top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Versuri de Radu Sergiu Ruba și de Ștefan Aurel Drăgan, nr.5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Radu Sergiu RUBA

 

DEDICAŢIA

 

Mi s-a dedicat o poezie.

M-am speriat.

Era de bine.

Scria acolo că eu vorbind

De dragul frumuseţii

Debitez doar neadevăruri.

 

Asta ca lumea să mă asculte

Să nu plece de lângă mine.

Aşa i-aş ţine eu pe mulţi alături

Inventând noian de întâmplări

Cu oameni şi cânturi

Cu oraşe vii

Şi cu fantome tot vii.

 

Şi zice poemul închinat mie:

În cuvintele orbului

Iubita lui ca o umbră nemiloasă

E atât de frumoasă

Că-ţi vine îndată să porneşti în căutarea ei.

Te opreşti însă după zile şi nopţi.

Aburul dintre tine şi ea

E atât de des

Că pasul tău şi ochiul se  scufundă.

 

Aşa stau eu

Cu poemul dăruit în braţe

Scoţând din vorbe fumul prin care

Oameni veniţi să mă mai iscodească

Se ciocnesc între ei

Scrâşnesc din dinţi.

Se abţin cu greu

Dar îmi zâmbesc

Siliţi de noaptea ce nu mai coboară.

 

APROAPE DE CAPĂT

 

Ani lungi i-am purtat prin deşert

Eram aproape de capăt

O cometă se târa pe deasupra

Coada ei lovea din când în când zodiile mai tulburi

Înseninându-ne

Ca să putem citi literele aruncate din cer.

 

Nu le citeam decât eu

Cu voce tare.

Ridicam de jos câte una înaintea lor:

Gama, repetau cu toţii după mine pe două voci,

Gama.

 

Trăgeam nădejde ca cititul

Să-l soarbă barem prin urechi

Căci nimic nu se lipea de ochii lor.

 

Literele le-am cules din nisip

Eram aproape de capăt

Şi le-am dat să pună mâna pe ele.

 

Le-am împărţit pe toate

Câte una de fiecare neam.

Le pipăiau îndelung

Le duceau şi la nas.

Cometa scăpăra asupra lor a şarpe sfânt.

Încercat-au slovele cu vîrful limbii

Şi-au înfipt şi dinţii în ele

Scuipându-le-ndată de frică.

 

Le-am ridicat degrabă de pe jos

Legând cinci din ele

Într-un singur cuvânt

Pe care descifrându-l

Aveau s-atingă celălalt ţărm.

 

Nu au fost în stare să-l citească.

I-am ispitit atunci cu iertarea

C-o oază plină de curmale

I-am ademenit cu mântuirea

Cu învierea

Cu reîncarnarea.

 

Au îngenuncheat în sfârşit

Şi-n lipsă de altă ştiinţă

Au sărutat măcar cuvântul

Mădular cu mădular

I s-au închinat

I-au adus jertfe

Ca zid să se facă

Prăpastie să se facă

Dar nu carte ca să-i orbească.

 

O LITERĂ PE CER

 

Ca pe o literă am înălţat în aer

Zmeul acesta

Să scriu ceva cu el pe cer.

Nicio rugăciune de a mea

Nu ajunge până acolo.

 

Cum le rostesc culcat pe spate

Cu palmele lipite

Toate vorbele-mi cad înapoi peste faţă.

 

Iar sfoara asta întinsă

E ca o lumânare

Şi litera de sus

O slabă pâlpâire

Ca începutul oricărei poveşti.

 

Mucul ei firav

Tremurător

Cu greu mai stă de veghe

La căpătâiul scribului din mine

Scăzând însă noapte de noapte

Până la ultima ceară

Cu care astupă şi scrierea

Şi gura spovedaniei. 

 

*** 

Ştefan Aurel DRĂGAN

 

DE VEGHE ÎN AL TIMPULUI TURN

 

Stau rezemat cu spatele de al timpului turn

în care, necontenit, un clopot tot bate

spre neodihna mâinii care mă sprijină de aer

şi a talpei ce opreşte al lutului zbor,

ce zădărniceşte marea universului roată –

nu ştie nimeni de când se-nvârteşte

ca să ţină odată-n căuş

strigătul de sete obosit de atâta urcuş –,

animal ce-şi leapădă la fiecare pas haina

şi la celălalt alta i se aşterne în drum.

