top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Rezistența identitară a Basarabiei sub bolșevism (Theodor Codreanu), nr. 5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Theodor CODREANU 

REZISTENŢA IDENTITARĂ

A BASARABIEI SUB BOLŞEVISM1

         

Evoluţia stărilor din România, culminând cu Declaraţia din aprilie 1964, n-au rămas fără ecou în Basarabia. Acum se confirmă din nou că arheitatea unei etnii nu ţine doar de ADN-ul comun al indivizilor (supus mai uşor hibridării), dar mai ales de ipostazierea Sfântului Duh dăruit de Mântuitor oamenilor în Duminica Cincizecimii, ca limbi de foc transfigurate în limbi materne: „Întru’nceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era. / Acesta era dintr’nceput la Dumnezeu, toate printr’Însul s’au făcut şi fără El nimic nu s’a făcut din ceea ce s’a făcut”2. Singurul Stăpân al Cuvântului nu este decât Dumnezeu al Treimii de-o Fiinţă. De aceea, Eminescu ţinea să precizeze că noi nu suntem niciodată stăpânii Limabii şi ai Adevărului. Or, în Basarabia, stăpânii prin rapt ai provinciei au pretins că pot fi şi stăpânii limbii române, deturnând-o în „moldovenească”, închipuit idiom aparte, străin de arheul românilor. După această logică „politică”, sfidător antiştiinţifică, toate dialectele şi graiurile limbii române ar trebui să fie limbi aparte, când, în realitate, încă cei vechi au subliniat remarcabila unitate supradialectală a vorbirii de pe teritoriul vechii Dacii. Basarabia n-a făcut niciodată excepţie. Sfidarea acestei realităţi a generat întreaga dramă a istoriei Basarabiei, de la 1812 până în clipa de faţă, când actualul preşedinte al Republicii Moldova, Igor Dodon, un mărunt apostat din stirpea Cruşevanilor, a şters de pe site-ul instituţiei denumirea de limbă română. Gestul echivalează cu eliminarea lui Eminescu (pentru a câta oară?) din patrimoniul arheic al fiinţei basarabene. Acestor minţi înguste, uneori existente pe ambele maluri ale Prutului, trebuie să li se amintească mereu spusa poetului: „Suntem români şi punctum!”.

          Cum toate încercările regimurilor ţariste nu reuşiseră să strivească arheul limbii române, odată cu înfiinţarea RASSM, în 1924 (înaintaşa actualei Transnistrii), s-a trecut la „experimentul Marr”, după trecătoarea favorizare a românităţii lingvistice, dovedită foarte „primejdioasă”. „Savantul” de origine scoţiano-georgiană Nicolai Iakovlevici Marr (1864-1934) elaborase teoria limbii de clasă, consonantă cu lupta de clasă marxist-leninistă. El devenise celebru, fiind declarat „geniu”, în sfera academică, prin teoria iafetică, monogenetică a limbilor. Conform acesteia, toate limbile se trag din una primordială, ieşită din patru onomatopee/exclamaţii: sal, ber, yon, rosh. Cu timpul, aceste sunete ar fi stat la baza diferenţierii în actualele limbi de pe glob, iar cele patru „exclamaţii” ar fi uşor de recunoscut în toate idiomurile (!). În consecinţă, limba primordială este premisa evoluţiei omenirii spre comunism, încât eterogenitatea lingvistică va evolua către o limbă comună, marxist-leninistă, comunistă, sovietică. Asemenea ideal trebuie însă programat şi construit, pornind de la cele două clase sociale, care au drept corespondent două limbi, două literaturi: una burgheză, alta proletară, majoritară (deci bolşevică!), a poporului. Din teoria lui Marr s-a dedus că există, în Basarabia, două limbi: una burgheză – româna, alta proletară, populară – moldoveneasca, ameninţată să fie sufocată de limba română. În consecinţă, se putea trece la ocrotirea şi purificarea limbii moldovenilor de elementele abuzive, artificial-burgheze româneşti, încât, finalmente, se va definitiva o nouă limbă şi un nou popor, în opoziţie cu cel din România. Comisarul poporului pentru educaţie din RASSM, Petru Chior (1928-1930), a şi declanşat acţiunea de creare a poporului moldovenesc şi a limbii moldoveneşti, în vajnicul proces al luptei de clasă. Fireşte, a găsit lingvişti pe măsură, precum obscurul M. Serghievski, trimis de la Moscova, şi Leonid Madan, care a publicat imediat o gramatică a „limbii moldoveneşti3. În rătăcirea lui grotescă, Madan a descoperit şi diferenţe antropologice: moldovenii ar avea „o structură craniană alungită”, pe când românii – „capete rotunde”!4 Madan a editat şi un cuvântelnic academicesc al limbii moldoveneşti, adică un dicţionar, anticipându-l pe alt faimos savant, Vasile Stati5. „Limba moldovenească” rezultată din experimentul Marr a îngrozit, pur şi simplu, încât până şi Stalin îl va declara pe autorul iafetismului drept un impostor, în 1950 (Marxismul şi problemele lingvisticii). Experimentul marrist a dus la o limbă cu totul neinteligibilă, un fel de struţo-cămilă nici românească, nici rusească, ghiveci care a atins grotescul, ceva de genul acesta: „industria şere feliuri noi de cruzime”; „coptii, scriţ cu melul pe tablă”; „nistuire înuntrucletculară”; „omu poate să fie şi stăpân nişloşitor pentru soliteru de porc”; „moluşte pânticochişioarnişe şi capochişioarnişe”; „la ist otread se atârnă popugaiu”; „cochitele sunt haracternişe pentru cochitoase”; „împotrijitor la molipsirea cu ţâţoi” etc. La astfel de performanţe incredibile ajunseseră marriştii de la Tiraspol, în 1938, într-un manual de „Zoologhie”6. În faţa unor atari bazaconii, o vreme s-a revenit la limba română, chiar la alfabetul latin, dar din 1938 s-a declanşat cea mai eficientă dintre soluţii: teroarea. Bruma de intelectualitate din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească a fost decapitată, trimisă în Siberia, recurgându-se şi la execuţii, metodă care va fi practicată şi în Basarabia dintre Prut şi Nistru de îndată ce a fost invadată la 28 iunie 1940 şi reinvadată în 1944. Nicolai Costenco, care a avut curajul să-l sfideze pe Hruşciov, în 1941, aducându-i aminte că limba română este şi cea a Basarabiei, iar nu „păsăreasca” produsă în Transnistria, a făcut cincisprezece ani de puşcărie siberiană. Transnistreanul Nicolae Ţurcanu va fi arestat şi condamnat în 1944, pentru că a adresat un salut dulcii Românii într-o poemă: „Salut, dulce Românie, / Frate, soră, mamă, tată. / Noi îţi zicem: Bună ziua / Şi adio niciodată!7. De-ar fi trăit prin Basarabia acelor ani, Eminescu ar fi ajuns direct în Siberia cu al său poem Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Sau cu mult mai rău, în cazul Petre Ştefănucă. În 1941, folcloristul, etnologul, dialectologul Petre Ştefănucă a fost condamnat la moarte, din pricina aceleiaşi iubiri pentru limba română, pentru ca apoi să i se comute pedeapsa la zece ani de temniţă grea, murind la 12 iulie 1942 într-un gulag din RSS Tătară. Exemplele sunt departe de a se restrânge la cele de aici, atenţionându-ne că, în Basarabia, s-a murit şi s-a făcut puşcărie pentru limba română!

          La 3 martie 1953, a decedat Stalin. Ori de câte ori a bătut în Basarabia o boare de speranţă, intelectualii, dar nu numai, au reacţionat în favoarea renaşterii naţionale. În acel an, până şi Sadoveanu, cum am văzut, în pofida elogiului adus „luminii de la răsărit”, s-a trezit în faţa a ceea ce se petrecea la Chişinău, după întâlnirea cu Emilian Bucov. Află de la acesta ce-i cu minunea „traducerii” unora dintre cărţile sale dincolo de Prut, anume că în Basarabia există un puternic curent care susţine că limba română şi cea moldovenească sunt limbi diferite! Avangarda teoriei moldovenismului se exhiba mai ales în ziarul „Moldova socialistă”. Scos din placiditatea lui proverbială, Sadoveanu iese din lentoare, cerând sprijinul lingviştilor de la Moscova, care, culmea, îi dau dreptate în ce priveşte natura „limbii moldoveneşti” ca simplă variantă regională a limbii române. Îl preocupă chestiunea şi-n anul următor, când consemnează ultima vizită în URSS. Atunci, pe 24-26 august 1954 a avut loc Congresul I al Uniunii Scriitorilor din Moldova, precedat, în 1951 (3-7 decembrie), de o sesiune comună (pe tema problemelor lingvistice din RSSM) a Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a URSS şi a Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al Filialei Moldoveneşti. Problematica a fost reluată pe 17-19 octombrie 1955, de astă dată la Chişinău, cu participarea multor specialişti de la Moscova, recunoscându-se identitatea lingvistică şi culturală „româno-moldovenească8. Aşadar, ştiinţa lingvistică de la Moscova respingea aberaţia a două limbi diferite, pe când, cum observă şi Sadoveanu, moldovenismul era susţinut, cu fanatism, la Chişinău. De fapt, stimulat, politic, de la Moscova, în pofida savanţilor cinstiţi! În 1954, Sadoveanu e de partea celor care luptă pentru românitatea limbii dintre Prut şi Nistru. Într-o altă însemnare de jurnal, laudă pe un tânăr din Basarabia, Ivan (de fapt, Ion) Vasilenco, născut la Paşcani, din mamă moldoveancă şi tată ucrainean, istoric literar specializat în Alecu Russo, Constantin Stere şi preocupat să lupte „contra celor ce vor să facă silnic şi absurd din limba moldovenilor o limbă deosebită de a românilor9. Ion Vasilenco (1926-1977) milita, în acei ani, în mod deschis, pentru întoarcerea la alfabetul latin, având a se confrunta cu reprimarea oficială, „cuminţindu-se”, pare-se, cu timpul.

