top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
In memoriam Dumitru Micu (Gh. Glodeanu, Săluc Horvat), nr. 7-8(182-183),iulie-august 2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

 

PROFESORUL DUMITRU MICU

          Înainte de a cunoaște omul, i-am cunoscut cărțile. Eram licean într-un mic oraș de provincie, când am început să citesc studiile profesorului Dumitru Micu (1928-2018), un nume sonor în critica literară românească a anilor 70. Lecturile au dobândit o nouă dimensiune pe vremea studenției, când lucrările reputatului istoric și critic literar au devenit bibliografie obligatorie. O bibliografie citită însă cu real interes. Monografiile despre G. Călinescu, Tudor Arghezi și Lucian Blaga au marcat o epocă. Lor li s-au adăugat cărțile masive despre revista „Gândirea” și despre poporanism. Pe lângă numeroase monografii, Dumitru Micu a fost și autorul unor remarcabile sinteze: Romanul românesc contemporan (1959), Literatura română la începutul secolului XX (1964), Modernismul românesc (vol. I-II, 1984 – 1985), De la Alexandru Macedonski la George Bacovia (1984), De la Arghezi la suprarealism (1985), Limbaje moderne în poezia românească de azi (1986), Limbaje lirice contemporane (1988) etc. Numărul cărților este impresionant. Foarte puțini sunt criticii și istoricii literari români care se pot mândri cu un asemenea palmares! Dumitru Micu a fost un autor prolific, dar această prolificitate a fost dublată de profesionalism, de munca acerbă a universitarului.

Gheorghe Glodeanu, Săluc Horvat, Dumitru Micu, Victor Iancu

„Colocviile de literatură”, Baia Mare, 2007

          La începutul anilor 90 a apărut primul volum dintr-un studiu foarte bine documentat, intitulat În căutarea autenticității. Era perioada în care munceam din greu la teza mea de doctorat despre Poetica romanului românesc interbelic, iar cartea mă ajuta în definirea conceptelor și în analiza unor autori care au înnoit proza românească a secolului XX, precum: Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian, Hortensia Papadat-Bengescu etc. Cum volumul al doilea al cărții a avut o difuzare foarte proastă, i-am scris reputatului profesor, rugându-l să îmi ofere un exemplar disponibil. Auzind despre proiectele mele, nu numai că m-a ajutat, dar a donat un exemplar cu dedicație și studenților de la Universitatea din Baia Mare. Parcursă cu folos de numeroase generații, cartea poate fi consultată și acum pe rafturile bibliotecii. Citesc cu nostalgie de pe fila îngălbenită a exemplarului care mi-a fost dăruit următoarea dedicație: „Dlui coleg, prof. Gheorghe Glodeanu, urări de succes în cercetare și pe toate tărâmurile. Ian. 1995, Dumitru Micu”. Acest schimb epistolar a constituit începutul unui dialog cultural îndelungat. În 1994, a apărut primul volum din Scurtă istorie a literaturii române. Până în 1997, au mai văzut lumina tiparului încă trei tomuri masive. Le păstrez pe toate în biblioteca personală cu generoasele dedicații ale autorului. Într-una din epistole, Dumitru Micu mi-a relatat povestea cărții. Profesorul spunea că un editor (editurile particulare au cunoscut un avânt puternic la începutul anilor 90) i-a solicitat o istorie de dimensiuni miniaturale a literaturii române. O carte de buzunar. Așa se și explică formatul cărții. În ciuda eforturilor de a concentra un material imens, istoricul literar s-a văzut obligat să își continue investigația pe parcursul a încă trei volume. Peste câțiva ani, aceste tomuri au stat la baza lucrării Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism (București, Editura Saeculum, 2000). La scurt timp, a apărut și Istoria literaturii române în secolul al XX-lea (București, Editura Fundației Culturale Române, 2000), în care istoricul literar insista pe literatura contemporană. Nu mică mi-a fost surpriza când m-am regăsit printre tinerii critici literari comentați în cele două lucrări de referință. După o operă impresionantă, apariția unor istorii ale literaturii române a constituit un lucru firesc în cariera profesorului Dumitru Micu. Ele sintetizează bogatul material bibliografic publicat anterior. În momentul tipăririi lor, aceste lucrări ample și riguroase aveau meritul de a fi foarte bine documentate, aducând la zi informațiile din sfera criticii și a istoriei literare.

          În perioada 1990-1991, pe vremea când era director al Editurii Minerva, Dumitru Micu a editat și a prefațat una din lucrările majore ale exilului românesc. Este vorba de romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade. Cartea mi-a fost trimisă de către Mircea Handoca, realizatorul ediției, autorul cuvântului înainte și al tabelului cronologic. Dar pasiunea lui Dumitru Micu pentru opera de excepție a lui Mircea Eliade este mult mai veche. În 1969, după o tăcere de două decenii și jumătate, la Editura pentru Literatură vedeau lumina tiparului două volume importante. Este vorba de La țigănci și alte povestiri, prefațat de Sorin Alexandrescu, nepotul istoricului religiilor, și de Maitreyi. Nuntă în cer, volum al cărui studiu introductiv a fost semnat de Dumitru Micu. În 2003, opiniile pertinente din În căutarea autenticității și din Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism au fost amplificate în studiul monografic Mircea Eliade. Viața ca operă, opera ca viață. Cartea mi-a parvenit cu următoarea dedicație: „Domnului Gheorghe Glodeanu, salut întru Mircea Eliade. Ianuarie 2004, Dumitru Micu”. Bine documentat și riguros structurat, studiul investighează reperele majore ale activității prolifice a unui spirit enciclopedic: Publicistica, Proza de ficțiune, Dramaturgia, Memorialistica, Opera erudită. Ca o curiozitate, lucrarea conține și o secțiune amplă în care Dumitru Micu publică un bogat corpus epistolar primit de la reputatul savant. Prima scrisoare este datată 24 ianuarie 1968, iar ultima, 15 august 1980.

          În mod firesc, întâlnirea cu cărțile a fost urmată de întâlnirea cu omul aflat în spatele operei. În 1996, profesorul Dumitru Micu a făcut parte, în calitate de referent, din comisia mea de doctorat. O comisie de mare prestigiu, din care mai făceau parte și alți oameni de cultură de excepție: Ion Vlad (coordonatorul tezei), Ion Pop (președintele comisiei), Cornel Ungureanu, Liviu Leonte, V. Fanache și Mircea Popa. După înființarea revistei „Nord Literar”, în 2003, profesorul Dumitru Micu a devenit unul dintre colaboratorii de marcă ai publicației din Baia Mare. Mai mult, a participat și la colocviile revistei și s-a simțit bine între prieteni. Aflat la senectute, reputatul om de cultură se simțea marginalizat și părăsit de discipolii pe care i-a ajutat odinioară. În 2012, când i-am trimis lucrarea mea despre jurnalul intim, Dumitru Micu mi-a făcut o surpriză extraordinară. A publicat o amplă cronică (de peste zece pagini) în revista „Caiete critice”. Nu mi-a venit să cred!

