top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Debut Sebastiana Oanță-Joicaliuc, nr. 2(177), februarie 2008
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

 

Sebastiana OANŢĂ-JOICALIUC

          Surprinzătoare această tânără poetă care îşi asumă cu o acuitate anxioasa stare „dependentă de unghiul din care cade lumina” şi care pune un „gram” de suavitate în „şarja violentă” a metaforei („cuvinte lacome”, a spus cineva).

          Iată, şi o spun cu toată convingerea, că în „pagina” cu poete din Sighetu Marmaţiei (regretata Ileana Mihai, Doina Petrulescu-Anton şi Antonia Luiza Zavalic) se mai adaugă un nume. Cel al Sebastianei Oanță-Joicaliuc, studentă la Universitatea „Babeș-Bolyai”.

          Forţând o spusă a lui Platon (cu aproximaţie), cum că sărăcia nu constă în micşorarea avuţiei, ci în creşterea avidităţii (fac aici referire exclusiv la „numărul” de poeme oferit spre lectură), tânăra poetă vădeşte har şi o deprindere virtuoasă a naşterii „din haos” (trebuie să te transformi în lumină pentru a înfrunta haosul. Când stelele strălucesc murind, poezia Sebastianei vibrează antigravitațional, acelaşi). Dacă vrei, te pot face să fii! A nu se uita că „talentul dispare când cineva e bântuit de plăcerea cea dulce” (Euripide). Pe cel răpit de cele trecătoare muza îl părăseşte! Sebastiana, să ne mai dai de ştire. (Echim VANCEA)

 

 

Nu ne mai îmbrăcăm în „te iubesc”

E o haină cam veche, chiar puțin hidoasă

Și, din câte am auzit, nu prea mai e la modă.

 

Au mâncat-o moliile tot anul

Și acum e plină de găuri

De la țigări, de la tine...

Unele-s peticite, de altele ne-am cam plictisit

Pe altele am încercat să le ascundem cu mâna de străini

Oricum, când vine iarna

O mai îmbrăcăm câteodată

Așa, când suntem singuri acasă

Că nu ne vede nimeni

Și se înțelege bine cu melancolia și cu vinul

 

Azi dimineață am făcut curat în dulap

Și am lângă ușă trei saci de haine

Pe care o să îi arunc.

Nu știu cum se face, sincer, că „te iubesc”

Îmi stă încă pe umeraș.

 

*

 

Mereu am crezut că va fi altfel

Și că ceea ce scriu acum

Nu va fi decât un alt „poem”

Presărat cu metafore și dor

De casă.

 

Cum că va fi greu, atât de greu...

Să las apele să-mi spele trecutul

Și cum că uneori amintirile

Nu-ți curg de pe buze ca mierea

Ci cresc în tine ca un cuțit și te sfâșie

Când noaptea vine prea repede

Și nu apuci să iei lanterna de lângă tine

Cum că parcă nici stele nu mai licăresc

Ca în poeziile alea care te îndeamnă să găsești

Frumusețea în întuneric.

 

Credeam că voi scrie despre cum

Ochii mei vor vedea mereu aceleași chipuri

Și picioarele mele vor călca pe aceleași urme de pași

Cum că coastele mele au devenit poate o construcție prea șubredă

A acestei case abandonate

Bântuite de aceleași conversații și,

Cu puțină atenție, încă se pot auzi

Ușile trântite în ecou și pașii grăbiți de pe hol.

...

Despre cum voi ține cu dinții de pământ

Ca să nu-și mai mute plăcile tectonice

Și să se oprească din orbitarea lui amețitoare

Doar ca eu să rămân

Acasă.

 

O să scriu despre lucrurile astea...

Poate mâine.

Dar acum mă simt mai încălzită de brațe a căror căldură nu o cunosc încă

Și mai îndrăgostită de orașe ale căror apusuri au mai multe culori

Acum mă simt mai confortabil în tăcerea clocotitoare a necunoscutului

Decât în constanța obositoare a prezentului

Acum tânjesc după cuvinte pe care poate le-am auzit într-o altă viață

Și știu că le voi auzi din nou

 

Doar că nu aici.

 

 

Work in progress

 

Mereu mi-au spus să nu-mi fac casă din oameni

„Nu poți să trăiești lângă o inimă care bate atât de tare”

„Aș asurzi?”, îi întreb uneori

„Nu, dar poate ai iubi, e mai grav.”

