top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Mihai Cimpoi (75). Literatul și omul de cultură (Mircea Popa),nr.9(172)sept2017
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

Mircea POPA

MIHAI CIMPOI (75)

LITERATUL ȘI OMUL DE CULTURĂ

 

Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia a hotărât ca în mai 2006 să-l investească pe istoricul literar și omul de cultură Mihai Cimpoi din Republica Moldova cu onorantul titlu de „doctor honoris causa”. Evenimentul a coincis cu sărbătorirea a cincisprezece ani de la înfiinţarea tinerei universități bălgrădene, ceea ce a dat  o notă aparte acestei fastuoase investituri, deoarece prin reprezentantul și solul reputat de la Chișinău, orașul Marii Uniri se afla în poziția de a-l avea ca oaspete pe unul dintre cei mai străluciţi cărturari pe care i-a dat acest pământ românesc, acad. Mihai Cimpoi. Domnia sa vine printre noi aureolat de o faimă de necontestat, aceea de important critic şi istoric literar, de eminescolog şi de blagolog reputat, dacă putem spune aşa şi în acelaşi timp de mare prieten al adevărului, om de opinie fermă şi de mare curaj, a cărui voie s-a făcut auzită mereu şi în orice împrejurări, atunci când a fost vorba de destinul prezent şi viitor al neamului său. Poate tocmai de aceea, aici, în cetatea Marii Uniri, preţuirea de care se bucură luptătorul naţional Mihai Cimpoi, luptătorul cultural şi militantul pentru unitatea tuturor românilor, este unanimă şi plină de spornice credinţe.

Şi pentru că avem în faţă un om cu totul deosebit, permiteţi-mi să arunc câteva „lumini modelatoare”, cum şi spune sărbătoritul, în biografia plină de evenimente social-politice a oaspetelui nostru.

          S-a născut la 3 septembrie 1942, în comuna Larga, jud. Edineţ, din părinţi ţărani, veniţi aici de la Horodiştea-Botoşani. A urmat studiile în satul natal, apoi Universitatea de Stat din Moldova (1960-1965), perioadă în care a îndrăgit studiul individual de bibliotecă şi munca în cenaclurile literare „Mioriţa” şi „Mihai Eminescu”. La absolvire, a devenit redactor la revista „Nistru”, apoi la Editurile Cartea Moldovenească şi Literatura Artistică, secretar literar la Teatrul Naţional şi la Teatrul Liric „A. Mateevici”, depunând în tot acest răstimp o laborioasă activitate cultural-literară. Pregătirea literară remarcabilă, suflul înnoitor al articolelor sale i-a determinat pe colegii de breaslă să-l numească secretar al comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor în 1987, iar în 1991 preşedinte al ei. În acelaşi timp intră în munca de cercetare, fiind numit şef de secţie la Institutul de Istorie şi Teorie Literară al Academiei de şi Ştiinţe a Moldovei. În 1991 este ales membru de onoare al Academiei Române, iar în 1992 membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, distins, la puţină vreme, cu Premiul Naţional al Republicii Moldova (1994) şi cu Marele Premiu pentru exegeză „Nichita Stănescu” (1995). În 2002 devine director al revistei „Viaţa Basarabiei”, membru în mai multe colegii redacţionale („Caiete critice”, „Paradigma”, „Viaţa Românească”, buletinul „Mihai Eminescu” ş. a.), colaborând la numeroase reviste din Moldova şi din România, devenind membru al Uniunii Scriitorilor din ţara noastră (din 1994 şi în comitetul director al acesteia), membru al PEN-clubului şi vicepreşedinte al Ligii Culturale a Unităţii Românilor de Pretutindeni. Obţinând în 1998 titlul de doctor în Filologie, va fi numit profesor universitar la Universitatea „Ion Creangă” din Chişinău, depunând o neobosită activitate pe tărâm literar şi cultural, activitate care i-a adus, în 1995 şi 2000, premiul „L. Blaga” pentru exegeză, Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1997), premiul „Omnia” al revistei „Convorbiri literare” (2002) şi al Târgului Internaţional de Carte „Bookarest”. Din 1992 a primit titlul de Maestru al Literaturii din Republica Moldova, Ordinul Republicii (1996), Medalia jubiliară „M. Eminescu”, Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de cavaler al României.

Toate aceste distincţii vin să răsplătească munca de aproape un sfert de veac pusă în slujba culturii şi a literaturii române, suflul nou organizatoric şi instituţional pe care l-a imprimat în munca de reaşezare comună a valorilor şi a unei mai bune cunoaşteri de o parte şi de alta. Om de acţiune şi de idee, acad. Mihai Cimpoi este un neobosit propagator de cultură, un om care a răspuns prezent la numeroasele invitaţii venite din partea forurilor de cultură române de pe ambele maluri ale Prutului, om tenace şi plin de energie, de o capacitate intelectuală şi o putere de muncă ieşite din comun.

          Dacă socotim că Mihai Cimpoi a început să publice încă de pe vremea când era elev, în anii 1957-1958, la gazeta raională din Lipcani, că în 1968 a debutat editorial cu micromonografia Mirajul copilăriei, că a publicat volumele de critică Disocieri (1969), Alte disocieri (1971), Focul sacru (1975), că în 1979 dă la iveală una dintre cele mai profunde exegeze eminesciene, Narcis şi Hyperion. Eseu despre personalitatea lui Eminescu, că până la revoluţia română din decembrie 1998 şi disoluţia imperiului sovietic, Mihai Cimpoi a mai publicat un număr impresionant de cărţi, precum Cicatricea lui Ulysse. Eseuri duminicale (1982), Întoarcerea izvoarelor (1985), Creaţia lui Ion Druţă în şcoală (1986), Creaţia scriitorilor moldoveni în şcoală. Liviu Damian, Petru Zadnipru, George Meniuc, Spiridon Vangheli (1989), Dumineca valorilor (1989), putem spune că domnul Mihai Cimpoi se prezintă în faţa publicului literar din ţara noastră drept cea mai împlinită personalitate literară a Republicii Moldova din aceşti ani, putând fi socotit cel mai popular scriitor basarabean, alături de Ion Druţă. Anii frământaţi care au urmat nu l-au putut răpi de la masa de lucru, iar prezenţa sa publică a devenit de acum tot mai bine cunoscută. A scris şi a publicat cărţi despre Eminescu, cum ar fi Căderea în sus a Luceafărului (Galaţi, 1993), Spre un alt Eminescu. Dialog cu eminescologii din întreaga lume (Chişinău, 1993), sinteze fundamentale despre literatura Basarabiei: Basarabia sub steaua exilului (1994), O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chişinău, 1996); exegeze de căpătâi despre mari scriitori români: Lucian Blaga, paradisiacul, lucifericul, mioriticul (Cluj-Napoca, 1997), Duiliu Zamfirescu între natură şi idee (Focşani, 2002) şi câteva cărţi de eseuri: Sfinte firi vizionare (Chişinău, 1995), Plânsul demiurgului (Iaşi, 1999), Cumpăna cu două ciuturi (Timişoara, 2000), Brâncuşi – poet al nesfârşirii (Chişinău, 2001), Critice I şi II (Craiova, 2001, 2002), Zeul ascuns (Chişinău, 2002), Esenţa fiinţei. (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene (Chişinău, 2003).

