top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Cărți prezentate de Gh. Pârja, Ionel Necula și Săluc Horvat, nr. 4(179), aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe PÂRJA

SENTIMENTUL ROMÂNESC AL ROSTIRII

            M-au atras întotdeauna lucrurile esențiale. Cu întrebări ascuțite să obțin răspunsuri care risipesc nelămurirea. Să caut în lumea înconjurătoare simboluri care conțin mesaje ce trebuie deslușite. De aceea m-a interesat perioada ermetică a lui Ion Barbu, marcată de un limbaj criptic, încifrat, de o exprimare abreviată. Pătrunderea în miezul fenomenelor să se facă prin revelație și prin inițiere. În această zonă am așezat și textele de presă concise, profunde. Cu o broderie stilistică îmbietoare și convingătoare. În proxima vecinătate se așază cartea lui Teodor Ardelean, Rosturi și rostiri (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016). Cu un prilej observam situarea titlului sub ocrotirea a două concepte dragi lui Constantin Noica. Ba m-a dus la o întâmplare cu Nichita Stănescu și Mihai Olos. Dialogurile lor, multe pierdute în eter, au avut darul și harul să arunce o lumină tremurătoare peste sufletele noastre. „Nicio pasăre nu va ști niciodată mai mult despre lume decât atunci când a spart coaja oului”, spunea Nichita Stănescu. S-au prins într-o horă de întrebări și răspunsuri. Țin minte – „nu roata – vatra”, spunea Nichita, căutând să se ancoreze într-un straniu pământ. „Nu rotire – rostire”, a răspuns Olos. Cu rosturi și rostiri vine să ne provoace Teodor Ardelean. Doresc a spune că în textele cărții de care ne ocupăm preocuparea autorului este tocmai descoperirea și însuflețirea unor evenimente, uneori acoperite de pânza uitării. Așa Teodor
Ardelean și-a găsit rostul rostirii. „Teodor Ardelean are un discurs eseistic concis și mereu la obiect, chiar și atunci când comentează evenimente și fapte din viața politică internă și externă, diverse aspecte de ordin social și moral, făcând obiecții critice sau tratând encomiastic aniversări ori detaliind diversele forme de activități științifice”, apreciază Constantin Cubleșan.

            Cele 156 de tablete au tot atâtea forme de descifrare a unei realități care se cere explicată. Teodor Ardelean scrie despre un timp trăit la fața locului, dar și despre unul retrăit din lecturi sau evenimente întâmplate în preajmă. Dominanta textelor este înțelepciunea. Capacitatea aleasă de înțelegere a lucrurilor, cumpătarea, spiritul de prevedere, atitudinea demnă, dar critică asupra realității. Despre ce scrie Teodor Ardelean? Tocmai despre nevoia de înțelepciune, avându-l ca prototip pe legendarul Vasile Deac-Moșu. Apoi despre fenomenul Săpânța, „cea mai cunoscută localitate românească din lume”, cu nobila mănăstire Săpânța Peri. O aplicată incursiune face autorul în istoria Maramureșului (înainte de toate și întâi în toate), teritoriul de glorie veche, cu urmele lăsate în farmecul limbii, cu fața luminată spre lume. Crede autorul că „toposul maramureșean are o identitate atât de expresivă, încât suscită interes pe toate meridianele lumii”. Multe texte sunt dăruite municipiului Baia Mare, așezare iradiantă pentru multe inițiative devenite împliniri. Unele inițiative aparțin chiar autorului nostru. Celebre sunt bibliotecile din Europa întemeiate sub flamura instituției pe care o conduce. Elocvente sunt cele din Basarabia. Darul luminii din lumina cărților sub semnul ASTREI primește dimensiuni sporite, deoarece Teodor Ardelean este un astrist convins. Este doctor în ASTRA. Astriștii și-au pus credința în cuvintele lui Avram Iancu: „Unicul dar al vieții mele e să-mi văd națiunea mea fericită”. Cu reverență, autorul îl evocă pe universitarul băimărean Gheorghe Pop, un stâlp al ASTREI transilvane. Este preocupat de rodirile academice, în țară, dar și pe teritoriul Maramureșului. De pildă, omagierea la Glod a celebrului folclorist, antropolog, etnolog, laureat al Premiului Herder, fiu al satului, Mihai Pop. Scrie despre acad. Emil Burzo la 80 de ani, dar și despre sărbătoarea Academiei Române, la 150 de ani de la înființare. Sub versul eminescian „credința zugrăvește icoanele-n biserici” aș pune textele care se referă la sfintele lăcașuri, la mănăstiri, episcopi și preoți, cu truda lor de jertfă pentru istorie. Despre Bârsana scrie că „aici
Dumnezeu lucrează în chip minunat, punând în operă stări de suflet, trăiri și fapte ce se săvârșesc mereu cu gândul spre desăvârșire
”. Se lasă purtat de chemarea mănăstirilor românești de la Rohia până la poarta Mănăstirii Lainici. Scrie cu recunoștință despre nobilitatea maramureșeană, despre inițiativa familiei PISO de a reînvia spiritul diplomelor maramureșene, însemnele heraldice, aceste elemente de identitate locală.

            Cum spune în prefață universitarul Ștefan Vișovan, „autorul a citit enorm și a călătorit mult prin lume”. Peste tot a purtat țara și ținutul în numele cărora a împlinit proiecte culturale de anvergură. Oamenii și locurile i-au stârnit imaginația. În fața Catedralei Episcopale din Vârșeț își amintește de Andrei Șaguna, episcop vicar în zonă. Constată și scrie despre relațiile reci dintre cele două biserici ortodoxe. Aflat la Vidin, la un simpozion internațional, autorul află date despre soarta românilor din Timoc. „În prezent, nu mai există nicio școală românească în Timoc și nicio biserică în care să se slujească în limba română”. Pentru simplul fapt că în Bulgaria nu există minorități naționale. Doctorul Ivo
Gheorghiu (cu soție din Sighetu Marmației) se luptă cu autoritățile bulgare și cu cele române pentru a opri un proces aparent ireversibil. În Germania, îl descoperă pe dr. Volkey Wollmann, fiind cel mai important specialist român în domeniul arheologiei industriale. Dă onorul în scris marilor bărbați ai neamului: George Pop de Băsești, Constantin Brâncuși, Ion Bianu, Sextil Pușcariu și mulți alții. Teodor Ardelean crede în prospețimea culturală a omenirii, în uriașele rezultate ale cunoașterii. Crede în puterea acestui popor, a intelectualilor care vor schimba societatea. Ca la Noica, și în cazul nostru, rostul presupune ordine. Din țesătura realității sunt decupate acele scene care ne pot convinge de faptele cu valoare de model. Că Teodor Ardelean are iscusința de a ne oferi pilde de urmat, care pot cataliza energii latente. Astfel, „rostul și rostirea românească te ajută să înțelegi chiar rostul filozofiei”. Rostul înțelepciunii atât de necesare pentru echilibrul lumii și al omului. Teodor Ardelean scrie cu bucuria realității lucrătoare despre faptele temeinice, dar și despre ezitările care trebuie eradicate. Autorul mai are harul de a înnobila amănuntul ca o aură necesară pentru măreția întregului.

            Din cărămizile acestei cărți se zidește o construcție cu multe ferestre, în care arde lumina cuvântului. Lectura cărții va putea proba spusele mele. Academicianul Ion Pop, distinsul critic literar de la Cluj-Napoca, apreciază tabletele lui Teodor Ardelean, întărindu-i convingerea că „este cu adevărat nevoie de acest tip de participare la dinamica prezentului, mai ales atunci când cel care ia cuvântul o face dintr-o motivație profund pozitivă”.

            Textele lui Teodor Ardelean consemnează cu argumente fapte de cultură, dar și întâmplări majore având ca instrument de gândire reflecția. Acribia documentării se îmbină fericit cu ondulări stilistice remarcabile. Cartea este traversată de sentimentul românesc al rostirii. Adevăruri despre Adevăr. Despre purtătorii de făclii ale  rostirii. Se potrivește înțelesul unui proverb al lui Solomon: „Înțeleptul este mai puternic decât un voinic, iar omul învățat decât cel vânjos”. Nu roata – vatra, nu rotirea – rostirea. Aceste texte sunt însumate în logica sprijinului în care rostirea este o candelă pentru vatră. Care ar fi unul dintre pilonii de rezistență ai acestei cărți. De învățătură prin oglindiri.

 

Ionel NECULA

MIRELA IANUŞ DINGĂ

ÎN ARMISTIŢII CU TIMPUL

Mi-o amintesc bine. Era o copilă abia ieşită din ciclul gimnazial şi frecventa cu regularitate cenaclul literar din localitate. De regulă, venea mai înainte de ora fixată şi până se adunau şi ceilalţi mai schimbam câte-o vorbă. Mă intriga numele ei alcătuit din trei note muzicale (mi-re-la) pe care, aşezându-le într-un portativ imaginar, încercam să le fredonez, dar nu-mi plăcea, mi se părea că încifrează în trilul lor un destin ciudat, cu coborâşuri şi cu suişuri şi-aş fi vrut, pentru ea, numai înălţări, zboruri  albastre, tocuri înalte, ridicări pe catalige.

