top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Cetatea din afară, cetatea dinăuntru (Delia Muntean), nr.11-12(186-187),nov-dec 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 

Delia MUNTEAN

CETATEA DIN AFARĂ,

CETATEA DINĂUNTRU

 

          Într-o epocă efervescentă cum e a noastră, exprimarea individului capătă adesea vizibilitate cu cât e mai vehementă, mai polemică. Dintr-o atare perspectivă, un discurs prea elegant, o abordare văduvită de incisivitate și de judecăți absolute, irevocabile pot eclipsa profunzimea comentariului și inhibă reacția publicului. Devine o întreprindere aproape riscantă să ieși în lume cu o carte ce trădează un dialog constructiv, tonic între autor și obiectul supus cercetării. Căci astfel se dovedește ultimul volum al Simonei-Grazia Dima: Copac în cetate. Eseuri și comentarii critice (Editura Academiei Române, București, 2017).

          Capacitatea de a formula energic un verdict care să fie ulterior îmbrățișat întocmai de public nu trebuie însă absolutizată. Cititorul (mai mult sau mai puțin competent) care deschide o carte de critică a fenomenului literar și se deschide, la rându-i, înaintea ei ar trebui să descifreze el însuși în mișcarea cuvintelor semnele capabile să-i înlesnească o posibilă ierarhizare. Să-și ofere sieși satisfacția spirituală de a împleti pe cont propriu experiențele și perspectivele, bulversând sau confirmându-și opiniile, stimulându-le astfel să lucreze în întreaga lor complexitate.

          Este îndeletnicirea la care ne îmbie de ani buni Simona-Grazia Dima. Stau mărturie eseurile și comentariile adunate în volumele Labirint fără minotaur (2008), Blândețea scorpionului (2011), Micelii solare (2014), precum și în tomul publicat anul trecut. Astfel, în cea din urmă carte – fie că se ocupă de scriitorii români (M. Eminescu, E. Cioran, Ion Pop, Gh. Grigurcu, G. Bacovia, G. Chifu, S. Damian, I.P. Culianu), fie de cei aparținând altor literaturi sau cunoscuți de publicul larg datorită implicării lor în alte domenii (Nicolae Mavrocordat, Athanasios Hristopoulos, Benjamin Franklin, Henry Adams, Michel Leiris, Aleho Carpentier, Miguel Angel Asturias, Juan Rulfo, Gabriel Garcia Márquez, T.S. Eliot, al-Hallãg, William Ross, Konstantinos Kavafis, Jorge Luis Borges, Alan Brownjohn, Antonio Della Rocca, George Szirtes, Peter Ackroyd, Eugène Delacroix, Rainer Maria Rilke, Marina Țvetaieva, Boris Pasternak, James Joyce, Yorgos Seferis, Francine Prose, Amos Oz, Savador Dali) – autoarea știe să exploateze acele dimensiuni ale operei și ale personalității lor care să capteze, să provoace sensibilitatea intelectuală a cititorului, relevând cu rafinament anumite sensuri ori sugerând piste de interpretare, însă (așa cum spuneam) fără obsesia încremenirii lor definitive.

          E conștientă că fiecare epocă operează cu grile proprii de lectură, că se raportează în mod diferit la produsele artiștilor contemporani, cât și la realizările estetice ale veacurilor apuse. Tocmai de aceea, cu toată reverența înaintea creației autentice, exegeta – pe urmele lui T.S. Eliot, cel din eseurile Hotarele criticii și Ce este poezia minoră? – după ce capitulează în spațiul operei, după ce îi surprinde armătura ideatică și o conectează la neamurile sale livrești, mai mult sau mai puțin îndepărtate, își domolește cu grație pledoaria, lăsând cititorul să extragă el însuși elementele care să configureze sentința. Nu laudă hiperbolic și nu taie capete. Doar expune – competent, cu deferență. Precum copacul în cetate, preferă „să schimbe lumea din jur prin tropisme discrete, prin frăgezimea frunzelor și prospețimea miresmei și acordă, magnanim, protecția umbrei sale celor obosiți sau rătăcitori” (Cuvânt-înainte).

          Într-un eseu despre Eminescu-prozatorul, semnatara, observând că, în ultimele decenii, acesta „nu mai constituie un model unanim acceptat”, se întreabă care este, de fapt, norma și cine atribuie valoarea. Individul postmodern, sedus de relativism și superficialitate, nu prea dispune de răbdarea necesară studiului temeinic al operei eminesciene și al ambianței în care scriitorul a trăit și a creat. De altfel, generațiile mai noi contestă și alte nume din canonul literar autohton (și nu numai), supralicitat în manualele de școală și de anumite opțiuni ideologice. În ceea ce o privește pe Simona-Grazia Dima, observăm că admite banalizarea în timp a unor formule prea des invocate, însă condamnă demolările inutile în numele unor criterii concurențiale, venite dinspre medii ce nu au tangență cu literatura ori datorate neputinței de a situa onest valoarea în cronotopul care i-a dat naștere. „Încercările de a coborî de pe un soclu imaginar profilurile artistice exemplare – găsim notat la pagina 12 – provine dintr-o optică de o vulgaritate care te îngheață. Indică o disponibilitate insațiabilă spre cruzime, violență, spre uciderea celuilalt, văzut ca oponent, din necesitatea primitivă a statuării (până și în artă sau pe tărâmul ideilor!) unui învins și a unui învingător – dihotomie specifică unui mental ce n-a știut și nu știe nici acum să trăiască decât pur biologic și prin prelungirea sa, politicul.

          Din aceeași perspectivă, individul contemporan poate privi cu reticență rămânerea în țara noastră, în vremuri destul de tulburi economic și ideologic, a indianistei Amita Bhose (din 1959 până la moarte, în 1992) – profesoară care, din dragoste pentru cultura română, pentru Eminescu îndeosebi, și-a părăsit familia bengaleză, alegând să locuiască într-o cameră de cămin studențesc din București și să îndure frigul, foamea, întreruperile de curent și spaimele cu care ne-a blagoslovit regimul comunist (v. Proza eminesciană prin filtrul filosofiilor Indiei). Simona-Grazia Dima îi apreciază abnegația și conștiinciozitatea, chiar dacă recunoaște că lucrarea acesteia, Proza literară a lui Eminescu și gândirea indiană (publicată în 2010 la Editura „Cununi de stele”) „nu este o carte care să aducă revelații de fond deosebite ori dezvoltate până la capăt, nici nu este, măcar, sclipitor scrisă (dar este scrisă în românește!)”. De altfel, eseista consideră că relația scriitorului român cu indianismul ar trebui reexaminată, cu accent pe amprenta artistică, nu pe cea științifică.

Despre influența spiritualității indiene asupra creației lirice vom găsi unele considerații ceva mai încolo, în studiul Eminescu, Schopenhauer, „Vedanta”, unde Simona-Grazia Dima delimitează pesimismul „înalt filosofic, metodologic” de cel „mărunt psihologic sau afectiv” și îndeamnă la reevaluarea „maleficelor” urme schopenhaueriene. Asta înseamnă că versuri precum „Căci e vis al neființei universul cel himeric” ori „Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi” trădează mai degrabă o viziune optimistă, datorată posibilei reîntoarceri la sinele dinaintea creației, la miezul divin.

În aceeași secțiune a volumului – Literatură română – găsim eseuri referitoare la poeții contemporani Gheorghe Grigurcu (Echilibrist între extreme), Ion Pop (Bravura luptătorului solitar) și Gabriel Chifu (O fluidă unitate a Ființei). Apropierea de cel dintâi se realizează printr-o panoramare a localității Târgu-Cărbunești (extrasă dintr-o convorbire cu Laura Pavel –
v. O provocare adresată destinului, 2009), pentru a se opri apoi la câteva semnificații ale titrării volumului Extemporale (2011), de care se ocupă eseista. Apelând la etimologie (ex tempora), ea descoperă în titlu „o aluzie la abstragerea poetului din timp și efemeritate […], prin luciditatea privirii și gravitatea întrebărilor puse”. Consideră că fiecare poem al lui Gheorghe Grigurcu dezvoltă virtuți de text programatic, reliefând puterea cuvântului scris, precum și „uriașa încredere în trăirea poetică, una aristocratică, har rarisim, aproape extinct astăzi”. Aceeași credință în poezie o surprinde și în versurile lui Ion Pop (volumul avut în vedere fiind Casa scărilor, 2015); pentru poetul-profesor, artistul are menirea de a metamorfoza o realitate adesea stânjenitoare, dureroasă, precum și de a reapropia de poezie generațiile tinere. Din lirica lui Gabriel Chifu (cu referire îndeosebi la
vol. Ploaia trivalentă, 2015) reține „flexibilitatea discursului, bogăția ideatică și imagistică”, luciditatea cu care scrutează nerânduiala și netemeinicia cotidianului. Iată o afirmație care ne rămâne în minte: „Poezia, în esență un dar discret, trebuie degustată în tăcere, în spații protejate”... Vorbesc aici eseista și poeta Simona-Grazia Dima.