 

Neastâmpăratul licurici mă va pierde

printre veşti de-ntuneric şi răcoare.

Paznicul luminii se apleacă peste zori,

strigă neodihna neînvinsului somn

care cu zmeul a stat milimetric la trântă...

 

Un alt stăpân tot caută prin vremi

neastâmpăraţi sori

peste care încă nimeni nu s-a declarat domn.

 

DINCOLO DE POPAS

 

În locul meu nu poate să stea nimeni;

l-am câştigat

dinainte de a fi abandonat în hăţişul istoriei...

Ele, ursitoarele,

au vrut să mă cheme din neştiute genuni

acolo unde mă aştepta leagănul gol,

unde un plâns anume a descifrat grija,

unde suferinţa diurnă nu era cunoscută,

unde pe malul veşniciei nu s-a pus semn,

unde în urmă nu s-a pus îndemn.

Dintr-o dată covata lumii s-a răsturnat

şi am curs spre al frumosului vad;

cu aripi nevăzute

fiinţe minuscule au început să mă bântuie,

să-mi fure din traistă ca să-mi liniştească pasul,

să-mi arate zarea unde zborul se tânguie,

m-au împins dincolo de-un popas

ce zace în călcâiul ce scurmă în ce a mai rămas.

 

URMĂTORUL PAS

 

Dacă mi-ar fi dăruită încă o clipă

aş iubi cum nu am ştiut să iubesc,

aş griji de prunci cum nu am ştiut să grijesc,

aş trudi în ogorul lumii

cum n-am ştiut sămânţa s-o-arunc

şi cum n-am ştiut ce durere lăsat-a mama

lângă mine, la umbră, plângând lângă plug,

aş alerga prin toate văile pământului, fără răgaz,

şi aş trece în zbor peste al lumii prilaz.

 

Dar clipa s-a dus amăgind presupusul răgaz

şi eu mă plimb pe cărare, singura ce mi-a rămas,

grăbind pasul spre capătul ce mă cheamă

şi fuge de mine la următorul pas.

 

NESFÂRŞITA CĂRARE A LUMII

 

Cărările lumii nicicând nu se gată,

alte poteci ies în cale din ochiul tainei clipind,

alt murmur, altă şoaptă de fericire

de haina speranţei se-agaţă ca spin.

 

Un fabulos animal cu blană nevăzută

în noapte mă poartă ca să-mi alunge gerul,

să mă ducă pe a spaimei cărare

de unde nu ştiu a mă întoarce...

doar strigătul pruncului spre care mereu alerg

îmi desluşeşte o uşă spre o nouă chemare.

Ajuns la capăt, la un luminiş fără tărâm,

un cântec nemaiauzit mă strigă şi-mi arată

că alte cărări vor să se nască

şi la crucile drumului stelele altă poveste şoptesc –

despre frigul nesfârşitului drum

ce nu vrea să se oprească.

 

SINGUR PE PUNTE

 

Clopotele, fără motiv şi fără regulă, au început să bată,

şi fără vrerea lor,

de parcă s-au pornit să se spargă,

de parcă era semn de sinucigaşă dezintegrare,

de parcă n-ar fi trase de mână de om,

ci de o nevăzută chemare,

mânate de o grozavă ameninţare venită de niciunde;

suflul unui duh încolăcit pe funie fără scăpare.

 

Creanga se apleca înspăimântată,

zidul ameninţa cu surparea,

şuvoiul a trecut peste margini părăsind al lumii drum,

întorcându-se-n al lui cuib de sub piatră.

 

Un om cu cartea-n mână

striga zadarnic la răspântie împotriva vremii

ce alerga lepădând a vieţii parte

în faţa unui nebun ce ameninţa

că valul universului pe braţul lui se împarte.

 

Eu, rămas singur pe punte,

făceam semne spre clopotul năuc:

pe unde să mai apuc?

 

 

 

Povestea lanternelor (Daniel Dragomirescu), nr.5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Daniel DRAGOMIRESCU

POVESTEA LANTERNELOR

Din fragedă pruncie nutream o pasiune specială pentru lanterne, dar până la vârsta pubertăţii nu se-ntâmplase încă să am o lanternă care să fie numai a mea, nici măcar una chioară şi urâtă made-n RPR.

