top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Camil Petrescu, poetul (Mircea Popa), nr. 2(177), februarie 2018
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

 

Mircea POPA

CAMIL PETRESCU, POETUL


          Anul trecut, în 2017, când s-au împlinit șaizeci de ani de la moartea scriitorului Camil Petrescu, universitarul din Baia Mare, Gheorghe Glodeanu, născut chiar în anul morții scriitorului, i-a consacrat un frumos volum restitutiv cuprinzând poezia acestuia. E un domeniu neglijat de marea majoritate a criticilor și a comentatorilor literari, deoarece proza lui Camil surclasează de departe poezia, obligând-o la o discretă retragere. În domeniul romanului, se știe, Camil a fost un descoperitor de formule noi romanești, între care textualitatea și modernitatea stilului de tip autobiografic, autoscopic și autentificativ se ridică la înalte cote valorice. Gh. Glodeanu, cronicarul cunoscutei reviste de la Baia Mare, „Nord literar”, i-a dedicat scriitorului de care vorbim pagini de adâncă analiză în volumele sale despre Poetica romanului românesc. Cu acea ocazie, a stăruit mai îndelung asupra întregii sale creații, punând-o sub semnul autenticității și al unei „noi structuri”, căutate, evident, și în poezie, cea dintâi dragoste a scriitorului. Așa cum o cunoaștem din notele lui zilnice, poetul a scris versuri încă din liceu, pe care le-a scos cu timiditate la lumină doar în anii Primului Război Mondial, când a trimis câteva din aceste creații la „Capitala” lui Ion Th. Florescu. Interesant e apoi faptul că tot cu versuri s-a prezentat și la cenaclul lui E. Lovinescu, având cu acesta mai multe discuții pe marginea stilisticii adoptate, pe care le-a făcut cunoscute în textul ales ca prefață la volumul Început de toamnă pe Cumpătul..., mentorul său insistând să se ralieze direcției care căuta vagul și inefabilul, inexprimabilul. Dar opinia tânărului era cu totul alta, el pipăind cu antene sensibile toate punctele nevralgice ale unei realități pe cât de noi (experiența războiului), pe atât de prozaice, reduse la o realitate strict determinată de tranșee, alarmă, marșuri, popasuri, reculegeri, pregătiri de întâlnire cu inamicul. Această realitate hipercondensată se infiltrează adânc în spațiul trăirilor sale, dependența de lucrurile și apăsările unei geografii concrete, cu sumbre amenințări de moarte și de extincție acaparând întreg orizontul material și subiectiv al trăirilor existențiale. Ciclul morții, cu tragismul și prozaismul său apăsat, va fi mai târziu contrabalansat de experiența unui erotism delicatat, strâns în tușele unor compuneri sentimentalizate, acoperite de crusta unor vagi înfiorări hieratice. E o experiență câștigată imediat după Marea Unire, când încearcă și meseria de gazetar, prin câteva orășele bănățene, Lugoj și Timișoara, și când iubirea pură și suavă ia locul spaimei și al nopților asasinate de o continuă amenințare, și când irumpe în viața sa silueta fragilă a adolescentei Kicsikém, pentru care scrie un caiet de versuri de dragoste, de o sensibilitate aparte. Cu versuri va și debuta editorial, prin volumul Versuri, Ideea. Ciclul morții, apărut la Editura Cultura Națională în 1923. Întreg periplul său liric este refăcut, pagină cu pagină, de noul său editor Gh. Glodeanu, care își înzestrează ediția și cu o justificată prefață. În concepția lui, opera poetică a lui Camil merită a fi cunoscută de noile generații de cititori, și, ca atare, a desprins din seria de Opere din 1973, realizată de Al. Rosetti și Liviu Călin, întreaga prestație lirică a scriitorului.

          Cele trei cicluri ale sale par scrise de mâini diferite, întrucât și registrele poetice abordate sunt de fiecare dată supuse unor noi determinări. Ciclul morții dezvăluie lumea contorsionată a accidentalului, a stărilor angoasante de așteptare a implacabilului. Predomină peste tot mișcarea, acțiunea, răscolirea subconștientului, scormonirea în intimitatea implacabilului. Eul liric cunoaște metamorfozări subite, mergând de la prozaicele cine cu pesmeți și ceai la încrâncenarea febrilă a iminenței atacului, a marșurilor grele și nesfârșite, a popasurilor recuperatoare în care solidaritatea colegială, mila, compasiunea, coșmarurile, stările de nesomn alternează cu divagații mărunte și cu reîntoarceri în trecut, ca forme de evadare din prezentul apăsător. Nu e vorba aici de o poezie de sugestie, ci de una de notație, în care evaluarea faptelor și a evenimentelor trăite este pusă în strânsă legătură cu fenomenologia realului, așa cum o și teoretizează: „Eu nu gândesc poezia fără puncte de contact cu realul”, ci una care „pornește de la real, ca de la un prag”, fiind „numai o depășire a realului”, pe care îl ordonează și-l subsumează unor axe de simetrie precise. Râcâind cu unghia ambalajul, dăm peste corpul descărnat de simboluri al materiei celei mai prozaice, amorfe, respectiv al unei „gândiri veșted conservatoare”. Vom găsi astfel pământul transpus în hărți, pădurile în ierbar, bibliotecile în opuscule misterioase, imagini care se organizează în fascicole de semnificații, dincolo de care transpare ideea: „De dincolo de lucruri am văzut ideea, / Cum vezi, când se despică norii grei / Și negri / Zigzagul de argint al fulgerului viu” (Ideea). Drumul morții, Repausul, Patrula, Cadavrul etc. lasă în urmă o lume de pericole, de amenințări, de spaime, de sentimente contradictorii, de incertitudini. Lumea aceasta friabilă, ca domeniu al insecurității, devine încet-încet o lume a sentimentelor palpabile, o oază de senin și de intimitate casnică, așa cum, se desprinde ea din Un luminiș pentru Kicsikém, unde regăsim acea notă de sentimentalitate caldă ca în romanul Patul lui Procust. E o poezie de nuanțe, de reîntoarcere spre străfundurile trăirilor diafane, supuse unui bucolism grațios și sugestiv. Ciclul acesta posedă acele calități de expresivitate pe care le regăsim ulterior și în eseistica sa și care se hrănesc din straturile adânci ale unui barochism stimulativ. Următorul popas liric demonstrează trecerea tot mai accentuată spre ermetism, spre exprimarea încifrată, cel de al treilea ciclu poetic, intitulat Transcedentalia, regrupează, sub semnul acelui semnal orgolios al dialogului cu eternul și indeterminatul, semnificațiile extrase dintr-o experiență de gânditor și căutător de metafore netocite. Acest ciclu se resimte de pe urma influenței liricii lui Ion Barbu, a cărui tutelă se simte în organizarea intimă a imaginarului. Descoperim aici chiar și prezența simbolic-mitologică a melcului, dar și curajul de a părăsi lirica denominației pentru o lirică a incifrării. Iată o probă: „Aruncă o frânghie fechirul în văzduh, / și ea rămâne dreaptă, dorințelor o scară. / Aruncă înainte a gândului săgeată / și împietrește-i urma în lucrul ce rămâne” (Aspecte).

          Ediția de față are meritul de a recupera și versurile din subsolulul romanului Patul lui Procust, cele atribuite lui Ladima, și care ar fi trebuit poate analizate în raport cu momentele din roman pe care le anunță ca niște bătăi de gong. Apoi, ediția include și jocul liric intitulat Papuciada, scris probabil tot la sugestia unor lecturi barbiene, dar în orice caz un experiment liric ieșit din comun, care, sub semnul și consemnul unei opere pentru cei mici, repune în discuție teme majore de viață. Păcat că această devălmășie lirică nu și-a dobândit încă un comentator pe măsură.

          Aș dori să adâncesc cu acest prilej importanța experienței războiului în scrisul camilpetrescian. Nu știu dacă editorii săi au descoperit semnificația unor reportaje de front ale scriitorului, pe care el le-a publicat în 1919 în revista „Ilustrațiunea armatei”, publicație literară apărută sub patronajul generalului Zaharia Constantin, revistă în care tânărul locotenent a publicat două texte de o importanță deosebită. Primul e intitulat Colonelul Băltărețu și încearcă conturarea unui portret de combatant, cu incipitul fixat pe Prima noapte de mobilizare, și descrierea unor stări precipitate, cel de al doilea text, intitulat O recunoaștere ofensivă, din nr. 11 al revistei, trădând atenția dată de el scrisului autentic, direct, persuasiv. Cele două texte dovedesc intenția scriitorului de a se dedica aprofundării acestei experiențe pe care o va fructifica în cele două romane ulterioare, care îi vor aduce și recunoașterea critică. Bibliografia camilpetresciană nu înregistrează cele două texte apărute aici, pe care o viitoare ediție din scrisul lui Camil Petrescu va trebui să le recupereze în mod neîdoios. E drept că cel de al doilea text a fost repus în circuitul literar de o ediție mai nouă, Însemnări de război, ediție realizată de Ileana Manole (Ed. Militară, 1980), dar reproducerea textului s-a făcut după revista „Banatul”( nr. 38-41 din iulie 1919), revistă pe care scriitorul a redactat-o la Timișoara și unde el a găsit de cuviință să-și reia textul din revista „Ilustrațiunea armatei”. Cert e că revista semnalată de noi nu a fost bibliografiată până acum de niciun cercetător al operei camilpetreciene, iar schița Colonelul Băltărețu nu a fost semnalată.    

