i le adresează de la Basel și apoi de la Geneva, unde s-a mutat cu părinții, o distanță care s-a instalat din cauza absenței ei la Paris.

 

D.S.-T.: Într-un interviu acordat AGERPRES, în 19 februarie 2016, menționați: „De altfel, în lucrarea pe care o pregătesc acum şi pe care sper să o public în 2018 merg şi mai departe, analizând aspecte din viaţa intimă a lui Brâncuşi şi din sentimentele pe care acesta le-a nutrit faţă de diferite persoane. E foarte greu, pentru că Brâncuşi era un om discret, iar eu voi încerca să-i respect pudoarea, dar doresc să mă apropii cât mai mult de omul Brâncuşi, ceea ce-mi va deschide şi alte drumuri de interpretare a operei”. Vă rog să detaliați.

D.L.: E adevărat că am această intenție și sper să realizez această carte care va fi de un interes deosebit pentru omul Brâncuși, în jurul căruia s-au țesut o sumedenie de legende. Am sperat să avansez și să o public cât mai repede, dar sunt prinsă de multe proiecte. Pentru o astfel de lucrare, îmi trebuie o detașare totală de ceea ce am scris până acum, de reflectare a ceea ce înseamnă viața sentimentală pentru un artist care nu a fost un afemeiat ca Rodin. El a sublimat femeia în general, i-a purtat imaginea, transformând-o în emblemă a frumuseții, a sensibilității, a delicateței.

 

D.S.-T.: I-ați cunoscut, ați corespondat, ați scris și i-ați intervievat pe mulți dintre cei care i-au frecventat atelierul. Corespondența cu Vera Moore, considerată marea iubire a sculptorului, este învăluită în mister, ea nefiind încă editată. Se vorbește de patruzeci de scrisori... Este ea pe măsura legendei care s-a creat în jurul ei?

D.L.: Nu știu dacă Vera Moore a fost marea iubire a artistului. Ea a fost iubirea sa de maturitate și ultima. Chiar dacă n-au locuit împreună, ei funcționau ca un cuplu recunoscut de anturajul artistului. Corespondența cu Vera Moore conține și ea frumoase desene pe tema Sărutului, dar nu are același interes ca volumul de corespondență cu Marthe.

 

D.S.-T.: De câteva luni s-a stins și John Constantin Brancusi, fiul nelegitim al sculptorului cu pianista Vera Moore. Filmul documentar al lui Ionuț Teianu, În căutarea tatălui pierdut, a amplificat această legendă...

D.L.: Iubirea dintre Brâncuși și Vera Moore nu este o legendă. Dimpotrivă, este bine cunoscută, chiar dacă ea nu a fost niciodată confirmată prin vreun act. Se știe că Brâncuși nu și-a recunoscut fiul, și excelentul film al lui Ionuț Teianu sugerează acest aspect straniu și trist din viața sculptorului. Se poate discuta îndelung acest aspect: artistul care a sculptat atâtea capete de copii, care a desenat copii, nu și-a recunoscut propriul copil. Interpretările sunt multiple, dar rămân la nivel de supoziții.

 

D.S.-T.: Ce-au devenit nepoții lui Brâncuși, cei doi fii ai lui John?

D.L.: După cum reiese și din filmul lui Ionuț Teianu, În căutarea tatălui pierdut, John Moore, fiul nerecunoscut, afișează o mare indiferență față de tatăl lui, ca replică a indiferenței artistului pentru propriul fiu. Aceasta l-a urmărit toată viața pe care și-a construit-o în afara celebrității tatălui. Din cauza lipsei afective reciproce, John Moore n-a fost deloc interesat de creația lui Brâncuși; n-a căutat niciodată să înțeleagă ceea ce genialul său tată a realizat. Cei doi fii ai săi s-au îndepărtat și mai mult și nu cunosc nimic despre Brâncuși. Un dezinteres total, mai ales că moștenirea nu le-a revenit. 

 

D.S.-T.: Brâncuși inedit (Humanitas, 2004, ediție îngrijită de dumneavoastră și de și Cristian-Robert Velescu) a deschis o breșă importantă în dezvăluirea intimității atelierului și mai ales a artistului, după cum afirmați. Este o relevare a corespondenței lui Brâncuși cu compatrioții, uneori agasantă și abracadabrantă, cum e cea a lui Tretie sau Dispre Paleolog. Există o evidentă diferență, de substanță și de stil, între acest epistolier și cel cu „străinii”...

D.L.: Nu mi-am pus această întrebare. Ceea ce am dorit să facem este să accentuăm legăturile continue ale artistului cu compatrioții. Pentru mine, cel puțin, era important să public cât mai repede o corespondență greu de consultat de cercetătorii români. Speram ca ea să poată fi un punct de plecare pentru noi cercetări și dezlegări de enigme: personaje și evenimente. Dar deocamdată, nu prea văd rezultatele.

E adevărat că se poate remarca o diferență de stil și de substanță între aceste corespondențe și acelea purtate cu prietenii francezi, americani și alții. Conștient de importanța acestor corespondențe, Brâncuși făcea mai întâi ciorne, pe care le corecta și apoi le transcria. O a doua explicație ar fi și faptul că nu stapânea ortografia franceză și încerca să fie cât mai clar în exprimare. Dar, după cum spun francezii, și acest aspect are farmecul său! Până la un punct! După cum ați remarcat, eu am intervenit pentru a uniformiza ortografia și punctuația în cele două volume, pentru a ușura lectura. Aici consider eu că am făcut o muncă destul de dificilă, în a lăsa „acest farmec” al limbii scrise de un străin, dar a o face în același timp lizibilă și inteligibilă.

 

D.S.-T.: Regret că în 2012 n-am putut să vă cunosc și personal, nefiind prezentă, din motive obiective – examen de licență la Bratislava –, la manifestareaPerspective și practici inovante în predarea limbii, literaturii și civilizației românești în universitățile din străinătate”, organizată din iniţiativa lectoratului din cadrul Universității Sorbonne Paris IV – UFR d’Italien et de Roumain (neobosita doamnă Doina Spiță), în parteneriat cu Institutul Limbii Române, când v-ați prezentat și ultimele două volume, Brancusi au-delà de toutes les frontières (Fage, 2012), Brancusi (Éditions du Centre Pompidou, 2012), dar le-ați prezentat atelierul și lectorilor de limba română.

D.L.: Dupa cum constat, v-ați luat revanșa și m-ați încântat cu articolul extraordinar pe care l-ați scris în revista „Nord Literar” din ianuarie și februarie ale acestui an. După cum v-am transmis în curierul meu, am descoperit cu bucurie că ați aspirat toate scrierile despre Brâncuși, pe care le-ați folosit cu justețe în frumosul dumneavoastră comentariu.

 

D.S.-T.: O certă valoare documentară în privința întregirii biografiei sculptorului o are și secțiunea „Brâncuși intim: între discreție și dezvăluire”, redactată de dumneavoastră, din volumul Brâncuși. Omul și lucrurile (Editura Vellant, București, 2016, catalog bilingv, în limbile română și engleză, realizat de Corola Chișiu), care cuprinde un incitant corpus epistolar între Brâncuși și o parte din femeile, de după 1933, care s-au perindat în preajma lui. Am văzut expoziția la București și n-am rezistat să cumpăr catalogul.

