top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Versuri de Vasile Mic, nr. 10(173), octombrie 2017
Oct 30, 2017 at 11:00 PM


Vasile MIC

 

Unele stele

 

Unele stele

Vin noaptea la mănăstire

Să se roage

Pentru lume.

 

Călugării

Iubesc

Stelele

De la fereastră.

 

Cu ele în gând

Adorm,

Se trezesc,

Iar se roagă…

 

Şi  stelele

Vin iar şi iar

La mănăstire.

 

 

În junglă

 

În junglă,

Elefanţii

Sunt folosiţi

Pentru împuşcarea

Celorlalţi

Elefanţi.

 

Apoi,

Fildeşul

E marfă de contrabandă.

 

 

Sapă o fântână

 

E unul

Ce sapă oricui

O fântână,

În jos

Ori în sus,

Cu oglinzi,

Fără oglinzi…

 

Fântână, da,

Dar apă nu-i…

 

 

Primul sezon

 

Primul sezon

De zbucium –

Departe de stresul

Sălciilor

Încoronate…

În grabă,

De o lună

Tot ducându-se.

 

S-a născut

 

S-a născut

Un cal

Cu aripi.

Zboară…

 

Pe cer

S-a ivit un râu,

Pe râu,

O moară,

Două…

 

Se macină

Praf de stele,

Rouă.

 

Și apa și aerul

 

Plantele

Împart apa

Cu buruienile.

 

Sunt

Multe feluri

De buruieni

În ţărişoară…

 

Şi ne iau

Şi apa, şi aerul.

 

Ascuţirea săbiilor

 

Voi,

Cei de acolo,

Faceţi bine

De creaţi un câmp de luptă…

Ca să aibă poporul

Unde să se bată.

 

Puneţi fierarii

Să lucreze zi şi noapte,

Să dea săbii tuturor,

Săbiile să taie

Neîncetat.

 

Faceţi aşa

Ca fiarele

Să nu mai tacă

În filmul acesta.

 

Un mecanism

 

Un mecanism

De lemn

Pune în mişcare

Cuvinte

Cândva

Aruncate în lume

De un aventurier.

 

Liliecii

Sunt scoşi din peşteri

Şi daţi

Departelui.

 

Scorpia

Este avansată în grad,

Făcută

Ambasador…

 

După care

Ciclul mecanismului

De lemn

Se reia.

 

Cei ce folosesc praştia

 

Cei care folosesc

Praştia

Împotriva mânuitorilor

De săbii din cel mai bun oţel,

Nu sunt singuri pe lume,

Nu se vor preda,

Vor învinge.

 

Lumea va fi

Numai a lor…

 

Cerul

Şi cimitirele,

Lor le sunt date.

 

Ştiu

 

Ştiu

Că a spus,

Că a fost

Ceva cosmic.

 

De mai mult

De o clipă,

Asta e:

E ceva cosmic.

 

Cu o privire numai

 

Cu o privire numai,

Cumpărăm

Un spaţiu de vis –

Pentru noi

Şi pentru

Poemul

Ce singur se scrie.

 

Cu o privire numai

Şi cu cerul

În braţe,

Lumea putem s-o facem

Proprietatea

Aceluiaşi poem.

 

Sigur că un spaţiu de vis

E chiar scrierea

Despre ochii albaştri…

Apropiaţi poetului.

 

Nuntă în vis

 

Gândeşte-te

Că te-ai căsătorit

În vis,

Că o cupă

Cu apă limpede

S-a  umplut

La nunta ta.

 

Gândeşte-te

Că vorbele de jurământ

Le-ai rostit

Nu prea târziu…

Când mirele

 

Demult

 

Era

Dincolo

De râu….

 

 

 

 

 

 

Poezie pe covorul verde la Desești (Florentin Năsui), nr. 10(173), octombrie 2017
Oct 30, 2017 at 11:00 PM

Florentin NĂSUI

POEZIE PE COVORUL VERDE LA DESEȘTI

 

