top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Publicistul Niculae Gheran (Constantin Cubleșan), nr. 5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Constantin CUBLEȘAN

PUBLICISTUL NICULAE GHERAN

          Încheind editorial o operă monumentală, integrala Liviu Rebreanu, la care a salahorit (cuvântul nu este deloc exagerat) mai bine de o jumătate de secol („Cine mai e dispus astăzi să lucreze ani de zile la o carte de valorificare a patrimoniului național, ca apoi să nu i se acorde nici măcar echivalentul muncii plătite tipografilor și difuzorilor ei? /…/ Să sperăm că va fi, dar nu-i rău ca înainte de a se apuca de lucru să facă un control psihiatric, întrucât, dacă se va înhăma la o asemenea treabă de durată, fără să fie angajatul unei instituții cu obiective culturale de perspectivă, urmând să trăiască de pe o zi pe alta, sănătos la cap nu-i” –  „Capu’ sus, că oricum belele curg”), Niculae Gheran s-a dezlănțuit, aproape nestăvilit, în a-și dezvolta propria vocație, inițială („Mă înțepam cu acul s-alung ispita de a scrie despre altceva în afara exegezei Rebreanu” – „Cum și de ce? Întreabă-te, domnule!”), de prozator el însuși, memorialist și publicist deopotrivă, comentator politic și pamfletar nu mai puțin, edificând astfel, din mers, în graba mare, o altă operă, de data aceasta originală, plină de umor și culoare stilistică („Eliberat din acribia textologică, dictată de rigorile ediției critice, mi-am lăsat penița să alunece și de capul ei, să se răsfețe independent de vestimentația sobră a vechilor slove /…/ Așa se face că prin rubrica «Sertar» am intrat în hora gazetăriei săptămânale!” – A fost să fie), menită a-l așeza, în recuperare, alături cei mai importanți scriitori ai momentului, dincolo de limitele biologice/biografice ale propriei generații. Câștigul este al nostru, al cititorilor, în general, bucurându-ne pe de-o parte de o ediție critică exemplară (singulară în istoria literaturii noastre, nu numai prin faptul că cenzura n-a scos la croșete niciun cuvânt, datorită inteligenței și acribiei editorului, dar și prin faptul că a izbutit s-o ducă până la capăt – Pespessicius, Cioculescu ș.a. abandonând asemenea ediții, din operele altor scriitori clasici, cam pe la jumătatea drumului), iar pe de alta de revelația unui scriitor ce a revenit la uneltele sale, vorba poetului, la o vârstă matură… din toate punctele de vedere.

După publicarea unei tetralogii (Arta de a fi păgubaș) în care memorialistica s-a îmbinat de minune cu pamfletul (într-o scrisoare pe care o dă acum publicității, Paul Cornea îi face obiecții, în fond elogiindu-l peste poate, vorba unui personaj al lui Caragiale: „Poate ar fi fost mai bine dacă ai fi continuat în IV linia celorlalte volume și ai fi cuprins într-o carte separată excepționala evocare critică a societății postdecembriste, o veritabilă Gorila, nr. 2, de o vervă a demascării și o forță persuasivă, care, scuză-mi crima de «lèse majesté», îl depășesc pe marele Rebreanu. Opțiunea aleasă îți poate deruta cititorii, împiedicându-i să evalueze cum trebuie anvergura satirei tale politice /la care se adaugă publicarea cărții la o editură necunoscută, incapabilă să-ți asigure o lansare convenabilă. Nu e deci exagerat să afirm că posezi «arta de a fi păgubaș»!”, la care împricinatul adaugă explicându-se: „Cât privește locul unde am tipărit cartea – o editură de care habar n-am cine-o conduce, pe ce stradă-i așezată – ce să vă spun? Am avut nevoie de un ISBN și o prietenă mi-a făcut rost de așa ceva să pot băga «Bordelul» în tipografie, pe banii mei /…/ Dumnezeu să mă ierte, dar, după ce s-au publicat aproape 40 de cronici elogioase la volumele anterioare, ar fi fost de interesul altora să-mi solicite cartea. La cine să mă duc? La Lupescu, patronul Poliromului, ce-și face neamul de râs, de la Alcalay la Gallimar, ins care – mi se spune – a strâmbat din nas când Cartea Românească i-ar fi sugerat publicarea? La Liiceanu, care ține de altă mitropolie? La RAO, în conducerea căreia se află Ovidiu Enculescu /…/ Toți mă știu de editor al lui Rebreanu, nicidecum de prozator. Ce să fac dacă nu citesc? Pe vremea noastră parcă era altfel” – Două scrisori).

