top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
O nouă ediție Pavel Dan (Gh. Glodeanu), nr. 1(176), ianuarie 2018
Ian 29, 2018 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU

O NOUĂ EDIȚIE PAVEL DAN

 

          În ultimii ani, Aurel Podaru s-a dedicat valorificării operei lui Pavel Dan. O demonstrează atât frumoasa și competenta ediție critică în trei volume publicată la Editura Eikon în 2012, cât și Bibliografia apărută în 2016 la Editura Școala Ardeleană. Recent, Editura Mega din Cluj-Napoca a tipărit o nouă selecție din opera scriitorului. Intitulată Ursita, cartea reunește nuvele, opinii critice, pagini de jurnal, corespondență, o cronologie în imagini și indici. Ediția a fost îngrijită de către același neobosit Aurel Podaru și este prefațată de către reputatul critic și teoretician literar Ion Vlad, autorul unei reușite monografii dedicate lui Pavel Dan. Din Nota asupra ediției aflăm că recentul volum reunește șapte din cele mai cunoscute nuvele ale scriitorului, pagini din notele zilnice ale acestuia din perioada 1926-1929 și douăsprezece scrisori adresate lui Dumitru Dan, Teodor Murărașu, Ion Chinezu și Ion Breazu. Nuvelele respectă ordinea existentă în ediția princeps din 1938 a operei: Urcan bătrânul, Înmormântarea lui Urcan bătrânul, Zborul de la cuib, Priveghiul, Copil schimbat, Ursita și Iobagii. Ultima creație este singura nuvelă cu subiect istoric purtând semnătura lui Pavel Dan. Ea a fost redactată pe patul de spital și a câștigat un concurs lansat de ziarul „România Nouă”.

Apărută în condiții grafice de excepție, cartea reia, într-o variantă prescurtată, principalele informații existente în ediția critică din 2012. În ceea ce privește paginile de jurnal, Aurel Podaru s-a oprit la acele însemnări care vorbesc despre proiectele literare ale scriitorului sau reflectă viziunea acestuia despre creație. Notele zilnice se dovedesc importante pentru că ne lasă să pătrundem în laboratorul de creație al scriitorului și pentru că ne ajută să cunoaștem mai bine omul din spatele operei. Asemenea celorlalți tineri talentați din generația lui Mircea Eliade (autorul Nopții de Sânziene s-a născut tot în anul 1907), principala amenințare care plutea asupra lui Pavel Dan era spectrul ratării.

Corpusul epistolar prezent în volum reunește douăsprezece scrisori, adresate lui Dumitru Dan, unchiul scriitorului (una), către Teodor Murășanu (trei), patru către criticul literar Ion Chinezu și tot atâtea către Ion Breazu. În viziunea lui Aurel Podaru, corespondența depășește sfera unor simple confesiuni, transformându-se în veritabile pagini de literatură.

Secțiunea consacrată Opiniilor critice adună semnăturile unor prestigioși oameni de cultură, precum: Ion Chinezu, Octav Șuluțiu, G. Călinescu, Eugen Ionescu și Ion Negoițescu. Sunt opinii importante, dar mult prea puține în raport cu valoarea operei scriitorului și cu numărul mare al exegeților care s-au ocupat de opera lui Pavel Dan. Pe lângă cei cinci, selecția merita să se extindă și la cei care au dedicat studii monografice creației prozatorului. Cele aproximativ patru pagini sunt mult prea puține pentru a reflecta complexitatea exegezelor consacrate reputatului scriitor.

Același lucru l-am putea spune și despre paginile de jurnal. Cele douăsprezece  pagini selectate din cele 74 prezente în ediția critică reprezintă destul de puțin pentru a reda întreaga amploare a omului aflat în spatele operei. După complexitatea ediției critice, Aurel Podaru și-a asumat un anumit risc operând o asemenea selecție. Desigur, cititorul unei ediții ce își propune să valorifice, cu predilecție, nuvelele scriitorului și mai puțin confesiunile acestuia, are alte pretenții decât cel care recurge la ediția critică, foarte bine realizată de către același neobosit istoric literar. Merită, în schimb, toată lauda bogatul album foto de la sfârșitul cărții, o veritabilă cronologie în imagini a vieții și a operei scriitorului. La fel de importantă se dovedește și ampla Cronologie a vieții și operei lui Pavel Dan. În esență, aceasta reia cronologia existentă în ediția critică din 2012. Pe parcursul a șaisprezece pagini, Aurel Podaru reface destinul zbuciumat, frânt prematur, al scriitorului și vorbește de maniera în care a fost receptată opera acestuia din 1938 până în prezent. Merită menționate și Indicele de nume și Indicele toponimic prezente la sfârșitul volumului, ceea ce arată grija lui Aurel Podaru de a realiza o ediție cât mai riguroasă, chiar dacă aceasta nu se ridică la pretențiile unei ediții critice. Volumul Ursita este un volum omagial, ce marchează 110 ani de la nașterea scriitorului și 80 de ani de la trecerea acestuia în eternitate. Titlul cărții este bine ales, trimițând la destinul dramatic, frânt prematur, al scriitorului.

Asemenea Bibliografiei din 2016, recenta ediție a scrierilor lui Pavel Dan beneficiază de excelenta prefață semnată de către profesorul Ion Vlad, un foarte bun cunoscător al vieții și al operei scriitorului. În 1986, acesta a publicat monografia Pavel Dan. Zborul frânt al unui destin. Autorul studiului introductiv remarcă „dimensiunea tulburătoare și de o impresionantă viziune tragică” a unei opere de excepție. În același timp, insistă pe „semnificația omagială a ediției”. Prozatorul este plasat în descendența unor scriitori ardeleni de referință, precum Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu și Liviu Rebreanu. Autorul prefeței semnalează faptul că, în creația autorului Ursitei, lumea satului devine un topos cu valoare arhetipală. Cu toate acestea, Pavel Dan ne propune „un alt mod de a privi lumea și de a recrea realul”. Este vorba de o viziune insolită, în care realul se împletește cu imaginarul, ceea ce duce la depășirea perspectivei obiective tradiționale asupra lumii satului. Consecința este o literatură ce își depășește epoca, în care Ion Vlad identifică elemente ale expresionismului, dar și ale tragicului lui Dostoievski, Tolstoi, Knut Hamsun și Ibsen. Este de reținut și trimiterea la celebrul tablou al lui Edvard Munch, Țipătul. Toate acestea se pot regăsi în creația scriitorului ardelean, un om „torturat de boală, în permanent conflict cu derogările unor categorii de intelectuali de la etosul formației lor”. Este vorba de o operă dominată de tragic și de semnele morții. În timp, ea a fost validată de către o serie de critici literari importanți, precum Ion Chinezu, Octav Șuluțiu și G. Călinescu. Dincolo de meritele acestora, profesorul Ion Vlad remarcă importanța pe care a avut-o în istoria receptării operei lui Pavel Dan volumul prefațat în 1945 de către Eugen Ionescu. Este vorba de volumul intitulat Le Père Urcan, apărut la Editura Jean Vigneau din Marsilia. Cartea marca începutul recunoașterii internaționale a scriitorului, o recunoaștere pentru care nu s-a făcut destul nici până azi.

Ion Vlad menționează numărul impresionant al edițiilor consacrate operei scriitorului. Observația este valabilă pentru nuvelele lui Pavel Dan, dar egoficțiunile acestuia nu s-au bucurat de aceeași generozitate din partea editurilor și a exegeților. Edițiilor li s-au adăugat numeroase studii introductive, prefețe, postfețe, lucrări cu caracter monografic, pagini de istorie literară. Dintre exegeți, teoreticianul literar se oprește la observațiile lui Ion Negoițescu din volumul I al Istoriei literaturii române. Ion Vlad aderă total la următoarea afirmație a reputatului critic literar: „niciodată în literatura română grotescul expresionist n-a realizat o imagine mai zguduitoare ca în tabloul înmormântării lui Urcan Bătrânul”. Nu este ignorată nici monografia realizată de către Monica Lazăr, Pavel Dan, o lucrare de referință ce a deschis calea altor exegeze și depoziții dedicate autorului lui Urcan bătrânul.

