top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Gheorghe Pârja în dialog cu scriitorul Arcadie Suceveanu, nr. 11-12 (186-187), nov-dec 2018
Dec 12, 2018 at 10:00 PM

 

GHEORGHE PÂRJA ÎN DIALOG CU SCRIITORUL

ARCADIE SUCEVEANU

 MARAMUREȘUL ERA PENTRU NOI

UN SPAȚIU APROAPE MITIC”

 

Scriitorul Arcadie Suceveanu este președintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Ne știm de aproape trei decenii. I-am urmărit aparițiile editoriale, mi-a dăruit cărțile dumisale la manifestările literare din spațiul limbii române, unde ne întâlneam. Ne-a apropiat tocmai dorința de a descoperi o vreme tăcută, când știam unul de altul, dar nu am avut cum să ne întâlnim. Știam că este un nume de referință literară și patriotică în Bucovina de Nord. Apoi a coborât la Chișinău. În acest an de răscruce, 2018, am bătut drumul spre Basarabia de două ori. Apoi Arcadie a venit în zona Maramureșului, în septembrie, anul acesta. Așa s-a conturat acest dialog, cu referire mai ales la perioada cernăuțeană. 

***

       Gheorghe Pârja: Dragă Arcadie, păstrez  la loc de cinste întâlnirea noastră de la Cernăuți din aprilie 1990, care, pentru mine, a reprezentat o deschidere spre o lume despre care știam câte ceva, dar nu o cunoșteam concret în niciun fel. Ajungeam, parcă era un vis, în orașul în care a învățat Eminescu, unde a debutat Lucian Blaga. Prin Maramureș, numele orașului era amintit rar, mai ales de cei bătrâni, și era legat de campanii militare. Pentru generația mea, Cernăuțiul era un oraș de departe, care a fost în corpul statului român, dar istoria i-a fost potrivnică. Cert este că se tăcea aprig despre  Bucovina de Nord. Ce știați voi despre România? Despre Maramureș?

       Arcadie Suceveanu: Istoria ne-a fost mai întotdeauna potrivnică nouă, românilor. Marii monștri imperiali ne-au fragmentat și ne-au divizat trupul, dar nu au reușit să ne distrugă spiritul și ființa. Codul genetic nu poate fi schimbat, oricât ar fi încercat și mai încearcă și astăzi unii s-o facă, căci în el e lucrarea lui Dumnezeu. În anii de ocupație sovietică, România era pentru noi o țară interzisă, un spațiu tabu. Dar tocmai această situație a declanșat în straturile ascunse ale ființei noastre acea energie ancestrală ce ne-a ajutat să rezistăm și să supraviețuim. Interdicțiile au avut asupra noastră efectul fructului oprit, care, așa cum se știe, este râvnit cu și mai multă înverșunare. Noi am fost întotdeauna români, trăiam și simțeam românește, cumpăram cărți românești din toate orașele fostului imperiu pe unde aveam prilejul să călătorim, ascultam de dimineață până seara posturile de radio și TV românești, eram la curent cu toate noutățile din literatura din dreapta Siretului și a Prutului. Maramureșul era pentru noi (și azi rămâne la fel) un spațiu aproape mitic, în care se află rădăcinile noastre ancestrale, o mirifică zonă folclorică din care răzbăteau până la noi vocabulele unui grai încărcat de miresme și sonorități nemaiauzite, ritmurile dansatorilor de pe valea Izei, vocea inimitabilă a fraților Petreuș, Nicolae Sabău, Petre Săbădeanu... Noi, românii din Bucovina, știam bine că miticul Zimbru, al cărui cap fusese zidit în vechea stemă a Moldovei, venise din „Maramu” și nu din altă parte, gonit peste munți de vânătorii lui Dragoș Vodă...

 

Gh. P.: Știu că ești născut într-o așezare rurală, căreia-i porți numele. Cum erau copilăria și școala în sat? Știai ceva despre Ion Creangă?

A. S.: M-am născut în satul Suceveni, rebotezat de sovietici după război în Șirokaia Poliana (Poiana Lată, cum ar veni în rusește), sat românesc sută la sută, așezat pe valea Siretului, la 45 de kilometri de Cernăuți, pe direcția Cernăuți-Rădăuți, foarte aproape de Putna lui Ștefan cel Mare. Suceveanu nu e un pseudonim, e numele meu adevărat, îl poartă aproape un sfert din consătenii mei. Copilăria mi-a fost plină de lipsuri materiale, dar bogată în jocuri și eresuri, „șturlubatică și senină”, foarte asemănătoare cu cea a lui Nică al lui Ștefan al Petrei din Humulești. Pe Creangă l-am studiat în școală, poveștile lui ni s-au transmis din generație în generație, pe cale orală, iar Amintiri din copilărie a fost prima carte pe care mi-am cumpărat-o pe bănuții adunați din colindat, ea fiind și piatra de temelie a bibliotecii mele personale.

 

Gh. P.: Studiile universitare le-ai făcut la Cernăuți. Te-ai pregătit pentru a fi profesor. Ai practicat câțiva ani această meserie. Care era atmosfera universitară? Ce profesori ai avut?

A. S.: Am studiat la Universitatea din Cernăuți între anii 1969-1974, absolvind Facultatea de Filologie, secția Limba și literatura „moldovenească” (noi, cei din Bucovina, chiar dacă eram atestați în actele civile ca români, limba în care studiam se numea, în chip paradoxal, „moldovenească”). Dar inițial nu avusesem de gând să mă fac profesor de școală, încă din cei mai fragezi ani ai copilăriei și ai adolescenței eram stăpânit de ambiția de a ajunge scriitor. După absolvire însă, așa cum cei de la conducerea ziarului regional „Zorile Bucovinei” (pe atunci unica publicație de limbă română din Nordul Bucovinei) s-au opus să mă angajeze în redacție, am fost nevoit să plec la țară, în comuna Horbova, o localitate de lângă Herța, unde am fost profesor de limba și literatura română timp de cinci ani. La facultate am avut parte de profesori buni, cu multă carte, cei mai mulți dintre ei având studii făcute în interbelicul românesc – Vasile Levițchi, Zinaida Peniuc, Mihail Dăscălescu, Mihailo Ivasiuc, Grigore Bostan, Alexandrina Cernov ș.a. În ciuda interdicțiilor de tot felul, în special de ordin ideologic, și a mediului ostil în care trebuia să creștem și să ne instruim, atmosfera din anii studenției cernăuțene a fost una de emulație creatoare. La facultate, apoi la ziarul „Zorile Bucovinei” exista un cenaclu, patronat mai mulți ani de Vasile Levițchi, profesorul și mentorul nostru, pe atunci scriitor deja consacrat și un redutabil traducător din literaturile rusă și ucraineană. De la librăria „Drujba”, care, conform canonului ideologic al vremii, avea câte o secție cu cărți din literaturile țărilor K.A.E.R-ului, ne cumpăram cărți românești, reușind astfel, unii dintre noi, să ne facem biblioteci uriașe. Învingând mari piedici și dificultăți, eu și colegii mei cernăuțeni ne publicam din când în când poeziile și articolele de critică literară atât în ziarul nostru regional, cât și în ziarele și revistele de la Chișinău.

 

Gh. P.: Când și cum s-a întâmplat miracolul scrisului? Ce modele literare ți-au fost călăuză?

A. S.: Am început să scriu poezii încă în anii de școală. Citeam poeziile „clasicilor literaturii sovietice moldovenești” din manualele și crestomațiile de atunci și îmi ziceam: „așa și eu pot scrie”. Și am încercat. Și am scris... Dar la modul „serios” am început să scriu sub influența poeziei lui Vasile Levițchi, poetul născut în Carapciu-pe-Siret, o comună învecinată cu Sucevenii mei. Mai târziu, la facultate, tot profesorul Levițchi a fost acela care mi-a deschis uși spre cunoașterea literaturii române și universale, mi-a pus în față marile modele ale poeziei românești clasice și contemporane.

