top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Mihai Eminescu în preocupările lui Mircea Popa (Săluc Horvat), nr.1(188),ianuarie 2019
Ian 28, 2019 at 10:00 PM

 

Săluc HORVAT

MIHAI EMINESCU ÎN PREOCUPĂRILE

LUI mIRCEA pOPA

 

        Personalitate marcantă a vieții literare contemporane, autor al unei opere ce include o tematică largă din sfera criticii și a istoriei literare, Mircea Popa se alătură generațiilor de iluștri înaintași ai școlii literare clujene, precum criticii și istoricii literari Gh. Bogdan-Duică, Dimitrie Popovici, Ion Breazu, Mircea Zaciu ș.a., și marilor scriitori Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, cu contribuții de excepție în critica și istoria literară, în poezia și proza românească.

În prodigioasa sa activitate, care impresionează ca diversitate, un loc aparte îl ocupă spațiul cultural, spiritual și literar al Transilvaniei, personalitățile care își leagă existența de aceste locuri, precum Ioan Molnar-Piuaru, Ilarie Chendi, Timotei Cipariu, cărora le-a consacrat studii monografice. Presa, în special cea a Transilvaniei, a constituit un alt subiect la care a revenit mereu și căreia i-a consacrat cercetări importante. Amintim, între altele, volumele: Istoria presei literare românești din Transilvania de la începuturi până în anul 1918, Presa românească și ideea națională, Incursiuni în presa românească, Presa clujeană de la începuturi și până azi (170 de ani).

Numeroasele studii asupra unor scriitori importanți (precum Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu), studiile tematice (Tectonica genurilor literare, Convergențe europene, Aspecte și interferențe iluministe, Reîntoarcerea la Ithaca. Scriitori români din exil), studiile de istorie literară sau glosările pe marginea unor cărți, adunate în volumul  Prezențe literare. Oameni și cărți, la care se alătură lucrările de referință coordonate în cadrul Institutului de Lingvistică și Istorie Literară din Cluj-Napoca – toate acestea conturează îndelunga și prodigioasa activitate a lui Mircea Popa, acum, când împlinește optzeci de ani de viață (născut la 29 ianuarie 1939 în comnuna Lazuri de Beiuș, județul Bihor).

Între numeroasele sale preocupări, un loc aparte îl ocupă Mihai Eminescu, căruia îi consacră câteva lucrări de referință, care întregesc biografia eminesciană. Între acestea: Mihai Eminescu. Contextul receptării (1999), Mihai Eminescu în Transilvania (1866-1918) (2000), Mihai Eminescu. Text și Context (2014). Ultimul volum menționat, care cuprinde un fel de sinteză asupra cercetărilor sale eminesciene, întregește viziunea exegetului asupra poetului, a operei sale și, mai ales, asupra receptării acestuia de-a lungul anilor.

          În demersul său critic, Mircea Popa, pornind de la o atentă cercetare a unor documente de arhivă sau recurgând la presa vremii, a reuşit să descopere date de un real interes pentru istoria literară. Cum rezultă din argumentul volumului, Mircea Popa şi-a propus să aducă la lumină prin cercetările sale fapte şi date mai puţin cunoscute sau trecute cu vederea despre Eminescu, cu trimitere specială la Transilvania, „acolo de unde a pornit cea dintâi critică distrugătoare la adresa lui, fiind decretat pur şi simplu imoral şi vinovat de degradarea moravurilor publice” (referirile se fac la Alexandru Grama).

Volumul are o structură complexă, ce cuprinde capitolele: Polifonii textuale; Context exegetic şi editorial; O geografie a receptării; Eminescu după Eminescu.

          În încercarea de a defini personalitatea lui Eminescu, Mircea Popa preia afirmaţia poetului Lucian Blaga, ,,Ideea de Eminescu”, despre care spune că ea există şi că s-a ,,zămislit sub zodii româneşti”. În opinia criticului, ,,Ideea de Eminescu” reprezintă un întreg conglomerat de trăsături universale şi naţionale totodată, dar înainte de toate, spiritul creator constructiv, vizionarismul romantic înaripat, expresivitatea lirică armonioasă, trăsături care fac din Eminescu ,,unul dintre marii poeţi ai omenirii, una din vocile lirice cele mai profunde şi mai sensibile ale umanităţii” (vezi În loc de prefaţă, p. 9).

În capitolul Polifonii textuale, Mircea Popa glosează pe marginea unor motive şi a unor teme întâlnite în poezia eminesciană: Dacă treci râul Selenei (p. 21); Identitate şi ambivalenţă (p. 29); Motivul cavalerului medieval (p. 95); Delta biblicelor sânteHeliade (p. 39); Reverberaţii ale ,,Luceafărului” (p. 46). Reţine atenţia amplul studiu comparatist Eminescu şi Baudelaire (p. 69 – 92), în care sunt detaliate apropierea şi, desigur, diferenţele dintre cei doi mari scriitori. Apropierea dintre Eminescu şi Baudelaire este semnalată odată cu publicarea postumelor, când o nouă generaţie de critici scoate la lumină vastul teren artistic al creaţiei eminesciene, când încep studiile comparatiste ale poeziei lui Eminescu cu romanticii europeni, francezi, germani, italieni. Pompiliu Constantinescu susţinea că ,,Eminescu nu va putea fi apreciat decât de critica europeană, de o critică ce va putea gusta în original valorile lirice, care sunt superioare liricii franceze contemporane lui (Musset, Vigny, Hugo, Lamartine) şi egale numai lui Baudelaire, care este cel mai mare liric francez al secolului al XIX-lea, şi continuă afirmând: ,,Într-un palmares al liricii europene, al veacului trecut, pe Eminescu l-aş trece alături de Baudelaire”.

            Apropierea lui Eminescu de marele poet francez este motivată de numeroasele fapte de ordin biografic ce pot fi identificate, cât mai ales de rolul înnoitor al celor doi la modernizarea limbajului liric, la fundamentarea conceptului modern de poezie. Biografia poeţilor are multe elemente comune: amândoi rămân orfani, Eminescu de mamă, Baudelaire de tată, şi unul, şi celălalt trăiesc în medii familiale de frustare, ceea ce îi determină să-şi asume un destin propriu încă din frageda copilărie: Eminescu părăseşte şcoala, se alătură unei trupe de teatru, Baudelaire este trimis într-un internat, fiecare din ei este marcat de boală şi de suferinţă, amândoi mor de tineri. Niciunul nu este ferit de injustiţia şi de oprobiul public, ambii fiind acuzaţi de imoralitate. Baudelaire suportă consecinţele unui proces, fiind amendat cu suma de trei sute de franci şi cu interzicerea unor poezii, Eminescu e încriminat de canonicul Al. Grama, care consideră poeziile ,,triviale şi obscene”, greţoase”, ieşite dintr-o minte stricată, coruptă şi desfrânată, dintr-un suflet mohorât şi putred”.