Serile de Poezie de la Desești (ajunse la ediția XXXIX) poartă numele lui Nichita Stănescu din 1984, când la Căminul Cultural s-a amenajat prima sală din România dedicată marelui poet, plecat dintre noi în decembrie 1983. Totul a început în toamna lui 1979. Poeții invitați la Ediția a VI-a a Festivalului Național de Poezie de la Sighetu Marmației au fost poftiți la Desești, la inițiativa ziaristului Gheorghe Pârja, poet născut în această așezare mirifică de pe Mara. Așa a deschis  Nichita seria acestor Seri de Poezie ajunse anul acesta la numărul 39. La primele unsprezece ediții, vechiul Cămin Cultural (cu dușumea din lemn și laițe) era arhiplin de prunci de la școală, de oameni ai locului tineri și vârstnici. Nici penele de curent n-au contat cât timp era vie flacăra poeziei și a lumânărilor. După recitalurile de poezie susținute de mari autori din toată țara, învățătorul Petrică Verdeș cu trupa lui de coconi și cocoane tropoteau și cântau de mama focului, ca-n Maramureș. De fiecare dată, poeții erau invitați la casa părintească a lui Gheorghe Pârja, rămasă fără tata (din 1978) și fără mama Doca, din decembrie anul trecut. Mama Doca, despre care au scris și Nichita, și Marin Sorescu, și Adrian Păunescu sau  Adam Puslojic ori Ana Blandiana. Anul acesta, invitații din Israel care au mai fost aici acum trei ani i-au adus mamei Doca un dar din Țara Sfântă, dar…

Participanți la Serile de Poezie, în fața bisericii din Desești


Totul s-a schimbat. Căminul Cultural e ca la oraș, dansatorii plecat-au în străinătate, tina de pe Ulița Bisericii a fost betonată. Inclusiv o parte din covorul verde din curtea casei Pârja a fost ascuns sub beton. Pe acest covor, Gheorghe Pârja, președintele Asociației „Nichita Stănescu”, acordă din anul 2002 Marele Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești. Seri care încep de cu ziuă, cu soarele la trei ceasuri de apus. În curtea casei părintești, pe ce a mai rămas din covorul verde, oficiile de gazdă le-a preluat Viorica Pârja, de patru decenii suflet-pereche. Nuci, mere, pancove și mărgele în păhărele.

În ultimii cincisprezece ani, mari poeți din România, Serbia, Ungaria, Ucraina și Republica Moldova au primit Marele Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești, iar poeții maramureșeni au primit Premiul pentru Poezie acordat de Consiliul Local și de Primăria Desești. În acest an, Marele Premiu i-a revenit poetului Moshe Itzaki din Israel, iar premiul Consiliului Local, înmânat de primarul Gheorghe Bohotici, l-a primit Emanuel Luca (Florin Pop) din Baia Mare. Scriitorul Radu Țuculescu i-a prezentat pe cei doi oaspeți din Israel. Ambii sunt profesori universitari cu doctorat. Paul Farkaș, poet și traducător, s-a născut la Beiuș. Poetul Moshe Itzhaki s-a născut în Israel, dar a învățat românește de la părinții săi originari din România.

Solemnitatea de decernare a Marelui Premiu: 

Gheorghe Pârja, Vasile Moldovan (prefect), Gheorghe Bohotici (primar),

Paul Farkaș, Moshe Itzhaki (laureatul din acest an), 

Alexandru Cozma (subprefect), Ioan Doru Dăncuș (vicepreședintele

Consiliului Județean)

La festivitatea de premiere, dar și la slujba de pomenire și la parastasul în memoria poeților și a scriitorilor trecuți la cele veșnice, oficiat la Biserica Monument UNESCO de pr. paroh Ioan Ardelean și pr. poet Gheorghe Pop, au participat și prefectul de Maramureș, Vasile Moldovan, subprefectul Alexandru Cosma, vicepreședintele Consiliului Judeţean Maramureș, Ioan Doru Dăncuș, Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Județene „Petru Dulfu” din Baia Mare, Ioan Marchiș, directorul Direcției pentru Cultură Maramureș etc. Domniile lor i-au felicitat pe organizatorii festivalului de la Sighet și ai Serilor de la Desești.