          Până la sfârșitul vieții, Dumitru Micu a rămas același critic riguros, exigent și foarte bine documentat. În urma lui rămâne o impresionantă moștenire spirituală, cărțile păstrând vii ideile și aspirațiile omului. (Gheorghe GLODEANU)

***

 

DUMITRU MICU (1928-2018)


          Pe data de 17 iunie 2018 s-a stins din viață, cu câteva luni înainte de a împlini nouăzeci de ani, venerabilul și cunoscutul critic și istoric literar Dumitru Micu.

          S-a născut la 8 noiembrie 1928, în localitatea Bârsa, județul Sălaj. A urmat școala în satul natal, apoi și-a continuat studiile în Jibou și Cluj-Napoca. În anul 1948 s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj (1948-1950), iar peste doi ani a frecventat Facultatea de Filologie din București (1950-1952). Urmează și Școala de Literatură „Mihai Eminescu”, la care va fi o perioadă și cadru didactic.

          A colaborat, încă din timpul școlii, la mai multe ziare și reviste: „Lupta Ardealului”, „Almanahul literar”, „Tribuna”, „Ardealul” etc. și mai apoi la revistele de cultură „Contemporanul”, „Steaua”, „Tribuna”, „România literară” etc.

          Din anul 1954, devine cadru didactic la Facultatea de Filologie a Universității din București, la care a predat literatura română, instituție pe care o va onora până la retragerea la pensie, parcurgând toate treptele ierarhiei universitare. În anul 1956, obține titlul de doctor în științe filologice cu o teză despre romanul românesc contemporan. O perioadă a predat limba și literatura română la Universitatea din Lyon din Franța.

          După o bogată activitate publicistică, întâlnită în majoritatea revistelor literare din țară, în anul 1955 Dumitru Micu debutează editorial cu volumul Sensul etic al operei lui Sadoveanu. Au urmat, de-a lungul anilor, multe alte volume de critică și istorie literară, de memorialistică literară și impresii de călătorie. A scris și poezie. Este autorul unui impresionant număr de prefețe sau studii introductive la cărți aparținând unor autori din toate generațiile: I. Slavici, Al Macedonski, M. Sadoveanu, T. Arghezi, L. Blaga, Ana Blandiana, precum și autorul unor ediții critice, al unor antologii de autori.

          Dumitru Micu s-a impus în critica și istoria literară prin abordarea unor teme de largă cuprindere. A pornit de la elaborarea unor studii monografice de autori continuând cu realizarea unor lucrări de sinteză precum: Romanul românesc contemporan, Literatura română la începutul secolului al XX-lea (1990-1918), Prelegeri de literatură română contemporană. Autori și opere (1944-1974). S-a aplecat și asupra unor teme sau momente importante ale istoriei literaturii române: Poporanismul și „Viața Românească”, „Gândirea” și gândirismul, Modernismul românesc, Limbaje lirice contemporane etc. De luat în seamă sunt studiile consacrate unor scriitori importanți, precum George Coșbuc, Tudor Arghezi, Lucian Blaga.

          Încoronarea activității de istoric literar a lui Dumitru Micu este marcată de cele două volume de largă cuprindere a literaturii române: Scurtă istorie a literaturii române (vol. I-IV) și Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism (2000).

          Între multiplele reviste literare la care a colaborat Dumitru Micu, mai ales în ultimii ani, „Nord Literar” s-a bucurat de prezența sa statornică. A răspuns solicitării noastre încă din primul an de apariție. De atunci, aproape număr de număr era prezent, fie prin articolele sale, fie prin cronicile și comentariile asupra cărților sale, precum și prin corespondența pe care a avut-o cu redacția revistei.

          Am avut onoarea să-l cunosc mai întâi prin cărțile sale. Prin anul 1978, lucrând la un studiu biobibliografic al revistei „Vieața nouă” (1905-1925) a lui Ovid Densusianu și cunoscând lucrarea sa despre poezia publicată în această revistă, i-am trimis o scrisoare, solicitându-i anumite date despre revistă. Am rămas surprins de generozitatea sa, de promptitudinea răspunsului. De atunci ce-i drept, mai rar am ținut legătura prin scris. La apariția revistei „Nord Literar” i-am cerut colaborarea, răspunsul fiind favorabil. Ultimul articol a apărut în numărul 2 din luna februarie 2018 – un comentariu la volumul Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini al Anei Blandiana. M-am bucurat de primirea tuturor cărților sale publicate în ultimii ani, fiind onorat cu autografe mai mult decât generoase. Pe volumul Sfârșit și început de mileniu. Rememorări, de exemplu, este trecut următorul autograf: „Omologului de azi al lui Iacob Negruzzi și G. Ibrăileanu, dlui prof. Săluc Horvat, omagiu de confrate ajuns în pragul apusului. Ianuarie 2014”.

          La începutul acestui an, i-am trimis profesorului D. Micu volumul meu De la Ion al Glanetașului la Apostol Bologa. Doi eroi, două destine (apărut la Editura Școala Ardeleană, 2017). În scrisoarea de confirmare a primirii, D. Micu mi-a scris: „Stimate domnule profesor, ce pot să-ți scriu? Nu pot decât să vă felicit pentru tot ce cuprinde scrierea dvs. De fapt, nu-i o scriere, ci un studiu, o analiză a celor două romane rebreniene în tot ce acestea conțin. Pot afirma că n-am mai întâlnit niciodată o atât de cuprinzătoare, o atât de completă și de temeinică abordare a tot ce Ion și Pădurea... conțin, a tot ce privește problematica, sensurile, modul de a fi al personajelor: în aspecte ce țin de ordin interior, de concepție, de viață, de psihologie, mentalitate etc., cât și de temperamente morale specifice. Și totul demonstrat minuțios, impecabil. Pur și simplu nu mai am ce să adaug”. Scrisoarea este datată 26 februarie 2018.

Toate acestea mă determină să-i aduc venerabilului profesor, critic și istoric literar Dumitru Micu omagiile mele de recunoștință, de prețuire. Plecarea lui la cele veșnice lasă un gol imens în lumea literară, rămâne însă o operă care va dăinui.