          După moartea lui Stalin, în perioada destinderii hruşcioviste, culminând cu retragerea trupelor sovietice din Ţară, în 1958, vigilenţa autorităţilor comuniste a sporit. Când, în 1959, poetul Victor Teleucă scrie poezia cu titlul O altă limbă mai frumoasă nu-i, cenzura respinge publicarea, chiar dacă autorul o numise doar limbă maternă, ceea ce deja trezea anxietate în rândul ocupanţilor. De altfel, acest an va fi considerat unul al confruntării „între forţele naţionale ale românilor basarabeni şi conducerea RSSM10. În 1959, se împlineau 600 de ani de la întemeierea statului Moldova şi un secol de la Unirea Principatelor. Există dovezi că unele forţe intelectuale ale provinciei au încercat să sărbătorească evenimentele, în ciuda măsurilor preventive. Mai mulţi tineri studenţi, care-şi făceau studiile la Moscova, s-au adunat la gară şi, în faţa mulţimii, au încins o Horă a Unirii. După „spectacol”, trei dintre tineri, Petru Cărare, Gheorghe Vodă şi Vlad Ioviţă, au depus, seara, pe ascuns, flori la monumentul lui Ştefan cel Mare, relatează Vladimir Beşleagă. Tot în acel an, ţăranii din zona Mănăstirii Răciula au apărat lăcaşul vreme de zece zile împotriva celor care voiau s-o închidă, înfruntând 500 de miliţieni şi soldaţi, timp în care a fost ucis un om, Simion David, alţii fiind răniţi, condamnaţi la închisoare.

          Într-o asemenea împrejurare de criză, s-a convocat, în septembrie, o plenară a Comitetului Central al Partidului Comunist Moldovenesc pentru combaterea tendinţelor „naţionaliste”, vizaţi fiind, între alţii, Ion Vasilenco, Vasile Coroban, Petru Cărare, Vladimir Beşleagă, Gheorghe Vodă, Vlad Ioviţă şi chiar Andrei Lupan. Pentru o vreme, gurile au fost închise. Numai că la Bucureşti Gheorghe Gheorghiu-Dej mai făcea un nou pas pentru desprinderea de sub tutela Moscovei, prin Declaraţia din aprilie 1964, dând şi lovitura mortală unor istorici de felul lui Mihail Roller, care oficializase teza că, la 1812, Basarabia a fost cedată Rusiei de către Turcia, încât unirea din 1918 cu patria-mamă n-a fost decât o „răpire” îngăduită de Occident. Exact punctul de vedere al istoricilor sovietici de la Moscova şi Chişinău. Adevărata „patrie-mamă” a Basarabiei, vor repeta obsedant politrucii, în frunte cu Ivan I. Bodiul, ar fi Rusia. Hruşciov însuşi declarase în cadrul celei de a IX-a Conferinţe muncitoreşti pan-germane (7 martie 1959) că teritoriul RSSM a fost cotropit de „regele român” în 1918 şi în mod just a retrecut la Uniunea Sovietică, încât între cele două ţări „nu se pune problema frontierelor”, chiar dacă „în rândurile unei anumite părţi a populaţiei din România” „sunt oameni care consideră că Moldova este o parte a României11. Să mai pui problema graniţelor, insinua, superior, Nichita Sergheevici, când comunismul înseamnă tocmai dispariţia lor? Însă nu doar „oameni”, în genere, gândeau la frontierele României Mari, ci Gheorghiu-Dej însuşi, care va ataca frontal mistificarea sovietică în şedinţa Biroului Politic al CC din 26-27 februarie 1963, vizând direct cuvântarea lui Hruşciov, prin care acesta şantaja România cu Transilvania „ungurească”: „Altă problemă este poziţia faţă de graniţe. Se apucă şi vorbeşte la Berlin (Hruşciov, Leipzig, n.a.) că cu Polonia s-a înţeles, dar cu România a mai rămas un balast cu Transilvania. Noi atât am vorbit cu Epişev (ambasadorul sovietic la Bucureşti, n.a.): ce aţi zice voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuţia despre Basarabia şi Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendinţe, să reluăm această discuţie?12. În Memorii, Hruşciov nu trece cu vederea aceste „incidente” cu partea română, aducând acuzaţii dure „naţionaliştilor” de la Bucureşti. Culmea, pe drumul de reîntoarcere din vizita în China şi în Republica Populară-Democrată Coreeană (3-10 martie 1964), unde Ion Gheorghe Maurer pusese şi problema Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, delegaţia română a trecut pe la Piţunda, în Crimeea, unde se afla Hruşciov, aducându-i vestea că, în discuţiile „amicale” cu tovarăşii chinezi, el, Maurer, aflase că Rusia răpise de la români Basarabia! Iată ce notează Hruşciov:A fost şi ceva care ne-a speriat: «Chinezii ne-au spus că voi ne-aţi luat Basarabia – au zis românii. Noi n-am avut decât să ascultăm, deşi, evident, nu mai avem nevoie de Basarabia. Această conversaţie ne-a lăsat un gust amar. Începem să-i suspectăm pe români că ne-ar purta pică pentru retrocedarea, după război, a Basarabiei la Uniunea Sovietică».”13

          Lucrurile n-au rămas fără urmare. Hruşciov a ameninţat cu un plebiscit în RSSM, convins că rezultatul nu poate fi decât favorabil Moscovei. Gheorghiu-Dej n-a căzut în capcană, replicând că va trebui să fie readusă în Basarabia toată populaţia care a fost izgonită de acolo sau târâtă prin Siberii.

          Nicolae Ceauşescu avea să ducă mai departe politica naţională a lui Gheorghiu-Dej. Între 3-11 septembrie 1965 are loc la Moscova întâlnirea sovieto-română. Problemele puse de partea română au declanşat „un adevărat cutremur”: restituirea tezaurului, a arhivei Partidului Comunist din România, perioada ilegalităţii, şi „îmbunătăţirea” activităţii Tratatului de la Varşovia. Deşi chestiunea Basarabiei nu a fost pusă în dezbatere, aceasta era deja scoasă în evidenţă de publicarea, la Bucureşti, a spinoasei cărţi a lui Karl Marx, Însemnări despre români (Editura Academiei, Bucureşti, 1964).

          În această conjunctură istorică se desfăşoară, la Chişinău, în zilele de 14-15 octombrie 1965, Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Evenimentul a fost organizat cu multă grijă, pentru a nu se produce „defecţiuni” naţionaliste. În prealabil, revistele „Nistru” şi „Cultura” au iniţiat două anchete literare cu aceeaşi temă, având întrebări despre procesul literar din ultimii ani. Au răspuns mulţi scriitori, răzbătând, în paginile acordate de reviste, clişeele obişnuite, în prelungirea mentalităţii proletcultiste. Părea că guvernul prevăzuse bine: scriitorii erau „reeducaţi”, nu mişcau în front, în robusta tradiţie sovietică. Congresul s-a desfăşurat în sala Teatrului de Stat „Puşkin”. S-a ales, cu unanimitate de voturi, un uriaş prezidiu alcătuit din 37 de membri: doisprezece scriitori din Chişinău, trei de la
Moscova, doi delegaţi ai altor uniuni de creaţie, douăzeci (!) de activişti de partid şi de stat, după care s-a citit şi aprobat scrisoarea de salut a Comitetului Central al PCUS.