Cu încântare și cu certe beneficii spirituale se parcurge partea a doua a volumului – Literaturi străine –, unde autoarea zăbovește asupra unor personalități mai puțin cercetate de critica literară autohtonă. Un portret memorabil îi creionează, de pildă, primului domnitor fanariot din Țările Române, valorificând cu precădere monografia semnată de profesorul universitar Jacques Bouchard din Montréal – Nicolae Mavrocordat. Domn și cărturar al Iluminismului timpuriu (1680-1730) –, apărută în limba română în 2006 la Editura Omonia din București. Sunt scoase în evidență preocupările culturale ale domnitorului poliglot (bibliofil, savant și scriitor) – dimensiuni ce obligă la reconsiderarea perspectivei asupra fanarioților („văzuți exclusiv ca niște personaje corupte, cu moravuri ambigue”). Ce a lăsat după el cărturarul Nicolae Mavrocordat? Printre altele: complexul monastic Văcărești, dotat cu una dintre cele mai renumite biblioteci din sud-estul Europei; o vastă corespondență cu intelectuali din Occident; tratatul Despre îndatoriri (manual de legislație „îndrăzneț pentru epoca sa”); romanul filozofic Răgazurile lui Filoteu. Mai aflăm că domnitorul studia zilnic presa și literatura lumii. „O făcea la ora siestei de după prânz, când boierii autohtoni trăgeau un benefic pui de somn”.

Un scriitor grec cu impact asupra culturii române a fost Athanasios Hristopoulos, absolvent al Academiei Domnești din București, iar apoi al universităților din Buda și Padova. A fost dascălul particular al beizadelelor domnitorului Alexandru Moruzi, judecător și membru al Divanului Domnesc în vremea lui Ioan Vodă Caragea. A redactat câteva capitole din Regulamentul Organic. A scris poeme satirice, erotice și bahice, imnuri și prima gramatică grecească în limba vorbită (tratat care l-ar fi inspirat pe Ion Heliade Rădulescu în redactarea Gramaticii sale). Versurile lui, grecești și românești (tălmăcite de I.H. Rădulescu, Grigore Alexandrescu ori Mihai Eminescu), circulau în manu-scris, fiind răspândite, printre alții, de Anton Pann, fără menționarea numelui autorului.

Două studii dedică Simona-Grazia Dima americanului T.S. Eliot, laureat al Premiul Nobel pentru Literatură în 1848: unul – criticului și eseistului, iar celălalt – poetului. Să zăbovim o clipă asupra celui dintâi. Punctul de pornire îl constituie volumul Eseuri alese. Critica literară (Humanitas Fiction, 2013), în care sunt problematizate dimensiuni ale peisajului literar din vremea autorului. Sesizăm modernitatea aprecierilor, corelația între ambianța socială și practica artistică, departajările emoție personală – emoție estetică, artă – realitate, rolul formator al criticului (dator să sporească autonomia cititorului prin evitarea etichetării, a „violenței verdictelor”). E paradoxal însă faptul că, atunci când se desolidarizează de anumiți scriitori, T.S. Eliot se comportă precum un „prădător oceanic aflat la mare adâncime, unde administrează mușcături letale”: în gândirea lui Shelley „domnea confuzia”; scrisul lui Baudelaire abundă în „grohotiș romantic”, poetul fiind „un cârpaci în comparație cu Dante”; Valéry „merge cu introspecția până la a ucide poezia însăși”, iar Hamlet i se pare total neizbutit din punct de vedere artistic...

Ne-a reținut în mod cu totul aparte atenția eseul alocat poetului persan al-Husayn bin Mansur bin Mahammã (858-922 d.H.), cunoscut sub numele al-Hallãg („dărăcitor al tainelor”). Textul debutează cu o întâmplare adevărată, povestită de un arabist român. Acesta, căutând într-o librărie din Bagdad scrieri aparținând misticului executat acum mai bine de o mie de ani, constată stupefiat că poemele sale circulă și astăzi pe ascuns, copiate de mână.

Se spune că poetul a rătăcit prin lume propovăduind credincioșilor îndemnul de a-l căuta pe Dumnezeu în propria lor inimă. Cuvintele fiindu-i considerate – la vremea aceea – blasfemie, a fost azvârlit în temniță, pentru ca peste opt ani să fie torturat și ars pe rug. „Cenușa i-a fost aruncată în fluviul Tigru, iar cărțile confiscate de peste tot ori puse pe foc, inclusiv cu trupul său, iar postum supuse unui embargo total, căci librarilor li s-a interzis să le vândă, încât oficial nu au mai existat scrieri de-ale sale”. Totuși, câteva fragmente din Divanul (Poeme mistice) se găsesc la ora actuală și la dispoziția publicului din România, în traducerea Georgianei Nicoară.

Cu profit se mai pot citi în volumul Simonei-Grazia Dima comentariile dedicate poeților J.L. Borges (cu îngemănarea inedită între ludic și sapiențial, între teroare și extaz, între ființă și neființă), Antonio Della Rocca (autor cunoscut personal de către exegetă, care a tradus ea însăși câteva poeme în limba română), George Szirtes (poet britanic, de origine ungară, cu o creație puternic amprentată de exil, de anii petrecuți în totalitarism și de amintirea Budapestei natale) ori Peter Ackroyd (care descoperă clipe de liniște numai în artă, în cuvinte și ritmuri, fiindcă în viață „cele mai bune lucruri se fac fără cuvinte”).

O vizită la Muzeul Delacroix îi prilejuiește Simonei-Grazia Dima contactul cu paginile de jurnal ale pictorului – selecția scoasă de Editions Mille et Une Nuits în 2007, diferită pe ici-colo de versiunea românească (1965), a lui G. Oprescu, din cauza constrângerilor ideologiei comuniste. Autoarea e impresionată de notațiile în care diaristul dezbate raporturile dintre etic și estetic, dintre diversele ramuri ale artei.

***

În cetatea păstorită de Simona-Grazia Dima, zvâcnesc spre înălțimi și alți copaci, de varii esențe, tânjind fiecare să-și aplece răcoarea spre cât mai mulți călători. Își iau nutrienții din pământ și îi preschimbă în hrană pentru minte și pentru suflet. Ne-ar plăcea să credem că și pe ei se sprijină templul. Că – poate – îl vor salva cândva. Sau, cel puțin, nu vor lăsa să piară frumusețea spiritului. A cetății dinăuntrul fiecăruia.

 

 

 

Augustin Buzura. Stilul prozei, nr. 11-12 (186-187), nov-dec 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

Ion BĂLU

AUGUSTIN BUZURA. STILUL PROZEI

 

          Psihiatrul Mihai Bogdan din Absenții (1970) nu este un simplu medic, ci un intelectual cultivat, cu o arie semnificativă de lecturi, specializat într-o ramură de vârf a medicinii. Studiile sale – însușite și prezentate de directorul institutului la congrese internaționale – au avut un relevant ecou printre specialiștii străini. Personalitatea, profesiunea, relațiile interumane și structura psihică ale medicului sunt construite pe două voci interioare, permanent interferente și constant fracturate prin elipse, subînțelesuri conversaționale, implicături și discontinuitate temporală. O voce a timpului prezent conturează trăiri, sentimente și senzații, formulează întrebări și ipoteze, se revoltă împotriva sistemului și a lumii în care trăiește ireversibil. Alta, a timpului reactualizat de memoria involuntară, cufundă instanța narativă în apele trecutului până în pragul adolescenței. Peste rememorările medicului se suprapune, vehementă, vocea profesorului de istorie din camera vecină, despărțită de a naratorului numai de o ușă cariată.