Un volum de publicistică Ex-Temporale (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018), adăugându-se la alte vreo două-trei publicate în ultimii ani, în care sunt reunite (cam compozit) articole de gazetărie curată, autorul fiind implicat în chestiunile politice la zi („Toate astea mi-au venit în minte apropo de reluarea recentă a examenului de bacalaureat, pentru a mai îmbunătăți raportul dintre minoritari și majoritari din stagiunea trecută, când cei admiși n-au atins pragul sperat decât în proporție de 45,72% – și asta după contestații” – Majoritatea, Bacalaureatul și Generalii), alături de o veselă evocare a evenimentelor din ceea ce numește mucalit: „înghesuiala din decembrie ‘89”; pe lângă pagini de memorialistică, privitoare la propria biografie („M-am născut la București, într-o zi de luni, la 14 octombrie 1929, în casa argeșenilor Gheorghe și Profira Gherman, numele tatălui fiind des întâlnit în zona dintre Arad și Oradea, ceea ce mă face să cred că un străbun a trecut munții cu oile, uitând să se întoarcă acasă – mai ales de va fi fost să dea de-o fată frumoasă /ceea ce, peste generații, aveam să pățesc și eu. Naștere promițătoare, dar și rău prevestitoare, fiindcă, peste două săptămâni, avea să vină «vinerea neagră» de pe Wall Street, care a declanșat prima criză mondială, ce-a devastat întreaga economie occidentală și a sateliților din jur” – În loc de curriculum vitae), dar și pagini de biografie a epocii actuale, cu numele anagramate ale actorilor principali, ușor de identificat însă, în ciuda alurei pamfletare a discursului („Pe vremea lui Iliescu, devenit ispravnic, Pleșa îl unsese pe Gogu Moftologu mare dregător în Galaxia Gutemberg, așezându-l pe scaunul unui fost ispravnic bolșevic, cândva păduche la Moskova, apoi bondar-șef la București. Coleg de Komintern fusese și Leonea Ismană, cu care luptase în Spania împotriva lui Franco, pentru ca apoi să-și găsească azil în URSS, ambii activiști la Radio Moskova, subordonați Anei Pauker, rea de muscă și neagră-n cerul gurii. Papașa își «botezase» odrasla cu numele de Vladimir, prenumele slăvitului Lenin, băiat înhămat acum la căruța funerară. Ce să mai zicem de Herpes Papion, fiu și el de kominternist? Fără Andu Pleșea n-ajungea nici în basme logofăt peste un Combinat multifuncțional, cu filiale în toată lumea, instituție cu sosturi văzute și nevăzute” – Imposibila despărțire), publicistul având știința portretului, desenat cu linii fine, în peniță cu  acid corosiv, și povestind, fără perdea, cu har umoristic, întâmplări, picante, cu personaje celebre din lumea prin care a trecut. Nu lipsesc scrisorile, preluate (insinuate) publicisticii, adresate unor distinse personalități ale vieții obștești (Ion Aurel Pop, Mitropolitul Andrei Andreicuț, Nicolae Manolescu, Răzvan Voncu ș.a.), dimpreună cu amplele interviuri, acordate și ele de pe poziția unui cozeur de marcă („Dragă prietene – îi răspunde lui Virgil Rațiu, care formulase întrebări mai altfelAm încercat să mă dau deștept – mata mă inviți la un soi de ședință, obligat să-ți ascult discursul despre România /…/ din când în când te întrerupi și-l întrebi pe unul din sală – spre ghinionul meu tocmai pe mine – ce crede/cred în privința afirmațiilor tale? /.../ se poate și așa, dar firesc mi se pare /…/ să ne ocupăm de realul tractir politic, fiindcă la masa de scris eu nu mi-am propus să fac istorie”), cu Rodica Lăzărescu, Lucia Negoiță (aceasta interesată mai ales de parcursul travaliului la seria de Opere Liviu Rebreanu, în legătură cu care și obține informații prețioase pentru istoria literară, între care și cea referitoare la momentul în care profesorul Al. Piru l-a îndemnat să se ocupe de nuvelistica marelui prozator, asta prin anii ‘60. Demn de reținut momentul numai că, pe surse (cum se spune astăzi), circulă o altă variantă a demarării… ideii de a aborda exegeza operei lui Liviu Rebreanu, moment legat de anul în care tânărul Gheran a făcut parte, după război firește, din echipa de inventariere a ceea ce se putea inventaria la ora aceea în casa de la Valea Mare, a ilustrului autor, unde, găsind numeroase manuscrise, și-a făcut parte bună din ele, știind foarte bine despre ce putea fi vorba în ele. Informația are alură de… snoavă și, ca orice informație venită pe surse, necesită o expertiză ca atare.

Parcurgând scrierile originale ale lui Niculae Gheran, cele de publicistică pamfletară și, nu mai puțin sau în primul rând, cele de memorialistică transformată în beletristică romanescă, nu se poate să nu te ducă gândul că, dacă autorul acestora s-ar fi exersat de la bun început pe linia unei atari discipline literare, ar fi devenit un (foarte) important prozator în actualitate. Pe de altă parte însă nu poți să nu te bucuri că a dat Dumnezeu să se împlinească un editor strălucit al operei marelui Liviu Rebreanu, cum ar merita să aibă și alți clasici ai noștri, editori de care momentan ducem o cumplită lipsă, conștientizând, cu mare tristețe, pe zi ce trece, o acută criză, la vedere, în domeniu.

 

Evenția Mihăiescu (Oana Neicu), nr. 5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Oana NEICU

EVENȚIA MIHĂESCU

 

Evenția Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut reprezintă o parodie onirică, un text fără nicio arhitectură, cum l-a definit însuși autorul, în care tema romantică a metempsihozei se combină cu intertextualitatea ludică.

Trecutul invadează prezentul la fel ca în vis, prin fragmente fără consistență, ceea ce îndreptățește afirmația lui José Ortega y Gasset conform căreia realitatea e percepută fragmentar, pe două planuri: trecutul – continuitatea stării de veghe și un plan de care nu ne dăm seama, dar care reprezintă baza reveriei. De asemenea, planul oniric invadează planul real, realitatea alunecă în vis, iar visul se scurge în realitate. Acvaticul se confundă cu terestrul ca în romanele realist-magice sud-americane. De aici impresia de mișcare excesivă, de plutire continuă întocmai ca valurile mării. Tema călătoriei, precum și motivul trenului și al tramvaiului șterg barierele dintre lumi și dintre realități, senzația de stabilitate lipsește, dar mobilitatea neîntreruptă dinamizează textul – ,,în răstimpul acestei lungi călătorii, orașul tot a alunecat spre mare, s-a-ndepărtat de țărm” (Virgil Tănase: 2014, p.211), personajele îndepărtându-se și ele de lumea reală, evadând în universul oniric, unde orice îngrădire a fost anulată.

Aleatoriul firesc al vieții face ca evenimentele să nu se succeadă într-o relație logică nici în viața reală. Cu atât mai mult, în proza onirică, fragmentele nu urmăresc o finalitate epică anume, ci se acumulează, dând naștere, în mintea fiecărui cititor, la imagini unice. Logica este înlocuită cu propriile reguli ale realității onirice, așa cum stabilește Dumitru Țepeneag, imagini din subconșient și din realitatea hazardului obiectiv se combină în text după regula visului, accentuând procesul de producere, nu de reproducere a unor adevăruri deja existente.

În imaginarul oniric al cărții își găsesc locul o serie de trimiteri biblice, începând cu mottoul – fragment dintr-o svetildă, cântare bisericească de pocăință ce se cântă în Postul Paștilor – „Cămara ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, și haine n-am ca să intru într-însa, ci luminează dară haina sufletului meu și miluiește-mă pre mine. Episodul Nașterii lui Iisus este transpus pe portativul oniric sub diverse forme: bătrânul care duce daruri la o naștere importantă, angajații primăriei care dezinfectează un staul pe care îl găsiseră părăsit ,,Ah, spune Fecioara, voi negreșit naște” (Virgil Tănase: 2014, p.51) reluat obsesiv alături de alte motive biblice: apocalipsa, potopul, purificarea prin foc. Legile fizicii onirice permit combinarea elementelor neașteptate cu scopul de a crea vertije imagistice inedite, care să suscite imaginația cititorului.

Destine diferite se amestecă sau se continuă, Margareta Veliceanu, când mireasă, când laborantă, și logodnicul ei vaporean fiind personajele principale ale cărții. Cei doi reprezintă avatarii parodici ai unei fete dintr-un secol revolut și ai viitorului său soț ucis în ceasul nunții sale. Această metepsihoză perpetuă, simbol al continuității, deschide calea spre perfecțiune, spre eternitate. Timpul se dilată sau se comprimă după voie, își încetinește sau își accelerează curgerea – timpul curge cleios și dulce, devine o ființă vie care deformează realitatea și lasă în urmă indicii ale trecerii sale prin lume – „minutele, cum trec, lasă pe lucruri niște umbre întortocheate, un fel de iz de râmă, un fel de mucezeală” (Virgil Tănase: 2014, p. 28). Anotimpurile se inversează sau se suprapun – zăpada cade luminată și regina-nopții înmiresmează atmosfera, iar primăvara devine un refren al romanului afară este luna aprilie.