          În demersul de a arăta legătura dintre cei doi poeţi, Mircea Popa se întreabă dacă a cunoscut Eminescu poeziile poetului francez, în ce măsură se poate vorbi de o influenţă directă a acestora asupra lui Eminescu. La prima întrebare răspunsul pare a fi afirmativ. Cu certitudine, Eminescu nu a fost străin de lirica franceză şi, implicit, a lui Baudelaire (volumul Les Fleurs du mal a apărut în 1857 şi a avut un mare ecou în întreaga Europă). Criticul este de părere că nu se poate vorbi de o influenţă directă a lui Baudelaire asupra lui Eminescu, chiar dacă se întâlnesc la amândoi teme comune, fiecare punându-şi pecetea proprie asupra creaţiilor. În argumentarea demersului critic, Mircea Popa face trimitere la diverse texte poetice, concluzionând: ,,Cu Eminescu poezia europeană încheie un ciclu de cultură, dar şi deschide altul, deoarece poezia sa e un moment de început în arta europeană a sfârşitului de secol XIX, dislocând straturile învechite ale vechii retorici şi silindu-le să coboare la esenţă, la alegorie şi simbol”.

          În capitolul Context exegetic şi editorial, Mircea Popa insistă asupra câtorva dintre cercetătorii şi editorii operei eminesciene: A.D. Xenopol; Ilarie Chendi; Ioan Scurtu ş.a. A.D. Xenopol s-a numărat între admiratorii constanţi ai lui Eminescu, fiind al treilea editor al poeziilor eminesciene după Maiorescu şi V.A. Martun, dar primul care a încercat să realizeze un tablou complet al operei poetice. Urmărind preocupările lui Xenopol, Mircea Popa subliniază meritele acestuia în lansarea operei marelui poet, ediţia realizată de el deosebindu-se de cele anterioare ,,mai întâi prin întocmirea şirului lor cronologic, după data publicării în diverse reviste şi scrieri din care au fost culese”, încercând astfel să dovedească ,,cum s-a dezvoltat geniul lui Eminescu”.

          Ioan Scurtu este autorul primului studiu de sinteză important despre Eminescu, realizatorul unor ediţii de referinţă ale operei eminesciene, între care Scrieri politice şi literare, manuscrise inedite şi culegeri din ziare şi reviste (cea mai importantă ediţie din publicistica eminesciană, o ediţie critică, autentică în texte, completă în cuprins, orânduită după toate normele obişnuite aiurea, spre mulţumirea ştiinţei şi a marelui public).

          Predarea de către Titu Maiorescu a manuscriselor eminesciene Academiei Române a deschis drumul unor noi ediţii, de data aceasta incluzându-se numeroase texte inedite. Se editează parte din proza literară, apar culegeri de literatură populară, studii şi comentarii pe marginea manuscriselor, la care şi-au adus contribuţia ardelenii Ilarie Chendi, Nerva Hodoş, Ioan Scurtu ş.a.

          Receptarea lui Eminescu în Transilvania a constituit o temă la care Mircea Popa a revenit mereu. Amintim amplul studiu cuprins în volumul Mihai Eminescu în Transilvania (2000), în care se face o radiografie amplă a legăturilor poetului cu acest spaţiu. În volumul actual, criticul reia unele aspecte pe care le localizează şi le personalizează în funcţie de anumite momente din biografia poetului: La „Familia” lui Iosif Vulcan; În Mica Romă Blajul, În oraşul Marii Uniri: Alba Iulia; În presa sălăjeană etc.

          Legăturile lui Eminescu cu Iosif Vulcan şi cu revista „Familia” constituie unul dintre capitolele cele mai importante din biografia poetului. Iosif Vulcan îi sprijină debutul, deschizându-i ,,cu bucurie” coloanele foii sale. Aici Eminescu îşi va publica o bună parte din poeziile de tinereţe, dar şi cele de la ,,sfârşitul” creaţiei sale poetice (1883), când revista îi plăteşte un onorariu pentru poeziile publicate, singurul primit de poet vreodată. Iosif Vulcan va fi acela care, la decesul poetului, în necrologul publicat în „Familia”, scria: ,,Naţiunea mea îmbracă doliu/ Literatura noastră jeleşte/ Poezia noastră plânge/ Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă... Genialul poet a încetat din viaţă”.

          Răsfoind presa, Mircea Popa identifică şi subliniază o serie de aspecte inedite sau mai puţin cunoscute legate de biografia poetului, de receptarea operei în diversele zone ale ţării, cu precădere în Transilvania, de care poetul este legat sufleteşte. Să ne amintim drumul pe jos pe care tânărul Mihai îl face până la Blaj, peregrinările cu trupele de teatru, numeroasele trimiteri la aceste locuri în scrierile sale.

Cercetând presa vremii, Mircea Popa descoperă fapte ce atestă afecţiunea poetului pentru aceste locuri. Spre exemplificare, criticul se opreşte la presa sălăjeană, în care se fac referiri la primele traduceri în limba maghiară ale lui Eminescu, citând numele lui Laurenţiu Bran, care a tradus mai multe poeme eminesciene: De ce nu-mi vii?; Melancolie; Departe sunt de tine; Somnoroase păsărele (1989); Luceafărul etc., pe care le-a publicat în ziarul „Szilagy – Somlyo” (1880), ce apărea în Sălaj.

          Traduceri din Eminescu se întâlnesc şi în alte publicaţii ardelene. Sandor Ioszef publică în „Kolosvari hözlöny”, ce apărea la Cluj, traducerea poeziei Atât de fragedă sub titlul Csarasznyefa feher viraga (Floare albă de cireş) şi exemplele pot continua. În cuprinsul cărţii criticului Mircea Popa se regăsesc informaţii de larg interes, unele dintre acestea, aşa cum am mai spus, inedite, mai puţin cunoscute sau neluate în seamă, dar care întregesc benefic bibliografia eminesciană.