Gheorghe Pârja: În urmă cu 39 de ani, pe 19 octombrie, împreună cu prof. Ion Ardeleanu-Pruncu am avut inspirația de a-l aduce la Desești pe Nichita Stănescu, care nu este un idol pentru mine, ci un simbol al poeziei românești. De atunci, an de an am organizat Serile de Poezie de la Desești ca parte integrantă a Festivalului de Poezie de la Sighet, seri care, din 1984 îi poartă numele. Tot în acel an, împreună cu Andrei Făt, Vasile Pop-Taina și alți prieteni din Desești, Sighet sau Baia Mare am înființat Asociația «Nichita Stănescu» și am amenajat la Căminul Cultural prima sală din România dedicată lui Nichita Stănescu. Vorba lui Laurențiu Ulici, pe aici a trecut mai mult de  jumătate din poezia română contemporană. Văd azi, aici, prieteni vechi, dar și mai noi. Cei care cred în poezie simt singuri de ce au venit aici, la Desești, unde, din 2002, acordăm Marele Premiu al Serilor de Poezie «Nichita Stănescu». Pe covorul verde din curtea aceasta au fost premiați inclusiv Janos Szenmartony, președintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria, acad. Adam Puslojic din Belgrad, acad. Nicolae Dabija din Chișinău sau Ilie Zegrea din Cernăuți. Anul acesta premiul ajunge în Israel, la Moshe Itzhaki. Am început cu Carolina Ilica și am continuat cu Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Mircea Petean, Ion Mureșan, Echim Vancea, Gheorghe Grigurcu, Ioan Moldovan, Ana Blandiana. Nichita a promis că va veni în fiecare toamnă la Desești. Deși a mai fost doar într-o primăvară, cu consăteanul nostru, regretatul poet Petre Got, Serile de Poezie au ajuns la numărul 39. Le mulțumesc pentru asta nu doar lui Tedi Ardelean sau lui Ardeleanu-Pruncu, lui Dorel Todea, lui Vasile Muste sau soției mele Viorica, dar și autorităților prezente aici, în special autorităților locale, primarului Gheorghe Bohotici și preotului paroh Ioan Ardeleanu, un adevărat reazem care are noul tonus al Deseștiului.” 

Prof. univ. dr. Moshe Itzhaki conduce o revistă literară și a publicat mai multe volume de poezie. „Sunt foarte emoționat - mărturisea poetul în română, apoi a continuat în ebraică. Această întâlnire îmi face o deosebită bucurie și este pentru mine o cinste deosebită să primesc acest premiu cu numele lui Nichita Stănescu. Sunt primul poet israelian care are această onoare. Este încântător să vezi atât de mulți poeți adunați aici, în această ogradă. Din păcate, astăzi sunt mai mulți cei care scriu decât cei care citesc. Îngrijorarea mea este că oamenii de astăzi se transformă în acei consumatori de tehnică, tehnomani preocupați mai mult de gadgeturi decât de citit. Sunt interesați mai mult de SexeMeS cu degetul pe ecranul tactil! Am fost aici și acum trei ani, când acest mare premiu l-a primit Ana Blandiana. Este o mare cinste să fiu aici, pe covorul verde, unde, din 2002, au stat mari, foarte mari poeți din România și din patru țări vecine, care au primit Marele Premiu al Serilor de Poezie de la Desești. Cred că menirea poeților e să lupte pentru cuvântul scris, pentru sufletul omului și umanitatea din noi. Acum trei ani am mai fost aici și m-am îndrăgostit de Desești și de Maramureș. Atunci am cunoscut-o pe Mama Doca, fie-i țărâna ușoară. Citesc o poezie în memoria dumneaei, în limba ebraică, din volumul Pasărea din urmă, tradus și în limba română de colegul și prietenul Paul Farkaș.”

Vicepreședintele Consiliului Județean Maramureș, Ioan Doru Dăncuș, a ținut să-i felicite pe premiații de la Desești: „Serile de Poezie «Nichita Stănescu» de la Desești, o manifestare culturală elitistă, face parte din Programul Cultural Prioritar al județului Maramureș. Participarea la acest prestigios eveniment alături de distinși literați din Maramureș și nu numai mi-a adus aminte de anii copilăriei și de serile de poezie din cadrul bătrânului Codice de la Ieud. Îl felicit și pe această cale pe scriitorul Gheorghe Pârja pentru strădaniile pe care le face an de an și pentru ospitalitatea cu care își primește oaspeții pe «covorul verde» din «livada cu prieteni» de la Desești”.