Marea, caii, trenul, zăpada, nunta, focul alcătuiesc o lume a himerelor, a mișcării continue, a posibilităților infinite de a trăi un eveniment, devenind motive centrale ale unui roman viu, ce ,,se scurge printre degete, iar lectura nu poate reține din el decât o acceptare și o magie deosebite. Un roman ce nu poate fi tăiat, rearanjat, prins și de care lectura nu se poate lepăda” (Ion Pop: 2007, p.167). Ca întreg, scrierea degajă o atmosferă de complicitate, dată de senzația că acțiunea se reia la nesfârșit pentru fiecare cititor în parte.

Legătura subtextuală dintre protagoniști și spațiu este realizată de prezența elementului acvatic, care devine o forță, un suprapersonaj cu valoare simbolică, un spațiu infinit, nesigur, care intră totuși în prim-planul trăirilor, proiectând asupra personajelor dimensiunea unor senzații definitive.

Apa invadează spațiul securizant al casei, apoi al orașului, planurile se întrepătrund – real-oniric, acvatic-terestru, devenind un univers complex, creat de o forță supranaturală: ,,ca la o înțelegere mai dinainte prorocită, podeaua astfel orânduită se acoperă de ape. (...) Apa, lipsită de orice îngrijire, se sălbăticise, năpădind gardurile și casele” (Virgil Tănase: 2014, p. 100). Simbolul mării reprezintă dinamica vieții, dar și taina adâncurilor, lumea din vis, reflexia realității ca într-o oglindă, cu accent pe confruntarea dintre efemer și etern, dintre viață și moarte. Spațiu al nesiguranței și al îndoielilor, dar și al vitalității, apa mării apare ca o matrice a universului. În mitologia egipteană, marea este reprezentată ca spațiu al genezei pământului, care iese din apele dătătoare de viață, o astfel de valență primind și în roman: ,,marea, rotundă ca un măr, a putrezit la-ncheieturi pe unde a țâșnit uscatul” (Virgil Tănase: 2014, p. 144). Cu sens restrâns, se poate identifica și cu ființa umană, mereu frământată de gânduri, de incertitudini și de întrebări. Apa se vedea tomnatecă prin fereastra în fața căreia se întindea cât vezi cu ochii în august 1979, când Virgil Tănase termina romanul la Veneția, fapt care ,,se vede că așa a fost să fie pentru că prea s-a întâmplat întâmplător” (Virgil Tănase: 2011, p. 11).

În corelație cu motivul mării, caii devin un alt motiv central al cărții. Conform unor legende, calul se întrupează din apele mării, devenind el însuși simbol al vieții. Vechii greci si romanii ofereau mării cai ca jertfă, iar în credința populară, calul călăuzește sufletul mortului spre lumea cealaltă. Destinul său este legat de cel al omului, ca vehicul al acestuia, ca prieten și sfătuitor, un alter ego. Trenul și tramvaiul primesc valențe de simbol și devin când case mișcătoare, când vehicule care facilitează trecerea dintr-o lume în alta, când o imagine a destinului care duce personajele pe drumul dinainte stabilit.

Nașterea, nunta și moartea formează un nucleu al vieții, devenind un mod de încadrare în armonia universală. Nașterea Mântuitorului, a fiului Margaretei, îmbrăcat mereu în albastru, sugerând infinitul, sau a unui mânz purtat prin frig și înveșmântat în hârtie albastră, parodiind celelalte nașteri, nunta eșuată a Margaretei și moartea logodnicului chiar la propria nuntă creează o imagine a vieții efemere, a unei existențe aflate sub simbolul inițierii; nu întâmplător, moartea personajului survine tocmai în momentul nunții, devenind o treaptă de inițiere pentru trecerea la un alt nivel spiritual.

Vocile și perspectivele narative se schimbă, naratorul obiectiv lasă loc și unui narator subiectiv, care este când Margareta, când Emanuel sau dublul său, Mauriciu. Lectorul devine co-referent, naratorul adresându-i-se direct pentru a-l implica în narațiune și a-l face părtaș la desăvârșirea ei: ,,din câte vă puteți da seama, stimate cititor” (Virgil Tănase: 2014, p. 57).

          Veritabil artizan al cuvântului, Virgil Tănase dă dovadă de o fină ingeniozitate compozițională și duce romanul într-o zonă a experimentului, abolește regulile de punctuație și de sintaxă, schimbă punctele de vedere rapid, imaginile capătă libertate totală de asociere, creând imagini și senzații halucinante. Un deosebit simț al limbii îl ajută să utilizeze cuvinte care se cheamă unele pe altele prin conotație, denotație, imagistică sau sonoritate, fapt care îl determină pe cititor să caute alte sensuri, dincolo de cuvinte, când, de fapt, mesajul este încifrat chiar acolo. Ca în poezie, miezul creației se află printre litere, în însăși substanța acestora, ființa romanelor îmbrăcându-se în cuvinte purtătoare de lumină.   

 

Bibliografie:

1. Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain; Dicționar de simboluri, Ed. Polirom, București, 2009.

2. Pop, Ion, Dicționar analitic de opere literare românesti, Cluj Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2007.

3. Tănase, Virgil, Evenția Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut, Ed. Muzeul Literaturii Române, București,

4. Tănase, Virgil, Leapșa pe murite, Ed. Adevărul Holding, București, 2011.

 

Literatura și politica (Săluc Horvat), nr. 5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

 

Săluc HORVAT

LITERATURA ȘI POLITICA

          Interferențele dintre politică, cultură și literatură, precum și implicarea scriitorilor și a oamenilor de cultură în viața politică au constituit teme de dezbatere în toate timpurile, au antrenat spirite și voci dintre cele mai diverse. Acestea rezultă și din cuprinzătoarea antologie pe care ne-o propune criticul și istoricul literar Aurel Sasu. Autor, coautor și coordonator al unor lucrări de sinteză din domeniul istoriei și criticii literare, Aurel Sasu vine cu o nouă sinteză, o antologie de texte cu referire la interferențele dintre politică, cultură și literatură, despre implicarea scriitorilor în politică.

          Urmărind presa anilor 1944-1955, cu unele trimiteri anterioare sau după, Aurel Sasu împreună cu Liliana Burlacu și cu Doru George Burlacu au selectat un număr de articole semnate de scriitori sau de oameni de presă, pe care le-au publicat într-un volum masiv sub titlul Politică și cultură*.