          Volumul se încheie cu un capitol cu referire la receptarea actuală a lui Eminescu, semnalând mai multe lucrări recent apărute: Eminescu după Eminescu de Adrian Dinu Rachieru; Solitudine întru înţelepciune de Dana Câmpan; Eminescu în raza gândului etern de Dumitru Micu; Eminescologi clujeni de Constantin Cubleşan; Dicţionar cronologic de Săluc Horvat. În concluzie, se poate spune că Mihai Eminescu. Text şi context este o carte scrisă pe baza unei cercetări riguroase, de unul dintre cei mai documentaţi eminescologi.

 

 

 

Lepădările de sine ale poetului (Delia Muntean), nr.1(188), ianuarie 2019
Ian 28, 2019 at 10:00 PM

 

Delia MUNTEAN

LEPĂDĂRILE DE SINE ALE POETULUI


am spart oglinda

și am strâns cioburile în palmă

până mi-am simțit chipul

cum sângerează”.

 

          Pe viață și pe moarte iubește Constantin Romulus Preda (n. 8 martie 1990, Craiova) poezia și femeia. Femeia și poezia.

Este o iubire de dincolo de timp. Una care-l ucide și-l învie, îi condiționează comunicarea cu sine și cu universul. Le caută fără tihnă, iar spaimele, incertitudinile și nepotrivirile și le descântă în registru când grav-nostalgic, când jucăuș-ironic. Poeziile i se convertesc în tot atâtea interogații și descinderi în universul dinăuntru. Cu primeniri dinspre copilărie și alunecări înspre moarte. Declarațiile și invocările dezvăluie un creator tot mai stăpân pe uneltele sale, unul care promite „să devină rădăcina propriului zbor” în spațiul literar autohton.

                   Astfel ni se înfă-țișează recentul volum de versuri al poetului, intitulat Te iubesc aproape orb (Editura Hoffman, Craiova, 2018). Este a cincea lui carte și apare la trei ani după publicarea, într-un ritm de invidiat, a patru volume, toate la Editura Autograf MJM din Craiova: Mii de baionete îmi decorează inima (2013), Iubirea noastră înflorește dincolo de stele (2013), Cap sau pajură, sabie sau inel de logodnă (2015) și Martirul garoafei (2015). Titlurile trădează o oarecare amprentă dinspre lumea cazonă, identificabilă și în versurile abia publicate: „tu ești glonțul pe care l-aș săruta / de miliarde de ori / înainte să-mi străpungă inima”.

          Constantin Romulus Preda crede, orgolios, în durabilitatea actului artistic („doar mie o să-mi fie / moartea moartă-n poezie”) și în puterea poetului de a naște lumi care să compenseze realul: „zeii îmi șterg numele / în fiecare noapte / din cartea morții / înspăimântați că / odată cu moartea mea / versurile îmi vor sparge mormântul / în căutarea acelei clipe / din care a început să curgă lumina” (eu pot vedea).

          Aceasta nu înseamnă însă valuri de recunoaștere – din partea contemporaneității („vor trece multe milenii / până când sihaștrii vor realiza / că poezia mea a fost singura / care a oprit / preț de câteva clipe / timpul”) sau a urmașilor („uită-te în ochii statuii / și vei vedea ce vei ajunge / […] cineva îți va rosti numele în treacăt / într-o discuție ridicolă” – ascultă cum strigă statuia).

E inedită revolta artiștilor adunați în piața publică pentru a impune o versiune proprie a Facerii, cu poezia ca act și spațiu primordiale, din care s-ar fi desprins „doi fluturi / care s-au sărutat atunci când au rămas fără aripi / și au întemeiat prima colonie a vieții”. Nevoia de a configura o altă lume, neîmpovărată de margini date, o identificăm și în piesa fără început și fără sfârșit, structurată pe un fals fir narativ, unde asistăm la o ardere simbolică a paginilor inițiale și finale ale Bibliei. Surprindem aici lipsa de reacție a preotului, „adormit” el însuși în carte. (Avem de-a face implicit cu o transformare a relației individului cu divinitatea – observabilă încă din scrierile unor interbelici: Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga –, precum și cu o slăbire generală a metanarațiunilor, aspect intens exploatat de literatura postmodernă.)

Pentru exprimarea fragilității și a dramatismului condiției umane, Constantin Romulus Preda apelează la motivul clepsidrei („zilele sunt clepsidre negre / prin care curge vidul” sau: „nisipul din care voi fi făcut / își va înghiți propria clepsidră”), al vieții ca vis („tu nici nu ești / doar dispari / te răsucești / dintr-un haos în abis / și devii ce-ai fost / un vis”) sau – o abordare originală aceasta – inversează cele două tărâmuri: al ființei și al neființei („și dacă noi ne trăim moartea / așteptând să trecem / înspăimântați / pragul vieții?”).

Imposibilitatea evadării, a dezlegării de ceea ce este hotărât e transfigurată artistic și prin valorificarea conotațiilor zborului, cumulate cu cele ale îngerului („să vezi un înger de piatră / care sângerează de dorul zborului / și să îi simți aripile bătând în gol / într-o moarte care nu a fost niciodată a lui” sau: „stau cu aripa-n pământ / și mă zbor doamne pe mine”). Artistul însuși se consideră un înger care își dăltuiește mesajul pe viitoarea cruce (constantin).

Alteori, existența capătă atributele unei piese de teatru, în care omul devine actor și spectator al propriei treceri. „Stă pe marginea scenei /
și își privește rolurile / cum îi joacă spaima de moarte
”. Refuzul îmbătrânirii, însoțit de teama secătuirii puterii de creație, îl găsim ilustrat, în volumul de față, într-o bună parte din texte, autentice atât prin delicatețea limbajului, cât și prin puterea de sensibilizare a cititorului. În poemul repet și astăzi copilăria, eul liric abandonează înțelepciunea – socotită, de regulă, o consecință firească a dezlegării tuturor tainelor, întruchipare superioară și orgolioasă a minții umane –, în favoarea jocului și a potrivirii cuvintelor: „prefer să rămân copil / și să-mi fac jucării din cuvinte / i le voi lăsa ca moștenire / străinului din oglindă / care poartă cu mândrie masca morții / de fiecare dată când îl întreb / dacă vrea să se joace cu mine”. În eu mă întorc, autorul propune o viziune inedită: la capătul vieții l-ar întâmpina, jucându-se și deprinzând (prin joc!) alfabetul morții, tocmai copilul care a fost și care îi readuce lumina dintâi. În simt cum devin în fiecare zi altul, poetul își leapădă pe rând măștile, căutându-se pe sine, cel adevărat, pe când declar cu mâna pe inima mea de stele se constituie într-un dialog emoționant între fiu și părinți privitor la felul în care acesta se acomodează cu trecerea:

„în numele tatălui

și al mamei mele

declar cu mâna pe inima mea de stele

că mi-e atât de frică de moarte

încât aș amuți când și-ar da vălul la o parte

de ce nu m-ai lăsat mamă copil

să mă mir

să râd

să trec tiptil

prin fața morții care vrea să vină

să scoată umbra mea din rădăcină?

de ce nu m-ai lăsat tată să plâng

să mă zbat

să răcnesc

și să frâng

coastele morții care cresc în mine

și mă fac să devin chiar eu

moartea ce vine?