La Căminul Cultural, a fost vizitată sala „Nichita”, apoi, peste  de treizeci de poeți au susținut un veritabil recital de poezie provocat de Gheorghe Pârja și Vasile Muste, principalii organizatori ai manifestărilor de la Sighet și Desești. Au recitat din creațiile lor: Ioan Moldovan, Vasile Morar, Mihaela Roxana Boboc, Paul Farkaș (Israel), Daniel Bozga (premiați ai ediției din acest an ai Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet), Moshe Itzhaki și Emanuel Luca (premiații de la Desești), Violeta Anciu și Flavia Adam (premiate ale revistelor „Marmația literară” și „Mișcarea literară”), Ioan Pintea, Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, Marin Slujeru, Ion Petrovai, Ilie Gherheș, Vasile Proca, Gheorghe Pop, Irina Lazăr, Ioan Pavel Azap, Paul Romaniuc, Ileana Pop-Nemeș, Alexa Gavril Bâle, Ileana Ștețco, Daria Dalin, Minerva Chira. Au cântat Florin Săsărman din Bistrița și sighetenii Ileana Matus, Mihai Chiș, Gheorghe Ștețca și Ileana Pop-Nemeș. De râs cu lacrimi, am râs cu toții la parodiile lui Lucian Perța și la mima cetățeanului turmentat. Altul decât cel de acum trei decenii, cel scos afară pentru că deranja sala, dar invitat înapoi de Adrian Păunescu, acesta motivând: „Știm de la Caragiale, dar și din literatura universală că nicio întâmplare literară, că nicio o întâmplare artistică nu are farmec fără un cetățean turmentat. De aceea mă mir că bietul om a fost scos din sală (hohote și aplauze!). Hai, domnule, înapoi!”. Omul acela a vrut să revină în sală, dar  s-a oprit în pragul ușii. Când l-a văzut pe Adrian Păunescu înalt, cu barbă, cu o carte groasă în mână, recitând în stilul lui caracteristic, localnicul turmentat din 1986 a zis pentru sine: „Ni, mă, aiesta-i popa!” și dus a fost.

Joi, 28 septembrie 2017, Serile de Poezie iar s-au încheiat în noapte, participanții mulțumindu-le soților Pârja, primarului și viceprimarului din Desești pentru ospitalitate.

 

 

Publius Ovidius Naso... (Grigorie M. Croitoru), nr. 10(173), octombrie 2017
Oct 30, 2017 at 11:00 PM

Grigorie M. CROITORU

PUBLIUS OVIDIUS NASO,

CÂNTĂREȚUL IUBIRILOR GINGAȘE

 

Anul acesta, 2017, se împlinesc 2000 de ani de la moartea celui mai mare poet elegiac latin și singurul care poate sta alături de Virgilius și Horatius. Acesta este Ovidius Publius Naso.

Am aflat că în orașul de la țărmul Mării Negre, Constanța, au început preparativele pentru a celebra solemn amintirea acestei personalități antice, pe care vitregia sorții a legat-o pentru eternitate de Tomis, orașul de pe țărmul Pontului Euxin.

Aflând vestea, mi-am adus aminte că, în anul 1968, când am fost prima dată la Mare, draga mea nevastă m-a prins de braț, când ne plimbam pe străzile orașului Constanța, și mi-a zis: „Ne abatem puțin din cale și te duc într-un loc să-ți arăt ceva, ce, sunt sigură, te va impresiona”. Am fost de acord, m-am lăsat în voia ei și m-a dus la statuia lui Ovidiu, executată în anul 1887 de sculptorul italian Ettore Ferrari, aflată în Piața Ovidiu din așa-numitul centru istoric al Constanței. Impresionantă lucrătură, parcă nu-ți venea să-ți dezlipești privirile de la ea. De pe piatra funerară am citit următorul text, până când l-am memorat și l-am purtat în memorie prin ani: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul/Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,/O, tu, ce treci pe-aici, dac-ai iubit vreodată,/Te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin” (traducerea liberă a lui Theodor Naum). Se zice că textul celebrului epitaf a fost compus de însuși Ovidiu, care își vedea, cu fiecare zi ce trecea, năruite nădejdile de a se mai întoarce la Roma, și transmis soției sale printr-o scrisoare, de la Tomis. 

La 2000 de ani de la moartea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul Pontului Euxin, se cuvine să spunem câteva vorbe despre acest „cântăreț al iubirilor gingașe” și să vărsăm, după obiceiul românilor, o picătură de vin, urmată, dacă se poate, și de o lacrimă.

S-a născut la Sulmona (Sulimona de astăzi), oraș situat în Italia de Mijloc, în anul 43 î.Hr., și a murit în anul 17 d.Hr. la Tomis. Provenea dintr-o familie veche de cavaleri, a făcut studii juridice, a practicat avocatura și a ocupat funcții în administrația imperiului. Ulterior, s-a dedicat poeziei, devenind cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma, după moartea lui Horațiu (8 î.Hr.). Printre protectorii lui s-a numărat însuși împăratul August. Același împărat, din cauza unor intrigi, îl va exila la Tomis, unde va rămâne până la sfârșitul vieții. Motivele reale ale exilului n-au putut fi elucidate nici până astăzi, rămânând învăluite în mister. Cercetătorii vorbesc însă despre o poezie, Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale ale împăratului sau se referă la faptul că Ovidiu „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”, adică ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata împăratului. Ca urmare, în timp ce se afla pe insula Elba, în toamna anului 8 d.Hr., Augustus hotărăște exilarea lui Ovidiu. În ciuda numeroaselor încercări, prin scrisori, de a obține grațierea, toate au rămas fără succes. 