          În Prefața volumului, Politica de persoane, Aurel Sasu subliniază faptul că „luptele politice, cu toată atmosfera lor tulbure, (...) cu toată ura oarbă, violența trivială (...) nici n-au început, nici nu s-au încheiat cu o zi anume. (...) Murdăria lor, a acestor lupte, (...) a existat dintotdeauna și, probabil, va supraviețui”. Dar, în opinia autorului, „sfârșitul războiului mondial și regimul totalitar, instalat după 1944, au exacerbat comportamente și obiceiuri deja existente, pe care noua structură de putere le-a valorificat pe fondul unor tensiuni favorabile exploziunii instinctelor punitive, dezechilibrate și cinic-morale. A fost decisiv, în această burtală deschidere spre anormal, lungul exercițiu al complicităților individuale, al înregimentării lipsite de suportul marilor idei și limbajul vitriolant, ucigător de conștiințe, pus, nu de puține ori, în serviciul asasinatului moral.

          Organizate pe capitole, articolele selectate dau antologiei o structură care reflectă complexitatea și varietatea legăturilor dintre politic și cultură.

          În primul capitol, Literatura și politica, autorii au selectat mai multe articole semnate de scriitori cunoscuți, publicate anterior perioadei la care se oprește analiza, cea imediat postbelică, cuprinsă între anii 1944-1955, una dintre cele mai tulburi din istoria literară.

          Primul articol îi aparține cunoscutului om politic I. G. Dunca, intitulat Arta și politica, publicat în revista „Viața literară” (nr. 4, ian. 1906), în care notează că, la fel ca „toate manifestațiunile vieții, politica trebuie să cuprindă și ea, într-însa, măcar o licărire de artă”. După multe alte reflexii privitoare la legăturile dintre politică și artă, în finalul articolului I. G. Dunca spune: „Când aceasta e evoluțiunea cugetării omenești, cum poți să mai desparți arta și politica, care și în vremuri mai pribege au înaintat strâns unite spre folosul lor și spre fericirea omenirii?”.

          Interesantă este corespondența dintre Al. Vlahuță și I. L Caragiale. Dorind să aibă un dialog pe teme literare, Vlahuță îi scrie prietenului său: „Dragă Caragiale, o întrebare pe care mi-am pus-o de multe ori și în jurul căreia mi-ar plăcea să stăm amândoi de vorbă (...) Poate un artist, un literat bunăoară, să se coboare în arena luptelor politice – fără niciun fel de neajuns pentru seninătatea lui, pentru mândria lui, pentru arta lui?”. Replica cunoscutului dramaturg vine să îl lămurească asupra rostului implicării oamenilor de cultură în viața politică: „Frate Vlahuță, în vremea asta așa de tulbure, de acră și lipsită de orice credință, rostul literaților ar fi, cred eu, s-o limpezească și să-i inspire un pic de credință”.

          În acest capitol sunt inserate articole semnate de Constanța Hodoș (Politica și literatura), de Tudor Arghezi, care susține: „Literatura nu are a se felicita de raporturile cu politica în nicio formă și poate că e cel mai bun început”. Capitolul se încheie cu un comentariu semnat de Mihai Beniuc, publicat în „România literară” (nr. 29, 15 iulie 1976), în care se „direcționează” linia pe care trebuie să o urmeze creația literară: „Transformarea cu adevărat din plin într-un proces de masă a culturalizării și educației în coordonatele materialismului dialectic și istoric, în conformitate cu politica internă și externă a P.C.R., aplicată condițiilor epocii contemporane și specificului țării noastre”. În accepțiunea lui Beniuc, „literatura e o problemă cetățenească, pentru cetățeni, și face parte integrantă din politica cetății”, susținând totodată că „scrisul e oglinda vieții psihosociale, surprinzând relațiile dintre oameni și problemele lor și-ale epocii”. Concluzia lui Beniuc este că un scriitor, în substanța lui ideologică și artistică, nu poate fi decât un apostol al păcii între oameni și al unei lumi mai bune. Surprinzătoare este schimbarea de optică a lui M. Beniuc față de opera unor scriitori, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Lucian Blaga, arătându-se fascinat de „frământările de conștiință”, de truda cugetului pentru a exprima binele și frumosul „de atâtea ori osândit să-și găsească drumul prin labirintul suferinței și imundiției”. Spune acestea după ce, nu cu mult timp în urmă, același Mihai Beniuc scria despre poezia lui Blaga că este ruptă de viață și de realitate.

          Scriitorii și politica este al doilea capitol al antologiei, în care sunt adunate opiniile mai multor scriitori, între care Paul Zarifopol cu articolul Politica și intelectualii, Al. Popescu-Teleaga (Intelectualii și politica), Sergiu Dan (Scriitorii și politica), C. Noica (Definiția scriitorului). Interesante sunt răspunsurile date de T. Arghezi, D. Botez, N. D. Cocea, V. Eftimiu, E. Lovinescu, I. Minulescu, Camil Petrescu, M. Sebastian, M. Sadoveanu ș.a. la întrebarea: „Artistul poate face politică sau trebuie să rămână în «turnul de fildeș»?”. Iată câteva din răspunsurile date: „Numai cuvântul e de ivoriu, turnul e, de multe ori, o cameră de oțel, un trechi de cauciuc, o umbrelă sau pălărie” (T. Arghezi); „Dacă arta nu-i numai un artificiu, ci este o transfigurare a vieții, atunci artistul trebuie să cunoască rosturile ei” (D. Botez); „artistul care se ține departe de «treburile politice» este un laș ori un învins dezamăgit (...) Pe de altă parte, artistul care «face politică» în cadrele oricărei alte ideologii și organizații decât totalitatea noancreatică, este un trădător al destinului omenesc” (Camil Petrescu); „Constrângerea politică anulează libertatea de creație. Dintr-un artist ea face un complice” (M. Sebastian).

          Merită atenție și alte titluri incluse în acest capitol, precum cele semnate de Paul Cornea (Tendința în opera de artă sau paradoxul lui Streinu), de Miron Radu Paraschivescu (Poetul în cetate), de Mihai Beniuc (Funcția socială a scriitorului), de Camil Petrescu (Condiția scriitorului: propuneri practice) etc.

          Profiluri negre este titlul celui de-al treilea capitol, sub care sunt grupate portrete și comentarii despre scriitori intrați în dizgrația noului regim instalat imediat după război. Între cei intrați în viziunea „reformatorilor” amintim pe Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Ionel teodoreanu, Al. Brătescu-Voinești, D. Murărașu, Sextil Pușcariu, Ion Petrovici.