      Aş fi vrut, dar, ştie oricine, nu-i pe voia omului să-şi croiască trecerea prin lume şi, după ce am văzut cu ce rezultate şi-a trecut bacul, am ştiut că mai devreme sau mai târziu îşi va aduna, vorba lui Arghezi, numele pe-o carte.

Apoi vremea a trecut ca zăpada mieilor, am pierdut-o din vedere, a luat, ca mulţi alţii, drumul spre Apus şi n-a poposit decât în Cremona, oraşul vechilor lutieri. Multe visuri s-or fi prăbuşit cu un huruit greu şi răscolitor, multe alte idealuri s-or fi cuibărit în locul celor expirate, dar jarul primei iubiri, fervoarea lirică ardea încă potolit şi persistent. Când şi-a prezentat primele versuri la un festival de poezie italian, a produs o  senzaţie de uluire printre cei ce alcătuiau juriul manifestării. Descoperise, chiar acolo, în penisulă, noua Emily Dickinson fără pretenţioasa cetăţenie americană.

Mirela Ianuş Dingă este de loc din Cosmeşti, judeţul Galaţi, şi şi-a făcut debutul în România de curând cu volumul Armistiţiu cu timpul (Editura Opera Magma, Iaşi, 2017)   o carte cu multe şanse de a fi luată în seamă, atunci când se vor decerna viitoarele premii literare. N-a ştiut nimeni de ea, nicio revistă nu i-a publicat un grupaj de versuri şi, fireşte, n-a atras atenţia niciunui critic. Rar se întâmplă să găseşti într-un volum de debut atâta maturitate şi atâta grijă pentru expresie, pentru imagine, pentru tot ceea ce poate configura o poezie bună şi la fel de rar se întâmplă ca un debutant să-şi asume cutezanţa de a se conecta la subiecte pretenţioase şi cu potenţial metafizic: Când luna – obosită amazoană – / stătea spre zori să cadă de pe cal / cu gândul te trimit înspre prigoană / pe râul ne-mpăcării în aval // căci învăţaseşi brusc pe dinafară / şi trupul meu şi lacrimile mele / gustând în despletirea lunii clară / cenuşa ninsă în zadar de stele. //struneai fugar în gând şi-n toate cele / un dor ce se-nchina luminii-n zori / parfumul tău îmbrac direct pe piele / şi mă transform sfios în car cu flori // speranţe se întorc în noua haină / ca nişte aripi care ieri s-au dus / ca avocaţi acoperiţi de faimă / ce vieţii curajoşi îi fac recurs (Car cu flori).

Nu trebuie să ne surprindă că precumpăneşte sentimentul iubirii, erotismul, eternul dor niciodată deplin împlinit, dar paleta subiectelor se lărgeşte aşa de generos, că nu lipseşte niciuna din formele poetice consacrate. Iată cum sună un pastel având ca temă anotimpul primăverii: „Ca trenă astăzi flamuri lungi târăsc / de iarbă, de miresme şi de flori, / tăcuţi copacii umbre zămislesc / când tu, decis mă strigi de după nori. // e dangătul luminii ce m-aruncă / spre nechezatul straniu de cocori, spre zarzării purtând ca la poruncă / ninsori senine tăinuite-n flori // nu ştiu de ce şi unde mă alungă / această teamă trează de cu zori /  mă-nchin copacilor cu umbră lungă / adânc supuşi fântânii de culori // sunt umbre ce mă ţin în somn de mână / în miezul nopţii rumegând zefir, / tămâia stelelor de jar adună / aroma vinului într-un potir (Primăvara).

Ceea ce surprinde la Mirela Ianuş Dingă este prospeţimea imaginilor, apetenţa pentru o metaforă grea, revelatorie, cum o definea Blaga, doldora de sensuri umbroase, tectonice, dar care ne induce în esenţă şi-n apriorismul stării care o generează: „vântul descheind nasturii cerului  sau „arborii mirarea de pe faţă / şi-o spală-n frunzele ce cad în lut.

Ce-ar mai fi de spus? Avem de-a face cu o poetă adevărată, o poetă care are toate şansele de a se impune în imaginarul poetic actual. Îi urăm un bun venit în lumea poeziei româneşti şi-i dorim un traseu cât mai fertil în procesul recunoaşterii publice.

 

Săluc HORVAT

OAMENI PE CARE I-AM CUNOSCUT

            De curând, părintele Viorel Thira mi-a dăruit, cu un autograf generos, recenta sa carte, un tom de peste cinci sute de pagini, cu titlul Far pentru amintiri, cu subtitlul Oameni pe care i-am cunoscut, apărut la Casa de Editură „Dokia” (Cluj-Napoca, 2017), cu un Cuvânt înainte semnat de conf. univ. dr. Ștefan Vișovan.

            Cercetător cu o largă deschidere spre teme de istorie literară, de cultură în general, Viorel Thira este autorul unor importante cărți, studii și articole publicate de-a lungul anilor. Amintim volumele: Fără personalități îi frig în istorie (2007), Carte de întâmplământ (2009), Praf de stele (2011), Antologie de suflet și inimă românească (2016). Acestora li se alătură recentul volum Far pentru amintiri (2017), o carte de amintiri și evocări, de comentarii pe marginea unor cărți, a unor evenimente din viața literară și spirituală.

            Mânat de dorința de a cunoaște și de a descoperi date și curiozități despre oameni din viața literară și nu numai, despre preocupările și biografia acestora, pasionat bibliofil, Viorel Thira a colindat țara pentru a se întâlni și pentru a comunica cu aceștia, pentru a stabili legături de prietenie. Volumul la care facem referire este rezultatul acestor călătorii, al numeroaselor întâlniri, al prieteniilor pe care și le-a făcut. Cartea lui Viorel Thira este, în același timp, o bogată sursă de date de un real interes pentru istoria literară. Este interesantă și prin caracterul ei inedit, multe din paginile cărții conținând informații de interes biografic mai puțin cunoscute. Este o carte scrisă cu pasiune, cu dăruire, cu credință, uneori cu compasiune, chiar cu ură împotriva relelor pe care le-a adus regimul comunist asupra culturii și a oamenilor de cultură ajunși prin închisorile sale.

            În cuprinzătorul Cuvânt înainte, universitarul Ștefan Vișovan afirmă: „Cartea părintelui Viorel Thira este o adevărată antologie a frumosului românesc, o rememorare impresionantă a unei vieți dedicate omului și neamului”.

            Descoperim, în primul rând, evocarea locurilor natale ale autorului – Inărul din Țara Lăpușului, cu istoria și oamenii lui. Aflăm apoi despre anii copilăriei, ai perioadei în care a fost elev la Școala Pedagogică de Învățători din Gherla. Autorul aduce cuvinte de prețuire pentru profesorii acestei școli, amintindu-și de Ion Apostol Popescu, profesorul de limba română, un dascăl de excepție, despre care spune: „El m-a făcut bibliofil și mi-a format o dragoste nebună față de cărți și literatura română, dragoste care nu s-a potolit nici după șaizeci și cinci de ani, ci a crescut în intensitate”. Cuvinte de laudă are pentru mulți alți profesori ai școlii din Gherla.

                        Interesante sunt relatările privitoare la locurile prin care a trecut ca preot, la oamenii cu care a comunicat, mai ales la perioada cât a slujit la parohia din stațiunea balneară Sângeorz-Băi. Aici l-a cunoscut pe criticul și istoricul literar Ovidiu Papacostea, cu care a purtat rodnice discuții despre Octav Minar, cel acuzat că a falsificat scrisorile lui Eminescu. Opiniile celor doi diferă. În timp ce Ovidiu Papacostea susținea implicarea lui Minar în textul scrisorilor lui Eminescu, Viorel Thira susținea că scrisorile publicate sunt autentice. Iată relatările lui Viorel Thira privitoare la acest subiect: „Odată fiind la mine în birou, veni vorba de Octav Minar, ale cărui cărți le aveam aproape pe toate în bibliotecă și pe care eu îl prețuiam foarte mult. În schimb, Ovidiu Papacostea era de părere că Octav Minar nu este decât un impostor și falsificator de documente (...) Eu nu am fost de aceeași părere”. Afirmând că i-a citit toate cărțile, autorul crede că „dacă textele lui Eminescu citate de către Octav Minar sunt plăsmuite de el, atunci ar rezulta că Octav Minar are condei de talia lui Eminescu, ceea ce este imposibil și nu poate fi admis nici prin absurd”. Cu un alt prilej, Ovidiu Papacostea îi spune că a intrat în posesia textelor originale ale scrisorilor lui Eminescu publicate de Minar, ajungând și el la concluzia că nu e vorba de niciun plagiat.

            Între personalitățile cu care s-a întâlnit în stațiunea balneară Sângeorz-Băi îi evocă pe cunoscutul istoric literar clujean Iosif Pervain, pe doamna Fanny Rebreanu, soția lui Liviu Rebreanu ș.a.

            Capitolul Oamenii pe care i-am cunoscut este cel mai cuprinzător. Aici ne întâlnim cu fețe bisericești, cu scriitori, cu istorici, despre care adună date și mărturii de un larg interes. Reprezentanți ai bisericii ortodoxe, dar și greco-catolice, nume precum cel al lui Miron Cristea, regent și patriarh al României, mitropolitul Bălan, care, după 1918, a fost așezat în scaunul Mitropoliei Sibiului, episcopul cardinal Iuliu Hossu, cel care a citit actul Unirii de la Alba Iulia din 1918 și a făcut parte din delegația care a prezentat Declarația regelui Ferdinand, personalități care au jucat un rol important în istoria țării și implicit a bisericii.