D.L.: M-am angajat în a colabora la această  expoziție tocmai pentru că aveam ceva de spus despre această corespondență, de data aceasta cu o tânără americancă, Florence Meyer. Tocmai descifram scrisorile de la această dansatoare, fiica colecționarilor americani Agnes și Eugene Meyer. Îmi lipseau răspunsurile lui Brâncusi. Or, cei doi colecționari români le achiziționaseră și completau această corespondență. Întrevăd întrebarea pe care mi-ați pune-o: dacă am intenția să o public. Pentru o asemenea întreprindere, trebuie neapărat acordul moștenitorilor celor doi corespondenți. Și acesta este foarte greu de obținut. Profit de această afirmație pentru a sublinia că mi-au trebuit multe argumente ca să obțin acordul pentru publicarea corespondenței Brâncuși-Duchamp. Din partea moștenitorilor lui Marthe Lebherz, acordul mi-a fost dat cu foarte mare generozitate și foarte rapid.

 

D.S.-T.: Sunteți păzitoarea „lăzii de zestre” a lui Brâncuși, curator al Atelierului Brâncuși, doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris. Activitatea dumneavoastră este recunoscută și sunteți prezentă la mai toate manifestările organizate de ICR dedicate sculptorului. Ce secrete mai ascunde această ladă epistolară, acest fond documentar de la Biblioteca Kandinsky?

D.L.: Când ai o anume experiență în a exploata arhivele, găsești și în cea mai mică bucată de hârtie o informație prețioasă pe care poți să o dezvolți și să o introduci într-un context. Se pot exploata chiar și arhivele deja publicate: de aceea am amintit publicația din 2004 editată de Humanitas: Brâncuși inedit. Ea nu este suficient exploatată. Știu că Brâncuși fascinează privitorul și mai ales pe noi, românii. Din nefericire, o mare parte din cei care scriu despre opera lui încearcă o analiză ce nu ține cont de aceste arhive și se rătăcesc în teorii abracadabrante. Or, e important în analiza operei sale să pornești de la câteva surse de arhive care ne pot conduce pe un drum mai coerent în a-i înțelege opera. Brâncuși era adeptul apropierii de real pentru a ajunge la simplitate. Citez unul din aforismele sale: „În artă, simplitatea nu este un scop în sine, dar ajungi la simplitate fără să vrei, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor” (op. cit., p. 60). Sunt fără îndoială și alte aspecte de descoperit în acest fond, chiar și pentru cercetători ca mine, care au străbătut tot fondul. Important este să-ți rezervi timp și să le analizezi.

 

D.S.-T.: Doamnă Doina Lemny, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi răspunde la aceste câteva întrebari. Descrieți-mi, vă rog, în final, o amintire care v-a marcat și v-a influențat itinerarul devenirii profesionale.

D.L.: Câteva aspecte importante din viața mea m-au ajutat să mă formez: bunicii din partea tatălui: țărani dintr-un sătuc sărac din județul Vrancea. Ei m-au crescut până la vârsta de șase ani. Pentru mine acei ani constituie o perioadă de basm, cu amintiri frumoase. Mi-a rămas întipărită imaginea bunicului, un fel de Nicolae Moromete, muncitor și sever privind comportarea și seriozitatea, și a bunicii, o ființă blândă și ocrotitoare, care-mi spunea povești și-mi descânta de deochi. Este o lume dispărută acum!

Apoi, părinții mei, tatăl, profesor de istorie, și mama, învățătoare în Focșani, care mi-au îndrumat pașii. Pedagogi amândoi, au știut să-mi lase libertatea să-mi aleg drumul în viață și acest lucru este foarte prețios.

Și în al treilea rând și nu cel mai puțin important, soțul meu, cercetător pasionat, mi-a îndreptat pașii spre cercetare, încurajându-mă și criticându-mă când era cazul. Instalarea noastră la Paris m-a pus în fața unei colecții unice: aceea a operelor lui Brâncuși. Foarte sensibilă la sculptură și cu o anume experiență de cercetare, m-am dedicat întru totul studiului arhivelor în care speram să găsesc secretul capodoperelor pe care le puteam vedea când doream. Cred că aceasta a fost întâlnirea cea mai importantă din cariera mea.

(Paris, 12 februarie 2018)

 

 

Poeme de Horia BĂDESCU, nr. 2(177), februarie 2018
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

 

Horia BĂDESCU – 75

ELEGII DE AMURG

 

Cuvinte,

cărări ale vieţii

spre moarte,

nicicând umbra voastră

nu va sosi dimpreună

cu voi,

nicicând glasul vostru

nu va fi altceva decât

un ecou răposat;

cuvinte,

copii ai tăcerii

care-şi învaţă limba

murind.

 

*

 

Nu ziua

nu mai e-aceeaşi,

nu ziua!

Sub pământ s-a cufundat

lumina de ieri;

în ochii sobolilor

străluceşte ea în miezul de noapte,

luciri sângerii peste rădăcini

dăruite uitării,

lumânări la festinele morţii.

Nu ziua

nu mai e-aceeaşi!

Precum mâinile bătrânelor

de sexul îngerilor,

încleştată

stă ora de-acum

de ziua de mâine.

 

*

 

Cât oare ar mai fi de mers

când cresc zăpezile invers

şi-n pagina care s-a şters

scrie tăcerea vers cu vers?

 

Oare cât ar mai fi de dus

când sus din jos şi jos din sus

e doar tărâmul presupus

al răsăritului apus?

 

Şi unde să se fi părut

că-n capătul de drum bătut

ţărânilor întoarse-n lut

le dă lumina început?

 

De ploi şi vânt, de dor durut

făcutele s-au desfăcut

cuvânt uitat, cuvânt părut

la poarta unde-a fost tăcut.

 

*

 

Nu oboseala toamnei, ci avântul

iubirii care încă ne susţine;

apropie-ţi de inimă cuvântul

prin care mai ajung până la tine!

Nu sporul nopţii, ci lumina blândă

prin care trecem, umăr lângă umăr;

apleacă-te, de dragoste flămândă,

umbrele ochilor să ţi le număr!

Nu golul orelor, ci vastitatea

tulburător deschisă peste noi;

coboară-ţi trupul în eternitate

ca să putem pătrunde amândoi

şi trage-n urmă uşile tăcerii

prin care n-om mai trece pragul verii!

 

*

 

Adulmec toamna cum ogarii urma

sălbăticiunii mirosind a rut

în sângele frunzişului căzut

prin care, răzleţit, se pierde turma.

Apropie-te! Vom tăcea acum

să auzim secunda care trece,

suntem în ora cu lumină rece

care ne-aşază umbrele pe drum.

Apropie-te! Trece Dumnezeu

împleticit prin liniştea pădurii;

apasă-ţi cerul pe tăişul gurii,

apasă-ţi lumea peste ochiul greu

          şi taci, să auzim cum se petrece

          iubirea noastră prin lumina rece!