          Prin aluviunile analeptice, selectate de pe feluritele paliere ale trecutului, primele două voci conturează un bildungsroman ce proiectează personalitatea lui Mihai Bogdan pe dimensiunile sociopolitice ale epocii; a treia recreează revolta unui intelectual ieșit din închisorile comuniste, care constată că viața lui nu mai are niciun sens.

          Competența lingvistică

          În spațiul imagistic creat de cele trei voci narative, se decantează o tensionată densitate evenimențială și o profunzime psihologică deasupra mediei. Competența lingvistică, aptitudinea de a produce enunțuri sintactice printr-o personală remodelare a limbii și a imaginilor artistice își pun inconfundabila amprentă stilistică asupra romanelor lui Augustin Buzura. Asemenea creatorului său, personajul narator are o cultură implicită a limbajului, construită pe o competență identică și o performanță imagistică asemănătoare cu a personajelor imaginate de Camil Petrescu în romanele lui interbelice.

          Naturalețea, concizia, claritatea, corectitudinea, proprietatea structurilor lexicale și morfosintactice transmit nu numai concretețea imaginilor artistice, ci și dinamica ideilor. Conotațiile și devierile constante, reflecțiile individualizate și semnificațiile subtextuale încorporează și valori plastice: o eufonie distinctă, o melancolie a evocării, disperări emoționale, năzuințe frânte, dureroase tensiuni psihice și aspirații cu neputință de realizat într-un stat totalitar.

          Nostalgia amară a trecerii timpului din versurile eminesciene „Cu mâne zilele-ți adaugi, / Cu ieri ziua ta o scazi / Și ai cu toate astea-n față / De-a pururi ziua cea de azi” formează  substanța meditației lui Mihai Bogdan asupra propriului destin. Asemenea lui Eminescu, el actualizează  o pagină de filosofie schopenhauriană. După moartea Magdalenei, timpul se revarsă asupra prezentului „aproape alb”, „cu nicio rană vindecată”. Rememorările devin toate „înfățișări ale timpului trecut”, timp fluid, interior, de durată proustiană. „Tot în azi” se integrează viitorul: „Și el o adunătură de prezent, iar orice imagine se leagă de el (...) nu este și nu poate fi decât o materializare a timpului prezent, a zvârcolirilor mele într-o semiobscuritate dură”.

          Retorica

          Stilul – constata Gérard Genette în Fiction et diction – este „înfățișarea limbajului, oricare ar fi el”. Din acest motiv, structurile stilistice nu sunt totdeauna perceptibile. Receptarea lor presupune „un minimum” de cunoaștere teoretică a tropologiei și a stilurilor funcționale, o competență similară cu a naratorului, fiindcă „nu există savoare fără oarecare știință”. Așa se explică pentru ce critica literară a glosat despre „lipsa de stil” a prozei lui Augustin Buzura, despre „limbajul greoi”, „pagina cenușie”, „curgerea dificilă”, „lipsa de fluență a frazei” etc.

          Însă în Absenții se distinge o retorică individualizată, nesesizată până acum. Fraza romancierului este alcătuită dintr-un strat material, format din cuvinte și procedee retorice, din înlănțuirea relațiilor sintagmatice în construcții referitoare la un eveniment, o situație, o atitudine, dintr-un conținut și o semnificație. Astfel încât stilul devine – cum observa Andrei Pleșu – „valoare de cunoaștere, convertită în valoare de expresie”. Funcția figurilor poetice incluse în discurs constă în relevarea fracturii existente, la nivel intertextual, între limbajul oficial, anchilozat în clișee propagandistice, și realitatea extralingvistică. Iar constituenții tropologiei – semne, lexeme, sememe – degajă, în context, distincte semnificații colaterale. Frecvența poliptotonului substantival, verbal și/sau adjectival rămâne, sub acest aspect, semnificativă. Subordonat figurilor de repetiție, format din reiterarea formelor flexionare ale aceluiași cuvânt, tropul este construit prin repetiții lexicale și aliterații consonantice: „Poate că aș înghiți o bombă atomică sau o bombă de bombardament, aș dormi bombănind bombănituri, căci altfel nu faci decât să te întrebi întrebări întrebate de întrebători, deși până la urmă toate sunt vorbe, vorbe, vorbe, lua-te-ar dracu...”. prin amplificarea efectului de insistență, armonizarea lexicală, fonologică și morfosintactică au drept efect imediat parodierea rutinei cotidiene și a stereotipiei ideologice.

          Figuri poetice asemănătoare: „convins de convingeri”, „scopul gândirii gândurilor mele”, „ce aiureală aiurită”, „trebuie neapărat să-mi amintesc de felul în care m-am pomenit modelat, de miile de ani pierduți, cugetând cugetări gata cugetate” etc. – dezvăluie similare semnificații existențiale.

          Alcătuită din cuvinte cu sonoritate analogă paronimelor, parcheza se încadrează în sfera analogiei și a similitudinii: „Mă voi așeza pe scaunul numărul 1 pentru că sunt un Nimic lucid, conștient... Scaun, masă, scaun, schiaun...”. Vocea narativă imprimă astfel cuvintelor un sens explicit și un altul intenționat implicit, încât parcheza se transformă într-un strigăt de disperare, provocat de condițiile materiale sordide în care medicul este nevoit să trăiască.

          Atras de investigarea spațiului psihologic la felurite niveluri, Augustin Buzura coboară în profunzimile psihismului cu ajutorul comparației, utilizând tehnica lui Camil Petrescu: „Folosește, când vrei să te explici, comparația. Încolo nimic”, îl sfătuia naratorul pe Fred Vasilescu în romanul Patul lui Procust. Datorită spectrului imagistic ilimitat, comparația rămâne un constant modelator al expresivității. Între comparatul format din verbe restrictive și subordonatele comparate se stabilește un raport descensiv, consecința unui act ilocuționar directiv: „profesorul intenționa să mă oblige să mă simt la fel de mic ca el, să tragă între noi un penibil semn egal”. Deseori, comparatul este selectat din domeniul afectelor, iar comparatul, concret: „Auzeam numai râsul prelung, trist, ca o sirenă de alarmă”. Alteori comparatul este alcătuit dintr-o adițiune de imagini: „Eram ca niște aparate hipersensibile în care un singur firicel de praf poate să producă dereglări uluitoare”.

          Comparația de egalitate poetică reluată, împreună cu antonomaza, figura de repetiție prin care un substanbtiv comun este folosit ca nume propriu, reliefează suplimentar incompetența, demagogia și inaptitudinea creatoare ale directorului de institut: „Dacă, în sfârșit ajungem la pasărea din gard și suntem destul de încăpățânați să ajungem, nu ne mai ajută mintea, suntem hodorogiți și obosiți, îmbătrâniți prematur, egali cu toți Poenarii...”.

          Prin epifenomen, trop de insistență, naratorul scoate din finalul sau din radicalul cuvântului una sau mai multe secvențe fonice, pe care le repetă, accentuându-le suplimentar: „sfârșit-șit-șit”, le fragmentează până la vocală: „cuvinte-inte-eeee” ori le parazitează prin reducerea la o silabă stereotipă, urmată de o interjecție onomatopeică: „rațiune-rație-ra- sfârrr”. Procedeul, introdus și de Nichita Stănescu în poezie, cufundă în derizoriu lexicul sentențios al viziunii comuniste despre lume.

          Recursul la repetiție prin poliptoton, substituție prin antonomază, ambiguitatea degajată de parcheză, expresivitatea comparației, insistența inclusă prin epifenomen, dar și prin trăsăturile imanente ale altor tropi: metaforă, asindet, antiteză, paralelism, climax anaforic ș.a., Augustin Buzura imprimă cuvintelor semnificații ce nu le sunt proprii. Prezența lor de-a lungul întregii acțiuni alcătuiește o structură de adâncime semnificativă a textului. Romancierul pare că se joacă. Dar jocul are o gravitate intrinsecă. Tropii și explorarea semanticii lor ludice sunt accesorii ale problematicii epice, conștient folosite, cu scopul de a crea un efect de inaderență la valorile ideologiei comuniste.