Rămas bun, domnule Dumitru Micu! (Săluc HORVAT)

 

 

 

Image-Imagologie-Imagotype (Daniel Sitar-Tăut), nr.7-8(182-183),iulie-august 2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

 

Daniela SITAR-TĂUT

IMAGE – IMAGOLOGIE – IMAGOTYPE

 

Experiența profesională a universitarei Carmen Dărăbuş este îmbogățită de predarea în alte trei facultăți europene, în calitate de lector de limba română, la universitățile „Chiril și Metodiu” din Skopje (Macedonia), Novi Sad (Serbia) și la St. Kliment Ohridski, Sofia (Bulgaria), unde se dovedește un veritabil pionier, înființând reviste, cizelând mentalități sau funcționând ca un promotor al acurateții redactării științifice. Voiajele culturale sau de documentare în spații exotice/ezoterice, precum Antille, India sau Japonia îi amplifică deopotrivă acest apetit pantagruelic de amușinare a altor modele existențiale/culturale. Spirit comparatist, occidental, Carmen Dărăbuș ne înfăţişează în cărţile ei o galerie unificatoare, în care literatura rezonează persuasiv cu incursiunile imagologogice, sociologice, mitologice sau de antropologie culturală. După teza de doctorat, Nichita Stănescu experiment poetic şi limbaj, publicată în anul 2001 la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, preocupările universitarei se centrează tot mai mult pe analizele comparatiste, stabilind analogii şi confluenţe atât între mentalităţi, teme şi miteme, cât şi între ingredientele potamologice ale aceluiaşi bazin semantic. Fie că este vorba despre Personajul feminin. De la Eva la Simone de Beauvoir (2004), de studiile aplicate Comparatismul, întâlnire a spaţiilor culturale, respectiv Identitate şi comunicare (2008), de experiența culturală lectorală (În lumea ex-iugoslavă literatura ca studiu cultural (Dans le monde ex-yougoslave – la littérature comme étude culturel), Literatura de limba română din Serbia şi antropologia culturală (La littérature de langue roumaine en Serbie et l’anthropologie culturelle), grila de interpretare a autoarei este una multiplă, deoarece fenomenele, respectiv operele prezentate sunt filtrate prin intermediul unui văz deschis, cuprinzător, fără fantoșe, care nu se limitează la investigarea literală, cultivată deseori în critica literară, ci la amplasarea lor într-un context social, cultural, istoric, marchând cantonările conservatoare, stagnările ideologice sau dinamica lor evolutivă.

Volumul L’application du scénario dans l’imagologie comparée (Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, Editura Fond Europa, Novi Sad, 2010) îi are ca referenţi ştiinţifici pe Hervé-Pierre Lambert, de la Centre de Recherches en Littérature et Poétique Comparées, Paris X Nanterre şi Mihaela Munteanu-Siserman de la Facultatea de Litere din Baia Mare. Prefaţa, aparţinătoare Soniei Ouras (La Sorbonne Nouvelle, Université Paris 3), pledează pentru luxurianţa posibilităţilor de receptare furnizate de imagologia comparată. Suita de interogaţii a prolegomenelor rememorează elementele definitorii ale secolului anterior, unul al vitezei, în care trebuia să evoluezi repede, exponenţial aproape, pentru a scăpa de teroarea unei „istorii care oscilează între tragedie şi speranţă, între tradiţie şi reînnoire”. Cercetătoarea pune în discuţie moştenirea culturală a veacului anterior şi se întreabă dacă noul ev s-a detaşat sau nu de urzeala de mituri ale umanităţii create de-a lungul epocilor. Literatura este percepută atât ca un restaurator, cât şi ca un seif cultural, care facilitează atât cristalizarea materialului mitic, cât şi cimentarea cutumelor prin „procedee retorice deseori novatoare, condensând astfel un fenomen real într-un fenomen literar”, ceea ce oferă scriitorului un dublu statut: de creator şi de mim, de imitator al contemporaneităţii. Noile mituri se hrănesc dintr-o moştenire conceptuală, ce traversează metamorfoze succesive. Sonia Ouaras asociază aceste precipitaţii mitice celebrelor spirale temporale evolutive ale lui W.B. Yeats, care focalizează geometric redundanţa ciclică a evilor. Uşoarele modificări decelabile la capătul spiralei facilitează apariţia unei alte civilizaţii, aflate la antipod. Succesiunea lor, după principiul acţiune-reacţiune, conduce înspre recuperări şi valorificări ale zestrei precedente, ce iau forma unei scale formatoare a insului şi a conştiinţei culturale deopotrivă.

Exegeta consideră că sufletul omului (anima homini) şi cel al lumii (anima mundi), prin intermediul creaţiei artistice, la fel ca operele literare, fac parte dintr-o familie comună, un laborator germinativ congruent, ce are menirea de a observa o epocă. Privite ca un liant reverberativ, ambele coagulează traseul livresc, răsfrângându-se interşanjabil, fiindcă vivificarea lumii presupune simultan şi animarea individului, iar cinetica celui din urmă se repercutează asupra ambientalului. Omul postmodern, dar şi supraomul nietzsche-an este sfâşiat între noesis şi dianoia, între cunoaşterea intuitivă, supraraţională, ezoterică şi cea discursivă, sapienţială, ştiinţifică. Prin analogie cu cele două concepte, imagologia comparată reuneşte contrariile, ficţionalul şi realul, nuanţând, maniheic, suculenţa contrastelor: „om şi supraom, noesis şi dianoia, anima mundi şi anima homini, esotericul şi ştiinţa, vechiul şi noul, miticul şi realul etc.” Imagologia este catalogată drept o interfaţă a acestui inconştient cultural, situată median, între dubletele menţionate, o incursiune în subteranele sinelui, ce antrenează descoperirea alterităţii. Imagologul devine, în acest context, un hermeneut avizat, un analist obiectiv al trecutului, dar şi al contemporaneităţii, un căutător al originilor celor două suflete, sinele şi lumea, care nu pot fi privite decât într-un cadru sociocultural mai vast. Interdisciplinară, imagologia comparată îndosariază auto-imagini şi hetero-imagini, studiază textele imagotipice, în care imaginea are un rol secundar, iar accentul este pus asupra dinamicii, articulării şi proliferării acesteia în interiorul imaginarului. Redusă în trecut la relevarea imaginii străinului în textele literare şi nonliterare, imagologia antrenează, pornind de la individual (subiectiv) la colectiv (universal), disjuncţiile şi complementarităţile dintre mentalităţi, particularităţile etnice, istoria ideilor într-un areal temporal şi cultural.

Volumul este dispus în două părţi, Mitul-creaţie, respectiv Lumi în contact; momente de criză, fiecare dintre ele constituind ilustrări ale principiilor imagologice. Într-un astfel de context subsumat mitului creaţiei nu va părea stranie comparaţia dintre Meşterul Manole al lui Lucian Blaga și piesa Pygmalion a lui G.B. Shaw, un studiu contrastiv, între mentalitatea nordică şi cea sudică, între glacial şi patetic, impasibilitate şi extincţie. Naturaliştii E. Zola şi L. Rebreanu sunt consangvini tematic în privinţa instinctului proprietăţii, al pământului stihial care absoarbe energiile şi devine epicentru al tramei, bulversând existenţe sau amprentându-le mortuar. Atomizarea limbajului, construcţia şi deconstrucţia acestuia, alături de contrastul între limbă şi sens la I.L. Caragiale şi E. Ionescu, înfăţişate în unul dintre eseurile finale ale cărţii, alocă dramaturgiei acestora un demers dual, hermeneutic. Textul se transformă într-un Ianus, cu structură de suprafaţă, exterioară cuminte şi cu interioritate sarcastică, bulversantă semantic, în vreme ce limbajul constituie un stigmat al caducităţii şi al vacuităţii fiinţiale.