 

Carpe diem

 

Aşa treceam împreună

printre amurgite flori de bostan,

îţi treceau mierle târzii peste umăr

şi umbra trecea dintr-un an în alt an.

 

Aşa ne duceam cu soarele-n faţă

sub strălucitorul luminii arcan;

se duceau munţii tăcerii în ceaţă

şi umbra se ducea dintr-un an în alt an.

 

Aşa ne pierdeam peste câmpuri,

cum fusesem şi nu mai eram;

se pierdea vadul luminii în seară

şi umbra se pierdea dintr-un an în alt an.

 

Elegie pentru Mongolu

„La hanul umbrei de-i ziceam Mongolu”

         

Înnoptează la Mongolu,

plânge liniştea domolu

când îşi varsă toamna-alcoolu.

Înnoptează la Mongolu.

 

Jos în crâşma lui Mongolu

unde-am dus la gură olu

să dăm vinului obolu,

ţine umbra protocolu;

 

La Mongolu, la Mongolu

unde-şi beau poeţii polu

sufletul de-a rostogolu

că-şi deschide noaptea golu

 

La Mongolu în chilie,

când bătea către chindie

ne strângeam să nu ne ştie

potera de la agie.

 

La Mongolu în chilie,

vii de viaţă şi de vie,

luam vecia în chirie

şi Raiul pe veresie.

 

La Mongolu, la Mongolu

unde se-auzea sobolu

şi sta îngerul matolu

de cântări suna ocolu.

 

Pe la Monghi pe sub bolţi

când ţineam cerul de torţi

dădeau inimilor ghionţi

doamnele cu sâni involţi

La Mongolu-n besactea

când amurgu amurgea

Dumnezeu ne  zugrăvea

cu lumină pe podea.

 

Jos în crâşma lui Mongolu

unde-am dus la gură olu

să dăm vinului obolu,

ţine umbra  protocolu.

 

Pe la Monghi pe sub bolţi

pe-unde am slujit cu toţi

trag vântoasele la sorţi

pe cei vii şi pe cei morţi.

 

Înnoptează la Mongolu,

plânge liniştea domolu

când îşi varsă toamna-alcoolu.

Înnoptează la Mongolu.

 

*

 

Cum mai rămase-n urmă Cetăţuia

pe unde cânta vântul „Haleluia!”

pe sânii care-şi răsfăţau gutuia

iar stele rătăcite din tării

cădeau în birturi şi cofetării

în ochii domnişoarelor nurlii!

O, cum se mai sfinţea pristolu

iubirii când dădeau ocolu

cochetelor de la Mongolu

hârşiţii martologi în pocinoage

de vechi bucoavne şi de terfeloage

cu şuie madrigaluri filoloage!

Cum se topiră toamnele târzii

cu fete răcoroase şi cheflii

îmbrăţişând tăcerea-n berării!

Cum mai rămase-n urmă Cetăţuia

pe unde cânta vântul „Haleluia!”

şi eram doar ai lui şi-alt nimănuia!

 

*

 

Cade zăpada şi aud cum sună

clopotul norilor peste pământ,

cade zăpada şi aud cum sună

sămânţa-n toate ale lumii câte sunt,

cade zăpada şi aud cum sună

înmărmurind bătrânele păduri,

cade zăpada şi aud cum sună

cuvinte vechi în proaspetele guri,

cade zăpada şi aud cum cade

tăcerea peste fiecare ram,

cade zăpada şi aud cum cade

un an în nefiinţa altui an,

cade zăpada şi aud cum cade…

 

 

 

Camil Petrescu, poetul (Mircea Popa), nr. 2(177), februarie 2018
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

 

Mircea POPA

CAMIL PETRESCU, POETUL


          Anul trecut, în 2017, când s-au împlinit șaizeci de ani de la moartea scriitorului Camil Petrescu, universitarul din Baia Mare, Gheorghe Glodeanu, născut chiar în anul morții scriitorului, i-a consacrat un frumos volum restitutiv cuprinzând poezia acestuia. E un domeniu neglijat de marea majoritate a criticilor și a comentatorilor literari, deoarece proza lui Camil surclasează de departe poezia, obligând-o la o discretă retragere. În domeniul romanului, se știe, Camil a fost un descoperitor de formule noi romanești, între care textualitatea și modernitatea stilului de tip autobiografic, autoscopic și autentificativ se ridică la înalte cote valorice. Gh. Glodeanu, cronicarul cunoscutei reviste de la Baia Mare, „Nord literar”, i-a dedicat scriitorului de care vorbim pagini de adâncă analiză în volumele sale despre Poetica romanului românesc. Cu acea ocazie, a stăruit mai îndelung asupra întregii sale creații, punând-o sub semnul autenticității și al unei „noi structuri”, căutate, evident, și în poezie, cea dintâi dragoste a scriitorului. Așa cum o cunoaștem din notele lui zilnice, poetul a scris versuri încă din liceu, pe care le-a scos cu timiditate la lumină doar în anii Primului Război Mondial, când a trimis câteva din aceste creații la „Capitala” lui Ion Th. Florescu. Interesant e apoi faptul că tot cu versuri s-a prezentat și la cenaclul lui E. Lovinescu, având cu acesta mai multe discuții pe marginea stilisticii adoptate, pe care le-a făcut cunoscute în textul ales ca prefață la volumul Început de toamnă pe Cumpătul..., mentorul său insistând să se ralieze direcției care căuta vagul și inefabilul, inexprimabilul. Dar opinia tânărului era cu totul alta, el pipăind cu antene sensibile toate punctele nevralgice ale unei realități pe cât de noi (experiența războiului), pe atât de prozaice, reduse la o realitate strict determinată de tranșee, alarmă, marșuri, popasuri, reculegeri, pregătiri de întâlnire cu inamicul. Această realitate hipercondensată se infiltrează adânc în spațiul trăirilor sale, dependența de lucrurile și apăsările unei geografii concrete, cu sumbre amenințări de moarte și de extincție acaparând întreg orizontul material și subiectiv al trăirilor existențiale. Ciclul morții, cu tragismul și prozaismul său apăsat, va fi mai târziu contrabalansat de experiența unui erotism delicatat, strâns în tușele unor compuneri sentimentalizate, acoperite de crusta unor vagi înfiorări hieratice. E o experiență câștigată imediat după Marea Unire, când încearcă și meseria de gazetar, prin câteva orășele bănățene, Lugoj și Timișoara, și când iubirea pură și suavă ia locul spaimei și al nopților asasinate de o continuă amenințare, și când irumpe în viața sa silueta fragilă a adolescentei Kicsikém, pentru care scrie un caiet de versuri de dragoste, de o sensibilitate aparte. Cu versuri va și debuta editorial, prin volumul Versuri, Ideea. Ciclul morții, apărut la Editura Cultura Națională în 1923. Întreg periplul său liric este refăcut, pagină cu pagină, de noul său editor Gh. Glodeanu, care își înzestrează ediția și cu o justificată prefață. În concepția lui, opera poetică a lui Camil merită a fi cunoscută de noile generații de cititori, și, ca atare, a desprins din seria de Opere din 1973, realizată de Al. Rosetti și Liviu Călin, întreaga prestație lirică a scriitorului.

