top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Farmecul unui spațiu binecuvântat (Gelu Dragoș), nr.9(184),sept 2018
Oct 03, 2018 at 11:00 PM

 

Gelu DRAGOŞ

FARMECUL UNUI SPAŢIU BINECUVÂNTAT

O prietenă şi o colegă bună, Angela-Monica Jucan, originară din Cluj-Napoca, cea care s-a ocupat cu profesionalism şi dăruire de revista şi site-ul „Bibliotheca septentrionalis”, părăseşte Baia Mare şi Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, locul ei de muncă, dar nu oricum, ci lăsându-ne ca zestre nouă, maramureşenilor, volumul Înstelatul Finteuş, editat de bibliotecă.

Cartea, apărută în cadrul programului cultural „Maramureşul perpetuu”, seria „Aniversări”, coordonator dr. Teodor Ardelean, se referă la Corul Bărbătesc din Finteuşu Mare, un cor înfiinţat odată cu Marea Unire şi care şi-a susţinut primul concert la Şomcuta Mare. Citind cartea scrisă de Angela-Monica Jucan, mi-am dat seama ce muncă de Sisif, cât timp a trebuit să aloce pentru a ieşi o carte mai ceva ca o monografie!

Autoarea se opreşte cu migală la fiecare membru al corului, se apleacă asupra locului naşterii, a familiei, a ceea ce cântă fiecare – tenor I, tenor II, bariton, bas – ba mai mult, şi la direcţiile zodiacale clasice ale fiecăruia, după calendarul arboricol şi după cel asiatic. Un interes sporit îl acordă dirijorului actual al corului, prof. Andrei Dragoş (Andrei a lui Nistoru lui Patric a Birăului), despre care aflăm că este corist din anul 1963, tenor I şi dirijor al corului din 2003. Dar iată şi ceilalţi corişti care şi-au adus contribuţia, de-a lungul timpului, la prestigiul actual al acestuia: Alexandru Ioan Avram, Adrian Barbu, Liviu Barbu, Dorel Petre Câţu, Vasile Chira, Dionisie Coteţ, Gheorghe Coteţ, Ioan Dumitru Coteţ, Toma Coteţ, Dinu Stelian Criste, Nistor Criste, Vasile David, Nicolae Dobrescu, Aurel Dragoş, Mircea Dragoş, Patric Gabriel Dragoş, Valeriu Nistor Dragoş, Gabriel Valer Fătul, Ioan Fătul, Ioan Valer Fătul, Adrian Floruţă, Augustin Roman Grobei, Florin şi Ionuţ Ilie, Corin Iulian Ionescu, Vasile Gherasim Ionescu, Vasile Lobonţ, Teodor Lörinţ, Gheorghe Mihaşca, Nistor Morariu, Dumitru Muntean, Grigorie Muntean, Mircea Mureşan, Lucian Oniga, Ioan Marian Pop, Marinel Popan, Toma Romocea, Liviu Leontin Sabău, Ionuţ Marian Sadoveanu, Aurel Sztan, Cosmin Dacian Tămâian, Ioan Tînc, Bogdan Andrei Urs, Ioan Vasile Uţă, Gheorghe Vălean şi Valer Zamfirescu, ultimul – solist al corului din anul 1982. Tot din această carte despre patrimoniul Maramureşului muzical aflăm că de-a lungul timpului au ascultat cu încântare acest cor personalităţi cum ar fi poeţii Adrian Păunescu, Nichita Stănescu şi Ioan Alexandru, compozitorii Liviu Borlan, Horia Moculescu sau prof. dr. Radu Motica. Ar mai fi de subliniat faptul că acest cor a primit distincţii importante la festivalurile de gen din Ungaria, Polonia, Letonia, Elveţia, Republica Moldova, Italia, Franţa, Portugalia.

Poate că cel mai bine ar fi să o cităm pe Anca Sima, cea care semnează Prefaţa cărţii, despre autoare şi munca ei: „Acum, la un veac de existenţă prin cântec şi tradiţie a Corului Bărbătesc din Finteuşu Mare, colega mea, Angela-Monica Jucan, bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, impresionată de activitatea acestei formaţii artistice, s-a încumetat să surprindă în această lucrare într-o altfel de lumină aceşti bărbaţi luminoşi. Autoarea are o înclinaţie deosebită spre cărţi, spre cercetare, lucru ce reiese şi din alte volume ce-i poartă semnătura – Optimismul bacovian şi «Patologia» lui Păcală sau Simptomatologia sănătăţii – sau din activitatea publicistică. De asemenea, ea a realizat mai multe volume biobibliografice. În lucrarea sa, Angela-Monica Jucan urmăreşte personalitatea, caracterul fiecărui corist atât prin date concrete din viaţa şi activitatea acestuia, cât şi prin semnele zodiacale ce-l reprezintă”.

Aşadar, o carte cât o lume, care se doreşte a fi şi un omagiu, în Anul Centenar, acestor corifei ai cântecelor româneşti străvechi, ai cântecelor patriotice, cu tentă folclorică ori ai cântecelor religioase. Aş putea să mai scriu doar atât: mulţumim, înstelata Angela-Monica Jucan!

 

 

Nicolae Dabija - prozatorul (Mircea Popa), nr. 9(184),septembrie 2018
Oct 02, 2018 at 11:00 PM

 

Mircea POPA

NICOLAE DABIJA – PROZATORUL


Nicolae Dabija este un scriitor imprevizibil. Inteligența sa debordantă, fantezia nestăvilită îl duc mereu spre alte zări ale creației. Vorbim mai întâi de poet, domeniu în care el și-a câștigat un loc bine definit în lirica contemporană a Basarabiei. Alături de Grigore Vieru, numele lui este tot mai rostit pentru ideea de poezie pe metereze, poezie de căutare a rădăcinilor etnice și istorice, cu o reverberație profetică și de mare încărcătură simbolică. Drumul poeziei spre marile zări ale creației s-a intersectat însă destul de repede și  într-un chip salutar cu chemările unei interiorități mai largi și mai dinamice, adăugând protestatarismului său nuanțe noi de expresivitate și putere de seducție date de orizonturile mai largi ale prozei. Aici a devenit repede un prozator de succes, deoarece el a realizat mai bine ca alții legătura dintre orizontul de așteptare al publicului și natura scrisului său.