          După „tradiţie”, cuvântătorii trebuiau să-şi susţină intervenţiile în limba rusă, din sfânt respect pentru „fraţii” mai mari. S-a produs însă prima breşă: 90% dintre vorbitori au grăit în limba română. Scriitorii, din adânc instinct, şi-au adus aminte că sunt adevăraţii păzitori ai limbii unei naţiuni. Sub crusta groasă a caldarâmului bolşevic stătea retras, aparent fragil, gata-gata să sucombe, arheul limbii române, încălzit de Sfântul Duh. Cei care au simţit că au stăpâni Adevărul şi Limba Română i-au scos din ascundere. Unele cuvântări au fost incendiare, dar în presă au fost reproduse ciuntit. Adevărul acestor luări de cuvânt părea pierdut. S-au păstrat însă înregistrările audio, acestea fiind reproduse, după 51 de ani, de către Vasile Bahnaru şi Gheorghe E. Cojocaru în cartea valorificată în aceste pagini. Fireşte, cele mai multe intervenţii n-au avut curajul să iasă din clişee. În studiul introductiv, autorii le inventariază în câteva pagini (35-38). Alţii însă n-au putut să ignore faptul că literatura n-are sens fără cea din România. Ion C. Ciobanu a făcut trimitere la G. Călinescu şi Mihail Sadoveanu, Haralambie Corbu la Al. Vlahuţă, George Meniuc – la Nicolae Labiş, George Coşbuc, Sadoveanu, George Topîrceanu, Emil Gârleanu; Gheorghe Vodă, la Marin Preda, L. Colibaba, la Eminescu, Creangă, Liviu Rebreanu şi George Coşbuc.

          George Meniuc, Vasile Coroban, foarte tânărul Mihai Cimpoi, Aureliu Busuioc resping mediocritatea artistică. Profesorul L. Colibaba are curajul să citeze versuri din Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, de Eminescu, afirmând că nu este o crimă, cum se vehiculează, să le aduci în faţa şcolarilor şi a publicului. Aureliu Busuioc a subliniat, ironic, că, dacă te plimbi prin Chişinău, ai norocul să auzi dulcea limbă maternă doar la marginea oraşului, apoi, că numele străzilor nu sunt moldoveneşti, marii oameni autohtoni dând nume doar unor fundacuri periferice: „indiferenţa faţă de patrimoniul istoric, cultural al poporului poate fi interpretată la un moment dat ca o jignire a sentimentului de demnitate naţională14. Raisa Suveică nu înţelegea de ce un copil care are părinţii moldoveni este obligat să înveţe doar în limba rusă: „Cine e de vină că nu sunt şcoli, sau mama şi tata este (sic!, n.n.) de vină?15. Conferenţiarul universitar P. Osmătescu demontează minciuna că Teatrul Naţional s-a creat în perioada sovietică şi nu înţelege de ce Strada Ştefan cel Mare este inscripţionată ул. Штефана Великого. Pledând pentru revenirea la alfabetul latin, el a invocat exemplul Georgiei, care nu renunţase la alfabetul georgian. Ion Druţă, într-un discurs necruţător, este indignat de starea limbii, silite a fi doar „moldovenească”, încât un frate a ajuns să-i reproşeze: „tu ai început a vorbi româneşte de la o vreme”, din pricină că nu urmează exemplul unui preşedinte de colhoz care „la fiecare două cuvinte moldoveneşti spune şapte ruseşti”, maladie care a împânzit satele, adaugă Druţă: „este o datorie sfântă a noastră, a scriitorilor, a ziarelor, a comitetului de radio, să găsim, să cultivăm, să căutăm o modalitate de a pune stăvilar acestei nenorociri, fiindcă altfel cei două sau trei mii de intelectuali din Chişinău, care ştiu acum limba, o s-o uite şi ei sau o să împrumute din sat acele chestiuni pe care noi le privim acum cu oroare16. Ion Druţă nu făcea altceva decât să demaşte continuarea experimentului Marr, la care doar aparent se renunţase. Lui Druţă i s-a alăturat, din aceleaşi pricini, Emilian Bucov, acuzând că limba devenise un „talmeş-balmeş”. Împreună cu Ion Druţă, cerea şi el întoarcerea la alfabetul latin, recunoscând că şi-a scris toate cărţile în acest alfabet. L. Colibaba argumenta că nu trebuie să se teamă nimeni de alfabetul românesc, deoarece oamenii îl cunosc şi citesc mai uşor cu el. Druţă mai atenţiona Congresul că tot ce spune el de vreo şapte ani în materie de limbă şi literatură nu este luat în seamă de autorităţi. Replicându-i politrucului Iuri Barjanschi, care, în cuvântul său, a acuzat pe mai mulţi scriitori că citesc prea multe publicaţii româneşti, uitându-le pe cele de la Moscova, Druţă a spus că este onorat şi că nutreşte „cele mai calde sentimente pentru o ţară vecină cu noi, o ţară rudă cu noi, ca limbă, ca istorie, o ţară socialistă, ca şi republica noastră”, şi nu înţelege „de ce ar trebui să facem un Zid Chinezesc de-a lungul Prutului17. Tocmai împărtăşirea aceluiaşi alfabet, „atât de natural”, ne-ar scuti de ispita unui asemenea zid. De aceea, se arată încă optimist că partidul şi guvernul vor apleca urechea la dorinţele scriitorilor şi se va pune în discuţie problema alfabetului „în cele mai înalte foruri18.

          A fost însă prea mult pentru răbdarea autorităţilor bolşevice. Imediat după Congres, s-a declanşat o înverşunată campanie împotriva „naţionalismului”, a antisovietismului, a antimarxismului şi a antileninismului scriitorilor. Problema cea mai „reacţionară” era aceea a alfabetului, întoarcerea feţelor către România. La această propunere, sala aplaudase, cu îndelungi exclamaţii, ceea ce a trezit furia activiştilor. În clipele când aceştia au respins ideea, ca inadmisibilă, oamenii au răspuns cu tropăituri, fluierături, exclamaţii.

          La sfârşit, Gheorghe Malarciuc a fost însărcinat să dea citire unei adrese de mulţumire a Congresului către CC al PCUS, fiindcă ei, scriitorii, au fost ajutaţi să-şi lărgească orizontul spiritual şi să scrie opere de valoare!!! După Congres, va intra în luptă, în primul rând, I.I. Bodiul, subliniind gravele carenţe, lacune din activitatea mânuitorilor condeiului din Republică, în ciuda condiţiilor paradisiace create de partid în glorioasa Uniune Sovietică. Le va aduce aminte că numai „odată cu biruinţa Puterii Sovietice au început a se dezvolta ştiinţa şi limba”. Anterior, doar stagnare şi înapoiere culturală, ca şi cum n-ar fi existat cronicarii, Varlaam, Dosoftei, Cantemir, Alecsandri, Eminescu, Creangă. Cauza orbeţiei scriitorilor venea din lipsa orizontului politic. Mai mult, a respins cu indignare „cunoscuta declaraţie a lui Mao Zedong despre Basarabia”, dar şi editarea, în România, a unor cărţi, precum cea a lui Marx despre români, în „care se denaturează trecutul istoric al Moldovei”. În faţa primejdiei naţionalismului românesc, trebuiau stopate publicaţiile de peste Prut, care, numai în 1964, ajunseseră la 17,5 mii de exemplare, la 34 de mii în 1965 şi la 56 de mii în 1966!19. Au fost condamnate „tendinţele naţionaliste manifestate în cuvântările lui Busuioc, Malarciuc, Druţă, Cimpoi”. Relaţiile cu România s-au restrâns drastic, până la declararea Ţării ca principal inamic al Basarabiei, influenţele de peste Prut fiind cotate drept cele mai nocive. România înceta să mai fie considerată „ţară socialistă soră” precum celelalte din blocul sovietic.

          La 17 noiembrie 1965, Bodiul elabora cele 39 de teze pe care le adresa nevrednicei Uniuni a Scriitorilor, în adunarea de partid20. Iar pentru a tranşa definitiv lucrurile, la 22-23 decembrie 1965, a susţinut un amplu Raport în adunarea activului de partid republican, sub genericul: „Starea educării marxist-leniniste a oamenilor muncii din republică şi măsurile pentru îmbunătăţirea ei”. Acolo, decidea definitiv, în spirit ţaristo-bolşevic: „Anul 1812 – anul unirii Basarabiei cu Rusia – a intrat în letopiseţul poporului moldovenesc, ca un eveniment de uriaşă însemnătate istorică, pregătit de dezvoltarea multiseculară a legăturilor politice, social-economice şi culturale dintre Moldova şi Rusia.” Nu rapt, aşadar, ci… „unire”! Una care a dus la o uriaşă dezvoltare a limbii şi a poporului moldovenesc! Atât de uriaşă, încât, timp de un veac de la raptul provinciei, Basarabia n-a mai dat nicio personalitate importantă în domeniul culturii şi al literaturii, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în cealaltă parte de Moldovă, care a dat Epoca Marilor Clasici! Dar Bodiul regreta enorm că scriitorii şi alţi moldoveni nu cunoşteau acest măreţ eveniment, dublat de întoarcerea Basarabiei la „patria-mamă”, Uniunea Sovietică, la 1940 şi 1944, după cotropirea de către România regală: „Ştiinţa noastră nu a studiat cum se cuvine nici perioada ocupaţiei prin violenţă a Basarabiei. Sub pretextul de a «nu răvăşi trecutul», oamenii de ştiinţă nu dezvăluie adânc situaţia economică, socială şi culturală a poporului aflat sub călcâiul cotropitorilor, lupta lui eroică pentru unirea cu Patria-mamă – Uniunea Sovietică. Noi am încetat chiar de a marca pe larg data de 28 iunie (1940, n.a.) – Ziua reunirii – marea noastră sărbătoare naţională. Această dată istorică va rămâne pentru totdeauna în memoria poporului moldovenesc ca o zi de împlinire a unor aspiraţii ale lui, ca o încheiere victorioasă a luptei împotriva cotropitorilor, ca începutul, pentru o mare parte a poporului moldovenesc, a construirii societăţii noi, socialiste.”21

          Cu asemenea retorică deşănţată, delirantă se acoperea una dintre marile crime ale istoriei moderne.