            Între textele cărții, autorul strecoară și unele povestioare, așa cum face când vorbește despre familia lui Miron Cristea, despre tată, relatând împrejurările în care acesta a cunoscut-o pe tânăra Domnița, fiica primarului din comuna Galații Bistriței, Pavel Coman, pe care a cerut-o de soție. Din căsătoria lui Gheorghe Cristea,  flăcău tomnatic din Toplița, cu tânăra fată a primarului Pavel Coman din Galații Bistriței din județul Bistrița Năsăud s-a născut, la data de 18 iunie 1868, Miron, cel ce va deveni patriarhul României și un important om de stat, nu în ultimul rând un cărturar, unul dintre primii biografi ai lui Mihai Eminescu, despre care va scrie un studiu semnificativ, Viața și opera, conceput inițial ca o teză de doctorat.

            În șirul mărturisirilor referitoare la oamenii pe care i-a cunoscut Viorel Thira se regăsesc alte și alte comentarii și relatări. Întâlnim nume ale unor istorici de seamă: Ștefan Lupșa, Onisifor Ghibu, Vasile Lucaciu, pan Halipa, unul dintre înfăptuitorii Unirii Basarabiei cu Țara Mamă, Alexandru Filipașcu, cu celebra lui Istorie a Maramureșului, căruia îi realizează un studiu monografic amplu. Între altele, Viorel Thira notează: „Alexandru Filipașcu și Ioan Mihali de Apșa, alături de voievozii Bogdan și Dragoș, sunt cele patru mari glorii ale Maramureșului din toate veacurile, iar faptele și lucrările lor sunt făclii veșnic vii, care grăiesc și vor grăi în veacurile viitoare marile noastre adevăruri”.

            Galeria scriitorilor este cel mai bine reprezentată, explicabil, dacă avem în vedere apropierea sa de acest domeniu. Cu majoritatea celor amintiți a avut întâlniri, a întreținut prietenii sau a corespondat. Despre fiecare dintre aceștia și despre viața lor aduce informații inedite, obține mărturisiri necunoscute de istoria literară, ceea ce dă lucrării un caracter de noutate, de contribuție directă la completarea istoriei literare, de la scriitorii clasici (Rebreanu, Agârbiceanu, Sadoveanu) la cei contemporani. A manifestat o sensibilitate aparte pentru scriitorii care au avut de suferit în timpul regimului comunist: Victor Papilian, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Militaru ș.a., care au trecut prin închisorile regimului. Despre Vasile Militaru amintește condamnarea  pentru uneltire contra ordinii sociale” la douăzeci de ani de închisoare și confiscarea întregii averi. A murit în închisoare. I s-au ars toate cărțile.

            În volum se regăsește descrierea locurilor pe unde a slujit ca preot. Între acestea, Maramureșul ocupă un loc aparte. Autorul vorbește despre bisericile de lemn, despre oamenii de cultură întâlniți, despre profesorii Mihai Tomoioagă, Ion Berinde, Grigore Holdiș („vechi ilegalist al PCR, dar om cu largă vedere și de aleasă delicatețe sufletească, încât îmi ziceam în sinea mea că, dacă toți ilegaliștii ar fi ca el, ar fi raiul pe pământ și dreptatea și adevărul ar fi așezate pe tronul de aur”). Între figurile reprezentative ale Sighetului era folcloristul Petre Lenghel-Izeanu, autorul unor valoroase culegeri din folclorul maramureșean.

            La sfârșitul lecturii cărții lui Viorel Thira, rămâi copleșit de bogăția datelor pe care le adună, de mulțimea numelor la care face trimitere.

            Far pentru amintiri. Oameni pe care i-am cunoscut nu este doar o carte de amintiri, ci și una care îl prezintă pe părintele Viorel Thira, așezându-l între oamenii de erudiție cu totul admirabilă.   

 

 

 

Daniela Sitar-Tăut în dialog cu Mircea Coloșenco, nr. 4(179),aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

DANIELA SITAR-TĂUT

ÎN DIALOG CU MIRCEA COLOȘENCO

 

Daniela Sitar-Tăut: Domnule Mircea Coloșenco, sunteţi membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. Descrieţi, vă rog, circumstanţele care au condus la această adeziune. Are legătură cu faptul că familia dumneavoastră a fost evacuată din Basarabia într-un refugiu restrictiv, în martie 1944, în mai multe judeţe din România?

Mircea Coloşenco: În luna martie 1944, linia frontului/Războiului antisovietic se apropia cu viteză de la o zi la alta de malurile Nistrului. Guvernul mareșalului Ion Antonescu a hotărât evacuarea funcționarilor statului din Basarabia dincoace de Prut. Printre ei, și părinții mei – Natalia (1906-1988) și Petre Coloșenco (1908-1966), învățători de limba română, gr. I, numai că tata se afla deja concentrat în Armata Română, fapt pentru care mama, la 25 martie 1944, împreună cu mine (în vârstă de șase ani) și fratele meu (de trei ani, cu sechele de poliomielită) și cu bruma de avere, cât putea să cuprindă lada de zestre, însoțiți de bunica paternă, de două surori de-ale tatei și doi verișori (sub zece ani), cu altă brumă de avere similară, am ajuns trei zile mai târziu cu trenul din gara Căinari, j. Tighina, în gara Curtea de Argeș, localitate în care primise fixarea pe un post la o școală primară pentru câteva luni, după care am migrat pe la alte școli din județele Hunedoara și Gorj. În încheierea participării Armatei Române (250 de zile) la Războiul Antihitlerist (12 mai 1945), tata a fost eliberat de sub arme (decorat cu Medalia „Bărbăție și Credință”, cl. III, la luptele din Cehoslovacia, 1945), s-a întrunit familia și, prin Comisariatul General al Refugiațiaților și al Evacuaților. Serviciul Evidenței Refugiaților Basarabeni și Bucovineni, care funcționa în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, au fost recomandați în consecință Ministerului Instrucției Publice, primind împreună cu mama posturi de învățători în fostul j. Tutova/actualmente Vaslui, în comuna Bacani, unde am urmat primele patru clase de școală, apoi ne-am mutat în municipiul Bârlad. Este un periplu care mi-a marcat viața pozitiv. În prezent, împreună cu fratele, avem statutul de refugiat politic, în baza legii 189/2000.

 

D.S.-T.: Sunteţi născut în judeţul Tighina, din Basarabia, deci cunoaşteţi mai bine situaţia de acolo. Cum vedeţi relaţiile dintre Republica Moldova şi România, din punct de vedere politic şi cultural? Ce perspective de reintegrare a Basarabiei în statul român există?

M.C.: Satul în care m-am născut într-o duminică (3 iunie 1938), Cârnățenii-Noi, pendinte de comuna Căinari, j. Tighina (actualmente rn. Căușani), pe râul Botna, a fost înființat în 1925, în jurul conacului boierului Pavel Nedov, ca urmare a Reformei agrare/Decretul de organizare a Comisiilor pentru Împărțirea Pamântului Expropiat (17.07.1921). Aici, într-o casă improvizată ca local de școală, au fost transferați părinții mei (absolvenți ai Școlii Normale din Chișinău), în anul 1937, locuind cu chirie, ulterior achiziționându-și o casă și, împreună cu sătenii, au ridicat un local de școală. Familia s-a întregit cu trei copii (din care unul a decedat), iar activitatea instructiv-educativă s-a îmbogățit prin înființarea unui cămin cultural pentru antrenarea tuturor locuitorilor, închegându-se spiritual noua comunitate de venetici. Sala de curs, duminica, devenea un loc de slujbă religioasă prin ascultarea la radio a liturghiilor transmise de Patriarhia Română din București. (De abia în prezent se finisează construcția bisericii satului). Atunci, în 1944, spaima de sovietici era fără margini: fratele mamei fusese arestat în ‘40 la ocuparea Basarabiei și dus a fost în Siberia. (Peste ani, am aflat că a lucrat muncă de ocnaș la gurile fluviului Ienisei!!?) Mama a încuiat ușile de la casă și dependințe, de la școală, predându-le omului de serviciu, spunându-i cu glas sugrumat: „Dumitre, de ne-om întoarce, să ai grijă până atunci. De nu, ale tale să fie!”. Ștergându-și ochii de lacrimi, fără a se mai uita în urmă, ne-a luat pe cei doi copii, ne-a urcat în căruță și duși am fost... De izbeliște au rămas alte două case cu grădini frumoase ale părinților, în Căinari și Hârton-Hasan/Bervomaisc, unde au locuit bunicii paterni și familia unei surori de-a tatălui, precum și casa unei surori de-a mamei, plecați cu toții în urgia pribegiei. Iar cât privește verii mei rămași acolo, s-au rusificat, neputând convorbi cu ei după 1990, când am ajuns în satul natal, la mai bine de 45 de ani de la evacuare. În tot acest răstimp n-am avut nicio legătură cu ei din motive... bolșevice: teama de a nu o păți ca unchiul Volodea – pahod na sibir.