Dar problema lanternei mele personale nu figura pe agenda de priorităţi ale familiei. O cu totul altă chestiune îi frământa pe ai mei, şi nu faptul că mie îmi lipsea, coşcogeamite coblizan de 13 ani, lanterna cea de toate nopţile. De unde atâtea griji pentru lanterna asta care-mi lipsea mie tot mai abitir cu fiecare zi care trecea? Tata şi cu mama aveau altceva de împărţit.

De când se ştia, tata păstra la el banii săi din   chenzine. El le plătea proprietarilor chiria, el ne aproviziona cu de-ale gurii, el ne îmbrăca şi ne încălţa şi avea grijă ca iarna să avem destui coceni de porumb de pus în sobă, ca să ne fie la toţi cald şi bine. Deşi nu era nici Avraam, nici Sfântul Petre în persoană, tata era un pater familias bun de pus la rană (sau în ramă). Pentru el nu-şi oprea decât banii de ţigări, căci de tras la măsea nu avea câtuşi de puţin obiceiul, dacă nu se întâmpla cumva să-i facă cinste vreun prieten sau vreun coleg de serviciu. Tot el avea grijă să-i dea din chenzinele lui, cu chibzuinţă, ca să nu facă risipă, şi mamei mici sume de bani pentru celelalte cheltuieli gospodăreşti, precum uleiul de pus în cratiţă, sarea de amestecat în bucate, varul de spoit pereţii şi gazul de turnat în lampă. Aşa era pe atunci chiverniseala la noi, ca la toată lumea. Chiar şi după ce am reuşit să dobândim un aragaz cu două ochiuri şi am renunţat la maşina de gătit, mama tot mai trebuia să meargă la găzărie cu garniţa de cinci litri în mână, pentru feştila lămpii, ca să avem noaptea lumină în casă.

Toate bune şi frumoase. Doar că dincolo de cratiţă ori de feştila lămpii, mama, ca orice mamă, mai era şi femeie şi mai poftea şi ea din când în când ba o fustă, ba o poşetă, ba un pantof de damă, ba vreun batic ori ruj de buze, însă rar tata reuşea să mai găsească în portofelul lui jerpelit, care fusese odată de piele, vreo ultimă bancnotă de cinci ori de zece lei (mai mult era exclus), cu care să acopere şi aceste nevoi ale ei.

Un an-doi, după ce ne-am strămutat pe meleagurile de pe apa Glavaciocului, mama a răbdat şi a înghiţit în tăcere, dându-şi silinţa să se mulţumească cu puţin. Dar buboiul s-a tot copt şi s-a tot mărit, până când în cele din urmă s-a spart. Nu mai ştiu exact motivul imediat care a fost invocat de mama – poate faptul că tata refuzase să-i dea bani ca să-şi cumpere vreo pereche nouă de pantofi ori doi metri de stofă pentru un nou taior –, însă ştiu sigur că într-o bună zi mama s-a revoltat şi nimic n-a mai împiedicat-o să-i reproşeze de la obraz lui tata felul autocratic în care îşi cheltuia el banii de salariu, fără să o întrebe vreodată şi pe ea dacă avea nevoie de ceva...  A fost, ca în filmele italieneşti, o scenă de un dramatism marcat, iar tata a rămas total surprins, fiindcă până atunci mama nu i se plânsese niciodată că ar fi deranjat-o acea situaţie. Ba chiar dimpotrivă. Cu câţiva ani mai în urmă, când încă locuiam în casa noastră de la ţară, după o discuţie în contradictoriu, tata încercase să o îmbuneze pe mama punându-i pe masă un teanc de bani, care reprezentau toată chenzina pe care tocmai o încasase, dar mama, înlăcrimată şi adânc mâhnită, îi aruncase teancul de bancnote nou-nouţe pe fereastra bucătăriei de vară, în dosul curţii, acolo unde le arunca găinilor boabe de porumb şi resturi de mâncare de la mesele noastre şi era plin de găinaţ, dându-i cu claritate de înţeles că ea nu se umilea într-atâta încât să întindă mâna după banii lui. Obrazul subţire şi fără cheltuială se ţine, păruse a fi mesajul. Şi de atunci se stabilise un fel de pact nescris şi nerostit între ei, iar tata, convins cu adevărat că mama nu avea nevoie de bani, nu îi mai dăduse nicio chenzină în mână. Dar iată că acum lucrurile se schimbaseră şi mama se revolta tocmai fiindcă tata nu se gândea că ea avea, totuşi, nevoie de banii lui.