În ceea ce privește recenta ediție realizată de către Aurel Podaru, Ion Vlad remarcă exemplara acribie științifică a acesteia. Re-lectura operei îl determină pe autorul studiului introductiv să se oprească la o serie de pasaje exemplare, în măsură să susțină opiniile teoretice exprimate. Citatele bine alese din Urcan bătrânul și din Înmormântarea lui Urcan bătrânul vin să nuanțeze dimensiunea expresionistă a operei. Spectacolul grotesc și caricatural, supradimensionarea și degradarea unei lumi agonice marchează niște creații ce introduc o notă aparte în proza românească de inspirație rurală, îndepărtându-se, astfel, de realismul obiectiv. Îndeosebi în Înmormântarea lui Urcan bătrânul, Ion Vlad identifică o serie de structuri narative complexe, ce amintesc de marile nuvele ale unor autori precum Thomas Mann,
Heinrich Mann, Guy de Maupassant sau Cehov. Exegetul ține să precizeze faptul că nu este vorba de niște influențe directe, ci de „o poetică a nuvelei intuite și create revelator de Pavel Dan”. Ea mizează pe un sistem de componenți, precum: „atmosfera tensionată, intervenția unui grup implicat în spectacolul nopții și al prăbușirii, al exploziei agonice sau exasperante, de unde efectul inimitabil, cred, al angoaselor și tragicului în comunități înfățișate dramatic”.

În ceea ce privește notele zilnice și corespondența lui Pavel Dan, acestea au fost editate anterior de către Sergiu Pavel Dan, fiul scriitorului, și de către istoricul literar Nicolae Florescu. Ion Vlad vorbește de „tulburătoarele confesiuni” ale unui autor măcinat de boală, de unde și posibilele trimiteri la un alt scriitor cu destin tragic, M. Blecher. În meditațiile despre creație ale prozatorului, criticul literar identifică „o impresionantă poetică a prozei configurată matur și cu o profunzime de mare scriitor”.

 Situat în descendenţa unor creatori precum Liviu Rebreanu, Ioan Slavici şi Ion Agârbiceanu, Pavel Dan (1907-1937) continuă viguroasa tradiţie a prozatorilor ardeleni, elaborând, dincolo de orice mode sau modele, o operă de o autenticitate inconfundabilă. Nuvelele sale, atâtea câte a avut răgazul să aştearnă pe hârtie într-o existenţă curmată prematur, impun un prozator viguros, ce îşi extrage substanţa epică din destinul tragic al ţăranilor din Câmpia Ardealului. Priveghiul, de exemplu, este o capodoperă ce prelucrează, asemenea lui I. L. Caragiale în Kir Ianulea, tema răutăţii feminine. Toader, eroul naraţiunii, este un „supus şi obosit rob al pământului”, care îşi pierde sensul existenţei tocmai la vârsta senectuţii, când, după ani de trudă, ar trebui să se bucure în linişte de agoniseala muncii sale. Complotul mefistofelic al fiicei şi al soţiei îi transformă însă existenţa într-un adevărat infern, unicul refugiu din calea suferinţei fiind cel în moarte. Existenţa dusă în răspăr în raport cu normele impuse de comunitatea satului caracterizează şi cele două naraţiuni în care eroul central este Urcan bătrânul. Sunt nuvele mai întinse, care vorbesc în mod elocvent de proiectele mai complexe ale autorului. Izolarea neamului este simbolică, ea marcând ieşirea din tradiţie ca urmare a modului de existenţă profesat. Membrii familiei Urcan aleg calea cea mai facilă a vieţii, preferând muncii cinstite micile furtişaguri. Despre bătrânul Urcan, întemeietorul clanului, se zvoneşte că şi-a câştigat moşia „cu străiţile”, străbătând drumurile Ardealului şi apelând la mila oamenilor de bună credinţă. Peregrinările personajului nu au însă numai un substrat material. Ca şi în cazul lui Ilie Moromete, aceste escapade se transformă în adevărate aventuri ale cunoaşterii, satisfac o vădită curiozitate intelectuală, câştigul nefiind atât un scop, cât o consecinţă binevenită. Mai aproape de fantastic se găseşte nuvela Înmormântarea lui Urcan bătrânul. Dacă în naraţiunea care îi poartă numele Urcan nu era decât un personaj şters, episodic, acum se schiţează adevăratul său profil spiritual. Sfârşitul apropiat al personajului este anunţat de o serie de semne premonitorii. Asemenea Vitoriei Lipan, Urcăneasa visează „că umbla prin tină până la genunchi şi îşi pierduse năframa”. Or, potrivit credinţelor populare, „noroiul înseamnă boală şi pierderea năfrămii ori pălăriei – moarte”. Revenind aproape în fiecare scriere, obsesia morţii formează o altă temă majoră a naraţiunilor lui Pavel Dan. Motiv fantastic exploatat cu mult talent în proza românească de la Eminescu până la Mircea Eliade, credinţele în puterile premonitorii ale viselor se găseşte şi la baza naraţiunii Ursita. Grav bolnav de şase săptămâni, Iacob visează că destinul său se va curma „în lac la Tăureni”. Mesagera reveriei este mama ţăranului, care, preluând o înfăţişare angelică, apare drept o tălmăcitoare a morţii. Pe de altă parte, Ana, soţia lui Iacob, joacă rolul unei Moire. Torsul ei întrerupt este simbolic, anunţând şi el sfârşitul implacabil al personajului. Situarea sub constelaţia regimului nocturn al imaginarului face ca şi alte proze ale lui Pavel Dan să se găsească în proximitatea fantasticului. Adevărata capodoperă a scriitorului şi singura sa naraţiune fantastică propriu-zisă este povestirea Copil schimbat.

 

Talent autentic şi pictor inconfundabil al existenţei ţăranului şi al satului ardelean, Pavel Dan şi-a câştigat, în ciuda caracterului fragmentar al operei sale, un loc distinct în istoria literaturii române. Apărut într-un moment aniversar, volumul Ursita, îngrijit de Aurel Podaru și prefațat de către reputatul teoretician literar Ion Vlad, are meritul de a readuce în actualitate opera unui scriitor cu destin tragic.

Eminescu, mereu Eminescu (Săluc Horvat), nr.1(176),ianuarie 2018
Ian 29, 2018 at 11:00 PM

Săluc HORVAT

EMINESCU, MEREU EMINESCU

 

          Titlul ales reprezintă sintagma sub semnul căreia cunoscutul critic și istoric literar Constantin Cubleșan a revenit mereu la Eminescu și la opera acestuia, urmărind cu interes și aplecare modul în care a fost receptat de critica eminescologică actuală.

          Pentru Constantin Cubleșan a scrie despre Eminescu a devenit nu doar o pasiune, ci și un crez, o datorie, aceea de scriitor chemat să vorbească cititorilor despre poet, despre modul în care trebuie să ne raportăm azi la cel care a pus în creația sa, pentru prima dată la noi, „profunzimea gândirii filosofice”. În acest sens, criticul mărturisește: „Am urmărit în ultimele două decenii aproape tot ce s-a scris notabil despre viața și opera lui Eminescu, căutând să atrag atenția asupra contribuției de noutate în domeniu”. Recunoaște, de asemenea, că nu s-a jenat să-i amendeze pe cei care atentează, cu „argumente de cele mai multe ori jalnice, la postamentul monumentului eminescian”.

          Cele unsprezece volume de Contribuții critice publicate de Constantin Cubleșan (cu referire la peste patru sute de autori și peste 550 de titluri de cărți) și alte lucrări de sinteză sunt dovada demersului său în a arăta ceea ce reprezintă fenomenul Eminescu în cultura română. Este argumentul de necontestat, care confirmă actualitatea operei eminesciene, contrar unor opinii care susțin că „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm” (cum ne propune H. R. Patapievici) sau care arată „necesitatea de a ne despărți de el” (cum opina Virgil Nemoianu) sau care consideră că Eminescu „a încetat să-i mai intereseze pe contemporanii noștri”, mitul Eminescu fiind „la fel de inoportun ca și Poetul Național” (cum susține Lucian Boia).

          Continuând seria comentariilor critice pe marginea aparițiilor de contribuții eminesciene, începute cu mulți ani în urmă, Constantin Cubleșan ne propune noul volum Eminescu în reflexii critice (Editura Scrisul românesc, 2017). Este o culegere de cronici și comentarii critice la cărțile recent apărute cu referire la Eminescu.