          Intertextualitatea

          La accentuarea derizoriului contribuie solidar intertextualitatea, realizată prin includerea în frază a numeroase fragmente ludice din folclor sau din jocurile copiilor: „nu-mi pică decât cărți mărunte, zărurele, și m-am săturat de ele, foaie verde de cucută, șapte fete ș-una slută, eu trebuie să dorm...”. Limbajul agramat al activiștilor de partid interfera cu fluxul sonor al repetițiilor lexicale și cu monotonia exasperantă a propagandei oficiale: „Jos cu cei ce vor război: jos!, jos! Eu pup poala popii popa pupă poala mea”; „Tovarăși, din punct de vedere oricât propun că ați înțeles. Hei rup. A-la-la-la”. Includerea amplifică expresivitatea frazei, iar intenționalitatea are o dublă consecință: transgresează realitatea extralingvistică într-un registru burlesc și ironizează limbajul ideologic cotidian. Intertextualitatea adaugă relatării o notă halucinantă de stranietate, iar, altădată, o hiperluciditate a trăirii și a observației, prin care naratorul se adresează deopotrivă imaginației și sensibilității naratarului. Punctele de suspensie și interjecțiile onomatopeice dramatizează imaginile, creând un sentiment de încordare și tensiune interioară. Menționez, sub acest aspect, secvența înmormântării. Împreună cu alții, naratorul duce pe umeri un sicriu. Plânsul sfâșietor, propozițiile rituale bolborosite de preot se suprapun peste sunetul obosit al clopotului, se intersectează cu melodia populară răspândită prin difuzoarele orașului, cu zgomotul pașilor pe caldarâm, cu durerea fizică și psihică a naratorului: „Tac... tac... tac... un pas... alt pas... încă un pas... umerii o să cedeze... pământul... mâinile pe pământ... Bang... Bang... păi când era, păi când era să trec la Ooltu... tac... tac... nu încă, nu mă doare... totul e durere sau nu există durere... Odihnește, Doamne, durerea... nu, poate că numai brațele, umerii, genunchii pot să doară... să trec la Oooltu... trebuie să rezist...”. Derulate periodic și suprapuse în memorie de nenumărate ori, imaginile creează o trăire ambiguă: Cine se află în sicriu? „Fata... Magdalena? Eu?... Eu cărându-mă pe mine însumi!”.

 

          Confesiune și relatare apersonală

          Naratorul trăiește constant scindarea personalității, provocată de un antagonism psihotic, diferend „profund ancorat în sufletul omenesc” – observa Otto Rank, analizând prezența „dublului” în literatura universală. Mihai Bogdan sesizase cu multă vreme în urmă dualitatea personalității sale: „eram, mai ales în momentele de oboseală – și acasă veneam întotdeauna obosit, enervat – victima propriilor mele complexe și nemulțumiri, a dublei existențe interioare”. În omul „viu, plin de energie – remarca Otto Rank – există un oaspete străin, un dublu mai slab, celălalt eu al său sub formă de Psyche”, prezență deseori contradictorie. Deseori, instanța narativă are sentimentul că realitatea extralingvistică este receptată „de un străin, un străin ce se fixase trainic în mine și mă neutralizase”.

          Scindarea se produce și în structurile sintactice, Augustin Buzura fracturează confesiunea analitică a personajului prin introducerea a două pronume diferite în interiorul aceleiași fraze: „eu” devine „el”, vocea subiectivă se transformă într-o relatare apersonală, neutră, la persoana a treia: „Aș fi vrut să mă admir, dar deodată, deosebit de clar mă îndepărtai iarăși de mine, auzise cu o neobișnuită neliniște zbârnâitul amețit al soneriei și, pentru a evita oboseala epuizantă, nelipsită după fiecare somn sau stare de veghe, automat, prins parcă într-o competiție cu el însuși, începuse să-și spună, de zeci de ori, exasperat, că trebuie să doarmă”. 

          După primele trei propoziții rostite la persoana întâi, identificabilă prin referința deictică „eu”, inclusă în desinența verbelor, naratorul introduce pe un spațiu limitat la alte câteva enunțuri perspectiva impersonală, mediată de conștiința unei priviri din exterior. Revenirea la persoana întâi și la perspectiva subiectivă se derulează identic: „nu întâlnise niciodată în privirea cuiva o ură atât de intensă, de pură, de neutralizantă. Îl privea cu o curiozitate sporită de luciditatea ce lua proporții și, știam, mi-ar fi fost suficient un singur gest...”.

          Fuziunea dintre „eu” și „el”, dintre eul subiectiv și eul neutru al celuilalt, are un dublu precedent. Cel dintâi, în poezia Pierdut în suferință de Mihai Eminescu. În primele opt enunțuri metrice, vocea lirică folosește pronumele personal „eu”: „Pierdut în suferința nimicniciei mele”, și persoana a treia singular în următoarele opt: „Căci ce-i poetu-n lume și astăzi ce-i poetu?”. Al doilea, în romanul Huliganii de Mircea Eliade: „Să fugă, să emigreze într-o țară unde nimeni nu-l va sili să câștige bani, nici să-și ia o slujbă onorabilă. Dacă aș avea curajul să sfârșesc, fugind. Mizeria cea mai cruntă aș îndura-o, dar să fiu singur. Să nu mă chinuie, să nu mă umilească”.

          Dincolo de virtuozitatea stilistică inclusă, singulară în proza autohtonă din a doua jumătate a veacului anterior, tehnica naratorială utilizată de Augustin Buzura are o dublă semnificație: stabilește o distanță critică între narator și realitatea extra-lingvistică evocată, iar prezența celuilalt „eu” semnalează alienarea personajului, străduința lui de a ieși din absurdul existențial. Conștient că trăiește într-o închisoare extinsă la dimensiunile unei țări sărăcite spiritual, precare economic și supravegheate permanent de Securitate, medicul își rememorează în 1970, cu acută disperare, „căderea în istorie” – cum se exprima Emil Cioran. Răzvrătirea inițială, urmată de resemnarea deprimantă prin care a acceptat însușirea studiilor sale de către directorul institutului, numai – observa Monica Lovinescu – „pentru a putea să-și continue cercetările, chiar fără a se bucura de rezultatele lor”, proiecția statutului profesional în viitorul apropiat, spaima trăită la gândul morții psihice – toate se strâng într-o dramatică destăinuire ce coboară spre adâncurile sinelui.

          Un verb „fără nuanțe”

          Verbalizarea interioară este pusă în relief prin verbe ce exprimă acțiuni și acte de voință, prin substantive și adjective ce accentuează apatia, oboseala fizică și psihică, prin emoția provocată de retrăirea evenimentelor, împreună cu deicticile apte să codifice reprezentarea spațio-temporală și structuri sintactice analitice, însoțite de procedee recursive.

          Din profunzimile inconștientului, se conturează o intenționalitate concretizată în reiterarea verbului „trebuie” la imperativ, gând și decizie ce nu mai pot fi amânate: „Acel trebuie îmi întreține ideea că voi putea, voi avea posibilitatea și, cât timp cuvântul mai are efect, mă bucur”. Instanța narativă imprimă verbului o acțiune realizabilă, consecința unei deliberări interioare: „Cuvântul acesta n-are nuanțe, nu poate fi mai mare sau mai mic, când îl pronunț mă oblig să rezolv definitiv ceea ce trebuie”.

          Mihai Bogdan are conștiința valorii lui. Ceilalți îl consideră, fără echivoc, superior înzestrat. El a avut și are ideile în procesul de cercetare științifică, întreaga retrospecție este o justificare a revoltei interioare și a deciziei aferente: hotărârea de a părăsi institutul. Aceasta este semnificația imanentă a verbului „trebuie”, verb caracterizat de A.J. Greimas un supramodelizator, „o formă de modificare a existenței acțiunii”. „Trebuie” instituie o dublă competență. Una pragmatică, prin care personajul se pregătește să acționeze: va renunța la rolul de „negru” al directorului Poenaru. Și o alta cognitivă, aptitudinea „de a emite judecăți asupra obiectelor-enunțuri despre lume”: confirmarea unei intuiții.

          În dimineața aceea de sâmbătă, doctorul Nicolae rostise o frază aparent bizară: „Ce te nemulțumește? De foame nu mori, glorie pe plan local ai, femeile nu te ocolesc. Un prieten ca mine, care-ți înghite orice palavre, care nu te toarnă la profesor și mai departe, care chiar te înțelege, ai...”. Propozițiile principale, sugerând conformismul, și atributiva penultimă, aluzia delațiunilor la director și Securitate, l-au alertat. Toate alcătuiau un indiciu plauzibil: prietenul, inconformistul de odinioară, se pregătea să se integreze în sistem. Acum, așteptându-l, voia să aibă confirmarea. Dar în sinea lui decisese și „trebuie” devine sinonim cu renunțarea la moartea psihică!