Cea dintâi secţiune este segmentată în capitolele Identificarea prin iniţiere, Făcând concurenţă zeilor, Gândirea intuitivă şi gândirea discursivă. Noesis⁄dianoia, Modernismul şi postmodernismul unui mit, Între două spaţii: livrescul şi existenţa. Unul dintre cele mai bune capitole este Făcând concurenţă zeilor, care analizează mitul creator în două ipostazieri diferite, atât ca temporalitate, cât şi ca mentalitate etnică. Similitudinile dintre drama mitic-filosofică blagiană Meşterul Manole şi jongleriile cinic-pragmatice ale lui G.B. Shaw se datorează, în accepţiunea comparatistei, contaminării dintre creator şi creaţie, care se unesc, apoi se separă din pricina traseelor divergente.

Cunoscătoare a istoriei religiilor, dar şi a superstiţiilor populare, analista relevă în capitolul Modernismul şi postmodernismul unui mit întâlnirea dintre fantasticul eliadesc şi oniricul cărtărescian. Reîntregirea cuplului primordial este posibilă, prin recursul la vis-trezie, într-un mediu adamic, insula, recluziune şi împlinire a protagoniştilor din nuvela Şarpele, în vreme ce romanul Nuntă în cer înfăţişează o alterare a mitului ce proclamă imposibilitatea unirii în planul real a cuplului. Simetriile şi coincidenţele celor două poveşti, recurenţa avatarului feminin nu pot fi imortalizate decât scriptural, actul de creaţie presupunând durabilizarea erosului eşuat în concret.

Cea de-a doua parte, Lumi în contact; momente de criză urmăreşte Vojajul, prilej al întâlnirilor dintre Nord şi Sud, Sita războiului, Oglinzile absurdului, Relaţiile umane cu proprietatea, Limbă şi sens. Ruptură şi construcţie, Experiment şi resurecţie în arta narativă. Evidenţiind statutul geografic şi cultural al Ţărilor Române, aflate într-o poziţie mediană, între Orient şi Occident, comparatista evidenţiază reverenţa faţă de unul dintre cei doi poli spirituali ai scriitorilor noştri. Retrograd şi anacronic deseori, Mihail Sadoveanu supralicitează, în Nopţi de sânziene, Orientul, ca axis mundi ce-şi conservă imobilitatea, în vreme ce Dinicu Golescu, în Însemnare a călătoriei mele, abandonează patriotismul demagogic şi devine un observator lucid al Vestului. Sita războiului este centrată pe drama etnică a insului în cadrul unui imperiu multinaţional, cum este cel Austro-Ungar. Istoria lui Apostol Bologa, ce traversează trepte iniţiatice succesive până să-şi descopere identitatea fiinţială, naţională şi afectivă, este dublată, în acest capitol, de povestea studentului Petar Rajić din volumul Jurnal despre Ćarnojević al scriitorului Miloś Crnjanski care, născut pe teritoriul austro-ungar, ajunge într-o situaţie similară cu personajul lui L. Rebreanu, pe frontul sârbesc de astă dată. Carmen Dărăbuş este de părere că Apostol Bologa ilustrează un „eroism spectacular”, în vreme ce P. Rajić este exponentul unui „eroism al rezistenţei cotidiene”. Note comune între Franz Kafka (Procesul) şi Dino Buzzati (Deşertul tătarilor) sunt relevate în secţiunea Oglinzile absurdului. Pornind de la corifeii acestei tendinţe livreşti care denunţă convenţionalismul, psihozele, coşmarurile, injustiţiile unei lumi aflate în criză, personajele se abstrag realului, rătăcindu-se într-un labirint perpetuu, detaşaţi de concret şi înnămoliţi în hăul patologic al propriilor angoase.

Concluziile proclamă, simetric faţă de prefaţă, domeniul de influenţă al studiilor aplicate care îşi aleg cu predilecţie ca material analitic textele literare, dar şi aşa-numita literatură de frontieră, care fructifică jurnalele şi memoriile de călătorie ale străinului văzut ca personaj literar, alături de traducerile şi exegezele ce relevă profilul etnopsihologic al unui popor, calităţile sau momentele sale de criză, miturile colective care construiesc imaginea unui scenariu ce ne obligă să reevaluăm raporturile literaturii cu societatea, prin intermediul textelor imagotipice şi al imaginarului social. Etnocentrismul revendică unicitatea fiecărei naţii prin raportare la universalitate, degajând din pattern-urile culturale o perpetuă negociere revendicativă în plan cultural sau civilizator. Din punctul de vedere al lui Carmen Dărăbuş, actul lecturii angrenează simultan morbul comparaţiei, într-o avalanşă de congruenţe şi disjuncţii între ficţional şi nonficţional, între experienţa personală şi cea a altor cititori. Metoda comparatistă, empirică a asociat dintotdeauna studiul literaturii cu cel al retoricii, deşi bagajul conceptual este ulterior demersului. Scenariul imagologic survolează graniţele monocorde ale imagologiei etnice, atât de vehiculate de Andrei Oişteanu, aplecându-se asupra procesului de formare a imaginilor, printr-o cercetare multiculturală care denunţă mecanismul de articulare evenimenţial. Cinetica imaginilor conduce la confluenţe între sistemele de valori, „la încrucişări de priviri care codează şi decodează, printr-un tip special de discurs, rădăcinile comune ale diferenţialului şi îndepărtările celor similare, tensiunile fiinţei umane în relaţiile lui cu diverse scene de viaţă”.

Cartea lui Carmen Dărăbuş L’application du scénario dans l’imagologie comparée relevă peregrinările unui universitar cosmopolit, bine documentat şi racordat la tendinţele contemporane, un comparatist care ştie că literatura nu este decât rezultatul unui proces cultural, de coagulare şi contaminare a eului subiectiv cu alteritatea, un product-sumă ce nu poate fi abstras inventarului imagologic care potenţează valenţele simbolice şi mentale ale livrescului. Capacitatea de sinteză, sesizarea cu facilitate a congruenţelor ideologice, dar şi a contrastelor etnopsihologice, rigoarea ştiinţifică a dispunerii notelor şi a bibliografiei, cursivitatea persuasivă a argumentării sunt doar câteva dintre notele distinctive ale acestui tom în care analiza textuală nu este sustrasă axei geografice şi celei temporale.