În aceeași manieră de reabilitare a virtuților basmului și cu aceeași tăietură stilistică se prezintă și cel de al doilea roman al său, Te blestem să te îndrăgostești de mine (2017). De data aceasta, tehnicile narative sunt mai complexe, îngemănarea lor mai subtilă. Combinația dintre un roman picaresc, un roman de investigație detectivistă și metodele de deconstrucție ale narațiunii moderne lasă să se întrevadă preocuparea specială a autorului pentru latura de senzațional și de ieșit din comun. Practic, romanul dispune de două părți bine delimitate: cea dintâi, care statuează coordonatele relaționiste dintre personaje și trasează linia de evoluție a lor, și cea de a doua, care aglutinează o suită de narațiuni independente, care se rotesc în jurul unui nex axial legat de tema „iubirii imposibile”. Tehnica de așezare în pagină e una originală, fiecare text beneficiind de un fel de motto aluziv, care deschide printr-un dialog imaginar situațiile epice care vor urma. Este vorba în ultimă instanță de o povestire în ramă, care beneficiază de ramificații complexe și de răsturnări spectaculoase, cu repercusiuni evidente asupra stilisticii textului. Ingeniozitatea tematică, aceea a căutării nesfârșite și a testării puterii de consecvență, a energiei personajului, pus să se lupte cu primejdii și încercări psihologice nenumărate, la fel ca „pericolele” pe care orice basm le generează. Romanul posedă ca atare, un număr nelimitat de „ingrediente” menite a spori haloul de taină, senzație și miraculos. Ca atare, avem de-a face cu un roman de succes, exploatând tehnicile de învăluire ale modernității și apăsând mai mult pe latura de senzație a erotismului inaccesibil. Mitul „păsării albastre”, prin plasarea lui într-o zonă a absolutului romantic, revine într-o structură basmică elastică și plină de neprevăzut, asigurând romanului un succes dinainte calculat, rezultat dintr-un joc atractiv al unei fantezii fecunde și voluptuoase, utilizând o subtilă tehnică a alternanței și a dispunerii contrariilor. Tehnicile de închidere alternează la modul rafinat cu tehnici de deschidere, transformând discursul amoros într-un discurs al diversității, agrementat cu multe elemente de umor, de expresivitate stilistică, cu jocuri și expresii sintagmatice venind dintr-o zonă a oralității paremiologice.
Subtilitățile de limbaj vin să deschidă mereu acolade și retranșări în zona fabulosului și a iraționalului, cu trimiteri spre abisalul uman incantatoriu și divinizat. Structura basmică a eroului este dată de tenacitatea robustă și insațiabilă cu care dorește să-și împlinească destinul în ciuda tuturor piedicilor și obstacolelor care îi ies în cale. Odată ce a cunoscut-o pe Oana Nour, o femeie stăpânită de demonul negației și al contrazicerii, el nu mai poate depăși această fază a erotizării în trepte, bine subliniată și transpusă actanțial, urmând să-și împlinească destinul într-o căutare obstinată și reducționistă. Tocmai prin faptul că simbolul feminității ideale ce îi apare în cale e reprezentat de o femeie deloc conformistă și tranzacționistă, care este Oana Nour, femeia care l-a salvat de la moarte dând un telefon la urgență în timp ce el se afla într-o criză fatală. Personajul masculin, arhitect de oarecare succes, se lasă fascinat tocmai de latura a-normalității ființei pe care o cunoaște și pe care o decretează în forul său interior drept unicat. Acest mit al inaccesibilității feminine a mai fost tratat în literatura noastră mai ales de prozatorul Gib Mihăescu, care a făcut din literatura sa un adevărat labirint de căutări și iscodiri ale unei feminități ideale, imposibil de prins într-o formulă definitorie. De la cazul Oanei Nour, femeie care îl părăsește tocmai pentru a nu-l „nenoroci”, ea fiind rău bolnavă de rinichi, făcând săptămânal dialize, personajul masulin, rămas în derută și în situația de nu accepta obișnuitul, devine el însuși un colecționar de „amoruri imposibile”. În căutarea femeii care l-a contrariat mai mult decât l-a cucerit, el rătăcește prin lume în căutarea Oanei, care l-a blestemat la plecare tocmai prin această frază provocatorie: „Te blestem să te îndrăgostești de mine!”, devenind un cavaler fără speranță și fără noroc, făcut să joace rolul etern al aspirantului într-o partitură scenică cu diferite decoruri. Cele două părți simetrice primesc astfel completitudine și rațiune de a exista.

Profesoară de matematică, cu viață singuratică și redusă la cotidianul domestic, Oana Nour vine la prima întâlnire deghizată într-o femeie epuizată și șleampătă, tocmai pentru a evita orice avans. Se întâmplă însă ca tânărul arhitect să-i propună o serie de ieșiri în natură (ocazie de a „survola” locuri și peisaje din Republica Moldova cu un grad turistic remarcabil), ceea ce o cucerește treptat. Trăind aceste experiențe existențiale, ea se lasă prinsă în jocul nevinovat al cunoașterii, dar, presimțind pericolul unei iminente iubiri („A iubi? Înseamnă a plânge fără lacrimi”), ea dispare fără urme din viața tânărului, determinându-l s-o caute cu exasperare și tenacitate. „Blestemat să iubească cum n-a mai iubit nimeni niciodată pe pământ”, personajul nostru devine un colecționar de cazuri rare de iubire imposibilă. Fiecare dintre aceste „povești” are aerul ei de neprevăzut și de ingenios. Sunt iubiri delicate și duioase, alături de altele viforoase și amarnice, devastatoare și parodice, criminale sau ironice, fiecare caz devenind pentru el un prilej fabulos de a cunoaște oameni noi și experiențe de viață liminare, fiecare dintre noile cunoștințe furnizând câte o poveste de dragoste ieșită din comun. Iată câteva din titlurile care le definesc: Fericit în infern, Despre fata cu ornicul în piept, Prima dragoste e totdeauna ultima,  Istoria unei bănci înmugurite, Biblioteca fără cititori, În țara condusă de sosii, Femei de duminecă, Călugărul fără schit, Diavolul îndrăgostit etc., tot atâtea situații în care se fac acide radiografii și observații sociale și politice, critica birocrației administrative, a lipsei de cultură, a modernismului ignorant și străinist, a sistemului totalitarist sau parazitar. Evoluând între utopie și realitatea cea mai cruntă, sugestiile critice și ironice ale textului conțin o mare cantitate de reflecții filosofice amare, care sunt urmărite cu reală satisfacție, jocurile textuale ale autorului fiind întotdeauna de cea mai bună calitate. Așa sunt, de pildă, povestirea intitulată Istoria unei priviri, care apelează ingenios la argoul închisorilor, sau cele care pun la încercare pe călugărul din pustie, încât femeia, care se străduiește să-i inoculeze păcatul, se convertește ea singură la credință. Evenimentul lumesc se umple de evlavie, iar puterea sacrului își capătă iluminări astrale. Semnele lumii reale se contopesc într-un chip miraculos cu cele ale unei lumi plasate sub aura veșnic biruitoare a trăirilor iluminate lăuntric, sub aura credinței creștine (Actorul). Transformările lăuntrice sunt transcrise într-un limbaj poematic-simbolic ce respiră propria lui irealitate: „Era noaptea când stelele au căzut toate din cer și s-au sfărâmat de pământ. Noaptea ispitei”. În cele din urmă, șirul experiențelor pătrunse de taină și de comunicare sacră se finalizează prin convertirea plămadei umane la simbolistica gravă și complexă a inocenței, a purității sufletești și a puterilor care conservă latura luminoasă a ființei umane, înstăpânind-o biruitoare deasupra Răului și a maculării. Cartea comunică acest mesaj tonic și biruitor al jertfei cristice prin care omul adevărat se ridică până la pragul dumnezeirii, transpunând gestica biblică  printr-un act de depășire a propriei materialități. Finalul cărții este unul de înălțător și uman
happy-end, deoarece tânărul arhitect își dovedește consecvența atitudinii acceptând să doneze Oanei Nour unul dintre rinichii săi, tocmai într-un moment în care ea este amenințată definitiv cu intrarea în zona morții clinice.