Textele sunt grupate în capitole: Biografia. Contribuții documentare; Opera. Coordonate ideatice; Interpretări didactice; Stilul și limba; Caleidoscop, sugerând varietatea temelor și multiplele modalități de interpretare a operei eminesciene.

Volumul se deschide cu un comentariu amplu cu referire la boala și la cauzele morții poetului, pornind de la lucrările colocviului cu tema Patografia lui Eminescu, adevăr și legendă, care a avut loc în 27 iunie 2014, lucrări adunate în volumul Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor, coordonat de Eugen Simion.

Propunându-și „să elucideze odată pentru totdeauna chestiunea mult discutată în timp a bolilor lui Eminescu și, în consecință, a cauzelor morții acestuia”, elita corpului medical din România, împreună cu critici și istorici literari, istorici și alți specialiști, plecând de la o abordare multidisciplinară, a luat în calcul datele existente, dar și cele mai noi investigații medicale și istorico-sociale, fiecare specialist venind cu argumente demne de a fi luate în atenție.

Academicianul prof. dr. Irinel Popescu, de exemplu, exclude diagnosticul de sifilis, considerându-l nefondat. Nu elimină din cauzele bolii, ale îmbolnăvirii, pe cele ereditare, afirmând că, pe baza datelor existente, rezultă: „Eminescu a avut ereditate încărcată, care poate explica, în parte, boala psihică pe care a dezvoltat-o”.

În privința elucidării diagnosticului lui Eminescu, Irinel Popescu este de părere că, deși s-a ajuns la o concluzie (se pare definitivă), este o „iluzie” să se creadă că nu se vor mai construi și alte scenarii, alte ipoteze, afirmând că atâta vreme cât Eminescu va constitui subiect de studiu, starea sănătății lui nu va fi ocolită.

Vorbind despre numeroasele scenarii, care de care mai apocaliptice, precum cele legate de implicarea lui Titu Maiorescu care, din umbră, a complotat împotriva gazetarului, Irinel Popescu se alătură opiniilor lui Eugen Simion: „A-l asocia pe Titu Maiorescu în această conspirație, pe motive că era filogerman, este o grosolană absurditate și, mai mult decât atât, o injustiție morală. E greu de înțeles cum legiuitorul culturii române, creatorul criticii estetice, criticul care a impus pe Eminescu, Caragiale, Slavici și Creangă și a apărat ideea de adevăr și cultură apare acum ca un simbol al complicațiilor josnice, inspiratorul și protejatorul unei odioase crime intelectuale”.

De interes sunt și opiniile academicianului Ioan Aurel Pop, care aduce în discuție „contextul personal și socio-politic al anului 1883, care nu trebuiesc respinse din multiplele cauze care au determinat starea de sănătate a poetului, punându-se întrebarea dacă vorbim de boală sau de îmbolnăvire”.

Rechizitoriul bolii și al cauzei morții lui Eminescu desprins din lucrările acestui colocviu devine o pagină de istorie literară și medicală de un mare interes, inclusiv pentru conturarea personalității marelui poet.

Între comentariile lui Constantin Cubleșan incluse în culegerea sa, atrage atenția în mod deosebit cel consacrat cărții istoricului Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit, carte care a provocat o largă dezbatere și mai ales reacții vehemente din partea eminescologilor și nu numai. Preocupat de problema mitului și a imaginarului în evoluția umanității, Lucian Boia ajunge și la mitul Eminescu și la mitizarea lui. În argumetarea demersului său critic, Lucian Boia pornește de la consemnarea modului în care a fost receptat Eminescu, folosindu-se de ample citate și opinii, pozitive sau negative, aparținând unor personalități mai mult sau mai puțin cunoscute, alese pentru a-și motiva concluziile prin care să-și justifice planul său urmărit cu atenție de demolare a valorii operei eminesciene și a așa-zisului mit Eminescu. În opinia lui Lucian Boia, mitizarea lui Eminescu a început cu studiul lui Maiorescu, în care poetul este așezat imediat după bardul de la Mircești, consolidat prin publicarea de către critic a primului volum de poezie eminesciană, apoi prin publicarea postumelor, Eminescu devenind, în anii ʼ30, „expresia integrală a sufletului românesc”. Sunt anii mitologizării poetului, nu doar ca expresie a unei epoci sau a unei ideologii, ci a spiritului românesc dintotdeauna. Criticul mai susține că receptarea lui Eminescu ca o „personalitate mitologică” a fost folosită ca element emblematic pentru toate mișcările ideologice.

În privința locului pe care îl ocupă Eminescu în literatura română, Lucian Boia este de părere cu „indulgență” că „un loc oarecare nu i se poate nicidecum tăgădui”, dar el „nu concepe, nu admite, nu crede că e normal să fie considerat poet național”. În privința mitului Eminescu, în opinia sa, acesta nu este altceva decât un produs al fabricii de mituri conspiraționiste, specifice anului 1989.

Întreaga argumentație a lui Lucian Boia este dusă spre a demonstra că Eminescu era o personalitate puțin cunoscută. La treizeci de ani a început să fie cunoscut mai ales ca un polemist redutabil la ziarul „Timpul”. Dar cine-i citea poeziile?, se întreabă istoricul. Notorietatea o dobândește poetul abia după „nebunie”, când intră într-o galerie imaginară a secolului al XIX-lea cu figuri precum „geniul neînțeles”, „geniul nebun”, „poetul blestemat etc.

În legătură cu eliminarea lui Eminescu de la „Timpul”, cu implicarea lui în serviciile secrete ale Austro-Ungariei, pare o simplă poveste. „Eminescu nu era un personaj chiar atât de important încât să pună în alertă cancelariile Europei. Era ceva mai mult decât un necunoscut”. Eminescu continuă să fie un necunoscut pe plan universal și astăzi, susține istoricul. „Să nu ne amăgim – scrie Boia – cu numărul traducerilor și nici al contribuțiilor eminesciene datorate specialiștilor străini. Aceștia sunt mai cunoscuți în România decât în țara lor. (...) Eminescu nu e decât un autor de dicționar, enciclopediile pomenindu-l alături de diverși iluștri ai diverselor națiuni”. Mai afirmă că „astăzi, mitul acesta atâta vreme netulburat și masiv e pe cale de a se disloca”, în opinia sa, cauza fiind necesitatea de mitizare a lui Eminescu în cadrul unei culturi mici: „A fost nevoie de Eminescu, de Eminescu cel mitificat într-o cultură mică, dornică de afirmare și de recunoaștere, dar încă nesigură pe mijloacele ei”.

Întrebându-se dacă mai e nevoie sau nu de Eminescu, istoricul spune: „Eminescu a fost un remarcabil poet, doar atât (...) Așa că mitul Eminescu e la fel de inoportun ca și poetul național”. Este regretabil ca un istoric român, un universitar să ajungă la concluzia că întreaga cultură a României este una „mică, dornică de afirmare și de recunoaștere”, iar Eminescu „doar un poet și atât”. Reiterând întrebarea pusă de distinsul eminescolog Constantin Cubleșan, zic și eu: „În numele cui vorbește acest istoric?”. Ar fi regretabil să aflăm că Lucian Boia vorbește în numele altora despre Eminescu.

Lecturile lui Constantin Cubleșan cuprind multe alte titluri și alți autori (Al. Zub – Eminescu – identitate națională; Mugur Voloș – Actualitatea sociologului; George Vulturescu – Eminescu și Complexul Ghilgameș; Sorina Sorescu – Dicționar de eminescologi; Ioana Bot – Versuri din manuscrise; Terezia Filip – Seducția absolutului; Răzvan Ducan – Pamflete poetice; Ruxandra Cesereanu – Ultraconservatorul agresiv; Th. Codreanu – Un jurnal pentru Eminescu; A. D. Rachieru – Reconstituiri polemice; Săluc Horvat – Pe margini de cărți; Mircea Popa – Text și context; Tudor Nedelcea – Împotriva prejudecăților; Alex. Ștefănescu – Eminescu pe înțelesul tuturor; Dumitru Copilu-Copilan – Eminescu în universalitate, bilanț statistic; D. Irimia – Studii eminesciene etc). Prin aceste reflecții critice, Constantin Cubleșan ne dă o privire de ansamblu asupra largului interes de care se bucură Eminescu și opera sa.