 

Ei mi-au spus că două brațe și o pereche de coaste

Nu pot să-mi ofere căldura necesară

„Aș îngheța?”, îi întreb uneori

„Nu, dar poate te-ai obișnui cu temperatura.”

 

Au continuat să-mi spună că pielea cuiva nu e

destul de groasă

Ca să-mi construiesc adăpost și să mă apere de ploaie

„Și dacă iau o umbrelă cu mine?”, îi întreb, de data asta mult mai convinsă

„O umbrelă ar fi bună”

Cădem de acord.

 

Azi am uitat umbrela

Și totuși ploaia e destul de călduță

Mi-am adus însă mănuși, și vopsea

Am luat și niște postere

Ca să acopăr urmele de pumni din pereți

Într-adevăr, temperatura e bună, chiar confortabilă

Și inima îmi bate tare, dar în fiecare zi are alt cântec

Geamurile sunt încă sparte

podelele pătate de la prea multe lupte

Și unele becuri încă nu ard cum trebuie

Ușile scârțâie și joacă balamalele în multe locuri

Iar din pat se mai pot auzi câteodată cuvintele

pe care nu le-am putut rosti –

Fantome bântuind amintirile propriei ființe

Dar ei mi-au spus că până și iadul

Devine confortabil

Odată ce te obișnuiești cu condițiile meteorologice

Și până la urmă, fiecare își cunoaște

Sunetele propriei case

 

Acum mă mai sună câteodată și mă întreabă ce fac

„Unde ești?”

„Acasă”, le răspund –

„Mereu am fost”.

 

Artă-mă!

 

Azi nu o să-mi aleg, ca să mă îmbrac, cele mai frumoase haine din dulap

Și nici nu o să mă chinui să-mi potrivesc culorile sau gândurile

Nu o să-mi schimb pielea, precum un șarpe,

cu fiecare anotimp care se naște-n mine

Si nici n-o să-mi pun în ochi ploi de vară sau curcubeie

Sau zâmbetul din dimineața aia albă cu flori de cireș

 

Azi nu o să transform tot ce ating în aur

Și nu o să-mi ling rănile ca și cum

Sângele meu ar fi zahăr

Azi o să-mi scot pumnii din buzunare

Și unghiile din carne

Și o să răspund la fiecare întrebare cu „nu”

 

Azi o să-mi imprim lăcomia pe piele ca un tatuaj

Și-o să-mi port defectele ca pe o coroană

Azi nu o să-mi șterg oboseala de sub ochi

Și nici furia nu o s-o mai țin în piept

 

Ei ne-au învățat că o fată

Trebuie

Să aibă –

Potențialul de a fi o capodoperă – pictată în cuvinte frumoase și îmbrăcată în metafore

O operă de artă, fără greșeli de tipar sau de compoziție

Capabilă să supraviețuiască doar prin ochii celorlalți

Și dependentă de unghiul din care cade lumina

O fată

Trebuie

Să fie

Artă – dar arta nu e artă

Decât dacă are potențialul de a disturba

Arta nu e artă

Decât dacă se naște din haos

 

Ceea ce vreau să spun e că

Stelele se nasc din spațiu vid și praf și explozii

Stelele mor

În același fel

 

 

Realitatea e că

Am rămas fără prea multe metafore pentru noi

Realitatea e că

Suntem doar oameni

Curajoși și tragici

Nevinovați și monstruoși

Dar, totuși, oameni.

 

Ceea ce vreau să spun e că

Azi am obosit să mai fiu frumoasă

Dar dacă vrei, mă poți face tu să fiu.

 

 

Versuri de Marian Draghici (traducere din franceză de Sonia Elvireanu), nr. 2(177), februarie 2018
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