 

 

POezia lui Constantin Cubleșan (George Vulturescu), nr.2(177), februarie 2018
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

George VULTURESCU

POEZIA LUI CONSTANTIN CUBLEȘAN

          Constantin Cubleșan este un om al echilibrului, cumpătat și sârguincios în linia „misionarismului” transilvan (născut la 16 mai 1939, Cluj-Napoca), care te „alege” din noianul vremii sau îl sorbi singur din roua istoriei. De aici „spontaneitatea lui genuină”, nutrită de „miraculoase energii organice”, cum spune Petru Poantă1, pe care le răspândește în varii genuri literare (teatru, proză, foiletonistică, istorie literară), dintre care, în prim-plan este, unanim recunoscută, activitatea sa de cercetare a „fenomenului receptării critice a lui Eminescu2, cu o „imparțialitate a abordărilor și pertinența judecăților de valoare” (Th. Codreanu) deja proverbială.

Deși mai puțin vizibilă un „violon dIngres”, o „fațetă” a unui „scriitor amorezat de viață și vocabule rare” (Virgil Mihaiu) –, poezia a rămas o constantă în scrisul lui C. Cubleșan, adăugându-se, carte după carte, într-un ritm în care e discreție (a unui tempo de doi-trei ani între aparițiile editoriale), dar și previzibilitatea „fușteilor” la o scară...3. Versurile cărților au o tandrețe imediat observabilă, nu atât prin fragilitatea „încopciată” în ele, cât prin diafanitatea laviurilor – „Culcată pe plajă / Mai leneșă ca un gând / de după-amiază toridă...” (Șase crochiuri la marginea mării, în Apropierea iernii) sau – „Ce talie fină / are fecioara de apă / a lui Johan Strauss-fiul  /.../ și ce alunecoasă e, Doamne!, / când vrei s-o cuprinzi, pătimaș, / în brațe...” (Dunărea albastră, în Absent din Agora). Fundalul decorurilor, predominant în alb-negrul iernii, aduce în Clujul „bătrân” note de tonuri bacoviene – „În odaie-s singur...” (Din icoana vremii) sau  februarie umblă în landou argintiu / Urși polari mi se lăfăie-n sânge / Nu mai veni, n-are rost, e târziu...” (Ce frumos ninge. februarie).

Are dreptate G. Grigurcu să ne atragă atenția asupra unui „panegiric” pe care poetul îl dedică Clujului, „toposului său natural”. Nu e un Cluj cu aură de „burg”, precum Sibiul „Cercului Literar”. C. Cubleșan lasă notația directă în „sucul ei propriu”,  ca și cum  culorile ar curge peste marginile ramei (un „teren viran din Cartierul de Sus”), răscolit de vântul care „răsucește mizeria ființei umile / rostogolind, aiurea, dintr-o parte în alta / ghemotoace de zdrențe, hârtii, / pungi colorate de plastic, / ruginite carcase de conserve și oase / albite de ploi, ronțăite de câini pripășiți, / dar mai ales răscolind praful, / praful imens ce se scurge continuu / din nesfârșita macerare a lumii acesteia, / a noastră, pe care atât o iubim...” (Balada terenului viran, în Absent din Agora). Funciar contemplativ, fără a lâncezi în picturalul vetust, C. Cubleșan surprinde acea mișcare interioară a lucrurilor, pe care o amplifică, smulgând-o din stereotipii ale unor pasteluri (din Alecsandri) – „Peste cer, peste uliți, în pajiști / Frigul iernii brodează cu crini / Pe ferestre desene albastre / Se înțeapă în ramuri de spini” (Ninge, în Apropierea iernii).

Nici „umbrele” nu picotesc în „gravurile” sale – însuflețite, parcă, de „un vag opal”, ele „descind dintr-o rocă dură a zidurilor mute / Continuând o luptă trădată sau un bal...” (Opale umbre). Până și „câmpurile de maci” transilvane sunt smulse de poet din pastișele echinoxiste el nu mai adaugă tușe la peisaj, ci pare să mânuiască un bisturiu într-o imagine de forță a câmpiei ca „hoit” – „Câmpuri imense, năpădite... / De neputință și de tristă nepăsare. / Pământuri necultivate, neroditoare, / fremătând vegetal, ca un hoit...” (Câmpul cu maci, în Marea dezordine a lumii).

Imaginarul poetic predominant al liricii lui C. Cubleșan este acela al cărților poștale-vitralii, al notației „la fața locului”, o „repede-ochire” prin orașele lumii. Cărțile lui sunt adevărate „frize” cu instantanee din varii călătorii (prin Moscova, Viena, Odesa, Grecia, Serbia, Polonia, Germania, Riga, Budapesta, Italia etc.), „hoinărind / prin aiureala acestei lumi grotești / ce răstălmăcește întreaga istorie a omenirii” (Amintiri din Viena. 2. Prater). Peste tot triumfă inserțiile culturale, referințele cu pecete istorică (clopotele de la fortăreața Petro-Pavlovsk, piatra arcului Pont de Rialto, palatul Wavel din Krakovia, poarta Brandemburgică, cetatea Kalemegdan din Belgrad etc.), dar printre stereotipurile turistice se strecoară, din când în când, câte o notă acidă a unui moralist – „impertinența continentală” a turiștilor pe Canal Grande, palatul de la Tinandali – „copie proastă a Grădinilor suspendate” (Amintiri din Gruzia, 2. Tinandali) etc., dar, cel mai adesea, fiecare cadru de pe traseele străbătute pare pregătit, în viziunea poetului, „pentru oricine vrea / să migreze spre o altă liniște” (Novi Sad), spre o altă singurătate („Oh! Cât de singur poți fi / într-o atât de mare aglomerare de oameni...” – Amintiri din Hamburg), în care lipsește, mereu, semnul divinității – „dar zeii nu apar niciodată în imaginile luate cu asemenea ocazii” (Amintiri din Grecia. 4. Akropole). Desigur că nu sunt de căutat în aceste „instantanee” particularități specifice geografiei locului, C. Cubleșan nu este preocupat de a realiza un „jurnal” de călătorie, ci, mai degrabă, un jurnal de uimiri pe care doar poezia le poate imortaliza –Numai eu / cu ochii dilatați / de uimire // Veghez ancorarea / primăverii în dane” (6. În port la Pireu). Nu altceva spune despre poet și Lucian Chișu – „Eufonice și subtile, surprinzând în cadența rimei și ritmului acoladele gândului, poeziile lui C. Cubleșan transformă peisajul în sentiment și sentimentul în peisaj”.

Poetul C. Cubleșan n-a ocolit nici tematica religioasă. Momentele existențiale l-au provocat la îndoieli și întrebări în care recunoaștem revolta insului „aruncat în lume”, cutremurat de miile de „semne funerare” – „unul cu-o piatră mai bolovănoasă / altul cu-n obelisc sculptat în tuf /.../ efemeride-n nesfârșitul firii...” (Sfârșit de an, în Absent din Agora). Întregul volum din 2004, Litanii profane, 17 poeme – datate între iulie și decembrie 2002 – pune problema „răului” și a „oboselilor lumii”, văzute și „povestite” de un „moralist temperat”, cum ne asigură Aurel Pantea în prefață4. Într-adevăr, modalitatea pe care o alege poetul este re-povestirea cu „tâlc” a unor momente biblice, dialogurile în care alegoria și pildele fac casă bună – precum scena cu părintele Damian, un prototip al călugărilor-magi eminescieni (La judecata de apoi). Mizând hâtru pe o „poză” a celui care se folosește de blajina „proastă întrebare”, poetul e întruchiparea unui vecin-interlocutor al „Ziditorului” (precum întâlnim la Rilke – „Vecine Dumnezeu, de uneori / te tulbur, în nopți lungi, cu-a mea bătaie...”), cu care stă de vorbă despre om și finitudinea sa – „Pe vremuri / aveai obiceiul, Doamne, de umblai pe pământ...” (Aveai obiceiul) sau – „Ce s-o fi întâmplat, Doamne? / Ești plecat de-acasă și-ai lăsat catastiful rânduielilor firii / pe mâna cui nu trebuie?...” (Cât vezi cu ochii) sau – „Până unde ne lași, Doamne, să tot mergem / așa, într-o doară / ca omul care nu știe ce treabă are / pe lumea asta? (Încercarea). Tonul e ceremonios, mucalit pe alocuri – „Și, încalte, spune-mi, / măcar așa, ca să-mi satisfac / naiva curiozitate / în pomul acela au mai crescut vreodată / alte fructe, la fel de zemoase, / și-au mai venit și alții / să se-nfrupte din el?...” (Splendida lovitură). O bună-cuviință țărănească, „la modul blajin, aproape gospodăresc” (Aurel Pantea), de așezare „în rost”, se degajă la tot pasul, pe un  „tipar” noician. C. Cubleșan nu caută să-și îngroașe poemul cu tușe de „rivalitate demiurgică”, nici nu frământă „sudalme” – el îi cere Creatorului (volumul recent, din 2017, este subintitulat La taifas cu Ziditorul) o nouă „lovitură de zaruri”, care să reașeze lumea în rostul ei, pentru că totul este în „dezordine” – „Toate merg anapoda, / spre Apocalipsa / pe care Însuți ai prevăzut-o. / Numai că, după socoteala mea, / mult prea devreme...” (Cuvântul). Astfel că noua „aruncare de zaruri” trebuie săvârșită după o altă „socoteală” – „Vezi bine că / socoteala mea nu se potrivește / cu socoteala Ta” (pag. 12). Nu e aici o „rebeliune”, ci o târguire pentru un nou „joc” de a „reinventa lumea” (pag. 11).