          Recentul roman al lui Nicolae Dabija este o carte care pune la încercare toate valențele creatoare ale autorului, obligându-l pe cititor să-i urmărească metamorfozele, de un fantezism debordant și de un imagism contagios, fără întrerupere până la sfârșitul lecturii. Faptul atestă cu asupra de măsură calitățile naratologice ale autorului, care intră astfel cu capul sus în grupul de elită al romancierilor noștri contemporani. 

 

 

 

Horvat iarăși despre Liviu Rebreanu (Marian Barbu), nr. 9(184), septembrie 2018
Oct 02, 2018 at 11:00 PM

 

Marian BARBU

HORVAT IARĂȘI DESPRE LIVIU REBREANU


Din îndepărtatul Maramureș, am primit la Craiova o ispititoare carte, intitulată sec, științific (à la Nicolae Balotă), De la Ion al Glanetașului la Apostol Bologa – doi eroi, două destine, 2017, semnată de binecunoscutul istoric literar Săluc Horvat.

Îl știam pe distinsul ardelean de mai multă vreme, mai exact de la colaborarea mea târzie la revista „Nord Literar”, de când universitarul
Gheorghe Glodeanu mi-a propus colaborarea. Apoi, am cunoscut pe Gheorghe Pârja, mai apoi pe Daniela Sitar-Tăut. Apoi... Apoi... Și dintr-o dată, revista a intrat în atenția mea, lună de lună, avându-l ca director executiv pe domnul Săluc Horvat.

Îl percepusem ca fiind îndrăgostit de Eminescu – are fructuoase și lăudabile contribuții în domeniu. Acum se dovedește un foarte bun înțelegător al lui Liviu Rebreanu, pedalând pe două dintre romanele lui – sigur cele mai importante: Ion și Pădurea spânzuraților. Unul cu predominante probleme sociale, celălalt, în registru teoretic, al conștiinței și al frământărilor psihice, în momente-cheie ale vieții.

Sunt două cărți de bază ale literaturii interbelice – și nu numai – ale unui autor european, care a știut să ardă etapele pernicioase ale culturii române și să dea două capodopere, într-un timp plin de grele învălmășiri sociale și politice, ale lumii ante și postbelice ale Primului Război Mondial.

Experiența de nuvelist român – după numeroasele popasuri în limbile maghiară și germană, cu diverse – trebuie datată de la 15 octombrie 1909, când Liviu Rebreanu sosește în București. Prin Ilarie Chendi, ajunge la cenaclul lui Mihail Dragomirescu. Severul critic literar, încântat de proza pe care o scria ardeleanul – vezi publicarea în „Convorbiri critice”, pe luna august, a nuvelei Golanii  – îi oferă postul de secretar de redacție al revistei sale.

Este din ce în ce mai cucerit de ofertele profesionale. La Craiova, Emil Gârleanu, fiind numit director al Teatrului Național, îi oferă postul de secretar literar. Două reviste de prestigiu – „Luceafărul” și „Viața Românească” – își deschid paginile cu multă generozitate noului venit.

În 1912, odată cu apariția volumului de debut, la Orăștie, Frământări, nuvelistul în limba română își dovedește sieși că-și cunoaște pe deplin destinul valah. Continuă cu volumele Mărturisiri și Golanii, Calvarul. În 29 decembrie 1919 i se joacă piesa Cadrilul.

Aceste prezumtive scrieri pregătesc, într-un fel, apariția romanului Ion, din 20 noiembrie 1920. El a constituit o încununare literară a scrisului rebrenian și o premieră națională a temei pământului care, prin extindere, în înveșnicirea ei în specificul românesc. Este, de fapt, prima mare bornă tematică pe care străinătatea o recunoaște și o citează.

Cartea domnului Săluc Horvat se construiește aidoma schemei din edițiile colecției de Texte comentate, a Editurii „Eminescu”, din București. Misiunea de astăzi a Editurii „Școala Ardeleană”, din Cluj-Napoca, se dovedește cu nimic mai prejos, prin asemenea înscrisuri de nobilă acuratețe științifică.

Dacă înainte pe Săluc Horvat îl prenumăram printre pasionații de opera și viața lui Eminescu (vezi una dintre contribuțiile acestea), de acum, se cuvine să-l identificăm printre mulții contribuabili la descifrarea sensurilor operelor și ale lui Liviu Rebreanu. Cu osebire, ale celor două romane, comentate par lui-même.

Comentariul simpatetic pe care îl inițiază în jurul celor două romane, după cum ingenios a sesizat prefațatorul, distinsul Mircea Muthu, clarifică multe semne de întrebare pe care și le pune fiecare generație de cititori.

Meritul inconfundabil se află în analizele de caz ale personajelor despre care istoricul literar face vorbire în cadrul unei cazuistici de fond. Vreau să spun că Săluc Horvat dezvoltă volute narative în jurul fiecărui personaj în parte, cred pentru asimilarea de nuanțe. Se detașează comentariile circumscrise personajelor Ion (Pop al Glanetașului),Vasile Baciu, George Bulbuc – în general nume de bărbați, după o concepție filozofică a nemților. Mai apăsată este această teorie în Pădurea spânzuraților. Aici criza de conștiință se ivește mai des și vizibil la mai mulți intelectuali, și de o parte, și de alta, începând cu Apostol Bologa. Chiar și oficialii Klapka și Karg au crize de conștiință. Dar puși în fața unei situații-limită, cum era războiul, trebuia să decidă rapid și fără remușcări. Datoria, înainte de toate!