După cum se poate vedea, ne aflăm în faţa unui creator cu o operă vastă şi înnoitoare, operă cu rădăcini adânci în întreg spaţiul românesc. Deşi se pot decela câteva teme şi subiecte preferenţiale, cum ar fi Eminescu şi Blaga, autorul de care vorbim a acţionat energic asupra întregii scări de valori a literaturii române, pe care o modifică mereu, îmbogăţind-o cu noi nume, care intră în atenţia acestui exeget performant, preocupat de o nouă aşezare şi definire a cadrului literar-istoric, de proiecţie a personalităţilor pe canavaua vremii. Domnul Mihai Cimpoi este unul dintre aceia care au contribuit în mod esenţial la realizarea importantei lucrări academice Dicţionarul general al literaturii române (din care au apărut până acum patru volume), unul dintre aceia care au gândit literatura română în perspectivă integratoare şi europeană, după cum o dovedesc cele două volume iniţiate şi coordonate de domnia sa: Mărul de aur. Valori româneşti în perspectivă europeană (Bucureşti, 1998) şi Lumini modelatoare. Legături literar-spirituale între Moldova (Basarabia) şi Ardeal (Bucureşti, 2002). Să nu uităm apoi că Bibliografia Mihai Cimpoi, apărută la Editura Litera din Chişinău în 2002, ni-l prezintă pe omul de cultură Mihai Cimpoi în variate ipostaze: de critic şi istoric literar, de editor, de publicist, de redactor şi coordonator, de traducător, de om al dialogului şi al interviului, de exeget şi recuperator de valori. Ne aflăm carevasăzică în faţa unei personalităţi proteice, polivalente, multilaterale, în faţa unui generos om de ştiinţă, pentru care cultura şi acţiunea publică reprezintă un mod de viaţă. Mihai Cimpoi ridică enciclopedismul tradiţional românesc la noi cote de înţelegere şi apreciere, la un nivel la care perspectivele infinite ale germinaţiei sale intelectuale capătă contururile unei construcţii arhitectonice de amploare. Nicicând mesianismul dacoromân de pe malurile Nistrului n-a zămislit o mai puternică forţă de răspuns la provocările istorice imediate ca în cazul omului providenţial de faţă, care nu numai că scrie istorie, dar şi face istorie. Poziţia sa intransigentă în chestiunile legate de alfabetul latin şi de introducerea acestuia în Republica Moldova, punctul de vedere înaintat în privinţa limbii române şi a înţelegerii raporturilor cu ţara-mamă, România, îl aşază pe Mihai Cimpoi în galeria marilor figuri de cărturari ai neamului, a luptătorilor pentru românism şi unitate naţională deplină. Iată de ce alegerea domniei sale ca doctor honoris causa la această universitate şi în această sfântă cetate a Unirii reprezintă şi un gest cu semnificaţii simbolice perene, cu o încărcătură emoţional-sentimentală aparte.

Domnilor profesori, stimaţi studenţi,

Ceea ce am afirmat până acum e doar partea de sus, cea mai vizibilă a unui aisberg, ce vizează opera şi activitatea unui om deplin dăruit culturii naţionale şi muncii sale pe diferite tărâmuri. Există însă şi o dimensiune de adâncime a acestei opere, îndreptată constant spre redescoperirea valorilor, spre relectura operei acestora, spre aşezarea lor într-un nou habitaclu: „Numai atitudinea loială faţă de valori va putea salva lumea”, spune el la un moment dat şi descoperim aici o profesiune de credinţă dintre cele mai intime şi mai devotate scopului său. Exegetul nostru parcurge cu fiecare nouă abordare critică şi o nouă fază de autocunoaştere, de autoperfecţionare. „Cu timpul – mărturiseşte el – la patternul călinescian s-a mai adăugat modelul fiinţial noicist şi în special cel ontologic generalizat care aplică grila existenţială. Drumul meu formator (etern formator, iar noi am adăuga şi reformator) a ajuns în sfârşit în această zonă care stimulează cuprinderea cea mai largă, declicul cel mai luminător. Am ajuns astfel, cu o anumită linişte metodologică (să-i zic aşa!) sub zodiile lui Heidegger, Kierkegaard, ale lui Eliade şi Jung, ale lui Noica şi Blaga. Am căutat să-mi pun cercetările eminescologice sub semnul călăuzitor al ontologicului”.

Putem afirma că aria de cuprindere a exegetului şi metodologia lui cresc şi se îmbogăţesc de la operă la operă. În Critice I făcea o radiografie foarte atentă a curentelor de idei din critica şi ideologia naţională, de la Maiorescu şi Iosif Vulcan la Lovinescu şi Călinescu şi de aici la o serie de critici contemporani, aşezaţi sub semnul „remodelării modelelor”. În Cicatricea lui Ulysse lărgea cercul interpretărilor la mari spirite ale literaturii universale, din rândul cărora nu lipseau Balzac, Racine, Rimbaud, Valéry, Villon, Apollinaire, Block, Tolstoi, Gogol, Gorki, Lermontov, Maiacovski, Esenin, Lorca, Eluard, Ungaretti, Byron, Thomas Mann, Whitmann, Melville, Mallarmé, dar şi Negruzzi, Asachi, Milescu, Hasdeu, Arghezi, Eminescu etc. În Alte disocieri descompune şi recompune fenomenul literar basarabean, căruia îi consacră o impresionantă panoramă în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, în care scoate din uitare un imens potenţial creator, de la „pionieri şi clasici” la mesianicii începutului de veac şi creatorii aparţinând „orei stelare” a romantismului integral din perioada interbelică, dar şi pe cei aparţinând „rătăcirilor dogmatice” şi crizelor interioare ale exilului de după cel de al Doilea Război Mondial. Remarcabil ni se pare cum defineşte el sterismul, ca moment de ofensivă şi redefinire naţională, dar şi cum reînnoadă legăturile rupte cu patria-mamă. Un fior tragic traversează paginile din Basarabia sub zodia exilului, „omul basarabean fiind un om tragic prin asumarea destinului său”, un ins ademenit, ca şi Luceafărul eminescian, din înălţimea sacrală de dilema temporalului, a teroarei istoriei şi a problematicului. Peste tot domină privirea clară şi îndrăzneaţă a integratorului, un spirit filosofic implicat, care fuzionează discret cu tipul de discurs preluat, cel îndreptat spre sesizarea legăturilor permanente dintre figura spiritului creator şi complexul socio-cultural în care apare.