Marian DRĂGHICI

Poet prin excelenţă, eseist, subtil critic literar, redactor la „Viaţa Românească”, Marian Drăghici mizează pe o singură carte, „Cartea Creaţiei” sau  Ghidul supravieţuirii poetului, la care fac referire versurile sale, intenţie perceptibilă în reiterarea obsesiei poeziei în forme diverse, confirmată de antologiile sub genericul artă poetică: Harrum, cartea ratării (2001), Negresa: poeme pentru Epocalipsă (2005), lumină, încet (2013). În poemele ulterioare, poetul nu renunţă la motivul major al liricii sale, dimpotrivă, ne surprinde prin reluarea lui într-o formulă postmodernistă.  Poemele sale gravitează în jurul acestui nucleu, actul creaţiei, condiţie sine qua non a liricii sale, cu surprinzătoare şi inepuizabile nuanţări, izvorâte din iubirea sa pentru artă. Fiecare volum e (re)scris, reconstruit pe această mare şi fertilă obsesie. Antologiile, alcătuite după două principii, unul ideatic (coerenţa tematică), altul tehnic (arta de orfevru), confirmă singularitatea poetului, miza estetică, arta de fin bijutier al expresiei poetice, trăirea prin poezie până la identificare.

 

moi, Marthe et Marcel

 

que quelqu’un me montre tous les jours voici la phrase

par laquelle on doit commencer aujourd’hui le poème

pour aller loin.

 

une phrase éclatante, rayonnante

ayant le pouvoir de sauver (justifier)

toutes les obscurités

que le texte aurait retenues par la suite.

 

quelque chose de ce genre:

je me suis enfin levé, j’ai tourné le coin de la rue,

et tout à coup elle a surgi devant moi

verticale

la mer.

 

„tu as frappé à toutes les portes qui ne donnent sur rien

et contre la seule par laquelle on puisse entrer

et que tu aies en vain cherchée cent ans de suite

tu te heurtes sans le savoir et elle s’ouvre”

(Le Temps Retrouvé, tome I)

 

Marthe: oh, mais naturellement!

et moi j’allais perdre puisque l’heure avançait,

 

donc je me suis levé décidé, j’ai tourné le coin de la rue

j’y ai fait quelques pas

et soudain

elle a surgi devant moi

la mer.

 

vous comprenez? non pas un bout de mer,

ni un petit golfe quelconque avec une plage splendide,

mais la mer debout

verticale et menaçante.

 

il n’y avait que moi et la mer

nous mesurant des regards

(Marcel: je suis extrêmement preoccupé par

la manière dont les visages vieillissent)

dans une solitude de plus en plus étrange et accablante,

si bien que j’y suis entré habillé, je l’ai traversée

jusqu’au lendemain vers le soir

lorsque j’ai atteint l’autre bord

où voilà que je m’arrête à attendre (hallali hallali:

air de cor de chasse

d’habitude il annonce que le cerf est attrapé)

assis sur un banc à trois-quatre pas du coin

d’une rue dont je ne me souviens plus hallali hallali.

 

Marthe: pendant qu’il me retenait  en me regardant

de ses grands yeux tristes.

 

Marcel: maintenant que vous savez le chemin

j’espère que vous reviendrez

(il ne faut pas surtout regarder mon visage

car j’ai l’air d’être mort).

 

le fumeur

 

une maison déserte en hiver

une maison déserte peu importe la saison

au bord du fleuve, une veille baraque au fond

où un homme seul

ne fait que fumer jusque tard dans la nuit

le regard immobile devant la fenêtre,

se remettant sur la chaise et se relevant de sa table à écrire

mécontent sans même connaître la raison

de son mécontentement: la poésie? la vie?

ce pays glorifié

par l’invasion des barbares?

 

on a fait la noce avec les barbares

on a bu du vin avec les barbares

dans les livres des barbares on a cherché la voie, la vérité et la vie

dans les maisons des barbares où

le batracien athée même est dieu

nos femmes accouchèrent dans le coassement général

des bébés faméliques de barbares.

 

ces gens qui étaient cependant une solution (selon kavafis)

voilà qu’ils restent définitivent chez nous.

nous tous, jusqu’au dernier

nous deviendrons sans doute des barbares

nous tous, jusqu’au dernier, toi, moi,

nous coasserons dans le pays

du batracien athée.

 

à son avènement le Seigneur

y trouvera, s’il trouve,

une maison déserte en hiver,

une maison déserte peu importe la saison

au bord de l’étang une veille baraque au fond

où un homme seul ne fait que fumer jusque tard dans la nuit

le regard immobile devant la fenêtre 

 

tout autour

sous la lune se traînant ensanglantée sur la terre

un peuple de barbares réclamant sa tête

en coassant

en coassant

en coassant

en coassant

en coassant

 

pendant qu’il allume sa cigarette,

il allume sa cigarette encore et encore une fois,

le regard immobile devant la fenêtre

se remettant sur la chaise et se relevant de sa table à écrire

mécontent sans même connaître la raison

de son mécontentement.