 

Gh.P.: În ce împrejurări ai luat cunoștință de poezia contemporană din România? Cărțile autorilor români ajungeau la Cernăuți?

A. S.: Încă în primii ani de studenție am început să-mi formez o bibliotecă personală, din care nouăzeci la sută din cărți erau românești. Frecventam Biblioteca Universității, foarte bogată, în care se mai păstrau vechile fonduri de carte românească din perioada interbelică. Citeam, destul de regulat, revistele „România literară” și „Luceafărul”, uneori și „Contemporanul”, pe care le primeam pe căi ocolite, în colete poștale, tocmai de la Moscova și Orenburg, nouă fiindu-ne interzisă la Cernăuți abonarea la ziare și reviste românești. Astfel, eu și colegii mei de ideal poetic ne ambiționam să ne ținem conectați la literatura din România, încercând să ne perfecționăm limba și stilul, să ne sincronizăm cu demersurile colegilor de generație. Descopeream, mai mult pe cont propriu, ca pe niște noi continente sau ca pe niște fascinante insule poetice, marile nume și cărțile de poezie emblematice din acea perioadă: Necuvintele, Oul și sfera de Nichita Stănescu, Tinerețea lui Don Quijote de Marin Sorescu, Infernul discutabil, Imnele Transilvaniei de Ioan Alexandru, Călcâiul vulnerabil, A treia taină de Ana Blandiana, Vine iarba de Ion Gheorghe, Omul cu compasul de Ștefan Aug. Doinaș, Gloria ierbii, Ierbar de nervi de Gheorghe Tomozei, Rod III de Cezar Ivănescu, Inel cu enigmă, Diotima de Mihai Ursachi, Elegii de când eram mai tânăr de Mircea Dinescu, Umbria de Adrian Popescu, Altoiuri de Dinu Flămând etc., etc.

 

Gh. P.: Deși ne-am format cultural într-un sistem neprielnic libertății de expresie, totuși am spart crusta dăunătoare. Se știa, la noi, că sistemul de la Cernăuți era mai aprig și, iată, ai ajuns un nume de referință în spațiul poeziei românești. Explică-ne cum s-a întâmplat devenirea?

A. S.: Parafrazându-l pe Ion Caraion, dacă nu greșesc, aș putea și eu să afirm că „poezia poate fi mai puternică decât un imperiu”. Numai marea credință în forța cuvântului și a poeziei m-a ajutat să înving acele forțe ostile și subversive ce se opuneau afirmării unui tânăr intelectual român din Bucovina acelor timpuri. Și, bineînțeles, schimbările survenite în istorie odată cu perestroika și cu revoluția română din decembrie 1989. Întâlnindu-se, acești doi factori atât de importanți au făcut posibilă realizarea idealului din tinerețe – integrarea scrisului meu în contextul general al literaturii române.

 

Gh. P.: Evocă, te rog, figura legendară (pentru mine) a lui Vasile Levițchi, din perioada cernăuțeană, în casa căruia am împlinit vârsta de patruzeci de ani (27 aprilie 1990), care mi-a dăruit atunci romanul Cevengur al lui Platonov, cu o măgulitoare dedicație. Era transpus de el din rusă în română, scris cu litere slave. Așa răzbăteați spre limba română? Cum ați ajuns la grafia latină?

A.S.: Vasile Levițchi a fost o figură providențială pentru românii din Nordul înstrăinat al Bucovinei, un adevărat simbol al rezistenței românești în anii totalitarismului comunist. El a fost primul mare intelectual și scriitor român care a spart acea „crustă” ostilă și nocivă în care ne aflam închistați. Memoria noastră, a celor care l-am cunoscut și i-am fost aproape, îi păstrează intactă imaginea de intelectual desăvârșit, ținuta demnă și delicată de om „subțire”, care a avut cultul cuvântului bine scris și frumos rostit. Era un om cu charismă, cu o nedezmințită autoritate morală, de care contextul, oricât de îndoctrinat și ostil, nu putea face abstracție. În perioada când l-ai cunoscut, el fusese deja îndepărtat de la catedră și pus, cum se zice, pe linie moartă, iar pentru a putea supraviețui era nevoit să salahorească la traducerea unor cărți din limbile rusă și ucraineană. Cevengur era unul din multele romane pe care le-a transpus în română. Această traducere, ca și multe altele semnate de el, rămâne și azi valabilă. Iar editurile din România ar face bine dacă, transpunându-le din alfabetul chirilic în cel latin, le-ar reedita. Cât privește revenirea la grafia latină, ea face parte din lunga poveste a supraviețuirii  și a regăsirii identității noastre românești. E o istorie cu multe pagini, pe care vom avea poate răgazul să le răsfoim altădată...

 

Gh. P.: Aveați cenacluri? Erau prietenii literare la Cernăuți?

A.S.: În primii ani ai studenției mele cernăuțene existau două cenacluri – cel de la Facultatea de Filologie și cel de la ziarul „Zorile Bucovinei”. Dar în scurt timp, și anume în perioada când începuseră să formeze și să propulseze tot mai multe talente tinere, ele au fost, unul după altul, închise. De ce? Știam cu toții de ce, deși nu ne-a dat nimeni nicio explicație coerentă. Atunci, noi, câțiva prieteni mai „insurgenți”, coalizându-ne sub stindardul poeziei, am format un cenaclu mai restrâns numeric, de fapt un mic grup poetic semiclandestin (Ilie T. Zegrea, Ștefan Hostiuc, Vasile Tărâțeanu, Simion Gociu, subsemnatul și, din când în când, Mircea Lutic și Dumitru Covalciuc), care se întrunea periodic în garsoniera lui Ilie și a doamnei sale Nița, sau acasă la profesorul Levițchi. Acolo, călăuziți și supravegheați de domnul profesor, ne citeam noile producții poetice, făceam analiză aplicată pe texte, discutam literatură ori ascultam muzică (românească, desigur), polemizam și învățam mersul „pe muchie de cuțit”... Prieteniile literare care s-au format între membrii grupului nostru atunci, în acele momente cruciale, nu vor dispărea niciodată, ele fac parte din categoria celor „providențiale”, „definitive”...

 

Gh. P.: Unde se manifestau publicistic scriitorii din Bucovina de Nord? Erau reviste, edituri?

A.S.: În afară de „Zorile Bucovinei”, la Cernăuți nu existau pe atunci alte publicații în care să ne putem publica textele. Ce-i drept, mai exista o mică secție de carte românescă în cadrul Editurii Karpati din Ujgorod, unde erau tipărite anual și câteva titluri destinate minorității românești din Bucovina, în special broșurele pe teme agricole sau ghiduri turistice; între acestea, o dată la doi-trei ani apărea și câte o plachetă de versuri semnată de autorii locali. La această editură, Vasile Levițchi a reușit să-și tipărească, în 1965, placheta de versuri Preludiul primăverii – prima carte în grafie latină. A fost un adevărat miracol, care însă nu s-a mai repetat... Tot acolo am debutat mai târziu și noi, cei mai tineri – Zegrea, subsemnatul, Tărâțeanu, Gociu. Dar în afară de Cernăuți, noi mai aveam o șansă – Chișinăul. Aici apăreau mai multe ziare și reviste în limba „moldovenească”, erau mai multe edituri, erau scriitori și editori cu suflet nobil, care mai lăsau din când în când câte o ușiță deschisă și pentru frații lor bucovineni...

 

Gh.P.: Ce te-a determinat să dai Cernăuțiul pentru Chișinău?