Preocupat de aspectul profund al creativităţii, el decelează profunda şi singulara ecloziune de forţe diverse care asigură dominanta axiologică a demersului său, dinamica unei deveniri interioare, dar şi istorice, care luminează „arătările” fiinţei eminesciene, structura sa holografică, dar şi sensul nietzschean  al omului tragic, a acelui Eminescu etern la care se raportează în Plânsul demiurgului, definit ca un Eminescu – poet al fiinţei. Pentru el, Eminescu este spiritul superior al conştiinţei naţionale, datorită căruia românismul s-a putut plasa în lume la cote neatinse până la el. Cât de înaltă este această statură încearcă s-o fixeze autorul sărbătorit astăzi prin strângerea de mărturii şi depoziţii de pe întregul mapamond, mărturii care vorbesc de universalitatea poetului, de marea lui perenitate. Antologia sa de texte, Eminescu – mă topesc în flăcări, dă seama de dimensiunile acestei creativităţi explozive. Latinitatea şi românitatea sunt consubstanţiale acestui vast proces hermeneutic, şcoala lui Eminescu fiind pentru el şcoala „dobândirii românismului cultural”, deoarece „cu Eminescu am obţinut o demnitate estetică şi etică, pe care nimeni şi nimic n-o clinteşte din loc”.

          De aceea a şi căutat să epuizeze toate drumurile care duc la el, prin lucrări succesive care-i pun în valoare genialitatea, chiar când e vorba de o nouă poeticitate, ca la L. Blaga.  În acest fel, autorul acestei opere de profundă originalitate ne apare el însuşi încărcat de aura nepieritoare a unui „homo filosoficus” de certă valoare, un om de cultură devenit destin, cum îi place să se autodefinească, un om pentru care construcţia, afirmarea sunt mai importante decât demolarea şi negarea, „temeiul înfiinţător” şi nu „principiul neantizator” fiind acela care-i călăuzeşte demersul. „Am conceput, prin urmare, cultura românească în ansamblu ca o cultură a dreptei cumpene, singura capabilă să ordoneze lucrurile, să le dea sens şi să le pună, astfel, sub semnul sacrului”. Om echilibrat şi aşezat, el însuşi stă sub semnul cumpenei, al dreptei măsuri.

Acum şi aici, în spaţiul sacru al românismului, din cetatea sfântă a Alba Iuliei, omul şi opera acestor înfăptuiri îşi redobândesc încă o dată sacralitatea. Fiţi, prin urmare, Domnule Academician Mihai Cimpoi, binevenit în marele conclav academic şi universitar al spiritualităţii noastre albaiuliene, conclav pe care prezenţa Domniei Voastre ca Doctor Honoris Causa îl înnobilează şi-i adaugă mult dorita lamură basarabeană! Mulţi ani rodnici şi plini de împliniri pe altarul culturii naţionale!

 

(Cuvântare rostită cu ocazia acordării titlului de doctor honoris causa domnului academician Mihai Cimpoi de către Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia)

 

 

Mihai Cimpoi (75). Exeget al operei lui Mihai Eminescu (Săluc Horvat),nr.9(172), sept. 2017
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

Săluc HORVAT

MIHAI CIMPOI (75) –

EXEGET AL OPEREI LUI MIHAI EMINESCU

 

          Vasta sa operă, care cuprinde o arie largă de preocupări din sfera criticii și a istoriei literare, prezența sa în viața literară îl așază pe academicianul Mihai Cimpoi între marile personalități ale culturii și literaturii române contemporane, iar prin contribuțiile aduse la cercetarea și valorificarea operei lui Mihai Eminescu, se numără între eminescologii importanți ai perioadei actuale.

          Reprezentând spiritul superior al conștiinței naționale, datorită căreia românismul s-a putut plasa în lume la cote neatinse până la el, Eminescu a constituit pentru Mihai Cimpoi una din temele esențiale ale cercetărilor sale, preocupare concretizată prin mai multe lucrări de referință despre opera și viața poetului. Dintre acestea amintim volumele: Narcis și Hyperion. Eseu despre personalitatea lui Eminescu, una din exegezele eminesciene importante; Căderea în sus a Luceafărului; Spre un alt Eminescu; Dialog cu eminescologii din întreaga lume; Existența ființei ș.a. Între cele mai recente amintim Dicționarul Enciclopedic Mihai Eminescu (Editura Gunivas, Chișinău, 2013), lucrare singulară în bibliografia poetului. La acestea se adaugă inițierea și coordonarea Congresului Mondial al Eminescologilor, ajuns la ediția a IV-a, manifestare care a adunat la un loc pe cei mai cunoscuți eminescologi din întreaga lume.

          Volum de referință, Dicționarul Enciclopedic Mihai Eminescu este prima lucrare în care sunt prezentate omul și opera în complexitatea lor. În acest sens, criticul parcurge cele mai importante aspecte ale operei și momente ale vieții prin care a „clădit” imensa personalitate a lui Eminescu și cuprinzătoarea și valoroasa lui operă.

Lucrarea, complexă, este structurată pe un schelet care îi permite să-l urmărească pe poet din cele mai diverse unghiuri de vedere. În primul capitol, intitulat Portret – sinteză, Mihai Cimpoi conturează biografia lui Eminescu, insistând asupra celor mai importante momente ale vieții și ale activității sale, precum și asupra receptării poetului. În arborele genealogic și în cronologia evoluției acestuia se urmărește originea lui Eminescu atât pe linie paternă, cât și maternă. Pornește cu menționarea lui Petrea Iminovic, primul atestat pe meleagurile Bucovinei, venit din Transilvania, cu vechi rădăcini în Banat, unde s-a identificat numele de Imin (Emin), care, prin alăturarea sufixului –ici, a dus la nașterea patronimului Iminovici. Dinspre mamă, rădăcina strămoșească coboară până pe la anul 1624 cu marele vornic Dumitrașcu Ștefan și cu Voievodul Gheorghe Ștefan. Capitolul se încheie cu un scurt comentariu, Moartea civilă, în care se aduc în atenție împrejurările legate de eliminarea lui Eminescu din redacția revistei „Timpul”, boala și anii care au urmat. Sunt menționate opinii ale criticii literare cu privire la cauzele  care au dus la eliminarea poetului din presă și, treptat, din viața socială. Theodor Codreanu, unul din eminescologii cunoscuți, spune că „principala cauză a morții civile este chiar publicistica lui Eminescu. (...) Ea l-a ucis de două ori, o dată prin epuizarea nervoasă și a doua oară prin adversitățile ireconciliabile pe care le-a trezit” (vezi Th. Codreanu, Eminescu în captivitatea nebuniei). Nici conjuctura politică a vremii nu a fost străină și, se pare, nici duplicitatea lui Titu Maiorescu, la care s-a adăugat tratamentul medical care i s-a aplicat.