Granițele poroase, flexibile dintre cele două tărâmuri transpar și din poemul picătura morții, ce amintește – prin imaginea artistică a venelor traversate de moarte încă din timpul vieții – de Gorunul blagian. La Constantin Romulus Preda, eul liric nu empatizează însă cu arborele ce va fi sacrificat pentru lemnul sicriului; sfidător, el își arde crucea, amenință, se împotrivește: „am strigat în gura mare / că moartea mea nu va fi niciodată/ ca celelalte / ea îmi curge prin vene / și va muri odată cu mine”.

În câteva creații, mesagerul morții (în consens cu perspectiva europeană asupra simbolului) este corbul. Dacă în poezia ce dă titlul volumului, reprodusă și pe coperta a patra, crucea e purtată, simbolic, în spinare, în vreme ce corbul ciugulește consecvent inima poetului (te iubesc aproape orb), într-un alt text, așezat mai spre finalul cărții, universul însuși, în multitudinea manifestărilor sale, împrumută culoarea negru-corb: cerul, câmpurile de lalele, respirația dintre clipe (vor veni corbii). Semnificativă e și imaginea în care, priveghind la propriul căpătâi, eul liric arde aripile corbilor, spre deruta mulțimii venite să-l însoțească pe ultimul drum (corbii).

Aproape la fel de încărcată de conotații se dovedește moartea cuvântului. Dispariția acestuia dă peste cap – în viziunea autorului craiovean – rânduiala cosmică, provocând potop de lacrimi (te iubesc aproape orb). Poetul se imaginează creând chiar și dincolo de viață („se făcea că stau și scriu / pe o muchie de sicriu”), oferindu-și somnul propriu înveșnicirii cuvântului: „dar deodată mă trezesc / mă smucesc și răsucesc / un pumnal din flori de mac / în trunchiul unui copac / și aștept să curgă sânge / din sicriul ce mă plânge” (am rămas prizonier).

Jertfa întru creație, căreia, ca și femeii, i se supune orbește (străinul), derivă așadar din imposibilitatea de a-și concepe existența în afara acestora („mi-aș lua lumea în cap de-atâta tu”). Poezia și femeia sunt invocate continuu, cu exasperare (am așteptat să pleci, femeia cu picioare verzi, am început să dau ceasul înapoi, paradox). Cu patimă: „o să-ți repet / în gând / numele / până vor începe / să-i ardă / literele”.

Căutarea poate dura întreaga viață; înseamnă meandre („îți declar dragoste și război”), lepădări de sine, inadvertențe: „te căutam întruna pe o coală / și tu mă tot strigai pe coala următoare / goală” (săgeată). Ea pretinde travaliu anevoios cu lumea dinăuntru („mereu cu un pumnal înfipt în inimă”) și cu verbul („mi-am izbit versurile între ele / până au ieșit scântei / fluturi / și demoni”). Implică dăruirea întregii ființe auctoriale: „te iubesc din buncărul inimii mele / de acolo doar așa te pot iubi”.

„Pe viață și pe moarte”.

Sunt – toate acestea – semne limpezi că astăzi se scrie și poezie bună.

 

 

Versuri de Ioana Haitchi și de Grigore Grigore,nr.1(188), ianuarie 2019
Ian 28, 2019 at 10:00 PM

 

Ioana HAITCHI

 

Singurul loc

 

Singurul loc prin care pot intra în mine

e un sărut strecurat pe sub uşile cerului,

când larma zorilor se face mai fină ca nisipul Saharei

şi mult prea toridă

atunci când apucă a se risipi

într-o cunună de aripi.

 

Am lăsat doar sufletul cu gândurile lui,

nestăvilite dorinţe de-a se privi înlăuntru

şi un grăunte de teamă, cât mila sacrificatului.

Încă se mai aude, în ecou se aude

iarba din faţa paşilor mei, ce a rămas

şi mereu trasează anotimpurile crude.

 

Cu gândurile tale, cu ele vorbeam,

nestăvilite dorinţe

de-a mă privi înlăuntru

şi două boabe cât două seminţe

ce-mi sprijină acum cuvântul,

sunt singurul loc prin care

mai putem intra în noi

desculţi şi curaţi

atingând şi deopotrivă strivind

omătul ce s-a aşezat

mai senin ca un colind

ce sărută pământul.

 

Singurul loc prin care mai putem intra

E zborul din prima duminică,

un Leru-i ler, tăcută stea

ce aripa cuminecă.

 

 

Zborul de duminică

 

Să nu laşi lupta să-ţi omoare zborul,

chiar dacă în palme îţi atârnă sârma ghimpată,

zvâcnind ca o inimă falsă,

lăcrimând cu toţi macii, ogorul.

 

Munţii sunt înşelători,

urcuşul ţi-l face cu pasul

dăruindu-ţi un zbor în cădere,

ce rost ar mai avea aripa

şi cât de tare ar fi glasul

rostit în tăcere?

 

Să ne punem pe aripi, ape

şi apele să aibă valuri

şi lacurile ochiuri de vulturi

în care luna să le fie periscop,

și ce dacă submarine cu aripi

scufundate într-un cer fără praguri

ar face bătături în palme

zburând peste potop?

 

Singurătăţi

 

Mai rupe o bucată din mine

Să îţi fie de cină

Sau de un loc pentru inimi,

Nu mai ştiu când e de plâns

Şi nici când e de răsărit, de apus,

Curg întruna, ele, curg

Şi nu au unde se opri…

Mai rupe şi aşază o stavilă

Să ne putem privi.