 

le berceau de la chatte. une cantilène

 

le soir depuis  quelque temps

lorque la nuit tombe

je vis tranquillement

en ton absence

avec ton image évanescente mais lumineuse.

 

(vide,

certainement,

le berceau invisible de la chatte

grince dans la maison:

n’en aie pas peur)

 

il ne nous manque rien, rien

ne peut  plus  arriver

la mort ne nous a pas séparés ni l’oubli –

tu as l’air d’être encore plus belle.

 

seule la mer et

l’instinct de nous serrer dans les bras

nous trouble encore parfois

lorsque le soir tombe

et qu’il fait  nuit

mais tout d’un coup le jour se lève

et tu t’évanouis dans la clarté de l’aube.

 

(doucement,

à vrai dire,

le berceau en verre de la chatte

vole en éclats:

n’en aie pas peur)

 

autoportrait à branche de chardon

                            d’après Albrecht Dürer

 

c’étaient comme des voix en changement

les signes fastes sur la terre.

 

moi – même, le génie

 

maintenant un fil d’araignée dans les nues,

un chauve-souris de la patience –

 

pendant les nuits d’hiver c’est à branche de chardon

que je promenais les mondes à se baigner,

ceux qui existent.

 

cette eau d’après leur bain je le bois encore, je le bois encore

pour moi, chauve-souris de la patience sur la terre,

des souris et des ermites

emportés par le vent d’un rivage inconnu.

 

le poème de la candeur

 

d’où jaillira l’étincelle de ce poème?

le champ est désert, clair,

les pluies ne sont pas encore tombées,

on ne voit nulle part un bosquet, même défeuillé.

 

l’homme est nu, quelqu’un

(à peine)

l’a aperçu.

 

mets un vêtement sur tes épaules et viens,

viens en automne cueillir le raisin /

la vie sur la colline.

voilà ce qui nous attire.

(soit, le fil de la langue s’est rompu).

 

rien de sentimental, l’existence continue,

cependant cette dame, je ne sais pas comment tu l’appelais

est-elle toujours seule?

je passerais parfois chez elle, surtout en hiver

mais est-elle vraiment seule?

 

je crois qu’elle a de plus en plus de peine

à tresser seule ses cheveux, blancs,

sacrés cheveux, ils cachent quelque chose.

l’étincelle de ce poème?

l’asperge? tu sais, cette plante comme un petit sapin

vert-vert

oui, oui,

cette plante qui ne sert à rien

même si parfois, lorsque j’étais enfant

je l’ai apportée dans la maison.

 

puisqu’elle était verte, et fraîche.

et elle cachait quelque chose.

 

Poeme din antologia lumină, încet

de Marian Drăghici

Traducere de Sonia ELVIREANU

Revista revistelor, nr. 2(177), februarie 2018
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

REVISTA  REVISTELOR

 

• ORIZONT (nr. 1/ianuarie 2018, Timișoara)

Cornel Ungureanu semnează documentarul Jurnalul unui vulcanolog despre comunismul real, în care este vorba despre întinsa cercetare (cca 2000 de pagini) a lui Dan Culcer, Cenzura în comunismul real. Apelând la documente de arhivă și la depozițiile martorilor, autorul prezintă activitatea cenzurii, diferite cazuri de scriitori și opere cenzurate, într-un valoros demers de dezgropare a ceea ce a fost pus sub semnul interzicerii.

Interviul cu Gelu Ionescu („România între stradă și bibliotecă), oferit de Cristian Pătrășconiu, se constituie într-o frumoasă și înțeleaptă lecție dată de distinsul om de cultură la vârsta de optzeci de ani. Dialogul este prilejuit de apariția volumului Cartea lui Prospero. Eseuri despre douăsprezece piese de William Shakespeare (Humanitas, 2017), dar atinge și alte aspecte: lectura/scrisul, raportul cu istoria, lecțiile exilului, strânsa legătură cu cultura și arta românească ș.a.