În analiza creației eminesciene, Mihai Cimpoi pornește de la stabilirea raporturilor acesteia cu marile curente literare: clasicismul, romantismul, barocul, simbolismul. Deși în opinia generală se consideră că în literatura română nu se poate vorbi de un clasicism, după părerea lui Mihai Cimpoi Eminescu este „un adevărat clasic în sensul general definit de Sainte Beuve, care spunea «un adevărat clasic este un autor care îmbogățește spiritul uman, care i-a sporit, în mod real, comoara, care l-a silit să facă un pas mai mult»”.

Despre clasicitatea lui Eminescu, D. Micu spunea că „Eminescu se manifestă sub aceste aspecte esențializate ale desăvârșirii și deplinătății, ale pătrunderii adevărurilor morale și pasiunilor eterne ale unei gândiri exprimate într-o formă largă, mare, fină și de bun simț, sănătoasă și frumoasă în sine, într-un stil al său, care este și al întregii lumi”. Clasicitatea lui Eminescu – spune criticul – se identifică azi cu canonicitatea.

Apartenența lui Eminescu la romantism este recunoscută de însuși poetul, care afirma: „Eu rămân ce-am fost: romantic”, iar istoria literară l-a încadrat în acest curent, prin cunoscutul clișeu „ultimul mare romantic târziu”. Elementele care justifică încadrarea lui Eminescu între romantici sunt date de viziunea sa asupra lumii, de comportamentul tipic romantic. „Prin toate datele operei și personalității sale, prin marca ontologică pe care acestea o acreditează, Eminesc este un romantic absolut, ce vădește – s-a spus - și aspirația spre absolut, aceasta fiind de asemenea specific romantică” – spune criticul.

Pentru a contura personalitatea lui Eminescu și larga lui viziune și cunoaștere a culturii literare, filosofice, sociale, politice, Mihai Cimpoi redă o cuprinzătoare listă de trimiteri la autori și cărți la care a apelat poetul și care se regăsesc în scrierile sale, în citate, în traduceri, precum și eroi preluați din diverse opere cu trimitere la marii filosofi antici greci și latini, la Kant, Hegel sau Schopenhauer.

Personalitatea poetului este dată și de vastele domenii de preocupări: filosofie (inclusiv indiană), istorie, sociologie, economie, politică, religie, lingvistică, filologie și, desigur, literatura națională și universală. În același sens, criticul selectează din scrierile poetului expresii celebre, proverbe românești etc., toate acestea conturându-i imensa personalitate.

Un capitol aparte este destinat eminescianismului. Definind conceptul, criticul spune că acesta are înțelesul de „manifestare a desăvârșirii estetice, apoi a deplinătății culturale și mai larg a exponențialității identitare, deopotrivă naționale și universale și se relevă astăzi cu o cuprindere a Ființei în tot întregul ei de către poet, care caută adevărul”. În opinia lui Mihai Cimpoi, „actul suprem al legitimității eminescianismului îl constituie definitul în cheie axiologică absolută drept «poet național» (G. Călinescu) și expresia sintetică a sufletului românesc (Iorga), «omul deplin al culturii românești» (Noica)”. Criticul arată că, „prin opera sa, Eminescu rostește esența ființei cu toate dezvoltările și ascunzișurile ei, întemeiază un univers al său (...) Reprezintă modelul absolut”. În susținerea ideii de eminescianism, criticul aduce o serie de alte argumente regăsite în opiniile unor eminescologi, de la Titu Maiorescu, Ibrăileanu, Gherea, Iorga, Călinescu, Vianu ș.a. la cei contemporani.

În capitolele rezervate operei, Mihai Cimpoi parcurge întreaga creație eminesciană: poezia, proza, dramaturgia, publicistica, traducerile. Unghiul de abordare a criticii anterioare este adesea determinat de gustul și de sensibilitatea criticului, de mentalitatea unor perioade. Abordările diferă și în funcție de operă. Poezia a fost și rămâne cea care a impus personalitatea lui Eminescu. Maiorescu îl definește astfel: „poet în toată puterea cuvântului”. Peste ani, Mihail Dragomirescu spune: „Eminescu nu se găsește nici în proză, nici în postumele lui și mai puțin în articolele sale politice (...) Eminescu este cu adevărat numai în poezia lui, și anume în capodoperele sale lirice”. D. Gherea vede în Eminescu un mare liric, echivalent cu un mare poet. În ultimul timp, accentul se pune și pe personalitatea sa intelectuală, determinând o privire de ansamblu a supra scrierilor lui Eminescu, care îi obligă pe exegeți să ia în considerare legătura dintre toate textele eminesciene.

Pentru a ilustra varietatea motivelor poetice întâlnite în creația lui, Mihai Cimpoi selectează o suită de note, citate și reflecții pe marginea creației poetice.

Proza, despre care se spune că a rămas în urmă din cauza publicisticii, cunoscută doar parțial în timpul vieții, ocupă un capitol important al creației sale și s-a bucurat de comentarii apreciative. Nu au rămas neanalizate nici celelalte laturi ale scrisului eminescian: scrierile dramatice, traducerile, publicistica, corespondența etc.

Receptarea lui Eminescu și a operei sale de către contemporani și de către posteritate ocupă un spațiu generos în Dicționarul Enciclopedic. În capitolul Odiseea receptării, Mihai Cimpoi delimitează două etape: cea deschisă de Titu Maiorescu și cea promovată de critica socialistă, dar și de adepții purității ideilor avansate de M. Dragomirescu, Vianu ș.a

Imaginea organică a creației, apoi a personalității lui Eminescu – ne spune criticul – au fost mult timp stingherite de umbrele austere ale metodelor și de absolutizarea clișeelor, cele mai păguboase fiind pesimismul în care a fost încadrat poetul. Acestea vor fi depășite, odată cu noile generații de critici, prin studiile importante ale lui G. Călinescu, prin numeroasele editări ale operei, între ele „integrala” operei realizată de Perpessicius.

Interesant este capitolul în care Mihai Cimpoi adună opiniile marilor scriitori: Liviu Rebreanu, Arghezi, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu ș.a.

Într-un alt capitol, Mihai Cimpoi aduce în discuție conceptul de „eminescologie”, definit ca „studiul operei și al vieții lui Eminescu”. Eminescologia, în opinia criticului, s-a constituit în timp, cu creșteri și descreșteri sinuoase, fiind marcată, pe de o parte, de recunoașterea generală a valorii naționale și universale, precum și de mitul Eminescu, iar pe de altă parte, de mentalitățile și sensibilitățile unor anumite perioade.

Interpretarea operei lui Eminescu nu a fost ferită de aplicarea unor metode tradiționale, de prejudecăți, de atitudini partizane, ceea ce a îngreunat stabilirea unor criterii de abordare. Nu întâmplător, G. Călinescu vorbea de un fenomen nemaiîntâlnit în alte literaturi, „morbul eminescologic”, de care sunt atinși trei soiuri de eminescologi. Din prima categorie fac parte bolnavii, care au cercetat cu o oarecare competență, fără să ajungă la vreo sinteză; cea de-a doua o reprezintă aventurierii de tipul lui Octav Minar, inculți și falsificatori de documente; iar a treia este formată din eminescologi amatori, care decretează cu autoritate ce este bun și ce este rău.