          Printr-un incitant demers analitic și un personaj memorabil, al cărui destin evoluează pe coordonate abisale, Augustin Buzura a creat o inserție în societatea totalitară autohtonă de o amploare neîntâlnită în proza dinainte de 1989. Verbalizarea interioară reliefează structuri caracteriale, dezvăluie reflecții profunde referitoare la cotidianul existențial, la realizarea profesională și descătușează o forță a observației de frapantă originalitate, ce conturează statutul ontologic al făpturii umane în societatea comunistă autohtonă.

„Scriu dintr-o ardere interioară...” (Daniela Sitar-Tăut),nr.11-12 (186-187)nov-dec 2018
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

„SCRIU DINTR-O ARDERE INTERIOARĂ,

DINTR-O DURERE ȘI O PATIMĂ 

CE NU SE POT ALINA”


O carte semnată de doi autori?... Ideea nu este chiar străină literaturii noastre. În anul 1920 apare un volum al lui Luky (Luca) Caragiale, fiul legitim, agreat de tată, ale cărui manifestări se află la polul opus celor ale lui Mateiu, o copie inversă, afabilă a inadaptatului, iubit de anturaj. Deşi scrie „versuri vag simboliste”, fiind un poet mediocru, ajunge coautor, alături de Ioan Dobrogeanu-Gherea, al romanului cu titlu oximoronic Nevinovăţiile viclene, amendat în epocă pentru lubricitate. Un al doilea exemplu, recrutat din contemporaneitate de astă dată, este Femeia în roşu, în care trei teoreticieni literari mizează pe proză într-un pariu cronologic în urma căruia realizează o primă variantă a cărţii, ce este elaborată în doar şaptesprezece zile. Romanul, scris de aceşti tripleţi auctoriali care se numesc Adriana Babeţi, Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăeş, este unul dintre textele de referinţă ale postmodernismului românesc, iar datorită texturii polifonice şi multitudinii de registre abordate sunt catalogate de către Mircea Cărtărescu drept un „origami prozaic postmodern”. În urmă cu ceva ani, doi tineri, Vlad Crişan, cu un doctorat în matematici la Cambridge, şi Radu Călin Taloş, ortoped bucureștean, mi-au solicitat să le fac prefața romanului lor de debut, Teoria Pas cu pas o panoramă, în cheie ludică și autoironică, a muieretului contemporan, amendată însă de cei  cantonaţi în clişee mentale pudibonde, care nu au putut să treacă peste câteva expresii sau sintagme, specifice argoului etudiantin, ce pot fi taxate drept lubrice. Precedente există, aşadar... Trilogia lui Teo Moldovan, Puzzle... în toate sensurile (Editura Ecou transilvan, Cluj-Napoca, 2017) este semnată și ea, aparent, de doi autori, Teo Banal&Van Teo Moldo, o trișerie auctorială ce vrea să potențeze însă ideea de dedublare a aceluiași arheu, căci protagoniștii fac parte din aceeași familie spirituală. Îl avem așadar, pe de o parte, pe Nicu Noratti (Nori-Noratti), cinquagenar, prozator bântuit de daimonul scriiturii, un lunatic, dar și un însingurat din tagma lui Toma Nour, un coureur, un homme à femme, ajutat de consoarta aflată pe plaiuri europene cu o rentă viageră, pentru a-și duce traiul printre prostituate și alcooluri, care sfârșește, absurd, într-o sinucidere ce nu mai era voită. Pe de altă parte, protagonist al celuilalt plan narativ este Ten, a cărui onomastică induce sugestia perfecțiunii pitagoreice, un om de afaceri prosper, căsătorit cu Loneliza (Lo), decepționată de aventurile lui succesive, căutat foarte, pentru generozitatea/ingenuitatea lui, de târfe versate și lolite decrepite. Un Don Juan de fauburg, în structura de suprafață, aflat într-o căutare, de extracție romantică, a acelei baudelairiene femme géante, urieșească în toate, pe care o descoperim în parte în profilul dramaticei Poema. Ambii sunt victime ale femeilor, fie direct – cum se întâmplă cu Nori, fie par racoursi, cum e cazul lui Ten, înșelat, ca un Ștefan Gheorghidiu, de propriile expectanțe, într-un pact erotic semnat multă vreme de unul singur.

Fauna penelată, ieșită parcă din hubloul lui Eugen Barbu, conjugă drame de subterană, ale celor aflați în zone promiscue ale realității, într-o groapă din care inocența este repudiată. Măștile circumstanțiale, dorința de a părea un/o alt-cineva, specifică totuși românilor, disimularea – relevată pe toate palierele vieții sociale, nimfomania, impotența, virilitatea proboscidiană, bisexualitatea, legăturile internautice, legiunea străină, lupanarele, dependența de droguri, furtul, mafia, lumea interlopă, electoratul, DNA-ul, evaziunile fiscale, violurile... liber consimțite, amorurile clandestine, cluburile de streaptease fac din Puzzle... în toate sensurile o panoramă a deșertăciunilor, în care impostura, frauda și liderii de mucava conviețuiesc (diz)armonic în această dulce Românie. Textul, cu efuziuni excesiv de lirice câteodată și dialoguri bulevardiere forțate pe alocuri, se dorește o autotcuprinzătoare, balzaciană Comedie umană, cu Scènes de vie acide, vitriolate, care denunță degenerescența valorilor, eticii și hegemonia financiară a unei camarile fără granițe într-ale abjecției. Prozatorul intercalează registrele narative, iar limbajul, deloc pudibond, capătă din când în când alura unui manual erotic argotic. Economia textuală, ce se întinde de-a lungul a 1500 de pagini, panoramează o poetică a disperării și un sindrom al ratării. Aceasta vădește faptul că Teo Moldovan este un scriitor de vocație, care și-a asimilat organic rețeta narativă a precedesorilor, creând un text care, fie și doar prin masivitate, ar trebui să atragă atenția și să se impună mai mult în peisajul beletristic contemporan.

Dramele maritale răzbat din cuplul Ten-Loneli. Consoarta, devotată, devine tot mai vocalică și opozitivă până la irațional la adresa soțului, în vreme ce acesta, ca un Don Juan, încearcă să descopere „diferența”, „alt-ceva”-ul în fiecare femeie polenizată. Supradimensionarea patosului erotic nu diminuează multitudinea alegerilor, acesta sperând, arghezian, să dezghioace, din flori de mucigai, „descoperirea creației, a femeii ideale”. Din această căutare rezidă și dualitatea, maniheismul selecției. Homme à femme, un hedonist selectiv, Ten alternează elitismul cu vulgul, cultura cu incultura crasă, rasarea cu depravarea.

Familiari foarte pentru maramureșeni sunt profesorul De Ignati, reporterul Tivi și „poetul cel mai apreciat din Cetate, Ionu’ Împăratuluiˮ, Ana Roja, jurnalistă la „Cronica”, „celebră pentru gafele ei monumentale”, Tede Arde − „fost parlamentar”, eminență cenușie și consilier-model(moder)ator al Kake Cheratină, „cel mai mare primar din nordul țării”, un autocrat, aflat sub papuc matern. Două momente rețin atenția în privința germenilor de poietică − interviul acordat Anei Roja, în care Nicu Noratti oferă accesul la laboratorul de creație al romanelor sale, prezent în capitolul Confesiuni, respectiv în Expunerea: „Scriu dintr-o ardere interioară, dintr-o durere și o patimă ce nu se pot alina. Din frustrare, cum spunea Marin Preda. Numai cine e frustrat va înțelege tristețea și dezamăgirea semenilor în luptă cu imobilismul și tarele sistemului exclusivist, ce elimină din start fericirea și împlinirea individului, în raport cu orgoliul și interesele de grup, ce domină, prin mijloace maloneste, societatea”. Aceleași idei, privitoare la creuzetul lui ideatic și tematic, mi le-a oferit recent autorul însuși: „Germenii sunt un mixaj al abordării societății deformate până la rădăcina ei: «în toate sensurile»: politic, social, derapaje amoroase, inepție și sarcasm peste tribulațiile acestui popor deformate de oglinzi virtuale în amalgamul unor situații-limită. Psihologicul, meditațiile inerente, fac parte din apanajul individului debusolat, care recurge la anestezieri bahice pentru o falsă renaștere, ca o iluzie a reinventării pe sine”. Ideea atotcuprinderii este semnalată în titlul secund al cărții. Din artileria diacribică nu e eludat nici statutul scriitorului, prozatorul amendând vituperant corupția și prostituția editurilor care, gonflabil, promovează pigmei valorici pentru creșterea veniturilor. Analistul remarcă percepția diferită a condeierilor, care în Occident sunt elogiați, în vreme ce aici scriitorul este diagnosticat drept o specie subliminală, aerată și aeriană, derapată etic și mereu narcotizată bahic. În pofida avertismentului inițial, „O ficțiune care n-are nimic comun cu realitatea”, Teo Moldovan își brodează evenimentele pe canavaua unei contemporaneități decelabile, personajele colaterale eroilor sunt recognoscibile și tratate cu sarcasm și ironie, indiferent de casta politică pe care o frecventează/vampirizează.