Aflarea cauzelor exilului n-a fost posibilă din lipsa mărturiilor contemporane. Niciun document al vremii nu pomenește nimic. Nici istoricii din perioada următoare, Tacit și Suetoniu, nu transmit vreo știre. Singurul izvor din care cercetătorii au încercat să extragă cauzele au fost scrisorile trimise de Ovidiu de la Tomis, Tristele și Ponticele. Dar, este evident că însuși Ovidiu încearcă să ascundă adevărul. Poate că știa ceva interzis și chiar Augustus să-i fi impus, în cursul întrevederii cu poetul, să păstreze cea mai mare taină asupra vinii lui.

Într-o scrisoare (Cartea a II-a a Tristelor), Ovidiu pomenește, în treacăt, motivele care l-au trimis la Tomis, menționând „carmen et error”, o poezie și o greșeală: „Pe mine poezia și-o oarbă rătăcire/Pierdutu-m-a; pe-a doua n-o pot destăinui…”. Însă nici această mărturisire a poetului nu lămurește misterul.

Ca poet, Ovidiu a lăsat posterității cea mai amplă și mai variată operă poetică din antichitatea greco-romană. Opera sa poetică se desfășoară în trei etape distincte. Prima etapă cuprinde poeme de iubire, scrise înainte de exil. AmoresAmoruri, prima sa culegere, este povestea unei iubiri, imaginare mai degrabă, surprinse cu o rară finețe și virtuozitate în toate ipostazele. HeroidesEroine sau Scrisori ale unor eroine - 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personaje feminine mitice (Ariadna, Didona, Medeea etc.) adresate bărbaților iubiți (Theseu, Enea, Jason etc.). Ars amandiArta iubirii este un poem erotico-didactic în trei cărți (două adresate bărbaților și una femeilor), cuprinzând indicații asupra felului de a-și căuta o iubită, de a-i câștiga dragostea și de a i-o păstra. Arta iubirii este un document important cu privire la moravurile aristocrației și ale îmbogățiților timpului. Heroidele - o serie de scrisori imaginare scrise de femei celebre ale trecutului legendar iubiților lor.

Celei de-a doua etape de creație îi aparțin poemele mitologice. Dintre acestea amintim Fastele, un calendar versificat al sărbătorilor romane, începând cu prima lună a anului și oprindu-se după luna a șasea (ianuarie-iunie), un fel de cataloage ale evenimentelor istorice mari, ale ceremoniilor religioase, ale tradițiilor și ale obiceiurilor romane. Nenumărate pasaje sunt de cea mai autentică poezie.

Capodopera lui Ovidiu este poemul de dimensiunile Iliadei, intitulat Metamorfozele, 15 cărți în hexametri cuprinzând circa 250 de legende, începând cu creația lumii și continuând cu preschimbări legendare de oameni în alte făpturi, în plante, flori, arbori, stânci, constelații etc. Metamorfozele este singura operă a antichității, transmisă posterității, care cuprinde un număr atât de mare de legende. Datorită Metamorfozelor, Ovidiu este – alături de Homer – scriitorul antic care a exercitat cea mai mare influență asupra creațiilor culturale timp de două milenii.

A treia etapă a creației marelui exilat o constituie elegiile sale din timpul exilului la Tomis. Primele poartă titlul de Triste (Cântecele tristeții), celelalte - Pontice (Epistole de pe țărmul Pontului Euxin). Elegiile conțin o mare varietate de accente, exprimate printr-un ton sincer: durere, nostalgie, revoltă, mânie, melancolie, recunoștință, pasiune în iubire mărturisită soției sale rămase la Roma. Iată câteva versuri din Triste: „Eu zac aicea, lânced, la marginile lumii,/Și-n mintea mea răsare tot ceea ce-am pierdut./O, toate-mi vin în minte… Dar tu le-alungi pe toate,/ Tu, dulcea jumătate a sufletului meu!/Cu tine stau de vorbă și glasul meu te cheamă,/Nu-i zi și nu e noapte cu tine să nu fiu” (Tristia, III, 3).