A.S.: În anii când eram profesor la Școala Medie din comuna Horbova (1974-1979), începusem să public intens la Cernăuți și la Chișinău, iar grupul nostru poetic devenise foarte activ. Eram monitorizați de „organe”, umbra lor ne însoțea peste tot. Purtam pe fila biografiei noastre dangaua de „naționaliști români”. Tentativele mele, repetate ani de-a rândul, de a mă angaja la „Zorile Bucovinei” sau la Radiofuziunea regională, în redacția de emisiuni în limba română, n-au dat rezultate. Iar pe la începutul verii lui 1979, profesorul Levițchi mi-a sugerat să plec la Chișinău – aflase că mi se pregătea „ceva rău” și era mai bine dacă dispăream din Cernăuți. Și el, și noi toți eram obsedați de moartea tragică a lui Ilie Motrescu, poetul și ziaristul de la „Zorile Bucovinei” care, în vara anului 1969, la vârsta de 27 de ani, a fost ucis și aruncat în apele Prutului, în condiții suspecte, neelucidate nici până azi. În aceste condiții, mi-am îmbrățișat fetița de cinci ani și soția tânără și, în seara zilei de 13 august 1979, am urcat în autobuzul Cernăuți-Chișinău...

 

Gh.P.: În urmă cu opt ani ai fost ales președinte la Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Am trecut pragul instituției pe care o conduci. Este o onoare pentru scriitorii basarabeni. Ca poet, rămân la părerea lui Alex. Ștefănescu: „Adevăratul Arcadie Suceveanu trebuie căutat în acele poeme de un remarcabil fast baroc. Are aptitudinea de a face din poezie un spectacol de gală, aducând o contribuție prețioasă la dezvoltarea literaturii române nu numai de acolo, ci și de aici. De oriunde”. Cum împaci administrația cu creația?

 

A.S.: E greu, e tot mai greu în condițiile noastre să împaci aceste două dimensiuni existențiale. Dar iată că mă încăpățânez, de ani buni, să le împac, croindu-mi și răscroindu-mi mereu timpul, scurtându-mi și ajustându-mi zilele, orele de somn și odihnă, concediile, deplasările... Dar cunoști și tu destul de bine, iubite Poete și Prietene, asemenea situații, ai trăit și tu ani îndelungați în condițiile când trebuie să conjugi scrisul cu alte obligații și preocupări...

 

Gh.P.: Acest dialog a fost stârnit de prezența ta la Desești, în Maramureș, unde ai fost încununat cu Marele Premiu „Nichita Stănescu”, având ca predecesori poeți din Ungaria – Szentmartony Janos, președintele Uniunii Scriitorilor, Adam Puslojic, Nicolae Dabija, Ilie Zegrea, Ana Blandiana, Ion Mureșan, Moshe Itzhaki (Israel) și încă opt poeți din România. Cum apreciezi această aventură lirică pe covorul de iarbă al curții mele părintești?

 

          A.S.: E o „aventură” sublimă, e un „covor” prețios, pentru că pe el au călcat oameni dragi, oameni aleși, așa cum sunt părinții tăi, așa cum sunt atâția și atâția poeți pe care îi iubesc și îi admir. Festivalul pe care reușești să-l organizezi an de an a devenit o „marcă” poetică, iar comuna Desești apare astăzi ca un punct luminiscent pe harta literaturii române. Mă simt onorat, mai mult mă consider un privilegiat că am fost la Desești, unde am fost încununat cu Marele Premiu „Nichita Stănescu”. Apreciez ca pe un adevărat gest de noblețe și frățietate faptul că reușiți să-i aduceți la această sărbătoare a comuniunii literare și pe poeții români din afara granițelor actuale ale României. Or, așa cum spunea Călinescu, „literatura română este una și indivizibilă”, oriunde s-ar afla exponenții ei.

 

 

Tinerețea revistelor centenare (Gheorghe Pârja), nr.11-12 (186-187) nov-dec 2018
Dec 12, 2018 at 10:00 PM

 

Gheorghe PÂRJA

TINEREȚEA REVISTELOR CENTENARE

 

Oradea, octombrie.

Invitată revista „Nord Literar”

          Revista „Familia” din Oradea (director: Ioan Moldovan) a găzduit proiectul cultural „Revistele centenare”, inițiat, girat și coordonat de Uniunea Scriitorilor din România, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii și Identității Naționale, menit să sublinieze contribuția presei culturale la înfăptuirea Marii Uniri. Programul a cuprins cinci publicații culturale centenare: „Familia” (Oradea), „Convorbiri literare” (Iași), „Viața Românească” (București), „Vatra” (Târgu Mureș) și „Ramuri” (Craiova).

          La 25 octombrie, revista „Familia” a fost sărbătorită în cadrul acestui proiect. În Sala Mare a Primăriei din Oradea, într-o atmosferă adecvată, ne-am întâlnit reprezentanți ai mai multor reviste literare din toată țara. Am rămas plăcut impresionat când, la masa dialogului, am întâlnit energii intelectuale tinere cu un discurs elevat, bine articulat în concepte. Intervențiile lor mi s-au părut ferme, fără complexe față de răspunderea asumată. Alături de revistele centenare au fost invitate și publicații literare care țes peisajul cultural național, printre care și revista „Nord Literar”, care s-a dovedit a fi printre cele mai tinere – cincisprezece ani de la apariție –, dar care a fost integrată de cei prezenți în cercul revistelor valoroase ale țării. Scriitorul Ioan Moldovan, gazda noastră, a precizat de la început că această întâlnire „este un mod de a omagia cultura română prin ceea ce are definitoriu într-o anumită parte a sa, cea a revistelor de cultură. O revistă centenară nu-și are niciun rost și nicio justificare, dacă nu apar și reviste tinere. Toate aceste reviste centenare sunt reviste care contează în peisajul cultural. Așa că, după o primă viziune a proiectului acestuia, conform căruia toate aceste reviste să fie împreună cu un public generos, s-a ajuns la această formulă de sărbătoare a fiecăreia”, a spus directorul „Familiei”.

 

Traian Ștef, Ioan Moldovan


        Sorin Lavric, redactor al revistei „România literară” și director al Departamentului de Proiecte Culturale al Uniunii Scriitorilor din România, a mărturisit dragostea lui pentru Oradea. Apoi a mai spus: „Ceea ce definește redacția unei reviste este o stare de emulație. Emulația înseamnă competență și concurența unor oameni ambițioși care caută să se afirme. Le doresc directorului Ioan Moldovan și redactorului-șef Traian Ștef să stârnească o asemenea stare de emulație. Căci fără reviste literare apărute pe hârtie este derută în cultură. Dacă ele ar dispărea, comunicarea literară nu s-ar mai face”. Adrian Popescu, redactor-șef al revistei „Steaua”, a afirmat: „Revistele centenare dau garanția continuității. Sunt argumente că evenimentele din cultura română au durată. Ele mai sunt un factor de coeziune. Sunt alcătuite pe afinități care pot asambla un exercițiu de inteligență”. Apoi scriitorul Vasile Dan, președintele Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor din România și redactor-șef al revistei „Arca”, crede că „o revistă literară nu există dacă nu are un sistem de valori. Revistele centenare sunt tinere, unele echipe au deprins o direcție compatibilă cu sensibilitatea zilei. Revistele de cultură adună în jurul lor valori și refuză mediocritatea. Fără spiritul critic o revistă nu rezistă în orizontul valorii”. Radu Ulmeanu, directorul revistei „Acolada”, a insistat ca în reviste să existe „spiritul critic și polemic care nu se limitează doar la domeniul literar”.