Cele două poeme-program (al noului „târg”), unul care deschide cartea (Cuvântul) și unul care o închide (Scriem cum scriem), instituie acest „joc de-a începutul” –Pentru că așa Îți place Ție / să Te joci de-a începuturile / Cu mine, cu un altul...” (pag. 13). Miza nu este de a-l nega pe Ziditor, ci de a proba dacă „bietul om” e creat „după chipul și asemănarea lui. În joc nu e decât proba morții – „Doamne, tu ești pretutindeni, în toate, / În faptele noastre, în fluturi, în flori. / Ești însăși suflarea fără de cari nu se poate / Dar, Doamne, ai încercat vreodată să mori?” (Epilog, Lamentație). Vedem în aceste poeme nu numai o „atitudine reflexivă, de melancolie în fața eroziunii implacabile a timpului”, cum subliniază Iordan Datcu5, ci o intervenție în taifas, o propunere de megieș pentru „tablele legii” – „E de-ajuns numai cu post și rugăciune? / N-ar mai trebui și altceva? Dar, altceva ce? / Invață-ne, Doamne...” (Dacă ne vom întoarce). Poetul-megieș e tranșant nu râvnește o „vecinătate” a unei grădini de „dincolo” – „de-acolo încolo” (pag. 52), ci o vecinătate în cuvânt, în scriere a unor noi table ale Legii”, altfel „asemănarea după chip” este nulă –Așa încât, ce ne mai rămâne alta decât să ne dărâmăm cu mâna noastră, / cu mâna cu care ne scriem istoria, / zidurile turnului acesta...” (Scriem cum scriem). Am fi tentați să considerăm aceste versuri un „avertisment”, o amenințare contra Ziditorului, dar să ne amintim că însuși Iisus era supranumit „Ziditorul” – „Eu, Domnul, zidesc din nou cele ruinate și sădesc cele pustiite6, iar concluzia unui avizat al cercetării religiilor, precum Mircea Eliade, este de reamintit oricând – „pentru ca ceva cu adevărat nou să poată începe, este necesar ca rămășițele ciclului vechi să fie complet nimicite7.

Poemele „religioase” (din Litanii profane și În marea dezordine a lumii) ale lui C. Cubleșan sunt un „răboj”, pe viu, „prea omenesc” (după formula exactă a lui Fr. Nietzche) adus în fața Ziditorului înaintea Judecății de Apoi, cu toate păcatele și relele lumii, dar și cu serioase întrebări despre abandonarea omului. Vehemența față de legea „aceleiași măsuri pentru toți are patosul dostoievskian din Marele Inchizitor – „de ce să aștepți ceasul înfățișării la Judecata cea /mare / când ar fi nevoie aici, și în viața asta / pe care ne-ai dat-o cu atâta milostivenie părintească, / să-i arzi de pe-acum cu jăraticul iadului, / să-i însemni, ca pe hoții de cai, cu fierul înroșit, / să-i biciu ca pe tâlharii din Templu” (La judecata de apoi). Cu siguranță, poezia lui C. Cubleșan nu este doar o cârjă de sprijin prin „dezordinea lumii”, ci și toiagul viu din care poate încolți copacul în pustiul lumii.

 

Note:

1. Petru Poantă, Dicționar de poeți. Clujul contemporan, Editura Fundația Cultural Forum, 1998, Cluj-Napoca, p.73-75.

2. Dintre care se cer semnalate: Eminescu în conștiința critică (1994), Eminescu în perspectiva critică (1997), „Luceafărul” și alte comentarii eminesciene (1998), Eminescu în orizontul criticii (2000), Eminescu în oglinzile criticii (2001), Eminescu în universalitate (2002), Eminescu în reprezentări critice (2003), Eminescu în privirile criticii (2005), Eminescu în comentarii critice (2008), Eminescologi clujeni (2012), Eminescu în exegeze critice (2014), Eminescu în reflexii critice (2017).

3. Volume de poeme Apropierea iernii (1993, Belgia), Vârsta amintirilor (1995, Editura Limes, Cluj), Lumina din prăpastie (1996, antologie, Editura Helicon, Timișoara), În oglinzile timpului (1997, Namur, Belgia), Meridiane lirice (1998, Cluj-Napoca), Templul cu vise (Editura Al cincilea anotimp, Oradea, 1999), Absent din Agora (2001, Editura Emia, Deva), Litanii profane (2004, Editura Limes, Cluj-Napoca), În marea dezordine a lumii (2017, Editura Junimea, Iași).

4. Lirismul ca elocvență tihnită, prefață, Litanii profane, 2004, p. 5-6.

5. Iordan Datcu, în DGLR, C-D, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004, p. 505.

6. Iezechiel, cap. 26.

7. Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978, p.50.

 

 

Brâncuși amoureux?... (Daniela Sitar-Tăut), nr.2(177), februarie 2018
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

 

Daniela SITAR-TĂUT

BRÂNCUȘI AMOUREUX?

L’HISTOIRE D’AMOUR ENTRE TANTAN ET TONTON (II)*

 

În pofida promisiunii că, revenind la Paris, vor conversa amândoi în engleză („Sunt sigură că vom vorbi amândoi în engleză când te vei întoarce”), nivelul lingvistic al corespondenților nu pare a se fi ameliorat prea mult, Brâncuși purtând încă amintirea, dezagreabilă, a nu prea didacticei profesoare Miss Kelly, domnișoară cam în etate, care-și apostrofa nu prea talentatul și tomnatecul ei elev cu încurajări de tipul „bad boy” sau „stupid boy”, iar ocazionale conversații în engleză ale Joellei, sora Miney Loy, în fața Marthei, n-au condus nici ele, deocamdată, înspre vreo performanță. Un personaj care traversează deseori scrisorile, căpătând tentacule totemice aproape, este crocodilul, superviser omniscient al cuplului, protector și anesteziator al angoaselor fetei: „El îmi spune că mori de dragoste și eu nu pot cânta și nu pot alerga pentru a te salva. Sufletul meu se strânge și slăbiciunea începe. Cântă cu mine, Tonton, să cântăm cu toată forța, pentru ca slăbiciunea să se ducă și să vină fericirea pe pământ și un alt soare să se ridice”. Istoria crocodilului își are originea, după cum aflăm dintr-o notă a doamnei Doina Lemny de la pagina 24, în vizionarea, cu puțin timp înaintea plecării la New York, la Théâtre des Maturins, a unei comedii ușoare, Istoria crocodilului, a autorului dramatic belgian Fernard Wicheler, a cărui tramă se țese în jurul unei povești de dragoste. Peste această fabulă este brodată istoria crocodilului lui Brâncuși, care pornește de la un eveniment biografic real, butucul care l-a salvat de la înec pe plaja de la Fréjus, căruia-i construiește, în 1924, chiar un templu: „Din fericire, istoria crocodilului nu e escamotată. O, da, când laba lui va fi rănită, va bântui în lume și ne va povesti povești frumoase, pe care nu le-am auzit vreodată. Acum, el înoată în umbră: noaptea te aduce în brațele mele; te mângâi, te îmbrățișez, îți spun cuvinte dulci, mă joc cu cozile tale. Ziua muncesc – el te păzește și gândurile mele nu te părăsesc” (28 septembrie). Deși au fost împreună doar două săptămâni anterior despărțirii transatlantice sau, poate, tocmai din această cauză, flama separării incendiază spiritele îndrăgostiților care, aflați la distanță, brodează scenarii afective superlative sau rememorează nostalgic momentele trecute. Cu toate că e îndrăgostit foarte, artistul nu pare a cunoaște prea corect numele de familie al destinatarei, ceea ce-i creează acesteia probleme la încasarea cecurilor pentru chirii.