Elegiile exilului au și o excepțională valoare documentară pentru cunoașterea trecutului țării noastre. A cântat locurile și oamenii acestei regiuni geto-scite și ne transmite informații prețioase, motiv pentru care Ovidiu a avut și va avea întotdeauna cea mai aleasă cinstire din partea noastră. Și acțiunea în curs de pregătire vine să confirme acest adevăr.   

Alte câteva versuri din  Triste vorbesc despre populația în mijlocul căreia trebuie să-și ducă viața poetul: „Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan/şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?/Deşi în acest loc sunt amestecaţi greci şi geţi,/ ţărmul ţine mai mult de geţii nedomoliţi./Sarmaţii şi geţii sunt mai numeroşi./Îi vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor./Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc/şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei./Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte./Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată./Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul,/pe care îl are legat la şold orice barbar” (Tristia, V, 7, 9 – 20).

 

Acțiunea ce urmează a se organiza în acest an în semn de cinstire a memoriei celui care a trecut în neființă cu două mii de ani în urmă pe pământul nostru îmi dă curajul să numesc anul 2017 ANUL OVIDIU! Chiar dacă autoritățile nu pomenesc nimic încă. Ele fac ceea ce știu cel mai bine: se ceartă!

Revista revistelor (Raluca Hășmășan), nr. 10 (173), octombrie 2017
Oct 30, 2017 at 11:00 PM

REVISTA  REVISTELOR

 

• În nr. 361/septembrie al revistei clujene TRIBUNA, îl întâlnim pe tânărul băimărean Marian Hotca cu o pagină de poezie, rubrica fiind completată cu alte două pagini de versuri semnate de Aura Christi și de Ela Iakab.

Laurențiu Malomfălean recomandă un „roman excelent”, Adio, Margot (Editura Humanitas, București, 2017), al Dianei Adamek. Aflăm că este vorba despre o „teribilă meditație asupra și deasupra timpului, întrețesută cu elemente de roman istoric”. Exegetul remarcă inventivitatea lingvistică, lexicul deosebit de bogat și documentarea asiduă, cerută de un roman care (însumând 18 capitole, acoperind 222 de ani) „te poartă, cu viteza timpului, în tot felul de locuri, înmănunchiate prin forța amintirii: se schimbă secole, războaiele napoleoniene cu mănăstirea din Amalfi & lămâii amenințând să îmbete pe oricine îi calcă pragul, iar după cel dintâi Război Mondial timpul bate și trece tot mai repede, iureș, val-vârtej, dinspre Irlanda, Egipt sau Polonia, pentru a se întoarce de unde a plecat”. Reținem comentariile favorabile ale domnului Laurențiu Malomfălean (Dragoste la ultima vedere) și trecem romanul Dianei Adamek pe lista celor de citit.

Cronica lui Constantin Cubleșan ne aduce aminte de amarele mărturii lăsate de Valeriu Anania și ne poartă Prin tenebrele temnițelor comuniste. „Scrise în diverse perioade ale vieții, în împrejurări deosebite, Memoriile lui Valeriu Anania (devenit ulterior Mitropolitul Bartolomeu) reprezintă, fără niciun fel de îndoială, o carte documentară, mai ales în privința lumii/universului carceral din perioada anilor duri ai impunerii comunismului în România” – astfel încadrează Constatin Cubleșan volumul apărut la Editura Polirom, în 2008. Este o carte de citit și recitit pentru valoarea și importanța restituirii adevărului, pentru sinceritatea destăinuirilor, „fără încercarea de a-și literaturiza experiențele dramatice, impunând imaginea unui erou care s-a călăuzit mereu în viață după preceptele morale ale credinței” și pentru faptul că aceste mărturisiri pot constitui „probe acuzatoare autentice pentru ororile săvârșite în cadrul sistemului opresional al comunismului, într-un eventual proces autentic de condamnare a acestuia” – arată exegetul.

Reținem și opiniile Oanei Pughineanu despre Arta care ne desparte (I), mai cu seamă că au ca pretext soluția adoptată de primarul orașului Baia Mare, Cătălin Cherecheș, în noiembrie 2014, de a invita studenții de la UAD pentru a picta un zid menit să împrejmuiască blocurile în care trăiește o comunitate săracă, formată în mare parte din rromi.

Proză semnează Gheorghe Chiriac și Ștefan Aurel Drăgan. Dorina Brândușa Landén oferă un interviu realizat cu artistul plastic Herman Noordermeer (Olanda): Este mult mai important dacă un spectator se îndepărtează de o lucrare ca de un coșmar decât să treacă ridicând din umeri.