În 1990, prin răposatul Fănuș Băileșteanu (1947-2008), critic și istoric literar, pe atunci director adjunct al Bibliotecii Academiei Române, am fost contactat de distinsa acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (1920-2006), vicepreședinte al Academiei Române, să alcătuiesc biobibliografiile scriitorilor basarabeni Ion Druță ( n. 3 sept. 1942), Grigore Vieru (1935-2009) și Mihai Cimpoi (n. 3 sept. 1942), în vederea alcătuirii recomandărilor acordării titlului de membru de onoare al Academiei Române (primii doi, în 1990, al treilea, în 1991).

Așa am putut avea acces la colecțiile marcate, până atunci, de monopolul „servicii speciale”, interzise cercetătorilor neacreditați oficial de o instituție de profil și să aprofundeze cultura „conaționalilor” noștri... moldoveni de peste Prut!

După 1993, transferat de la Muzeul Național al Literaturii Române, unde am funcționat ca muzeograf între 1991-1993, la Direcția Muzee și Colecții a Ministerului Culturii ca referent de specialitate memorialistică, am traversat Prutul, ca persoană particulară, de câteva ori, dar și cu atribuții de serviciu la muzeele din Chișinău. (Precizez: nu am luat parte la nicio manifestație titrată festivist „Podul-cu-Flori”, o înscenare politică fals națională! Chiar grotescă.)

Recent, în zilele de 23-24 august, la invitația Institutului Cultural Român, Filiala „Mihai Eminescu” din Chișinău (director: poetul Valeriu Matei), am luat parte la manifestările dedicate comemorării centenarului morții lui Alexei Mateevici (1888-1917), poetul Basarabiei, născut la Căinari, comuna mea natală, a tatălui meu, a fratelui, și a surorilor lui, localitate în care se află Casa Memorială a Poetului. A doua zi a manifestărilor, pe 24 august 2017, fusese programat, în Piața Centrală din Chișinău, un concert susținut de Filarmonica Națională. Spre stupoarea tuturor celor care veniseră în Piață în acest sens, au aflat că, urmare a dispoziției tovarășului Igor Dodon, președintele rusofon al Republicii Moldova, concertul cu pricina a fost dedicat Zilei de Eliberare a teritoriului basarabean, la 24 august 1944, de către ostașii moldoveni de sub cizma nazistă a... Armatei Române!?! Fără replică!

 

D.S.-T.: Sunteţi şi poet. Aţi tipărit un volum de versuri, Climate, în 2002, cu un portret făcut de Nicolae Hilohi, și volumul titrat Fabule virtuale, în 2011, la Editura Sfera din Bârlad.

M.C.: La această editură, fratele meu este director onorific. Mi-a făcut surpriza, de fiecare dată de ziua mea de naștere (în 2002, 2011), să mi le trimită drept cadoul său. Textele cu pricina i le lăsasem la Bârlad, unde locuiește, să-și dea cu părerea. A scris pe ele că nu se pun în comerț. Prima plachetă conține catrene, rondeluri și sonete. Le văzuse anterior și pictorul de talent deosebit Nicolae Hilohi (1930-2017), care a conspirat cu fratele meu la editare. Le plăcuse sonetul Neam: „Susură trist Prutul, în drum de șarpe, / Când își solzește la soare albia, / Printre câmpuri cu spicul cât vrabia: / Românii l-ar sobi în cânt de harpe! // Dușmanii îl transformară în sabia / Cu care sângeră tărâmuri carpe / C-au desțărat, în gemene eșarpe, / Bucovina, Herța, Basarabia... / Cu jug străin, cu-obida Oastei Roșii / Și cu Siberii s-au ales cei buni, / Când leninau stalinii – ticăloșii! // Româna cutezanță, cu răbdare, / Mereu înfruntă pe cruzi, lacomi, nebuni: / Ne vrea uniți în Țara Mare.” Din cea de-a doua plachetă, mă tachinau cu „aberațiile” mele critice, făcând referire la morala din ultima fabulă titrată Ars critica: „Un papagal berbant cu suflet de artist, / fost arlechin voievodal în vremi trecute, / ieși odat’ din colivie pe tăcute / și începu să joace-n ritm de twist. // Părea un ghem de puf de pernă răvășită, / pumn de confetti aruncate-n mire, / snop de crepuscul, având mii de fire / de lumini, drăcie slută și teșită. // Obosit de bucium se opri din vaier. / Pisica l-a pândit și l-a mâncat în pripă / de n-a rămas din el, sărmanul, într-o clipă, / decât un alter ego al dansului din aer. // Nu de puține ori din omul de creație, / terestrul ospăț critic lasă o aberație.”

            ...Un alt volum de versuri îmi stă în sertar. E strict secret...

 

D.S.-T.: I-aţi editat, în special, pe poeţi: M. Eminescu, I. Barbu, N. Labiş, G. Bacovia,
N. Stănescu, G. Topîrceanu, Al.Vlahuţă... La ce proiecte lucrați în prezent?

M.C.: Activitatea mea de literat, fiind absolvent al Facultăltății de Filologie, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, promoția 1965, s-a desfășurat în particular/ paralel cu atribuțiile profesionale ale serviciilor deținute (până la ieșirea la pensie, în 1998, ca profesor de limba și literatura română în gimnaziu/licee, ziarist, bibliograf, muzeograf, referent de specialitate la Direcția Muzee/Ministerul Culturii ș.a.). Astfel, am fost, pe de altă parte, „liber profesionist”, dacă se poate spune, ca publicist, autor de monografii/ biografii/bibliografii, dar și alcătuitor de ediții/editolog de antologii tematice, ediții standard pentru cca douăzeci de scriitori români, pe unii i-ați enumerat, însumând câteva zeci de cărți/volume cu prefețele și aparatul lor critic respectiv. O categorie specială/performantă este formată din edițiile critice/bibliofile integrale (Ion Barbu, George Bacovia, Nichita Stănescu) și parțiale (Al. Macedonski, Liviu Rebreanu), realizate sub egida Academiei Române, între anii 2000-2007, care conțin un aparat critic complex (note, variante, comentarii), cu întregiri de creații inedite. De pildă, lui George Bacovia i-am colecționat șaptesprezece poezii inedite dintr-un caiet aflat la Casa Memorială de la Bacău, de după 1975, întregindu-i opera la 420 de poeme. Lui Macedonski i-am descoperit treizeci de poezii inedite în colecțiile particulare, dar și sute de articole/ interviuri extrase din publicații/arhiva Radioului/a Televiziunii Române. La acești cinci scriitori marcanți (cele șaisprezece volume, care compun edițiile în discuție: cca 25.000 pagini, inclusiv 7500 p. aparatul critic) m-am bucurat de concursul domnului acad. Eugen Simion, semnatarul prefețelor la fiecare autor , fiind coordonatorul colecției „Opere fundamentale” de tip Pleiade, de nivel național, din care fac parte și ele. E adevărat, am realizat ediții și din operele lui M. Eminescu și Ion Luca Caragiale, marii noștri clasici, iar sub tipar, la Editura Academiei Române, se află un volum titrat Ion Creangă, Poezii. Rostiri. Ziceri, o altă fațetă a creației sale literare, dar i-am făcut ediții și lui Pamfil Șeicaru – ziarist total (trei volume), precum și lui Petre Petre Țuțea „Socratele român” (cinci volume), și la atâția alții, cu lucrări uitate în presa timpului sau inedite din arhive. În prezent, finisez ediția critică Opere de Nicolae Labiș (cca. 300 p.)

 

D.S.-T.: Cum aţi caracteriza situaţia actuală a editurilor? Ce pondere au clasicii în cataloagele lor editoriale?

M.C.: Cred că sunt mai multe edituri decât cărți serioase. Piața Cărții a intrat în derizoriu. Fiecare știutor de carte se consideră dator să scrie (cel puțin) o carte-două... Iar cât privește clasicii, aceștia sunt drămuiți în programele școlare. La fel, în edituri! Mai deunăzi, o oarecare profesoară cerea cu vehemență rarisimă interzicerea predării în școală a romanului Baltagul de Mihail Sadoveanu, pentru că instigă la violență! Atât a înțeles vajnica apărătoare a drepturilor nu știu care... Societate bulversată național! Mai poți spune altceva?

 

D.S.-T.: Ați fost realizator al emisiunii „Lumea cărților” la T.V. Sigma – postul de televiziune al Universității Tehnice București. Ce ne puteți spune despre aceasta?

M.C.: A fost o experiență benefică de natură... digitală. Alte universuri. Totul – live, în direct: convorbiri/schimb de păreri care mai de care mai spontane, vreme de opt ani (2008-2016), săptămână de săptămână câte o oră, de fiecare dată cu altcineva, cu specialități diferite, dar autori de literatură, arte plastice, științe... În prezent, postul și-a întrerupt emisiunile. Nu cunosc motivele. Dar a fost extraordinar! Iar doi dintre invitații Postului TVSigma (moderator și invitat neremunerați!), d-nii Mihai Șora (cinci emisiuni consecutive, în 2011) și general de flotilă aeriană (R) Radu Theodoru (șase emisiuni consecutive, în 2014), convorbirile respective au luat forma de cărți (2016, în 2017). Altele sunt în curs de tratative editoriale. Am de gând ca emisiunile, la care am păstrat înregistrările video/audio, să le donez Muzeului Național al Literaturii Române din București, spre aducere aminte ca arhivă electronică... vreo câteva sute.