          

Radu Ulmeanu, Dumitru Păcuraru, Gheorghe Pârja


Cei prezenți s-au referit la rolul revistei „Familia” în pregătirea Marii Uniri. Se știe că ea a fost înființată de Iosif Vulcan, la Budapesta, în 1865, având drept program răspândirea culturii române în Transilvania și cultivarea limbii și a conștiinței naționale. Un elocvent profil al lui Vulcan a fost creionat de Florin Ardelean, care ne-a spus că revista, în cei 42 de ani cât a fost sub conducerea sa, a fost ocolită politic. Dictonul fondatorului a fost: să ne păstrăm limba, asta este conștiința națională! Prima zi a simpozionului de la Oradea a făcut o radiografie lucidă a condiției revistelor literare în timpul de astăzi. Vorbeam de tinerețea revistelor centenare. O pildă era la masă cu mine: Senida Poenariu, din partea revistei „Vatra”, o tânără cu un limbaj elevat, cu spirit analitic, care ne-a vorbit tocmai de starea de azi (și de mâine) a revistei centenare pe care o reprezintă. Alături de ea, în eșalonul tinerilor intelectuali au fost: Rareș Moldovan, Ștefan Manasia ori Alice Valeria Micu. Am discutat aplicat problemele cu care se confruntă aceste publicații din lumea de astăzi, felul cum trebuie să se adapteze la schimbările de mentalitate și de tehnologie pentru a susține adevăratele valori literare și culturale prin exercitarea spiritului critic.

 

          Județele de graniță și Centenarul

          Vineri, 26 octombrie, la Muzeul „Iosif Vulcan” din Oradea, am fost invitați la o inedită și extrem de folositoare expoziție de carte, ziare, reviste, diverse documente apărute în perioada de pregătire a Unirii, precum și în perioada introducerii administrației românești în Transilvania. Proiectul „Județele de graniță și Centenarul”, după cum a prezentat scriitorul Ioan Moldovan, directorul revistei gazdă, se desfășoară pe linia graniței de Vest, cuprinzând județele Maramureș, Satu Mare, Bihor, Arad, Timiș, teritorii rămase, după 1 Decembrie 1918, dincolo de linia de demarcație trasată de Antanta, fiind eliberate de Armata Română în prima jumătate a anului 1919. Acest proiect completează fericit pe cel dedicat revistelor centenare. Acolo, printre foi îngălbenite de vreme, stă o realitate mai puțin știută. Județele graniței de Vest, locuite majoritar de români, dar cu o semnificativă populație minoritară maghiară, s-au aflat într-o situație aparte după Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Aceste teritorii, în prima parte a anului 1919, au rămas sub administrație maghiară sau, cum a fost cazul Banatului, sub ocupația armatei sârbe. De asemenea, Maramureșul istoric a fost ocupat de armata ucraineană galițiană. Scriitorul Dumitru Păcuraru, directorul revistei „Poesis” din Satu Mare, care, prin Fundația „Poesis”, a organizat această întâlnire cu istoria prin intermediul presei, a mai precizat că acest proiect dedicat Centenarului României prezintă evenimentele premergătoare Unirii, pregătirea generală a populației pentru unirea tuturor românilor într-o singură țară. A fost evidențiat meritul memorandiștilor, al deputaților români ajunși în Parlamentul de la Budapesta, rolul presei românești din Transilvania în pregătirea actului Unirii. Scriitorul, profesorul universitar dr. Mircea Popa, acest arheolog al istoriei literare, autorul unor cărți de referință pentru cunoașterea istoriei și a culturii naționale, a făcut o incursiune în istoria presei românești, a scos în evidență rolul scriitorilor, al cărții în conturarea ideii de identitate națională. S-a amintit că prima Declarație de Independență a Transilvaniei a fost proclamată la Oradea. La 30 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Național Român Central, care, prin intermediul presei, a adus la cunoștința opiniei publice manifestul „Revoluția a învins. S-a constituit Consiliul Național Român”. Lupta națională a românilor a intrat în luna noiembrie 1918 în faza ei decisivă. În toată Transilvania, în Banat, Crișana și Maramureș era creată o situație revoluționară. Peste o lună, la 1 Decemrbie 1918, se decreta Unirea Transilvaniei cu Regatul României. În sufletele românilor aflați dincolo de limita de demarcație Unirea s-a înfăptuit, dar teritoriile de graniță – Maramureș, Satu Mare, Bihor, Arad și Timiș – aveau să fie eliberate de Armata Română, rând pe rând, din aprilie până în august 1919.

          Simpozionul de la Oradea mi-a adus aminte de o idee spusă de istoricul literar Ion Breazu, că „dintre așezămintele pe care românismul din Transilvania și le-a creat, în lupta lui seculară pentru existență și afirmare națională, fără îndoială că cel mai original este presa. Ea este sângele care dă vigoare organismului național”. Citind recent o lucrare în manuscris a confratelui Augustin Cozmuța, am reținut o idee care se potrivește: „Revistele literare sunt plămânii prin care respiră cultura”.

          Printre cei prezenți la simpozion, s-au remarcat istorici, scriitori, oameni de cultură din întreaga țară, precum Vasile Dan – redactor-șef aș revistei „Arca” (Arad), Adrian Popescu – redactor-șef al revistei „Steaua” (Cluj-Napoca), Radu Ulmeanu – directorul revistei „Acolada” (Satu Mare), Gheorghe Pârja – redactor-șef adjunct al revistei „Nord Literar” (Baia Mare), George Vulturescu – redactor-șef al revistei „Poesis” (Satu Mare), Senida Poenariu (Tg. Mureș), Ștefan Luca (Iași), Pascu Balaci (Oradea), Sorin Lavric, Florin Ardelean (București), Rareș Moldovan, Ștefan Manasia, Alice Valeria Micu, Vlad Moldovan. Au fost prezenți la manifestări și elevi, studenți și profesori.

 

Viața culturală, nr. 11-12 (186-187), noiembrie-decembrie 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 

CĂRȚI ȘI REVISTE

PRIMITE LA REDACȚIE

 

CĂRȚI:

• Daniela Sitar-Tăut, Maria Alina Dorle (coord.), Literatura închisorilor. Diasporă /Disidență, comunicări prezentate în cadrul Colocviilor Internaționale Interdisciplinare „Nicolae Steinhardt”, ediția a III-a, Editura Actaeon Books, Baia Mare, 2018;

• Daniela Sitar-Tăut, În direct, interviuri, Editura Actaeon Books, Baia Mare, 2018;

• Grigorie M. Croitoru, Poveste de viață, Editura Singur, Târgoviște, 2018,

• Iacob Naroș, Panoramic măierean. Micromonografie sentimentală, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018;

• Valeriu Stancu, Armurier de curcubeie, poeme, Editura Cronedit, Iași, 2018;

• Gheorghe Pop, Tomel Pop, Bastionul de la defileul Someșului. Monografia orașului Seini, ediția a II-a, Editura Maestro Tip, Fersig, 2018;

• Teofil Răchițeanu, Elegii pentru restriștea voevodului, Editura Tiparg, Pitești, 2018;

• Caliopia Tocală, În captivitate, roman, Editura Opera Magna, Iași, 2014.

 

REVISTE:

• „România literară”, nr. 46, 47, 48, 49 / oct., nov. 2018, București;

• „Orizont”, nr. 10 / oct. 2018, Timișoara;

• „Tribuna”, nr. 388, 489 / nov. 2018, Cluj-Napoca;

• „Actualitatea literară”, nr. 85 / sept. 2018, Lugoj;

• „Acolada”, nr. 10 / oct. 2018, Satu Mare;

• „Jurnalul literar”, nr. 11-20 / iun.-oct. 2018, București;

• „Discobolul”, nr. 247-248-249 / iul.-aug.-sept. 2018, Alba Iulia;

• „Familia”, nr. 9 / sept. 2018, Oradea;

• „Steaua”, nr. 10 / oct. 2018, Cluj-Napoca;

• „Apostrof”, nr. 10, 11 / oct., nov. 2018, Cluj-Napoca.