 

 

 

Poeme de Aurel Rău, nr. 7-8 (182-183), iulie-august 2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

 

Aurel RĂU

 

Prind creanga

de trandafir înflorit,

de o frunză –

să-l apropii.

Și el se scutură.

Atât de firav! 

* 

Prind creanga iar,

trandafirul alb

să ningă

încet… 

* 

Trebuie că sunt credincioși,

trandafirii albi

în formă de stea,

de la geam. 

* 

O țin într-o sărbătoare:

scriu zilnic

poezii

despre trandafiri

înfloriți.

 

*

Blând nins,

sub trandafirul alb.

Dar brusc schimb,

și-i compar florile

cu o ploaie

de stele.

 * 

Să-l compar,

trandafirul alb,

și cu pomul din rai!

 *

Să compar

florile lui

cu un labirint!

Albul lor

de mărgărint. 

* 

Năfrămuțe

parfumate,

împăturite,

ținute în sân –

de țărăncuțe

din

copilărie. 

* 

„Nu mă pot opri

din scris,

despre tine,

trandafir alb!”

 * 

Îmi apăs fruntea

în spinii lui,

să mă trezesc.

*

Înfiorate,

exuberante

prințese albe,

petale de trandafir,

opriți dansul!

Vreau și la anul

să ne

întâlnim.

 *

Câte petale

într-un trandafir alb?

„Nu pot să ucid

un astfel de om!”.

 *

 Și totuși număr:

cincizeci și cinci

de foi.

Trandafir

mort din dragoste.

 * 

Deschid geamul

pentru trandafirul alb,

din nou,

seara:

cele mai multe

dintre corole

s-au scuturat.

Trecerea timpului

pe lângă noi.

 *

 Și totuși,

aerul din jur,

neschimbat!

Cum ai destupa

o sticluță cu parfum.

 *

 Dar să mai amân

plânsul!

 

Torță

 

Își încetează lucrul

în sufletul meu

trandafirul alb.

 

Ultimi trimiși în lumină,

boboci pitici

își deschid

aripi ezitante,

prelungind un zbor,

neconvins;

acoperind retragerea.

 

Încă divini.

Apropii unul:

același parfum!

Care coboară,

care urcă.

 

Retragerea lui

din istorie.

*

Am cântat

un trandafir alb.

 

 

 

 

 

 

Eminescu și Titu Maiorescu: legături și tăieturi (Nicolae Georgescu),nr.7-8(182-183)iul.-aug.2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

Nicolae GEORGESCU

EMINESCU ȘI TITU MAIORESCU:

LEGĂTURI ȘI TĂIETURI

 

A vorbi despre Eminescu acum, în ajunul centenarului morții lui Titu Maiorescu, înseamnă să găsești ceva care-i leagă dincolo de ieri și azi, ceva de nedezlegat – și anume: ceva material, un semn, să zicem. Am întâlnit un asemenea lucru și, deși nu știu sigur dacă este al lor, comun, sau numai al unuia dintre ei – al căruia anume? – sau, mai degrabă, tocmai pentru că nu sunt sigur, îl expun aici. 

Voi explica, așadar, mai simplu, ca pentru o evocare, o situație textuală din Luceafărul de M. Eminescu, recurgând la experiența lecturii proprii. Iniţial, am dorit să-mi subintitulez ediția M. Eminescu: Poesii (Ed. Academiei, 2013) oarecum eponimic, simbolizând, adică, atât modul de alcătuire a ei, cât şi scopul: ediţie critică synoptică, şi să pun chiar adaosul: cu formele şi punctuaţia autorului; chiar aşa au ieşit unele fragmente ale ei, gândite în chip de eşantion sau specimen pentru dialog cu intelectualii avizați. Mi-a atras atenţia profesorul Florea Fugariu că synoptic este un termen rezervat textelor biblice şi, deşi puteam să inovez zicând, de pildă, sinopsică ori conspectă (aş fi putut să-i spun chiar synopsis editorial, cu avantajul că ocoleam termenul ediţie şi necesarele lui explicaţii, dezvoltând, în schimb, ideea de împreună-citire), mi s-a părut, totuşi, de bun simţ să accept uzanţele. Am renunţat, de asemenea, la precizarea „cu formele şi punctuaţia autorului” – înţelegând, în urma discuţiilor cu persoane avizate din editologia noastră, că nimeni, în nicio condiţie, nu poate avea superbia să creadă că s-a instalat în vârful peniţei unui autor, vechi ori mai nou, dar lipsind de lângă text. Orice ediţie de texte fiind o convenţie, trebuie să ne supunem regulilor, chiar dacă ni le facem singuri. Cititorul de azi şi de mâine va judeca singur dacă maniera noastră de a-l edita pe Eminescu îl apropie mai mult şi cât de mult îl apropie de poet.

De altfel, lucrurile nu sunt niciodată nici foarte sigure, nici definitive în cazul unei ediţii, şi iată exemplul pe care-l dau. După definitivarea lucrului ca pentru tipar, o scurtă ochire prin complicatul şantier al Luceafărului mi-a atras atenţia asupra unui amănunt la care nu m-aş fi aşteptat: ghilimelele. Titu Maiorescu, numai el, dar în toate cele unsprezece ediţii ale sale, pune discursul Demiurgului, care urmează imediat după ruga lui Hyperion, în ghilimele duble (franţuzeşti în primele ediţii, apoi obişnuite). Asta n-ar fi nimic, chestiune de manieră – dar în faţa lor nu pune liniuţa de dialog. Peste tot este această liniuţă de dialog urmată de ghilimele simple – inclusiv, desigur, în „Almanahul României June”, pe care l-am luat ca bază pentru stabilirea textului. De obicei, Titu Maiorescu îndreaptă greşelile sau scăpările din ediţia I în cele următoare: aici însă nu. M-am frământat multe zile cu gândurile… nu înțelegeam nici ce poate să însemne, nici dacă este sau nu voință auctorială. Ieșind mai odihnit de la bibliotecă într-o după-amiază și oprindu-mă la terasa noastră, a scriitorilor, și stând pe gânduri cam în dorul lelii, cum se zice, mi-au picat ochii pe figura unui prieten care mi s-a părut cam melancolic, singur la o masă și cu privirile în gol, ca mine. Numai că el nu m-a văzut – și nu mă vedea, deși îi făceam semne, ce-i drept slabe, de prezență. Ei bine, tot uitându-mă la el, cam dintr-o parte, l-am surprins murmurând ceva, apoi tăcând îndelung, apoi iarăși vorbind cu sine… Și mi-a țâșnit gândul: fără dialog şi cu ghilimele duble? Dar asta înseamnă discurs în discurs, adică Hyperion vorbeşte, cere, se roagă – şi răspunsul îi vine din sine însuşi, nu se iveşte Cineva în faţa lui, nu e o scenă teatrală aici. Urmează drumul prin ceruri, impresiile, discuția întreagă – sunt în sine însuși, nu se desfășoară în lumea fizică înconjurătoare. Concluzie tranșantă oarecum. Totuși, textul are sens astfel. Justifică, mai ales, acel imperfect al premoniţiei, al dumiririi, din „Almanahul României June”, pe care numai ediţia I Titu Maiorescu îl primeşte. Demiurg îi spune lui Hyperion: „„Tu vreai un om să te socoţi, / Cu ei să te asameni?”” (ediţiile de la P2 în sus: „Tu vrei…”). Or, cu prezentul se înţelege că Demiurg descoperă, uimit, abia acum intenţiile ascunse ale fiului său, se introduce psihologie în lumea categorială, se face mitologie din discursul theologal. E ceva ce nu ştie Atotputernicul?! Dimpotrivă, acest imperfect al dumiririi de sine se potriveşte cu un dialog interior, marcat astfel de ghilimelele duble maioresciene. I-am mulțumit profesorului Toma Roma și i-am explicat mai târziu scena (într-adevăr, gândea îndelung un pasaj din Aristotel, era cu totul absorbit, poate chiar vorbea cu sine însuși, nu m-a observat).