„Ancheta” acestui număr (realizată tot de Cristian Pătrășconiu) caută răspunsuri la întrebarea „Vor reuși social-media și societatea informațională să ucidă literatura?”. În pofida grijilor îndreptățite, concluziile relevă o perspectivă optimistă: „Riscul care planează asupra literaturii nu este de a dispărea, ci de a fi mai greu identificabilă printre multele rețele, bloguri, motoare de căutare (...) Pe de altă parte, social-media este și un puternic motor de promovare – tot aici, fără legături cu kitsch-ul, există și literatura de calitate, site-urile culturale care o difuzează, lansările și cronicile avizate ale unor volume. Și tot aici, trebuie menționat că timpul de receptare este un factor considerabil care aduce un mare avantaj în binomul literatură-public” (Simona Preda, scriitoare); „Literatura nu va dispărea, ea ținând de ființa noastră în tot ce are ea mai profund și mai specific” (Doina Jela, scriitoare); „Sunt convins că, în contextul tuturor schimbărilor lumii, literatura va rămâne vie. Social-media și societatea informațională nu au cum să ucidă literatura. Dimpotrivă, îi oferă oportunități noi” (Eugen Stancu, istoric).

Cronica literară semnată de Alexandru Budac (Libertatea de a scorni) are ca obiect de analiză volumul lui Radu Paraschivescu, Cartea râsului și a cercetării, un eseu amuzant rezultat din „certitudinea că știrea falsă nu trebuie considerată niciodată inofensivă”.

Dana Chetrinescu (în De senectute...) prezintă volumul lui Gelu Ionescu (Cartea lui Prospero...) – o lectură destinată celor „cufundați mai adânc în
Shakespeare
”, în care autorul observă cu sporit interes o categorie aparte de personaje: bătrânii.

Alexandru Oravițan (în Umbra istoriei) recomandă un roman istoric bine scris: Hanul lui Manuc, de Simona Antonescu (Polirom, Iași, 2017).

În memoria artistului plastic băimărean Mihai Olos, un nume de referință în arta contemporană, citim recenzia semnată de Grațiela Benga (Olos, Olospolis) la volumul Anei Olos, apărut în 2015: Mihai Olos. La povești în casa de paie, Fragmente de jurnal. „Concepută (ambițios) nu ca omagiu sterp, ci mai degrabă ca o evocare tandră, tenace reconstrucție și confruntare promptă, La povești în casa de paie se întinde ea însăși spiralat, răsucindu-se spre portrete, istorii și fantasme când nărăvașe, când răbdătoare  subliniază autoarea articolului.

Alexandru Ruja (în Jurnal maiorescian II) scrie despre volumele II (Jurnal 1883-1889) și III (Jurnal 1890-1897) ale lucrării Titu Maiorescu.
Opere
, editate de Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române (București, 2017).

Rubrica „Ecou” aduce în atenția cititorilor romanul lui Slobodan Despot, Le Miel (Paris, Gallimard, 2014) / Mierea (traducere din franceză de Florica Ciodaru-Courriol, București, Tracus Arte, 2017) în prezentarea lui Daniel Ilea (Apicultorul și granițele).

Mădălin Bunoiu ne îndrumă avizat spre Ce-ar fi trebuit să citim în 2017 în domeniul științelor, formulând o concluzie pertinentă: „Iată, așadar, cum prin câteva studii și prin lectura unor cărți reușim să parcurgem un traseu intelectual care ne permite să privim cu teamă sau nu înspre manipularea genetică, înspre rolul și locul roboților în societate, înspre temele generate de încălzirea globală sau de viitorul economiei modiale. Poate că astfel vom reuși să eliminăm din vocabularul public «părerea mea este...» adică momentele, multe, când ascultăm exasperați astrologi vorbind de astronomie și astrofizică, vraci despre sănătate și medicină și politicieni despre orice”. Aflăm, totodată, că în România anului 2017 cea mai vândută carte a fost Sapiens: scurtă istorie a omenirii, de Yuvai Noah Harari.

De citit pagina de poeme inedite semnate de Gabriel Chifu (din volumul Elegia timpului, în curs de apariție)!

Recentele Convorbiri cu Nicolae Manolescu, realizate de Daniel Cristea-Enache (Editura Cartea Românească, 2017), „compun cel mai amplu portret al marelui critic”, fiind totodată „o sinteză a temelor criticii literare și literaturii din ultimii cincizeci, șaizeci de ani din unghiul privilegiat al cuiva ce a ocupat și ocupă o poziție centrală în sistemul literar românesc” – este de părere Vasile Popovici în cronica Turnul de observație.