 

  

 ***

SALOANELE „LIVIU REBREANU”, BISTRIȚA

 

          În perioada 24-25 noiembrie au avut loc, la Bistrița, Saloanele „Liviu Rebreanu”, ediția a XXXVI-a. Juriul, format din Aurel Maria Baras (președinte) și Virgil Rațiu (secretar), a acordat premii și mențiuni pe mai multe secțiuni. Printre acestea s-a numărat și cel acordat scriitorului Săluc Horvat, director executiv al revistei „Nord Literar”, pentru volumul De la Ion al Glanetașului la Apostol Bologa – doi eroi, două destine (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017). Invitații la Saloanele „Liviu Rebreanu” au participat la Colocviul „Liviu Rebreanu, înainte, în timpul și după Primul Război Mondial”, moderat de scriitorii Valeriu Stancu și Olimpiu Nușfelean. Au participat apoi la slujba religioasă din Biserica Ortodoxă din Maieru, unde a avut loc și decernarea premiilor Festivalului Național de Proză, ediția a XXXVI-a. Din Maramureș a fost premiat romanul Zeghe de Vasile Dragomir (Editura Charmides). 

 ***

SUZANA FÂNTÂNARIU, 

MARELE PREMIU AL UAP

          La Baia Mare, la Colonia Pictorilor, a avut loc, în 22 noiembrie a.c., decernarea premiilor Uniunii Artiștilor Plastici din România. Marele Premiu a revenit artistului plastic Suzana Fântânariu, colaboratoare a revistei noastre. Deținătoare a mai multor premii naționale și internaționale, a avut parte de comentarii care o definesc ca spirit căutător în spațiul sud-est european. „Ceea ce Herta Müller a realizat cu un limbaj concentrat, poetic în literatură, i-a reușit Suzanei Fântânariu în artele plastice, adică cronica unei experiențe existențiale în spațiul sud-est european copleșit de dictaturi și de angoase. Artista e preocupată de întrebări majore privind identitatea umană și dihotomia corp-suflet. Limbajul ei plastic este de un rafinament rar, Suzana Fântânariu excelează în domeniul xilogravurii și al desenului, iar de vreo două decenii ne uimește cu lucrări tridimensionale de mare anvergură. Atât «portretele», cât și obiectele antropomorfe numite «ambalaje pentru suflet», care sugerează nu rareori o spaimă existențială, cât și peisajele misterioase desenate în culori întunecate ne impresionează și ne copleșesc în același timp. Viziunea fundamentală a artistei este una predominant pesimistă și nu întâmplător marele critic de artă și scriitor austriac Bertram Karl Steiner a pus arta Suzanei Fântânariu în context cu lucrările unor mari pesimiști europeni ca Emil Cioran și s-a întrebat de unde oare provine această tristețe existențială, care se regăsește în arta Suzanei Fântânariu și care nu l-a părăsit pe Cioran nici la Paris” – Alexander Gerdanovits (Austria)

 

 

 

Mitul și literatura (II) (Gheorghe Glodeanu), nr. 11-12(186-187), noiembrie-decembrie 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe GLODEANU

MITUL ȘI LITERATURA (II)


          Capitolul despre Viziuni și efecte estetice al lucrării lui Silviu Angelescu, Mitul și literatura, abordează o serie de fenomene apropiate, precum Fabulosul, Fantasticul și Straniul. În cazul fabulosului, exegetul trimite la o serie de creații, precum Iliada lui Homer, Olimpicele lui Pindar și Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu. La acestea se adaugă creații folclorice precum basmul, legenda și balada, specii caracterizate prin fabulosul viziunii. O observație importantă este aceea că, în operele menționate mai sus, actele umane nu au o semnificație proprie, ci se justifică prin trimitere la nivelul superior al divinului. În acest sens, se specifică faptul că motivul real al războiului dintre ahei și troieni nu se situează în planul uman, ci în cel divin, pornind de la cearta celor trei zeițe, Hera, Atena și Afrodita. Operele celebre ale Antichității nu fac altceva decât să ilustreze maniera în care conflictul mitic este coborât la nivel uman. Pentru a-și argumenta ideile și pentru a releva diferențele dintre conceptele utilizate, autorul trimite la cunoscutul studiul al lui Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică. În mod paradoxal, deși citat, studiul nu figurează la bibliografia cărții lui Silviu Angelescu. Fabulosul viziunii – precizează exegetul – este specific unei anumite etape a raportului dintre mit și literatură. Este vorba de o etapă în care asistăm la preeminența supranaturalului asupra naturalului. La acest nivel, raportul dintre religios și estetic, dintre mit și literatură presupune superioritatea religiosului. Integrarea mitului în literatură este considerată de către autor o mezalianță. Simbolul acestui proces este eroul epic, care, de regulă, are o origine duală. El este rodul legăturii dintre o zeitate și un muritor sau o muritoare. O asemenea apartenență la divin îi conferă personajului o ascendență în măsură să îi explice superioritatea. Genealogia mitică face din personaje precum Ahile sau Heracle niște eroi excepționali. În același timp, latura lor umană este în măsură să submineze condiția divină dobândită prin naștere. Dincolo de calitățile lor extraordinare, aceste personaje au niște limite specifice naturii umane, fiind supuse degradării și morții. În cazul mitului – consideră exegetul – intrarea în literatură echivalează cu un proces de emancipare. Scăpând de presiunile ritualului, el se eliberează de restricțiile ce îi determinau existența. Deplasarea dinspre sacru înspre profan (estetic) are drept consecință firească desacralizarea tot mai accentuată a mitului.

          Viziunea fantastică reprezintă o nouă etapă a raportului dintre mit și literatură. Silviu Angelescu remarcă faptul că prezența mitului desacralizat în proza fantastică face posibilă existența unei duble cauzalități: o cauzalitate naturală și una supranaturală. Consecința este ambiguitatea specifică literaturii fantastice. O asemenea narațiune, în care funcționează principiul dublei cauzalități, este La hanul lui Mânjoală de I.L. Caragiale. Dar, la fel de bine, am putea evoca și alte narațiuni, precum La țigănci sau Pe strada Mântuleasa de Mircea Eliade. Desigur, numărul lor este mult mai mare. Criticul menționează faptul că fantasticul presupune utilizarea altor tehnici narative și a altor modalități de integrare a mitului în narațiune decât basmul sau epopeea. Drept consecință, mitul devine o prezență mult mai discretă, contribuind la starea de incertitudine specifică genului, cititorul fiind obligat să aleagă între o explicație logică, rațională, plauzibilă și alta supranaturală, ilogică, nefirească. Mai mult, în ciuda opiniilor lui Tzvetan Todorov, într-o proză fantastică de calitate, ambiguitatea se menține și după încheierea textului, finalul rămânând deschis mai multor interpretări posibile.

          Un ultim raport dintre mit și literatură are ca obiect straniul. Există narațiuni în care mitul introduce o serie de semnificații, a căror valabilitate este negată ulterior. În aceste texte, cauzalitatea logică și preeminența realului devin mai importante decât semnificația mitică. Este vorba de narațiuni precum Prăbușirea casei Usher de E. A. Poe sau de Manuscrisul găsit la Saragosa de Jan Potocki. Cele două exemple, bine alese, vin să ilustreze maniera în care fabulosul inițial este negat în final, când supranaturalul este puternic demistificat. În felul acesta, pentru autorul care aspiră să realizeze efectul fantastic, mitul devine doar o capcană, o pistă falsă. Prezența lui este necesară pentru a induce senzația de straniu pentru ca, până în final, să se accentueze preeminența realului. Straniul reprezintă un efect ce presupune surpriza descoperirii firescului camuflat sub o aparență insolită.