 

Note:

1. Capitol din cartea Basarabia eminesciană, în curs de apariţie.

2. Ioan, 1, 1-2, Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune diordosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 1556.

3. Leonid Madan, Gramatika Moldoveniaskî, Tiraspol, 1929. Iată şi o probă de limbă literară moldovenească a comisarului Petru Chior: „De-amu v-o două luni di zăli, dicînd «Plugaru Roșu» își lunjește discusîia dispri ortografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri ortografii, adicî dispri sămnuirera sunitilor cari sînt în limbajii moldovineascî” (Petru Chior, în broșura Despre ortografia moldovenească, 1929).

4. Vasile Bahnaru, Gheorghe E. Cojocaru, Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească (14-15 octombrie 1965). Studiu şi materiale, Editura „Tehnica-Info”, Chişinău, 2016, p. 17-19.

5. Vasile Stati, Dicţionar moldovenesc-românesc, Chişinău, 2003, revăzut şi completat în 2011.

6. Apud Valentin Mândâcanu, Regăsirea de sine, în „Nistru”, nr. 2/1990, p. 73.

7. Vezi şi Vladimir Beşleagă, Rezistenţa prin cultură, în „Limba Română”, nr. 7-8, 2010.

8. Vasile Bahnaru, Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 21-22.

9. Mihail Sadoveanu, Pagini de jurnal şi Documente inedite, ediţie îngrijită de Constantin Mitru, Maia Mitru şi Olga Rusu, cu un studiu introductiv şi note de acad. Constantin Ciopraga, Editura Junimea, Iaşi, 2003, p. 372.

10. Vasile Bahnaru, Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 23.

11. Apud Gheorghe E. Cojocaru, Explozia „problemelor teritoriale” în relaţiile sovieto-române, în România – supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece. Comunicări, articole, studii, vol. 3, coord. Ambasador Nicolae Ecobescu, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2014, p. 94.

12.  Apud ibidem, p. 95.

13.  Apud Vasile Bahnaru, Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 30.

14.  Apud ibidem, p. 41.

15.  Apud ibidem, p. 40.

16.  Apud ibidem, p. 41.

17. Culmea ironiei, în campania electorală prezidenţială, în urma căreia a fost ales preşedinte al Republicii Moldova, Igor Dodon promitea că primul lucru pe care-l va făptui, odată ales, va fi un zid de piatră de-a lungul Prutului!

18.  Ibidem, p. 43.

19.  Ibidem, p. 50.

20.  Ibidem, p. 329-333.

21.  Ibidem, p. 355.

 

Romulus Lal, poet (Ion Bălu), nr.5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Ion BĂLU

ROMULUS LAL, POET

 

          În Zeus nu știa să scrie – elegantă ediție de poeme lirico-epice, ilustrată de Miron Simedrea (Editura Semne, București, 2017) – prozatorul Romulus Lal a strâns numeroase poeme. Multe ludice, așezate, cu un zâmbet complice, sub sigla jocului, element constitutiv al comportamentului uman. „Zeus nu știa să scrie, dar s-a jucat, plăsmuind „din lut femeia”. Și, făurind-o, „i-a trecut prin cap idee / s-o numească poezie”.

          Din acest motiv, întâile trei cicluri de poeme: Intâi a fost femeia, Ludice și Domestice sunt dedicate femeii, receptate sub triplă ipostază: atracția irezistibilă, dăruire pătimașă și statornicia în dragoste. Însă substanța lirică a volumului se decantează superior, în alte cinci segmente lirice autonome.

 

Satul, astăzi

Ivit la „marginea tăcerii”, a crescut „cine știe când” un salcâm, copac cu esență tare, rezistent la intemperiile naturii, cu crengi asemănătoare cu razele soarelui și flori de culoarea laptelui și a sângelui, salcâmul este în simbologia universală imaginea indirectă a corespondenței analogice cu renașterea și nemurirea. Peste crengile coroanei sale, similare cu razele soarelui, „curcubeul timpului” plutește uitat. Ploile i-au înlăcrimat trunchiul, viscolele iernii „i-au încercat tăria”. Dar salcâmul, „simbolul statorniciei”, a rămas „solitar / la hotarul /
dintre amurg și lumină
”. Când oamenii vor veni cu topoarele „să-i ucidă umbra”, florile târzii, „făclii de pe urmă / îi vor lumina prăbușirea / în păduri viitoare”.

Poemul a fost inclus în ciclul Pasteluri de pe moșiile poetului. Un sat, care odinioară nu știa „de-ncuietori la uși”, a devenit terra luporum, un spațiu al lupilor. Vara, în poienile „încărcate de ierburi necosite”, umbre se ivesc și pier în neant. Pe vechiul drum „bătut cu piatră dură” s-a așternut liniștea. Îndeletnicirile ancestrale sunt acum percepute asemenea pieselor de muzeu. Biserica de lemn, odinioară „fără pereche”, a fost abandonată de ultimul ei preot. Moara ce biruise „munți de secară și grâu”, cândva „agora cetății cu nopți de șezătoare”, zace prăbușită.

Structurat la dimensiunile actuale, „terra luporum” are autentică unitate stilistică și vizionară. Comunismul s-a străduit să distrugă o lume arhaică, fără a pune nimic în locul ei. Un pastel al înserării surprins în Viața de noapte la Vălișoara dezvăluie, prin contrast cu poemele anterioare, ale lui G. Coșbuc, pustietatea satului românesc de astăzi!

 

Imagini pastelate

Asfințit de toamnă declanșează în sufletul receptorului tulburarea provocată de întâlnirea cu frumosul. În sat, la capăt de drum, „înalt și roșiatic precum / un disc de aramă încins / Soarele spre apus se rostogolea / ca un erou învins”. Spre orizontul împreunat cu cerul „într-un prelung sărut” – soarele părea să se fi oprit locului, aprinzând pădurea: „Muntele întreg era o vâlvătaie”, iar soarele se „scurgea peste sat, pâraie”.

În poemul intitulat De Sfântul Ilie este vizibil un dual simbol. Sub dezlănțuirea ploii, versurile adună o dublă structură: așa și focul. Un fulger – șoptește vocea poetului – „a nimerit nucul meu din grădină / Și l-a despicat de sus până jos”. În simbologia tuturor popoarelor, ploaia are o semnificație bivalentă. Dăruiește pământului apa necesară fecundității. Dar, în același timp, constituie un element fecundător al creației umane.

Vocea poetului se oprește numai la manifestarea evidentă a ploii: „Pădurile cățărate pe creste / Și-au încurcat crengile-n ceață / Pâraiele umflate și tulburi / Își aleg albii la întâmplare...”.

O dinamică interioară străbate poemul Taina culorilor, dezvăluind un proces latent de organizare a unei alte lumi, percepute în vis. Privirile eului liric se scaldă în culori, ca și cum „peste tot pământul se arcuiau curcubee”. În viziunea analitică a lui Jung, culorile naturale diseminate pe pământ exprimă diversitatea funcțiilor psihice ale făpturii umane. În vis, prezența curcubeului simbolizează o cale de acces, de mediere între existența terestră și lumea imaginară de dincolo.

Din cer „s-a deschis o largă fereastră” și doi „îngeri copii”, făpturi nevinovate, au coborât „lin, în zbor”, „au tras curcubeiele unul câte unul / Scuturându-le cum ai scutura un covor”. Comparația vizuală: curcubeie – covoare are o semnificație inclusă, relevată, cu multe decenii în urmă, de
G. Călinescu: poezia „nu-și desfășoară universul poetic descriptiv, ci dinamic, relevând înainte de toate arhitectura lui cosmică”. Gând concretizat de Romulus Lal. În zori, trezit de visul „luminos”, pământul în „larg și lat” era acoperit cu un „strat de flori”.

Seceriș, Germinații, Prin ierburile crude surprind – cum se exprima Paul Valéry – „senzația de univers”, imaginile artistice lunecând între celest și terestru. Deseori, Romulus Lal realizează o poezie „de notație”, modalitate lirică de receptare a realității, apropiată de tehnica pictorilor impresioniști: Între iubire și ură, Discurs la marginea nopții.