În Jurnal din anii crizei Robert Șerban face scurte însemnări despre fapte, constatări sau dialoguri amuzante din viața de zi cu zi, peste care ar fi păcat să se așeze praful uitării.

Robert Șerban este și autorul interviului realizat cu Florin Chirculescu (Eminescu, un tip îngrozitor de deștept).

Acestea și alte câteva articole de interes alcătuiesc oferta numărului pe ianuarie al „Orizontului” timișorean. (Raluca HĂȘMĂȘAN)

 

Revista de cultură urbană ORAȘUL

Numărul 42-43 (2017) al revistei clujene „Orașul”*, apărut în condiții grafice deosebite, sub egida Fundației Culturale „Carpatica”,  este dedicat Centenarului Marii Uniri. Cuprinde 198 de pagini format A4, de o mare diversitate tematică, așa cum o arată cele 49 de rubrici. După editorialul directorului revistei și apelul Biroului Prezidiului Academiei Pentru respectarea Centenarului Marii Uniri și a memoriei istorice a românilor, citim două contribuții substanțiale ale istoricului academician Ioan-Aurel Pop: Precizări privind „Războiul informațional” contemporan și Dezinformarea și centenarul Marii Uniri. Urmează propunerile fundației „Carpatica” pentru amplasarea în Cluj-Napoca a unor monumente dedicate aniversării. Între articolele ce comentează evenimentele istorice, cel comemorând 100 de ani de la Primul Răboi Mondial, Români în prima linie, e semnat de Teodor Mateescu. Horea Bădescu își continuă  Exercițiile de memorie – Anul 1918 (VII-VIII), iar Vasile Lechințan scrie despre avocatul și omul politic dr. Amos Frâncu, unul dintre principalii autori ai Marii Uniri. Cornel Sigmirean subliniază importanța Societății Transilvania (fondată la București în 1867), în articolul intitulat Solidarități naționale la sfârșitul secolului al XIX-lea. Între cei pomeniți la rubrica „In Memoriam” sunt scriitorul și academicianul Augustin Buzura (Titu Popescu) și istoricul Avram Andea (Mircea Popa). La „Evocări”, George Albuț îi aduce un omagiu personal lui Augustin Buzura, iar Ovidiu Pecican, cu ocazia centenarului Hașdeu, descoperă „întâlniri ideatice” între Goldiș și Hașdeu. La „Istoria trăită”, dr. Alexandru Ghișa oferă informații inedite despre România și Ungaria în ultimii ani ai Războiului Rece. La „Conferințe” găsim alocuțiunea prof. univ. dr. Radu Ioan Munteanu, rector al Universității Tehnice din Cluj-Napoca, România încotro, subliniind carențele, nevoile și perspectivele învățământului românesc. Nu lipsesc contribuțiile originale de poezie și proză, reportaje, comentarii despre expoziții, spectacole, evenimente muzicale, portrete de arhitecți, comentarii despre limbă etc. Eseul erudit al lui Constantin Zărnescu este despre Traian, părintele cuceritor, și despre aurul dacilor. La „Raftul cu cărți”, profesorul Mircea Popa comentează cărțile lui Bogdan A. Ghibu și ale Ioanei Heidel, iar Constantin Zărnescu își deapănă amintirile despre sculptorul maramureșan Mihai Olos visând la Orașul Universal. Ne atrage atenția transcrierea dialogului prezentat de TV Maramureș (2015) între acum dispărutul Octavian Butuza și Ion Vitoc despre Tabăra internațională pentru copii „Vălenii Șomcutei”, organizată de Fundația „Carpatica” cu sprijinul Consiliului Județean Maramureș, a cărei ediție din 2017 este comentată de Mihaela Bocu. Ne bucură îndeosebi aprecierile lui Cezar Enescu („Revista revistelor”) referitoare la „Nord Literar”: „Instituție postrevoluționară, (...) este publicația unor scriitori profesioniști și, alături de «Poesis» și «Acolada», ea dă seama de înaltul grad al culturii scrise, astăzi, în contemporaneitate”. (Ana OLOS)

         

*Revista a fost fondată, în 1996, de arhitect Ionel Vitoc (director general), între membrii de onoare fiind academicienii Ioan-Aurel Pop, Marius Porumb și Dumitru Protase, precum și profesorii universitari Radu Munteanu și Dafin Mureșanu. Seniori editori: Marcel Mureșanu, Mircea Popa și Constantin Zărnescu. Acest număr a apărut cu sprijinul Primăriei și al Consiliului Local Cluj-Napoca, al Uniunii Universităților Clujene. Responsabili de număr și sponsori: Adrian Țion și Ionel Vitoc.