          La doar câteva zile de la moartea marelui romancier Liviu Rebreanu (1 septembrie 1944), Miron Radu Paraschivescu, un cunoscut militant al Partidului Comunist, poet și ziarist, a publicat în ziarul „Ecoul”, din 6 septembrie a aceluiași an, articolul La moartea lui Liviu Rebreanu, un virulent și defăimător atac, acuzându-l pe romancier de colaborare cu regimul nazist, al cărui agent a devenit, de susținerea acestuia și a Gărzii de Fier, colaborare care i-ar fi adus prozatorului numeroase avantaje și prețuire din partea Germaniei. Se mai spune în articol că, datorită acestei atitudini antinaționale, Liviu Rebreanu nu s-a bucurat de onorurile cuvenite la moartea sa. Nici Academia Română, nici presa nu au consemnat cum s-ar fi cuvenit trecerea la cele veșnice a celui care a dat literaturii române romanele Ion, Pădurea spânzuraților, Ciuleandra.

          Dacă N. Iorga a fost omorât fizic de nemți, Liviu Rebreanu – spune autorul articolului – a fost omorât tot de nemți, dar moral. Este vorba de „o moarte mai grea, fiindcă nu o poate reabilita nimeni”.

          De atacuri virulente are parte și Nichifor Crainic, formulate de Mircea Damian, Marin Mihalcea, L. Medreanu, Radu Petre. În opinia lui Mircea Damian, Nichifor Crainic este „trădător și slugă a nemților și a oricui putea să-i făgăduiască un profit de orice fel”. Despre Nichifor Crainic se mai spune că „nu are nici patrie, pentru care să se jertfească și să moară, nici caracter, nici pe cineva în care să creadă, fie chiar Dumnezeu” (M. Demian).

          Pentru „slugărnicia pe care a arătat-o față de nemți și pentru actul de înaltă trădare ce l-a săvârșit față de țara lui”, Nichifor Crainic își va primi pedeapsa – consideră autorul articolului.

          În articolul Se-ngroapă o lume... sau panegiric la moartea lui Ionel Teodoreanu, Ion Caraion afirmă despre opera scriitorului vizat că nu are nimic social: „Cum ar mai fi avut timp el, Ionel Teodoreanu, convingătorul avocat, celebrul romancier (...) să se intereseze de durerile atâtor exploatați, atâtor sute de mii de oameni trimiși să moară. Gloria de care s-a bucurat a fost una efemeră. (...) Acum, nu se mai aude nimic de Ionel Teodoreanu. Și cum va trece timpul, se va auzi mai puțin”.

Al. Brătescu-Voinești este acuzat de atinsemitism, de faptul că l-a elogiat pe „Mareșal” prin conferințele sale, motive din cauza corăra  a fost exclus din Uniunea Scriitorilor și din Academia Română.

D. Murărașu este numit „agitator antisemit, patriotard și exponent al farselor interpretări ale operelor literare”. I se impută eronata interpretare a operei eminesciene, în special a corespondenței. Autorul articolului, Sergiu Filerot, consideră că, „pentru o somitate rasistă de genul lui D. Murărașu și pentru o reparație morală ce trebuie acordată memoriei eminesicene”, hotărârea de a fi exclus din Uniunea Scriitorilor este bine venită, dar i se pare că e prea puțin „pentru un profesor ce-și aflase vocația în a face propagandă rasistă și șovinistă de pe catedră”.

În capitolele următoare, grupate tematic: Propagandă și cultură, Îndrumări doctrinare, Libertatea presei, Epurația, Ziaristul – ieri și azi, O criză a culturii românești ș.a., se pot descoperi evenimente care configurează viața culturală a perioadei de după război, a primilor ani ai regimului comunist din România. În capitolul Epurația sunt cuprinse articole care relatează despre modalitatea în care s-a făcut epurarea diferitelor instituții, despre purificarea presei, despre condamnarea ziariștilor de Tribunalul Poporului, despre curățarea Societății Scriitorilor Români etc. Este redată declarația acuzatului Radu Demetrescu Gyr, care a spus că a lucrat, în 1937, la ziarul legionar „Buna Vestire”. Recunoaște că a fost membru al mișcării legionare, că a scris articolul Amurgul unei bestii, în care îl atacă pe fostul ministru V. Samandi, folosind un ton violent, dar că nu a incitat la revoltă, iar despre versurile sale spune că „sunt pur literare”, că nu incită la violență.

În întregul ei, antologia realizată de Aurel Sasu și colaboratorii săi este o lucrare de un real interes. În paginile ei descoperim viața culturală și spirituală a unei perioade istorice frământate de schimbări profunde a României postbelice. 

 

 

Daniela Sitar-Tăut în dialog cu Marian Ilea, nr. 5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

DANIELA SITAR-TĂUT

ÎN DIALOG CU MARIAN ILEA

 

„DE OBICEI CRITICII NU ÎNTREABĂ, EI ȘTIU,

MULT ÎNAINTE CA SCRIITORII SĂ-ȘI SCRIE TEXTELE,

CE AU VRUT SĂ SPUNĂ EI ÎN TEXTELE PE CARE ÎNCĂ NU LE-AU SCRIS”

 

Daniela Sitar-Tăut: Mon cher monşer, trecut-au anii, vreo zece, de când ți-am luat primul interviu. Mergeam la o conferință la Drobeta despre scriitorii transfrontalieri și aveam nevoie de niște mărturii ale unor condeieri purtați și traduși peste graniță... Aş vrea ca, după un deceniu, să închei cel de-al doilea volum de interviuri cu tine... Cât şi-n ce te-ai schimbat de-atunci?

Marian Ilea: Ușoară întrebare, în același timp, destul de grea. În primul rând, primul interviu pe care mi l-ai luat parcă s-a întâmplat ieri. Așa că, dacă mă gândesc că de ieri până azi m-oi fi schimbat, eu sper că nu. În altă ordine de idei, e o întrebare care îmi amintește de un bătrân de la mine din sat, pe care îl întrebam anual: „Ce mai faci?”.  Și cum treceau anii, mi se părea că omul îmbătrânește, dar răspunsul lui a fost simplu: „Uite, ce să fac? Tot îmbătrânesc și din toate îngăduiesc”. O întrebare pusă de mine, un răspuns dat de el… M-am gândit de-a lungul timpului dacă eu îngăduiesc ceva. Îmbătrânind, am constatat că nu îngăduiesc nimic, semn că probabil nici nu îmbătrânesc. Îmi amintesc, sigur, de acel interviu, care de fapt era un soi de sprijin sau cârjă la ceea ce tu trebuia să spui la Drobeta apropo de scriitorii transfrontalieri, cârja respectivă, probabil folosită acolo, s-a transformat mai apoi într-un interviu, adică e istoria unui interviu care nu a fost un interviu, pe care tu mi l-ai luat neluându-l. Al doilea interviu, zici tu că după zece ani, deși eu am îndoieli că au trecut zece ani de atunci, e interviu-interviu, așa că aștept întrebările.