 

Vitalitatea romanței

Poemele incluse în ciclul cu același nume nu exprimă numai trăiri psihologice individualizate. Vocea lirică la persoana întâi singular le imprimă o expresie generală, emoția nu e reductibilă la un sentiment anume, ci este de natură revelatorie, înfiorarea descoperirii unei lumi posibile, o vibrație individualizată față de realitate.

Romulus Lal folosește strategiile specifice de distribuție a trăirilor sufletești. Gândul desfășurat la felurite intervale temporale, edificat de valorile specifice imperfectului și perfectului compus – are valoare iterativă. Folosit mai ales în monolog, timpul acțiunilor săvârșite contribuie la organizarea discursului liric
într-un prim-plan al relatării și un altul al reprezentării, similar fondului pictural dintr-un tablou impresionist.

Focalizate pe retrăirea trecutului apropiat sau depărtat, trăirile sufletești sunt aduse în prezent, spre a exprima dinamismul emoțional, însoțit de tristețea ireversibilității temporale: „Ce repede-au trecut șaizeci de luni și săptămâni /
în care, ca o torță, flacăra iubirii / A ars intens până la ultima fărâmă...
” (Ultima romanță).

 

Tehnica artistică

Multe vesuri, adresate unui receptor cunoscut într-un timp anterior, au structură monologică: De ziua ta, În drum spre Ardeal, Ai trecut prin viața mea ș.a. În toate, vocea lirică își așază trăirile sufletești sub cupola melancoliei.

În alte poeme, refrenul este constant reluat prin anaforă: „Mi-e dor de tine, cea fără egal”; „Mi-e dor de sărutările-ți prelungi”; „Mi-e dor de voluptatea dăruirii tale” (Cântec de sirenă).

În poemele Din sens opus, Securitatea globală, Marele orb, Și în acest secol, vocea poetului rostește adevăruri amare despre timpul prezent. Subliniez existența elementelor suprasegmentale: accent, rimă, intonație, forme individualizate de recurență. Adaug modalitățile inedite de construcție.

            Versurile din Incest imperial sunt realizate pe o succesiune de imagini, obținute prin antiteză, figură poetică a ambiguității contrastive. Strofele au fost gândite prin noțiuni și imagini, tendințe și proprietăți cu sens contrar: „Tu ești vânt, eu sunt ninsoare, / Ochii tăi sunt stropi de soare, / Eu sunt umbra, tu lumina / Ce inundă-n zori grădina”.

În Orice distanță, vocea poetului folosește pronumele nehotărât alcătuit din recurența pronumelui relativ „ce” și „ori” – element invariabil antepus, spre a accentua periodicitatea sentimentelor prin reluarea anaforică a aceluiași verb iterativ, în structura strofică: „Orice distanță ne-ar despărți, / Rămânem polii unui arc voltaic”; „Orice distanță ne-ar despărți / Dorul și gândurile mele te-ajung”.

          Atributul adjectival din titlul poemului Drumuri paralele sugerează modalitatea prin care vocea poetului imprimă întregului text unitatea lingvistică teoretizată de Saussure: un element concret, perceptiv – semnificatul – și un altul absent, deductibil – semnificantul – dimensiuni conceptuale specifice semnului. Prin dispunerea elementelor componente și a relațiilor interumane, poetul decriptează răsfrângerile sufletului uman, spre a stabili asemănările și deosebirile: „Drumurile noastre urcă paralele, / Ca două șine de cale ferată / Spre o țintă știută numai de ele, / Dar nu se vor întâlni niciodată”.

La fereastra vagonului din trenul paralel, o tânără femeie îi face indescifrabile „semne ciudate”: „nu le-nțeleg – rostește bărbatul / Aș avea și eu atâtea să-ți spun, dincolo de semne, / Numai că limbajul semnelor noastre / N-a fost convenit dinainte”. Și totuși – adaugă melancolic – „te simt lângă mine / Trup lângă trup, / Ca într-o vrajă”. Imposibilitatea efectivă de a-și sincroniza destinele provoacă meditația melan-colică: „Drumul tău / Este la numai o lungime de gând, / Fiecare în trenul lui alergând, / Întotdeauna la distanțe egale

O corespondență analogică a determinat poetul să introducă substantivul „tren”printre valorile indispensabile civilizației contemporane. Iar deicticile spațiale așază enunțul în contextul referențial specific timpului ireversibil. Gara de plecare, proiecție a inconștientului, evocă în poem sinele. Poetul se apropie astfel de eul apersonal, una din cele trei instanțe specifice personalității umane, instanțe succesiv elaborate de Freud și Jung. Sinele reprezintă izvorul energiei psihice, sens psihologic complex, caracteristic imaginarului. Fata zărită în trenul paralel reprezintă posibila proiecție metaforică a imaginației. Gara de sosire: „În căutarea punctului posibil / De intersectare, / A celor două linii paralele” – rămâne de asemenea ipotetică. Ea dezvăluie aspirația concretizării efortului creator. Lipsa bagajelor eventuale semnifică neîndoielnic prelevarea valorilor spirituale.

 

Trecătoarea existență a făpturii

Substantivului „călătorie” din poemul cu același nume poetul îi imprimă o posibilă proiecție a destinului uman. „Călătoria” imaginată de Romulus Lal nu exprimă năzuința profundă, dar comună a făpturii de a trăi noi experiențe existențiale. Dimpotrivă, sintetizează trecerea anonimă a ființei prin lume. Vârstele succesive: nașterea, adolescența, maturitatea, senectutea, sfârșitul biologic potențial sunt sintetizate printr-un limbaj ambiguu, multivoc, de-a lungul unei zile, din zori până când întunericul se lasă pe pământ.

Centrată pe emițător, funcția emotivă a limbajului surprinde ivirea copilului în lume: „Nu se ridicase încă ceața dimineții / Când am pornit vesel și grăbit la un drum lung, /Cu o veche și bună povață în traistă; / Cei ce se scoală devreme departe ajung”. Funcția referențială cu informații felurite despre mediul înconjurător însoțește ca o umbră trecerea nou-născutului prin vârstele ulterioare: „Pâcla era deasă, s-o tai cu cuțitul, / Abia se vedea la o aruncătură de băț”.

Destăinuindu-se, poetul construiește un discurs reflexiv. Își valorizează activitatea prin intensificatori semnatici, focalizând atenția receptorului asupra valorilor metaforice ale existenței: aspectele naturii, oameni de toate vârstele la muncile câmpului, vite și sălbăticiuni de-a valma, „păduri întunecate, spre limpezi-cristal, / Sate și mândre cetăți de paradis”. Și o muzică „serafică” picurând aievea „din necunoscut”. Axate deopotrivă pe funcțiile fatică și conativă, imaginile poetice recreează un ținut fermecător, un spațiu de vis. Prin organizarea dicursivă, subordonată funcției poetice, alte imagini focalizează atenția receptorului. Centrată pe elementele specifice codului, funcția metalingvistică accentuează componentele discursului.

Accentul vocii lirice cade pe dinamismul călătoriei prin vreme. De prin poteci laterale, alte făpturi umane i se alătură tăcute, cu amintiri și bagaje „grele de gânduri”. Funcția fatică modelează reperele temporale. Inițial, dinamica mișcării: „Spre amiază, am ajuns din urmă alți călători. / Alții m-au ajuns pe mine și mulți m-au depășit. / I-am întrecut pe alții, la rândul meu”.

Un vând răzleț și câțiva nori de ploaie anunțau „vijelia” ce se pregătea să vină. Înfrigurată de picăturile de ploaie, o tânără femeie i se alătură. Un popas. La îndemnul tinerei, bărbatul a clădit o colibă de bârne, a săpat o fântână, a sădit pomi fructiferi. Între timp, „fiul nostru” a venit pe lume. Grăbiți să nu rămână prea mult în urmă, au lăsat în grija copilului – băiat acum în floarea vârstei – casa, livada, un miel și tatăl l-a învățat cum să-și sporească turma. Apoi au plecat mai departe, în același ritm, până când au sesizat că puțin a mai rămas din călătoria începută. În drum, nu au mai întâlnit nicio altă ființă îndreptându-se „spre-același reper cu aceeași dorință”. Surâzând, soția l-a strâns și el a răspuns fără a se opri din mers: „Aveai într-adevăr dreptate: / Ne aflăm, de fapt, pe un drum cu un singur sens!”.

Versuri de Radu Sergiu Ruba și de Ștefan Aurel Drăgan, nr.5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Radu Sergiu RUBA

 

DEDICAŢIA

 

Mi s-a dedicat o poezie.

M-am speriat.

Era de bine.

Scria acolo că eu vorbind

De dragul frumuseţii

Debitez doar neadevăruri.

 

Asta ca lumea să mă asculte

Să nu plece de lângă mine.