 

Cât de bătrân poate fi Dumnezeu

Şi Lui îşi roagă toate cele,

Să-i fie de cină, să-i fie de inimi,

Tălpile goale o lacrimă să-i spele,

Precum sfânta născută în temniţă

Mi-am drămuit citirile poemelor,

Mai rupe, să se oprească, rupe suspine,

Am o poftă de singurătăţi,

Fie ele cu tine.

 

Cu un cer mai sus

 

La Bistriţa era un orfelinat 

în capătul grădinii noastre,

de fapt, pe o parte din fosta noastră grădină

pe care ne-au luat-o comuniştii, 

la casa bunicii mele de pe strada Toamnei. 

 

Nu ştii cât am auzit din verandă, 

ani de-a rândul, Nu mai da!

Odată nu m-am putut abţine şi m-am dus acolo.

Când am intrat,

copiii erau la ora pe oliţă,

înşiraţi de-a lungul unui coridor

şi când m-au văzut,

ca la comandă

cu mânuţele sus, au strigat: Mama!

Ochii mi s-au umplut de lacrimi,

am rămas blocată lângă uşă,

nici nu mai ştiam de ce eram acolo.

Plângeam cu toţii de durere,

ei cu speranţa că vor fi salvaţi,

eu pentru neputinţa de a îndura

prostia omenească.

 

În locul acela sunt înghesuite toate durerile lumii,

în sufletele acelea mici,

obligate să-şi pună aripi şi inimi de rezervă

pentru a supravieţui.

 

Acolo se naşte o luptă

pentru o gură de aer în plus

şi alte ceruri se încumetă uneori

să se nască pentru ca acel plânset să înceteze.

 

Viaţa m-a învăţat să fiu orfană

şi de părinţi şi de fraţi sau de surori,

dar niciodată n-am părăsit locul acela

hărăzit unei trepte mai sus.

Fie că m-a durut, te miri pe unde şi de ce,

fie că n-am mai putut,

dar de făcut acel pas, l-am făcut.

 

Ieri mi-am adus aminte de acele suflete

înşirate pe un coridor lung, foarte lung

şi iar sunt cu mâinile sus.

Nu sărutul pe umăr m-a umilit

şi nici mâinile ridicate

atunci când pe vârfuri încercam desprinderea.

Mărturisesc, am obosit,

dar cât de tare am obosit

să fiu de vină pentru (ne)fericirile altora.

Mai bine mai sus, doar un pic mai sus

chiar dacă eşti singur şi sinelui tău te rogi,

precum unui Dumnezeu ce te cunoaşte şi îl cunoşti

şi doar ţie îţi eşti supus.

 

***

Grigore GRIGORE

 

Flăcările

 

Flăcările noaptea sunt

mult mai vii decât ziua

 

șerpii nopții sunt negri

șerpii zilei sunt albi

 

ei învârt roata morii care

sparge bobul de grâu cu piua

 

numai morarul se roagă mereu

să fie apă câtă dă Dumnezeu

 

flăcările pâinii sunt încuiate

între se poate și nu se poate

 

 

Sunt o groapă

 

Sunt o groapă în care

sper să cadă

femeia pe care

am iubit-o

 

 

Astăzi am fost

 

Astăzi am fost la mama

la cimitir

nu era singură

era cu tot poporul ei

 

cu tata

cu vărul

cu bunicii

cu toți ceilalți ai noștri

până dincolo de rădăcini

 

arborele genealogic iarna

hibernează

 

astăzi am fost la mama

și lumânarea vibrează

 

 

Eu mă joc

 

Eu mă joc cu clepsidra

clepsidra se joacă cu mine

în clepsidră e praf de pușcă

în mine praf de lacrimă

 

de când mă știu cineva

mă vrea hopa-mitică

mă vrea cale ferată

și autostradă națională

 

așa că merg pe jos

cu clepsidra-n spinare

până-mi întâlnesc picioarele

și soarele răsare

 

Atunci te-am dezbrăcat

 

Atunci te-am dezbrăcat de cuvinte

nu mai înțelegeam nimic

despre răsărit

 

apusul se oprise la porțile raiului

se auzeau pași grei

evadați din nimic

tu mă îndemnai să fiu

 

cel din crucea pe care o făceai

cu mâna dreaptă

în fața bisericii

 

 

 

Gheorghe Pârja, Ochii Basarabiei (Monica D. Cândea), nr. 11-12(186-187). nov-dec 2018
Dec 12, 2018 at 11:00 PM

 

Monica D. CÂNDEA

GHEORGHE PÂRJA, OCHII BASARABIEI


Centenarul Marii Uniri a declanșat în spațiul public contemporan o serie de proiecte, inițiative și atitudini care au reînviat adormitul sentiment patriotic al românilor, obișnuți să se lamenteze de propria condiție și să se subaprecieze în relație cu străinii. Din seria restituirilor de memorie identitară face parte și volumul Ochii Basarabiei, care reunește articole, editoriale și interviuri scrise de Gheorghe Pârja pentru cotidianul „Graiul Maramureșului”, din 1991 până în 2018, și a căror publicare împreună s-a născut dintr-un sentiment al datoriei și ca un semn de omagiu pentru toți cei care de-a lungul vremii au luptat pentru ființa națională a românilor de peste Prut.

Jurnalistul este, fără îndoială, un cronicar modern, un „secretar al istoriei”, care, deși surprinde toată energia momentului, imortalizează ceea ce este esențial. În scurta notă de la început, autorul menționează faptul că scrisul său a păstrat amprenta emoției trăite direct pe parcursul evenimentelor, că Basarabia a reprezentat pentru el o provocare la cunoaștere, o datorie morală de a pune umărul la realizarea idealului unității românești, măcar prin limbă și prin spirit. Cuvântul de început al lui Nicolae Dabija este o sentimentală laudatio adusă autorului, subliniindu-i meritele în consolidarea relațiilor culturale dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului și legitimând această preocupare prin fabula întemeietoare a Moldovei, descălecate de voievozii maramureșeni.