          În finalul observațiilor sale, Silviu Angelescu ajunge la concluzia că fabulosul, fantasticul și straniul alcătuiesc nu numai niște modalități de a privi realitatea, ci și niște efecte estetice. Existența acestora reprezintă o consecință a raporturilor în care mitul intră cu literatura. În vederea obținerii unei anumite viziuni și a unui efect estetic corespunzător, literatura – menționează criticul – împrumută personaje, teme, motive, imagini și simboluri specifice mitului. Perspectiva fabuloasă este caracteristică mitului și este în măsură să își subordoneze literatura. În schimb, viziunea fantastică și cea stranie sunt proprii literaturii. În cazul fantasticului și al straniului, literatura reușește să își subordoneze mitul.

          Următorul capitol abordează fenomenul Dislo-cării temelor mitice. Și de această dată, problemele abordate de către Silviu Angelescu se dovedesc semnificative: Mituri cardinale, Metamorfoza mitului, Un eufemism al morții – metafora mioritică, O paranteză – mitizarea, Conversiunea mitului, Mitul estetic, Antitema. Pentru a circumscrie problema miturilor fundamentale ale poporului român, exegetul trimite la celebra Istorie a literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. Raporturile dintre mit și literatură l-au interesat și pe divinul critic, care a semnalat influența exercitată de către mitologie asupra literaturii române culte. O influență cu atât mai puternică cu cât, timp îndelungat, literatura populară a suplinit absența unei tradiții în sfera literaturii culte. Ecourile s-au dovedit cu atât mai pătrunzătoare cu cât mulți dintre scriitori proveneau de la țară și cunoșteau foarte bine bogatele tradiții ale poporului român.

                   Analizând înrâurirea exercitată de către poezia populară asupra literaturii culte, G. Călinescu identifică existența a patru mituri fundamentale, transformate în teme ale literaturii scrise. O primă temă mitică se referă la Traian și Dochia și vorbește de geneza poporului român. O altă temă vizează existența pastorală a poporului român și dezvăluie atitudinea omului în fața morții. Pornind și de la vechile concepții ale dacilor despre existență, moartea nu este văzută ca o dramă, ci, ca urmare a comuniunii puternice cu natura, este privită cu seninătate. Aceste experiențe fundamentale sunt zugrăvite în balada populară Miorița. O altă temă mitică vizează problema jertfei creatoare, pe care Călinescu o prelucrează, dintr-o perspectivă modernă, în romanul Bietul Ioanide. În creația populară, această temă este dezbătută superb în balada Meșterul Manole (Monastirea Argeșului). Ultima temă mitică abordează problema iubirii, prelucrând mitul erotic al zburătorului. Potrivit acestui mit, apariția sentimentului de dragoste în inimile tinerelor fete se datorează unui tânăr demon, numit zburător. În viziunea lui
G. Călinescu, cele patru mituri prezintă patru probleme fundamentale: geneza poporului român, existența cosmică a omului, problema creației și cea a iubirii. Dincolo de importanța acestor teme, abordând problema raportului dintre mit și literatură, Silviu Angelescu semnalează existența unor confuzii, a unor „zone de umbră”, explicate prin faptul că cercetarea rămâne legată atât de sfera religiosului, cât și de aceea a esteticului. Mai mult, în sfera esteticului se face o distincție necesară între creația poetică de tip oral și cea cultă, care dobândește aspect scriptural. Încălcarea frontierelor este în măsură să genereze o serie de complicații, pe care exegetul încearcă să le risipească.

          În viziunea lui Silviu Angelescu, cele mai mari probleme vizând înțelegerea corectă a mitului se leagă de dislocarea acestuia, de scoaterea lui din sfera religiosului, pentru a fi introdus în sfera esteticului. Consecința firească a acestui fenomen este metamorfoza mitului, care se transformă într-un motiv poetic. Pentru a vedea în ce constă schimbarea de identitate, exegetul aspiră să pună în evidență actul de secularizare care se exercită asupra mitului. Silviu Angelescu își ilustrează opiniile trimițând la un cunoscut studiu al lui Constantin Brăiloiu dedicat relației baladei Miorița cu lirica funerară. Prin contextualizarea temei, adică prin reînscrierea ei în mediul vital căruia îi aparține (unul mitico-ritual), Brăiloiu utilizează un procedeu similar cu Mircea Eliade în Comentarii la legenda Meșterului Manole. Concluzia exegetului este aceea că balada secularizează mitul, transformându-l într-un motiv poetic. Această nouă identitate impune însă o nouă semnificație.

          Abordând problema raportului dintre mit și rit, criticul trimite la studiul Comentarii la legenda Meșterului Manole de Mircea Eliade. Punctul de plecare al istoricului religiilor este tema sacrificiului necesar pentru a se realiza o construcție durabilă. Deja înaintea lui Mircea Eliade – precizează Silviu Angelescu – G. Călinescu a identificat în celebra baladă populară un mit estetic, vizând condiția creației și a creatorului. Cei doi cercetători abordează însă problema din puncte de vedere diferite, propunând tipuri de lectură complementare.

          Mircea Eliade – spune Silviu Angelescu – realizează o lectură etnologică a baladei. Analiza propusă de către istoricul religiilor se bazează pe deschiderile către vechile forme ale vieții mitico-rituale, „către un sistem al credințelor și al obiceiurilor de construcție”. Experiența creației pe care o zugrăvește Eliade implică permanenta raportare a umanului la divin, ceea ce presupune sacralizarea vieții. În concepția istoricului religiilor, fiecare act creator este profund ritualizat. Prin faptele sale, omul nu face altceva decât să imite un model arhetipal divin, model oferit de către mituri. În felul acesta, formele vieții religioase își manifestă autoritatea asupra realului. Mircea Eliade demonstrează faptul că, fiind o expresie a unei realități etnografice, adevăratele semnificații ale baladei pot fi identificate doar prin plasarea ei în sfera credințelor mitice și a practicilor rituale de construcție. Consecința este – remarcă Silviu Angelescu – o „dizolvare a operei literare în realitatea mitico-rituală evocată”.

          Spre deosebire de Mircea Eliade, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu propune o lectură literară. Din această perspectivă, balada nu mai este importantă ca ilustrare a unei realități etnografice, ci ca meditație asupra unei experiențe existențiale fundamentale, creația. Adresându-se sensibilității noastre, celebra creație populară este abordată în literaritatea ei, transformându-se într-o meditație asupra creației și a condiției creatorului. O asemenea lectură facilitează apropierea de opera poetică, ignorând contextul etnografic al apariției baladei populare și implicațiile ei mitico-rituale. În finalul observațiilor sale, exegetul pledează pentru complementaritatea lecturilor, o lectură ideală presupunând prezența ambelor perspective. Atât Lucian Blaga în Meșterul Manole, cât și G. Călinescu în Bietul Ioanide pornesc de la cunoscuta baladă populară. Fiecare însă pune accentul pe altceva. Autorul Poemelor luminii  insistă pe drama creatorului, în timp ce autorul Scrinului negru prezintă conflictul dintre adevăratul și falsul creator, precum și cel dintre creație și procreație.

          În finalul observațiilor sale, Silviu Angelescu precizează faptul că, dintre cele patru mituri fundamentale identificate de către G. Călinescu, comentariile sale se opresc doar la mitul zburătorului. Investigațiile au menirea de a releva maniera în care o experiență existențială fundamentală precum iubirea este reflectată în mitologia românească, în creația populară orală și în literatura cultă. Intenția autorului a fost aceea de a releva raporturile existente între mitul zburătorului și motivul poetic care îi corespunde.