Aşa i-aş ţine eu pe mulţi alături

Inventând noian de întâmplări

Cu oameni şi cânturi

Cu oraşe vii

Şi cu fantome tot vii.

 

Şi zice poemul închinat mie:

În cuvintele orbului

Iubita lui ca o umbră nemiloasă

E atât de frumoasă

Că-ţi vine îndată să porneşti în căutarea ei.

Te opreşti însă după zile şi nopţi.

Aburul dintre tine şi ea

E atât de des

Că pasul tău şi ochiul se  scufundă.

 

Aşa stau eu

Cu poemul dăruit în braţe

Scoţând din vorbe fumul prin care

Oameni veniţi să mă mai iscodească

Se ciocnesc între ei

Scrâşnesc din dinţi.

Se abţin cu greu

Dar îmi zâmbesc

Siliţi de noaptea ce nu mai coboară.

 

APROAPE DE CAPĂT

 

Ani lungi i-am purtat prin deşert

Eram aproape de capăt

O cometă se târa pe deasupra

Coada ei lovea din când în când zodiile mai tulburi

Înseninându-ne

Ca să putem citi literele aruncate din cer.

 

Nu le citeam decât eu

Cu voce tare.

Ridicam de jos câte una înaintea lor:

Gama, repetau cu toţii după mine pe două voci,

Gama.

 

Trăgeam nădejde ca cititul

Să-l soarbă barem prin urechi

Căci nimic nu se lipea de ochii lor.

 

Literele le-am cules din nisip

Eram aproape de capăt

Şi le-am dat să pună mâna pe ele.

 

Le-am împărţit pe toate

Câte una de fiecare neam.

Le pipăiau îndelung

Le duceau şi la nas.

Cometa scăpăra asupra lor a şarpe sfânt.

Încercat-au slovele cu vîrful limbii

Şi-au înfipt şi dinţii în ele

Scuipându-le-ndată de frică.

 

Le-am ridicat degrabă de pe jos

Legând cinci din ele

Într-un singur cuvânt

Pe care descifrându-l

Aveau s-atingă celălalt ţărm.

 

Nu au fost în stare să-l citească.

I-am ispitit atunci cu iertarea

C-o oază plină de curmale

I-am ademenit cu mântuirea

Cu învierea

Cu reîncarnarea.

 

Au îngenuncheat în sfârşit

Şi-n lipsă de altă ştiinţă

Au sărutat măcar cuvântul

Mădular cu mădular

I s-au închinat

I-au adus jertfe

Ca zid să se facă

Prăpastie să se facă

Dar nu carte ca să-i orbească.

 

O LITERĂ PE CER

 

Ca pe o literă am înălţat în aer

Zmeul acesta

Să scriu ceva cu el pe cer.

Nicio rugăciune de a mea

Nu ajunge până acolo.

 

Cum le rostesc culcat pe spate

Cu palmele lipite

Toate vorbele-mi cad înapoi peste faţă.

 

Iar sfoara asta întinsă

E ca o lumânare

Şi litera de sus

O slabă pâlpâire

Ca începutul oricărei poveşti.

 

Mucul ei firav

Tremurător

Cu greu mai stă de veghe

La căpătâiul scribului din mine

Scăzând însă noapte de noapte

Până la ultima ceară

Cu care astupă şi scrierea

Şi gura spovedaniei. 

 

*** 

Ştefan Aurel DRĂGAN

 

DE VEGHE ÎN AL TIMPULUI TURN

 

Stau rezemat cu spatele de al timpului turn

în care, necontenit, un clopot tot bate

spre neodihna mâinii care mă sprijină de aer

şi a talpei ce opreşte al lutului zbor,

ce zădărniceşte marea universului roată –

nu ştie nimeni de când se-nvârteşte

ca să ţină odată-n căuş

strigătul de sete obosit de atâta urcuş –,

animal ce-şi leapădă la fiecare pas haina

şi la celălalt alta i se aşterne în drum.

 

Neastâmpăratul licurici mă va pierde

printre veşti de-ntuneric şi răcoare.

Paznicul luminii se apleacă peste zori,

strigă neodihna neînvinsului somn

care cu zmeul a stat milimetric la trântă...

 

Un alt stăpân tot caută prin vremi

neastâmpăraţi sori

peste care încă nimeni nu s-a declarat domn.

 

DINCOLO DE POPAS

 

În locul meu nu poate să stea nimeni;

l-am câştigat

dinainte de a fi abandonat în hăţişul istoriei...

Ele, ursitoarele,

au vrut să mă cheme din neştiute genuni

acolo unde mă aştepta leagănul gol,

unde un plâns anume a descifrat grija,

unde suferinţa diurnă nu era cunoscută,

unde pe malul veşniciei nu s-a pus semn,

unde în urmă nu s-a pus îndemn.

Dintr-o dată covata lumii s-a răsturnat

şi am curs spre al frumosului vad;

cu aripi nevăzute

fiinţe minuscule au început să mă bântuie,

să-mi fure din traistă ca să-mi liniştească pasul,

să-mi arate zarea unde zborul se tânguie,

m-au împins dincolo de-un popas

ce zace în călcâiul ce scurmă în ce a mai rămas.

 

URMĂTORUL PAS

 

Dacă mi-ar fi dăruită încă o clipă

aş iubi cum nu am ştiut să iubesc,

aş griji de prunci cum nu am ştiut să grijesc,

aş trudi în ogorul lumii

cum n-am ştiut sămânţa s-o-arunc

şi cum n-am ştiut ce durere lăsat-a mama

lângă mine, la umbră, plângând lângă plug,

aş alerga prin toate văile pământului, fără răgaz,

şi aş trece în zbor peste al lumii prilaz.

 

Dar clipa s-a dus amăgind presupusul răgaz

şi eu mă plimb pe cărare, singura ce mi-a rămas,

grăbind pasul spre capătul ce mă cheamă

şi fuge de mine la următorul pas.

 

NESFÂRŞITA CĂRARE A LUMII

 

Cărările lumii nicicând nu se gată,

alte poteci ies în cale din ochiul tainei clipind,

alt murmur, altă şoaptă de fericire

de haina speranţei se-agaţă ca spin.

 

Un fabulos animal cu blană nevăzută

în noapte mă poartă ca să-mi alunge gerul,

să mă ducă pe a spaimei cărare

de unde nu ştiu a mă întoarce...

doar strigătul pruncului spre care mereu alerg

îmi desluşeşte o uşă spre o nouă chemare.

Ajuns la capăt, la un luminiş fără tărâm,

un cântec nemaiauzit mă strigă şi-mi arată

că alte cărări vor să se nască

şi la crucile drumului stelele altă poveste şoptesc –

despre frigul nesfârşitului drum

ce nu vrea să se oprească.

 

SINGUR PE PUNTE

 

Clopotele, fără motiv şi fără regulă, au început să bată,

şi fără vrerea lor,

de parcă s-au pornit să se spargă,

de parcă era semn de sinucigaşă dezintegrare,

de parcă n-ar fi trase de mână de om,

ci de o nevăzută chemare,

mânate de o grozavă ameninţare venită de niciunde;

suflul unui duh încolăcit pe funie fără scăpare.

 

Creanga se apleca înspăimântată,

zidul ameninţa cu surparea,

şuvoiul a trecut peste margini părăsind al lumii drum,

întorcându-se-n al lui cuib de sub piatră.

 

Un om cu cartea-n mână

striga zadarnic la răspântie împotriva vremii

ce alerga lepădând a vieţii parte

în faţa unui nebun ce ameninţa

că valul universului pe braţul lui se împarte.

 

Eu, rămas singur pe punte,

făceam semne spre clopotul năuc:

pe unde să mai apuc?

 

 

 

Povestea lanternelor (Daniel Dragomirescu), nr.5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Daniel DRAGOMIRESCU

POVESTEA LANTERNELOR

Din fragedă pruncie nutream o pasiune specială pentru lanterne, dar până la vârsta pubertăţii nu se-ntâmplase încă să am o lanternă care să fie numai a mea, nici măcar una chioară şi urâtă made-n RPR.

Dar problema lanternei mele personale nu figura pe agenda de priorităţi ale familiei. O cu totul altă chestiune îi frământa pe ai mei, şi nu faptul că mie îmi lipsea, coşcogeamite coblizan de 13 ani, lanterna cea de toate nopţile. De unde atâtea griji pentru lanterna asta care-mi lipsea mie tot mai abitir cu fiecare zi care trecea? Tata şi cu mama aveau altceva de împărţit.