          – Bine, de luna viitoare am să-ţi dau toţi banii de chenzină, să-i cheltui tu cum ştii mai bine, a încuviinţat el, şi s-a ţinut cu stricteţe de cuvânt.

Ce rost ar fi avut să întreţină o atmosferă înveninată în casă pentru nişte pustii de bani?  Între război şi pace, tata a ales pacea. De atunci, mama a devenit casierul familiei şi, pentru o vreme, pacea şi armonia au domnit peste noi. La fiecare chenzină, tata îi înmâna mamei un teanc de bancnote sigilat şi mama îi punea undeva la păstrare, zâmbind fericită. Unde anume, nu ştiam şi nici nu îmi frământam mintea ca să ştiu. Dar până la urmă, printr-o pură întâmplare, am aflat. Umblând prin dulapul cu haine, am tras de un sertar şi nu mică mi-a fost mirarea să dau peste teancul de bancnote, cu banderola BNR, din ultima chenzină a tatei, printre şosetele şi albiturile păstrate acolo. La acea chenzină tata primise numai bancnote de cinci lei, de un albastru azuriu, optimist, cu o ţărancă colectivistă cu basma pe cap pozând optimist într-un chenar oval care şi el nu putea emana decât acelaşi optimism. Impresionat, am luat teancul de bani, l-am cântărit în palmă, l-am cercetat pe amândouă părţile, l-am dus  la nas şi l-am mirosit. Nu  ştiu de  ce  împăratul Vespasian spusese că banii nu aveau miros. Bancnotele noi cu ţăranca colectivistă din chenzina tatei aveau un miros fin, suav, ademenitor, emanat probabil de hârtia specială şi de cerneala specială folosite la fabrica de bani a BNR-ului, care lucra pentru bunăstarea poporului muncitor. Se întâmpla să fie pentru prima dată când atingeam cu mâinile mele atâţia bani, dar prin minte nu mi-a trecut niciun fel de gând rău. Erau banii din chenzina tatei, pe care mama urma să îi păstreze şi să îi cheltuiască cu cea mai mare grijă pentru noi toţi. Am pus teancul de bani la loc, fără să mă vadă nimeni, şi m-am dus afară la treburile mele.

Dar n-a trecut prea multă vreme şi s-a întâmplat ceva care mi-a schimbat gândurile. Într-o zi, la şcoală, într-o pauză, am văzut pe un coleg arătându-ne o lanternă nemaivăzută.

          – Ce lanternă mai e şi asta? m-am interesat eu, uitând de alte griji.

          – O lanternă FTM, m-a lămurit colegul, flatat de interesul meu. E de import, din Cehoslovacia. Uite, scrie aici, pe ea..., a bătut el cu degetul arătător pe dosul lanternei. Ieri mi-a luat-o taică-miu de la cooperativa de lângă casa de cultură. Am căscat ochii mirat. Eu ştiam doar de lanternele Elba, care luminau ca prin ceaţă. Şi de lanternele sovietice cu dinam, care se stricau ori se blocau, dând o lumină anemică, şi doar atunci când se apăsa pe un fel de manetă, care punea în funcţiune dinamul. Cumpărase şi tata una de la târgul de mostre, şi nu după mult îl lăsase în beznă. De lanternele FTM made în Cehoslovacia nu ştiam. Atunci apăruseră pe piaţă. La rugămintea mea, colegul m-a lăsat să-i studiez lanterna mai de aproape. FTM era o marcă de lanternă clasa întâi, nu glumă, cu un design modern, elegant, atrăgător, care, precum stilourile „Lamar” ori motocicletele „Jawa”, putea trece drept un produs occidental. Ca şi lanternele Elba, funcţiona cu o baterie pătrată (evident, Elba, că altă marcă nici nu se fabrica în ţară), dar spre deosebire de lanternele noastre băştinaşe lumina cu mult mai bine, graţie unui reflector mare, cu diametrul de vreo şase centimetri, îngropat mai mult de jumătate în cutia lanternei, ca să poată fi cu uşurinţă ţinută într-un buzunar. Reflectorul era reglabil, zimţat pe margini, şi avea o oglindă lucitoare, care focaliza razele de lumină excelent. Dacă cu o baterie pătrată, pusă pe o lanternă Elba, de-abia desluşeai ceva înainte la câtiva paşi, cu aceeaşi baterie lanterna cehoslovacă făcea minuni, nu alta. Ca sa mă convingă, colegul mi-a făcut o demonstraţie practică, punându-mi lumina lanternei drept în ochi, şi m-a asigurat că pe timp de noapte FTM-ul fabricat la Praga bătea la o distanţă de câteva sute de metri, pe puţin, ca un reflector de avioane. Am rămas bouche bée.