 

D.S.-T.: În ce stadiu vă aflaţi cu cel de-al patrulea volum al ediţiei de Opere complete Alexandru Macedonski, volum de o importanţă excepţională în procesul de readucere în conştiinţa publică a marelui poet? În anii ‘40 Tudor Vianu a publicat o selecţie din publicistica lui. Ar trebui să urmeze pagini răzleţe de jurnal, documentele şi corespondenţa, care ar oferi o imagine mai completă a poetului.

M.C.:  Nu e vorba de un singur volum, ci de mai multe în curs de documentare: muncă uriașă, deși există ediția lui Adrian Marino, încheiată cu o monografie indispensabilă. Oricum, sper că în anul care vine va fi gata unul dintre ele – jurnalul și corespondența.

...Alexandru Macedonski, fiind de stirpea „sângelui albastru”, a fost unicul scriitor român invitat la mesele regale de Crăciun ale lui Carol I, la Palatul Peleș! Și câte vești-povești se mai pot scorni...

 

 

Poeme de Ioan Es Pop (60), nr. 4(179), aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

 


Ioan Es POP – 60

 

dacă n-aș fi fost silit să vorbesc,

n-aș fi vorbit niciodată.

până la șase ani nu mi-au cerut-o

și a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire

ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.

 

ascundeam acolo o știință

pe care, la șase ani, m-au silit să o pierd.

îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea,

ziua-n amiaza mare,

când realitatea e de netăgăduit.

 

nu i-am iertat nici pentru faptul că m-au dat la școală,

unde a trebuit să vorbesc,

iar mai târziu să mă străduiesc să le seamăn

celorlalți, care vorbeau de zor

și dădeau din mâini și din picioare,

năucindu-mă cu viața lor.

 

chiar și astăzi vorbesc doar cu spaimă,

pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,

iar vorbirea îmi face rău.

n-am nimic de spus în vorbire umană,

unde totul este întâmplare și zarvă.

 

mă prefac însă cu o anume dibăcie

că vorbesc, iar afară se aud

sunete aproape omenești,

dar în gâtlej e un muget analfabet și inform,

care n-are de a face cu vorbitul.

 

mai rău e însă că știința tăcerii mele s-a dus,

s-a dus și îngerul care mi-a stat

la căpătâi până la șase ani,

s-a dus și omul care putea fi alt om,

tăcând în așa fel încât, la capătul

multor ani de muțenie, să poată dezvălui

știința cea mai neiertătoare a științelor,

 

singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă

și mașinile mai îngăduitoare. 

***

când eram mic, visam să fiu și mai mic.

mai mic decât masa, mai mic decât scaunul,

mai mic decât cizmele mari ale tatălui.

cât un cartof, atâta mă visam.

pentru că primăvara pe cartofi îi

puneau în pământ și gata,

până toamna nu-i mai necăjeau.

 

mă visam în cuib, printre ei,

dormind cu dulceață-n întuneric,

întorcându-mă pe-o parte și pe alta vara

iar apoi căzând din nou în somn.

 

și toamna să mă trezesc tot nedormit

și tot nespălat ca frații mei

și când să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra

și să le strig: nu mai săpați, nu mai săpați,

căci vin acasă de bunăvoie,

dacă-n primăvară mă puneți la loc,

 

și primăvara să fiu primul pe care

îl aruncă înapoi în cuib

și tot așa, să rămân să dorm mereu,

din cuib în pivniță și din pivniță în cuib,

ani mulți, neîntors și uitat.

***

suntem la capătul tuturor limbilor.

cei care vin nu le vor mai folosi

sau le vor folosi tot mai puțin.

nimeni, acum treizeci de ani,

n-ar fi crezut asta, dar pentru cei care vor să priceapă

este limpede: suntem la capătul

ultimei limbi omenești.

 

de inventarea alteia se vor ocupa ei,

care vor abandona tot ce trebuie abandonat.

deja, acolo unde ieri era gol, azi e plin.

e uluitor cum au intrat acești noi barbari

în istorie, fără să captureze vreo iscoadă,

fără să facă vreo victimă.

 

ei citesc deja în alt alfabet

și vorbesc altă limbă,

deși limba asta a lor pare încă a noastră,

numai că noi n-o mai pricepem.

nu, nu ne vor urî, ci doar ne vor ignora,

iar telefoanele lor mobile nici măcar

nu ne vor înregistra dispariția. 

*** 

puţină moarte marţea la noi, dar şi

puţină viaţă. fenicienii aduc daruri pe care

nu oricine le poate cumpăra.

 

asta până când oamenilor de pământ ai noştri

li se povesteşte viaţa oamenilor lor de mare.

din clipa aceea, oamenii noştri încep să viseze

să cumpere mare şi să vândă pământ.

  

nu întâmplător fenicienii au dispărut

trăgând de la o vreme la uscat.

nu întâmplător dispar ai noştri

cumpărând mare de la fenicieni.

  

şi nu se bagă de seamă: o somnolenţă lentă învăluie

lumea noastră şi lumea cealaltă,

nimeni nu-şi mai aduce aminte de nimeni, de parcă

locuim dintotdeauna fiecare într-o groapă a lui.

 

la o lună, la un an o dată, cineva vine şi îşi apleacă

umbra peste margine şi acela credem noi că e dumnezeu.

dar e o umbră ameninţătoare şi mută, care nu face decât să arunce

încă o noapte peste această noapte de jos.

 

*** 

ţi-am spus să te fereşti de dimineţi,

soarele lor crud nu e pentru noi.

iar soarele închis şi greu al lumii noastre

abia mai abureşte orizontul. suntem

la începuturile altei lumi şi altor sori.

 

 

ai rămas singur. e bine. ai tot trecutul la îndemână.

ai văzut răul cu ochi mari şi te vei vindeca.

într-o zi ai să-nţelegi că tot ce străluceşte

îţi aduce moartea mai aproape.

  

serile, în schimb, aici or să-ţi placă:

eşti în vremea lumilor livide,

jumătate umbră, jumătate necunoscut.

fii binevenit, aici viitorul

aproape-a trecut.

***

pe corniţele mele de miel:

când m-a răpus măcelarul, aveam două luni, dar nu, deşi a durut aşa cum trebuie să-i doară şi pe ai lui, am ţipat doar câteva secunde.

apoi însă, m-am simţit plin de importanţă, pentru că la ei veneau paştele, dar m-am simţit şi mai important când m-au pus pe cel mai înalt raft al frigiderului.

mai apoi însă, m-am gândit din nou: bine, dar oare eu nu merit mai mult? pe mine de ce nu mă pun în congelator, unde cărnurile stau cu lunile, de par aproape nemuritoare?

măi, să fie, înseamnă că eu sunt doar aşa, de-o singură mâncare. fraţii mei, aşa se va întâmpla şi cu voi? cum ar fi ca de la anul cei ca noi să nu se mai nască, să rămână în oi?

nene păstorule, când oamenii or să învie, or să învie şi mieii? şi, dacă da, cu ce-i vei hrăni pe toţi cei ce nu vor mai muri?

 

 

 

Nicolae Silade - O nouă viziune poetică (Ion Bălu), nr. 4(179),aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

 

Ion BĂLU

NICOLAE SILADE –

O NOUĂ VIZIUNE POETICĂ

            Apărut la Editura Grinta, Cluj-Napoca, în 2017, miniepistole este al șaselea volum de poeme semnat de Nicolae Silade din 1979 până astăzi. Distanța temporală de aproape patru decenii dezvăluie seriozitatea prin care poetul a gândit atunci și a realizat astăzi o poezie distanțată programatic de comunicarea lirică uzuală.  

Structura

            După o intro-ducere, artă poetică esențializată, poetul a inclus, în prima secvență a volumului, 28 de miniepistole, toate personalizate ideatic și tematic, prin referire antitetică la epistola cultivată în clasicismul francez din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, iar în Țările Române un veac mai târziu.

            Un insert introduce două modalități lirice distincte. Inițial, o privire meditativă asupra lumii de azi și de ieri. Șapte poeme sunt grupate sub sigla a șaptea frumusețe, număr nu ales aleatoriu. În numerologia universală, șapte simbolizează muzica și abilitățile psihice. În religia creștină, același număr, sacralitatea înzestrării magice, reprezintă prezența Divinității. Alte șapte poeme introduc zilele săptămânii într-o meditație personalizată. Volumul se închide cu alte 28 de miniepistole. Semnalez structura distinctă a textelor. miniepistolele sunt alcătuite din trei catrene și un distih, Binecuvântările cuprind două catrene, iar A șaptea frumusețe, trei.