Brâncuși își păstrează esența paysan-ă, care irumpe din dialogul confesiv, iar  epistolele, deși în franceză, par a fi ticluite după cadența lexematică românească. Întârzierea expedierii șuvițelor de păr ale Isoldei celei blonde antrenează o veritabilă dramă, în vreme ce primirea lor este percepută drept proba supremă de amor: „Îți mulțumesc pentru șuvițele de aur ale blondei Isolda – sunt cele care mi-au adus cea mai mare dovadă. Îți mulțumesc, de asemenea, pentru sinceritate. Te ador în toată plenitudinea așa - și nu te scuza, dragă prietenă, căci sunt sigur că din vina mea primele scrisori te-au făcut poate să crezi că nu te iubeam. Dar tu mă ierți, scumpo, căci am fost zăpăcit de marele eveniment, ca tine, asta a fost, nu înțelegeam ce mi se întîmplă”.  Sau apoi, din nou, insistent: „Această șuviță de aur m-a trezit, aducân-du-mi marea dovadă a iubirii tale și când tu ai suprimat-o, muzele te-au inspirat bine, căci am înțeles mai bine”.

Fata trenează trimiterea, gestul părându-i-se „pueril” și inconsistent la nivelul semnificațiilor. Scrisorile fetei și răspunsurile receptorului devoalează realități concrete și mărturii indirecte conjuncturale. Teama că nu va găsi în New York alcool pentru a se fricționa în timpul unei gripe denunță și aduce aroma Americii în anii prohibiției: „Nu te neliniști de alcool. Există și acum sunt în întregime vindecat și e momentul, căci marea luptă începe și e dură, scumpo, e atâta răutate pe acest pământ, dar sper să o înving cu ajutorul Muzelor și al iubirii noastre, dragă Tonton”.

 Fata mărturisește că și-ar fi dorit să-l consoleze încă de acum doi ani, când sculptorul a pierdut-o pe Polaire, cățelușa lovită de un camion chiar în fața lui. Marthe oscilează între rațional și senzorial, când abandonându-se dionisiac trăirilor, când decantându-și cu avariție și luciditate impulsurile. O preconizată plecare la Berlin a fetei este abandonată, pe motiv că ar fi fost bizar ca epistolele să fie primite de portăreasă, iar nu de destinatară. Ideea de a cumpăra un automobil este repudiată pragmatic de tânăra ce întrevede just inconvenientele utilizării unui vehicul, aducându-și iubitul cu picioarele pe pământ: „Am uitat să-ți spun: nu face nebunii pentru mine. E foarte bine că învăț să conduc, dar nu cumpăr nicio mașină. Tu nu știi nici măcar unde vei locui la întoarcere și vei avea atâtea de făcut, și apoi alte expoziții aiurea, și o mașină te va încurca de nici n-ai idee. Trebuie un garaj de întreținere și nu vei fi niciodată acolo, ca să poți să profiți de ea. Iartă-mă, îți spun ce gândesc”. Pentru ca ulterior, spre a atenua aprehensiunile bărbatului neliniștit de lipsa de răspuns la scrisori, să-i cânte în strună: „Dar, desigur, trebuie să ai o mașină și una foarte albă, ca să poți merge cu câinii tăi albi ca-n poveștile cu zâne; prințesa, în somptuoasa caleașcă trasă de șase șoricei albi. Oh, Tantan, poveștile cu zâne sunt magnifice! Ele conțin toată înțelepciunea și viața. Le iubesc de 1000 de ori mai mult decât toate bibliile din lume”. Rămasă singură în atelier, fata repară pendula pentru a auzi și-n absență-i melodiile pe care Brâncuși i le cânta din gură sau la vioară, achită chirii, fișe fiscale sau de impozite, împrumută câte-o carte din bibliotecă, având grijă să adauge că i-o returnează. Uneori, abilitățile ei de secretară lasă de dorit, iar nemulțumirea patronului se resimte, abia mocnită, când nu primește fotografiile cerute, adresa jurnalistei franceze sau când tânăra nu trimite rapid cererile de comenzi pentru sculpturi. Iubirea o face prudentă și, oarecum, șireată. Ascunde scrisorile primite în atelier, pentru ca nu cumva sora Juliette să le descopere, îi răspunde negativ Joellei când e interogată dacă a fost sărutată pe gură, se limitează, în timpul vizitei prelungite la părinți, în Elveția, din 1928 să primească doar jurnale de modă de la Brâncuși, deși îi vine ca, în pachetul următor, să-i solicite, în pofida promisiunii, scrisori de dragoste.

Una din dorințele ardente ale Marthei e să-și petreacă noaptea de revelion, care coincide cu aniversarea celor douăzeci de ani, în brațele iubitului, iar imaginarea acestui moment deține o bună parte a economiei textuale a epistolierului: „Dar știi? Dragă Tonton, tu știi? Ce... trebuie s-o spun, încep să cred că voi pleca înainte, dragă Tonton, dragă Tonton, te voi găsi acolo și tu vei sfârși acest an în brațele mele și voi începe un altul în brațele tale, vom cânta împreună Tonton Tantan Tonton Tantan Tonton Tantan noul an.

Mă vei scuza, scumpo, că nu ți-am răspuns decât la jumătate din scrisorile tale și ți-am scris atât de confuz căci, înainte de toate, am o mare dificultate în a scrie și apoi, nu sunt niciodată lăsat în pace. Aici trebuie să lupt de dimineața până seara cu tot felul de dificultăți – astfel că nu-ți scriu la fel cum aș putea-o face altfel. Tocmai am citit ultimele tale scrisori și observ că nu ți-am spus nimic în legătură cu atât de multe lucruri”. Totodată, se dovedește și un iubit atent, prevenitor, avertizând-o să nu rămână iarna în atelier, pe motiv „că-i frig, de poți muri”, o povățuiește să pună portăreasa să-i facă foc, să-și aducă perne din celălalt atelier etc.

În 7 octombrie 1926, întâlnirea cu propriile sculpturi din colecția Quinn, depozitate la doamna Ramsey, se dovedește dramatică: „Am scos sculpturile din colecția Quinn și sunt pe cale să le și repar. Prin miracol, niciuna nu s-a distrus, dar toate sunt murdare, stâlcite, de nu le mai recunoști și soclurile sunt aproape toate știrbite, dar pot să le repar”. Scrisoarea din 19 noiembrie relevă o fațetă cvasihistrionică a emitentului, cu exagerări de sorginte romantică, pigmentate ethno: „Crezând că te-am pierdut, dragă Tonton, câteva zile m-am zvârcolit pe pământ de durere și am plâns, și am plâns cum n-am plâns vreodată, pentru ca muzele să aibă milă de mine și să mă ia sub aripile lor, pentru a submina valul de rău. Și ultimele tale două scrisori, pline de dragoste și încredere, toate veneau tocmai la timp pentru a pune balsam pe inima mea rănită și iată-mă din nou urcat în cer cu tine, singura căreia inima mea îi este deschisă”. Drumul de întoarcere se transformă el însuși într-un imn al iubirii, iar imaginile, poetizate, denunță zbuciumul lăuntric și speranța că o va vedea în portul Le Havre, deși fata i-a comunicat că taman în zilele cu pricina dansează: „Văd pământul și pescărușii fac nori în jurul vaporului. Toți se grăbesc pentru a-mi zice desmierdări de la tine și sunt multe multe vapoare încărcate de fericirea pe care mi-o trimiți. Pe mâine, scumpo, te îmbrățișez cu toate puterile mele.

Tantan, care te adoră

Nu-ți desenez săruturi de astă dată; vreau să ți le aduc eu însumi, în natură, scumpă prietenă. Îți voi da atâtea, că nu le vei putea duce”.

 Tot acum, în 10 decembrie, este devoalată intenția concretizării preconizatului epistolier: „În revanșă, scumpa mea dragă, nu vin cu mâinile goale de tot, căci muzele m-au inspirat să fac o frumoasă copertă pentru cartea ta cu scrisorile lui Tantan. Și poate, ai vrea să pui de asemenea scrisorile lui Tonton și va fi o carte așa frumoasă și adevărată.

Cartea mea, pe care o păzesc cu mare grijă, are deja 92 de pagini  și sper că a ta nu va fi mai mică. Ai încă două pagini cu asta – ultima scrisoare pe care am primit-o de la tine e cea din 22 noiembrie și ultima pe care ți-am trimis-o e cea din 30 noiembrie sau 1 decembrie. Nu-mi mai amintesc exact. Dar e cea la care n-am avut ceară la timbru”.