Contextul istoric al Basarabiei după 1990 a permis apropierea culturală de România, dar a perpetuat dependența politică față de ruși și o stare generală de asediu și oprimare a populației românești. Împotriva acestei realități au militat intelectualii basarabeni, care și-au găsit aliați în intelectualii și oamenii de cultură de pe malul drept al Prutului, printre care se numără și Gheorghe Pârja. Spirit romantic, animat de idealuri naționale și morale, jurnalistul nu doar consemnează evenimente, ci și acționează, are inițiative, contribuie la procesul reapropierii spirituale a Basarabiei de România. Prin relațiile de prietenie pe care le are cu intelectualitatea basarabeană, Gheorghe Pârja este în permanență la curent cu realitățile de peste Prut, la care reacționează într-un mod realmente empatic, cu fiorul lăuntric al celui care nu se poate conforma nedreptății și înțelege că acțiunea este singurul mijloc de a schimba ceva.

După 1991 intelectualii și oamenii de cultură români vizitează în mod repetat Basarabia, iar instituirea Zilei Limbii Române, pe 31 august, este un prilej și mai deosebit de anuală descindere la Chișinău în delegații oficiale, din care Gheorghe Pârja face parte cu entuziasm. În ianuarie 1992, cu ocazia sărbătoririi lui Eminescu, jurnalistul exclama în editorialul său Am fost în Basarabia! ca și cum ar fi spus „Et in Arcadia ego!”, cu sufletul plin de bucuria de a vedea cu ochii fizici acest ținut proscris al mitologiei noastre contemporane, de a duce spre această lume primele semne ale iubirii și ale fraternității (troițe maramureșene cioplite în lemn și cântecele corului bărbătesc din Finteuș). Apropierea maramureșenilor de
Basarabia este emoționantă și pare ruptă dintr-un scenariu mitologic al întoarcerii într-un acasă pierdut, dar recuperabil. Pe lângă emoția întâlnirii cu cei de același neam, jurnalistul observă și partea întunecată a vieții sociale și economice de aici, care stă sub semnul crizei.

De-a lungul celor aproape trei decenii de istorie trăită în mod direct, în ecuația acestui paralelism românesc de dincolo și de dincoace de Prut, în paginile „Graiului” au avut cuvântul, prin interviurile provocate de Gheorghe Pârja, multe din figurile importante ale lumii culturale sau ale scenei politice de la Chișinău: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Natalia Pascal, Mircea Druc, Valeriu Matei, Vasile Șoimaru, ÎPS Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului (originar din Basarabia). Jurnalistul vede realitatea basarabeană în mod direct, dialoghează cu intelectualii și cu scriitorii, cunoaște și analizează cu luciditate, dar și cu revoltă scena politică de la Chișinău, scindată, ca raport de forțe, între Rusia și Europa, respectiv România. Conflictele din Transnistria, care vin ca o completare tragică a situației politice a Basarabiei, sunt urmărite de asemenea cu mare atenție. Cazul lui Ilie Ilașcu și al grupului său de intelectuali disidenți este receptat cu sufletul la gură în contextul instaurării unui regim transnistrean abuziv, după un scenariu ce pare mai degrabă o farsă istorică. Jocurile de putere, alegerile parlamentare și prezidențiale stau toate sub semnul aceleiași farse și manipulări prin amenințare și teroare. Dacă în anii ’90 unirea cu România părea să fie o prioritate, la puțin timp după politicienii de la putere renunță la această idee, făcând, indirect, plecăciuni în fața Moscovei, care are toate interesele active pentru a păstra Moldova în sfera ei de influență.

Jocurile politice perfide, antiromânești privilegiază relațiile cu Răsăritul, întinând imaginea celor mai importanți susținători ai românității și ai unirii cu țara, precum Ilie Ilașcu, Grigore Vieru, Iurie Roșca sau Valeriu Matei (1994). Victoria lui Snegur ține Basarabia mai departe sub aripa Moscovei. Pentru jurnalist e clar că acum, mai mult ca oricând, este momentul pentru evocarea cât mai pasionată a memoriei acestui ținut și a încrederii că unirea se va face în ciuda dominației de moment. În 1996, proclamarea limbii moldovenești ca limbă oficială a Republicii Moldova este o altă palmă pe obrazul demnității românești și al speranței în realizarea unificării cu România. Scriitorul Valeriu Matei sintetiza, într-un interviu acordat lui Gheorghe Pârja, în același an, dezideratele prounioniștilor basarabeni, care s-au grupat în formațiunea politică de opoziție pe care acesta o conducea, Partidul Forțelor Democratice, și care au înțeles că drumul oportun pentru Basarabia este cel al integrării „multilaterale și graduale cu România”, pentru a se putea integra mai apoi în structurile europene și euro-atlantice. În acest sens, era nevoie de realizarea unor pași politici importanți, precum: „lichidarea tuturor consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov”, „restabilirea conștiinței naționale românești”, „restabilirea valorilor patrimoniului culturii și spiritualității românești”.

În contextul accentuării dominației rusești, prin protocoalele pe care regimul Snegur le semnează cu Moscova, dar și prin realitatea zilnică trăită de populație, se naște din nou pericolul dispariției identității românești. Slăbirea relațiilor oficiale cu România conduce spre o stare și mai accentuată de prigonire a spiritului național, căci, pentru a bloca accesul la valorile naționale, în Basarabia se ard cărțile scriitorilor clasici români. Patriotul Ilie Ilașcu continuă să fie întemnițat, fără ca vreun reprezentant al marilor democrații occidentale să ia atitudine în fața acestui abuz, astfel încâ jurnalistul ajunge la concluzia că „Basarabia, devenită stat, este una dintre cele mai stranii anomalii ale Europei”.

Calitatea de poet, de o sensibilitate izvorâtă din spiritul românesc arhetipal, în care legătura cu sacrul e intrinsecă, îl face pe Gheorghe Pârja să vadă dincolo de suprafața evenimentelor, în sufletul oamenilor, fapt care dă discursului său jurnalistic ceva din profunzimea unui mesaj profetic, revoluționar și în același timp testamentar. Sentimentul datoriei, al misiunii asumate răzbate din toate textele pe care le-a scris de-a lungul anilor despre Basarabia, fie că ele au o temă culturală, fie că surprind aspecte politice sau sociale. Tributară unei mitologii resurecționale, al cărei model este cel creștin, problematica basarabeană reactualizează modelul patriotic pașoptist, semn că istoria s-a poticnit în acest colț de pământ românesc și a rămas, iată, cu mai bine de un secol în urmă. Această transpunere a Moldovei de dincolo de Prut și a destinului ei în parametrii mitului cristic este explicitată în articolul Basarabia interioară, din mai 2001, pornind de la o carte a academicianului Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, unde problemele de estetică nu pot fi totalmente disociate de cele etnice, istorice sau sociale, căci scriitorul basarabean are încă sarcina mesianică a bardului romantic, el trebuie să fie o voce a poporului său, un garant al rezistenței sale spirituale în istorie: „Christul basarabean este un Mântuitor social prin excelență ca și iudeii de altădată”, „un erou național”, „un eliberator politic”, „un crainic de noi vremuri”. Poeților le-a revenit această misiune grea a rezistenței spirituale în fața tăvălugului rusesc, iar celebrarea Limbii Române și a rolului ei identitar a căpătat accente aproape religioase.