 

Prin acest volum, ca și prin cele apărute anterior, Constantin Cubleșan își etalează deschiderea față de ceea ce se scrie despre Eminescu. Serialul său de comentarii critice pe marginea contribuțiilor eminescologilor se constituie într-un autentic dicționar de scriitori și opere.

În căutarea sensului sau Cimitirul copiilor (Mihaela Bude),nr.1(176),ianuarie 2018
Ian 29, 2018 at 11:00 PM

Mihaela BUDE

ÎN CĂUTAREA SENSULUI

SAU CIMITIRUL COPIILOR

 

          Relaţia dintre generaţii este o temă frecventă în literatură, reflectând cel mai des conflictele dintre acestea. Autorul Nicolae Goja a transpus în romanul său Cimitirul copiilor într-o autentică şi captivantă ţesătură narativă această temă, relevând însă latura conciliantă, de sprijin reciproc. Dar, desigur, cartea este mai mult de atât, se transformă încetul cu încetul într-un roman inițiatic, atât al vârstei crepusculare, cât și al vârstei juvenile, în care fiecare generaţie, aflată în căutarea a ceva semnificativ şi veritabil în viaţă, evoluează şi se transformă una prin cealaltă. Esoterismul romanului provine din mai mule aspecte, toate semnificative: subiectul, personajele, construcţia romanescă, cronotopul, care toate îmbinate susţin arhitectonica şi mesajul.

Autorul țese epopeea a trei tineri din zilele noastre, Bubu, Blanca și Gelu, care, în încercarea de a-și crea un viitor în societatea actuală, nu-şi găsesc drumul, deoarece o percep ca pe un mediu limitator, care le îngrădeşte libertatea, după cum spune unul dintre personaje: „Dacă ne-am angaja, am deveni salariați, adică oameni captivi”, şi, atunci, evadează într-o altă lume, lumea patriarhală, mai liniștită și mai așezată a satului Rodina, de pe Valea Someşului, prototip al satului românesc: „Satul Rodina, o țară cu acești locuitori, în care relele societății capitaliste mondiale pot fi răbdate, unde părinții te așteaptă cu drag și spre care alergi într-un suflet de fiu al lumii”. În paralel este narată povestea seniorului, a dascălului de țară Petre Dulfu, omonimul scriitorului, un model de dedicație profesională, paradoxal pentru copiii altora, ajungând până la sacrificiul de sine. Epopeea şi povestea se intersectează și nu doar atât, eroii trăiesc o experiență comună, din care fiecare învață ceva, evoluează și se modelează sau se găsește pe sine prin celălalt, trecând într-o altă etapă a vieții: de la adolescență la tinerețe – cei trei eroi și în moarte - învățătorul. Prin reflectarea trăirilor acestor experiențe transformatoare, cartea domnului Nicolae Goja este profundă, devenind un roman al conștiințelor.

          Cronotopul în roman primește conotații inițiatice. Dacă spațiul urban este perceput ca un spațiu entropic, în care eroii nu-şi găsesc calea dreaptă, „şansa lor e să fie puternici şi nemiloşi” (p. 9), în spaţiul rural adolescenţii se găsesc pe ei înşişi. Timpul este marcat diferit, în funcție de spațiu: în mediul urban timpul curge într-un ritm mai alert, mai agitat: „în capitalism totul se face în cel mai rapid ritm posibil”, iar rutina te îndepărtează de esenţa vieţii: „Individule, nu ai voie să oboseşti, totul este programat, la ora opt fără zece minute duci copiii spre grădiniţă, nu mai târziu, iar  după-amiază, îi aduci înapoi acasă!” (p. 9). În mediul rural ai impresia că timpul nu curge, nu există, persistă o impresie de permanență, de durată: „La sate nu e așa (…) aici lumea nu se grăbește, oamenii merg încet pe drum și se opresc de întâlnesc un consătean, se întreabă ce mai fac și răspund amândoi că bine, apoi se îndepărtează” (p. 128). Durata şi efectul realizării unei acţiuni sunt confirmate şi de proverbele pe care autorul le presară în cartea sa, rezumând înţelepciunea populară: „Graba strică treaba” sau „Lucrul cu grabă nu-i de treabă”. Tema timpului este obsedantă pentru autor şi primeşte mai multe interpretări. O dată, timpul cronologic care destramă, cel în care îşi duc vieţile oamenii: „Timpul e flămând, rupe lacom din vieţile oamenilor” (171). O altă dimensiune  este timpul împietrit, ce stă în loc odată cu tanti Jeni și cu Petre Dulfu, care așteaptă parcă să se întâmple ceva: „Timpul la deal bălteşte bătrân şi calm”. Și chiar se întâmplă, dar nu în timpul fizic, al duratei, ci în cel etern, infinit, pentru că își descoperă ființa. Or, ființa există în afara timpului cronologic.

Alte toposuri, tot cu semnficații inițiatice, sunt cimitirul, casa doamnei Viscolczi și strada Lebedei. Cimitirul este un spațiu al aducerii-aminte, tranziţional între lumea viilor şi cea a morţilor, în roman având o dublă conotație, în funcție de orizontul în care este plasat: urban sau rural. Cimitirul din spațiul rural este singurul loc din sat unde mai găsești copii. Blanca, în încercarea inconştientă de a-şi recupera copilăria pierdută, de care se desprinde cu greu, neînţelegând schimbările prin care trece, va îngriji acest spaţiu, dar ea se va transforma iminent în ceea ce trebuie să devină: un receptacul al unei noi vieţi, o matrice. Deci, nu ne putem împotrivi nici morţii, dar nici vieţii. Cimitirul în spațiul rural este un simbol al unei lumi devitalizate de energia primordială: copiii. În schimb, cimitirul în spațiul urban, cel evreiesc, de pe strada Lebedei, este un topos ludic, fiind locul de joacă predilect al celor trei copii, refugiu din fața civilizației moderne: „Ce noroc au aceşti pui de oraş să trăiască lângă cimitir, un loc verde, unde cântă greierii şi orăcăie broaştele” (p. 9), o relicvă din vechiul spațiu băimărean, care a supravieţuit istoriei, pe care scriitorul îl evocă cu multă nostalgie, un loc ce îmi aminteşte de grădina Kesington din Peter Pan, lipsind însă conotațiile fabuloase. Până la finalul romanului, cimitirul primește o nouă funcţie, devenind un spațiu virtual, care își țese povestea. Copiii, deveniți tineri, construiesc o poveste în jurul mormântului Laurei Schwartz din cimitirul evreiesc, pe care o postează pe un blog, devenind cunoscut în lume. Blogerii noştri își găsesc, cel puțin temporar, un sens al propriei vieți. Spaţiul matricial de pe Strada Lebedei din oraş, casa lui tanti Viscolczi, alături de casa învățătorului de la ţară,  spaţiu de dezvoltare spirituală, primesc tot o conotaţie esoterică, fiind prielnice atât creşterii fizice, cât şi morale a celor trei puberi. 

Și personajele sunt simboluri în această paradigmă a inițierii. Cei trei tineri - cifra 3 este simbolică și în basme - sunt la vârsta nubilă, propice învățării, inițierii. Tanti Viscolczi reprezintă spiritul matern, hrănitor, în jurul ei cresc neperturbați cei trei copii până la adolescență, când își iau zborul. Misteriosul domn D. – pictorul, artistul, spiritul tutelar al locului –, urmărindu-i pe copii de la înălțimea balconului său, este „supraveghetorul lucrurilor văzute si nevăzute”, analog creatorului divin, detașat de creaţia sa, dă senzaţia că lasă creaturile sale să acţioneze după liberul lor arbitru. Chiar conotaţia abrevierii, D., este ambiguă: ar putea veni de la Dumnezeu sau Dracul (sau Dulfu). Pe urmă, învățătorul Petre Dulfu, adevărata figură paternă din roman, ocrotitoare, ca un adevărat îndrumător spiritual, îi inițiază pe tineri în rostul vieții lor. Acestuia D.(estinul) i-a adus în cale trei suflete care, la rândul lor, îl vor ajuta să-și găsească liniștea finală, împăcarea cu sine, vindecarea şi dragostea. Cei trei eroi își vor pune amprenta şi asupra spațiului, desăvârșindu-și astfel ca nişte adevăraţi iniţiaţi caracterul, schimbând prin bunătatea, generozitatea şi inteligența lor imaginea cătunului lipsit de viaţă. Trecerea copiilor prin satul
Rodina era marcată doar de existența cimitirului. O lume fără copii și-a pierdut identitatea, inocența, vitalitatea. Până la sosirea celor trei, în satul Rodina totul era mort, monoton, venirea lor nu a fost întâmplătoare, ci un adevărat miracol: „Satul Rodina are trei copii vii, au venit singuri, nechemaţi de nimeni, s-au oprit printr-o minune aici, e o vreme a excepţiei, a bucuriei, în satul lor au ajuns trei prunci” (p. 216).