            Un catren cu titlul ortografiat intro-ducere – despărțit în intro, neologism francez cu sensul „înăuntru, în interior”, și ducere, substantiv cu sensul de „plecare”, undeva în lume – constituie o secvență avertizatoare. Vocea poetică își prezintă intențiile și noțiunile necesare decodării versurilor: „pentru cine crede că aceasta e poezie vin și spun: nu e poezie. / nu e proză. nici filosofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă / pentru mine , cuvântul meu către mine însumi. Singurătatea mea dintâi”. Menționez și ortografia particulară utilizată nu numai în acest text. Poetul nu folosește majuscula după punct. Din structura celorlalte poeme, punctuația este exclusă. Înfățișarea grafică a volumului prezintă o notă particulară. Formatul lui: 14,5 cm și 20,5 sugerează prezența unui album. În loc de posibile fotografii sau ilustrate, Nicolae Silade include poeme existențiale.

„Cuvântul meu către mine însumi”

            Exceptând relativ continuitatea, între primele miniepistole și ultimele există, firesc, trăiri emoționale complexe. În același timp, sesizez și deosebirile. În cele dintâi, vocea poetului receptează și comentează realitatea extralingvistică. În a doua secțiune, se întoarce frecvent către propriul eu. Nicolae Silade gândește poezia sub forma unei nesfârșite aventuri a sinelui. Reprezentările monologate și trăirile sufletești sunt concretizate în imagini artistice în funcție de feluriți cronotopi spațio-temporali. În fiecare poem, felurite nuclee lirice însoțesc trăirile interioare și le modelează în funcție de spațiul autohton și de timpul prezent, cu incursiuni în trecutul apropiat și cu gânduri întoarse spre viitorul imprevizibil.

            Volumul este deschis printr-o negativă retro-spectivă a propriei existențe: „n-am învățat nimic din viața asta care nu încetează să fie când eu / nu voi mai fi n-am învățat nimic din viața asta care nu încetează / să-mi arate altă viață adevărată pierdută în timp ce trăiam / și ce fericit eram și în ce rai eram când nu știam că nu știu nimic” (1). Același ciclu de poeme se închide printr-o caracterizare a propriei structuri caracteriale: „sunt un om care simte gândește și scrie nimic din ce e omenesc / nu mi-e străină nici dumnezeirea nu mi-e străină am trăit precum zic o vreme...” (28).

            În alte miniepistole, vocea lirică relatează relațiile cu lumea: „am ieșit să văd și să mă văd...” (17), evocă amintirea surorii sale (14). Comentează sinteza unui experiment medical: „sufletul uman cântărește 21 de grame” (12). O bătrână surprinsă la „umbra nucului bătrân, într-o zi de vară la țară / privind pierdută în depărtare” (22) constituie nucleul unei mișcări sufletești: pământul pierdut prin colectivizare! Un trandafir, încărcat de flori, duce gândul spre trandafirul înflorit identic în „prima dimineață a lumii” (22). Decizia lui Ceaușescu de a ascunde bisericile bucureștene între blocurile  proletare formează substanța minieseului 16. Întâile amintiri se derulează melancolic pe un ecran imaginar (11). Câteva grațioase poeme de dragoste se desprind din miniepistolele 6, 7, 9 și 26.

            În a doua serie, miniepistolele stau sub semnul unei introspecții melancolice: „Ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniște pentru sufletul său” (31). Întoarcerea spre sine este mai accentuată: „te trezești ca s-o pornești pe propriul drum...” (33). O meditație despre relațiile interumane: „de ani buni tot încerc să-mi fac simțită prezența de ani buni / îți spun te iubesc...” (35). Iar amintirile revin în poemele 49, 43, 45, 34.

ne sinucidem trăind n-a spus-o nimeni mai frumos ca Ungaretti, moartea se ispășește trăind” (50). Viața „este muntele din fața ta îl urci pe o parte îl cobori pe cealaltă” (8). Numai elementele rămân eterne: „revin mereu să privesc acest râu care curge fără oprire încă de pe vremea romanilor...” (53). Amintirile copilăriei revin obsedant: „la școală să învățăm / ce înseamnă a fost o dată ce înseamnă să fii fericit / adică să fii mulțumit de ceea ce ai de ceea ce ești” (52). Ultimul poem aduce un îndemn la statornică meditație: „rămâi cu tine însuți în tine însuți / cât poți de mult iar când nu mai poți când nu se mai poate atunci / ieși dar ieși doar să vezi să te minunezi și să binecuvântezi totul” (56)

 

Nucleul profund al textului

            Lirica modernă – comenta T. S. Eliot în eseul Muzica poeziei – a rămas constant absedată „de transformarea radicală a codului lingvistic general, urmărind să dobândească pentru discursul poetic o altă gramatică, un alt tip de spunere decât cele îndeobște utilizate”. Aceeași idee a fost dezvoltată de Roman Jakobson prin noțiunea de paralelism gramatical: „la toate nivelurile limbii, esența tehnicii artistice constă în reveniri repetate” – asupra aceleiași idei, prin simetrie lexicală, morfologică, sintactică.

            Un paralelism sintactic similar caracterizează miniepistolele din a doua parte a volumului. În poemul 32, de pildă, structura repetitivă este alcătuită dintr-o propoziție principală negativă: „să nu spui” și o subordonată completivă directă: „că nu-ți place”. Fraza este adresată unui receptor absent fizic, dar prezent în conștiința poetului.

            Element recurent al textului, paralelismul sintactic este repetat anaforic: „să nu spui că nu-ți place să stai seara pe balcon să asculți / cântarea de greieri a nopții de august...” Și reluat în aceeași strofă prin epiforă. În toate, planul expresiei este alcătuit din elemente specifice semnificantului; planul conținutului cuprinde semnificatul, conceptul noțional.

            Poem de dragoste, miniepistola nr. 9 este edificată pe repetiție lexicală, spre a sugera intensitatea trăirilor interioare. Reluate prin diaforă, structurile lirice primesc, în context, o fină nuanță de semnificație diferită. În întregul poem, accentul cade pe superlativul absolut al adjectivului „tare”, precedat de verbul „a se îndrăgosti”: „ne îndrăgostisem atât de tare” – însoțit de felurite determinări, introduse prin conjuncția „încât”, specializată în exprimarea raporturilor de subordonare consecutivă: „încât nu mai puteam lăsa nicio clipă să treacă...”. Reluată în fiecare strofă, structura sintactică exprimă nu numai durata și intensitatea trăirilor emoționale, dar și trăirile psihice ale emițătorului.

            Imaginile artistice au o curgere interioară, izvorâtă din desfășurarea lor temporală: „laptopul stins și toate / gândurile stinse risipite în nemărginirea stelară când luna trece / imperială...”; „să nu spui că nu-ți place. să privești o femeie frumoasă...”; „că nu-ți place / să dormi pe balcon înfășurat în stele în raze de lună în simfonii / de greieri să visezi cum se face ziuă în timp ce se face ziuă...”. Vocea lirică folosește nu numai valorile expresive ale cuvântului, dar și material lingvistic diversificat.

            Miniepistola 40 dezvăluie o superioară competență lingvistică. Poetul introduce în text adjectivul nehotărât „totul” și îi imprimă succesiv valoare de pronume nehotărât, substantiv neutru, adverb, dar și sensul figurat de esențialitate, în care se reduce „totul”. Remarc intertextualitatea difuză din majoritatea poemelor, procedeu retoric, definit de Genette „o relație” stabilită între un text cu altele asemănătoare, „pe care le absoarbe și le transformă”.

            Nicolae Silade realizează intertextualitatea pe două axe diferite. Textul preluat este transpus pe orizontala noului text: „la umbra nucului bătrân” o femeie în vârstă se gândește la „prima noapte de dragoste la ultima zi de război” (22); „aș trece pe lângă tine nemuritor și rece” (45); „noaptea cea mai lungă” – replică posibilă la „ziua cea mai lungă”, „aerul proaspăt al înălțimilor” (39) etc. Referințele la literatura română (Bacovia, Eminescu) și la cea străină (Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski) sunt numeroase. Relev inserțiile constante în limba engleză: „like and share așadar pentru viață like and share pentru dragoste” (25).

 

            Insert

            Între cele 56 de miniepistole, Nicolae Silade a introdus alte trei cicluri de poeme. Cinci ample Binecuvântări aduc mulțumire divinității „pentru această libertate de a gândi de a fi / de a spune și de facere îți mulțumesc pentru harul vederii și bucuria / înțelegerii celor văzute”. Versurile se întorc într-o laudă libertății de a călători în spații geografice știute, vreme de patru decenii, numai din cărțile de geografie, călătorii interzise în comunism. Atunci, numeroși tineri treceau Dunărea înot spre țara lui Tito. Ceaușescu a promis guvernului iugoslav un vagon de sare gratuit pentru fiecare fugar prins și înapoiat țării-mamă, unde era judecat pentru trecerea frauduloasă a frontierei și vârât în închisoare. După căderea comunismului, constată vocea lirică, românul călătorește „tot mai departe de sine tot mai departe de om în căutarea fericirii...”.

            Călătoria în „noul Olimp”, într-un „timp fără timp”, în oaza de liniște „din pustietatea pierdută” mi-a amintit de „notele” din Grecia de Al. Rosetti, elogiate de G. Călinescu în marea lui Istorie. Însă Nicolae Silade aduce o altă viziune și o imagine plastică inimitabilă, ascultând tăcerea grăitoare a divinității.