 

Daniela Sitar-Tăut: Bântui și eu de ceva vreme prin Baia Mare, dar nu țin minte să fi văzut anunțată vreo lansare de-a ta. Ești însă frecvent prezent la Bookfest. Recentul tău volum de la Cartea Românească, Nopţile din Mittelstadt, l-ai prezentat la cafeneaua Omerta din Medio Monte-ul tău, Baia Sprie...

Marian Ilea: Că bântui tu prin Baia Mare, nu-i rău. Mulți bântuie prin acest oraș. Că mi-am lansat eu la Baia Sprie, în Medio Monte-ul meu, Nopțile din Mittelstadt, aici e o altă discuție. Nu am lansat, evident, nicio carte la Baia Sprie, de fapt am lansat o carte la rugămințile lui Radu Săplăcan la un moment dat și nu regret acea lansare, deoarece Radu îmi spunea la acea vreme: „Uite, vreau să îți lansez o carte, deoarece nu mai am decât două luni de trăit”. Atunci am organizat o lansare într-o crâșmă din Baia Sprie, nu la Omerta. Însă, să revenim la Nopțile din Mittelstadt, a fost cu totul altceva. Călin Vlasie, directorul de la Cartea Românească, urma să vină până la Satu Mare și mai dorea să treacă și pe la Cavnic, deci trecea prin Baia Sprie, având în vedere că bunica viitoarei lui neveste (6 aprilie anul curent) stă în Cavnic. În drumul lui între Satu-Mare, Baia Mare, Cavnic, evident, a trecut prin Baia Sprie. Îmi dă un telefon și îmi zice: „Ce ai zice tu dacă ți-aș aduce Nopțile din Mittelstadt gata tipărită în editură?”. Să menționăm că editura aparține Uniunii Scriitorilor. Am zis: „Ar fi frumos să aduci cartea”. L-am așteptat în cafeneaua Omerta din centrul orașului Baia Sprie, un nume excepţional. El a venit cu Bianca Vișan, acum o lună. Actualmente, Bianca este Bianca Vlasie. Au adus exemplarele de semnal. Am stat în cafenea, am luat exemplarele și am făcut câteva poze. Aici e vina facebook-ului. Punându-le pe facebook, nu eu, deoarece am oameni care se ocupă de această chestiune. Nu prea înțeleg cum comunică oamenii în această formulă, dar m-am trezit cu niște comentarii de genul  Domnule, de ce nu ne-ați anunțat și pe noi? Veneam și noi la lansare”. Repet, nu a fost vorba de nicio lansare. Să contrazici comentariile de pe facebook e obositor, așa că necontrazicându-le, în memoria activă a consumatorilor de facebook, mulți care bântuie prin Baia Mare și care sunt scriitori, critici, profesori, cum ești tu, Daniela, multora li s-a trezit sentimenul că lansarea a avut loc. Nefiind lansare, cartea a ajuns la Baia Sprie, dar lansarea, repet, nu a avut loc. Exemplarele mele de semnal, care sunt zece, pentru că așa este mai nou la edituri, altădată erau douăzeci sau treizeci, le-am folosit ca și cum aș fi fost un soi de PR al Editurii Cartea Românească. Nu puteam să le cer Biancăi și lui Călin, ca în luna de miere, să facă PR și să lanseze cartea. Bianca este redactorul-șef al Editurii Cartea Românească. Acesta e marele mister al prezenței mele la Omerta și al lansării cărții Nopțile din Mittelstadt, lansare care, evident, nu a avut loc.

 

Daniela Sitar-Tăut: Ți-am recenzat câteva cărți, dar cea mai mare bătaie de cap mi-a dat-o teatrul și în special Arca lui Giorgio. Absurdul, ridicat la exponent, dublat de un comic irezistibil... Parafrazându-mi elevii, te-ntreb: „Ce mesaj a vrut să transmită dramaturgul”?

Marian Ilea: Oh, o mare problemă asta! Întrebarea îmi amintește de o întâlnire cu un mare critic literar român, înainte de ’89, cam prin ’87-’88. Mă sună Ovidiu S. Crohmălniceanu, conducătorul Cenaclului „Junimea” din București. Tocmai citisem la „Junimea” Copacii de muștar cu comentarii interesante: Sorin Preda, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Ioana Pârvulescu și mulți alții care veneau la „Junimea”. Mă invită la el acasă. Crohmălniceanu, de obicei, nu chema acasă scriitorii de la „Junimea”, deoarece erau întâlnirile săptămânale ale cenaclului și acolo se discuta una și alta. Îmi zice: „Domnule, te rog să vii până la mine acasă”. Stătea pe lângă Ambasada Angliei. Mi-a spus locația. Nimeresc, etajul 1… Intru într-o bibliotecă de studio absolut impresionantă pentru mine la acea vârstă, eu având acasă o bibliotecă ce avea cinci-șase rafturi. A fost un prim sentiment de ,,acasă”. Copacii de muștar era textul, era pe masa lui de lucru și îmi zice: „Uite, Marian, am citit acest text foarte bine scris. Îmi place extraordinar de mult. E tensionat, are frază nervoasă, uneori propoziția se transformă într-un singur cuvânt. Spune-mi și mie ce ai vrut să spui în text. Dar mai am o rugăminte. Să nu le spui colegilor tăi scriitori că te-am chemat și te-am întrebat această chestiune. De obicei, criticii nu întreabă, ei știu mult înainte ca scriitorii să-și scrie textele ce au vrut să spună ei în textele pe care încă nu le-au scris”. Răspunsul meu a fost (iar eu sunt uimit de cât de matur eram la acea vârstă): ,,Domnule Crohmălniceanu, de câte ori ați citit-o?”. Îmi zice că de trei ori. „Înseamnă că nu ați citit-o suficient. Mai citiți-o, iar la un moment dat veți înțelege ce am vrut să spun”. E foarte dificil, aproape imposibil, și să le spui și elevilor tăi, să-l întrebi pe un scriitor ce a vrut să spună în textul lui. Revin sau, dacă vrei, continui. Tot așa într-un context, în urmă cu câțiva ani le luam un interviu lui Augustin Buzura și lui Nicolae Breban. Era, de fapt, un interviu comun. Am întrebat: „Domnilor, voi sunteți cei care ați chinuit și veți mai chinui mințile unor generații de tineri, pentru că tinerii își dau bacalaureatul din operele voastre și trebuie să vă învețe, iar dacă pică subiectul ăla au emoții, or să spună că din cauza lui Breban și a lui Buzura au picat bacalaureatul. Acum, întrebarea este următoarea: «Dacă voi ați da bacalaureatul din operele voastre, l-ați lua?»”. Răspunsul a fost de deconcentrat: „dacă ne-am pregăti, da”. Atunci, îți dau un exemplu din Nopțile din Mittelstadt, evident că tu știi cel mai bine ce ai vrut să spui. Nu e așa. Poți să iei și patru. Zici: „Domnule, dar asta am vrut să spun”. Da, dar nu e coerent. Atunci și scriitorul trebuie să se pregătească, în cazul în care își dă bacalaureatul, dacă a avut nefericirea de a scrie o carte care să ajungă materie de BAC.