Dicționarul se încheie cu o lungă listă de cercetători români și străini cu preocupări privind opera și viața lui Eminescu, redați sub forma unui dicționar, fiecare dintre cei menționați beneficiind de o scurtă biobibliografie. Dintre cele 108 nume menționate, 28 sunt ale unor autori străini cu contribuții importante în domeniu, din Franța, Anglia, Italia, Rusia, China, Japonia, Statele Unite ale Americii, Germania, Grecia, India etc. Alături de eminescologii „clasici” – Titu
Maiorescu, G. Ibrăileanu, N. Iorga, Mihail Dragomirescu, G. Călinescu, D. Popovici, C. Noica, T. Vianu etc. – sunt și nume ale unor contemporani.

 

Lucrare de referință și de sinteză, Dicționarul Enciclopedic Mihai Eminescu propus de cunoscutul eminescolog, acad. Mihai Cimpoi, completează în mod util bibliografia eminesciană, iar prin conținutul său integrator ni-l redă pe Eminescu în complexitatea personalității și a operei sale.

Versuri de Theodor Răpan, nr. 9(172), septembrie 2017
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

Theodor RĂPAN

SONET DE ADÂNCĂ TĂCERE

„Superbi colli, e voi sacre ruine…”

(Baldassar Castiglione)

 

Ruine sacre, voi, femei, în mine

Aprins-aţi focul şi mi-aţi dat Tartarul

Să-l tot îndur, cum nesfârşit amarul

Nu-şi schimbă gustul… Rău îmi e de bine!

 

Pleiada Romei fulgeră-n suspine,

Pierdut-am toga, sceptrul şi barbarul

Icar poet îşi scapără amnarul:

„Mizerele relicve” sunt puţine!

 

Coloşi pe viaţă, lacrime şi umbre,

Veniţi de-acum, cenuşa voastră râde,

Iar noaptea creşte în singurătate!

 

Bastardă-i Clipa, zilele – mai sumbre,

Clepsidra-ntorc, iubirea mea e gâde,

Sfârşitu-s-au tăcerile surate?

 

SONET DE ÎNFRĂŢIRE

                „Un pensier dolce è rimembrare, e godo…”

          (Raffaello Sanzio)

 

Mă-ntorc din drum aducerile-aminte,

Vorbesc tăcând cu-amară bucurie,

Mai mult nu cer! Şi altora le fie

Prea plinul plin! Vai, gura mea nu minte!

 

Dezleg la ochi parşivele cuvinte,

Să spună ele marea tragedie

Aşa cum fu – măcel şi Poesie,

Auguri-ţi spun, Amor – învăţ de minte!

 

Mă scapă-acum! La fel ca altă dată,

Plăti-voi preţul înmiit! Socoate,

Decât în laţ, mai bine-n libertate!

 

Că n-am răbdat şi am făcut-o lată,

Din rău în rău căzut-am, însă, poate,

Ştii tu vreun leac? Altminteri, nu-mi eşti frate!

 

SONET DE VICLENIE 

                „Amor, tu m’envesscasti con doi lumi…”

(Raffaello Sanzio)

 

În plasa ta sunt prins fără de voie,

Amor ştrengar! Am viaţa zălogită

Madonei mele! Doamne, în ispită

Căzui ca omul! Totuşi, anevoie…

 

Şi vruta mea a fost şi-a ei, nevoie

Nu fu să-i fac propunerea trăsnită,

Am mers furiş în Ios… Jefuită

Fu numai marea! Mergem înapoie?

 

E dulce jugul nimfelor de-o vară,

Strânsoarea lor mi-a betejit grumazul,

Sentinţa-i una: ştreangul, poate rugul…

 

Dar ce n-a fost?... În vis şi musca ară,

Morfeu scornit-a şaga! Uf, necazul

E c-am aflat la vreme vicleşugul!

 

                                                                                                   

SONET DE ÎMBĂRBĂTARE 

                „Poi che per mia ventura a veder torno…”

(Veronica Gambara)

 

Cum iar la voi revin cât noaptea-i mare,

Poieni aprinse, haturi par să-nvie

Şi n-am de-ales, bacante sunt o mie,

Se-adună-n gând foşnind… Le cer iertare!

 

Atâta farmec au, că nu-s în stare

Decât în cuşcă să le ţin!  Pustie

Rămas-ai tu-n genunchi, Melanholie!      

Să fugi de-aici, nu-i timp de-mbărbătare!

 

Veni-vei iar? Apusă-i suferinţa,

Ori glasul meu cerşeşte iar năpasta?

S-ajung bolnav în Lazaret? Smintire!

 

Din tot ce-a fost rămasu-mi-a credinţa,

Pogoară-ţi duhul, eu, pe lumea asta,

Am scris cu sânge totul din iubire!

 

 

SONET DE FĂRĂ SCĂPARE 

                „Divino in venustá fu Rafaello…”

                                                (Pietro Aretino)

 

Divin în toate-l cânt pe Raffaelle!

Michel Agnol mi-e martor, vorbăreaţa

Îmi face semn cu ochiul, dimineaţa

Îmi duc povara-n spate printre stele…

 

Căta-voi pricini iarăşi dragii mele?        

Lămpaşul ei îmi luminează viaţa

Şi-n crucea nopţii, dezmierdată, hoaţa

Îmi cere-ntruna să tot urc pe schele!

 

Nu-s doge, ştiu, nici slugă la dârloagă,

Respir splendoarea gurii ce nu tace,

Privindu-mă, un vifor mă pătrunde!

 

Abia acum pricep de ce mă roagă

Un dar să-i dau, căci nimeni n-o va face:

Să fug nu vreau, să mă ascund, n-am unde!

 

SONET DE ÎNSPĂIMÂNTARE

                „Papam habemus! Presto ogn’osteria…”

                                      (Pietro Aretino)

 

Strigat-am lumii tare: „Vrednic este!”

Pasquin, de sus, zâmbi-va! Altădată

Lipit de frunte i-aş fi pus îndată

Acest sonet – femeilor oneste!

 

Să râd nu pot, căci v-aş fi dat de veste

Că-s rău de fleancă şi n-ar fi iertată

O şotie, deloc nevinovată,

Păcatul meu şi-al ei să ni-l ateste!

 

Veni-vor dracii-n „danţuri şi în tumbă”,

Momit fiind, voi pune cep la gură,

Că-i vechi păcatul, baş-catâr e altul!

 

Şi vorba ta, din cioară o columbă

Nu pot să fac, întrec orice măsură!

Sentinţa vieţii ne-o va da Înaltul!