          Cele trei cicluri ale sale par scrise de mâini diferite, întrucât și registrele poetice abordate sunt de fiecare dată supuse unor noi determinări. Ciclul morții dezvăluie lumea contorsionată a accidentalului, a stărilor angoasante de așteptare a implacabilului. Predomină peste tot mișcarea, acțiunea, răscolirea subconștientului, scormonirea în intimitatea implacabilului. Eul liric cunoaște metamorfozări subite, mergând de la prozaicele cine cu pesmeți și ceai la încrâncenarea febrilă a iminenței atacului, a marșurilor grele și nesfârșite, a popasurilor recuperatoare în care solidaritatea colegială, mila, compasiunea, coșmarurile, stările de nesomn alternează cu divagații mărunte și cu reîntoarceri în trecut, ca forme de evadare din prezentul apăsător. Nu e vorba aici de o poezie de sugestie, ci de una de notație, în care evaluarea faptelor și a evenimentelor trăite este pusă în strânsă legătură cu fenomenologia realului, așa cum o și teoretizează: „Eu nu gândesc poezia fără puncte de contact cu realul”, ci una care „pornește de la real, ca de la un prag”, fiind „numai o depășire a realului”, pe care îl ordonează și-l subsumează unor axe de simetrie precise. Râcâind cu unghia ambalajul, dăm peste corpul descărnat de simboluri al materiei celei mai prozaice, amorfe, respectiv al unei „gândiri veșted conservatoare”. Vom găsi astfel pământul transpus în hărți, pădurile în ierbar, bibliotecile în opuscule misterioase, imagini care se organizează în fascicole de semnificații, dincolo de care transpare ideea: „De dincolo de lucruri am văzut ideea, / Cum vezi, când se despică norii grei / Și negri / Zigzagul de argint al fulgerului viu” (Ideea). Drumul morții, Repausul, Patrula, Cadavrul etc. lasă în urmă o lume de pericole, de amenințări, de spaime, de sentimente contradictorii, de incertitudini. Lumea aceasta friabilă, ca domeniu al insecurității, devine încet-încet o lume a sentimentelor palpabile, o oază de senin și de intimitate casnică, așa cum, se desprinde ea din Un luminiș pentru Kicsikém, unde regăsim acea notă de sentimentalitate caldă ca în romanul Patul lui Procust. E o poezie de nuanțe, de reîntoarcere spre străfundurile trăirilor diafane, supuse unui bucolism grațios și sugestiv. Ciclul acesta posedă acele calități de expresivitate pe care le regăsim ulterior și în eseistica sa și care se hrănesc din straturile adânci ale unui barochism stimulativ. Următorul popas liric demonstrează trecerea tot mai accentuată spre ermetism, spre exprimarea încifrată, cel de al treilea ciclu poetic, intitulat Transcedentalia, regrupează, sub semnul acelui semnal orgolios al dialogului cu eternul și indeterminatul, semnificațiile extrase dintr-o experiență de gânditor și căutător de metafore netocite. Acest ciclu se resimte de pe urma influenței liricii lui Ion Barbu, a cărui tutelă se simte în organizarea intimă a imaginarului. Descoperim aici chiar și prezența simbolic-mitologică a melcului, dar și curajul de a părăsi lirica denominației pentru o lirică a incifrării. Iată o probă: „Aruncă o frânghie fechirul în văzduh, / și ea rămâne dreaptă, dorințelor o scară. / Aruncă înainte a gândului săgeată / și împietrește-i urma în lucrul ce rămâne” (Aspecte).

          Ediția de față are meritul de a recupera și versurile din subsolulul romanului Patul lui Procust, cele atribuite lui Ladima, și care ar fi trebuit poate analizate în raport cu momentele din roman pe care le anunță ca niște bătăi de gong. Apoi, ediția include și jocul liric intitulat Papuciada, scris probabil tot la sugestia unor lecturi barbiene, dar în orice caz un experiment liric ieșit din comun, care, sub semnul și consemnul unei opere pentru cei mici, repune în discuție teme majore de viață. Păcat că această devălmășie lirică nu și-a dobândit încă un comentator pe măsură.

          Aș dori să adâncesc cu acest prilej importanța experienței războiului în scrisul camilpetrescian. Nu știu dacă editorii săi au descoperit semnificația unor reportaje de front ale scriitorului, pe care el le-a publicat în 1919 în revista „Ilustrațiunea armatei”, publicație literară apărută sub patronajul generalului Zaharia Constantin, revistă în care tânărul locotenent a publicat două texte de o importanță deosebită. Primul e intitulat Colonelul Băltărețu și încearcă conturarea unui portret de combatant, cu incipitul fixat pe Prima noapte de mobilizare, și descrierea unor stări precipitate, cel de al doilea text, intitulat O recunoaștere ofensivă, din nr. 11 al revistei, trădând atenția dată de el scrisului autentic, direct, persuasiv. Cele două texte dovedesc intenția scriitorului de a se dedica aprofundării acestei experiențe pe care o va fructifica în cele două romane ulterioare, care îi vor aduce și recunoașterea critică. Bibliografia camilpetresciană nu înregistrează cele două texte apărute aici, pe care o viitoare ediție din scrisul lui Camil Petrescu va trebui să le recupereze în mod neîdoios. E drept că cel de al doilea text a fost repus în circuitul literar de o ediție mai nouă, Însemnări de război, ediție realizată de Ileana Manole (Ed. Militară, 1980), dar reproducerea textului s-a făcut după revista „Banatul”( nr. 38-41 din iulie 1919), revistă pe care scriitorul a redactat-o la Timișoara și unde el a găsit de cuviință să-și reia textul din revista „Ilustrațiunea armatei”. Cert e că revista semnalată de noi nu a fost bibliografiată până acum de niciun cercetător al operei camilpetreciene, iar schița Colonelul Băltărețu nu a fost semnalată.    

 

 

POezia lui Constantin Cubleșan (George Vulturescu), nr.2(177), februarie 2018
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

George VULTURESCU

POEZIA LUI CONSTANTIN CUBLEȘAN

          Constantin Cubleșan este un om al echilibrului, cumpătat și sârguincios în linia „misionarismului” transilvan (născut la 16 mai 1939, Cluj-Napoca), care te „alege” din noianul vremii sau îl sorbi singur din roua istoriei. De aici „spontaneitatea lui genuină”, nutrită de „miraculoase energii organice”, cum spune Petru Poantă1, pe care le răspândește în varii genuri literare (teatru, proză, foiletonistică, istorie literară), dintre care, în prim-plan este, unanim recunoscută, activitatea sa de cercetare a „fenomenului receptării critice a lui Eminescu2, cu o „imparțialitate a abordărilor și pertinența judecăților de valoare” (Th. Codreanu) deja proverbială.