Este aici o resuscitare, dacă nu o actualizare a uneia dintre temele Renașterii. Numai că se verifică în cu totul și în alte condiții, și sociale, și politice. Deducem că ciclicitatea temelor este omniprezentă în literatura lumii. Și cum am convenit că Liviu Rebreanu se preumbla destul de lejer în literaturile maghiară și germană, deducem înțelepciunea afirmației mele.  Ba mai mult, cât de minoră era literatura română, fie și pe cele două paliere – socială și de conștiință – pe care el, Liviu Rebreanu, le-a statornicit, dându-le viabilitate, consens și reperabilitate.

Cele două cărți au rămas, peste timp, ca un far pentru a lumina, înainte și după, personalitatea unui scris și a unui scriitor. Iar domnul Săluc Horvat a confirmat cumva cultul românilor pentru reprezentanții scriitorilor în veacul vecilor.

Astăzi, când literatura noastră, romanul în speță, sub tăvălugul modelelor străine, nu întotdeauna cele mai fericite, are o criză a decăderii prelungite. Mai ales sub raport stilistic și mai mult tematic.

Istoricul literar de azi nu s-a lăsat influențat în niciun fel de scrierile contemporane sieși, el a fost mână-n mână cu tradiția. Ba, didactic, de câte ori s-a ivit ocazia, a despărțit apele în două: biografiile personajelor, de o parte, cu forma lor civilă de existență, și postura literară, inventată de autor, în datele statistice ale durabilității literare.

Săluc Horvat a dat viață tuturor personajelor literare și, substituindu-se creatorului acestora, le-a comentat ca atare.

          Știind cui se adresează cartea sa – „vârstelor formative din mediul liceal” –, ca un ghid din antichitatea romană, coboară în pădurea de semne, luminând calea învățăceilor, până la ieșirea din subterana semnificațiilor, până la ajungerea simbolurilor din context și până mai departe.

Apostol Bologa, în forma descrisă în această de folos carte, mi se pare că este un personaj universal ca și Hamlet. Are aceleași crize luminoase. Iată un citat: „La data stabilită, familia Bologa luă loc în strană. La momentul rostirii rugăciunii, cu fruntea sus, cu mers apăsat, Apostol trecu în fața ușii împărătești, căzu în genunchi, și împreună mâinile. Peste o clipă, glasul lui subțire, ca un fir de mătase albă, fâlfâia în tăcere, înecat de respirație, se ridică spre tavanul înstelat, se coboară printre sutele de oameni. Ochii lui văzură, la început, în altar, pe protopopul Groza, zâmbindu-i cu blândețe și încurajându-l, pe urmă însă rămase numai crucea aurită sus, parcă-ar fi plutit în văzduh.

Apoi, tocmai în clipa când se închina, la încheierea rugăciunii, se deschise deodată cerul și, într-o depărtare nesfârșită și totuși atât de aproape lui, apăru o perdea de nourași albi, în mijlocul cărora strălucea fața lui Dumnezeu ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoșătoare și, în același timp, mângâietoare ca o sărutare de mamă”.

Apostol Bologa, cu permanentele lui îndoieli, ilustrează într-un grad înalt un caz de psihologie clinică. Prin autoanaliză, crede că și-l poate rezolva prin eros, logodindu-se cu Ilona, fiica groparului Paul Vidor.

Și aici, învățatul istoric literar, autorul luminoasei cărți, intră în plin secol 19 francez și român, dând glas fiziologiilor celor două personaje – tată/fiică. De altfel, în sobra fotografie de pe copertă, realizată în sepia, le este atașată imaginea locotenentului Bologa mână-n mână cu iubita lui. Tata, ținând  în mâna stângă o codirișcă de mânat caii, înmănușat cu opinci și nojițe – vreme de iarnă, nu glumă.

Rupsese nu demult logodna cu Marta, fiica avocatului Domșa, care se dădea în vânt după un ofițer maghiar de vânători imperiali! Rebreanu lăsând să se înțeleagă că și din această cauză hotărâse să se înroleze în armată. Deci, scriitorul îi creează protagonistului o întreagă cazuistică folosind din plin tehnica modernă a contrapunctului.

Conștiință superioară a faptelor și a evenimentelor momentului, Apostol Bologa îl roagă pe preotul Boteanu să-i spună mamei lui să aibă grijă de logodnicele sale, pentru că ele i-au mângâiat sufletul.

Reiau și precizez încă o dată contribuția de excepție a lui Săluc Horvat la glosarul pertinent și la obiect făcut tuturor personajelor din cele două romane. Ba la romanul Ion a redactat un indice alfabetic al personajelor care populează întreg demersul narativ al scrierii (111). Iar dintre personajele romanului Pădurea spânzuraților a reținut doar pe cele care purtau un nume propriu.

Eu văd pentru prima dată o bibliografie critică exclusiv calată pe scriitorul Liviu Rebreanu și opera sa (ordonată tot alfabetic). Așa cum stă bine unei bibliografii oricând citabile.      

 

 

 

„Am încercat să radiografiez singuratatea...” - Augustin Buzura(Daniela Sitar-Tăut),nr9(184)sept2018
Oct 02, 2018 at 11:00 PM

 

Daniela SITAR-TĂUT

„AM ÎNCERCAT SĂ RADIOGRAFIEZ SINGURĂTATEA  LA DIFERITE VÂRSTE, CU PRECĂDERE ACEA SINGURĂTATE DINAINTEA ÎNTÂLNIRII DECISIVE CU ETERNITATEA“1

 

L-am întâlnit pe Augustin Buzura doar de două ori. Ultima dată, la Zilele „Nordului Literar” din 2008, cred. Pentru mine nu era Domnul Academician. (N-am fost vreodată prea reverentă în fața titlurilor. Și, pe lângă asta, mă mai intersectasem în varii circumstanțe cu Nicolae Breban). Îi spuneam chiar, în glumă, cu insolența pe care ți-o dă, hai să spun, totuși, vârsta, „Înălțimea-Voastră”, „Super-Înălțimea-Voastră”. Era unul dintre autorii-mit, dragi mie, încă din liceu. Pentru psihologismul, pentru felul în care știa să spună spusele ne-spuse. M-a dezarmat. Prin naturalețe, simț al umorului, cumsecădenie. L-am întrebat atunci cum de, venerabil și-academician pe deasupra, nu-și scrie memoriile. Mi-a răspuns că va publica peste puțin timp un caiet despre dragoste și singurătate și că ar fi curios să-i spun cum îl văd. Am mai vorbit o vreme despre relațiile la diferite vârste. Parcă eram pusă la poligraf... Avea darul curios de-a mă vedea, de-a mă citi. Cu privirea aceea de peste ochelari. În fața lui nu mi-am zornăit nici neologismele. Și nu trebuia nici să par o altcineva... 