Mesajul romanului este nuanţat şi de arhitectonica acestuia. Romanul este structurat pe treisprezece capitole, cifra 13, considerată de către numerologia populară un număr fatidic, „de rău augur(...). Marchează o evoluție fatală spre moarte, spre sfârșitul unei puteri” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. 3, p 373). În adevăr, în capitolul al treisprezecelea are loc un eveniment dramatic: moartea învăţătorului. Dar în tarot, Moartea este al 13-lea arcan și ea „nu reprezintă un sfârșit, ci un nou început după terminarea unui ciclu: 13=12+1” (id., ibid.). Gruparea capitolelor astfel: 12 +1, 12 fiind simbolul unei împliniri, al unui ciclu încheiat, ar corespunde semnificației generale a textului: cei trei eroi se inițiază, evoluează și își desăvârșesc evoluția în douăsprezece stadii sau trepte, corespunzând celor douăsprezece capitole, urmându-şi mentorul până la dispariţia fizică, iar în stadiul, respectiv capitolul 13, copiii, deveniți mult mai pregătiţi şi mai maturi, în urma experienţei trăite, încep o altă etapă din viața lor. Titlu generic al fiecărui capitol, Stadiul sugerează ideea de evoluție, de transformare. Titlurile propriu-zise simbolizează câte o etapă, o treaptă de inițiere şi o gradație a trăirilor eroilor și atitudinilor lor, trezite de către evenimentele în mijlocul cărora sunt atrași cu sau fără voia lor: Așteptarea, Grija, Sentimentul, Nebunia, Magia, Sexualitatea, Spiritualitatea, Tragicul, Echilibrul etc. Fiecare titlu concentrează câte o stare dominantă dintr-un moment esențial al vieții, de exemplu Așteptarea - germinarea aptitudinilor, Sexualitatea - trăirile nubile etc., iar, în final, după etapa de experimentare a suferinței (Tragicul), vine și armonizarea energiilor (Echilibrul), astfel încheindu-se şi iniţierea spirituală  din acest moment al vieţii.

Ritmul prozei curge în funcție de cronotopul predilect: dacă în urban timpul curge implacabil, este un timp amenințător, al trecerii, și ritmul prozei este mai alert, mai precipitat, mai agitat. Decojirea mărului de către domnul D., la începutul cărții, este un simbol al curgerii continue a timpului, fără întreruperi: „Coaja mărului pe care îl curăță cu cuțitul se desfășoară în spirală și este important pentru binele lumii să nu se rupă” (p. 5). Autorul comprimă în jumătate cartea câțiva ani, iar în cealaltă jumătate, câteva luni, dar şi ritmul prozei încetinește, parcă lucrurile sunt așa de când lumea, parcă toată viața învățătorul i-a așteptat pe cei trei. Voalul care acoperă schema romanului este dat astfel la o parte. Decojirea mărului se întrerupe, timpul devine discontinuu, apare o breșă în timp. Asta au făcut cei trei tineri. Au schimbat ritmul vieții, atât al lor, cât și al celorlalți. Lucrurile mici, dar importante ne schimbă. Precum copiii.

Tehnica scrierii nu este una lineară, autorul folosind anumite strategii narative care dinamizează, precum inserţia în discursul naratorului a unor elemente din discursul social al tinerilor sau din argoul lor, ceea ce face cartea foarte atractivă: „domnul D. mai are puțină vreme, un an, doi, trei…, până la time-out” (p. 5) sau „Oamenii tineri au credința că vor lumina lumea, însă îi așteaptă sălbăticia de cum ies în off…” (p. 9), termeni din cultura extratehnologizată (smartphone, downloadare, like-uri, peretele site-ului, #StarCraft, coveruri, part-time) sau termeni din argoul adolescenților: fi-fi, dilimama, mister. Un alt element captivant este introducerea în roman și a altor locutori, precum învățătorul Petre Dulfu, și a altui tip de discurs: povestea de dragoste a acestuia narată într-un stil de realism  magic à la Garcia Marquez sau Vasile Voiculescu, în capitolul al VII-lea. Halucinantul drum care trecea prin pădurea Fărcașei, pe care-l face Petre Dulfu spre satul logodnicei sale, întâlnirea cu un duh al pădurii sunt probabil o exacerbare a simțurilor tânărului îndrăgostit, contaminate și de imaginația populată cu iele, năluci, cu tot felul de ființe din mitologia populară, din basmele populare românești cunoscute de învățător nu livresc, ci din contactul cu realitatea în care trăia, din literatura orală: „Ar fi trebuit să-i spun și despre muierea pe care am întâlnit-o în codru (…) Umbla prin pădure, apărea mereu în fața mea, era atât de rapidă încât tocmai atunci când credeam că va fi după trunchiul stejarului, apărea dincolo de poiană, în rochia ei ca o pânză de păianjen. (…) m-am chinuit toată după-amiaza să o prind pe acea femeie”, intrând într-un spațiu aflat între real și ireal: „am început să cred că de fapt nu mă aflu într-o pădure, ci în mintea mea”.

Situația se mai ambiguizează, primind și o conotație erotică: „Probabil a fugit de acasă și își caută un soț, cum îmi caut eu o soție, și sunt atât de înfierbântat și plin de dorință încât m-aș cupla cu orice muiere în stare să mă primească în brațele ei”. Descântecele și vrăjile babei Vereșoaia (până și numele e cu sugestii oculte, prin folosirea sufixului augmentativ -oaia, iar rădăcina véres vine din maghiarul sângeros) sunt gesturi și ritualuri din aceeași lume magică, din zona folclorului românesc: „Cine l-a lovit, să fie lovit, cine l-a privit cu ochi răi, să fie privit cu ochi răi, cine l-a înțepat în inimă, să fie înțepat în inimă”, etc. Povestea de tinerețe a învățătorului Petre Dulfu, „poveste hiperreală” (p.140), infuzată de un fabulos care potențează realul, este o strategie narativă folosită de personajul-locutor pentru a atrage curiozitatea ascultătorului, dar și pentru a încifra realitatea ca ea (aventura cu Anica) să nu fie recunoscută (de către tanti Jeni).

Autorul reflectă în această carte, în mod artistic, literar, concepţia teleologică asupra lumii şi a vieţii. Situaţiile de viaţă nu sunt întâmplătoare, iar în anumite momente-cheie ale vieții întâlnim exact oamenii potriviți. Societatea ne uniformează, doar oamenii, experiența reală şi autentică ne formează cu adevărat. Exact fuga tinerilor de societate îi face să se descopere pe ei înșiși. Și să-i ajute și pe alții în această călătorie iniţiatică. Autorul își alege eroii  din categoria artiștilor – pictorul, al dascălilor – învățătorul sau din categoria de vârstă a adolescenților, pentru că sufletul copiilor sau al artiștilor intră cel mai ușor în contact cu esența vieții. E o carte pentru tineri. Un semnal de alarmă pentru ei. O chemare, un îndemn la o viaţă autentică, cu sens. E o carte pentru maturi. Un frumos cântec de lebădă, consolator. O altă voce a lui Petre Dulfu, nu cea parodică pe care o cunoaştem din Isprăvile lui Păcală, ci una mai gravă, dar sensul este același: relevarea esenţei ființei umane. Ambele au scop terapeutic, întâmplările lui Păcală te vindecă prin râs, romanul lui Nicolae Goja – prin epopee, prin poveste. Sentimentul de religiozitate, aliniat vieții, devine firul roșu al cărții. Prin iubirea oferită celor ce trebuie să crească, omul se eliberează de rănile trecutului şi obţine vindecarea: precum tanti Viscolzi, domnul D., învăţătorul Petre Dulfu şi probabil şi autorul. De ce nu şi cititorul?