 

 

În umbra amurgului suspect (Alina Maria Nechita), nr.9(172),septembrie 2017
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

Alina Maria NECHITA

ÎN UMBRA AMURGULUI SUSPECT

 

Am cunoscut-o pe Diana Teodora Cozma în toamna anului 2012, când, îmboldite de acelaşi ideal şi împărtăşind dragostea pentru literatură, am devenit studente ale Facultăţii băimărene de Litere. Cu deosebită bucurie şi emoţie, am primit în luna iunie a anului curent, „în semn de preţuire şi respect” (cum însăşi poeta consemnează pe pagina întâi), primul său volum de versuri, Amurg suspect. Apărută în primăvara anului 2017 la Editura Eurotip din Baia Mare, placheta cuprinde 76 de poeme pe cât de sensibile, pe atât de nestăvilite în conturarea unor adevăruri fruste.  Cu o prefaţă semnată de prof. dr. Valentina Todoran, care vede în domnişoara Cozma „o veritabilă poetă, care păşeşte în drumul spre maturitate, ridicându-se deasupra lumii, fără a contrazice legile firii” şi cu o postfaţă realizată de jurnalistul Nicolae Pătruţ, lucrarea de debut promite să fie - precum susţine autorul postfeţei - „lumina de care avem nevoie, la marginea şi începutul cuvântului”.

Încă de la început, cartea frapează prin ineditul coperţii, care reprezintă imaginea unei poteci pietruite, ce duce spre asfinţit. O veritabilă metaforă a vieţii, calea către o nouă dimensiune, însă una supusă neîncrederii. Poezia care dă titlul volumului de versuri vine ca o lămurire asupra stării de suspiciune ce învăluie momentul finalului de zi sau/şi finalului de viaţă, prin extrapolare. În entităţi diverse, sentimentele încă domină şi conturează vitalitatea unor trupuri ce nu se lasă cu uşurinţă amăgite de moarte. Situată sub zodia „urâtei cu coasa”, creaţia Dianei Teodora Cozma, prezenţă dinamică şi plăcută, care, sub zâmbetul uneori disimulat, îşi maschează cicatricile sufletului, ascunde furtuna năprasnică a terorii de prăbuşire ireversibilă într-un neant care nu oferă niciun fel de garanţie: „Urâta cu coasa/se joacă fără milă/cu gândurile tale,/îţi sfidează vederea,/îţi tulbură somnul,/te umple de spaimă,/te ameninţă că te fură/şi că te aruncă/în prăpastia cu patimi/dacă încerci s-o alungi” (Urâta cu coasa, p. 22). Aşa cum în creaţia eminesciană Melancolie, cariul „bate încet într-un sicriu”, în universul imaginat de tânăra poetă maramureşeană, „termitele rodeau crucile răposaţilor noştri” (Eram legaţi, p.10), semnalând aceeaşi cale a ieşirii de sub tutela timpului. Dominată de atmosfera sumbră şi apăsătoare a descompunerii, lumea întreagă se subordonează umbrelor şi, ca atare, se lasă acaparată de crudul destin al întoarcerii spre anorganic: „cu râsul strâmb/cu ochiul mort/cu braţul sfâşiat/de hiene” (Umbrele, p. 8). Diana atinge, în scrierile sale, nuanţe ale simbolismului bacovian prin imaginea artistică a sufletului solitar ţinut captiv în „capela nefiinţei” şi obligat să-şi accepte zădărnicia, privind crispat în „oglinda deşertăciunilor” (Aveam un vis, Doamne, p. 14).

Pasionată de mitologie, poeta resimte acut nevoia omenirii de reîntoarcere la mit, de purificare a unei lumi invadate de vâlve, moire, cerberi şi „harpii răpitoare” (Crez, p.18). Chiar şi atunci când vine vorba de sentimentalismul specific cuplului, atmosfera devine grea, apăsătoare şi încărcată de elemente cavernoase: „zilele proaste, frigul/din carcerele întunecoase, mâncarea fără gust” (Sentimental, p. 71). Acest fenomen se justifică prin faptul că ceea ce poeta consideră ca fiind nevoia primordială, cuvântul, a fost lăsat şi el pradă descompunerii. În urma lui, craniilor solitare nu le rămâne decât să aştepte veşnica şi ireversibila stare de cufundare în odihnă.

Cu un prim volum presărat cu elemente de simbolism şi cu accente de onirism, în care ambiguul şi simbolul întunecat se împletesc într-un vis general al umanităţii, Diana Teodora Cozma promite să-şi continue demersul literar. Distinsă cu o serie de premii importante, fosta studentă a Facultăţii de Litere se dovedeşte o reală speranţă a liricii maramureşene. Poeta pentru care versul este o „călăuză spre apus” (M-am arătat vouă, p.16) admite că scrisul este pentru ea un adevărat mobil al vieţii, al parcursului lumesc, un tip de exprimare şi un mod de a fi: „aşa cum sunt/ cu ochiul rece şi mort/cu degetele rupte şi arse” (Ibidem), antrenând imparţialitatea şi detaşarea faţă de omenirea incapabilă să pătrundă trăirile zbuciumate ale eului liric.

          Volumul Amurg suspect merită pe deplin interesul lectorului pasionat de frumos şi, totodată, intrigat de misterele profunde ale nefiinţei, întrucât nu va dezamăgi nici cele mai pretenţioase expectanţe. Aştept cu nerăbdare şi publicaţiile viitoare ale Dianei Teodora Cozma, căreia îi doresc un parcurs literar însoţit mereu de muza inspiraţiei, susţinut de convingerea unei munci temeinice şi încununat de succese şi omagii.

 

 

Hamurile (Cornelia Petrescu), nr. 9(172), septembrie 2017
Sep 26, 2017 at 11:00 PM

Cornelia PETRESCU

HAMURILE

 

O iarnă grea s-a scurs de la faimoasa vizită1 pe care nu pot s-o dau uitării, pentru că nu trece o zi fără să ni se ceară să raportăm despre cum se îndeplinesc sarcinile stabilite la expoziţia aceea de neuitat.

Peste noapte, Ministrul Trifu, care înţelegea problemele tehnice şi accepta dialogul, e mutat pe un post de inginer la o fermă obscură din Bărăgan, unde vitele mor pe capete de frig şi din lipsă de hrană. Explicaţia ajunsă la urechile noastre despre această schimbare este formală: Din motive organizatorice şi urmare a unui continuu proces de rotire a cadrelor… Cine ştie dacă vom afla vreodată ce s-a petrecut cu adevărat în spatele uşilor închise? În lupta pentru adevăr, în care sunt şi eu un minuscul angrenaj, s-a pierdut enorm. Consecinţele acestei schimbări pot fi grave, presimt asta şi mă înfior. De ce oare atunci când neliniştea şi teama mă împresoară mă gândesc de îndată şi la Andrei, şeful meu? Oare numai pentru că funcţia îl face vulnerabil sau pentru că îl ştiu valoros? Oare intuiţia mea feminină presimte că prea multa lui gândire poate duce la un deznodământ disperat? Sau poate că alung adevărul şi ascund alături de această grijă şi un sentiment pentru omul care este Andrei? De altfel, de ce m-aş gândi la el cu mai multă îngrijorare decât la fostul Ministru Trifu? Nu mă pot împiedica să mă întreb: Oare cum îl pot ajuta? Ar trebui poate să-l fac să înţeleagă că nu este singur, că poate conta pe mine...