În zilele următoare, am văzut şi pe alţi colegi apărând la şcoală ziua-n amiaza mare cu lanterne FTM, cumpărate de la cooperativa de lângă casa de cultură, şi toţi erau încântaţi şi se lăudau cu ele. Lanterne mai bune ca FTM nu se mai pomeniseră vreodată pe pământul patriei iubite. Şi nu se putea ca acuma, când se găseau fără bătaie de cap, să n-am şi eu parte măcar de una. M-am dus la cooperativă şi m-am învârtit vreo oră pe lângă tejghea, să văd cu ochii mei lanternele şi să mă interesez de preţ. Un FTM costa vreo 15-20 de lei, în care intrau şi cei 3 lei şi treizeci de bani pentru bateria pătrată, plus un beculeţ original. Nu mi s-a părut mult, dar problema era că prin buzunarele mele cam sufla vântul, iar să îndrăznesc să mă duc la ai mei, ca să le cer să-mi dea bani de lanternă ar fi fost un demers fără niciun fel de sorţi de izbândă şi o pierdere de vreme, care mă expunea pe deasupra şi riscului de a mi se reproşa că în loc să-mi ardă de şcoală mie-mi ardea de lanterne şi de alte prostii. O păţisem nu de mult, când cumpărasem de la şcoală o frumoasă ediţie ilustrată din Gargantua al lui Rabelais, iar tata, aflând că era dator cu douăzeci de lei, s-a posomorât pe loc şi m-a trimis înapoi la şcoală cu cartea în ghiozdan, cu instrucţiunea de a o înapoia urgent de la cine o luasem, pe motiv că nu ne trebuia (chit că mie mi se scurgeau ochii după ilustraţiile colorate din ea şi după hârtia velină, lucioasă, pe care erau tipărite). Eu, dacă voiam să dobândesc lanterna mult visată, trebuia să găsesc o altă cale. Şi atunci mi-am amintit de teancul de bani din chenzina tatei daţi în grijă mamei şi puşi la păstrare de ea în camera noastră de dormit, în sertarul dulapului, unde în mod oficial se conserva garderoba familiei. Nici tata nu cred ca avea habar că acolo alesese mama să-i tezaurizeze chenzinele, iar mama cu siguranţă că era convinsă că numai ea cunoştea locul secret. Aşa şi trebuia să rămână, mi-am zis, că nimeni dintre noi nu ştia de acel loc tainic în afară de ea.

Într-una din zilele următoare, prinzând momentul când numai eu eram acasă, am luat din teancul de bani patru bancnote cu ţăranca colectivistă şi am plecat ca din puşcă la cooperativă, îngrijorat ca nu cumva să am ghinionul ca marfa care mă interesa pe mine să se fi vândut, ceea ce mi se întâmpla în mod obişnuit.

Ceva de genul:

          – M-a trimis mama să-mi daţi un metru juma’ de finet (o sticlă de ulei, albastru de rufe, o cutie de Perlan Alb etc.).

          – Nu mai e, puştiule. S-a vândut. Trebuia să vii ieri, când mai era.

Dar am avut noroc. Pe rafturile din spatele tejghelei se lăfăiau, încă nevândute, o grămadă de lanterne de import, care parcă pe mine mă aşteptau. M-am apropiat de tejghea şi am zis cu un glas plin de inocenţă:

          – M-a trimis mama să-mi daţi o lanternă FTM.