            Miniepistolele din A șaptea frumusețe se întorc într-un elogiu adus intrării în „această minunată margine a pământului”, o splendoare „fără de seamă”, „o frumusețe care se tot înfrumusețează”, un spațiu unde, în cetatea cea veche și în orașul cel nou, se aud toate limbile pământului. Adresate unui receptor nenumit, poemele elogiază „libertatea neîngrădită de gânduri bucuria cea neumbrită și / fericirea”, frumusețe „care se înfrumusețează mereu și se veșnicește”.

            Prin reluarea unor constante repere sintactice: construcții iterative, recurența substantivelor, repetarea verbelor în propoziții antonimice, însoțite de sinonimice determinări atributive, Nicolae Silade creează o formă specială de peridiocitate: „o ploaie de mare e ca o binecuvântare nu te-ai gândit niciodată la asta știu / de aceea îți scriu în timp ce plouă peste moschee plouă peste mănăstire / plouă peste biserica ortodoxă plouă peste cei răi peste cei buni plouă la fel / plouă peste cetate peste orașul cel nou peste cei care pleacă peste cei care / vin...”.

            Versurile dezvăluie prezența unei ordini neschimbate, aptitudinea de a construi multiple enunțuri personalizate. Textul devine confesiv, atrăgând atenția asupra propriei organizări expresive.

 

            Meditații existențiale

            Versurile din secvența a doua venire sunt reflecții mulate sinonimic pe creația biblică a lumii în șapte zile. O istorie apocrifă, dar adânc poetică, adresată unui potențial grup de ascultători: „aici este locul de întoarcere ladies and gentleman this is the place aici / unde începe marea nesfârșita mare după ce pământul s-a tot rotunjit / s-a îngerit și s-a întors în pământ plin de viață e cuvântul aici cuvântul / ce dă naștere cuvintelor întoarse dintr-o altă viață aici e viața de apoi / adevărata viață care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire // s-a arătat... (ziua întâi. repornirea timpului).

            Întreaga evocare este construită prin epanalepsă, distribuită simetric și intensificată prin insistență. Nicolae Silade folosește resursele expresive ale repetiției stilistice spre a realiza o modalitate diferită de receptare a realității.

            Remarc tehnica diversificată prin care vocea lirică individualizează fiecare zi din „a doua venire”. Încărcătura lexicală a întregului are semnificație ambiguă. Nicolae Silade a imprimat textului o valență biblică: potențiala „venire” pentru „a doua” oară a Mântuitorului în mijlocul poporului ales. Și o alta profană: „a doua venire” a poetului într-o vacanță de o săptămână pe țărmul de vis al Mediteranei.

            Gruparea hiponimică a limbajului subliniază convingător specificitatea analitică a peisajului receptat. Îndepărtându-se de ceea ce se numește „realitate”, Nicolae Silade propune structuri imagistice reduse la esență. Receptorul este provocat să se întoarcă spre sine, spre a descoperi nebănuite, anterior, relații interumane. Dar și pentru a sesiza corespondențe vizuale și acustice percepute direct pe țărmul mediteraneean și imagini similare „în severin pe semenic”, readuse în memorie dintr-un timp trecut.

            Reiterarea reperelor constante de natură sintetică, recurența permanentă a acelorași verbe, adverbe și substantive, însoțite de similare determinări sintactice exclud redundanța și imprimă un relief emoțional strofei în integralitate: „când bat clopotele în două biserici
deodată și se sincronizează perfect / dangătul de plecare cu cel de sosire dintr-o biserică mare la țărmul mării / într-una micuță pe un vârf de munte cum am văzut  în grecia în thasos sau / în severin pe semenic să pleci dintr-un loc și să sosești în altul în același / timp ca și cum timpul și spațiul se fac una în cel mai pur gând omenesc...
” (a doua zi. Regăsirea spațiului).

            Întâile versuri din ziua a treia. reconfigurarea traseului sunt organizate morfologic și sintactic pe o dublă structură lexicală. Inițial, vocea poetului resuscitează latența semantică a pronumelui relativ-interogativ „ce”, succesiv folosit cu valori stilistice diferențiate. Locuțiunea adjectival-pronominală „ce fel de”, utilizată cu superlativă încărcătură adjectivală: „ce valuri”, „ce insule”, reluat adverbial: „ce vrea”; element de relație, introduce o circumstanțial temporală, în raport de anterioritate cu propoziția regentă după ce”: „ce fel de nori ca niște picturi albastre valuri înspumate ce insule pe / marea învolburată în această dimineață după ce toată noaptea ai stat să / asculți ce vrea să spună tunetul...

            Textul dezvăluie o particulară explorare a valorilor antonomazei prin anonimație. Poetul repetă un cuvânt folosind atât sensurile lui sinonimice, cât și deosebitele lui valori gramaticale. Prin această complexă modalitate repetitivă, Nicolae Silade realizează o neașteptată polisemie lexicală: „să ne bucurăm așadar de această zi de această / clipă de această viață întoarsă la viață acum când cerurile se înseninează / acum când gps-ul nostru reconfigurează traseul și ne anunță că am ajuns / la destinație în noi înșine adică în frumusețea fără de seamăn a sinelui”.

            Intensitatea trăirilor interioare este supusă de Nicolae Silade rigorilor plastice, ca în tabloul Vedere de la Estaque de Paul Cezanne. De undeva de sus, privirile rețin culoarea albastră a mării, spuma albă a valurilor, peisajul natural. Substantivele sunt pete de culoare, adjectivele adaugă zbuciumul valurilor, verbele surprind emoția contemplării.

            În ziua a cincea: un refresh vizual, recurența adverbului cantitativ „atât”, legat de adjectiv prin prepoziția „de”, imprimă enunțului semnificația de superlativ absolut și legitimează noi teritorii ale sensibilității umane: „atât de albastră marea n-a fost niciodată atât de curată atât / de prezentă în noi și în jurul nostru încât aerul și marea sunt una iar timpul / întreg e în această clipă stătătoare...”.

            Asemenea lui Tudor Arghezi și lui Lucian Blaga, Nicolae Silade surprinde făptura umană sub dubla ipostază de entitate generică și individualitate distinctă. Specificitatea acestui tip de enunț este interiorizarea prin care vocea lirică așterne o nouă perspectivă asupra realității. Nicolae Silade vorbește despre solitudinea ființei și despre efemeritatea ei biologică, despre aspirațiile perpetue și raporturile sale cu Divinitatea, despre puținele bucurii și numeroasele limitări impuse prin destin.

            Interiorizarea constituie consecința autoexprimării. Discursul liric se transformă în confesiune, aspirație și mărturisire: „când închid ochii te văd pe tine dumnezeule când îi deschid văd / lumea / pe care ai biruit-o tu ce poate fi mai frumos decât această vedere/ această / înălțare a sinelui în / sine doamne cât de aproape e omul de tine și cât de / departe ești tu de înalt în această măreție albastră...” (ziua a șaptea. o hologramă vie).

            Dumnezeu – constată Tudor Vianu în eseul Filosofie și poezie – rămâne „ultimul cuvânt al tuturor lucrurilor”, iar filosofiile, întocmai ca poezia, nu sunt decât apropieri relative între făptura trecătoare a omului și făptura infinită a divinității. Izvorâte din structurile adânci ale sinelui, distribuite în șapte zile din „a doua venire”, minieseurile imaginate de Nicolae Silade reliefează o evidentă similitudine cu filosofia.

            Remarc rigoarea geometrică a textelor. Adițiunea dintre idei și imagini augmentează expresivitatea structurii grafice. Plasticitatea gândului intensifică imaginea prin inuzitate conexiuni lexicale: simetrie, similitudine, ambiguitate. Dar și constante comunități lexicale: inversiune, dislocare, izolare sau intercalare. Frecvent utilizate sunt unitățile sintactice repetate prin anadiploză, reluare anaforică sau antimetateză.

            Construite pe echivalentul verbal specific trăirilor interioare, Nicolae Silade transformă ideile în imagini artistice și obligă limbajul să-i exprime gândul prin structuri polifonice.

            Reiterarea relațiilor sintactice dintre principalele părți de vorbire – asemănătoare cu reluarea aceluiași motiv melodic din Bolero de Ravel – imprimă enunțului metric structura unei fraze muzicale de un emoționant relief sufletesc, distribuit pe o pregnantă linie melodică.

            Nicolae Silade a realizat astfel un tulburător volum de poeme proiectate pe trecerea ireversibilă a timpului: „scenariul care se schimbă întruna și pe care nu-l poți schimba” (11) și întoarcerea spre sine, temă esențială a poeziei mari de totdeauna: „am ieșit să văd să mă văd pentru că numai ieșind din tine însuți te poți vedea pe tine însuți...” (17).   