Deși Nici vii, nici morți este ultima apariție editorială a lui Augustin Buzura (Rao, 2013), adevăratul testament literar, din punctul meu de vedere, poate fi considerat tomul Raport asupra singurătăţii, subintitulat Primul caiet (Editura Polirom, 2009), melanj de confesiv, diaristic, asezonat deseori cu glisări eseistice, gnomice. Cu puțin timp anterior apariției volumului, Angela Marin încearcă, într-un incitant interviu (Dialog cu Augustin Buzura: „Mai mult decât propria-mi suferință mă doare suferința altora“, „Cultura”, nr.192 / 2008-09-25), să devoaleze tainele scripturale ale cărții cu titlu atât de frust.

„Angela Martin: Două mari evenimente au loc acum și aproape simultan în viața dumneavoastră și în viața noastră literară. În primul rând, peste câteva zile, în 22 septembrie, veți împlini 70 de ani. Cred că v-ați făcut cel mai frumos cadou de ziua dumneavoastră scriind Raport asupra singurătății, pentru că, iată, apariția lui este iminentă la Editura Polirom. De ce l-ați intitulat atât de auster, Raport? Vreți să sugerați astfel o schimbare de optică asupra singurătății? Asupra singurătății personale? Asupra celei colective?

Augustin Buzura: Am încercat să radiografiez singurătatea la diferite vârste, cu precădere acea singuratate dinaintea întâlnirii decisive cu Eternitatea. Nu am ocolit, firește, nici singurătatea colectivă pe care am trăit-o atâta vreme. Am fost zeci de ani singuri într-o țară singură, izolată, într-un lagăr și trist, și vesel. În mare însă am pornit de la paginile rămase din Orgolii, când profesorul Cristian își trăia singurătatea după ieșirea din închisoare; când lumea îl evita, fie de frică, fie din lașitate. Acum, în Raport..., după ce marea închisoare s-a dezafectat, există un alt personaj, alt profesor, dar aceeași singurătate.”

Perspectiva narativă este una subiectivă, iar protagonistul, doctorul Cassian Robert, devine într-o oarecare măsură un alter ego al prozatorului, un dublu aflat la vârsta senectuţii, care-şi rememorează itinerariul biografic amplasat sub pecetea tăcerii, a solitudinii şi, nu o dată, a ratării. Temele redundante ale volumului, conjugate în descendenţă freudiană, sunt Erosul şi Thanatosul, focalizate prin prisma insului matur, care priveşte regresiv, melancolic, ironic şi sarcastic deopotrivă. În ceea ce priveşte simbolistica şi geneza creaţiei, Augustin Buzura menţionează faptul că acesta relevă „neajunsurile vârstei ultime”, dar şi bucuriile ei, ipoteza secundă fiind anihilată dubitativ prin adagiul „dacă există ceva”. În pofida faptului că începe să-l redacteze încă în anul 2000, pe când se afla internat la o clinică din Viena, travaliul este intensificat abia în ultimii ani, editarea volumului fiind trenată şi de pierderea consecutivă a numeroase variante intermediare, aflate pe suport electronic, dar şi de acribia prozatorului care, în manieră rebreniană, „îşi şlefuieşte” productul livresc. Titlul anticipează şi refrenul obsesional, reiterat constant pe parcursul tomului, aria solitudinii fiind investigată nu numai clinic („raportul” metamorfozându-se într-o dare de seamă a recluziunii), ci şi evenimenţial. Spre deosebire de creaţiile precedente, notele singurătăţii deţin şi o componentă epică dinamică, din care nu sunt eludate anomalii post- şi antedecembriste, portretizarea faunei interlope, descrierea episoadelor hedoniste, într-un limbaj pudibond însă, abstras consumismului lubric frecventat purulent în epica postmodernă. Pe de altă parte, romanul devine un creuzet de destine, personajul-narator încercând să suplinească pauperitatea propriei biografii în perimetrul erotic prin inserarea în paginile cărţii a istoriilor celorlalţi, deseori spectaculare. Augustin Buzura utilizează un drept de copy-right biografic, autorul „împrumutând” episoade din viaţa celor din anturaj, care-i servesc simultan şi ca adjuvant scriptural.

Dedicat „Domnului dr. Michael Marberger, profesor la Universitatea din Viena,” „în semn de recunoştinţă pentru şansa de a mai trăi şi scrie”, romanul este însoţit de un motto din Lucian Blaga, care are ca temă „Marea trecere”. Incipitul narativ demarează lapidar, printr-o telegramă… neexpediată de doctorul Cassian Robert familiei. Retras la o cabană montană, în apropiere de o staţie meteorologică, protagonistul oscilează între angoase şi infuzii de vitalism sau de afectivitate, cultivând o atitudine retractilă în faţa urbanului, dar şi a anturajului, din pricina faptului că nu mai poate suporta „umilinţa de a fi îngrijit, înţeles, îngăduit cu toate infirmităţile mele: pentru că mă durea bunăvoinţa lor nefirească”. Demnitatea insului care-şi analizează prob limitele, dar şi deformaţia psihiatrului de a pune sub spectru autoscopic şi empatic gestica sau atitudinea membrilor familiei vor glisa înspre o odisee a atingerii Marginii Vieţii, veritabil axis mundi, pârghie de testare a nimicniciei fizice, dar şi posibil translator, mesager al neantizării. Diagnoza paseistă fructifică motivaţiile actului scriptural, văzut ca o necesitate inexpugnabilă, marcată de imperativul „trebuie”. În pofida faptului că nu există un program bine stabilit, personajul-narator problematizează perpetuu, filosofând asupra futilităţii, a insignifianţei insului aflat în proximitatea extincţiei, a adevărurilor existenţei, a receptării. Diaristul-narator semnalează insuficienţa bagajului lexematic, imposibilitatea cuantificării persuasive a fapticului în sentimente, a translării stărilor intime. Personajul se simte incapabil să facă faţă contemporaneităţii, bizareriilor mundane. Tergiversarea confesiunii era generată în trecut de ritualuri similare celor din Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, grefate pe infantilisme expuse caricatural, cu o condescendenţă ironică. Acum însă eroul se confruntă cu tirania alterităţii, a dualităţii cu celălalt, astfel încât sinele se divide oximoronic între eul-diurn, vitalist, optimist, aparţinător oarecum, conform taxonomiei instituite de Aristotel, tipului Eucolos, respectiv eul-nocturn, hipercerebral, sceptic (Dyscolos), dar turmentat de viziuni angoasante şi aprehensiuni thanatice. Moartea devine epicentrul fabulei, personajul tentând profilaxii sau amânări ale întâlnirii cu aceasta. Antidotul este unul dublu: scrisul şi erosul, văzute ca virtualităţi provizorii de trenare a morţii.