          – Cum să nu, puştiule, a răspuns vânzătorul neaşteptat de binevoitor, după ce s-a uitat o clipă la mine pe deasupra ochelarilor. Roşie, neagră sau gri?

          – Roşie, am ales, fără să stau pe gânduri.

Gestionarul a luat de pe raftul din spatele lui o cutie, a extras din ea o lanternă cu carcasa de culoare roşie, i-a pus o baterie nouă şi i-a făcut proba, arătân-du-mi cum se reglează reflectorul şi cum se face punctul, apoi a luat din mâna mea cele patru bancnote nou-nouţe de cinci lei şi mi-a dat restul, fără să se arate mirat sau să mă întrebe de unde aveam bancnotele alea noi. Am băgat la repezeală în buzunar restul şi m-am grăbit să plec, strângând în mâini cutia în care era lanterna mult dorită, de a cărei lumină nu mă-ndoiam că avea să-mi ajungă pentru tot restul nopţilor vieţii mele. (...)

 

Restituiri. Mihai Olos și Japonia (Liviu Petrina), nr.5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

 

Liviu PETRINA

RESTITUIRI. OLOS ȘI JAPONIA

          Am găsit prin mapele mele cu scrisori și manuscrise o autoprezentare a lui Mihai Olos. Datează din 8 iunie 1983. Iată istoria acestui text important, pe care-l reproducem integral:

          Vizita România liderul unei mari mișcări religioase (budiste) din Japonia: Daisaku Ikeda, președintele Organizației Soka Gakkai („Societatea Creatoare de Valori”). O mare și influentă personalitate din Japonia, D. Ikeda, venise la invitația Frontului Democrației și Unității Socialiste (FDUS). A fost primit de președintele Nicolae Ceaușescu. Sosise pe 4 iunie și urma să plece în 9 iunie. Cunoscând valoarea lui Olos și din dorința de a-l promova pe prietenul meu în lumea japoneză (cum făceam și cu alte personalități, din proprie inițiativă), am sugerat să i se ofere oaspetelui japonez, drept cadou, o lucrare de artă care să rezoneze cu spiritualitatea artistică niponă. Adesea, cine propune este desemnat să și rezolve. Așa am organizat eu ca Olos să aducă la București una din sculpturile sale, adecvate pentru un oaspete din Japonia. Lucrarea a fost cumpărată de FDUS, iar eu i-am cerut lui Mihai Olos să facă o scurtă prezentare a lucrării și a autorului. Am primit textul alăturat, l-am tradus împreună cu translatoarea oaspetelui și a însoțit spre Japonia sculptura lui Mihai Olos...

          Adaug că Olos l-a întâlnit personal pe Daisaku Ikeda, la Hotel Intercontinental, unde japonezul a dorit să-i organizăm o mare recepție pe cheltuiala sa (a costat 10.000 de dolari), în cadrul căreia să întâlnească intelectuali români. Am reușit, asumându-mi eu întocmirea listei participanților, să aduc personalități care nu prea erau în grațiile autorităților comuniste (sculptorița Valentina Boștină, Nichita Stănescu ș.a.). Memorabilă a fost prestația lui Ioan Alexandru, care i-a explicat niponului „cele opt moduri de plângere la români”. Ca urmare, a doua zi a avut loc un celebru dialog Ikeda-Alexandru, publicat parțial în „Flacăra”. Iar Ioan Alexandru a fost invitat/a făcut o vizită în Japonia (1987), unde a primit Medalia Internațională de Aur pentru Poezie.

 

AUTOPREZENTAREA

LUI MIHAI OLOS

 

         Mihai Olos, n. 1940, februarie 26, sculptor și pictor român, membru al Uniunii Artiștilor Plastici, trăiește în una din cele mai frumoase și arhaice zone ale României, Maramureș.