          Prin intermediul exemplelor supuse atenției, exegetul aspiră să analizeze raporturile dintre mit și literatură. De aici și titlul cărții. Deși studiul se caracterizează prin rigoare, prin originalitatea ideilor avansate, o foarte bună capacitate de sinteză și o documentare minuțioasă, abia când se vorbește despre Mitul erotic al zburătorului putem constata cu adevărat erudiția cercetătorului, ce depășește în mod sensibil cele câteva titluri existente în bibliografie.

          Mitul și literatura este o carte densă, ce propune o serie de lecturi insolite asupra unor opere deja clasicizate. Scopul urmărit de către exeget a fost acela „de a prezenta modul cum mitul se articulează în literatură și care sunt efectele acestei alianțe”. Autorul este conștient de faptul că exemplele oferite nu epuizează problematica asumată, dar reușește să o ilustreze în coordonatele ei esențiale. Prelungirea mitului în literatură este în măsură să explice „instituirea unor tipuri de viziune și a efectelor estetice care le corespund: fabulosul, fantasticul, staniul”. Exemplele oferite (a se vedea trimiterile la mitul erotic al zburătorului) reușesc să ilustreze maniera în care valorile religioase se convertesc în valori estetice. În cazul celor doi prozatori investigați (Mihail Sadoveanu și Liviu Rebreanu), exegetul demonstrează maniera în care „mitul poate determina o tipologie a conflictului epic, o tipologie a personajului; chiar o tipologie a tehnicilor epice”. Relațiile dintre mit și literatură conțin însă și alte aspecte, ce pot fi relevate prin asumarea sugestiilor oferite de către antropologia culturală.

          Pătrunderea miturilor în literatură este văzută ca un fenomen firesc, literatura devenind un vehicul ce a permis transmiterea miturilor din antichitate până azi. Venind din vremuri străvechi, literatura a fost întotdeauna principalul depozitar al miturilor. Cu toate acestea, cercetătorul precizează faptul că simpla asumare a mitului de către opera literară nu constituie o garanție a valorii estetice. Valoarea creației literare „ține de capacitatea autorului de a observa și de a surprinde o problematică a vieții, de aptitudinea de a o exprima cu ajutorul imaginilor”. 

          Având  în vedere profunzimea și seriozitatea investigației, la sfârșitul lecturii cititorul rămâne cu regretul că cercetătorul nu a abordat și celelalte trei mituri fundamentale identificate de către G. Călinescu.

 

 

 

Cărți prezentate de Mircea Popa și de Alexandru Dohi, nr. 11-12(186-187), nov-dec 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 

Mircea POPA

ZENOVIE CÂRLUGEA, LUCIAN BLAGA.

DICȚIONAR ESENȚIAL – OAMENI DIN VIAȚA LUI


Ca orice critic și istoric literar care se respectă, și Zenovie Cârlugea s-a fixat, de-a lungul timpului, în perimetrul unor teme esențiale. Lucian Blaga – Brâncuși – Arghezi reprezintă o trinitate valorică pentru care criticul din Tg. Jiu a făcut o adevărată fixație. Așa, de pildă, a închinat lui Blaga nu mai puțin de zece cărți, fiecare dintre ele abordând o anume tematică, un anume perimetru al creației. Acum, ca la un sfârșit de bilanț, el a adunat toate aceste cunoștințe într-o lucrare de sinteză cu caracter enciclopedic și bibliografic. E vorba de mulțimea de oameni și personaje pe care Blaga le-a cunoscut, a avut legături de orice natură cu ele, au stat în preajma lui sau au devenit pentru scriitorul nostru subiecte de cercetare și reflecție. Cartea de față a fost concepută astfel ca un dicționar de personaje, ilustrând, într-un fel sau altul, natura interesului blagian pentru contemporanii săi, prin intermediul cărora „comunică sau se comunică” pe sine, „prin empatii și adversități”. E un mod modern și actual de a deschide ușa spre forul interior al poetului, spre ceea ce configurează substanța eului său creator, delimitându-se de contextul trăirii fie prin simpatii, fie prin adversități.

Până în momentul de față autorul a tipărit la TipoMoldova două volume însumând împreună peste opt sute de pagini și iluminând traseul existențial al poetului printr-un parcurs ideatic deosebit de semnificativ, împărțit în egală măsură între adulanți și contestatari. Dicționarul e conceput alfabetic, ca o desfășurare vălurită de forțe culturale atrase de magnetul Blaga asemenea piliturii de fier din binecunoscuta experiență școlară. Sunt adunate în acest prim volum 211 prezențe scriitoricești din ambele tabere, balanța înclinând totuși în chip evident spre oamenii care l-au apreciat și venerat. Între aceștia se numără Ion Agârbiceanu, Ioan Alexandru, Vasile Băncilă, Ovidiu Drimba, Nichifor Crainic, Sextil Pușcariu, Gh. Pavelescu, Zevedei Barbu, Aurel Avramescu, Augustin Bena, Dan Barbilian, Ion Breazu, Bazil Munteanu, dar și colegi și discipoli din Cercul Literar de la Sibiu, cum au fost D.D. Roșca, Radu Stanca, Ion Negoițescu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Nicolae Balotă, I.D. Sîrbu, Deliu Petroiu și alții. De cealaltă parte, Mihai Beniuc, Gh. Bogdan-Duică, Marin Ștefănescu, I.U. Soricu, D. Stăniloae, dar și mulțimea de apropiați din cercul familiei și al muzelor sale, cum ar fi Victoria Bena-Medan, Livia Armeanu, Domnița Gherghinescu-Vania, Coca Rădulescu, Eugenia Mureșanu, Elena Daniello, Olga Caba, Rosetta del Conte, Zorica Lațcu, Lelia Rugescu. Prin reînvierea unor astfel de vieți și de relații, descoperim adevărata viață a poetului, împărțită între creația literară și tributul existenței diurne. Portretistica lui Z. Cârlugea, ca și reliefarea faptelor, antrenează în desfășurarea epică un mare număr de personaje și de situații, unele dintre ele cu adevărat pitorești sau numai încărcate de semnificații. Cel de al doilea volum al Dicționarului stăruie asupra altor 123 de personagii, alese și ele cu grijă din marea masă a celor care au trecut, într-un fel sau altul, prin viața poetului, chiar dacă implicarea lor a fost într-un anume fel mai redusă. Alegem câteva nume la întâmplare: Bartolomeu Anania, N. Bagdasar, Olimpiu Boitoș, Septimiu Bucur, Emanuel Bucuța, Radu Brateș, Ovidiu Cotruș, Radu Dragnea, Ecaterina Focșeneanu, Ion Gheorghe, Vintilă Horia, Victor Iancu, Monica Lazăr, Adrian Maniu, Ioan Miclea, Grigore Nandriș, Victor Papilian, Ion Apostol Popescu, Larian Postolache, Mihai Ralea, Nicolae Tolu, Lucian Valea,Vasile Voiculescu. Prezența fiecărui personaj în acest periplu biografic este argumentată cu grijă, prin apelul la memorii, confesiuni epistolare, corespondență, comentarii și opinii asupra operei. Citatele sunt alese cu grijă, iar articolul vorbește de la sine despre modul cum se întreține cultul unui scriitor. Autorul lucrării nu se oprește la simpla relatare și situare valorică, ci oferă o listă de referințe și lucrări critice care deschid, la rândul lor, noi perspective de abordare a operei poetului. Rolul imediat al articolului de dicționar este acela de a informa, de a documenta, de a face trimiteri la întreaga literatură română. Se lărgește mult cercul cunoscuților, prin aducerea în scenă a unor traducători din țară și din străinătate, prin mărirea spațiului informativ cu referințe la publicații străine, la prieteni și cunoscuți de peste hotare. În jurul numelui lui Blaga se coagulează o întreagă sferă de motivații umane și spirituale, care îl aduce pe Blaga mai aproape de noi, de trăirea unei realități umane cu profunde reverberații atitudinale. Pe ecranul epocii, eonul Blaga întregește și configurează un mod de a fi, o viață citită și văzută altfel, nu din punctul de vedere al centrului spre margine, ci dinspre margine spre centru.