Unele personaje din fauna culturală băimăreană sunt, în pofida onomasticii ușor alterate, recognoscibile. Destinul participanților la acest criss-cross narativ este semnalat lapidar în post-scriptum. Decepționist, romanul se transformă redundant într-o analiză etnopsihologică a românismului, niciodată laudativă. Profilul României eterne, cu peisaje basmice, este și el, sardonic și amar deopotrivă penelat, într-o radiografie lucidă a futilității, a speranței de-a schimba ceva: „România, în țara corupției endemice, disensiunilor dintre Diavolii Tasmanien autohtoni, a devenit neguvernabilă. Fără personalități forte, s-a demonstrat încă o dată, vulnerabilitatea acestui popor născut din abis, contaminat de maladia incurabilă a demolării frate pe frate, prin stupiditatea-i, până la anularea șansei de existență”. Toponimele, ușor metamorfozate, sunt și ele ușor de recunoscut. Satira relevă sardonic o realitate alarmantă, din care concordia este repudiată și se ajunge la schisme traumatice ireconciliabile în sânul aceleiași nații: „Disocierea românilor de români este ceva uzual la acest popor”. Naratorul operează distilări temporale, prin regresiuni într-un trecut beatnic, guvernat de imaginea maternă, re-compunând, secvențial, Odiseea lui Ten, din copilărie, adolescență, armată făcută la Orăștie, amorurile succesive, sinuozitățile manageriale, antreprenoriale, până la decesul real, survenit la Viena, într-un accident naval, după ce mai fusese înhumat/înmormântat o dată în țară, după dispariția într-o viitură. Ten este și un bun observator politic, amendând oratorismul calp al politicienilor, lipsa de consistență a justiției, „într-un sistem legislativ corupt, unde interesele politice fac legea și degringolada politică debusolează societatea”. Din rețeptarul narativ nu lipsesc nici analizele geopolitice, scriitorul dovedindu-se și aici un observator deloc diletant, care intuiește mobilurile ascunse din spatele declarațiilor liderilor superputerilor mondiale, precum și inconștiența României de a amplasa scuturi antirachetă la doar 300 km de Moscova. Obama, Putin, Rogozin, voalat penelați, sunt contrabalansați de Băsescu-Besse, Mele, guvernatorul BNR-ului, Mircea Minescu, C.T. Pope sau Udrea, ca locatari firești ai acestui bal mascat și puzzle narativ al demistificării. Pentru a contura mai pregnant acest profil al ratării, autorul își anihilează ambii protagoniști. Deși majoritatea fabulelor se petrec pe tărâm valah, cu incursiuni într-o Moldovă și mai decrepită încă, personajele lui Teo Moldovan circulă pe un mapamond pe care-l... românizează. Fie că e vorba de Canada sau Franța, românii reușesc să se individualizeze. À rebours însă. Situațiile plonjează în grotesc și caricatural. Cultivând tehnica palimpsestului și a colajului, Teo Moldovan inițiază deseori și voiaje culturale sau geografice, în zone pitorești, exotice sau elitiste, textul fiind întreținut de vocația empatică și comparatistă. Capitolele arondate Canadei, Coastei de Fildeș sau Congo-ului, alături de relevarea contextelor geopolitice se transformă în veritabile cursuri de supraviețuire, social-sociologice în asemenea habitate, fie că e vorba de trimiteri sau personaje livrești, cum sunt Anna Karenina sau Vronski, Maitreyi și Allan/ Mircea Eliade, fie de personalități ale culturii române, aflate în cimitirele Montparnasse sau Père Lachaise, morți în exil, precum Constatin Brâncuși și moștenitorii lui, Alexandru Istrate și Natalia Dumitrescu, Eugen Cioran, Tristan Tzara, Elvira Popescu, Martha Bibescu-Lahovary etc. Vis canadian pare un decupaj buf și caricatural. Nimfomana Boema, ex-amantă a lui Ten, rebotezată Him/Himera Hali, plecată în Canada pentru a-și urma amorul internautic cu mulatrul Charmin Torme, va ajunge femeie de serviciu la un colegiu catolic privat, Notre-Dame de Sacre Coeur, unde este surprinsă în plin elan sexual cu portarul puritanei instituții. Episodul dezvinovățirii în fața directorului instituției, oripilat de „actele de profanare din interiorul ei, conform credinței, normelor de conduită și etică socială” prin umor, dialoguri, inocență mimată și absurd amintește de sprințarul muieret din prozele lui Marian Ilea. Universul tematic, luxuriant ne dezvăluie dispariții misteroase, șantaje, inflamări afective contrafăcute, ură, vendetă, metamorfoze identitare, accente de mister și policier, trădări, iubiri, substituții, într-un limbaj ce, în funcție de locutor, glisează dinspre (hiper)neologic, cu infuzii barbarizante, neadaptate încă limbii române, accente rom/franglais, limbaj colocvial, argotic, limbă literară standard. I-am sugera autorului să încerce o condensare epică, situațională și dialogală, care ar facilita, pentru lector și scriitor deopotrivă, expozeul narativ. Un singur personaj, Tyrageti, resuscită speranța că etica și lupta pentru clauza identității naționale nu sunt cauze calpe în contemporaneitate. Stoic și persuasiv, liderul moldav este mânat de idealuri patriotice oneste, de extracție pașoptistă, unionistă și, alături de Paula, reușește să întreprindă reforme educative și sanitare la Chișinău.

Radiografia contemporaneității, realizată în cheie pamfletară, conferă un suflu viril scrierii, excavând cu acribie adevăruri ce nu se vor spuse: manipularea prostimii, corupția formatorilor mediatici de opinie plătiți, guvernarea francmasonic-iudee, declinul meritocrației și invazia purulentă, în arena decizională, a ciocoilor semidocți. Morbul lucidității, al autoscopiei transferat porte-parole-ului auctorial Ten face din protagonist o entitate dilematică, ce simte, epidermiologic, a-normalitatea generalizată, un erou in-actual și in-comod, aidoma spadasinilor ideilor camilpetrescieni.

 

Crochiul unui portret de pictor - Nicolae Suciu (Liviu Suhar),nr.11-12(186-187),nov-dec 2018
Dec 10, 2018 at 10:00 PM

 

Liviu SUHAR

CROCHIUL UNUI PORTRET DE PICTOR –

NICOLAE SUCIU

         

Într-o cronică plastic intitulată Nicolae Suciu – Lumină și culoare, scrisă cu zece ani în urmă, în noiembrie 2008, și integrată în volumul Glose în labirintul artelor vizuale, prilejuită de un eveniment excepțional al artistului într-o Galerie de Artă din Iași, printre alte  idei, consemnam că în picturile sale identificăm „o lume explozivă a culorilor situate în paliere celeste ale spectrului. Vom spune la un prim contact (vizual) că lumina s-a metamorfozat în străluciri cristaline” (pag. 117).