Deși mai puțin vizibilă un „violon dIngres”, o „fațetă” a unui „scriitor amorezat de viață și vocabule rare” (Virgil Mihaiu) –, poezia a rămas o constantă în scrisul lui C. Cubleșan, adăugându-se, carte după carte, într-un ritm în care e discreție (a unui tempo de doi-trei ani între aparițiile editoriale), dar și previzibilitatea „fușteilor” la o scară...3. Versurile cărților au o tandrețe imediat observabilă, nu atât prin fragilitatea „încopciată” în ele, cât prin diafanitatea laviurilor – „Culcată pe plajă / Mai leneșă ca un gând / de după-amiază toridă...” (Șase crochiuri la marginea mării, în Apropierea iernii) sau – „Ce talie fină / are fecioara de apă / a lui Johan Strauss-fiul  /.../ și ce alunecoasă e, Doamne!, / când vrei s-o cuprinzi, pătimaș, / în brațe...” (Dunărea albastră, în Absent din Agora). Fundalul decorurilor, predominant în alb-negrul iernii, aduce în Clujul „bătrân” note de tonuri bacoviene – „În odaie-s singur...” (Din icoana vremii) sau  februarie umblă în landou argintiu / Urși polari mi se lăfăie-n sânge / Nu mai veni, n-are rost, e târziu...” (Ce frumos ninge. februarie).

Are dreptate G. Grigurcu să ne atragă atenția asupra unui „panegiric” pe care poetul îl dedică Clujului, „toposului său natural”. Nu e un Cluj cu aură de „burg”, precum Sibiul „Cercului Literar”. C. Cubleșan lasă notația directă în „sucul ei propriu”,  ca și cum  culorile ar curge peste marginile ramei (un „teren viran din Cartierul de Sus”), răscolit de vântul care „răsucește mizeria ființei umile / rostogolind, aiurea, dintr-o parte în alta / ghemotoace de zdrențe, hârtii, / pungi colorate de plastic, / ruginite carcase de conserve și oase / albite de ploi, ronțăite de câini pripășiți, / dar mai ales răscolind praful, / praful imens ce se scurge continuu / din nesfârșita macerare a lumii acesteia, / a noastră, pe care atât o iubim...” (Balada terenului viran, în Absent din Agora). Funciar contemplativ, fără a lâncezi în picturalul vetust, C. Cubleșan surprinde acea mișcare interioară a lucrurilor, pe care o amplifică, smulgând-o din stereotipii ale unor pasteluri (din Alecsandri) – „Peste cer, peste uliți, în pajiști / Frigul iernii brodează cu crini / Pe ferestre desene albastre / Se înțeapă în ramuri de spini” (Ninge, în Apropierea iernii).

Nici „umbrele” nu picotesc în „gravurile” sale – însuflețite, parcă, de „un vag opal”, ele „descind dintr-o rocă dură a zidurilor mute / Continuând o luptă trădată sau un bal...” (Opale umbre). Până și „câmpurile de maci” transilvane sunt smulse de poet din pastișele echinoxiste el nu mai adaugă tușe la peisaj, ci pare să mânuiască un bisturiu într-o imagine de forță a câmpiei ca „hoit” – „Câmpuri imense, năpădite... / De neputință și de tristă nepăsare. / Pământuri necultivate, neroditoare, / fremătând vegetal, ca un hoit...” (Câmpul cu maci, în Marea dezordine a lumii).

Imaginarul poetic predominant al liricii lui C. Cubleșan este acela al cărților poștale-vitralii, al notației „la fața locului”, o „repede-ochire” prin orașele lumii. Cărțile lui sunt adevărate „frize” cu instantanee din varii călătorii (prin Moscova, Viena, Odesa, Grecia, Serbia, Polonia, Germania, Riga, Budapesta, Italia etc.), „hoinărind / prin aiureala acestei lumi grotești / ce răstălmăcește întreaga istorie a omenirii” (Amintiri din Viena. 2. Prater). Peste tot triumfă inserțiile culturale, referințele cu pecete istorică (clopotele de la fortăreața Petro-Pavlovsk, piatra arcului Pont de Rialto, palatul Wavel din Krakovia, poarta Brandemburgică, cetatea Kalemegdan din Belgrad etc.), dar printre stereotipurile turistice se strecoară, din când în când, câte o notă acidă a unui moralist – „impertinența continentală” a turiștilor pe Canal Grande, palatul de la Tinandali – „copie proastă a Grădinilor suspendate” (Amintiri din Gruzia, 2. Tinandali) etc., dar, cel mai adesea, fiecare cadru de pe traseele străbătute pare pregătit, în viziunea poetului, „pentru oricine vrea / să migreze spre o altă liniște” (Novi Sad), spre o altă singurătate („Oh! Cât de singur poți fi / într-o atât de mare aglomerare de oameni...” – Amintiri din Hamburg), în care lipsește, mereu, semnul divinității – „dar zeii nu apar niciodată în imaginile luate cu asemenea ocazii” (Amintiri din Grecia. 4. Akropole). Desigur că nu sunt de căutat în aceste „instantanee” particularități specifice geografiei locului, C. Cubleșan nu este preocupat de a realiza un „jurnal” de călătorie, ci, mai degrabă, un jurnal de uimiri pe care doar poezia le poate imortaliza –Numai eu / cu ochii dilatați / de uimire // Veghez ancorarea / primăverii în dane” (6. În port la Pireu). Nu altceva spune despre poet și Lucian Chișu – „Eufonice și subtile, surprinzând în cadența rimei și ritmului acoladele gândului, poeziile lui C. Cubleșan transformă peisajul în sentiment și sentimentul în peisaj”.

Poetul C. Cubleșan n-a ocolit nici tematica religioasă. Momentele existențiale l-au provocat la îndoieli și întrebări în care recunoaștem revolta insului „aruncat în lume”, cutremurat de miile de „semne funerare” – „unul cu-o piatră mai bolovănoasă / altul cu-n obelisc sculptat în tuf /.../ efemeride-n nesfârșitul firii...” (Sfârșit de an, în Absent din Agora). Întregul volum din 2004, Litanii profane, 17 poeme – datate între iulie și decembrie 2002 – pune problema „răului” și a „oboselilor lumii”, văzute și „povestite” de un „moralist temperat”, cum ne asigură Aurel Pantea în prefață4. Într-adevăr, modalitatea pe care o alege poetul este re-povestirea cu „tâlc” a unor momente biblice, dialogurile în care alegoria și pildele fac casă bună – precum scena cu părintele Damian, un prototip al călugărilor-magi eminescieni (La judecata de apoi). Mizând hâtru pe o „poză” a celui care se folosește de blajina „proastă întrebare”, poetul e întruchiparea unui vecin-interlocutor al „Ziditorului” (precum întâlnim la Rilke – „Vecine Dumnezeu, de uneori / te tulbur, în nopți lungi, cu-a mea bătaie...”), cu care stă de vorbă despre om și finitudinea sa – „Pe vremuri / aveai obiceiul, Doamne, de umblai pe pământ...” (Aveai obiceiul) sau – „Ce s-o fi întâmplat, Doamne? / Ești plecat de-acasă și-ai lăsat catastiful rânduielilor firii / pe mâna cui nu trebuie?...” (Cât vezi cu ochii) sau – „Până unde ne lași, Doamne, să tot mergem / așa, într-o doară / ca omul care nu știe ce treabă are / pe lumea asta? (Încercarea). Tonul e ceremonios, mucalit pe alocuri – „Și, încalte, spune-mi, / măcar așa, ca să-mi satisfac / naiva curiozitate / în pomul acela au mai crescut vreodată / alte fructe, la fel de zemoase, / și-au mai venit și alții / să se-nfrupte din el?...” (Splendida lovitură). O bună-cuviință țărănească, „la modul blajin, aproape gospodăresc” (Aurel Pantea), de așezare „în rost”, se degajă la tot pasul, pe un  „tipar” noician. C. Cubleșan nu caută să-și îngroașe poemul cu tușe de „rivalitate demiurgică”, nici nu frământă „sudalme” – el îi cere Creatorului (volumul recent, din 2017, este subintitulat La taifas cu Ziditorul) o nouă „lovitură de zaruri”, care să reașeze lumea în rostul ei, pentru că totul este în „dezordine” – „Toate merg anapoda, / spre Apocalipsa / pe care Însuți ai prevăzut-o. / Numai că, după socoteala mea, / mult prea devreme...” (Cuvântul). Astfel că noua „aruncare de zaruri” trebuie săvârșită după o altă „socoteală” – „Vezi bine că / socoteala mea nu se potrivește / cu socoteala Ta” (pag. 12). Nu e aici o „rebeliune”, ci o târguire pentru un nou „joc” de a „reinventa lumea” (pag. 11).