 

Daniela Sitar-Tăut: Am remarcat, încă de la începuturi, atitudinea ta ireverentioasă față de muieret, corcită cu un soi de misoginism, simpatic însă. Ultima crimă de lèse-féminité e cartea Grăsanele făcând baie cu ușile deschise... Un titlu demn de site-urile pentru băieți mai mari sau mai mici. Ce-i cu astă invitație nițel cam picant voyeur-istă?

Marian Ilea: În 15 ianuarie, la Botoșani, cartea Grăsanele făcând baie cu ușile deschise  a luat premiul Editurii Cartea Românească. Era o întreagă dispută acolo. Erau ,,Zilele Eminescu”. Apropo de misoginismul lui Marian Ilea, nici măcar nu s-a mai discutat de miso-ginismul din cartea Grăsanele făcând baie cu ușile deschise. Aici, răspunsul e foarte simplu: când pe un om brunet îl acuzi că e blond, el nu poate să îți spună că nu e blond. Acuzele acestea de misoginism, de fapt, în literatura română sunt fugile de răspundere sau demonstrează faptul că nu ai citit cartea, dar vrei să te agăți de un titlu ca să caracterizezi un individ. Nu că nu aș fi misogin. Poate oi fi fiind. Problema e dacă lumea din Medio-Monte, dacă personajele feminine din Medio-Monte sunt tratate cu o doză neironică de misoginism de către scriitorul care e, să zicem, misogin. Dacă eu sunt misogin, Bukowski cum e? Sigur, cea mai bună prietenă de suferință la Botoșani a fost Medeea Iancu. Dar știi foarte bine câte acuze mediatice s-au repezit înspre ea, că e feministă. Astfel, la masă, dincolo de toate lălăielile mass-mediei în ceea ce privește feminismul Medeei Iancu, stăteau un misogin și o feministă. Ce-a ieșit din statul acesta la discuții, nu comentez, ca să nu fiu acuzat din nou de misoginism.

 

Daniela Sitar-Tăut:  Fauna literară de pe la noi (c’est à dire MM, mai mult sau mai puţin istoric) te place, dar mai mult ne-place. Unul din capetele de acuzare e faptul că ai rămas la USR București, filiala proză...

Marian Ilea: Faptul că mă place Fauna nu mi se pare un lucru grav, mi-ar plăcea să mă placă și Flora peisajului prozastic maramureșan. Că nu mă place, pentru că am rămas la filiala proză a Uniunii Scriitorilor București e un fals odios, ca să nu zic falși, cum spunea Nicolae Ceaușescu atunci când voiau să-l împuște și, de fapt, l-au și împușcat. Eu sunt membru al Uniunii Scriitorilor înainte de a fi aflat că sunt membru. Nu există o cerere pe care să o fi făcut la Uniunea Scriitorilor în care să solicit statutul de membru USR. După ce am luat premiul de proză al Salonului Național de Carte în 1991 cu Desiștea și imediat ce Laurențiu Ulici a ajuns președinte al Uniunii Scriitorilor, am apărut și eu ca membru, având în vedere foarte bunele mele relații cu marele critic literar român. La un moment dat, l-am întrebat pe Laurențiu Ulici ce e cu Uniunea, cine intră în Uniune, de ce intră cineva, căci în condițiile date s-ar putea ca eu să nu mai vreau să fac cerere să intru în Uniunea Scriitorilor. El mi-a zis că sunt de mulți ani în Uniunea Scriitorilor, iar eu am zis că nu sunt, la care îmi zice că m-a trecut și că sunt acolo. În 1997, când am luat premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, m-am întâlnit cu Iosif Naghiu, președintele secției dramaturgie a filialei USR București și am stat la o poveste la cârciuma Uniunii și Naghiu, fiind un om care știa să coordoneze secția de dramaturgie, m-a rugat să trec la dramaturgie. Eu am zis că scriu teatru ca hobby. El a zis că nu e nicio problemă. M-am dus cu el la Romulus Vulpescu în birou și am spus că voi face o cerere să trec la dramaturgie. Vulpescu s-a uitat pe catastifurile lui și a zis: „Foarte  interesant! Tu ești membru al Uniunii Scriitorilor, fără filială, fără secție. Tu ești singurul membru al Uniunii Scriitorilor”. Am făcut cererea cu Naghiu. Am intrat la dramaturgie, la secția de dramaturgie a filialei din București și la dramaturgie am rămas. Niciodată nu am fost la filiala proză București a Uniunii Scriitorilor, așa că cei care nu mă plac pentru că sunt la filiala de proză, să nu mă placă în continuare, deoarece nu am fost niciodată la filiala respectivă. Tema e falsă.

         

Daniela Sitar-Tăut:  Iar mă pui, pe bună dreptate, la colț. Dar stau liniștită, că și ăst interviu va isca niscaiva rumoare. Hai să te mai mitraliez puțin! Ceea ce mă deranjează, când îți citesc cărțile, care îmi plac, căci altfel n-aș putea scrie despre ele, sunt numele. De oameni sau de locuri. Imposibil de reținut. Așa că trebuie să fac scheme, ca pe vremuri la cursuri. Ce-i cu monstruozitățile astea onomastice? Nu poți boteza și tu mai puțin mitteleuropean personajele?

Marian Ilea: E o problemă și aici. Eu scriu despre o lume mitteleuropeană de treizeci de ani. Mulți dintre cei care mă citesc consider că onomastica folosită e ca un poem alambicat și nu-i deranjează deloc. Așa că sunt de acord cu felul în care criticul Mircea Muthu analizează chiar onomastica din Medio-Monte într-o carte apărută luna trecută, care se numește Repere culturale transilvane, așa că te îndrum să-l citești pe Mircea Muthu și acolo vei găsi răspunsul. Ca să completez, să nu las în aer întrebarea aceasta, nu fac decât să îmi găsesc numele despre care scriu în lumea din Medio-Monte în care trăiesc. Așa că domnului Mittenberg nu o să îi spun niciodată Popescu.

 

Daniela Sitar-Tăut:  Chiar am să mă reperez… Domnul Mircea Muthu a fost profesorul meu preferat în facultate, deşi nici azi nu cred că ştiu să merg pe „inima drumului”… Nu ai complexe provinciale, ba din contră. Anii petrecuți în București ți-au facilitat contactul și amiciția cu scriitori bine cotați la bursa valorilor contemporane. Spune-mi o poveste cu unul dintre aceștia.