 

 

Poeme de Daniel Ioniță, nr. 1(716), ianuarie 2018
Ian 29, 2018 at 11:00 PM

 

Daniel IONIŢĂ

Poet bilingv (engleză-română), născut în 1960 în Bucureşti. S-a stabilit în 1980, la vârsta de 20 de ani, împreună cu familia, în Auckland, Noua Zeelandă. În prezent trăieşte la Sydney, Australia. În timp ce îşi finalizează doctoratul specializat în traducere de poezie din limba română în limba engleză, predă în cadrul programului „Organisational Improvement” al Facultăţii de Comerţ de la Universitatea Tehnologică din Sydney. Păstrează un adânc interes pentru literatura română şi o strânsă legătură cu scena culturală din România. Editura Minerva i-a publicat Testament – Antologie de poezie română modernă (versiune bilingvă română-engleză – prima reprezentare de anvergură şi coerentă a poeziei româneşti în limba engleză), precum şi un volum de poezie proprie Agăţat între stele – tot în versiune bilingvă. Vede aceste lucrări ca pe tributul pe care-l datorează ţării în care s-a născut şi s-a format atât cultural, cât şi ca om şi, de asemenea, ca pe un testament pe care arta românească îl dăruieşte culturii universale. În 2016, Editura australiană Puncher & Wattman i-a introdus două poeme în volumul antologic al poeţilor contemporani australieni All These Presences (Toate aceste prezenţe). Proiecte curente includ volumul de poezie în limba română Insula cuvintelor de acasă (Editura Limes, Cluj-Napoca) şi Contradictory Cannibals, un volum de poezie în limba engleză ce va fi curând publicat de Editura Puncher & Wattman din Sydney. (Rexlibris Media Group, 15 iunie 2017)


Am salvat omenirea

 Am salvat omenirea.

Aseară, era cam nouă jumate.

Se ducea repede dracului,

atârnând împuţită şi plină de puroi

pe muchia distrugerii ei iminente.

Am salvat-o.

Am scos umanitatea din căcat

în ultima fracţiune de secundă.

Deşi, ca să fiu sincer,

nu a fost o salvare autentică

(nu sunt Dumnezeul Mântuitor).

Am tras-o doar, afară din pacostele

şi poginoagele prezente şi presante.

O uşurare temporară,

o mică amânare, dacă vreţi.

Nimeni n-a observant nimic.

Nevastă-mea, întotdeauna cu spirit practic,

mă suduie

De ce tot faci asta?

De ce-ţi tot pierzi timpul?

E a treia sau a patra oară când te chinui.

Nu înveţi niciodată nimic.

Eşti atât de naiv. Lasă-i dracului în pace.

Eu zic da, da!

Ea zice da, da...

 

Ochii din paharul cu martini

 De câte ori te-am iubit

De atâtea ori am terminat prin a-ţi bea ochii din paharul de martini

plin de lacrimi, cu inima ferfeniţă.

Aveam acelaşi obişnuit simţământ de neputinţă, regret şi mânie,

din care doar ochii tăi serviţi într-un martini mă mai putea scoate.

Se holbau la mine beliţi,

aşa fără pleoape cum se aflau,

rotindu-se aleatoric.

Sorbeam câte unul, îl sugeam puţin

şi-l scuipam înapoi.

Mai sorbeam câte puţin din băutură

şi mai înţepam câte un ochi cu scobitoarea

ca să mi-l apropii şi să te privesc în ochi

de aproape.

La sfârşit i-am lăsat în pahar,

deşi barmanul îmi spunea că se ronţăie ca o delicatesă.

I-am zis să-i ronţăie el, dacă vrea,

şi nu i-am lăsat niciun bacşiş.

Ca de obicei.

 

Nărodu de Adrian, Fâlfa şi ceilalţi

Pe strada mea-ntr-o mahala, departe,
Cu praf şi cu cişmea de cartier,
Stătea nea Ţanu, ziua, la taclale,
Şi noaptea-n pat la Fâlfa... pişicher.

Şi mai era familia Ungureanu
Cu tanti Sava, nea Aristotel,
Cu fete, una grasă, alta slabă,
Şi una care nu era de fel.

Cazacu, domnul şi cu coana mare,
Stăteau pe colţ într-o căsuţă joasă,
Cu rude şi nepoţi, şi cu un vişin
Sub care vara chefuiau la masă.

Anuţa şi cu badea Victor din Mărgău
Tăiau oglinzi în casa cu plocade
Şi fiu-şi suduiau: „Mă Adriène,
Măsèlilè săriţ-ar, mă năroade!”

Meilă nu venea seara acasă,
Dom’ Raţiu se certase cu Moraru,
Grăsuna Potra, avea – n-avea treabă,
Stătea la bârfa cu-a lu’ Păcuraru.

În fine, peste drum, mai era Fâlfa,
Farfuza cartierului, sadea,
Ce ne dădea seminţe şi bomboane
Să nu suflăm vreo vorbă despre ea...

Ziua, cu sor-mea, ne jucam în stradă,
Dar seara ne „cocoţăream” în tei
Să ne uităm prin curţi pe la vecini,
Copii curioşi să vadă... ce fac ei!

 

Romanţă deşănţată

 

Gladiator al vieţii, port în mine,

prin întunerec, veştede cununi –

săruturi tulburi, prinse de cu seară

cusute-n remuşcări de zei nebuni,

care-mi tăiau în gând, odinioară,

răzbite încleştări catifelate

zăcând pe-o rână, peste sânii lâncezi –

conchistadori de vise deochiate,

curtând alene cu măscări sordide

muieri lascive pe-o canapea,

cu roata universului pe pântec

şi-o răsuflare aprigă şi grea –

ca oseminte-ntr-un pahar aiurea,

sorbit prin lăturalnice mocniri

cotrobăind prin dosnicii de trupuri

croite din sudalme şi-înjosiri.

 

Mă ruginisem de atâta plânset

şi rob al rănii sfinte mă jertfeam,

când m-am trezit, între rostiri şi patimi,

cum prins de vrăji pe trupu-ţi colindam.

 

Dar azi din schilava-mi singurătate

mă văd şezut pe-un scaun sub un tei,

tot cobzărind romanţe deşănţate,

cântând poveşti cu feţi frumoşi şi zmei

care se bat pe viaţă şi pe moarte,

şi pentru coapse ample de femei.

 

Lupta lui Iacov cu Dumnezeu 

Știu bine că vine iar noaptea,

mereu noaptea,

şi s-ar putea să nu se sfârşească bine.

Dar am pregătită o ameninţare

cu care voi încerca să Te prind de pulpana hainei

iar atunci mă vei lovi în coapsă,

Cui să mă plâng că nu e fair-play?

Fiindcă tot Tu vei juca şi rolul de arbitru

şi sunt aproape sigur

că vei opri lupta ca să fiu descalificat.

Voi şchipăta tot restul vieţii.

Oamenii de pe stradă şi din metrou,

ocazionalul şofer de taxi,

doamna de la ghişeul pentru taxe și impozite –

nimeni din aceştia nu va şti ce s-a întâmplat.

„Uite încă un schilod...”.

Colegii de serviciu mă vor întreba dacă sunt ok.

Le voi mormăi ceva despre o discopatie

şi se vor obişnui repede cu mersul meu şontîc.

Cu nedumeririle familiei va fi mai greu.

Ce-i voi spune celei alese?

Ce le voi spune copiilor?

Oare adevărul?

Cum că m-am trezit într-o noapte,

nu cu teamă de sărăcie, nici măcar cu groază de moarte,

ci pur şi simplu împietrit de frica înstrăinării?

Căci mă înstrăinasem de mine, de cine eram,

de cine mă făcuseşi să fiu.

Am venit noaptea. Auzisem că te plimbi uneori

aşa netam-nesam, în mijloc de noapte,

prin pădure, sus pe deal, pe la pârâul lui Iaboc,

deşi nu aveam nicio garanţie că te voi întâlni...

Mai mult. Ştiam bine că pe cât eşti de imprevizibil,

pe atât eşti de nerezonabil... Toată lumea ştie:

seceri de unde n-ai semănat

şi strângi de unde n-ai vânturat.

Dar tocmai de aceea

am venit să te ameninţ cu ceva la fel de aiurea –

nu te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta.