Cele două poeme-program (al noului „târg”), unul care deschide cartea (Cuvântul) și unul care o închide (Scriem cum scriem), instituie acest „joc de-a începutul” –Pentru că așa Îți place Ție / să Te joci de-a începuturile / Cu mine, cu un altul...” (pag. 13). Miza nu este de a-l nega pe Ziditor, ci de a proba dacă „bietul om” e creat „după chipul și asemănarea lui. În joc nu e decât proba morții – „Doamne, tu ești pretutindeni, în toate, / În faptele noastre, în fluturi, în flori. / Ești însăși suflarea fără de cari nu se poate / Dar, Doamne, ai încercat vreodată să mori?” (Epilog, Lamentație). Vedem în aceste poeme nu numai o „atitudine reflexivă, de melancolie în fața eroziunii implacabile a timpului”, cum subliniază Iordan Datcu5, ci o intervenție în taifas, o propunere de megieș pentru „tablele legii” – „E de-ajuns numai cu post și rugăciune? / N-ar mai trebui și altceva? Dar, altceva ce? / Invață-ne, Doamne...” (Dacă ne vom întoarce). Poetul-megieș e tranșant nu râvnește o „vecinătate” a unei grădini de „dincolo” – „de-acolo încolo” (pag. 52), ci o vecinătate în cuvânt, în scriere a unor noi table ale Legii”, altfel „asemănarea după chip” este nulă –Așa încât, ce ne mai rămâne alta decât să ne dărâmăm cu mâna noastră, / cu mâna cu care ne scriem istoria, / zidurile turnului acesta...” (Scriem cum scriem). Am fi tentați să considerăm aceste versuri un „avertisment”, o amenințare contra Ziditorului, dar să ne amintim că însuși Iisus era supranumit „Ziditorul” – „Eu, Domnul, zidesc din nou cele ruinate și sădesc cele pustiite6, iar concluzia unui avizat al cercetării religiilor, precum Mircea Eliade, este de reamintit oricând – „pentru ca ceva cu adevărat nou să poată începe, este necesar ca rămășițele ciclului vechi să fie complet nimicite7.

Poemele „religioase” (din Litanii profane și În marea dezordine a lumii) ale lui C. Cubleșan sunt un „răboj”, pe viu, „prea omenesc” (după formula exactă a lui Fr. Nietzche) adus în fața Ziditorului înaintea Judecății de Apoi, cu toate păcatele și relele lumii, dar și cu serioase întrebări despre abandonarea omului. Vehemența față de legea „aceleiași măsuri pentru toți are patosul dostoievskian din Marele Inchizitor – „de ce să aștepți ceasul înfățișării la Judecata cea /mare / când ar fi nevoie aici, și în viața asta / pe care ne-ai dat-o cu atâta milostivenie părintească, / să-i arzi de pe-acum cu jăraticul iadului, / să-i însemni, ca pe hoții de cai, cu fierul înroșit, / să-i biciu ca pe tâlharii din Templu” (La judecata de apoi). Cu siguranță, poezia lui C. Cubleșan nu este doar o cârjă de sprijin prin „dezordinea lumii”, ci și toiagul viu din care poate încolți copacul în pustiul lumii.

 

Note:

1. Petru Poantă, Dicționar de poeți. Clujul contemporan, Editura Fundația Cultural Forum, 1998, Cluj-Napoca, p.73-75.

2. Dintre care se cer semnalate: Eminescu în conștiința critică (1994), Eminescu în perspectiva critică (1997), „Luceafărul” și alte comentarii eminesciene (1998), Eminescu în orizontul criticii (2000), Eminescu în oglinzile criticii (2001), Eminescu în universalitate (2002), Eminescu în reprezentări critice (2003), Eminescu în privirile criticii (2005), Eminescu în comentarii critice (2008), Eminescologi clujeni (2012), Eminescu în exegeze critice (2014), Eminescu în reflexii critice (2017).

3. Volume de poeme Apropierea iernii (1993, Belgia), Vârsta amintirilor (1995, Editura Limes, Cluj), Lumina din prăpastie (1996, antologie, Editura Helicon, Timișoara), În oglinzile timpului (1997, Namur, Belgia), Meridiane lirice (1998, Cluj-Napoca), Templul cu vise (Editura Al cincilea anotimp, Oradea, 1999), Absent din Agora (2001, Editura Emia, Deva), Litanii profane (2004, Editura Limes, Cluj-Napoca), În marea dezordine a lumii (2017, Editura Junimea, Iași).

4. Lirismul ca elocvență tihnită, prefață, Litanii profane, 2004, p. 5-6.

5. Iordan Datcu, în DGLR, C-D, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004, p. 505.

6. Iezechiel, cap. 26.

7. Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978, p.50.

 

 

Brâncuși amoureux?... (Daniela Sitar-Tăut), nr.2(177), februarie 2018
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

 

Daniela SITAR-TĂUT

BRÂNCUȘI AMOUREUX?