 

Parodii (Lucian Perța), nr. 2 (177), februarie
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

Lucian PERȚA

PARODII

 

Horia  BĂDESCU

 

Carpe  diem

 

Vom trăi cât vom fi împreună,

cât ni-e cuvântul spre azi tobogan,

din flori de bostan ne vom face cunună

și-o s-o purtăm dintr-un an în alt an.

 

Cărțile viețuirii de sta-ne-or în față,

singurătatea ne-om scoate din plan

și ascultând de-a tăcerii povață,

ne-om strecura dintr-un an în alt an.

 

Reci anotimpuri ne-or pune pe tușă,

vadul luminii se pierde în van,

ziua cenușii ne bate la ușă,

cum s-o amânăm dintr-un an în alt an?

 

*

 

Cum mai urcam pe vremi la Cetățuie,

spre Belvedere, pe o cărăruie,

spre-a degusta o bere amăruie…

pân’ stelele pe boltă se iveau

urcau poeți și nu se-mpiedicau

și domnișoare, Doamne, cum veneau!

O cum ne răstigneam îngeri în gură

și cum iubirii nu aveam măsură

și nu simțeam cât viața e de dură —

cum coboram și-apoi dădeam obolul

și jos, în crama sfântă, la Mongolu,

cu vin umplând al inimilor golu —

și-apoi ne cufundam în manuscrise,

citeam poeme lungi, rupte din vise,

pân’ toate stelele din ceruri erau stinse.

Cum mai urcam pe vremi la Cetățuie…

acuma văd că nimeni nu mai suie,

deși e bere și nici scumpă nu e!

 

*

 

Cât oare ar mai fi de scris

de-ascunse trude care mi-s

cotidiene și în vis

și eu experiment lor li-s?

 

Oare câte-ar mai fi de spus

despre Socrate și-Anonimus,

de ce săli de-așteptare nu-s

în gări așa ca și-n Apus?

 

Și unde să ne-nteresăm

când capăt drumului nu-i dăm

și-n cartea viețuirii-aflăm

că în țărân-azi-mâine stăm?

 

Am tot făcut și desfăcut

ronsete cum m-am priceput,

dar nu m-am plâns când m-au durut,

multe, și-n cot și în șezut!

 

 

Lirică belgiană (traducere Horia Bădescu), nr.2(177), februarie 2018
Feb 27, 2018 at 10:00 PM

 

LIRICĂ  BELGIANĂ

 

Andrée SODENKAMP

Născută dintr-un tată olandez şi o mamă belgiancă, dar născută neîndoielnic pentru poezie, cu care s-a hrănit, dacă e să-i dăm crezare, şi versurile sale ne îndreptăţesc a o face, precum calul cu ovăz, Andrée Sodenkamp a fost şi a rămas şi după trecerea în lumea umbrelor marea doamnă a liricii belgiene de expresie franceză. Care, dincolo de înalta-i distincţie sau poate tocmai de aceea, a trăit, şi viaţa i-a fost lungă, având, cum spune ea într-un autoportret liric, „o tandreţe infinită pentru inteligenţa celorlalţi… O iubire respectuoasă şi exaltată pentru dragoste, o dezlănţuită bucurie de a trăi”. Vădite toate acestea în poezia ei, care vorbeşte cu simplitate şi profunzime despre tocmai această nestăpânită sete de viaţă şi de dragoste, despre luarea în posesie a lumii ca pe o parte a fiinţei noastre, despre comuniunea dintre noi şi ea, lumea,  cu care ne împărtăşim în viaţă ca şi în moarte, în poezia pe care a trăit-o ca pe o boală. „Mă scol cu această boală, mă culc cu ea”, scria Andrée Sodenkamp. În poezia ei, încununată de atâtea premii, printre care Premiul „Louise Labé”, Premiul Societăţii Autorilor şi Compozitorilor Francezi sau cel al Academiei Belgiene, figurând în toate antologiile importante ale liricii belgiene. În poezia ei de un umanism declarat și fervent, poezia unui spirit solar până şi în tristeţile şi disperările marii treceri, în care, cum spune: „tot ce va putea să mi se întâmple e viaţa”. 