Esențială, privind posibila uniune maritală a legăturii lor sau cel puțin traiul în comun, se dovedește scrisoarea din 20 aprilie 1927 a lui Brâncuși, pe când Marthe era plecată la familia ei, la Bâle: „Am două terenuri în vedere pentru construcție și aș vrea să fii acolo pentru a ne decide împreună.” De altfel, sculptorul va achiziționa un teren în 28 iunie, pe strada Sauvageot, nr. 18, ba chiar va achita câteva rate – din cele preconizate a fi lichidate în cinci ani, încredițând planurile casei unui arhitect, Jean Charles Moreaux. Pentru prima dată, la mai bine de cincizeci de ani, Brâncuși e posesorul unui teren care pare a-l scăpa de ingratul statut de chiriaș perpetuu.

Desele plecări în Elveția ale Marthei, care uneori durează cât expoziția de la New York din 1926, par a estompa, încă din 1928, deși se arată dornică
de-a-și vedea iubitul, incandescența carnală. În replică la proiectata Poveste a iubirii lui Tonton și Tantan, fata imaginează o variantă feminină, ușor parodică. Are o tentativă de legare simbolică a revistelor de modă trimise la Bâle, taman cu banda care sigila coletele primite de la iubit, tom imaginar pe care-și propunea să-l boteze „Pentru zile frumoase”, „Futilitate” sau, inversând polii mitologici, „Penelopa în vacanță”. Demersul e eșuat din pricina mamei care, neștiutoare, a aruncat panglica. Deși tânără, Marthe surprinde cu acuratețe profilul psihologic al intimilor atelierului. Astfel, pe Marcel Duchamp, pe care nu-l prea agreează, îl poreclește succint „Morice la flegme”, datorită indiferenței sale, în vreme ce Brâncuși încearcă să-l reabiliteze, sperând că-n adâncul sufletului acesta n-ar fi de tot flegmatic. Artistul e curtenitor cu părinții alesei, făcându-l dependent pe doctorul Lebhertz de cafea moca de calitate, pe care o măcina cu râșnița primită în dar sau trimițându-i mamei fetei cuvinte încrucișate. Îngrijorată de soarta celei de-a doua fiice, doamna Lebhertz îi solicită să n-o piardă „din vedere. Mă tem să nu facă o prostie și nu am pe nimeni în afară de Dvs. la Paris căruia să i-o pot recomanda”. O telegramă aparte îi este trimisă la Nice de boema Juliette, care se erijează în codoașă pentru Fifi, aflată în călduri, oferindu-se să-i găsească un mascul pursânge.

Volumul Brancusi et Marthe – ou l’histoire d’amour entre Tantan et Tonton editat de doamna Doina Lemny constituie cea mai importantă devoalare a unei perioade cvasinecunoscute din viața artistului, cea a corespondenței cu dansatoarea elvețiancă Marthe Lebhertz, deschizând uși încă ferecate ale arhivei personale brâncușiene. Așteptăm, cu sincer interes, publicarea promisului tom despre intimii atelierului.

 

*Volumele Brancusi et Marthe – ou l’histoire d’amour entre Tantan et Tonton, precum și Correspondance Brancusi – Duchamp au fost prezentate în 19 februarie 2018, la Institutul Cultural Român, în cadrul  evenimentului „Brâncuși – Duchamp – Marthe, în intimitatea atelierului din Impasse Ronsin“, fiind urmate de o dezbatere între Doina Lemny, editoarea volumelor, și Cristian Robert Velescu, istoric de artă.

 

 

 

Exercitiu de admirație (Alexandru Zotta), nr.2(177), februarie 2018
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

Alexandru ZOTTA

UN EXERCIȚIU DE ADMIRAȚIE

Publicat pe la jumătatea drumului său de creație, volumul Ziua cenușii începe cu o declarație suprinzătoare din partea autorului: „Nu mai poți scrie / vorbe frumoase”. Constatarea venea după volume întregi de versuri cuceritoare, ce dădeau expresie trăirilor dramatice ale aspirațiilor de plenitudine a ființei sub presiunea unei istorii vrăjmașe (Starea bizantină) ori jubilațiilor goliardice ale tinereții (Baladele mongoloine). Afirmația categorică surprinde la un poet care a promovat consecvent condiția estetică a poeziei, transformând-o într-o provocare și o înfruntare a ideologiei regimului totalitar. Și chiar de vor fi fiind cumva mai puține vorbe frumoase, în creația ulterioară a lui Horia Bădescu nu vor lipsi versurile frumoase și chiar volume întregi. Apărute la scurt interval, Ronsete-le sunt unice prin originalitatea combinației de specii lirice înalt performate și prin cizelarea expresiei poetice. Dar prin toată creația lui, autorul rămâne printre puținii poeți actuali care performează lirismul.

O privire oricât de sumară asupra creației lui Horia Bădescu nu poate ignora faptul că, într-o perioadă de presiune ideologică asupra culturii și a artei, afectând libertatea expresiei și obligând creatorul la obediență politică, autorul a promovat condiția estetică a poeziei, misiune consecvent îndeplinită și în anii de după evenimentele din decembrie, în contextul numeroaselor experimente literare, în care „vorbele frumoase” și condiția culturală au devenit salutare rarități. 

 Pentru puținii comentatori de până acum, noul volum (Decameronice, Școala Ardeleană, 2017) apare ca o realizare rară, surprinzătoare. Deși ar putea fi susținută prin desăvârșirea expresiei lirice, surpriza se profilează mai degrabă în raport cu bogata producție poetică actuală, în mare parte angajată în programe diverse, declarate sau implicite, însă prea puțin preocupate de performanța estetică, condiție constitutivă a poeziei veritabile. Justificată în revendicările ei, cu toate că multe dintre acestea prezintă accente ostentativ vindicative, revolta față de numeroase neajunsuri ale vieții actuale, fără a afirma însă și aspirațiile și idealurile timpului, ignoră condiția ființei și sacrifică nevoia de idealitate a acesteia.

Puțin comentat, volumul Decameronice a produs deocamdată reacții entuziaste, determinându-i pe comentatori să-și exhibe propriile resurse lirice și să procedeze la exerciții de admirație.  

De la altitudinea vârstei sapiențiale, ajunse în pragul unei frumoase aniversări, poetul se întoarce către momentele de grație ale trecutului și recheamă în memorie, spre a le încredința posterității, trăirile intense ale vârstei juvenile cu împlinirile și aspirațiile ei de plenitudine a ființei. Din ampla diabază a ființei, în care se constituie întreaga creație a poetului, pe segmentul juventuții erosul se regăsește în mod firesc și într-un diapazon de manifestări determinate de finalitatea plenitudinii. Îi revine memoriei îndatorirea să-l aducă în prezență, însoțindu-i exuberanțele de adierile nostalgiei.

Decameronice-le alcătuiesc un florilegiu liric, proiectat, probabil, și în perspectiva unui apropiat jubileu; ca urmare, sintetizează, fie și involuntar, aspectele potrivite acestui eveniment. Mă îndeamnă la acest gând și ilustrațiile  lirice ale Marianei Bojan, ea însăși poetă, expresii feminine ale erosului surprins în atitudini și stări atrăgătoare și seducătoare, decente în nuditatea lor, realizate cu economie de mijloace și cu simplitatea de maturitate deplină a harului artistic.

Întâlnim în creația anterioară a lui Horia Bădescu ecouri și, cu deosebire, strălucitoare replici moderne la aspecte esențiale din capodoperele literaturii universale, precum Cervantes ori François Villon, cu care autorul își găsește apropieri și afinități tipologice. De data aceasta modelul este Decameronul. Povestirile lui Giovanni Boccaccio relatează, printre altele, întâmplări din viața tinerilor, în ipostaze de personaje surprinse într-o diversitate de situații și dezvăluind numeroase comportamente și trăiri erotice, dar și în postură de naratori. Povestirile Decameronului reprezintă astfel un elogiu înalt adus erosului ca dimensiune valoroasă și legitim întemeiată a ființei. Desfășurate într-un spațiu închis și într-un timp limitat, povestirile Decameronului configurează un univers propriu. Condiția acestuia se transferă și poemelor din recentul volum al poetului, care configurează „un univers erotic” sustras curgerii timpului și recuperat prin virtuțile memoriei.   

 Desfășurate, în volumele anterioare, ca multiple concretizări ale motivului carpe diem, îndemnând la frecvente încetiniri sau opriri, aspirațiile de plenitudine și trăirile erotice sunt de această dată secondate de nostalgia lui ubi sunt?, motiv ce contribuie decisiv la unitatea acestui florilegiu liric. Cu toate acestea, curgerea lui irreparabile tempus și efemeritatea împlinirilor nu umbresc prea mult bucuria de a trăi.