De când se ştia, tata păstra la el banii săi din   chenzine. El le plătea proprietarilor chiria, el ne aproviziona cu de-ale gurii, el ne îmbrăca şi ne încălţa şi avea grijă ca iarna să avem destui coceni de porumb de pus în sobă, ca să ne fie la toţi cald şi bine. Deşi nu era nici Avraam, nici Sfântul Petre în persoană, tata era un pater familias bun de pus la rană (sau în ramă). Pentru el nu-şi oprea decât banii de ţigări, căci de tras la măsea nu avea câtuşi de puţin obiceiul, dacă nu se întâmpla cumva să-i facă cinste vreun prieten sau vreun coleg de serviciu. Tot el avea grijă să-i dea din chenzinele lui, cu chibzuinţă, ca să nu facă risipă, şi mamei mici sume de bani pentru celelalte cheltuieli gospodăreşti, precum uleiul de pus în cratiţă, sarea de amestecat în bucate, varul de spoit pereţii şi gazul de turnat în lampă. Aşa era pe atunci chiverniseala la noi, ca la toată lumea. Chiar şi după ce am reuşit să dobândim un aragaz cu două ochiuri şi am renunţat la maşina de gătit, mama tot mai trebuia să meargă la găzărie cu garniţa de cinci litri în mână, pentru feştila lămpii, ca să avem noaptea lumină în casă.

Toate bune şi frumoase. Doar că dincolo de cratiţă ori de feştila lămpii, mama, ca orice mamă, mai era şi femeie şi mai poftea şi ea din când în când ba o fustă, ba o poşetă, ba un pantof de damă, ba vreun batic ori ruj de buze, însă rar tata reuşea să mai găsească în portofelul lui jerpelit, care fusese odată de piele, vreo ultimă bancnotă de cinci ori de zece lei (mai mult era exclus), cu care să acopere şi aceste nevoi ale ei.

Un an-doi, după ce ne-am strămutat pe meleagurile de pe apa Glavaciocului, mama a răbdat şi a înghiţit în tăcere, dându-şi silinţa să se mulţumească cu puţin. Dar buboiul s-a tot copt şi s-a tot mărit, până când în cele din urmă s-a spart. Nu mai ştiu exact motivul imediat care a fost invocat de mama – poate faptul că tata refuzase să-i dea bani ca să-şi cumpere vreo pereche nouă de pantofi ori doi metri de stofă pentru un nou taior –, însă ştiu sigur că într-o bună zi mama s-a revoltat şi nimic n-a mai împiedicat-o să-i reproşeze de la obraz lui tata felul autocratic în care îşi cheltuia el banii de salariu, fără să o întrebe vreodată şi pe ea dacă avea nevoie de ceva...  A fost, ca în filmele italieneşti, o scenă de un dramatism marcat, iar tata a rămas total surprins, fiindcă până atunci mama nu i se plânsese niciodată că ar fi deranjat-o acea situaţie. Ba chiar dimpotrivă. Cu câţiva ani mai în urmă, când încă locuiam în casa noastră de la ţară, după o discuţie în contradictoriu, tata încercase să o îmbuneze pe mama punându-i pe masă un teanc de bani, care reprezentau toată chenzina pe care tocmai o încasase, dar mama, înlăcrimată şi adânc mâhnită, îi aruncase teancul de bancnote nou-nouţe pe fereastra bucătăriei de vară, în dosul curţii, acolo unde le arunca găinilor boabe de porumb şi resturi de mâncare de la mesele noastre şi era plin de găinaţ, dându-i cu claritate de înţeles că ea nu se umilea într-atâta încât să întindă mâna după banii lui. Obrazul subţire şi fără cheltuială se ţine, păruse a fi mesajul. Şi de atunci se stabilise un fel de pact nescris şi nerostit între ei, iar tata, convins cu adevărat că mama nu avea nevoie de bani, nu îi mai dăduse nicio chenzină în mână. Dar iată că acum lucrurile se schimbaseră şi mama se revolta tocmai fiindcă tata nu se gândea că ea avea, totuşi, nevoie de banii lui.

          – Bine, de luna viitoare am să-ţi dau toţi banii de chenzină, să-i cheltui tu cum ştii mai bine, a încuviinţat el, şi s-a ţinut cu stricteţe de cuvânt.

Ce rost ar fi avut să întreţină o atmosferă înveninată în casă pentru nişte pustii de bani?  Între război şi pace, tata a ales pacea. De atunci, mama a devenit casierul familiei şi, pentru o vreme, pacea şi armonia au domnit peste noi. La fiecare chenzină, tata îi înmâna mamei un teanc de bancnote sigilat şi mama îi punea undeva la păstrare, zâmbind fericită. Unde anume, nu ştiam şi nici nu îmi frământam mintea ca să ştiu. Dar până la urmă, printr-o pură întâmplare, am aflat. Umblând prin dulapul cu haine, am tras de un sertar şi nu mică mi-a fost mirarea să dau peste teancul de bancnote, cu banderola BNR, din ultima chenzină a tatei, printre şosetele şi albiturile păstrate acolo. La acea chenzină tata primise numai bancnote de cinci lei, de un albastru azuriu, optimist, cu o ţărancă colectivistă cu basma pe cap pozând optimist într-un chenar oval care şi el nu putea emana decât acelaşi optimism. Impresionat, am luat teancul de bani, l-am cântărit în palmă, l-am cercetat pe amândouă părţile, l-am dus  la nas şi l-am mirosit. Nu  ştiu de  ce  împăratul Vespasian spusese că banii nu aveau miros. Bancnotele noi cu ţăranca colectivistă din chenzina tatei aveau un miros fin, suav, ademenitor, emanat probabil de hârtia specială şi de cerneala specială folosite la fabrica de bani a BNR-ului, care lucra pentru bunăstarea poporului muncitor. Se întâmpla să fie pentru prima dată când atingeam cu mâinile mele atâţia bani, dar prin minte nu mi-a trecut niciun fel de gând rău. Erau banii din chenzina tatei, pe care mama urma să îi păstreze şi să îi cheltuiască cu cea mai mare grijă pentru noi toţi. Am pus teancul de bani la loc, fără să mă vadă nimeni, şi m-am dus afară la treburile mele.

Dar n-a trecut prea multă vreme şi s-a întâmplat ceva care mi-a schimbat gândurile. Într-o zi, la şcoală, într-o pauză, am văzut pe un coleg arătându-ne o lanternă nemaivăzută.

          – Ce lanternă mai e şi asta? m-am interesat eu, uitând de alte griji.

          – O lanternă FTM, m-a lămurit colegul, flatat de interesul meu. E de import, din Cehoslovacia. Uite, scrie aici, pe ea..., a bătut el cu degetul arătător pe dosul lanternei. Ieri mi-a luat-o taică-miu de la cooperativa de lângă casa de cultură. Am căscat ochii mirat. Eu ştiam doar de lanternele Elba, care luminau ca prin ceaţă. Şi de lanternele sovietice cu dinam, care se stricau ori se blocau, dând o lumină anemică, şi doar atunci când se apăsa pe un fel de manetă, care punea în funcţiune dinamul. Cumpărase şi tata una de la târgul de mostre, şi nu după mult îl lăsase în beznă. De lanternele FTM made în Cehoslovacia nu ştiam. Atunci apăruseră pe piaţă. La rugămintea mea, colegul m-a lăsat să-i studiez lanterna mai de aproape. FTM era o marcă de lanternă clasa întâi, nu glumă, cu un design modern, elegant, atrăgător, care, precum stilourile „Lamar” ori motocicletele „Jawa”, putea trece drept un produs occidental. Ca şi lanternele Elba, funcţiona cu o baterie pătrată (evident, Elba, că altă marcă nici nu se fabrica în ţară), dar spre deosebire de lanternele noastre băştinaşe lumina cu mult mai bine, graţie unui reflector mare, cu diametrul de vreo şase centimetri, îngropat mai mult de jumătate în cutia lanternei, ca să poată fi cu uşurinţă ţinută într-un buzunar. Reflectorul era reglabil, zimţat pe margini, şi avea o oglindă lucitoare, care focaliza razele de lumină excelent. Dacă cu o baterie pătrată, pusă pe o lanternă Elba, de-abia desluşeai ceva înainte la câtiva paşi, cu aceeaşi baterie lanterna cehoslovacă făcea minuni, nu alta. Ca sa mă convingă, colegul mi-a făcut o demonstraţie practică, punându-mi lumina lanternei drept în ochi, şi m-a asigurat că pe timp de noapte FTM-ul fabricat la Praga bătea la o distanţă de câteva sute de metri, pe puţin, ca un reflector de avioane. Am rămas bouche bée.