Cabana montană este toposul recluziunii care facilitează descătuşarea subteranelor trecutului, dar şi oaza de beatitudine guvernată de femeia-ciută, sălbatică și matură, Mara. Doctorul este un spirit al amplitudinilor, cu vocaţia atingerii imposibilului, astfel încât metafora escaladării Marginii Lumii relevă efortul forţării graniţelor fiinţiale, dar şi al surmontării etăţii, un pariu cu sinele, neîmplinit până acum. Introvertit, eroul preferă constant refuzul verbalizării, fiind un ins sensibil, cochiliar.

Planurile narative sunt când paralele, când intercalate, iar pasajele metatextuale amplifică şi sintetizează ideile vehiculate în paginile anterioare, stabilind congruenţe între opiniile eului narator şi cele truvabile în cărţile confraţilor de pe mapamond. Perspectiva asupra sentimentului relevat comportă o paletă poliedrală de receptare. Temporalitatea este când dilatată, când comprimată. Nocturnul impune un univers paralel, cu imagini coşmareşti, de factură expresionistă. Obstinaţia de a conserva normalitatea, dublată de demenţa de a nu accepta semnele decrepitudinii, se izbeşte de frontiera adevărurilor biologice care denunţă trecerea timpului. Destinul doctorului e recompus fragmentar, intercalând timpul psihologic cu cel linear, cronologic. În relaţiile sale afective, femeile sunt cele care preiau iniţiativa, având rolul de actant. Mara este o copie comportamentală şi estetică a mamei sale, Teodora, şi o vreme crede că „moşul” este chiar tatăl ei biologic. Iubirea cu Teodora este însă una idilică din pricina indeciziei bărbatului, care amână infinitival momentul concretizării actului carnal. Atracţia faţă de această fată a pădurilor, de o frumuseţe stranie şi cu o conduită deconcertantă, se vede şi ea trenată de oprelişti morale, dar şi de teama eşecului. În pofida atitudinii ei agresive, a invitaţiilor ferme, succedate de evaziuni şi tăceri stânjenitoare, consumarea fizică a relaţiei lor se va produce abia înspre finalul romanului. Confesiunile Marei constituie in facto somaţii ale luării în posesie, aceasta reclamându-şi dreptul de a fi femeie. Relatarea devenirii ei sexuale este realizată într-un limbaj frust, care instigă simţurile bătrânului psihiatru. Aceasta se petrece, după înmormântarea tatălui, cu părintele Serafim, călugăr a cărui onomastică ironică va contrazice componenta lui preponderent hedonistă, părând a fi extras, în registru grav pe alocuri, din prozele lui Damian Stănoiu. Cauza îmbrăcării hainelor monahale, după un periplu etudiantin la Conservator, Politehnică şi Medicină, este o femeie. Abandonat de Madelaine, măritată, acesta se transformă într-un eficient gigolo, care-şi exercită aplecările sardanapalice, acum vidate de sentimente, contra unor beneficii pecuniare. Călugăr la o mănăstire cu legi din Evul Mediu, din care nu erau eludate coerciţiile fizice cu biciul, dar şi beneficiul de-a lipsi o dată pe lună fără a fi nevoit să mărturisească acest lucru confesorului, ajunge să fie sancţionat de stareţul care refuză să-i ofere învoirea, pentru a fi cazat de una dintre beneficiarele graţiilor lui virile, Natalia. Eficientă, aceasta-l ameninţă pe stareţ cu mediatizarea incidentului şi-i oferă azil hedonist până la însănătoşire. Tipologia feminină este restrictivă, majoritatea personajelor fructificând ipostaza frivolităţii, ba chiar a nimfomaniei. Cazurile exceptate sunt binomul Mara-Teodora şi Daria.

Un episod memorabil este acela al poveştii de dragoste a socrului său. Vocea narativă îi aparţine acestuia, fiind marcată de adjuvanţi autenticişti de tipul „Povestea Darius”. Istoria lui era valorificată fragmentar, tăcerile sau omisiunile întreţinând suspansul şi cultivând ambiguitatea. Cassian devine un colecţionar care re-compune puzzle-ul biografic al acum dispărutului socru, contabilizând supoziţiile, cu atât mai mult cu cât prolixiunile pieselor-lipsă se referă la evenimente din război. Istoria lui Darius cu Ella este incandescentă, tensiunea afectivă fiind dublată şi de încărcătura epică, tragică, mai ales în paginile care descriu dezertarea protagonistului care parcurge, în condiţii cvasianimalice, mii de kilometri pentru a-şi reîntâlni consoarta care, între timp, terorizată de posibilitatea de a fi expediată într-un lagăr de exterminare din pricina condiţiei ei parţial iudaice, acceptă – nu tocmai stoică – protectoratul social şi viril al unui estetic ofiţer hortyst, care-şi va lăsa în cele din urmă nevasta şi va fugi cu ea în America Latină. Reîntregirea cuplului iniţial nu mai este posibilă, lui Darius amprentându-i-se definitiv pe retină imaginea nevestei sale, transfigurată orgiastic, în vreme ce era ocupată de ocupant.

Meditaţiile asupra propriului material scriptural amplifică dubitaţiile, dar privesc depreciativ demersul. Capcanele scriiturii sunt aservite fie cronofagiei, fie futilităţii: „dacă scrii, te enervezi că nu-ţi iese, dacă nu scrii, te înfurii că nu eşti la masa de lucru, aşa cum ţi-ai propus”. Prima parte a romanului stă sub pecetea dualităţii viziunilor: cea dintâi, marcată grafic prin caractere italice, înregistrează memoria diaristică, tonalitatea fiind reflexivă şi uneori edulcorată, prin angrenarea unui dialog ficţional cu moartea, în vreme ce prezentul concret conţine o textură epică încartiruită narativului, evenimenţialului. Întocmai ca la Blaga, lumina are un sens cosmic, spiritualizat, iar fascinaţia curcubeului este evidenţiată făcând apel la o amintire din copilărie. Fulgerele dezvoltă abilităţi anamnezice, la fel ca în Tinereţe fără tinereţe de Mircea Eliade, iar glisarea înspre vârsta infantilă se petrece gradual. Nu moartea, ci aprehensiunea ei generează anxietate protagonistului, teama de corporalizarea ei animistă. Rememorându-şi existenţa, acesta realizează că raportul dintre eşecuri şi victorii atârnă decisiv în faţa celor dintâi. Muntele îl metamorfozează în sens negativ: „devenisem exact ce detestam mai mult: un om incoerent, capricios, torturat de stările pe care, odinioară, în condiţii mult mai dificile, le controlam”. Relaţia cu Mara stă multă vreme sub imperiul complexului Codrescu, aceasta fiind un avatar al mamei ei. Fire excesiv de analitică (atribut pe care-l descoperim şi la fiul acestuia, Dan, care-l urmează în profesie), Cassian se teme de o posibilă paternitate, limitându-se în cazul Teodorei la îmbrăţişări şi sărutări fugitive.