Reluând relația instituită în Starea bizantină, între aspirația de plenitudine a ființei și o istorie obstructivă, poetul creează un interval de timp sustras trecerii implacabile, plasat sub semnul trăirii erotice. Aduce în marginile cuprinzătoare ale acestuia și neastâmpărul tineresc al poeziei goliardice, nostalgia evocărilor și libertățile „baladelor de altă dată”, dar și patosul iubirii și al prețuirii burgului transilvan care le acceptă și le potențează cu generozitate, sporindu-și astfel strălucirea, spațiu care și-a găsit în creația lui Horia Bădescu inseparabila-i pecete lirică:  E toamnă nebun de frumoasă la Cluj”. 

Reiterat prin momentele de împlinire erotică sau numai de intensă aspirație, timpul acesta are dimensiuni cvasimitice; începe îndată după Facerea lumii, când „abia făcuse Dumnezeu femeia”, și-i încredințase un statut enigmatic întrucât „aruncase în genune cheia”. De atunci sensul tuturor trăirilor erotice a rămas căutarea cheii de descifrat tainele acestei divine creaturi.  

Intensitatea erotismului juvenil tulbură cursul firesc al timpului, deviindu-i și ritmicitatea calendaristică, convertind-o la condiția pasiunilor devoratoare, întrucât „copilele / (...) amestecă  noaptea cu zilele”, iar  fetele  tinere / care te-ațâță de luni până vinere / iar sâmbăta te cuminecă / făcându-i sufletului duminică” imprimă repetabilului interval cronologic o finalitate proprie. O finalitate similară vizează și îndrăgostitul care ar dori „să-i las nopții hățurile / și zilei juvățurile / și s-o-nvăț răsfățurile”, invocînd spre împlinire ajutorul divin. 

Prin toate detaliile constituției sale, ca și prin întreg comportamentul ei plin de semne provocatoare, femeia exercită o atracție permanentă, intensificată până la chemări pătimașe, irezistibile, devoratoare. Temeiul organic al acestora, legitimat natural, se extinde stihinic la dimensiuni cosmice, ridicîndu-se uneori la altitudine sacrală, așa cum autorul își imagina traiectul erotic al ființei încă din volumul de debut (Marile Eleusii): „Și mă rugam cărare să  rămâie / pe unde urcă Dumnezeu la cer”.

Pentru grațiile feminine, „un sfârc și doi porumbi”, tinerii „berbanți alumni” sunt în stare să se ia „cu diavolul la pumni” sau să provoace răbdarea sfinților, dezvăluind energii și  intensități de o vitalitate extremă.

Intensitatea trăirii erotice reclamă un imagism pe măsură. Prin strategii comparative și metaforice, ce asociază și intersectează nivele distincte de realitate, poetul recurge și la surse de autoritate, invocând referințe biblice, de unde preia mai întâi imagismul pastoral, pe care-l adaptează funcției erotice: „Cândva când păstoream frumoase / cu noaptea-n ochi și marea-n oase / (...) și pe la margine de luncă / pe muchi de iarbă ori speluncă / mă nărăveam la câte-o juncă”.    

Enigma feminității se adâncește spre indignarea și înverșunarea neofitului contrariat de ivirea ei pe lume, dar mai cu seamă de participarea lumii naturale, cosmice și chiar sacrale la viața și destinul ei. Ființa feminină pare a interrelaționa, chiar și la modul fizic, cu toate elementele universului, apărând ca „abur de ninsoare”, ca „lumină” desprinsă din „mlaștinile  nopții”, îndurerând sfinții din margini de rai „cu hula care te frământă-n șolduri” ori îndepărtându-se dimineața și lăsând „zaț în inimă”. Doar stihiile universului mai pot s-o cuprindă și s-o stăpânească: „Îți mai sărută  urmele pământul / în brațe te mai ține numai vântul / și în cenușa cărnii ard tăciunii / pe care fumegă  sămânța lumii”.

Am exprimat și altădată părerea că nu numai prin studiu diacronic, ci și prin opera concretă a unui talent autentic se pot identifica și recupera structuri ori dimensiuni uitate, poate chiar căzute în desuetudine. Poet eminamente liric, Horia Bădescu practică pe larg „genul baladesc”. Poemele lui sunt însă „balade lirice”, realitate care ne determină să reconsiderăm noțiunile și conceptele, să ne amintim că la începuturile ei balada era preponderent lirică și că epicizarea speciei s-a produs în urma eroizărilor cavalerești medievale. Referindu­-se la acest aspect al creației poetului, criticul Aurel Sasu menționează: „Balada, așa cum a practicat-o și o practică Horia Bădescu, este fundamental diferită de  cea istoric  revendicată  de colegii lui de generație. Demersul lui este de spiritualitate pură, într-o lume bolnavă și impură, așa cum o întâlnim în Cercul literar de la Sibiu”. Iar Basarab Nicolescu numește o astfel de poezie „sărbătoare a spiritului întrupat în corp”.

În bună tradiție baladescă, desprins parcă din spiritul lui Villon, femeile sunt un amestec de virtuți și vicii, percepute însă în marginile toleranței și ale recunoștinței: „Parșivele, minunatele / care te-nvață toate păcatele”, sunt ispititoare și seducătoare, dar sunt și cele „care fac lumea nouă”. Ele provoacă amanților suferințe erotice, făcându-i să le „tânjască gura” după  sfârcul ca mura”, să le „ardă palmele ca de secetă,” dar tot ele  se fac grădină de mai / să-ți deschidă poarta la rai”; sunt, dacă despre femei se poate formula vreo concluzie, altfel decât poetic, „râul și vadul / pe unde trece Raiul și Iadul!”.

Simpla apropiere a femeii, fie și o fulgurantă apariție, răscolește adânc ființa, provocând principiul ei vital; „Și-n urma ta, adulmecându-și  trupu, / urlă-a pustie sângele, ca lupu”.

             Ca efect al relației erotice, asocierea și aducerea în simultaneitate metaforică a unor senzații diametral opuse se întâlnește în poezia românească încă din  perioada premodernă. Au practicat-o poeții care, sub influența culturii grecești, intensificată în perioada domniilor fanariote, au creat lirica neoanacreontică. Costachi Conachi și Gheorghe Asachi, Anton Pann și  poeții Văcărești au scris poezii erotice în care starea de suferință sau de bucurie, dusă la superlativ, se exprima prin senzații fizice, organice și meteorologice, cosmice. Puse pe melodii sentimentale, acestea au devenit populare, într-o oarecare măsură s-au folclorizat.

O întoarcere la creația lor ar fi cu siguranță pentru poeții tineri de azi horribile dictu et auditu! Nu este însă fără sens ca în fața blocajului modernist să  faci un pas înapoi,  spre o etapă cu modeste realizări, dar cu elemente promițătoare. Horia Bădescu nu refuză un astfel de demers și găsește posibilitatea valorificării și a performării unor promisiuni modeste într-o creație lirică de ridicat nivel estetic. Ecouri ale acestora subzistă în erotica vinovată din Starea bizantină, dar și în suspinele adânci ale neîmplinirii dorinței erotice: „Domnișoară, ah, domnișoară / doar noaptea știe cui te măsoară / și-ți  bea lumina întâia oară!”.

În ipostază de iremediabil îndrăgostit, posedat de chemarea erotică, eul liric  recurge la strategii ingenioase spre a se bucura de grațiile figurii feminine. 

Ca să o poată vedea încearcă să se furișeze noaptea, măcar „să-mi treacă sufletul pragul / cum trece vântul pribeagul / și-și pierd vorbele șiragul”, de nu va reuși să-i poată lua „măsura cu gura / cum iei cuminecătura”. Comportamentul îndrăgostitului, cu îndelungate momente de răsfățuri, mai mult dorite decât împlinite,  urmează succesiunea unui ritual. Comun dimensiunilor erotică și religioasă ale ființei, ritualul, destul de permisiv, facilitează exprimarea intensității și a legitimității trăirilor erotice.   

Imaginea femeii în cadru oriental, oferit de balada A fost demult, pe când supuse, este destul de rară în lirica românească. Poezia are o versificație de o subtilitate savantă. Un catren, ca o expozițiune epică, anunță prezența figurii feminine, „cu ifose suspuse”, revendicându-și ascendența asupra novicelui. Următoarele patru catrene, toate în monorimă, închid cercul agitat al pretendenților străduindu-se și întrecându-se să intre în grațiile adoratei. În poziție prozodică tare, la rimă, lexicul folosit e alcătuit aproape în întregime  din unități de origine turcească, în acord cu natura toposului poetic: „Că de neam prost au cu surgiuc, / ne-nghesuiam cu toți buluc / când tropotea ea din papuc / pe scări, la hanul lui Manuc”. Am numărat douăzeci de rime realizate prin astfel de unități lexicale.  