Important este că, verificând îndelung celelalte situaţii textuale similare, observ că Titu Maiorescu interpretează în sistem. În prima rugă a fetei: „Iar ea, vorbind cu el în somn, / Oftând din greu suspină: / «O, dulce-al nopţii mele Domn, / De ce nu vii tu? Vină!»” – iarăşi lipseşte dialogul, de asemenea motivat: ea nu vorbeşte cu cineva, ci în somn. La prima replică a Luceafărului: „Din sfera mea venii cu greu…”, tot lipseşte dialogul. Ghilimele sunt simple în ambele locuri. Abia când o cheamă în „ocean”, ea răspunde:  – „O eşti frumos, cum numa-n vis…”.  Aici este primul dialog marcat: este o discuție de la egal la egal în vis.  Însă în final:  Dorinţele-i încrede: / «Cobori în jos, luceafăr blând»    lipseşte linia de dialog, şi e firesc: ea nu se roagă cu voce tare, s-o audă şi Cătălin, se roagă în gând – iar Hyperion: „Dar nu mai cade ca-n trecut / În mări din tot înaltul: «Ce-ți pasă ţie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul…» nici el nu dialoghează, ci vorbeşte pentru sine. Circularitatea (cele două situaţii de la începutul poemului se repetă în finalul lui) şi păstrarea acestei situaţii textuale în toate cele unsprezece ediţii Maiorescu arată că este voinţa cuiva, nu e greşeală. Eminescu a citit mult Luceafărul împreună cu Titu Maiorescu, a discutat formele, termenii, punctuaţia – dar, în final, n-a acceptat propunerile criticului şi a dat poemul spre publicare unei publicaţii neutre. Totuşi, acest joc al ghilimelelor este mult prea interesant (citeşte: important) şi l-am considerat voinţa autorului, a lui Eminescu însuşi, într-o fază certă de elaborare a poemului – rămasă (păstrată) în varianta editorială a lui Titu Maiorescu. Am revăzut, așadar, situaţia ghilimelelor peste tot, punând notele necesare.

Nu-mi fac iluzii, Titu Maiorescu are multe intervenții în text, pe care nu le pot păstra, dar aceasta mi se pare (vedeți: stau în zona dubiului, a părerii) demnă de discutat și o păstrez ca pretext/prilej de discuție. Iată, de pildă, v. 171: „S-a rupt din locul lui de sus”. Așa are Titu Maiorescu, așa au toate edițiile și multe manuscrise. Se are în vedere, desigur, finalul: „În locul lui menit din cer / Hyperion se-ntoarse”, considerându-se determinant fix. Totuși, „Almanahul” are din locul lin, și iarăși îl păstrez, pentru că imediat mai jos se dau numele proprii (pentru prima dată în poem) ale perechii umane: „În vremea asta Cătălin…numele aduce prea evident sensul kata- din grecește, „în jos”, „jos”, deci este un kala-lin, un „lin de jos”, simetric la acel lin de sus, la hyper-ion, cel care merge pe deasupra, la locul lin de sus. În fond, liniștea de jos se instaurează prin pereche – în același timp în care liniștea de sus se instaurează prin păstrarea locului lin de către Luceafăr. Repet: nu e nevoie să știi greacă pentru asta, să-ți aduci aminte de Kategoriile lui Aristotel (kata + agora): sensul kata = jos este unul larg cultural, se resimte ca atare. Și apoi, cine, de la „Almanahul României June”, ar fi putut schimba un cuvânt, fie el și doar din trei litere – dar cu sens atât de adânc? – când, cum știm foarte bine, „Almanahul” are nota aceea de la început în care declară că păstrează textele autorilor. Este, cum consider eu, voința autorului – și trebuie respectată (oricum, însă, cu o notă de atenționare).

Acestea fiind limitele „voinţei auctoriale”, renunţarea la afişarea ei în capul unei ediţii este deplin motivată. Iar exemple de felul celui adus aici – și sunt destule! – ne arată că e mare nevoie să separăm ce e al lui Maiorescu din poezia eminesciană – dar că niciodată nu vom putea face tăieturi până la capăt, cuțitul minții, ca să zic așa, se tocește și se încurcă în ce nu se poate separa.

 

 

Transilvania, între ebuliție și emulație (II) (Delia Muntean), nr.7-8(182-183),iulie-august 2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

 

Delia MUNTEAN

TRANSILVANIA,

ÎNTRE EBULIȚIE ȘI EMULAȚIE (II)

         

Dacă în primul capitol al secțiunii Pro memoria (din volumul Repere culturale transilvane, II, 2018), Mircea Muthu definește transilvanismul din perspectiva continuităților și a polarizărilor, în cel de-al doilea, intitulat Circumscrieri, trece în revistă câteva personalități culturale care s-au remarcat prin atitudinea lor militantă – concretizată în petiții, audiențe la împărat, discursuri, polemici în presă etc. –, prin lucrări științifice care legitimează drepturile românilor din Ardeal ori care au înfățișat în operele lor literare figuri și fapte inspirate din realitățile transilvane.

Cercetătorul reține astfel preocupările umanistului Mihai Halici-tatăl (sec. XVII), autor al unui Dicționarium Valachico-Latinum, incluzând 5.500 de cuvinte, și ale lui Mihai Halici-fiul (1643-1712), versificator de psalmi și creator el însuși de versuri, precum și activitatea mitropolitului Andreiu Baron de Șaguna (1809-1873), născut în Ungaria, într-o familie de aromâni, membru fondator al ASTREI.