Şi iată că, printre cifre şi analize tehnice, aştern pe hârtie nişte versuri inspirate de filmul Hamurile, unul dintre puţinele filme bune scăpate în ultima vreme la televiziune, prin nu ştiu ce eroare a cenzurii.

În labirint de ziduri strâmte, lunecoase,

Te-ai trezit singur, trist, întemniţat.

Zadarnice-s: perseverenţă, râvnă, cap, ştiinţă…

Ţi-ar trebui mai bine catalige sau nişte frânghii de escaladat.

În jur ţipenie.

Iar cerul, hăt departe.

Apuci un sens şi te întorci mereu,

La zid te-aduce-un ham.

Te crezi scăpat, dar eşti mereu la locu’ de-nceput.

De-aici nu iese nimenea, gândeşti.

Şi gândul creşte, creşte,

Ajunge sus, pe creasta zidului, ba chiar o depăşeşte.

Atunci auzi o voce îmbufnată, dar poate salvatoare:

Hei! Ţi s-a-nfundat canalizarea? De ce mă inunzi cu gândurile tale?

Le am pe ale mele destule. Prea destule! 

Răspunzi:

Poate-mpreună, gând plus gând ajung la lună… 

Vocea, mai calmă, spune-acum:

Încerc să vin la tine, dar nu văd vreo fisură,

vreo scară sau alt drum… 

Într-un impuls de mult uitat arunci în sus un capăt de la ham

Iar eu îl prind, te-ajut şi eşti cu mine.

Zâmbeşti.

Zâmbesc.

Şi-alături noi dezlegăm misterul:

Din hamuri ţesem aripi ca să atingem cerul.

Împăturesc cu grijă foaia şi mă grăbesc spre sala de şedinţe, unde este convocată o analiză cu noul ministru care îl înlocuieşte pe Trifu.

Atmosferă destinsă. Constat cu plăcere că Andrei este invitat să ia loc la masa oficială, chiar lângă ministru. Analiza este serioasă, profesională. Când ajunge rândul Direcţiei tehnice conduse de Andrei, din care fac şi eu parte, se spun flatante cuvinte de laudă.

Pe acest fond, noul ministru face totuşi remarca:

- Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar sunt unele încercări de minimizare a sarcinilor trasate la expoziţia vizitată de Înaltul conducător în vara trecută.

          Tresar, înţelegând aluzia la răspunsurile cam sumare pe care le dau pe fişele de urmărire. Dar, ciulesc urechile, căci ministrul se adresează şefului meu:

          - Vă rog, tovarăşe Brad, să organizaţi o analiză serioasă a stadiului de îndeplinire a acestor sarcini. Rupeţi-vă câteva zile şi apropiaţi-vă mai mult de problemele uzinelor din ţară. De ce n-aţi organiza această analiză într-un combinat mare, ca de exemplu cel din B…? Luaţi cu dumneavoastră câţiva colaboratori, dintre care să nu lipsească tovarăşa Cosma, precizează ministrul, aruncându-mi o privire şi un zâmbet, care cunoaşte bine problemele.

          - De acord, răspunde Andrei, sobru ca de obicei.

          Tresar şi pipăi foiţa cu versuri. Un prim impuls de a o rupe în bucăţele este repede alungat de orgoliul poetului debutant, aşa cum mă autoironizez că aş fi. Când ieşim din sală şi fac alături de şeful meu câţiva paşi, un ceva neînţeles mă împinge să fixez foiţa împăturită pe dosarul cu lucrări care i-l înmânez.

          În următoarele zile atitudinea lui este ciudată. Am impresia că mă ocoleşte şi totuşi trebuie să plecăm împreună acolo unde a decis noul ministru.

*

          În această dimineaţă suntem unicii călători în compartimentul de clasa I la care avem dreptul pe lungi distanţe. Ne instalăm faţă în faţă şi tăcem. Atmosfera dintre noi este încărcată de un ceva nedefinit şi misterios. După un timp, care mi se pare infinit, îmi spune cu o voce gâtuită de emoţie:

          - Ioana, ştii că poezia ta se înrudeşte cu cele ale lui Sorescu? Ai mai scris până acum?

          Îmi spune pe nume şi mă tutuieşte pentru prima oară, dar răspunsul meu este scurt şi răstit:

          - Niciodată! Și jena de a-mi fi dezvăluit faţă de dânsul o pornire pe care n-o explorasem nici pentru mine însămi mă copleşeşte.

          - Aşa se risipesc în vânt sau se zăgăzuiesc în noi porniri şi talente ce ne-ar fi adus desigur multe satisfacţii. Mie, de pildă, mi-ar fi plăcut mult să fiu muzician. Dirijor de muzică simfonică. Dar a rămas un vis, deşi în capul meu dirijez ades orchestre imaginare şi ating perfecţiuni unice.

          - Deci sunteţi nemulţumit? Viaţa şi profesia nu vă satisfac?

          - De ce mai întrebi, doar ştii prea bine viaţa ce-o trăim... şi te rog să mă tutueşti, mi-ar face bine... Ce mă poate mulţumi în viaţa care sunt obligat să o accept? Hărţuiala zilnică? Acceptarea unei minciuni pe care încercăm zadarnic s-o petecim cu adevăr?

          - Dar copiii nu contează? Şi-apoi, după un timp în care îmi propun să dau curs invitaţiei de a-l tutui, îmi pun pe umeri aripile imaginare ce le meşterisem amândoi din hamuri. Dar eu, Andrei, eu nu contez deloc?

          Nu-mi putusem imagina că chipul lui măsliniu poate deveni atât de livid şi de încremenit. Şi tace. Gura se forţează parcă să spună ceva, dar din ea nu iese nimic. Trece un timp, care mi se pare fără sfârşit, până să mă impacientez:

          - Andrei! De ce nu vorbeşti? Răspunde!

          - Sunt viu. Sunt încă viu, deşi şocul acestei întrebări, care era bine să n-o fi pus niciodată, ca şi acest Andrei spus de tine după atâţia ani de când ne cunoaştem este, este…

          Nu mai continuă, în schimb deschide spre mine două imensităţi negre şi strălucitoare, care par să mă absoarbă acolo, în hăul dintre albul ce pare prea alb faţă de negrul scânteietor şi pleoapa inferioară.