 

Liviu Suhar                                               Nicolae Suciu

          Autorul actualei expoziții, același Nicolae Suciu, propune publicului o etalare selectivă a creațiilor din bogatul repertoriu în jurul căruia a dezvoltat discursul interpretativ pictoricesc (plastic). Din perimetrul tematic tradițional el a extras ceea ce titlurile consemnează însoțind lucrările expuse pe simeze, aleatoriu denumindu-le peisaje, dealuri și coline, vederi urbane identificabile printr-o referire directă la locurile ce l-au inspirat. Suprafețele pânzelor pictate de Nicolae Suciu induc privitorului senzații optic perceptive de prospețime și spontaneitate ca o invitație la meditativa și răbdătoarea cercetare a acestora. Vom descoperi succesiuni ale unor straturi de culori suprapuse, grijuliu alcătuite. Temeinicele cunoștințe despre tehnologia picturii se relevă sensibil intuite și deliberat dezvoltate și aplicate pentru a obține în compoziția suprafeței aflate în fața privitorului efectul pictural vibrant și încântător, provocându-l să revină, magnetic atras de misterul calităților picturale ale acelor suprafețe. Cu măiestrie de bijutier, Nicolae Suciu prelucrează materia amorfă a pigmenților în scopul prefacerii și al transfigurării plastice a ideilor compoziționale a căror arhitectură are eșafodajul unor mesaje ce conțin semnificațiile unor aspirații sublime. Exprimarea lor cu mijloacele picturii nu reprezintă fapte descriptive și narațiuni plastice, ci semnifică extensia poetico-picturală într-un teritoriu al raportării la spațiu și timp ca entități ale universalității. Pictura sa ni se arată metaforic ca o revelație prin care privitorul va identifica valențele latente ascunse în propriul labirint sufletesc al sensibilității. Nicolae Suciu este un liric ca structură umană, predispus creației artistice definite prin originale trăiri  poetice când se află în fața motivului și a pânzei. Fire contemplativă, extrage subiectele din mediul ce-l împresoară nu pentru a descoperi din pluralitatea realului temele compatibile cu  propriul ego. O astfel de relație se poate traduce comparativ cu pulsația neîntreruptă a unor  ritmuri ce se metamorfozează în imagini a căror definiție structural-estetică cuprinde aria nelimitată dintre „figurativ” și „abstract”; de la „oniric” la „realism”; de la „metafizica poetică a suprarealismului” la „expresionismul dramatic”. Imaginile picturale ce alcătuiesc expoziția poartă amprenta stilistică inconfundabilă a autorului. Ele sunt transfigurări într-un limbaj unitar ale unor teme și subiecte care validează talentul și profesionalismul autenticei pasiuni care girează seriozitatea și înțelepciunea modului în care Nicolae Suciu a  înțeles definiția propriei existențe.

Nicolae Suciu, Liviu Suhar, Ioan Anghel Negrean

          Pentru a decodifica tainele calităților picturilor lui Nicolae Suciu este bine să plonjăm cu discreție în biografia sa, referindu-ne la traiectoria formării sale profesionale. Moldovean născut la Bârlad, loc care, în general, când ne referim la pictori, suntem dispuși să acceptăm faptul că aceștia au predispoziția genetică pentru culoare înțeleasă ca vehicul fundamental al  sensibilității și al armoniilor. Este locul de unde au plecat Nicolae Tonitza, Gheorghe Pătrașcu și nu numai. Un alt reper îl constituie faptul că s-a format în cadrul Liceului de Artă „Octav Băncilă” și la Universitatea de Artă „George Enescu” din Iași. Ambele instituții își au originea și continuitatea într-o tradiție al cărei început este odată cu primele decenii ale secolului al XIX-lea, când enciclopedistul Gheorghe Asaki inițiază primele forme de învățământ artistic după model european. Ele au fost oficializate prin Decretul Domnesc datat 1860 și semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Prin acel act oficial și incontestabil s-a decis înființarea primei universități în Principatele Unite, a unei Pinacoteci și a Școlii de Artă. Interesant de remarcat este faptul că primii și cei mai importanți profesori ai Școlii de Arte Frumoase din Iași – Gh. Panaiteanu Bardasare, Constatin D. Stahi, Gheorghe Popovici, Octav
Băncilă și nu numai – erau formați la Academia din München, iar programele de instruire erau preluate  după modelul münchenez. Mulți dintre pictorii care la sfârșitul secolului al XIX-lea au poposit la Baia Mare căutând locuri spectaculoase și inspiratoare pentru a-și desăvârși măiestria trecuseră și pe la acea Academie. Cert este faptul că Academia de Arte Frumoase din Capitala Moldovei, recunoscută și apreciată prin profesorii amintiți, a reprezentat baza  instituțională pentru perioada apogeului artistic formativ dintre cele două războaie, când maeștrii aflați la conducerea ei au fost Ștefan Dumitrescu, Octav Băncilă, Nicolae Tonitza, iar  mai apoi pictorul Corneliu Baba și sculptorul Ion Irimescu și alții, până în anul 1950, când a fost desființată.

          Din ultima promoție de absolvenți a respectivei academii făcea parte Dan Hatmanu, viitorul pictor și profesor de mai târziu, maestrul lui Nicolae Suciu. Privind retrospectiv continuitatea dezvoltării unui climat artistic bazat pe principii estetice inconfundabile, vom beneficia de o cheie suplimentară, care ne va ajuta să „descifrăm” maturitatea conceptuală și a măiestriei picturale ce radiază din compozițiile lui Nicolae Suciu. Faptul că după absolvire a ajuns în Baia Mare, loc al cărui climat artistic s-a stabilizat pe  parcursul unui secol, particularizat fiind prin claritatea unor viziuni estetice cunoscute sub onoranta sintagmă „Școala de Pictură de la Baia Mare”, a însemnat o etapă nouă, benefică pentru propria evoluție profesională. În acel context s-a produs de la sine desenarea cu claritate a portretului de artist integrat noului climat cultural-artistic.

          Nișa formativă din mediul industrial, nouă pentru absolventul Secției de Pictură a Școlii din Iași, a deschis noi orizonturi spre modernitate. Relația cu mediul industrial de la „Faimar” a însemnat înavuțirea concepției prin cunoașterea tehnicilor specifice ce păreau colaterale pentru pictor. Ajuns la maturitatea optimă ca artist, bogata experiență profesională acumulată în câteva decenii acum este transmisă cu generozitate tinerilor dornici de a se instrui în domeniul picturii. Înființarea Facultății de Arte în Baia Mare reprezintă împlinirea unui deziderat la care cei de dinainte, poate, nici nu au visat. Ea a venit ca o recompensă a destinului pentru perseverenta continuitate și dezvoltare a climatului artistic în această zonă, cunoscut și impus memoriei colective sub orgolioasa denominație de „Școala de Pictură de la Baia Mare”.

          Nicolae Suciu s-a integrat climatului Școlii de Pictură din Nordul Țării prin  sensibilitatea coloristică și lirismul poetic ale creațiilor sale. Un elocvent argument în acest sens este actuala expoziție de pictură. Faptul că artistul a simțit nevoia ca la acest sfârșit de an 2018, marcat de multiple semnificații nu doar calendaristice, ci mai ales istorice, să prezinte o selecție din operele sale cu tema limitată a peisajului îmi permite să cred că subliminal autorul propune publicului receptarea unui frumos omagiu adus spațiului milenarului Maramureș. Coline, dealuri, secvențe din natura locului, fermecătoare în momentele diferite ale zilelor și ale anotimpurilor. Sunt transfigurate cu măiestrie și admirație față de locurile unde destinul l-a adus pentru a se împlini ca pictor, profesor și om al cetății.

 

 

 

Miniepistole de Nicolae Silade, nr. 10 (185), octombrie 2018
Oct 29, 2018 at 11:00 PM

 

Nicolae SILADE

miniepistole

31

 

e o autostradă nouă prin mijlocul evului mediu. un avion

în zbor pe deasupra antichităţii. o rază laser care străpunge

prezentul şi-l eternizează. e un zâmbet peste toate acestea.

o seninătate de cristal. şi tu dragostea mea. şi tu inima mea.

 

e ceea ce vine după ceea ce pleacă. un liliac înflorit într-un

câmp de narcise. o narcisă întoarsă spre sine. o aspacardină.

un zgârie-nori aurit într-o ţară pustie. o sferă albastră şi rece.

un taxi galben spre rai. şi tu dragostea mea. şi tu inima mea.

 

e o scenă de teatru absurd. o poezie abstractă. un roman

fără început şi sfârşit. e cuvântul ce cuprinde necuprinsul.

marginea şi nemarginea. cerul înstelat de deasupra. cerul

înstelat dedesubt. şi tu dragostea mea. şi tu inima mea.

 

nicio lacrimă. niciun rid. nicio teamă. nici.

doar tu dragostea mea. şi tu inima mea.