Un loc distinct îi este rezervat lui Octavian Goga – omul politic, poetul și gazetarul. Sunt menționate dimensiunile multiple ale prestației sale pe tărâm social („mărturisitoare, formativă pentru timpul său și informativă în posteritate” – p. 88), mesianismul creației, arta portretistică. Mircea Muthu observă consecvența cu care ziaristul apără valorile transilvane; face trimitere, printre altele, la articolul Reabilitarea Ardealului, unde Octavian Goga sugerează capilor politici din Regat să fructifice cu mai multă înțelepciune unele atribute ale ardelenilor – în cazul de față, vitalismul: „Această putere e mare, oricât de evidentă ar fi stângăcia ei începătoare pe arena politicii militante, unde n-a avut acces. […] În înfățișarea de ansamblu a noului stat român această lume aduce netăgăduit un aspect de mulțime mai occidental, exigențe culturale mai pozitive, o concepție mai clară a libertăților cetățenești și o educație mai veche a spiritului de datorie” (reprod. la p. 90).

Criticul se ocupă în continuare de cartea Ardelencele (2014), semnată de Al. Cistelecan, „o mică bijuterie istorico-literară” (p. 101), unde sunt adunate laolaltă și interpretate câteva producții literare feminine dinainte și de după Unirea din 1918. Ele aparțin „liricii de inimioară”, ocazionale, cântă plaiul transilvan, dezvoltă – din datorie – tendințe pedagogice ori misionare și conțin savuroase stângăcii stilistice, inteligent exploatate de ambii exegeți. Cu toate că piese lirice precum Idila cu Tropoțel (Veronica Micle), Moața absolută (Florica Ciura), Sorioara lui Coșbuc (Maria Cioban), Cea neiubită de nimenea (Mia Cernea) pot stârni zâmbete malițioase cititorului din zilele noastre, ele sunt produsul fidel al unei anumite ambianțe sociale, istorice și culturale, al unei „provincii a provinciei”.

Ultimul capitol îi este alocat lui Liviu Rebreanu, adus de critica literară de după 1990 – prin reclasicizarea unor dimensiuni ale creației sale – în contemporaneitate. Mircea Muthu este de părere că, prin publicarea lor aproape integrală, scrierile rebreniene (proza, dramaturgia, jurnalul, corespondența, publicistica) permit acum reexaminarea atât pe orizontală, cât și pe verticală. Merită, de asemenea, supuse atenției – consideră specialistul – amploarea proiectelor sale livrești (văzute implicit din perspectivă moral-civică și filozofică), exemplaritatea etică a textelor (inclusiv a însemnărilor jurnaliere și epistolare), precum și prezența ubicuă a transilvanismului, concretizat, între altele, în germanofilia autorului, aspect regăsibil și la Ioan Slavici, Lucian Blaga ori Ion Agârbiceanu.

În cealaltă secțiune a volumului, intitulată Inserții contemporane, autorul tratează unsprezece scriitori ardeleni: Ion Mureșan, Mircea Ivănescu, Dan Damaschin, George Vulturescu, Mircea Petean, Vasile G. Dâncu, Vasile Dâncu, Florina Ilis, Marian Ilea, Ștefan Borbély și Al. Cistelecan. Remarcăm denumirile sugestive, atent alese, ale capitolelor; ele servesc, pe de o parte, scopului întreprinderii lui Mircea Muthu, iar pe de alta, împrumută sintagme, versuri ori titluri de opere aparținând tocmai creatorilor menționați: „Sunt o potcoavă de pe un drum din Ardeal”, „Jucul Nobil e Transilvania”, „În ruinele unui grai locuiesc numele divine”, „Vremea pe care o creăm privind-o...” ș.a.

Referindu-se cu predilecție la Cartea de iarnă (1981, 2013), Poemul care nu poate fi înțeles (1993) și Cartea Alcool (2010), exegetul opinează că prin Ion Mureșan (n. 1955, Vultureni, jud. Cluj) se desăvârșește procesul de „compensare” a destinului sinuos al provinciei transilvane. Creația lui, încadrabilă „histrionismului tragic”, depășește etapele marcate de George Coșbuc și Lucian Blaga („etnograficul jubilativ”, respectiv „miticul aureolat metafizic”), așezând lirica din Ardeal sub o zodie nouă, modern-campestră (p. 118). Dintre  atributele ce particularizează universul imaginar al poetului, Mircea Muthu se oprește asupra angoasei provocate de convertirea gândului și a emoției în text scris, în corp livresc inert („e atât de frig încât cuvintele crapă / în gură / și pocnesc ca pietrele în pustiu” – Poemul de iarnă), prilej cu care apelează la o remarcă a criticului literar american Joseph Hillis Miller: „Toate poemele sunt, într-un fel sau altul, epitafuri” (reprod. la p. 118-119). Avem de-a face cu o manieră personală de conștientizare a actului scriitoricesc („eu trebuie să exprim acel sunet fantastic de tăios ce se / naște / când numele se izbește deasupra lucrului pe care îl denumește” – Autoportret la tinerețe), implicit de revendicare la nivel fizic, corporal a acestuia („eu îmi pun grumazul între lucru și cauza sa / adică grumazul meu stă între poem și cauza sa” – Înălțarea la cer).

În capitolul următor, Mircea Muthu vorbește despre personalitatea tulburătoare a poetului și traducătorului Mircea Ivănescu (1931-2011), ale cărui volume de versuri se disting printr-o notă confesivă semnificativ amprentată de pierderea surorii, respectiv a fratelui – după doar câțiva ani, prin sinucidere. Moartea ocupă astfel un loc aparte în existența și în lirica lui („Nimic nu te apără // de oprirea ta-n timp care este moartea. S-a instalat […] cu lenta / ei rigoare cadaverică, și se ramifică în tine, atentă”), aspect care, împreună cu morfologia și sintaxa specifice, îmbie la aprofundări suplimentare din partea specialiștilor.

Dificil de încadrat generațional este ardeleanul Dan Damaschin, pentru care adevărata menire a poetului constă în preamărirea Creatorului și a Creației. Primenind modalitățile de glorificare lirică a divinității, acesta ar oferi poeziei șansa de a-și regăsi „condiția […] originară, de rostire a Numinosului” (fragment dintr-un interviu acordat de poetul-preot, reprod. la p. 138). Iată ce scrie Dan Damaschin în Poetul proscris și pământul promis: „Va fi fiind o naștere lentă ca zămislirea, în adâncuri, / a unui diamant, și ivirea lui, pe crug, ce pare că / nu se mai termină. Va fi fiind regăsit graiul în / care Dumnezeu și Adam își vorbeau, și nicio / silabă nu ne va fi răsărind cu lucoare străină”.