L’HISTOIRE D’AMOUR ENTRE TANTAN ET TONTON (II)*

 

În pofida promisiunii că, revenind la Paris, vor conversa amândoi în engleză („Sunt sigură că vom vorbi amândoi în engleză când te vei întoarce”), nivelul lingvistic al corespondenților nu pare a se fi ameliorat prea mult, Brâncuși purtând încă amintirea, dezagreabilă, a nu prea didacticei profesoare Miss Kelly, domnișoară cam în etate, care-și apostrofa nu prea talentatul și tomnatecul ei elev cu încurajări de tipul „bad boy” sau „stupid boy”, iar ocazionale conversații în engleză ale Joellei, sora Miney Loy, în fața Marthei, n-au condus nici ele, deocamdată, înspre vreo performanță. Un personaj care traversează deseori scrisorile, căpătând tentacule totemice aproape, este crocodilul, superviser omniscient al cuplului, protector și anesteziator al angoaselor fetei: „El îmi spune că mori de dragoste și eu nu pot cânta și nu pot alerga pentru a te salva. Sufletul meu se strânge și slăbiciunea începe. Cântă cu mine, Tonton, să cântăm cu toată forța, pentru ca slăbiciunea să se ducă și să vină fericirea pe pământ și un alt soare să se ridice”. Istoria crocodilului își are originea, după cum aflăm dintr-o notă a doamnei Doina Lemny de la pagina 24, în vizionarea, cu puțin timp înaintea plecării la New York, la Théâtre des Maturins, a unei comedii ușoare, Istoria crocodilului, a autorului dramatic belgian Fernard Wicheler, a cărui tramă se țese în jurul unei povești de dragoste. Peste această fabulă este brodată istoria crocodilului lui Brâncuși, care pornește de la un eveniment biografic real, butucul care l-a salvat de la înec pe plaja de la Fréjus, căruia-i construiește, în 1924, chiar un templu: „Din fericire, istoria crocodilului nu e escamotată. O, da, când laba lui va fi rănită, va bântui în lume și ne va povesti povești frumoase, pe care nu le-am auzit vreodată. Acum, el înoată în umbră: noaptea te aduce în brațele mele; te mângâi, te îmbrățișez, îți spun cuvinte dulci, mă joc cu cozile tale. Ziua muncesc – el te păzește și gândurile mele nu te părăsesc” (28 septembrie). Deși au fost împreună doar două săptămâni anterior despărțirii transatlantice sau, poate, tocmai din această cauză, flama separării incendiază spiritele îndrăgostiților care, aflați la distanță, brodează scenarii afective superlative sau rememorează nostalgic momentele trecute. Cu toate că e îndrăgostit foarte, artistul nu pare a cunoaște prea corect numele de familie al destinatarei, ceea ce-i creează acesteia probleme la încasarea cecurilor pentru chirii.

Brâncuși își păstrează esența paysan-ă, care irumpe din dialogul confesiv, iar  epistolele, deși în franceză, par a fi ticluite după cadența lexematică românească. Întârzierea expedierii șuvițelor de păr ale Isoldei celei blonde antrenează o veritabilă dramă, în vreme ce primirea lor este percepută drept proba supremă de amor: „Îți mulțumesc pentru șuvițele de aur ale blondei Isolda – sunt cele care mi-au adus cea mai mare dovadă. Îți mulțumesc, de asemenea, pentru sinceritate. Te ador în toată plenitudinea așa - și nu te scuza, dragă prietenă, căci sunt sigur că din vina mea primele scrisori te-au făcut poate să crezi că nu te iubeam. Dar tu mă ierți, scumpo, căci am fost zăpăcit de marele eveniment, ca tine, asta a fost, nu înțelegeam ce mi se întîmplă”.  Sau apoi, din nou, insistent: „Această șuviță de aur m-a trezit, aducân-du-mi marea dovadă a iubirii tale și când tu ai suprimat-o, muzele te-au inspirat bine, căci am înțeles mai bine”.

Fata trenează trimiterea, gestul părându-i-se „pueril” și inconsistent la nivelul semnificațiilor. Scrisorile fetei și răspunsurile receptorului devoalează realități concrete și mărturii indirecte conjuncturale. Teama că nu va găsi în New York alcool pentru a se fricționa în timpul unei gripe denunță și aduce aroma Americii în anii prohibiției: „Nu te neliniști de alcool. Există și acum sunt în întregime vindecat și e momentul, căci marea luptă începe și e dură, scumpo, e atâta răutate pe acest pământ, dar sper să o înving cu ajutorul Muzelor și al iubirii noastre, dragă Tonton”.

 Fata mărturisește că și-ar fi dorit să-l consoleze încă de acum doi ani, când sculptorul a pierdut-o pe Polaire, cățelușa lovită de un camion chiar în fața lui. Marthe oscilează între rațional și senzorial, când abandonându-se dionisiac trăirilor, când decantându-și cu avariție și luciditate impulsurile. O preconizată plecare la Berlin a fetei este abandonată, pe motiv că ar fi fost bizar ca epistolele să fie primite de portăreasă, iar nu de destinatară. Ideea de a cumpăra un automobil este repudiată pragmatic de tânăra ce întrevede just inconvenientele utilizării unui vehicul, aducându-și iubitul cu picioarele pe pământ: „Am uitat să-ți spun: nu face nebunii pentru mine. E foarte bine că învăț să conduc, dar nu cumpăr nicio mașină. Tu nu știi nici măcar unde vei locui la întoarcere și vei avea atâtea de făcut, și apoi alte expoziții aiurea, și o mașină te va încurca de nici n-ai idee. Trebuie un garaj de întreținere și nu vei fi niciodată acolo, ca să poți să profiți de ea. Iartă-mă, îți spun ce gândesc”. Pentru ca ulterior, spre a atenua aprehensiunile bărbatului neliniștit de lipsa de răspuns la scrisori, să-i cânte în strună: „Dar, desigur, trebuie să ai o mașină și una foarte albă, ca să poți merge cu câinii tăi albi ca-n poveștile cu zâne; prințesa, în somptuoasa caleașcă trasă de șase șoricei albi. Oh, Tantan, poveștile cu zâne sunt magnifice! Ele conțin toată înțelepciunea și viața. Le iubesc de 1000 de ori mai mult decât toate bibliile din lume”. Rămasă singură în atelier, fata repară pendula pentru a auzi și-n absență-i melodiile pe care Brâncuși i le cânta din gură sau la vioară, achită chirii, fișe fiscale sau de impozite, împrumută câte-o carte din bibliotecă, având grijă să adauge că i-o returnează. Uneori, abilitățile ei de secretară lasă de dorit, iar nemulțumirea patronului se resimte, abia mocnită, când nu primește fotografiile cerute, adresa jurnalistei franceze sau când tânăra nu trimite rapid cererile de comenzi pentru sculpturi. Iubirea o face prudentă și, oarecum, șireată. Ascunde scrisorile primite în atelier, pentru ca nu cumva sora Juliette să le descopere, îi răspunde negativ Joellei când e interogată dacă a fost sărutată pe gură, se limitează, în timpul vizitei prelungite la părinți, în Elveția, din 1928 să primească doar jurnale de modă de la Brâncuși, deși îi vine ca, în pachetul următor, să-i solicite, în pofida promisiunii, scrisori de dragoste.

Una din dorințele ardente ale Marthei e să-și petreacă noaptea de revelion, care coincide cu aniversarea celor douăzeci de ani, în brațele iubitului, iar imaginarea acestui moment deține o bună parte a economiei textuale a epistolierului: „Dar știi? Dragă Tonton, tu știi? Ce... trebuie s-o spun, încep să cred că voi pleca înainte, dragă Tonton, dragă Tonton, te voi găsi acolo și tu vei sfârși acest an în brațele mele și voi începe un altul în brațele tale, vom cânta împreună Tonton Tantan Tonton Tantan Tonton Tantan noul an.