Marian Ilea: Niciodată nu am fost prieten cu scriitori bine cotați. Am fost prieten și sunt cu colegii mei de generație, care nu erau bine cotați când ne-am împrietenit. Bine cotați erau atunci ’60-’70-iștii, cu care nu eram prieten. Prietenii mei au ajuns în timp bine cotați în literatură. Să îți spun o poveste pe care nu am mai spus-o, ca să îmbunătățim puțin acest interviu, căci oricum vrei să închei o carte cu el. Un foarte bun prieten de-al meu, foarte bine cotat din punct de vedere literar, m-a sunat odată la telefon și mi-a spus un lucru interesant, pe care o să ți-l relatez la sfârșitul răspunsului la această întrebare. Misogin fiind sau nemisogin, o scriitoare româncă (lucrurile acestea nu s-au întâmplat foarte de mult), cunoscându-mă la Iași, a făcut o pasiune pentru Marian Ilea. Și m-am trezit cu telefoane, sms-uri pasionante la lecturi. Pasiunea aceasta a rămas la stadiul acelor sms-uri, scriitoarea îndrăgostindu-se de prietenul meu bine cotat în literatură. Ce i-o fi spus ăluia, habar nu am. Oricum, telefonul lui suna cam așa: „Uite, eu sunt prieten cu fosta ta prietenă pe care o să o iau de nevastă, dar să știi că nu mă supăr că ea a fost cu tine”. Repet că nu se întâmplase nimic. Nu am făcut nimic. Nu am replicat și am lăsat lucrurile cum le-o fi descris scriitoarea cu pricina, mai puțin bine cotată în literatura română. Danielo, ți-am satisfăcut și dorința ta de senzațional. Altă întrebare!

 

Daniela Sitar-Tăut:  Pari destul de têtu pentru a fi propriul tău stăpân. Nu te văd în postura de lider politic, ci ca pe un Machiavelli sau Richelieu, o eminenţă cenușie... Și nici funcții scriitoricești n-ai vizat... Cum de nu, mon cher?

Marian Ilea: Ei, mulți au bătut la ușa mea propunându-mi posturi de deputat și senatori în partidul lor. I-am refuzat, pentru că nu aveam timp de pierdut. E foarte greu să scrii un ciclu care nu știi când se termină, legat de Medio-Monte, Desiștea, Herina… Funcții la Uniunea Scriitorilor nu sfătuiesc pe nimeni să-și dorească, deoarece trebuie să conduci două mii patru sute de oameni care scriu și care bat la ușile tale să le dai burse de creație, care vor să plece în delegații plătite de Uniunea Scriitorilor și către finalul vieții, îți solicită pensii. Dacă nu le dai, devii dușmanul lor. Uită-te ce dezbateri sunt azi când scriitorii atacă conducerea Uniunii Scriitorilor, când unii se desprind din Uniune și încearcă să creeze uniuni mai mici. E un război mărunt care pentru scriitori pare esential, dar pentru oamenii din România nu înseamnă nimic. Richelieu… Nu ar fi rău, dar arată-mi care ar fi Ludovici. Cum n-avem așa ceva, o eminență cenușie nu și-ar justifica prezența pentru că nu ar avea pe cine să manipuleze. Astfel, acest statut ar fi inutil, nu că nu mi-ar plăcea. Altă întrebare!

 

Daniela Sitar-Tăut: Ce mai pui la cale, Marian? Mi-ai spus odată că, undeva-cândva, ai scris şi stihuri, ba chiar că ai debutat cu poezie, dacă țin bine minte. Dă-mi, te rog, o mostră lirică Marian Ilea.

Marian Ilea: Ce mai pun la cale? Probabil că o să te surprindă, dar în toamnă, undeva prin noiembrie, înainte de Bookfest, o să mai apară o carte care se numește  Zeppelinul Piticului. Dacă dorești mostre lirice, o să-l citez pe Gheorghe Mihai Bârlea, poet de-al Maramureșului, care, citind fragmente din cartea Amintiri din casa scării, mă suna entuziast și uimit de cum de-mi reușesc atâtea poeme în proză într-o carte de proză. Te sfătuiesc să foietezi Amintiri din casa scării și să alegi ce „vers” dorești tu din lirica prozastică a lui Marian Ilea. Pe de altă parte, e drept că în 1991-1992 i-am dat lui Laurențiu Ulici un poem lung cât o zi de plug și, bănuiesc, cu fina lui ironie, m-a debutat și în poezie, dar am rămas cu debutul. E bine să greșești o dată, dar nu să-ți perpetuezi greșelile. Așa că poeții pot fi liniștiți, nu mai scriu poezie.

Poeme de Marcel Mureșeanu, nr. 5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

 

Marcel MUREȘEANU

ALBE

Ce este barza?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât pasărea

cu picioare subţiri

care le duce pe înţeleptele broaşte

să le vorbească puilor săi

despre deşertăciunea

de-a se ascunde de moarte.

 

*

Ce este legea?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât mumia

fărădelegii.

 

*

Ce este Parisul?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât locul pierzaniei,

în subteranele sale

întunericul-cap de mort

silueşte îngeri şi fecioare,

aici a murit Luky,

gladiatoarea crinilor.

 

*

Ce este visul?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât capcana

în care momeala

eşti tu!

 

*

Ce este poezia?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât paraşuta

care se deschide

doar când

nu coboară nimeni

cu ea.

 

*

Ce este trupul?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât o invenţie târzie

a lui Dumnezeu,

partea văzută

a chinului.

 

*

Ce este Universul?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât Dumnezeu

în mărime naturală.

 

*

Ce este deşertăciunea?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât neantul

fără umbra sa!

 

*

Ce este plânsul?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât lacrima lucrurilor

nefăcute de mâna omului

şi încă dinaintea naşterii noastre

ascunse în noi.

 

*

Ce este Cutia Pandorei?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât cea mai de temut

antificţiune,

cea mai înşelătoare

hecatombă,

ea este numele dintâi

al Internetului

şi avatarul lui

primordial.

 

*

Ce este Luna?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât îndepărtatul

tărâm pe care se joacă

sufletele copiilor

morţi nebotezaţi.

 

*

Ce este sunetul?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât vitraliul

sfâşiat de lumină

din Templul Tăcerii!

 

*

Ce este rânduneaua?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât o pasăre albă cândva

care acum, pentru

sufletul nostru pierdut,

poartă doliu cu roşie

margine.

 

*

Ce este moartea?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât Robotul lui Dumnezeu

care a învăţat

să facă singur

şi fără milă

dreptate.

 

*

Ce este codobatora?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât metronomul

zilei de vară

după care peştii strălucitori

şi eterni, prin lentila apei

auzindu-l,

îşi încep mutul cântec.

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 61 - 70 din 2100

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.