 

Regrete

 

Toate regretele lumii se apleacă peste mine

mă apasă, mă înăbuşă, mă împing spre abis.

Cad şi mă agăţ de o ultimă părere de rău,

una la îndemână, despre copii, despre părinţi, despre bunici,

despre vise neterminate sau neîncepute.

Vreau să vin să-ţi explic omeneşte că am regretat

tot ce se putea regreta –

dar mă tot împiedic de lumânări, colive

şi de parastasele morţilor, ai mei, ai tăi, ai mă-tii.

Nu mi-a mai rămas la dispoziţie

nici măcar o urmă de părere de rău

 

Morţile mele

 

În cimitirul meu am morţi de toate felurile.

 

Unele din ele sunt portocalii, şi altele vinete

unele stridente, iar altele pline de abnegaţie abia şoptită

unele mai molatice, altele cu ochii verzi.

Câteva morţi sunt chiar puţin cam libidinoase

şi fac curte nu prea subtilă cadavrelor

brunete sau blonde, după cum e moda.

 

Când vin rudele s-aducă flori,

să se reculeagă şi să-şi plângă cadavrul,

morţile mele se-nghesuie şi-şi înfig coatele

în coaste una alteia ca să se împingă-n faţă

cât mai aproape:

vor să vadă cine urmează, care-i la coadă,

cui îi va veni rândul mai repede.

 

Uneori mă irită –

sunt geloase unele pe altele

cu mici mâncătorii şi bârfe,

conspiraţii şi răutăţi.

Dar mie-mi plac toate, durdulii, nurlii, zurlii

aşa cum sunt ele! Le iubesc pe toate!

Le ador fiindcă au suflet bun!

Tratează cu blîndeţe

cadavrele vii aflate în anticamera veşniciei,

chiar de la naştere – adică de la începutul

degringoladei lor spre descompunere.

Le îmbrăţișează în ultimele clipe,

le mângâie şi le alungă groaza.

Când cei ce sunt meniţi să ne părăsească

se afla abia mai respirând pe vreun pat de spital,

pe sub roţile vreunui camion,

străpunşi de gloanţe în ambuscade

sau sfâşiaţi de explozii

pe sub valurile mării sau pe vreun hău de munte,

morţile mele durdulii, nurlii, zurlii

au grijă de ultimele lor momente

de ultimele lor dorinţe,

îi legănă şi-îi liniştesc.

le povestesc de frumuseţe

 

de lumină, de bucurie şi de iubire.

Dragostea în vremuri de înstrăinare (Constantin Cubleșan), nr.1(176), ianuarie 2018
Ian 29, 2018 at 11:00 PM

Constantin CUBLEȘAN

DRAGOSTEA ÎN VREMURI DE ÎNSTRĂINARE

 

Succesul romanului lui Augustin Buzura, Refugii (1984), s-a datorat, cu siguranță, faimei pe care prozatorul și-o dobândise ca investigator de profunzime al psihologiei societății românești de după cel de al Doilea Război, mai exact al anilor totalitarismului. Dar, de data aceasta, succesul venea și dintr-o altă perspectivă, anume aceea a descoperirii unei abordări tematice oarecum inedite, noua sa carte putând fi înțeleasă (receptată de public) și ca o dramatică reconstituire a unui destin feminin într-o tulburătoare, terifiantă poveste de dragoste. La drept vorbind, mai multe povești de dragoste, dezvoltate în jurul uneia și aceleiași persoane, Ioana Olaru, care își caută fericirea (împlinirea sentimentului iubirii) alături de bărbații din anturajul propriu, cei de care este cucerită sau pe care însăși îi cucerește, totul într-un carusel al eșecurilor (în cele din urmă) lamentabile, în care este antrenată pe intriga triunghiului conjugal, într-o societate ce stimulează mai degrabă înstrăinarea individului decât promovarea acestuia în coagularea reușitelor sale sociale. Unul dintre cei mai statornici și autoritari comentatori ai operei prozatorului ardelean, Mircea Iorgulescu, sintetizează foarte exact schema ce stă la baza multiplelor introspecții ale personajelor romanului, ca protagoniști ai unei istorii cotidiene contorsionate: „Departe de a fi o cronică, și încă una politică, Refugii este un roman. O poveste cu și despre ființe imaginare dintr-un spațiu imaginar (…) nici unul dintre personaje nu este și nu poate fi bănuit că ar fi «cu cheie», iar protagoniștii, trei la număr, au îndeletniciri care nu predispun la decriptări de ordin politic: profesor de țară, o traducătoare la un grup industrial, un înalt funcționar din ierarhia economiei de stat (…) Relațiile dintre cei trei sunt, de altfel, de natură pur afectivă. Ioana, traducătoarea, și Iustin, profesorul, sunt căsătoriți, s-au iubit ori încă se mai iubesc, dar geografia înfrânge sentimentele. Separați de distanța dintre orașul în care se află locul ei de muncă și satul unde lucrează el, Ioana și Iustin se consolează erotic după posibilități, înlocuindu-și fiecare partenerul tânjit, dar absent, cu suplinitori mai puțin apreciați decât titularii, dar prezenți (…) Iustin se combină astfel cu o Codruță locală, foarte apetisantă de altfel, iar Ioana cu un rasat demnitar bucureștean, Anton, venit în inspecție la uzina unde ea face și oficii de public relations. Cele două triunghiuri astfel rezultate și al căror punct comun este Ioana nu sunt însă simetrice ca pondere și potențial de evoluție. Primul, Ioana–Iustin–Codruța, rămâne blocat și chiar tinde spre dispariție în urma necesarului divorț dintre Ioana și Iustin și a preconizatei căsătorii dintre acesta și Codruța. În schimb, al doilea, Ioana–Iustin–Anton, se multiplică. Anton fiind și el căsătorit, se formează un nou triunghi, Ioana–Anton–Iulia. Anton își aduce metresa din provincie la București, unde o instalează într-o slujbă comodă și într-o locuință discretă și cochetă, o «garsonieră» ce este un fel de aurită colivie a amorului lor clandestin. Când Ioana, de felul său o intelectuală cu frământări cronice de conștiință, se plictisește de viața de ibovnică rezervată în exclusivitate unui amant nu prea disponibil, cu multe obligații profesionale, ea încearcă să se elibereze de tiranie. Nu o face însă pe față, ci în chip ilegalist, refugiindu-se pe ascuns în brațele unui arhitect dezabuzat, Sabin, gen de hippy socialist. Apare astfel încă un triunghi, al treilea, Ioana–Anton–Sabin”. Criticul avertizează însă tranșant: „Refugii nu este însă un vodevil, ci un roman sumbru și apăsător, chiar terifiant. Începe și se termină într-un ospiciu1. Traseul acesta existențial nu este urmărit de romancier la modul clasic, să zicem, pe un fir epic linear. El este recompus din rememorări, din întoarceri în timp, de complicate introspecții ale personajelor, totul fiind disecat de romancier cu meticulozitatea și rigoarea unui psihanalist pedant („Putem despica la nesfârșit firele – se confesează, la un moment dat, eroina – Acum sunt într-o stare atât de bizară încât aș fi capabilă să înnebunesc disecând un gest, o frază sau să mor de fericire ascultându-l pe marele M.N.S. Simt cum încolțește în suflet o nouă ființă și încă nu-mi dau seama dacă va fi înger, monstru sau, cum mi s-a mai întâmplat, doar o banală plăsmuire sortită ridicolului”).

Recapitulările faptelor de viață ale Ioanei se datorează internării într-un ospiciu, adusă acolo în urma unui accident (întâmplător sau provocat?!) pe șosea, inconștientă, având surpriza, când își revine („Nu înțeleg… Cum am ajuns aici?”), că se află captivă într-un perimetru închis, controlat sever, supravegheat, într-un mediu în care nimic nu pare să aibă vreun rost de normalitate. Lipsită de acte de identificare, este supusă unei cercetări psihiatrice, conversațiile cu medicul curant lăsând, în bună parte, impresia unor veritabile interogatorii polițienești (sau securiste). Consolările ce vin din partea unei alte paciente nu au darul de a o liniști: „Mai bine să ne consolăm că în rezervația asta nu sunt numai nebuni… Habar n-ai pentru câte lucruri nu se refugiază omul aici (…) Află de la mine că mai mulți nebuni sunt afară. Și mai periculoși! Aici ai toate libertățile…”. Iată, dintr-o dată romancierul pune față în față, ca într-o oglindă deformatoare, condiția libertății omului în societatea căreia îi aparține ca individ. Care ar fi libertatea de manifestare cea adevărată: cea din interiorul ospiciului sau cea din afara lui?