Racordarea la contemporaneitate este reperabilă şi în meditaţiile protagonistului care-şi deplânge, prin-tr-un lanţ de interogaţii retorice, soarta de individ aparţinător tagmei balcanice, estice: „De ce a trebuit să mă nasc aici, în Răsărit, unde totul se fură: dragoste, hrană, linişte, viaţă”. Un exponat definitor pentru această societate de factură mercantilă, pragmatică este nepotul Radu, pentru care universul este divizat maniheic „în tineri şi bătrâni, expiraţi şi valabili, învinşi şi învingători.” În ultima categorie sunt înregimentaţi cei cu bani, avantaj care echivalează cu cvartetul „bun, drept, moral, adevărat”. Recluziunea montagnardă amplifică nota sarcastică a medicului care vituperează climatul social postdecembrist, dar şi frânele fiziologicului, ale senectuţii, care au parte de o cenzură oprimantă, de o interdicţie generată de „debilitatea unui organism care nu-şi mai poate păstra sufletul”. Definindu-se ca un sentiment al cărui organism s-a metamorfozat în durere, Casssian încearcă să sisteze efluviile Marei, cultivând încă o atitudine retractilă în privinţa concretizării legăturii.

Istoria lui Darius, amplasată în perioada războiului, este doar pretextul care coagulează detalierile personale ale medicului: genealogia, studenţia, sprijinul acordat partizanilor în perioada în care era medic de ţară, amorul carnal cu Florica, o profesoară sarcastică, relatarea vizitei lui N. Ceauşescu în satul pe care l-a părăsit odinioară. Mefienţa preotului Calistrat Goga, închis şi bătut de securişti din pricina suportului acordat partizanilor, care-l credeau detractor,este îndepărtată abia în momentul în care i se spovedeşte în biserică. Primind ingrata sarcină de a supraveghea persoanele cu antecedente psihiatrice sau pe cele care au fost încarcerate, acesta o va cunoaşte pe Daria, doctoriţa de o frumuseţe briantă, cu simţ al umorului, alături de care are de suportat  tirania colonelului Onaca şi a puzderiei de securişti ce se ocupă de bunul mers al vizitei de lucru. Paginile alocate evenimentului par a fi decupate din filmele lui Emil Kusturica, desfăşurarea de „forţe şi mijloace” fiind evocată cu umor: vopsirea gardurilor, amplasarea tribunei oficiale, plantarea copacilor noi, regizarea vânătoarei de iepuri, fazani şi urşi, adăpostiţi în cuşti-tranşee până la venirea Prea-Iubitului, vaccinarea copiilor care trebuie să-i aducă flori, transportarea animalelor (devenite) prezidenţiale – aceleaşi la fiecare vizită etc., totul în speranţa că edilul comunist va dispune construirea unei hidrocentrale şi pe Repedea. Demenţa pregătirilor este focalizată detaliat, urmărind obsesia întreţinerii viziunii idilic-socialiste a bunăstării superlative a cetăţeanului, dar febra manevrelor mistificatoare este întreruptă de anunţul că N. Ceauşescu nu mai vine. Euforia bahică a consătenilor care s-au înfruntat din licorile şi delicatesele mult-aşteptaţilor este din nou sistată de modificarea deciziei prezidentului de a descălica la Pădureni. Beţia localnicilor şi aromele dionisiace se vor anihilate cu mărar şi pătrunjel, iar vocalizele afone ale pădurarilor - percepute ulterior ca un imn la adresa edilului socialist.

Romanul e unul circular: debutează cu apariţia medicului Cassian Robert în munţi şi se termină cu revenirea lui în oraş, meditaţiile fiind amplasate din nou sub semnul disjuncţiei dragoste-moarte. Finalul este unul deschis, iar destinul medicului şi al Marei ar fi trebuit urmărite, poate, în Cel de-al doilea caiet. Deși mai modulat și infuzat liric decât textele precedente, pentru a accentua amploarea sentimentului insului matur, romanul își conservă statutul testimonial, iar aprehensiunea morții îl amplasează în proximitatea unui Anton Holban, realizând o splendidă radiografie a unui solitar alergător de cursă lungă, conștient de limitele ființei umane care nu se poate abstrage extincției.

 

1. Angela Marin, Dialog cu Augustin Buzura: „Mai mult decât propria-mi suferință mă doare suferința altora“, „Cultura”, nr. 192 / 2008.

 

 

 

 

Poeme de Arcadie Suceveanu, nr. 9(184),septembrie 2018
Oct 02, 2018 at 11:00 PM

 

Arcadie SUCEVEANU

 

Cafeaua  transcendentală

 

Pe această terasă portocalie

mi-am băut seară de seară cafeaua

La această masă din colţ

mi-am pierdut fericirea la zaruri

 

Luminat pe dinăuntru de un cuvânt

înalt, nerostit

am visat şi eu vânturi prielnice şi cruciade

aurul îndepărtat al Yukonului

Printre mici sorbituri de cafea,

asprit de tutun,

am salutat pe rând câteva revoluţii

 

De pe această terasă am urmărit filmul mut

al înserărilor, am zărit într-o zi

caleaşca lui Ludovic al XVI-lea trecând înspre ghilotină

La această masă am scris un mic tratat despre fericire

(„imediat vine şi cafeaua

Dumneavoastră, domnule“)

am măcinat vorbe şi vorbe – diavolească

sămânţă – la morile înalte ale nimicului

 

Păianjenul din pendula verde

acum e bătrân. Masa s-a scorojit

în parcul municipal cântă pentru ultima

oară fanfara

între timp sintaxa străzilor s-a încâlcit

jobenele s-au rânduit cu şepcile proletare

(„imediat vine şi cafeaua Dumneavoastră, domnule“)

şepcile proletare cu pălăriile

în oraş a apărut o nouă generaţie de tramvaie

peste pavajul vechi s-a turnat asfalt

peste asfalt alt asfalt – şi

ţac! se aude, ţac! şi capul lui Ludovic al XVI-lea

îmi sare deodată în braţe holbat

Strada se zbate ca o venă deschisă

gâlgâie un sânge negru, vâscos

 