 

32

 

în 1901 pe 17 mai s-a născut bunica şi tot în 1901 primul

premiu nobel pentru literatură fusese câştigat de francezul

sully prudhomme dar bunica nu auzise de el nici în timpul

vieţii nici după şi nici sully prudhomme nu cred că auzise

 

de bunica deşi o vreme fuseseră contemporani şi bunica

era frumoasă şi o chema eva iar pe bunicul îl chema toma

ceea ce m-a determinat să cred că lumea a început cu ei

că eu m-am născut dintr-o biblie o vreme chiar crezusem

 

că lumea e o bibliotecă şi în afara ei nu mai există nimic

dar bunica mi-a explicat cum stau lucrurile şi pentru asta

am iubit-o şi m-am gândit că n-ar fi rău s-o amintesc aici

pentru asta şi zău că n-ar fi rău să-i dedic aceste versuri

 

dacă trăia astăzi ar fi împlinit 113 ani şi ar fi fost

mai frumoasă decât pământul în care s-a-ntors

 

33

 

nu voi înceta să te iubesc niciodată câtă vreme tu eşti

însăşi viaţa nu voi înceta din viaţă niciodată câtă vreme

viaţa şi moartea nu pot fi despărţite nu voi înceta nu voi

înceta niciodată să fiu câtă vreme în mine eşti tu doar tu

 

cel care este cel înalt cel nevăzut cel necuprins cel atot

puternic cel care se iveşte din sine prin sine pentru sine

eul meu celălalt cel pe care tot omul îl caută din pântecul

mamei până-n pântecul pământului din pântecul mamei

 

până-n pântecul pământului nu voi înceta să fiu niciodată

nu voi înceta niciodată să-ţi scriu câtă vreme-n cuvânt mă

porţi peste ape câtă vreme mă înalţi la cer câtă vreme eşti

asemenea mie câtă vreme asemenea-ţi sunt nu voi înceta

 

niciodată să fiu câtă vreme tu eşti însăşi vremea

şi de vreme ce eşti nu voi înceta niciodată să fiu

 

34

 

tocmai când mă gândeam ce frumoasă ar fi viaţa fără acte

m-am trezit că îmi expiră buletinul fain mi-am zis şi o vreme

am trăit aşa cu identitatea expirată în afara lumii într-o lume

de după lume ca un supravieţuitor al propriei mele identităţi

 

am înţeles că certificatul de naştere ţi-l fac părinţii să ai şi tu

o dovadă că ai venit pe lume ca şi cum ţipătul n-ar fi de ajuns

am înţeles că buletinul ţi-l faci singur că din zece ani în zece

mergi să mai iei o porţie de viaţă după care te duci s-o trăieşti

 

am înţeles că atunci când îţi alegi jumătatea ai nevoie de

o dovadă de dragoste certificat de căsătorie adică dar de ce

îţi mai trebuie certificat de deces asta n-am înţeles niciodată

dacă oricum nu-l mai vezi dacă dincolo n-ai nevoie de acte

 

dacă dincolo tocmai moartea lipseşte oare nu e ciudat

că în viaţa asta se eliberează certificate de moarte

 

35

 

negresa din scrumieră o miniatură de porţelan prima ţigară prima

cafea şi importanţa unui lucru în aparenţă fără importanţă cum ar fi

spre exemplu faptul că mă trezesc dimineaţa la ore ciudate compuse

dintr-o singură cifră 2:22 3:33 4:44 5:55 şi brusc
mi-amintesc de

 

lucruri în aparenţă fără importanţă în dimineaţa asta de pildă mi-am

amintit de profesorul meu de istorie din anul trei de liceu despre cum

ne vorbea el despre nabucodonosor al doilea despre războaiele sale

în timp ce eu mă gândeam la grădinile suspendate ale semiramidei

 

ţin minte că ţinea minte toţi anii importanţi din istoria antică avea

o memorie fantastică şi cu toate acestea când l-am vizitat la spital

înainte să moară abia m-a recunoscut şi când m-a recunoscut a

început să plângă plângea ca un copil nu ştiu de ce poate pentru

 

anii ce s-au dus ca istoria antică poate pentru lucruri fără importanţă

sau poate pentru memoria lumii acest depozit infinit de cuvinte

 

36

 

sunt un om care simte gândeşte şi scrie nimic din ce e omenesc

nu mi-e străin nici dumnezeirea nu mi-e străină am trăit precum zeii

o vreme şi încă o vreme până când vremea da m-a prins m-a cuprins

cum te cuprind iubirea şi ura şi am iubit până când am început să

 

urăsc şi într-atât de mult am urât încât ura s-a transformat în iubire

şi cu această iubire am învăluit eu lumea am adus-o în lăuntrul meu

i-am lăsat doar cerul înstelat deasupra şi neliniştea toată în viscere

am urmat şcoala vieţii am absolvit-o şi am transformat-o în şcoală

 

de poezie convins că poezia e viaţa şi mai mult decât viaţa acum

sunt un om care simte gândeşte şi scrie despre omul care simte

gândeşte şi scrie nimic din ce e omenesc nu mi-e străin îmi spun

singur noapte bună bună dimineaţa bună ziua şi iar noapte bună

 

născut înainte de facerea lumii o privesc cum se face cum creşte

şi cum se desface o privesc până când în văzduh doar privirea

 

37

 

l-am văzut viu l-am văzut zâmbind pe terasa noastră cu viţă-de-vie

l-am văzut cu o halbă de bere în mână l-am văzut cu un pix roşu în

mână corectând şpalturile unui ziar de provincie corectând zile şi nopţi

şi evenimente l-am văzut la o masă întinsă şi bogată în restaurantul

 

royal în restaurantul gării înfulecând patru mici şi o bere şi privind pe

ascuns spre chelneriţa blondă l-am văzut cu blonde roşcate sau brune

l-am văzut cu negrese l-am văzut şi la mesele de la care acum lipseşte

l-am văzut la catedră l-am văzut pe stradă şi l-am văzut trecând strada

 

la paris la roma la copenhaga l-am văzut citind şi scriind şi vorbind

despre cele scrise rescrise cum ar fi bunăoară un vers de montale

(dacă sfârşeşte ce-i viu viu n-a fost niciodată) dar eu l-am văzut viu

şi nu pot să-l văd decât viu locuind o stea de deasupra parisului

 

locuind o stea şi zâmbind spre terasa noastră cu viţă- de-vie unde

e vie memoria şi încă mai vie sfâşierea de dorul unui bun prieten

 

38

 

bună ziua ce doreşte domnu’ o ploaie de vară domnişoară da

şi o domnişoară acolo afară dansând goală în ploaie şi cântând

cum cântă ploaia de vară pe streaşina fiinţei noastre de pământ

cum cântă cerurile când ne înfăşoară în curcubeie şi-n cuvânt

 

şi mai doresc stimată domnişoară mai doresc să fiu fiind când

nu există nimeni mă înţelegi tu oare frumoasă domnişoară hai

mai bine să ieşim afară să ieşim râzând din rând şi să dansăm

în ploaie goi cântând cum nu mai cântă nimeni pe pământ hai

 

iubită domnişoară să umblăm pe ape ca întâia oară să ne dorim

până se face seară până se face iar lumină din cuvânt până când

ne-aşază domnu-n raiuri iară goi în ploaia de-nceput dansând

cu şarpele la subsuoară deci iată ce doresc stimată domnişoară

 

că nu e nou nimic sub soare şi mai doresc un soare nou sub care

nu mai doresc decât să mă doreşti ca-n cele mai veridice poveşti

 

39

 

nu e greu să-nţelegi dragul meu doar că drumul spre înţelegere

impune o conduită morală exemplară ştiu că nu eşti de acord cu

asta dar iată că ţi-am spus şi asta riscând a-mi atrage oprobiul

criticilor de poezie care spun că asta nu e poezie eu însă cred că

 

poezia e drumul spre cunoaştere spre înţelegere spre înţelepciune

altfel nu poţi să te cunoşti iar dacă nu te cunoşti pe tine însuţi nu vei

cunoaşte nimic şi dacă nu te stăpâneşti pe tine însuţi nu vei stăpâni

nimic sunt lucruri valabile de când lumea vei spune o tu care crezi

 

că lumea începe şi se sfârşeşte cu tine ei bine în ziua când eu am

venit pe lume era prima zi a lumii şi dumnezeu tocmai făcea lumină

cum a făcut-o numai dumnezeu ştie de aceea îţi spun cel mai mare

poet nu e cel care vrea să fie ci acela care vrea să fii dacă nici asta

 

nu e poezie dragul meu vreau să ştii că am trăit ca un mort între vii

conştient că sunt viu între morţii care citesc versurile acestei nepoezii

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 71 - 80 din 2192

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.