 

 

Centenarul Unirii: Și noi am fost în Basarabia (Gh. Pârja_, nr.4(179),aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe PÂRJA

ȘI NOI AM FOST ÎN BASARABIA

 

            Ce poate însemna un secol în viața unui neam? Când te lupți pentru libertate și pentru identitate, este mai scump decât aurul. Dacă ne gândim, cum este firesc, la români și la România, veacul care a trecut a fost proba majoră a ființei noastre. Suntem în anul în care rotunjim suta de ani de când cele trei provincii românești au venit acasă. Este un semn unic pe scara destinului nostru. Mai ales că minunea românească a durat doar două decenii. Deci lupta continuă. Orice neam își cinstește momentele cruciale din viața lui. Ne-am prins și noi în hora sărbătorii. Nu se prea învârte. Ba mai mult, se amână, se tolerează și uneori se ia de la capăt. M-aș fi bucurat să fie bine. Centrul să aibă o viziune limpede, viguroasă, demnă. N-a fost să fie așa. A trecut un sfert din Anul Centenar. Nimic de remarcat în ordinea duratei. Ba ni s-a livrat o aventură a numărării vremii: Anul Centenar are trei ani. Așa că în teritoriu se provoacă evenimente sobre. Așa a fost și călătoria aniversară a unui grup de specialiști de la Bilbioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare la Chișinău. Aveau în cufăr și cartea semnată de mine, Ochii Basarabiei, editată de prestigioasa instituție. Dr. Teodor Ardelean, cel care a ctitorit biblioteci dincolo de Prut, a provocat un duplex profesional la Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” (director Mariana Harjevschi) cu tema „Biblioteci creative – proiecte și servicii inovative”. Evenimentul a avut loc la Biblioteca „Maramureș”, instituție fondată de maramureșenii de la „Petre Dulfu”. Am putea spune că sărbătoarea din acest an a fost pregătită cu ani în urmă. Asta înseamnă viziune și curaj. Și răspunderea cuvenită pentru timpul istoric al poporului tău. Și cartea mea, într-un fel, a fost pornită cu un sfert de secol în urmă. Așa că Maramureșul s-a prezentat la judecata unui veac de la Unirea Basarabiei cu Regatul României cu aceste reverențe: o bibliotecă și o carte. Replica românilor basarabeni a fost una de frăție și de recunoștință. Toți știam că „românii s-au angajat numai în unire cu Basarabia și niciodată în răpirea ei”. Menționez câteva momente convingătoare întâmplate la Chișinău, care au stat sub semnul triadei limbă, cultură, religie.

 

Teodor Ardelean, Gheorghe Pârja, Vasile Șoimaru,

Mariana Hîrjevski, Mihai Tașcă

***

            26 martie 2018. La Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”, universitarul, scriitorul, cunoscătorul românilor din jurul României, dr. Vasile Șoimarul, a girat în Sala Coloanelor a Bibliotecii lansarea a opt volume din colecția „100 de cărți despre Basarabia la 100 de ani de la Unire”. Amintesc doar: Basarabia – pământ românesc, două volume, de dr. Mihai Tașcă; Basarabia de Ștefan Ciobanu și Istorie și Adevăr de Eugen Statnic, basarabeanul acum trăitor la München, care sprijină cu bani publicarea unor cărți în Basarabia. Despre volumul lansat la Chișinău îmi spune: „Nădăjduiesc că prin această carte ajut pe oamenii patriei mele vechi dintre Nistru și Prut până la Mare, care au trăit 50 de ani ai secolului trecut izolați de adevăr, într-un imperiu ce nu poate fi preaslăvit, să afle câte ceva din istoria ultimilor 100 de ani, nu așa cum învingătorii au stabilit, ci așa cum a fost, adică adevărul”. Alături de aceste cărți de referință a fost așezat și volumul meu Ochii Basarabiei (apărut sub egida Bibliotecii „Petre Dulfu” din Baia Mare). Străluciți oameni de cultură – acad. Nicolae Dabija, dr. Teodor Ardelean, dr. Vasile Șoimaru, Ana Bantoș, Vlad Pohilă –, patrioți ai despărțitului ținut de Țară au evocat în fața unui public elevat – elevi, studenți, oameni de cultură – actul măreț întâmplat în urmă cu un veac. Mi-am dat seama că sentimentul Unirii a pierdut din înflăcărarea patetică, dar a câștigat în maturitate și profunzime. Despre cartea mea, dusă la Chișinău, Nicolae Dabija a spus: „Pentru Gheorghe Pârja, Basarabia e o lacrimă curată pe fața lui Dumnezeu. Pentru noi autorul sintagmei de mai sus e fratele Gheorghe din Maramureș”. Pentru Teodor Ardelean este „poate singura carte care urmărește cu consecvență evenimentele din Basarabia de-a lungul unui sfert de veac”. Basarabeanul din München, domnul Eugen Statnic, apreciază: „Intelectuali de vază din Vest nu știu unde este Basarabia. Se știu prea puține despre noi. Cartea maramureșeanului, în acest sens, este nimerită”.

 

Arcadie Suceveanu, Ion Pop, Gheorghe Pârja

***

            Maramureșenii prezenți la Chișinău au fost invitați la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Președintele Uniunii, poetul Arcadie Suceveanu, face un portret istoricului Ion Țurcanu, care a adus la întâlnire trei cărți despre Unirea Basarabiei și Sfatul Țării. În discursul său, domnul Țurcanu s-a dovedit un lucid analist al situației actuale din Republică. Regretă că la Centenar nu s-a făcut un Muzeu al Unirii, un monument al Unirii. A evocat cu durere eșecul Unirii lui Mircea Druc. Propune un Institut al Basarabiei sub egida Academiei Moldovei și a Academiei Române, care să aibă ca obiectiv Reunirea. Deși ne invită să privim cu mare seriozitate și cu pragmatism politic întoarcerea Basarabiei acasă. Invocă tendințele autonome din Europa. „Cineva, ca un paianjen, a aruncat plasa peste noi”, a spus istoricul. Despre Ochii Basarabiei au vorbit Arcadie Suceveanu, Teodor Ardelean, Nicolae Dabija, Ana Bantoș. „Este o carte despre destinul Basarabiei în ultimul sfert de secol, un adevărat document de suflet al unui jurnalist”. Mi-au fost alături scriitori prețuiți de mine prin vreme: Leo Butnaru, președintele Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, Claudia Partole, Leo Bordeianu, Alexandru Bantoș, Emilian Galaicu-Păun.

 

Alexandru Bantoș, Teodor Ardelean, Arcadie Suceveanu,

Ana Bantoș, Gheorghe Pârja

***

            Surpriza plăcută a fost prezența la această întâlnire a academicianului Ion Pop, cunoscutul critic literar de la Cluj-Napoca. După prezentarea cărții mele, am asistat la un regal de poezie, un duplex Ion Pop – Emilian Galaicu-Păun. Am apreciat recitalul ca un adevărat eveniment liric la Uniunea Scriitorilor din Moldova. La despărțire, poetul Ion Pop mi-a spus: „Mă simt foarte bine la Chișinău. Am participat la o splendidă Adunare Solemnă a celor două Academii – a Moldovei și a României. S-au regăsit spirite mărețe de pe cele două maluri ale Prutului”. El mi-a spus că se bucură de cartea mea, eu i-am răspuns că am fost onorat de prezența Domniei Sale. O fericită coincidență tocmai în ziua de 27 martie, când se împlinea veacul de la Declarația de Unire.

 

***

            Grupul de specialiști ai Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” a fost invitat la Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”. Ultima dată am fost aici cu  Grigore Vieru și cu Gheorghe Mihai Bârlea. Aici doi distinși intelectuali, Ana și Alexandru Bantoș, poartă flamura limbii române prin vremi neprielnice. Instituția a avut parte de incendieri și profanări. Dar celebra revistă „Limba Română” continuă să apară. Am primit în dar recentul număr dedicat Centenarului Unirii. Am reținut notația care spune multe: „Ediția specială apare cu sprijinul financiar al lui Mihai Bantoș (Chicago), al Doinei și al lui Mircea Băncilă (Geneva)”. Casa Limbii Române caută soluții. Face cursuri de limbă română pentru alogeni, reprezentanți ai unor misiuni diplomatice, tineri care doresc să urmeze filologia. „De aici ies români”, ne-a spus domnul Bantoș.

 

***

            Și noi am fost în Basarabia. În drumul spre Chișinău mi-a fost dat să văd sate și orașe întremate. Am mai văzut și sate fără biserici. Sunt proiecte încurajatoare prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Un bun cunoscător al realităților basarabene, profesorul Dan Dungaciu, constata că pe 27 martie la Chișinău nu s-a întâmplat nimic. Avea dreptate. În dimineața zilei astrale, când se împlinea un veac de la ceasul astral când Sfatul Țării a decretat Unirea Basarabiei cu Regatul României, la Chișinău nu s-a întâmplat nimic. Având șansa să fiu acolo, lângă statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt, depun mărturie că scriitorul Valeriu Matei cu doi istorici au vorbit unui grup de studenți de la Academia de Poliție. Am trăit emoția câtorva gânduri spuse și de mine. Cam atât. Recunosc și eu, este foarte puțin. Am auzit și expresia: unii lideri basarabeni gândesc pragmatic, iar noi trebuie să gândim frățește. Le-am spus acolo că România este mai veche decât Centenarul. Dar sărbătorile fac parte din ființa istoriei. Da, și noi am fost în Basarabia! Din celebra expresie latinească referitoare la Arcadia, am decupat doar sensul unui regret că după un veac s-a dovedit prezentă o evocare, o dorință. Marea anvergură nu a avut loc. Un semn mai apăsat ar fi fost ca, în 27 martie, Parlamentul de la Chișinău să se fi numit Sfatul Țării. Și alte gesturi care ar putea anunța o schimbare în bine. Totuși, stăm sub semnul lui Eminescu: „Vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi și nouă toate / Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate”.

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 61 - 70 din 2082

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.