Cultura filologică vastă a autorului și cunoscuta lui preocupare pentru desăvârșirea expresiei îi permit performanțe lirice rare, demne de un eveniment unic. Detalii comportamentale întregesc tablourile orientale ale poemului, momentele scenariului erotic, cu caracter ritualic. Catrenele finale dau curs regretului neîmplinirii: „N-a fost să fie (...) / că veni îngerul  și-o duse / și-n rama cerului o puse”, imaginea urmând, după  canonul picturii bizantine, „înrămarea”,  spre a rămâne intactă în închiderea acesteia.

Nu e însă nevoie să rămânem la Hanul lui Manuc pentru a urmări desfășurările dezlănțuite ale erosului, pentru că poetul aduce „dulci tertipuiri bizantine” și în burgul transilvan îndrăgit. Acestea se insinuează în peisajul erotic, în ritmurile dansurilor senzuale sau, mai simplu, în provocările unor „arcuiri de șale”, când „nopțile-și ieșeau din minte / iar sângele  fierbea pe sub cuvinte”, așa cum se întâmplă în tot acest unic florilegiu liric. 

Poate că tot oriental este și efectul dezastruos al neîmplinirii erotice, când „nu mai e nici lume nici nelume, / și-n ceruri Dumnezeu suspină / când trupurile se făceau lumină” și când nici „sinele nu mai era în sine?”, afectând profund esența ființei.

Într-un anume fel, am putea spune că odată cu toamna studențească poetul aduce dragostea la Cluj, împrăștiind-o prin grădinile și stradelele burgului medieval, prin piețe și localuri tinerești, oferind-o cu dărnicie tuturor. Însă orașul îndrăgit al studenției clujene își are și el „temple” ale dragostei juvenile. În acorduri nostalgice de „Haleluia”, de pe vestita Cetățuie pogoară stelele „în ochii domnișoarelor nurlii”, în timp ce la Crâșma lui Mongolu persistă imaginea sabatului studențesc în care „hârșiții martologi  în pocinoage / de vechi bucoavne și de terfeloage / cu șuie madrigaluri filoloage” curtau asiduu, ca-n Parisul lui Villon, lumea  nărăvașelor cochete. 

Precedând finalul întregului ciclu, penultimul poem, pornind de la constatarea că „Toate fuseseră altcum / (...) / decât în ceasul de acum”, readuce gravitatea motivului ubi sunt? Pentru înveșnicirea celor ce încă nu au dispărut din memorie, poetul  înalță o adâncă rugăciune către divinitate, implorând-o cu solemne tonalități de imn: „Cheamă-Ți serafii, Doamne, din unghere / să laude-n biserici de tăcere / flămânda coapselor întemeiere / și dimineața gleznelor stinghere”.

 Rămas cu nostalgia trecerii implacabile a timpului, mirându-se de „cum s-a dus / din răsărit către apus / lumina  care ne-a sedus!”, poetul reînvie, în poemul care închide volumul, amintirea unui timp de prea scurtă fericire, împreună cu cea care îi „otrăvise firea” cu răsfățurile dragostei și pe care a pierdut-o pentru totdeauna. 

Și îi  pecetluiește cu binecuvântare amintirea.  

 

 

Un histoire entêtée (Delia Muntean), nr.2(177), februarie 2018
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

 

Delia MUNTEAN

UNE HISTOIRE ENTÊTÉE

Sunt regele, sunt vântul, sunt timpul care trece”...

Enigmatică, aproape incantatorie, trena cu care-și încheie Diana Adamek ultimul său roman – Adio, Margot (Editura Univers, 2017) – nu piere din mintea noastră nici după închiderea cărții. Ca și cum am aștepta să fie scoase din ascundere alte întâmplări, împreună cu eroii și cu tainele lor. Să ascultăm alte povești: cum se fac, se încâlcesc, se desfac. Cu aceeași intensitate rămâne și mirosul hipnotic, „ușor și totuși apăsător, violent, dar stăpânit, risipitor, însă ferecat” al aluaturilor frământate de Roro, fiul Amandei și al lui Amadeus din romanul Dulcea poveste a tristului elefant, publicat în urmă cu șapte ani.

Sunt două cărți de prim raft în proza românească actuală, amestec rarisim de imaginație, istorie, magie și reflecție asupra condiției umane, asupra timpului, a artei. Ele se detașează și prin frazarea elegantă, epopeică, printr-un anume ritual al spunerii – cultivat și de portughezul José Saramago –, care seduce lectorul, oferindu-i satisfacții estetice inedite.

Pentru cronica de față ne interesează Adio, Margot1, roman lansat în 14 iulie, de Ziua Națională a Franței. Nucleul poveștii este unul real, autoarea prelucrând un subiect îndelung comentat în mass-media acum câțiva ani. Este vorba despre rătăcirile capului mumificat al regelui Henric al IV-lea (1553-1610), timp de peste două secole, prin diverse colțuri ale lumii, în funcție de peregrinările deținătorilor vremelnici ai acestuia. El a fost descoperit în 2008, de către un jurnalist francez, în podul casei unui fost funcționar ocupat cu preluarea impozitelor. În urma demersurilor făcute pentru investigarea craniului de către un succesor direct al monarhului, Louis de Bourbon, Duce de Anjou, zvonurile au fost confirmate (stând dovadă, printre altele: gaura din lobul urechii, de la cercel; tăieturile de la baza gâtului, făcute de revoluționari după moarte, pentru a separa corpul; o leziune a maxilarului, consecință a unui atentat din 1594 ș.a.), iar capul lui Henric a fost reașezat în cripta regală din bazilica Saint Denis.

Incipitul ex abrupto – datat cu precizie: luni, 14 octombrie 1793 – surprinde un grup de revoluționari luând cu asalt abația amintită. Aceștia ucid paracliserul și pângăresc mormintele foștilor regi ai Franței. Sfidând „rotirea stelelor”, rebelii se dezlănțuie cu furie și cu ură, sfâșiind, spintecând, zdrobind, lovind, culcând la pământ statuile și trupurile adormite, zgândărind molii, brocarturi, mucegaiuri și primenindu-le cu sudoarea proprie. Lorenzo, căpetenia, îi îndeamnă să sape o groapă comună, în care să arunce leșurile, nu înainte de a le despuia de podoabe: „O perlă pentru fiecare boabă de strugure pe care n-au ajuns să o strivească în gură, un inel cu rubin pentru nopțile cu febră ale copiilor […] și să ia fiecare ce n-a avut niciodată” (p. 7). Devastează apoi pivnițele, împărțindu-și bucatele și vinul. Se ospătează. Trag clopotele. Iar se ospătează. Următoarea zi îi găsește răscolind din nou, bezmetici, leșurile tot mai încurcate...

Ascunsă după un pâlc de nuci, îi cercetează spălătoreasa Arabela, care își așteaptă iubitul. E îmbrăcată cu o rochie roșie. În timp ce numără trupurile împrăștiate („putreziciunea rânduielilor trecute”), lângă picioarele ei se rostogolesc mai multe capete, printre care și țeasta răzleață a lui Henri al IV-lea de Navarra. După o vreme, se apropie Lorenzo, aducându-i o cană cu vin. Dornic să o strângă în brațe. Numai că „altceva stă scris în stele”. Trupurile îmbibate de vin ale tovarășilor s-ar bucura și ele de mângâierile femeii „cu fuste de regină”. Or, când zăresc pe jos tigvele regale, îl socotesc pe italian trădător („monarhist ticălos”) și, fără să stea prea mult pe gânduri, își înjunghie fostul lider. Apoi pleacă. Satisfăcuți. Arabela, profitând de relativa acalmie, apucă (fără vreun motiv anume) țeasta cu urechea găurită și o ascunde sub rochie, legând-o cu șireturile corsajului. Se îndreaptă spre Paris. „Paradisul ei pierdut”. Așa se încheie primul capitol al cărții.

În următoarele șaptesprezece, capul regelui trece de la un proprietar la altul, femei mai ales, pretext pentru autoare de a le înfățișa povestea. Nici nu apucăm să ne dumirim, să descâlcim miezul unui episod, să împărtășim fericirea ori deznădejdea protagonistei, că aceasta dispare pentru o vreme din câmpul vizual al naratoarei, implicit al nostru, sau se sinucide. Își cedează altora propria existență de hârtie, lăsându-i să lege mai departe firele sorții, ale timpului. După cum îi va purta... capul. Cap care, de la o vreme, devine personaj distinct, cu voce proprie. Cu nevoi, oftaturi, capricii.