          „Rostul lumii” (1969) – lemn de stejar cioplit și îmbinat. Lucrarea conține o importantă valoare istorică în arta românească, fiind între primele sculpturi abstracte postbelice. În afară de Brâncuși, care și-a desăvârșit opera în străinătate, la Paris, niciun alt sculptor român nu se apropiase atât de mult de spiritul arhaic al tradiției naționale românești în relație cu inovația contemporană internațională. „Mihai Olos are șansele de a fi și tradițional și modern, și român și universal – cu o gândire foarte personală de artist intelectual, de meșter poet” – sublinia cel mai important critic de artă român, Petru Comarnescu, încă de la prima sa expoziție din București, în 1968. Iar marele poet Ioan Alexandru avea să afirme peste ani, parafrazându-l pe Lucian Blaga: „Mihai Olos a ajuns la geometria cea mai înaltă și sfântă”.

          Artistul este prețuit atât în țară, cât și în străinătate, mai ales în Italia, de care orice român se simte legat prin partea de origine romană (expoziția de succes de la Roma, în 1969, a fost prima sa ieșire majoră peste graniță), dar și în R.F.G. și în alte țări în care călătorește des.

          În 1970, cu prilejul expoziției de la Osaka, a vizitat și Japonia – „12 zile n-am dormit deloc, dar am visat tot timpul” – declara la întoarcere. Are o mare prețuire față de cultura japoneză, pe care o propagă și în scris, în România, alături de alți intelectuali de prestigiu, subliniindu-i înrudirea ca spirit cu arta din Maramureșul său.

          Leit-motivul, modul și mobil al sculpturii și picturii sale, care evoluează în principiul etic și estetic al iubirii, iar nu al intersecției, al îmbrățișării, iar nu  al distrugerii.


Note (Liviu Petrina):

1. După cuvântul „principiul” din alineatul de mai sus, Olos a scris, dar a tăiat: „Olopolis (olos=întreg, polis=cetate)”.  A pus în loc „etic și estetic”.

2. Spunându-i doamnei Ana Olos despre cele de mai sus, dânsa a răspuns: „Acum înțeleg, deci așa a ajuns sculptura lui Mihai în Japonia, la Muzeul Fuji, de unde a primit și o Medalie de Argint”. Adaug eu: Tokyo Fuji Bijutsukan = Muzeul de Artă Fuji din Tokio aparține Universității Soka, Organizației Soka Gakkai. Figurează printre cele mai mari muzee private de artă din Japonia, cu o colecție de 30.000 de opere.

 

 

 

Parodii (Lucian Perța), nr. 5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Lucian PERŢA

 PARODII

Marcel MUREȘEANU

 

ALBE

 

Ce este legea?

mă întrebi.

Nu-ți pot răspunde în poezie,

nimeni nu știe,

e ceva, undeva,

nimic altceva,

cum să-ți zic,

altceva nimic.

 

Ce este poezia?

mă întrebi.

În România,

îndeosebi,

e un lucru de mântuială,

un fel de hărțuire textuală

a cuvântului,

acum, ca niciodată,

foarte prost remunerată.

 

Ce este plânsul?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva,

decât starea aceea

ascunsă în noi,

într-un fel,

pe care o ai în vreme

și după ce citești poeme

de Mureșeanu Marcel!

 

Ce este Luna?

mă întrebi.

Păi, asta știu toți pruncii,

că e pe cer doar una,

uneori jucărie

pentru bogați ori săraci

și totdeauna

obiectul muncii

poeților noctambuli

sau insomniaci.

 

Ce este codobatora?

mă întrebi.

Chiar pregătit pentru a greși,

n-o să-ți dau răspunsurile altora,

ci-ți voi spune,

pentru a ști,

că ea e un câine,

mic, mic, cu pene,

cât în palme-ți încape,

care, ca să se vadă,

stă pe lângă ape

și dă din coadă.                                                                             

 

Versuri de Elena Cărăușan (Traducere in engleza de Ana Olos), nr. 5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Elena CĂRĂUȘAN

 

Sand Blood

 

Like a crystal of sand

is the heart’s orderly-jerky beat.

The blood – miraculous embryo,

waits obediently to pass

through the steps, spiral of fate.

 

The bending valve clay-face border

opens, closes,

calls, recalls,

expels, floods

crane’s wings in front of death.

 

Had my sand also been a mountain

before becoming simply a vibration,

then, sneaking into time’s pocket,

clad in white down

with the shiver of passage on its forehead,

crystal of gravitation,

so that I can also hold the instant on my palm,

look at it , fearful eye,

to fondle it, listen to it in the metronome?

a cold blink,

and it’s already gone.