Tragismul existențial are în destinul scriitorilor din Basarabia o coloratură romantică, astfel încât nume precum Grigore Vieru, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu sau Emilian Galaicu-Păun se înscriu, în viziunea jurnalistului, în tipologia lui homo christianus. De altfel, discursul naționalist și patriotic care a vizat Basarabia ultimelor trei decenii s-a definit prin accentele patetice și duioase, dublate de acea dulceață tragică a inflexiunii graiului vorbit dincolo de Prut, cu arhaismele lui savuroase, de o culoare inconfundabilă. Încrederea că idealurile spirituale nutrite de-a lungul generațiilor se vor realiza într-o zi este imboldul care a ținut treze conștiința românească și preocuparea pentru valorile spiritului întipărite în limba română. Poate doar într-o lume a flagrantelor privațiuni de libertate rolul poeților în cetate este apreciat cu adevărat și, nu întâmplător, în Basarabia poeții au dat tonul inițiativelor culturale și naționale. Gheorghe Pârja îi cunoaște direct, dialoghează cu ei, îi susține de la distanță și îi încurajează prin verb.

În anii 90, revenirea la o stare de normalitate culturală și socială era o preocupare constantă care slujea, evident, consolidării identității naționale a basarabenilor, atât de zdruncinate de istoria ultimului veac. Poeții Aurel Busuioc, Nicolae Dabija, Nicolae Popa, Vasile Levițchi, Mihai Cimpoi semnalau nevoia de a revigora cultura și condiția creatorului în scopul revenirii la normalitate, de sincronizare a valorilor, pornind de la cele culturale spre cele sociale și economice, ca prim pas spre un deziderat firesc, cel al unirii cu Țara. În acest context, spunea Nicolae Dabija, scriitorii au menirea „să-și ajute concetățenii să deosebească adevărul de minciună, lașitatea de curaj, credința de îndoială” și „nu au dreptul la odihnă, la blazare”. Pledoaria pentru cultură și pentru limba românească este constantă, pentru că dacă aceste valori sunt pierdute, un popor nu mai are nimic și doar prin ele poate renaște din propria cenușă. Sărbătorirea simultană a lui Eminescu, poetul național, pe ambele maluri ale Prutului în 1999, este un semn al unității în spirit, în pofida relațiilor politice și economice defectuoase dintre cele două țări românești.

Perspectiva intrării României în UE a creat în politica moldovenească o mișcare de apropiere de Țara Mamă. Ideea de a oferi basarabenilor cetățenie românească va declanșa un intens fenomen al migrației spre Occident. În 2001, la conducere revin comuniștii, președintele Vladimir Voronin fiind un declarat filorus. Situația din republică este tot mai dramatică, iar relațiile cu România tot mai slabe, dar conștiința cronicarului rămâne trează și îndeamnă la neabdicarea de la eforturile apropierii: „Basarabia este greu de redresat. Sărăcia este lucie. Deocamdată asta este situația. Eu zic: călătoria românească spre Basarabia continuă. Cu orice preț”.

Ultima piesă a puzzle-ului este datată ianuarie 2018 și intitulată Reunirea și ochii Basarabiei – privire îndreptată cu luciditate spre prezent, dar și spre un potențial proiect pentru unificarea cu România, așa cum este circumscrisă de recenta apariție a cărții Reunirea – realități, costuri, beneficii, semnate de Dan Dungaciu și Petrișor Peiu. Autorii constată că în actualitate nu există proiecte politice de unificare cu România, ba mai mult, modelul rusesc se impune ostentativ, mai ales prin intermediul mass-mediei. Proiectul unificării Republicii Moldova cu România nu este însă considerat utopic, dimpotrivă, este văzut ca singura soluție de integrare în Europa, care depinde în mare parte și de politica de la București.

Călătoria spre Basarabia, ca spre un acasă îndepărtat, un dublu al lui acasă cel cotidian, a continuat pentru Gheorghe Pârja până azi, semn că idealul unității naționale este nutrit constant, în ciuda politicii oficiale, și că foarte importanți sunt pașii care reduc distanța până la el. În încheierea aprecierilor noastre amintim o consemnare din 12 noiembrie 2001, care devine emblematică pentru relația pe care jurnalistul o are cu Basarabia. Orice descindere acolo este trăită ca o inițiere care scoate la suprafață și dramatismul, dar și latura pozitivă a situației. După un deceniu de la proclamarea independenței, lucrurile par mai așezate, cel puțin din punct de vedere cultural. Intelectualii luptă cu stoicism pentru a face să apară cărțile și revistele în limba română.

Dincolo de aspectele politice, Gheorghe Pârja constata, în 2001, că în Basarabia există „o lume firesc românească”, alcătuită din intelectuali maturi și valoroși, precum Grigore Vieru, Mihai Cimpoi sau Nicolae Dabija, care apără și promovează valorile identitare românești, astfel încât poetica percepție a luminii este dătătoare de optimism: „Toamna în Basarabia stă sub semnul luminii și al unui spirit istoric de care trebuie să ținem seama”. Istoria Basarabiei se scrie în continuare zi de zi. Suntem martorii ei, implicați sau dezinteresați. Cronicarul continuă să observe, să purceadă în călătorii inițiatice, ca într-o ascensiune spiralată spre ideal, căci dorul de Basarabia a devenit pentru Gheorghe Pârja o adevărată datorie profesională, morală, istorică.