***

 

Alexandru DOHI

(Suedia, membru al USR)

 

DESPRE TRANDAFIRUL DE NOIEMBRIE


În cartea de poeme a Doinei Rândunica Anton, Trandafirul de noiembrie, apărută la Editura Junimea (Iaşi, 2018), se aud o lină zbatere a mântuirii şi o aspră năzuire a firii dincolo de Dilemă. Din „umbră”, din „aspra furtună”, din ceaţa cenuşie a zilelor îmbibate cu noiembrie, apare, în ciuda aşteptărilor spulberate, „peste ape cu braţele deschise”, dar nu pentru oricine şi oricând: „Eram la îndemâna unui răspuns!”. Deci, pentru cineva pregătit să dăruiască totul. Cartea se află sub aura unei nehotărâri mistice: „Dacă din urmele paşilor tăi / Îmi voi ridica o colibă / Voi adăposti nesfârşitul”. Dar de ce acest „dacă”? De fapt, a fi „la îndemâna unui răspuns” este chiar Inspiraţia. Această carte este venită prin Inspiraţie. Răzbate asta din fluenţa poemelor, dar mai ales din densitatea de metafore. (Dacă melodia este esenţa muzicii, atunci metafora este esenţa Poeziei.) Metafora nu se poate construi (nu ţine de ingineria literară); metafora e prin excelenţă rod al Inspiraţiei!

Aproape toate poemele se adresează unui TU buberian (Martin Buber), care uneori devine tu-ul unui iubit(ă) – persoană, iar alteori un tu divin (citind cartea, pentru prima dată mi-am dat seama cum noi, de fapt, Îl tutuim pe Dumnezeu. Nu Îi vorbim sau ne rugăm cu  Dumneavoastră). Deci, în termeni spirituali, când Eul devine conştient de sine, automat se întâmplă o distanţare de trup, ba chiar o neidentificare cu corpul, cu memoria lui şi cu gândurile sale; sufletul devine mai evident din momentul în care devii martorul propriei vieţi. De aici absurdul ideii de a iubi pe cineva, fie şi pe Dumnezeu (căci nu se poate iubi la acuzativ). De fapt, în niciun caz, nu se poate iubi aşa cum cred mulţi, ci fie poţi fi Iubire, fie nu poţi. Iubirea nu e dualitate (advaita – a iubi pe cineva sau ceva anume, totdeauna naşte un conflict). Oare cine poate fi Iubire? Cine se poate mântui?  Poate acel Nimeni din Homer. De fapt, mereu ne aflăm în alegerea dintre Nimeni (cel din Homer) şi Elpenor (tot din Homer). Ca să te salvezi, trebuie să fii Nimeni, altfel eşti azi sau mâine Elpenor, tot vâslind şi tot murind.

Poemul Strigătul roşu este antologic. Este vorba de finalul actului fizic amoros, de acele câteva clipe oferite până şi omului dur (mai puţin sensibil), când dualitatea dispare. Apoi poate să aprindă o ţigară sau să adoarmă şi totul reintră în normal, mai dur sau mai sublim. La cei hipersensibili apare o năprasnică dorinţă de a menţine acea stare chiar fără paroxismul carnal.

Hai să amintim câteva din metaforele şi comparaţiile de mare fineţe: „Dacă te ating, drumul meu se va rupe / Ca o bucată de pâine / În mâinile cerşetorului”; „Cânt încet / Ca o pădure plină de soldaţi”. Sau acest pasaj Chagallian: „Nu te ştiam / Sub ochi crinii sălbatici / Scriau despre sfârşitul lumii / Aveai cămaşa deschisă la piept / Eram o lebădă cu o aripă de hârtie / Cu cealaltă încolăcită în jurul lunii / Pluteam înspre copilărie / Puntea era veche, pe alocuri pierdută în hăuri / Biserica nu mai încăpea sub ea, / Clopotele nu se mai loveau de nori. / Mă întrebam dacă vei simţi pragul câmpiei în inimă”, din care răzbate un aer de neoromantism; „Nu ne privim, ci doar căutăm un loc / De odihnă şi singurătate”. Nici nu e nevoie nici de privit, nici de atins, nici de vorbit şi nici măcar de a fi de faţă. Când s-a instalat sentimentul de a fi împreună, poate unul să fie la Polul Nord şi celălalt la Polul Sud şi tot vor simţi starea binefăcătoare de a fi împreună. Acest sentiment sabia nu-l taie, focul nu-l arde şi distanţele nu-l scad. La acest nivel nu mai e nevoie de confirmări, ci doar „De un loc de odihnă şi singurătate”. Când unul a descoperit adâncul înalt din celălalt, şi asta reciproc, da, atunci ai trecut peste „strigătul roşu al porţilor”. „Întorc filele cărţilor / Ca pe nişte porţi ale unei cetăţi de odihnă”; „Să înfloresc pe steaua / La care tocmai priveşti”; „Întorc ceasornicul cu bătăile inimii / Până se face pământ”; „un suflet spală picioarele serii”; „Nu se aude decât râul domol / Al unui sărut, / Nu se aude decât râsul înalt al copilului”; „Nu pot să-mi scot din genunchi / Marginea prăpastiei”; „Şi câteodată vine ziua / În care pragul uşii e un port”; „Fereastra se umple de focul apusului / Şi se revarsă în paharul cu vin”; Spăl roşii în bucătărie / Tai ardeii cu un cuţit inofensiv / Ameţit de parfumul sânilor goi / Pun deoparte nevoia acută de dragoste / Pe fundul de lemn freamătă mărarul / Ca un val de mare răzleţ”; „Netedă şi tandră, / Gura ta plămădeşte muchia unei secunde”.

De fapt, în întregime poemul Cetatea de la marginea lumii e antologic şi de o frumuseţe la nivel de Saint John Perse, aburind caritate, împăcare, climax, uitare de sine.

Între chenare – vai, ce poem! Ce imagine clară văzută doar de poeţii adevăraţi, care tot timpul sunt îndrăgostiţi. Aceasta este starea de bază a naturii lor chiar şi fără obiect sau subiect. Acest poem e ca o imagine dintr-un film de Tarkovski; e un alef, o emblemă a stării de fapt a naturii umane. „Cad frunze mai dulci / Decât buzele frumoasei / De la patiseria din colţ”. Poate oare un adevăr să fie trist?! Eh! Adevărul nu e nici vesel, nici trist, asemenea biciclistului venit prin Tzara sau, de ce nu, prin Miţa Biciclista din Bucureşti. Adevărul e mereu desculţ şi nu trece niciodată (poemul Nu). Poate oare liniştea să doară? Clar că doare atunci când nu eşti recunoscător (Liniştea care doare).

O oarecare după amiazăvai, ce titlu bun pentru o nuvelă cehoviană! Şi de fapt e un poem din Sighet în întregime.

După citiri şi recitiri, până la urmă mi-am aflat poemul preferat: Eleganţe inutile, de adâncă şi temperată frumuseţe. E aici o atmosferă sublimă, încărcată de subtil erotism. Acest poem miroase a crin. Un fel de religiozitate senzuală învăluie singurătatea înălţată la rang de extaz. E un poem fără cusur şi de intensă sugestivitate, de o frumuseţe prerafaelită. De când îl citesc, îmi apare fie Beata Beatrix, fie Proserpina, venite prin Dante Gabriel Rosetti (cred că i-ar fi plăcut şi lui Kavafis). E aici acel lamento paradoxal mustind de speranţă. Rareori am citit o poveste de iubire aşa de reuşit transfigurată şi sublimată poetic. Mulţumesc din suflet!

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 61 - 70 din 2192

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.