Mă vei scuza, scumpo, că nu ți-am răspuns decât la jumătate din scrisorile tale și ți-am scris atât de confuz căci, înainte de toate, am o mare dificultate în a scrie și apoi, nu sunt niciodată lăsat în pace. Aici trebuie să lupt de dimineața până seara cu tot felul de dificultăți – astfel că nu-ți scriu la fel cum aș putea-o face altfel. Tocmai am citit ultimele tale scrisori și observ că nu ți-am spus nimic în legătură cu atât de multe lucruri”. Totodată, se dovedește și un iubit atent, prevenitor, avertizând-o să nu rămână iarna în atelier, pe motiv „că-i frig, de poți muri”, o povățuiește să pună portăreasa să-i facă foc, să-și aducă perne din celălalt atelier etc.

În 7 octombrie 1926, întâlnirea cu propriile sculpturi din colecția Quinn, depozitate la doamna Ramsey, se dovedește dramatică: „Am scos sculpturile din colecția Quinn și sunt pe cale să le și repar. Prin miracol, niciuna nu s-a distrus, dar toate sunt murdare, stâlcite, de nu le mai recunoști și soclurile sunt aproape toate știrbite, dar pot să le repar”. Scrisoarea din 19 noiembrie relevă o fațetă cvasihistrionică a emitentului, cu exagerări de sorginte romantică, pigmentate ethno: „Crezând că te-am pierdut, dragă Tonton, câteva zile m-am zvârcolit pe pământ de durere și am plâns, și am plâns cum n-am plâns vreodată, pentru ca muzele să aibă milă de mine și să mă ia sub aripile lor, pentru a submina valul de rău. Și ultimele tale două scrisori, pline de dragoste și încredere, toate veneau tocmai la timp pentru a pune balsam pe inima mea rănită și iată-mă din nou urcat în cer cu tine, singura căreia inima mea îi este deschisă”. Drumul de întoarcere se transformă el însuși într-un imn al iubirii, iar imaginile, poetizate, denunță zbuciumul lăuntric și speranța că o va vedea în portul Le Havre, deși fata i-a comunicat că taman în zilele cu pricina dansează: „Văd pământul și pescărușii fac nori în jurul vaporului. Toți se grăbesc pentru a-mi zice desmierdări de la tine și sunt multe multe vapoare încărcate de fericirea pe care mi-o trimiți. Pe mâine, scumpo, te îmbrățișez cu toate puterile mele.

Tantan, care te adoră

Nu-ți desenez săruturi de astă dată; vreau să ți le aduc eu însumi, în natură, scumpă prietenă. Îți voi da atâtea, că nu le vei putea duce”.

 Tot acum, în 10 decembrie, este devoalată intenția concretizării preconizatului epistolier: „În revanșă, scumpa mea dragă, nu vin cu mâinile goale de tot, căci muzele m-au inspirat să fac o frumoasă copertă pentru cartea ta cu scrisorile lui Tantan. Și poate, ai vrea să pui de asemenea scrisorile lui Tonton și va fi o carte așa frumoasă și adevărată.

Cartea mea, pe care o păzesc cu mare grijă, are deja 92 de pagini  și sper că a ta nu va fi mai mică. Ai încă două pagini cu asta – ultima scrisoare pe care am primit-o de la tine e cea din 22 noiembrie și ultima pe care ți-am trimis-o e cea din 30 noiembrie sau 1 decembrie. Nu-mi mai amintesc exact. Dar e cea la care n-am avut ceară la timbru”.

Esențială, privind posibila uniune maritală a legăturii lor sau cel puțin traiul în comun, se dovedește scrisoarea din 20 aprilie 1927 a lui Brâncuși, pe când Marthe era plecată la familia ei, la Bâle: „Am două terenuri în vedere pentru construcție și aș vrea să fii acolo pentru a ne decide împreună.” De altfel, sculptorul va achiziționa un teren în 28 iunie, pe strada Sauvageot, nr. 18, ba chiar va achita câteva rate – din cele preconizate a fi lichidate în cinci ani, încredițând planurile casei unui arhitect, Jean Charles Moreaux. Pentru prima dată, la mai bine de cincizeci de ani, Brâncuși e posesorul unui teren care pare a-l scăpa de ingratul statut de chiriaș perpetuu.

Desele plecări în Elveția ale Marthei, care uneori durează cât expoziția de la New York din 1926, par a estompa, încă din 1928, deși se arată dornică
de-a-și vedea iubitul, incandescența carnală. În replică la proiectata Poveste a iubirii lui Tonton și Tantan, fata imaginează o variantă feminină, ușor parodică. Are o tentativă de legare simbolică a revistelor de modă trimise la Bâle, taman cu banda care sigila coletele primite de la iubit, tom imaginar pe care-și propunea să-l boteze „Pentru zile frumoase”, „Futilitate” sau, inversând polii mitologici, „Penelopa în vacanță”. Demersul e eșuat din pricina mamei care, neștiutoare, a aruncat panglica. Deși tânără, Marthe surprinde cu acuratețe profilul psihologic al intimilor atelierului. Astfel, pe Marcel Duchamp, pe care nu-l prea agreează, îl poreclește succint „Morice la flegme”, datorită indiferenței sale, în vreme ce Brâncuși încearcă să-l reabiliteze, sperând că-n adâncul sufletului acesta n-ar fi de tot flegmatic. Artistul e curtenitor cu părinții alesei, făcându-l dependent pe doctorul Lebhertz de cafea moca de calitate, pe care o măcina cu râșnița primită în dar sau trimițându-i mamei fetei cuvinte încrucișate. Îngrijorată de soarta celei de-a doua fiice, doamna Lebhertz îi solicită să n-o piardă „din vedere. Mă tem să nu facă o prostie și nu am pe nimeni în afară de Dvs. la Paris căruia să i-o pot recomanda”. O telegramă aparte îi este trimisă la Nice de boema Juliette, care se erijează în codoașă pentru Fifi, aflată în călduri, oferindu-se să-i găsească un mascul pursânge.

Volumul Brancusi et Marthe – ou l’histoire d’amour entre Tantan et Tonton editat de doamna Doina Lemny constituie cea mai importantă devoalare a unei perioade cvasinecunoscute din viața artistului, cea a corespondenței cu dansatoarea elvețiancă Marthe Lebhertz, deschizând uși încă ferecate ale arhivei personale brâncușiene. Așteptăm, cu sincer interes, publicarea promisului tom despre intimii atelierului.

 

*Volumele Brancusi et Marthe – ou l’histoire d’amour entre Tantan et Tonton, precum și Correspondance Brancusi – Duchamp au fost prezentate în 19 februarie 2018, la Institutul Cultural Român, în cadrul  evenimentului „Brâncuși – Duchamp – Marthe, în intimitatea atelierului din Impasse Ronsin“, fiind urmate de o dezbatere între Doina Lemny, editoarea volumelor, și Cristian Robert Velescu, istoric de artă.

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 41 - 50 din 2024

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.