Descripția mediilor e grotescă și abrutizantă: „– Și eu zac printre moartele astea, zise Tatiana așezâdu-i-se pe pat și cuprinzând-o de umeri. Trebuie să te obișnuiești și tu cu ideea… Nu-s periculoase. Doar sonate și cretine… Și cam jegoase (…) Curtea e plină de smintiți și șontorogi… incapabili să lege două vorbe suportabile… Căci dragoste bănuiesc că n-au știut face niciodată! (…) Vizita mare, altă apă de ploaie… profesorul se face că-ți dă importanță, în realitate i se rupe de noi, niște bețive banale, cu viitorul compromis, dar și mie de el… Apoi tratamentul, partea cea mai scârboasă a zilei, masa, pe urmă dă Domnul și se cărăbănesc toți, iar Tatiana pune la bătaie vodculița ascunsă bine de tot și împușcăm un bairam pe cinste (…) Cum să suporți? Te rogi, bei, te curvești sau cauți blocul cel mai înalt. Eu n-am curajul să mor, dar nici să trăiesc!”. Nici Măgura, comuna în care Iustin face naveta ca profesor, nu arată mult altfel. E și acolo un soi de ospiciu, însă oamenii trăiesc iluzia libertății în condiții existențiale nu mult diferite, totuși: „peste satul acesta plutește un fel de rugină, ceva trist și moleșitor care-ți năclăiește mintea, îți paralizează voința, te îmbătrânește, iar când te afli printre «somitățile» lui, și n-ai cum să le eviți, ajungi să ți se facă rușine că ai citit o carte (…) Am avut timp să le cercetez casele; faianță țipător colorată înăuntru, faianță afară, flori artificiale, imitații de cristal, sticlărie multă, inutilă, flori stridente, țigănci, cadâne lăbărțate și ciobănași în rame masive, aurii, poze de nuntă, zeci de poze convenționale, mărite și retușate, frigidere goale, paralizate de ritmurile curentului, împestrițate cu abțibilduri. Și alte case, din lemn, două camere, «din față» și «din spate» în care veacul a pătruns doar prin vasele emailate și foliile de polietilenă întinse pe mese și pe pământul mereu umed (…) trebuie să fii tâmpit la cap să stai într-un loc unde soarele nu întârzie nici vara mai mult de cinci ore pe zi. Din hoți de pădure, băștinașii au ajuns, cu timpul, muncitori forestieri (…) trag ca nebunii două săptămâni, își consumă apoi câștigul în două zile și atunci în Măgura e un prăpăd ce nu s-a văzut, se cherchelește tot ce are sânge sau clorofilă, ca apoi să o ia de la capăt de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic”.

Fără a face generalizări ostentative, Augustin Buzura lasă ușor să se înțeleagă faptul că acest mediu se regăsește pretutindeni, influențând, determinând relațiile interumane: „din păcate, cu timpul, mediocritatea mediului își pune amprenta pe toate… Mizeria, nesiguranța, primitivismul murdăresc progresiv, rod asemenea apei chiar și edificiile cele mai trainice. Nu înțelegi că în realitate trăim cerșind ceea ce ni se cuvine? Cerșim sau furăm, nici nu știu”. Cerșitul sau furatul iubirii, al confortului sentimental pe care cuplurile romanului îl caută cu disperare, constituie, de fapt, mobilul întregii vieți petrecute într-un univers obtuz, al societății ce își umilește, prin tot, indivizii. Nimic nu e curat, nimic nu e cu adevărat sincer în toată această zbatere umană, larvară la urma urmelor, pe care Augustin Buzura o investighează și o pune în evidență într-un halou coșmaresc al faptelor diurne. Ioana își analizează cu luciditate stările afective, angajamentele erotice, disponibilitățile avute pentru a putea iubi cu adevărat: „Nu poate fi vorba de iubire – își diagnostichează parcursurile erotice – acest sentiment îl socotisem apus, mort; deși o doream, aveam o acută nevoie, ea mi se părea îndepărtată, ireală, era doar o aspirație”. Asemenea autoevaluări, din unghiuri diferite din care este privită viața, își fac toate personajele romanului. Acestea nu se sfiesc a se exprima deschis, chiar dacă meditațiile asupra existențialității lor au caracter oarecum intim. Este însă tehnica expozitivă, ca să zic așa, proprie romancierului, de a rosti adevăruri pe care cititorii le percep (le-au perceput) în cheia unei exprimări dedublate asupra condiției sociale generale oferite de sistemul politic. Așa bunăoară, sentimentul generalizat al fricii („Mi-e frică să mint, însă sunt incapabilă să spun adevărul. Mi-e frică de noapte, de lumină, de oameni… Mi-e frică!”), al lașității („Lașitatea cotidiană, rentabilă: a te război cu șeful direct, a nu vdea sau a nu vrea să vezi dincolo de el”), al spaimelor, al iluziilor, al viselor („pentru ea visele erau un fel de viață paralelă, infinit mai bogată decât cea pe care o trăia, o răzbunare pe zilele monotone, torturate de aceleași nevoi, de aceleași reguli stupide și de aceleași întrebări”). Referirile la viața de zi cu zi au caracterul unor verdicte sau doar al unor reflexii acutizante („Cine dracu m-a pus să mă nasc într-un veac stupid – exclamă la un moment dat Ioana – Sau de ce au trebuit să iasă tocmai acum din peșteri profeții obscurantismului? Dacă fugim, îți iei lumea în cap și începi în altă parte, de la alt zero, dragostea moare sufocată de sărăcie și înjosiri. Mă gândeam la viața asta împuțită”).

Nu e prea greu să-ți dai seama că romanul de dragoste pe care îl construiește Augustin Buzura e, de fapt, analiza (perfidă?) a unei lumi ce și-a impus statutul de sistem concentrațional, din care individul caută a se salva prin subterfugiul unor… refugii („Mereu tracasați, reduși la biologic, oamenii caută diverse refugii…”), fie într-un trecut evocat la modul edulcorat, fie în vise, fie în iluziile unor speranțe ce se dovedesc a fi gratuite („Te învârți la nesfârșit în același cerc stupid, te amăgești mereu că odată și odată vei ieși, că va exista o șansă și pentru tine… Te legi de alți oameni iluzionându-te că ei vor fi altfel… Pe urmă cauți alte refugii și, cu cât trece timpul și sporesc eșecurile, cu atât oscilezi între nepăsare și spaimă…”), totul sub semnul unei tragice disperări existențiale: „niciun om nu moare definitiv și niciun viu nu e viu de tot! – își spune Ioana – Mă aflu undeva la marginea dintre iad și lume, într-un spațiu confuz, ascuns înțelegerii: totul e doar aparență, iluzie, realitatea refuză să se lase dezvăluită. Uneori mă retrag în camera «noastră» - icoane vechi, oglinzi, mobilier masiv de nuc, lăzi ancestrale de zestre – un cavou elegant, sobru cu miros de busuioc și ceară (...) Fug de mine”. Iată cum înstrăinarea se impune ca o condiție obligatorie a individului, înțeleasă și ea în limita unui posibil refugiu, salvator de conștiințe, devenind în romanul lui Augustin Buzura tema fundamentală a tuturor introspecțiilor eroilor săi. Așa încât Refugii se dovedește a fi, poate, cel mai sumbru dintre romanele lui Augustin Buzura, în care sentimantul iubirii apare ca un fetiș al societății înțelese ca ospiciu, mai degrabă soljenițian decât cehovian, dacă e să-l plasăm pe linia de universalitate a dezbaterilor privitoare la condiția omului contemporan în cadrul unor societăți concentraționale.

 

1. Mircea Iorgulescu, Romanul ca manifest incendiar, în Între două lumi. Augustin Buzura, romancier și gazetar, antologie critică alcătuită și îngrijită de Angela Martin, Editura TracusArte, București, 2017, p. 133-135.

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 71 - 80 din 2024

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.