În curând terasa va dispărea

ca un transatlantic în ceaţă

În curând mi se va aduce şi („…cafeaua

Dumneavoastră, domnule“)

ultima ceaşcă de cafea. Pe suprafaţa ei

se va ridica din adânc

o picătură uleioasă de sânge

 

 

Înfruntarea  lui  Heraclit

 

Când am intrat în râu era dimineaţă

nu se auzea curgerea

prin carnea mea transparentă scheletul tânăr

strălucea glorios

„Dă-l naibii de Heraclit, am strigat, eu voi fi

primul care se scaldă de două ori

în aceeaşi apă“ – şi aşteptam apa

să prindă în jurul meu pojghiţă

apoi alergam în josul râului

s-o prind, să-i aflu tiparul în care m-am oglindit

„Dă-l dracului de grec, strigam,

cu tot cu dialectica şi ordinea necesară“

şi iar alergam în josul râului

dar de fiecare dată apa era alta

alte şi alte contururi lichide

alte oglinzi, alte muchii, alte linii

 

„Vezi că ţi se termină râul“, îmi striga

de pe mal Îngerul

dar nu voiam să aud decât vocea sângelui orgolios

lustruind scheletul meu tânăr

„Nu vreau să ştiu de niciun fel

de principii fundamentale, strigam,

să mă lase în pace cu acest stupid panta rhei“

şi alergam să prind apa în care mă oglindisem o dată

dar apa era alta

mereu şi mereu alta alta alta

 

Amurgea când curentul cel repede

se mistui în marea indefinită

râul se terminase, acum

înotam într-o apă amorţită, nepământească,

oglindită în sine

nu era curgere, nu erau valuri, nu erau limite

„E punctul Alfa, mi-am zis, o! de aici

nu-mi voi mai putea relua experimentul“

 

„Ţi-ai cheltuit râul în zadar, altul

nu vei mai avea niciodată, eşti prost ca toţi ceilalţi“,

mi-a zis Îngerul trist

şi-a plecat

 

Pânza de păianjen

Păianjenul din ungher acum e bătrân

zi şi noapte îl simt cum mă veghează

ca din afara realităţii

 

Coboară din tavan până deasupra mesei

îmi spionează tremurul pixului pe hârtie

şi-mi ascultă ticăitul venei de la tâmplă

priveşte în mine adânc, până în punctul în care

începe să se întrevadă

spiritul

 

Bannng! se aude un dangăt mătăsos

ca de clopot scufundat

şi-mi simt fiinţa, ca un albuş de ou,

suptă-n afară printr-un pai subţire de sticlă

 

 

Uşor-uşor, gravitaţia trupului meu se lasă învinsă

de magnetismul pânzelor sale

 

Ca pe nişte musculiţe aurifere 

îmi devorează secundele

cu delicate manevre îmi împleteşte

în ţesătura sa palmele,

sângele şi măruntaiele

îmi absoarbe gândurile şi memoria

încorporează tot ce vine în atingere cu mine

cuvintele ploaia de-afară scaunul bucăţile de ziar

frazele din Nietzsche

până când fiinţa mea începe să se topească 

în circumferinţele sale de fum, ce tot cresc

şi cresc, ies din casă, se extind la cer

se amestecă uşor cu văzduhul

şi norii

 

 

Încă o noapte cu Hamlet

 

Obsesie a tinereţii, Hamlet,

interogativule Hamlet, tristule Hamlet!

 

Te-am tot cerut mereu de la Shakespeare:

mai dă-mi-l şi mie puţin pe Hamlet

în seara asta trebuie să răspund la o întrebare

şi nu am putere nici curaj şi nici gură

 

Ah, întrebarea ta cea pururea tânără

numai prin ea ne putem dobândi libertatea!

Aveai capul lui Smoktunovski,

lui Vîsoţki, lui Caramitru

sminteala ta avea părul tuns scurt,

ca şi mine,

gura-ţi era plină

de viscol

 

O, sufletul meu era scândura scenei

pe care pasul tău se oprea apăsat

 

Odată tinereţea trecută, credeam

că mă voi despărţi de tine, palide prinţ,

dar întrebările mele îţi urmează umile

augusta-ţi întrebare, ca nişte discipoli…

 

Iată, e miez de noapte acum. O lună agonică

mă priveşte din turn. Stau la frontiera

dintre viaţă şi moarte

şi te invoc, te invoc, te invoc, până când

teatrul din mine se luminează: oho, cine e

tânărul singuratic,

prinţul în mantie cernită, ce iese acum

din ceaţa creierului meu? (În ochii săi

ard nuferi sau rochia

albă-a Ofeliei?)

 

De-alături, de pe noptieră,

îmbujorat, craniul lui Yorick îl salută reverenţios:

 

„Bine-ai venit, milord,

tocmai ne pregăteam să-ncepem stagiunea

de primăvară…”

 

 

Linia din palmă

 

Nu-mi amintesc de unde şi când

mi-a apărut linia vieţii în palmă

nu ştiu din ce (pre)existenţă îşi

trage ea existenţa

 

Cert este că a existat un punct,

un noduleţ de sânge

din care şi-o fi pornit începutul

Cu siguranţă, era ziua de 16 noiembrie a anului 1952

când mama se pomeni pentru a şasea oară

strigată de un înger cu o sabie de lumină la şold

zi umbrită de masca de oţel a lui Stalin zi în care apa Siretului

se încreţi uşor sub primul îngheţ

 

Apoi sângele m-a luat şi m-a condus

pe toată lungimea liniei. Ea creştea din sine

ca firul din burta păianjenului

străbătea podişul palmei, ca Nilul

cu zeci de afluenţi firavi şi delicaţi

 

Încetul cu încetul, s-a umplut de memorie,

de vorbire şi viziuni

a stat la taifas cu certitudinile,

s-a îngroşat de ţărână

 

O, niciodată n-am putut înţelege:

eu urmez linia sau linia se naşte din urma mea,

ca dintr-o roată rostogolită prin lume…

Niciodată nu am ştiut încotro se îndreaptă

spre ce tărâm, spre ce patrie

 

De-o parte şi de alta, se perindă, iată, cadrele lumii:

case, oraşe albastre, câmpuri cu păpădii, gări,

oameni, umbre, tablouri publicitare

 

Umedă încă la capăt, acum

o simt cum îşi inventează marginea:

de la acest punct încolo

îşi schimbă nuanţa, se curbează în sus

urcă în grabă Muntele Venus

de unde, ameţitoare,

se deschide

prăpastia

 

 

 

 

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 51 - 60 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.