 

Pământul meu plin de frunzare

 

Pământul meu plin de frunzare

pământ al meu.

În tine deci va trebui să-mi sap

gaura mea de cârtiţă,

să mă-nfrăţesc cu pulberea,

să-mbrăţisez noroaiele-ngheţate.

 

Câmpia veselă de grâne şi livezi

pe cuşca mea de oase sprijini-va

potopul ei de flori.

 

Şi pentru mine fi-va foşnetul ierbii care creşte,

a bestiilor sumbre lunecare.

O ne-ncetată-mpărtăşire fi-va.

Şi tot ce va putea să mi se-ntâmple-i viaţa.

 

 

Frumoasă sunt pe dinlăuntru

 

Precum o zi de Paşti,

pe dinlăuntru frumoasă sunt.

Mi-am doborât demonii răi, am şters

de praf la Notre-Dame vitraliul

dormind în leagănu-i de licăriri.

 

Eu evanghelii inventez,

îl spăl pe Domnul de păcate

prieteni îmi sunt sfinţi sprinţari.

Cărora uneori mă rog.

 

Atâta-s de săracă-n frumuseţe

încât abia dacă se vede asta.

 

Voi intra în moarte

 

Precum în pântecul mamei mele

intra-voi în moarte.

Va fi calm acolo, strâmt şi tăcut.

În sfârşit mă voi lepăda de buruienile celor vii

care mi se târâie-n urmă.

Deschisă-mi va fi gura ca să râd sub pământ.

Totul va rămâne-nsemnat cu unghia spiritului

într-un creier inert,

papirus scris cu semne-ngheţate.

Aş putea fi încă o carte.

 

 

Luc NORIN

O simplitate care vine dintr-o nobleţe înnăscută, o bucurie de a trăi contaminantă, o sinceritate fraternă şi cuceritoare, o distincţie care-i impune cu necăutată naturaleţe prezenţa, lumina unei dimineţi de august bântuite de amintirile Meusei strălucindu-i pururi în ochi... altfel spus, Luc Norin. Jurnalistă şi critic literar, socotită unul dintre cei mai fini comentatori de poezie din Belgia, eseistă, prozatoare, dar, mai ales, remarcabilă poetă, Luc Norin se prenumără printre acei lirici europeni, nu foarte numeroşi, care, prin parcimonia discursului, prin severitatea mijloacelor expresive, prin valoarea acordată sugestiei si vidurilor-pline, încărcate de tăcere vorbitoare, se înscriu în linia haikuului japonez, fără însă a pierde nimic din europenitatea viziunii lirice. O probează pe deplin aceste poeme extrase din volumul său L’heure inverse.

 

 

În fotografie nu e nimic

nimic din vorbele spuse

nimic din sângele în casă

împrăştiat

 

lacul sparge imaginea

dar din imagine lacul

 

lipseşte.

 

*

 

E un lac în valurile sale

veghind

 

un lac

cu acoperişul lui ascuţit

cu sângele viţei sale de vie

 

*

 

Lacul fără casa

fără noaptea

fără ora adormită-n gâtlejul de pasăre

 

*

 

Pârâul a băut

lacul

 

marea

aşteaptă

 

*

 

La aceeaşi distanţă

de apă şi timp

 

se iscă vântul

 

*

 

Peştele traversează ora inversă

 

nicio cută

în iarbă

 

nicio voce

în trestie

 

*

 

Locul apei e-n vis

 

s-a-ntunecat lucarna

cu aspru miros

 

liliacul nu mai e-acolo

 

*

Din lac se ridică imaginea

ce oră e nu se mai ştie

pasărea ciuguleşte memoria

 

şi iată ceaţa

 

de dinaintea visului

 

*

 

Atunci când închide noaptea

livezile

 

şi aerului îi redă

greutatea

 

tu te întorci

 

*

 

O alta îi seamănă

o alta a spus

 

cuvintele apei

 

o altă

apă

 

*

 

Drumuri pierdute

pe căi

 

ferestre spânzurate

în noapte

 

un singur ţipăt le uneşte

 

*

 

Atunci doar

aud

cântecul

 

s-a schimbat vântul.

 

Traducere şi prezentare

de Horia BĂDESCU

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 51 - 60 din 2024

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.