 

And my blood had been a sea

then, they decided to embody it in me,

in constant rhythm it throbs its joy

but it doesn’t know that the road is limited in vigor:

opens, closes,

calls, recalls

expels, floods,

has killed its immortality.

 

 

***

 

Red Cells, White Cells

 

My body is weakened by questions

The warm and tender blood offers itself

as nurture to the greedy, rebel cells

which bite the sand of the sand-glass,

songs, jumps, games and children’s laughter

make fluid the blood that is apologizing to me.

 

Air clad in the flickers of light.

Lying on the wet ground,

I hear a warm rustle,

grass with freshly metabolized chlorophyll,

the green blade timidly bends its head,

sky decorated with blooming cherry trees.

 

Two handfuls of life with beautifully colored feathers

insistent talk in the language with trills

the yellowish breast like the wheat ear

wings of azure-streaked darkness,

staccato harmonies embroidered in syncopes.

 

Hazy shadows are fretting around me,

syllables in echoes embrace me:

     it’s not enough, not now,

     continue to look into yourself

     you don’t even know who you are.

 

A glass cross bars my way.

 

Deep blue painted over with cherry blooms

leaves with fresh green...

silence that hurts,

only my blood frets

red spheres, white spheres

choked by murderous cells.

 

 

 

 

My Time

 

My expectancies spent between

sacred time (succession in eternity)

and the time that my body breathes

(bare-feet child made to run on paths with brambles).

Love stories, winged hopes

unborn child, suffocated in disappointment

then, the rest of forgetting

when the clock strikes irregularly each hair turned gray.

 

While it’s light

the hours are pleated with sky and earth

in daytime the sky flows towards us

and during the night the earth heaves.

 

It’s my waist, terribly fragile

thickened stratum, so strange to me,

it’s the center of stifled vibrations

a balance between the ugly and the beautiful

the fret of the cursed clad in the praised

the ignorant’s doubt whether to kiss the icon

 

I stringed my hours on a high cross

to see better

the darkness in my light and the light in the night,

to caress the sky for an instant

as if a womb of the darkness

as if an eye of the light.

 

 

***

 

You are Alone

 

You are alone. The sky sees you.

The forest rustles more tenderly when you pass through it,

the spring cools you,

the water’s music soothes

the burning heat of your troubled unutterance,

the butterflies flutter their flight

around your forehead and eyes,

the cuckoo is heard in the song of seclusion as well,

the flowers shake off their dew

they direct their proud petals to you

the crowd of people has been left far behind.

The earth sees you, feels you

and silently awaits you.

 

***

 

Lying on Stones

 

Do you still know me?

I had known you from thoughts,

before meeting you,

then, on a fine day,

we met on the street from my memories,

you had the eyes of youth

and I, a child without grandparents,

was indulging with cherries hanging from my ears:

the mirror of the beating blood.

It was spring and I was happy to regard you:

a gratification and an imagined ludic dance

like a reward.

 

Another spring on a cool terrace

the burn of desires from restless nights

I soothed it with a coffee

sipped close to you,

each sip being a hope from my dreams.

 

How many springs, since then,

have I been sitting alone on the same terrace

consoling myself with the thought that

these had happened

once, a very long time ago?

 

It’s late autumn,

the forest shows its sadness in its branches.

I am lying on large and round

stones,

I regard them with passion,

with envy,

for I can’t be either their sister or their daughter,

they ooze out their love in solitary mountains,

they aren’t told by the priest that there comes

an ultimate confession,

an ultimate instance,

then, an ultimate spark.

 

 

***

 

 

If

 

At day’s crossing with night

if, to be forgiven, you’d have kissed me on my eyes.

 

At the rooster’s first call,

when the the last star disappears in the light,

if you embraced me whole,

I wouldn’t need time,

the lived instant

between two heartbeats,

I’d smile it on my lips

I’d call it a queen

and the rest of the instances would be its slaves.

 

 

Din volumul Sânge de nisip. Poeme (Prefață de Ion Mureșan,

Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016)

 

Traducere din română de Ana OLOS

 

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 71 - 80 din 2100

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.