          Mă reculeg cu greu până să-i spun:

          - Andrei! Azi m-au acceptat ochii tăi amândoi, căci până acum, la fel ca într-o poezie a lui Sorescu, pe care l-ai adus în ambianţa noastră, doar unul mă accepta, în timp ce celălalt mă alunga.

          - Dar era firesc să fi fost aşa. Unul este ochiul eului meu, al sufletului meu, iar al doilea este ochiul de pază, al raţiunii şi al prudenţei. Întrebarea ta m-a făcut să uit ochiul de pază, care a făcut de îndată prostii. Dacă tu nu contezi? Ce-ţi pot spune decât că pentru mine tu eşti un neaşteptat şi intangibil dar. Să mă pierd în platitudini, spunându-ţi că sunt gelos pe Sorescu, care te inspiră? La ce bun?

          - Dar nu-s platitudini, Andrei!

          - Dacă ai bunătatea să spui că nu-s platitudini, ştiu că ai şi capacitatea să accepţi că sunt interdicţii. Interdicţii totale, pe care până acum le-am respectat, iar tu, cu poezia ta şi cu întrebările tale, faci să le nesocotim.

          A devenit nervos şi îndârjit. Începe să fumeze şi, fără să-l întreb, iau şi eu o ţigară din pachetul lui, iar el îmi oferă foc menajând cu gingăşie, în mâinie mari, care îi tremură, flăcăruia pâlpâietoare a chibritului.

          După ce ţigările s-au transformat în scrum, mai trece un timp până să rup iar tăcerea:

          - Nu poate fi interzisă vibrarea la unison a fiinţelor umane, Andrei. Ar fi de neîngăduit să ignorăm asemănarea dintre gândirile noastre. Crezi că poate fi ceva mai important şi în acelaşi timp frumos şi nevinovat ca această comuniune? Crezi că au mai multă valoare gesturile blazate care leagă grotesc, vinovat şi netrainic atâţia indivizi din jurul nostru decât această contopire, de multă vreme presimţită?

          - Vezi tu… Ştiu că nu am acces la acel tot la care visează orice muritor... Între noi n-ar fi fost nici falsităţi, nici indecenţe, blazare sau netemeinicie. Dar n-a fost să fie. Suntem obligaţi să ne mulţumim cu puţinul care ne este îngăduit, dar şi acesta poate să ne aducă destule necazuri... 

          - Oare ai şi tu impresia că această binevoitoare expediere a noastră într-o misiune de durată şi în locuri pitoreşti este de fapt o provocare care are ca scop să ne compromită?

          - Nu am impresia, ci certitudinea. Şi dacă nu erau versurile tale, nu lăsam să se strângă mai tare laţul mişeliei. Dar oricum nu putem înrăutăţi prea mult lucrurile. Schimbarea lui Trifu este fatală pentru mine, orice aş face, ăştia mă elimină. Nu de puţine ori am contrariat cu idei ieşite din aliniament. Mi-e teamă şi pentru tine, ai mai trişat pe alocuri cu răspunsurile la sarcinile stabilite la formidabila expoziţie de anul trecut şi ai văzut bine că nu a scăpat mai marilor zilei.

          Dialogul liber în care ne-am lăsat antrenaţi  pare să fi pecetluit posibilitatea rară de a putea depozita unul în altul gânduri şi frământări rămase până acum nerostite şi fără răspunsuri.

          - Mă simt părtaş neputincios la această cădere ireversibilă, la această instalare a mişeliei, cum i-ai spus tu. Nu rareori îmi reproşez că am părăsit uzina în care lucram alături de clasa muncitoare şi puteam să devin portdrapelul ei atunci când lucrurile ar fi devenit coapte. Conştiinţa acestei trădări mă frământă neîncetat.

          - Uite că nu-i afinitate totală de gânduri. Eu nu cred că ai dreptate. Atât timp cât ai avut responsabilitatea unei făbricuţe şi a unui grup restrâns de oameni de cultură medie şi mai ales sub medie, ce ai ştiut tu despre minciuna ridicată la rang de politică de stat? Şi dacă ai fi ştiut, ce ai fi putut face acolo? Cu cât eşti mai sus în ierarhie, cu atât cresc şi posibilităţile de acţiune. Ce poate face azi inginerul mecanizator Trifu faţă de ministrul Trifu, cu toate că fondul lui uman a rămas acelaşi? O, dar în cazul lui Trifu nu vom şti niciodată…

O tristeţe densă, aproape palpabilă, îl copleşeşte, iar eu încerc să îi abat atenţia spre alt subiect:

În cazul ăsta, tu crezi că am greşit refuzând Academia „Ştefan Gheorghiu”2 şi că trebuia să fiu pe locul acela eu, iar nu Sanda?

Academie… Ce pângărire… Nu, nu ai pierdut nimic. Pentru oligarhia de partid în care te lansează această pretinsă academie îţi trebuie fie o doză apreciabilă de nesimţire şi prostie, fie de superficialitate şi servilism dublate de oportunism, de dorinţă de parvenire cu orice chip. Un om integru nu are ce căuta acolo, căci nu poate accepta duplicitatea şi mai devreme sau mai târziu poate deveni o ruină, un jalnic automat sinistru, care este scuipat peste bord. Am fost încercat şi eu cu astfel de propunere tentantă… 

-         Deci ai refuzat şi tu… academia?

-         Da, şi asta nu se uită şi nici nu se iartă.

-         În cazul Sandei nu se poate acuza în niciun caz prostia. O cunosc bine, am lucrat cu ea, ştiu că este isteaţă şi eficace.

-         A, nu! Dar întrupează bine celelalte calităţi: superficialitatea şi oportunismul… Ba mai este şi o a treia, a cărei enunţare aparţine inspectorului Boca şi îţi cer scuze pentru vulgaritatea ei. Ştii ce a spus când nu tu, ci ea a acceptat înalta şcoală?

-         ?

-         Că nu se miră, pentru că la judeţeană au nevoie de curve cu diplomă, ceea ce cred că se potriveşte…

-         Doar nu crezi că Sanda...

-                   Ba bine că nu! La un pahar, între bărbaţi se află multe…

-         La un pahar?

-         Da, căci mai beau dacă vrei să ştii şi poate să nu-ţi mai par decât parodia imaginii prea bune ce se pare că o ai despre mine. În fond, fiecare are nevoie de un refugiu, dar de când fetiţa mea a început să înţeleagă şi să îmi arunce priviri şi întrebări acuzatoare, evit cât pot escapadele.

Ca să îl abat de la subiectul delicat, mă agăţ de primul cuvânt care îmi vine în minte.

 

(Din romanul manuscris Conştiinţe captive)

 

1. Referire făcută la o vizită „de lucru” a cuplului prezidenţial
Nicolae şi Elena Ceauşescu.

 

2. Academia „Ștefan Gheorghiu”, creată în anul 1945 de Partidul Comunist, avea ca scop pregătirea cadrelor de conducere a activităţii politice din România în perioada 1945-1989.  

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 71 - 80 din 1969

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.