Deocamdată (suntem la capitolul al doilea), mumia stă lipită de burta Arabelei, care se adăpostise peste noapte într-un porumbar. În dimineața următoare, tânăra e găsită de bătrânul Jérôme, fost abate la Saint Denis, care o ia în grija lui, îi cumpără îmbrăcăminte mai potrivită pentru o femeie „însărcinată” și îi schimbă numele în Bela. Se îndreaptă apoi, împreună, spre Normandia, la sora lui, văduva Sara. Ce se întâmplă până acolo nu servește intențiilor naratoarei („nu mai are rost de aceea să povestim”), iar noi n-avem încotro, o vom crede. Ajunși la Fécamp, tânăra le dezvăluie celor doi frați secretul căpățânii, precum și faptul că, lipită de ea, poartă o sarcină reală. Ca să nu dea de bănuit sătenilor, e nevoită să plece din nou.

 Povestea începe astfel încă o dată de la început.” (p. 33) Capul lui Henri, înfășurat în rochia roșie a Belei, este ascuns într-un coș de răchită și rămâne în grija bătrânului. Cele două femei se îndreaptă spre Honfleur, unde se vor adăposti în casa pescărească a fostului soț al Sarei. Aici, viitoarea mamă coase rochii pe care le împodobește cu scoici și cu pene de pescăruși. Banii din vânzarea lor le asigură cele necesare traiului. Lunile curg fericite, doar cu câteva întrebări („el, capul, oare ce face?”). Cum Bela moare la nașterea lui Sébastien, copilul va fi alăptat de doica Gilda, ea însăși mama unei fetițe, Marie. Se pot reîntoarce acum să trăiască în casa unde îl lăsaseră pe Jérôme. Și pe Henri.

Suntem în 1795. La Paris mai căzuseră între timp capete, iar girondinii fuseseră învinși de iacobini. La Fécamp e pace. Poate prea multă, fiindcă micul Sébastien refuză să vorbească. Gilda coase rochii după vechile schițe ale Arabelei, apoi deschide o croitorie și un magazin. Decembrie 1799. Jérôme, obosit de agitația din atelier, se retrage în pod. Aici, capul lui Henri, rămas dezvelit în bătaia vântului, se plânge de frig. „Și noi trăim, cei plecați.” (p. 46) Începe să vorbească, adresându-se parcă unui interlocutor imaginar. Sau lămurindu-și sieși propria poveste. Derulează filmul asasinării sale de către François Ravaillac (la 14 mai 1610 – spun documentele –, în timp ce Henri călătorea în caleașca regală prin Paris), apoi își amintește cum în aceeași lună, decembrie, dar în 1553, venise pe lume; bunicul îl așezase atunci – după ce îl unse pe buze cu usturoi și i le stropise cu câteva picături de vin – într-o carapace de broască țestoasă, învelindu-l cu mătase de purpură. O culoare apropiată de roșul rochiei Arabelei...

Monologurile lui Henri vor putea fi interceptate de-acum înainte tot mai des, rememorând episoade din existența lui și a celor de la palat (iubiri neîmpărtășite, intrigi, otrăviri ș.a.m.d.). Paradoxal, suspinele căpățânii se ivesc deodată cu dezlegarea limbii lui Sébastien, un fel de frate geamăn al lui Henri (amândoi fuseseră o vreme protejați de burta Arabelei), al cărui destin e urmărit de naratoare în paralel. Aflăm astfel că, pe măsură ce crește, băiatul devine tot mai pasionat de pictură. Câteodată își întreabă doica dacă schițele lui se apropie de realitate. „Nu prea. Doar într-un fel. În care simți tu.” (p. 51)

Timpul aleargă spre 1804. „Cum să numere, deci, Jérôme anii?, după poveștile capului, după socotelile Sarei sau urmând cele multe din viitor care i se încurcă în vedenii?” (p. 59) El va muri la Roncevaux, trecătoarea unde își găsise sfârșitul și echipajul ce o escortase pe prințesa Elisabeta spre Spania, când Henri avea șase ani – detalii pe care le aflăm tot din repertoriul aceleiași instanțe narative (...din coșul de nuiele).

Sunt tiparele după care își urmează toate cursul: viața, moartea, istoria.

Revenim la Sébastien. Adolescentul visează o culoare numai a lui și pleacă în căutarea ei. În Bretania. Gilda o ia spre Rusia, împreună cu René, un soldat de care se îndrăgostise și care va muri în luptele duse de Napoleon. Marie, care împlinise deja șaisprezece ani, nu mai rezistă nici ea acasă, doar cu Sara, așa că fură căpățâna și pleacă spre Paris, să o vândă. Își uită banii și hainele. „Atât ți-a fost, fetițo, […] vei alerga de acum înainte după cum te va purta capul. Al tău și al celui din coș […]. Mișcă-te, căpățână!” (p. 64) În capitală, își schimbă numele în Fleurette (iar craniul din coș are brusc un frison: așa se numea și prima iubită a lui Henri, care se aruncase într-un râu când a aflat de căsătoria lui cu verișoara Margot, fata Caterinei de Medici), se împrietenește cu Julie și devin partenere într-o afacere cu flori.

Se face tot mai frumoasă („înflorește”). Trupul ei emană un parfum misterios, din alte vremi. Asemenea lui Sébastien, e stăpânită de un imbold către artă, așa că se pune pe machiat chipul cucoanelor din arondisment. Comenzile curg, fetele permițându-și de-acum o casă lângă Café de Paris. Julie se pregătește de nuntă. Fleurette însă e măcinată de întrebări: „De ce poate ea așeza frumusețea doar pentru o clipă și nu pentru veșnicie? Îi lipsește ceva, […] un amestec care să fie numai al ei” (p. 75). Sau: „Dar eu cine sunt?”. La îndemnul capului („Of, du-te, oftare!”), fata lasă regele în grija Juliei și pleacă în lume, după culoarea fără seamăn. O va găsi – să fim surprinși? – în apele Senei. Căci „întotdeauna ajungem în locul unde suntem așteptați” –, așa cum stă scris în celălalt roman amintit de noi al Dianei Adamek.

Întreaga toamnă a lui 1824 râul amețește parizienii cu izul său de alge și nămol, de cireș sălbatic, de gutui și pere coapte. Le stârnește atât simțurile, cât și imaginația. „Despre asta trebuie să fie vorba, cred cei mai mulți, despre o răsuflare care nu și-a încheiat încă viața pe pământ și cutreieră pe unde s-a strecurat altădată, doar ca să-i tulbure pe ei.” (p. 77) Vârtejul întâmplărilor nu se domolește nici în capitolele următoare. Julie renunță la căsătorie. O chemare necunoscută o aduce la mănăstirea Santa Rosa din Amalfi, unde va deveni – peste ani – stareța Lucilla. Capul regelui va fi zidit între niște cărămizi, în complicitate cu madre (stareța dinainte). „Dar nu uita, nimic din lume nu trebuie să te lege atât de tare încât să nu te poți dezlega” (p. 94) – îi va spune aceasta înainte de a muri.

Prin 1860, Lucilla trimite după Sébastien le Vieux – de care se îndrăgostise cândva – ca să execute un tablou pentru mănăstire. Numai că pictorul dispare din Amalfi (chemat, prin intermediul unei scrisori, de Marie, care se înecase între timp în Sena), lăsându-și lucrarea neîncheiată. Vie pentru totdeauna: „Aceste pânze sunt chiar timpul, toate clipele care trec și se schimbă întruna […]. Pentru mine însă timpul nu are încă sfârșit” (p. 104 – 105). Henri îi mărturisește Lucillei că Sébastien nu poate îmbătrâni atâta vreme cât îi dă viață el, geamănul de care fusese legat în burta Arabelei. Fiindcă primise el însuși viață – prin același cordon ombilical – după masacrul de la Saint Denis.

…1922. Egipt; 1929. New York; 1931. Lozd, Polonia; 1952. Monte Carlo. Capul regelui colindă prin lume, până ajunge, prin 1975, în podul unui agent fiscal, printre vechituri. „Căci toate sunt prinse între ele, firele, fibrele, rotirile și căderile, cuvintele și sângele. Deși […] nimic în lume nu trebuie să te lege atât de tare încât să nu te poți dezlega.” (p. 195)

Octombrie 2016. Piața din Saint Denis. Carnaval. Artificii. Sébastien lucrează la ultimul tablou, pictând caleașca în care fusese înjunghiat Henri în 1610. Are 222 de ani. De el se apropie, îmbrăcată în rochie roșie, regina Margot. Spre seară, un arlechin își descheie costumul peticit și apasă cu mâna declanșatorul de pe burtă. Dinamita explodează și pulverizează universul romanesc încropit de Diana Adamek. Pânza sfâșiată a lui Sébastien e ridicată și purtată prin aer, asemenea unei vele de corabie.

Din nou, simetric, vocea naratoarei. Sau a destinului, a morții, a trecerii.

Sunt regele, sunt vântul, sunt timpul care trece”...

 

 1. Despre Dulcea poveste a tristului elefant (Editura Cartea Românească, 2010) am publicat un material, cu titlul Semne și frământări, în nr. 9 (100)/septembrie 2011 al revistei „Nord Literar”.

 

 

 

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 61 - 70 din 2042

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.