 

***

• Citim în ARCA (nr. 7-8-9/2017, Arad) un interviu interesant cu îndrăgita poetă și traducătoare Nora Iuga, realizat de Titus Crișciu. Aflăm despre rolul important pe care l-au avut în formarea intelectuală și morală a acesteia profesorii G. Călinescu și Tudor Vianu. Nora Iuga mărturisește, printre altele, că inițial și-a dorit să devină actriță, aspirație care a avut benefice repercusiuni în activitatea sa poetică: „În momentul când apar pe scenă știu să captez publicul înainte de a reuși să-l prind în mrejele valorii mele poetice”. Autoarea vorbește și despre interesul de a ajuta tineri scriitori în demersul lor literar. O altă întrebare vizează opinia acesteia despre erotism ca o condiție esențială pentru un creator. Considerându-se o luptătoare, o persoană puternică, Nora Iuga impresionează și prin permanenta euforie și prin bucuria de a trăi: „Îmi găsesc resurse de bucurie. Iubesc viața și știu că și la 90 de ani poți să te bucuri în fiecare clipă, dacă îți găsești singură prilejuri de bucurie”. Deși afirmă că premiile și distincțiile nu o încântă foarte tare, dintre multele primite, susține că două au bucurat-o în mod special: Premiul „Frederik Gundorf”, conferit în 2007 de Academia Germană, și Ordinul Național „Pentru Merit”, acordat de președintele Klaus Iohannis, pentru dăruirea și talentul cu care s-a implicat în promovarea imaginii României.

Vasile Dan scrie despre Ulise valahul – ingeniosul poet, traducătorul neobosit din română în sârbă și invers, charismaticul personaj public Adam Puslojić, „veșnic călător prin spațiile noastre românești”, „o apariție nonconformistă și originală”. Volumul recenzat este Inscripții abrupte (Editura Școala Ardeleană, 2016), în care Vasile Dan observă „versuri aspru meșteșugite, în stil inconfundabil”.

Gheorghe Mocuța realizează o incursiune în lirica Magdei Cârneci, îndreptându-și atenția asupra volumelor Haosmos și alte poeme (Editura Paralela 45, 2004) și Viață, poeme ocazionale, 1995-2015 (Editura Paralela 45, 2016), în cronica Magda Cârneci: energii și delire.

Versurile acestui număr sunt semnate de Ramona Băluțescu și de Vasile Mic. La paginile de proză îi citim pe Dana Gheorghiu (Vina – fragment din romanul în pregătire Stil Diwal), pe Andrei Mocuța (Superman vs. Salinger, Dandy Man și alte proze scurte), pe Cornel Nistea (Vânzătorul de apă colorată), pe Aurora Dumitrescu (La Mănăstirea Kopan fragment din romanul în pregătire Șamanul).

La rubrica „Restituiri”, Lucian-Vasile Szabo scrie (în Camil Petrescu și verbul jurnalistic) despre înverșunata activitate de gazetar a lui Camil
Petrescu. Iulian Negrilă aduce în atenția cititorilor aspecte din universul cotidian al poetului Vasile Alecsandri, publicând trei scrisori ale acestuia către episcopul de Roman, Melchisedec, și o scrisoare în limba franceză către un cunoscut al său.

Gheorghe Schwartz face o lectură și o analiză pertinente volumului lui Andrei Mocuța, Portret al artistului in absentia. J. D. Salinger: o monografie (Editura Universității de Vest, Timișoara, 2015).

Despre volumul lui Cornel Ungureanu, Arta paricidului la români (Editura Cartea Românească 2017), scrie Constantin Dehelean – „o carte tulburătoare de la început până la sfârșit”. „Rod al unor decantări de subsol, de addenda la numeroase studii, Arta paricidului la români ar putea fi un capitol din Istoria secretă a literaturii române, lucrare apărută cu circa zece ani în urmă” – consemnează cronicarul.

Literaturile române postbelice (Ion Simuț, Editura Școala Ardeleană), „o carte care urmărește relația scriitorilor cu puterea politică în perioada postbelică”,  este prezentată de Oana Neicu.