În zilele următoare, am văzut şi pe alţi colegi apărând la şcoală ziua-n amiaza mare cu lanterne FTM, cumpărate de la cooperativa de lângă casa de cultură, şi toţi erau încântaţi şi se lăudau cu ele. Lanterne mai bune ca FTM nu se mai pomeniseră vreodată pe pământul patriei iubite. Şi nu se putea ca acuma, când se găseau fără bătaie de cap, să n-am şi eu parte măcar de una. M-am dus la cooperativă şi m-am învârtit vreo oră pe lângă tejghea, să văd cu ochii mei lanternele şi să mă interesez de preţ. Un FTM costa vreo 15-20 de lei, în care intrau şi cei 3 lei şi treizeci de bani pentru bateria pătrată, plus un beculeţ original. Nu mi s-a părut mult, dar problema era că prin buzunarele mele cam sufla vântul, iar să îndrăznesc să mă duc la ai mei, ca să le cer să-mi dea bani de lanternă ar fi fost un demers fără niciun fel de sorţi de izbândă şi o pierdere de vreme, care mă expunea pe deasupra şi riscului de a mi se reproşa că în loc să-mi ardă de şcoală mie-mi ardea de lanterne şi de alte prostii. O păţisem nu de mult, când cumpărasem de la şcoală o frumoasă ediţie ilustrată din Gargantua al lui Rabelais, iar tata, aflând că era dator cu douăzeci de lei, s-a posomorât pe loc şi m-a trimis înapoi la şcoală cu cartea în ghiozdan, cu instrucţiunea de a o înapoia urgent de la cine o luasem, pe motiv că nu ne trebuia (chit că mie mi se scurgeau ochii după ilustraţiile colorate din ea şi după hârtia velină, lucioasă, pe care erau tipărite). Eu, dacă voiam să dobândesc lanterna mult visată, trebuia să găsesc o altă cale. Şi atunci mi-am amintit de teancul de bani din chenzina tatei daţi în grijă mamei şi puşi la păstrare de ea în camera noastră de dormit, în sertarul dulapului, unde în mod oficial se conserva garderoba familiei. Nici tata nu cred ca avea habar că acolo alesese mama să-i tezaurizeze chenzinele, iar mama cu siguranţă că era convinsă că numai ea cunoştea locul secret. Aşa şi trebuia să rămână, mi-am zis, că nimeni dintre noi nu ştia de acel loc tainic în afară de ea.

Într-una din zilele următoare, prinzând momentul când numai eu eram acasă, am luat din teancul de bani patru bancnote cu ţăranca colectivistă şi am plecat ca din puşcă la cooperativă, îngrijorat ca nu cumva să am ghinionul ca marfa care mă interesa pe mine să se fi vândut, ceea ce mi se întâmpla în mod obişnuit.

Ceva de genul:

          – M-a trimis mama să-mi daţi un metru juma’ de finet (o sticlă de ulei, albastru de rufe, o cutie de Perlan Alb etc.).

          – Nu mai e, puştiule. S-a vândut. Trebuia să vii ieri, când mai era.

Dar am avut noroc. Pe rafturile din spatele tejghelei se lăfăiau, încă nevândute, o grămadă de lanterne de import, care parcă pe mine mă aşteptau. M-am apropiat de tejghea şi am zis cu un glas plin de inocenţă:

          – M-a trimis mama să-mi daţi o lanternă FTM.

          – Cum să nu, puştiule, a răspuns vânzătorul neaşteptat de binevoitor, după ce s-a uitat o clipă la mine pe deasupra ochelarilor. Roşie, neagră sau gri?

          – Roşie, am ales, fără să stau pe gânduri.

Gestionarul a luat de pe raftul din spatele lui o cutie, a extras din ea o lanternă cu carcasa de culoare roşie, i-a pus o baterie nouă şi i-a făcut proba, arătân-du-mi cum se reglează reflectorul şi cum se face punctul, apoi a luat din mâna mea cele patru bancnote nou-nouţe de cinci lei şi mi-a dat restul, fără să se arate mirat sau să mă întrebe de unde aveam bancnotele alea noi. Am băgat la repezeală în buzunar restul şi m-am grăbit să plec, strângând în mâini cutia în care era lanterna mult dorită, de a cărei lumină nu mă-ndoiam că avea să-mi ajungă pentru tot restul nopţilor vieţii mele. (...)

 

Restituiri. Mihai Olos și Japonia (Liviu Petrina), nr.5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

 

Liviu PETRINA

RESTITUIRI. OLOS ȘI JAPONIA

          Am găsit prin mapele mele cu scrisori și manuscrise o autoprezentare a lui Mihai Olos. Datează din 8 iunie 1983. Iată istoria acestui text important, pe care-l reproducem integral:

          Vizita România liderul unei mari mișcări religioase (budiste) din Japonia: Daisaku Ikeda, președintele Organizației Soka Gakkai („Societatea Creatoare de Valori”). O mare și influentă personalitate din Japonia, D. Ikeda, venise la invitația Frontului Democrației și Unității Socialiste (FDUS). A fost primit de președintele Nicolae Ceaușescu. Sosise pe 4 iunie și urma să plece în 9 iunie. Cunoscând valoarea lui Olos și din dorința de a-l promova pe prietenul meu în lumea japoneză (cum făceam și cu alte personalități, din proprie inițiativă), am sugerat să i se ofere oaspetelui japonez, drept cadou, o lucrare de artă care să rezoneze cu spiritualitatea artistică niponă. Adesea, cine propune este desemnat să și rezolve. Așa am organizat eu ca Olos să aducă la București una din sculpturile sale, adecvate pentru un oaspete din Japonia. Lucrarea a fost cumpărată de FDUS, iar eu i-am cerut lui Mihai Olos să facă o scurtă prezentare a lucrării și a autorului. Am primit textul alăturat, l-am tradus împreună cu translatoarea oaspetelui și a însoțit spre Japonia sculptura lui Mihai Olos...

          Adaug că Olos l-a întâlnit personal pe Daisaku Ikeda, la Hotel Intercontinental, unde japonezul a dorit să-i organizăm o mare recepție pe cheltuiala sa (a costat 10.000 de dolari), în cadrul căreia să întâlnească intelectuali români. Am reușit, asumându-mi eu întocmirea listei participanților, să aduc personalități care nu prea erau în grațiile autorităților comuniste (sculptorița Valentina Boștină, Nichita Stănescu ș.a.). Memorabilă a fost prestația lui Ioan Alexandru, care i-a explicat niponului „cele opt moduri de plângere la români”. Ca urmare, a doua zi a avut loc un celebru dialog Ikeda-Alexandru, publicat parțial în „Flacăra”. Iar Ioan Alexandru a fost invitat/a făcut o vizită în Japonia (1987), unde a primit Medalia Internațională de Aur pentru Poezie.

 

AUTOPREZENTAREA

LUI MIHAI OLOS

 

         Mihai Olos, n. 1940, februarie 26, sculptor și pictor român, membru al Uniunii Artiștilor Plastici, trăiește în una din cele mai frumoase și arhaice zone ale României, Maramureș.

          „Rostul lumii” (1969) – lemn de stejar cioplit și îmbinat. Lucrarea conține o importantă valoare istorică în arta românească, fiind între primele sculpturi abstracte postbelice. În afară de Brâncuși, care și-a desăvârșit opera în străinătate, la Paris, niciun alt sculptor român nu se apropiase atât de mult de spiritul arhaic al tradiției naționale românești în relație cu inovația contemporană internațională. „Mihai Olos are șansele de a fi și tradițional și modern, și român și universal – cu o gândire foarte personală de artist intelectual, de meșter poet” – sublinia cel mai important critic de artă român, Petru Comarnescu, încă de la prima sa expoziție din București, în 1968. Iar marele poet Ioan Alexandru avea să afirme peste ani, parafrazându-l pe Lucian Blaga: „Mihai Olos a ajuns la geometria cea mai înaltă și sfântă”.

          Artistul este prețuit atât în țară, cât și în străinătate, mai ales în Italia, de care orice român se simte legat prin partea de origine romană (expoziția de succes de la Roma, în 1969, a fost prima sa ieșire majoră peste graniță), dar și în R.F.G. și în alte țări în care călătorește des.

          În 1970, cu prilejul expoziției de la Osaka, a vizitat și Japonia – „12 zile n-am dormit deloc, dar am visat tot timpul” – declara la întoarcere. Are o mare prețuire față de cultura japoneză, pe care o propagă și în scris, în România, alături de alți intelectuali de prestigiu, subliniindu-i înrudirea ca spirit cu arta din Maramureșul său.

          Leit-motivul, modul și mobil al sculpturii și picturii sale, care evoluează în principiul etic și estetic al iubirii, iar nu al intersecției, al îmbrățișării, iar nu  al distrugerii.


Note (Liviu Petrina):

1. După cuvântul „principiul” din alineatul de mai sus, Olos a scris, dar a tăiat: „Olopolis (olos=întreg, polis=cetate)”.  A pus în loc „etic și estetic”.

2. Spunându-i doamnei Ana Olos despre cele de mai sus, dânsa a răspuns: „Acum înțeleg, deci așa a ajuns sculptura lui Mihai în Japonia, la Muzeul Fuji, de unde a primit și o Medalie de Argint”. Adaug eu: Tokyo Fuji Bijutsukan = Muzeul de Artă Fuji din Tokio aparține Universității Soka, Organizației Soka Gakkai. Figurează printre cele mai mari muzee private de artă din Japonia, cu o colecție de 30.000 de opere.

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 51 - 60 din 2082

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.