Urmează, în economia volumului, capitolul intitulat „Sunt o potcoavă de pe un drum din Ardeal”, dedicat lui George Vulturescu (n. 1951, Tireac, jud. Satu-Mare) – poet din Nord, unul matur și cu o activitate editorială consistentă. Lirica lui e situată pe linia vizionarismului transilvan (cu predecesori precum Aron Cotruș), pigmentată fiind cu elemente neoexpresioniste și postmoderniste. Mircea Muthu identifică, în egală măsură, contaminări dinspre Borges, Bachelard, Nietzsche. El sesizează că scriitorul și-a conturat în timp o mitologie personală, având ca repere sinele („Eu sunt în centrul cuvintelor mele” – Tensiunea detaliului, II) și meleagul natal („năvălește satul meu ca o viitură învolburată / peste paginile poemelor” – Ochiul orb). Dinspre acesta către cetatea Zathmar (Satu-Mare, dar și orașul generic) cresc punți ce nu se lasă trecute, fragmentând astfel eul liric și silindu-l să-și dureze lucrarea între (Podul sau dictatura ochiului). Dramatismul unei atari condiții – observă criticul – se prelungește, inevitabil, în „oscilația dintre încrederea și neîncrederea în «litera adulteră», în cuvântul scris ce mai mult ascunde decât arată” (p. 142) sau, dimpotrivă, se sublimează în unitatea contrariilor: „Pentru că sunt doi ochi în fiecare om / unul care vede și unul care nu are încredere în ceea ce / vede” (Bătrânele versuri).

Spațiul transilvan de origine îl obsedează și pe Mircea Petean (n. 1952, Jucu de Mijloc, jud. Cluj), poet căruia criticul îi alocă următorul capitol al cărții. Pentru el, cuvântul însuși are iz de rădăcină (Ploile) și își poartă peste veacuri „unduire[a] de sunete și tăceri”, iar casa părintească de la Jucu, familia (bunicii, soția Ana, fiica Ștefana), copilăria devin noduri ce leagă vârstele lumii și ale poeziei, împiedicându-le/amânându-le destrămarea. Acestea protejează artistul, îl fac să fie. În jurul lor se construiesc narațiuni ce îi lămuresc destinul (adică îl purifică, așa cum se lămuresc, grație focului, metalele prețioase) și îi primenesc imaginarul poetic („Transilvania din cap nu e una cu Transilvania de pe hartă”). Reperele amintite constituie nu doar centrul lumii sale, ci și un „antidot” la condiția viețuirii în „marginea marginii” – sintagmă des invocată de Mircea Petean. Exegetul o ilustrează, printre altele, cu balada Inocentul (Cartea de la Jucul Nobil, 2003), evaluată ca semnificativă în devenirea lirică a lui Mircea Petean, unde „personajul” (narativitatea fiind o altă caracteristică a creației sale) „trăia într-o grotă / scobită într-o stâncă în munți / la marginea unui oraș / din marginea unei țări / de la marginea lumii / dincolo de marginea marginii”; „când vorbea importante erau tăcerile // când scria importante erau spațiile albe / iar în intervale strălucea golul dintre spițe” (cu intertextul preluat din Lao-Tse).

Alte pagini fac referire la un epistolar cu reminiscențe autobiografice, semnat de Vasile George Dâncu: Universul Mama (2015). Cele douăzeci de secvențe care îl alcătuiesc evocă și invocă, asemenea unui album fotografic, imaginea mamei („viața ta este acum poezia mea”), sortind-o astfel să trăiască mai departe în memoria fiului plecat la oraș. Odată cu reconstituirea chipului acesteia, sunt reorânduite, descântate și episoade din copilăria rurală a autorului ori care îi reamintesc de adversitatea unui timp puternic marcat ideologic. Toate rezistă grație poeziei și rememorării: „pământul curge prin noi precum sângele / și noi curgem prin el ca apa de ploaie” (Pământul care aduce Moartea).

În ceea ce privește bunicul scriitorului, „badea” Vasile Dâncu, poet-țăran din Runcu, nici el nu pare să-și uite obârșiile, reinventându-le în volumul 75 de poeme, publicat la un an după apariția culegerii Universul Mama. „Inflexiunile ritmurilor populare, baladescul, cântecul elegiac sau cu accente corosive acompaniate de (auto)ironia specific țărănească încheagă, ca tonalitate generală, această lirică” – notează criticul Mircea Muthu (p. 158).

Un capitol distinct cuprinde considerații privind trilogia romanescă a Florinei Ilis (n. 1968, Olcea, jud. Bihor), alcătuită din Coborârea pe cruce (2001), Chemarea lui Matei (2002) și Cruciada copiilor (2005). Exegetul scoate în evidență „talentul memorabil” și proteismul prozatoarei, precum și maniera originală în care aceasta exploatează potențele virgulei, înlesnind astfel „suprapunerea, amestecul și intersectarea omniscienței auctoriale cu intervențiile personajelor într-un continuum generalizat și ascendent la scară prioritar psihologică” (p. 160).

Celălalt prozator de care se ocupă autorul volumului de față este Marian Ilea (n. 1959, Ieud, jud. Maramureș). Scrierile avute în vedere (Desiștea 1990, I și 2011, II; Vacek – 2000; Casa din piața Gorky – 2002; Medio Monte – 2010; Gravimetrul 2015; Cronicile de la Herina – 2015) desfășoară înaintea ochilor lectorului, aproape derutant, o lume excentrică (suntem la margine de imperiu), cu personaje ce rătăcesc de la o carte la alta, de la o epocă la alta și dezvăluie etnii și profiluri spirituale dintre cele mai diverse. Numele lor – observă teoreticianul – au sonorități de „fin de siècle budapestano-vienez” (p. 172), iar comportamentele împletesc savuros deprinderile autohtone cu „eticheta (fals) nobiliară”.

Dintre criticii literari, Mircea Muthu îi alege pe Ștefan Borbély – specialist în mitologie, psihoistorie și comparatistică, rebel față de convențiile culturale, mereu dornic să se aplece din perspective originale asupra subiectelor tratate (a se vedea, printre altele, volumele Civilizații de sticlă – utopie, distopie, urbanism – 2013 și Eseuri biblice – 2015) – și pe Al. Cistelecan, unul dintre cei mai competenți și mai harnici cronicari ai literaturii actuale. Nu de alta, dar „ardeleanul în jenăre – și cel canonic în șpețial – se simte în largul lui în hamurile dătorinței – dacă nu acesta e chiar singurul loc în care el se simte astfel” (fragment din comentariul Între datorie și reverie, reprod. la p. 195). Textele sale, atractive atât pentru specialist, cât și pentru publicul larg, se detașează prin „pregnanța metaforică”, printr-o „stilistică aproape orală, cu surprinzătoare altoiuri/juxtapuneri lingvistice transilvano-caragialești” (p. 194), prin conexiunile incitante, prin (auto)ironie.

Socotit în ansamblu, acest al doilea volum de Repere culturale transilvane invită la reconsiderarea conexiunilor dintre centru și periferie, la o necesară eliberare de complexe a provinciei, dar mai ales la construcția de durată, la seriozitate și verticalitate.

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 61 - 70 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.