 

 

Versuri de Ștefan Aurel Drăgan, nr. 11-12(186-187) nv-dec 2018
Dec 12, 2018 at 11:00 PM


Ștefan Aurel DRĂGAN

 

De veghe în al timpului turn

 

Stau rezemat cu spatele de al timpului turn

în care, necontenit, un clopot tot bate

spre neodihna mâinii care mă sprijină de aer

şi a talpei ce opreşte al lutului zbor,

ce zădărniceşte marea universului roată –

nu ştie nimeni de când se-nvârteşte

ca să ţină odată-n căuş

strigătul de sete obosit de atâta urcuş –,

animal ce-şi leapădă la fiecare pas haina

şi la celălalt alta i se aşterne în drum.

 

Neastâmpăratul licurici mă va pierde

printre veşti de-ntuneric şi răcoare.

Paznicul luminii se apleacă peste zori,

strigă neodihna neînvinsului somn

care cu zmeul a stat milimetric la trântă...

 

Un alt stăpân tot caută prin vremi

neastâmpăraţi sori

peste care încă nimeni nu s-a declarat domn.

 

***

Dincolo de popas

 

În locul meu nu poate să stea nimeni;

l-am câştigat

dinainte de a fi abandonat în hăţişul istoriei...

Ele, ursitoarele,

au vrut să mă cheme din neştiute genuni

acolo unde mă aştepta leagănul gol,

unde un plâns anume a descifrat grija,

unde suferinţa diurnă nu era cunoscută,

unde pe malul veşniciei nu s-a pus semn,

unde în urmă nu s-a pus îndemn.

 

Dintr-odată covata lumii s-a răsturnat

şi am curs spre al frumosului vad;

cu aripi nevăzute

fiinţe minuscule au început să mă bântuie,

să-mi fure din traistă ca să-mi liniştească pasul,

să-mi arate zarea unde zborul se tânguie,

m-au împins dincolo de-un popas

ce zace în călcâiul ce scurmă în ce a mai rămas.

 

***

Următorul pas

 

Dacă mi-ar fi dăruită încă o clipă

aş iubi cum nu am ştiut să iubesc,

aş griji de prunci cum nu am ştiut să grijesc,

aş trudi în ogorul lumii

cum n-am ştiut sâmănţa s-o-arunc

şi cum n-am ştiut ce durere lăsat-a mama

lângă mine, la umbră, plângând lângă plug,

aş alerga prin toate văile pământului, fără răgaz,

şi aş trece în zbor peste al lumii prilaz.

 

Dar clipa s-a dus amăgind

presupusul răgaz

şi eu mă plimb pe cărare, singura ce mi-a rămas,

grăbind pasul spre capătul

ce mă cheamă

şi fuge de mine la următorul pas.

 

Nesfârşita cărare a lumii

 

Cărările lumii nicicând nu se gată,

alte poteci ies în cale din ochiul tainei clipind,

alt murmur, altă şoaptă de fericire

de haina speranţei se-agaţă ca spin.

 

Un fabulos animal cu blană nevăzută

în noapte mă poartă ca să-mi alunge gerul,

să mă ducă pe a spaimei cărare

de unde nu ştiu a mă întoarce...

doar strigătul pruncului spre care mereu alerg

îmi desluşeşte o uşă spre o nouă chemare.

Ajuns la capăt, la un luminiş fără tărâm,

un cântec nemaiauzit mă strigă şi-mi arată

că alte cărări vor să se nască

şi la crucile drumului stelele altă poveste şoptesc –

despre frigul nesfârşitului drum

ce nu vrea să se oprească.

 

***

Povara de cântec

 

Luna-i mândră,

oamenii stau, se preumblă, alungă frica.

Necontenit, animale ascunse

se strecoară pe lângă tristeţile umane.

După colţ un iepure face zarvă-n zadar

pentru a alunga moştenita povară de vină

lăsată sub un spin social

ce nu mai înspină.

 

Luna-i mândră, morţii umblă,

ţi-am spus de-atâtea ori, Măriucă.

Tu m-ai ascuns sub povara de cântec,

sub marea piatră care neobosit ne îmbină.

 

***

Singur pe punte

 

Clopotele, fără motiv şi fără regulă, au început să bată,

şi fără vrerea lor,

de parcă s-au pornit să se spargă,

de parcă era semn de sinucigaşă dezintegrare,

de parcă n-ar fi trase de mână de om

ci de o nevăzută chemare,

mânate de o grozavă ameninţare venită de niciunde;

suflul unui duh încolăcit pe funie fără scăpare.

 

Creanga se apleca înspăimântată,

zidul ameninţa cu surparea,

şuvoiul a trecut peste margini părăsind al lumii drum,

întorcându-se-n al lui cuib de sub piatră.

 

Un om cu cartea-n mână

striga zadarnic la răspântie împotriva vremii

ce alerga lepădând a vieţii parte

în faţa unui nebun ce ameninţa

că valul universului pe braţul lui se împarte.

Eu, rămas singur pe punte,

făceam semne spre clopotul năuc:

pe unde să mai apuc?

 

***

Chemarea

 

Toate suferinţele lumii se sting şi se adună sub lut,

strigătul se spulberă-n zarea cea fără hotare,

doar ecoul lor mai amână cărarea spre un loc neştiut

unde se scaldă miriade de sori

şi de acolo ne trimit o necontenită chemare.

 

Nimănui nu-i este străin drumul spre lumină,

din hăul fără margini întind braţul să caut vremea,

mă-ncălzesc cu o hrană lumească

pe care nimeni nu are puterea

pe deplin să o cucerească,

să-i smulgă anotimpul şi leacul;

nimeni nu poate pe deplin să-i aline suspinul

şi în călcâi să-i înflorească spinul.

 

***

Întrecerile lumii

 

Gloria odihneşte întotdeauna pe aripi de zvon

şi se scrie pe coperţile unui registru

în care se socotesc neajunsurile zilnice,

cum ai lăsa o moştenire unui muşuroi de furnici

peste care s-a năpustit un viespe rebel pus pe gâlceavă

asupra precarului acoperiş al lumii

ce se deschide necontenit spre cerul ce cheamă spre lumină...

la porţile unde stau de strajă puhoiul şi colţul de frig

cuprinse-ntr-un picur.

 

Dar tu poţi alerga oriunde fără ţintă,

te poţi smulge din toate întrecerile lumii,

chiar dacă o altă stea te-ar culege

spulberându-te în nemărginire;

ţi-ar lăsa doar dorul după firul de praf rămas

la capătul celălalt al pierdutului drum

ca să-l scuturi de pe talpă şi să-l laşi zălog;

doar universul va hotărî să-l dăinuie într-o continuă cântare.  

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 51 - 60 din 2192

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.