Carmen Neamțu supune atenției (în recenzia Ce curiozități mai aveți?) volumul lui Cristian Pătrășconiu, Întrebări puse La Punkt (Editura Universității de Vest, Timișoara, 2017), „o carte reconfortantă, de vacanță”, care propune întâlniri cu zece personalități ale lumii literare românești (Adriana Babeți, Marcel Tolcea, Mircea Mihăieș, Ioan T. Morar, Vasile Popovici, Robert Șerban, Cornel Ungureanu, Daniel Vighi, Dan Negrescu, Smaranda Vultur), sub formă de interviuri publicate între 2015 și 2017 pe site-ul LaPunkt.ro. Autoarea articolului remarcă faptul că, prin întrebările adresate, Cristian Pătrășconiu dovedește o bună cunoaștere a invitaților săi și a întreprins o temeinică documentare, însă critică tehnoredactarea nefericită a cărții, considerând că „lipsa șapourilor, a titlurilor și mai ales a intertitlurilor captivante aduce un deserviciu dialogurilor”.

O întâlnim și pe scriitoarea băimăreană Florica Bud în paginile acestui număr al revistei „Arca”, volumul Mi-e dor de o pohtă bună (Editura Mașina de Scris, București, 2011) fiindu-i recenzat de Constantin Butunoi. Poftiți la masa literaturii – ne îndeamnă acesta spre lectura cărții care „ne face părtași la o copilărie petrecută în mediul rural”, subliniind faptul că scriitura Floricăi Bud „este atât de bine amprentată, încât poate fi recunoscută și fără semnătură”.

 

Raluca HĂȘMĂȘAN

 

 

 

Parodii (Lucian Perța), nr. 10(173), octombrie 2017
Oct 30, 2017 at 11:00 PM

Lucian PERȚA

 PARODII

 

Ilie T. ZEGREA

 

Lecția de caligrafie

 

Oho,

Cum îmi mai lunecau pe hârtie în tinerețe

Literele, toate bine rotunjite din penițe…

Cum fiecare cuvânt era oglindă retrovizoare

Către un constructivism clasicizant, râvnitor de onoare.

 

Vântul și ploaia, troienele chiar au încercat

Să mă oprească din drumul pe care am apucat.

La marginea nopții, de multe ori de îngeri condus,

Am spus totdeauna răspicat tot ce aveam de spus.

 

101 poeme am strâns și în lume

Le-am dăruit celor ce-au știut anume

Cum prin istorii statui de cuvinte să facă

Și chiar de probleme de viață și moarte-ar fi fost, să nu tacă!

 

Dar nu am atins perfecțiunea în formă, se pare,

Că poate, pentru formă rotundă, ce-am scris n-a avut căutare.

Am constatat și constat zi de zi tot mai îngândurat

Că sub forma rotundă multe cuvinte s-au plafonat.

 

De aceea recomand celor ce mai fac de acum caligrafie,

Să nu mai rotunjească literele când le scriu pe hârtie,

Ci, dacă vor să răzbească în lume, să fie-mplinite,

Să le facă odată, pentru Dumnezeu, mai ascuțite!

 

 

Iarba verde de acasă

 

Când ornicul amintirii bate ceasul frumos

Gândul mă poartă spre Sinăuții de Jos

 

Spre satul copilăriei mele devastate

De amintiri, numai bune de pus într-o carte

 

Inima-mi bate și-acum, rușinată, spre vară,

Când e un timp al ierbii mereu, acolo, la țară.

 

Acolo, în iunie, ieșea tot omul din casă,

Cu demnitate pregătit pentru prima coasă.

 

Eu, cu fața lipită de geam, îi priveam

Cum tăiau iarba, nemiloși, și plângeam.

 

Nu încercam să-i opresc, știam că-i inutil,

Cine ar fi ascultat ruga mea de copil…

 

Anii au trecut și, întors astă vară în sat,

Iar timpul ierbii am prins, dar, ciudat,

 

N-am mai auzit bătându-se coasa și-am întrebat,

Cu respirația-ntreruptă de emoție, ce s-a-ntâmplat…

 

Ne-a fost milă de iarbă, mi s-a spus, coasa o doare,

Așa că tot omul cosește azi cu motocositoare!

 

***

 

De multe ori, prin veacuri, poeții fost-au aceia

Ce marginile nopții rațiunii-au luminat,

Scoțând parcă din mâneci de îngeri triști ideea

Numai de ei găsită, ce lumea a salvat.

 

 Visezi și tu acuma, poete, la salvare?

Ai cumva o idee ce face-te-ar statuie?

Hai, lasă-te de vise, știm noi ce ești în stare,

E clar că izbăvire prin tot ce scrii tu nu e.

 

 Cum? Mai invoci trecutul, te crezi un fel de Noe

Ce poate să salveze prin poezii prezentul?

A, deja ești obraznic, așa că dați-mi voie,

Aduceți ghilotina, decapitați Poetul!

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 51 - 60 din 1969

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.