top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Versuri de Ioan Hada, nr. 4(179),aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM


Ioan HADA

CARTEA CELOR TREI LUNI

 

1. VISUL VISULUI

 

nici măcar

visul visului

nu poate visa

să-ți cuprindă

sufletul 

în totalitate...

nici măcar sonetele

lui 

Dante

Petrarca

sau Shakespeare

nu-l pot cuprinde

deoarece-i

mult mai mare

decât Universul

al cărui sfârșit

nu-l ajung

nici toate

gândurile

din creier

 

2.  IMENS

 

bârlogul meu

mic

cât Oceanul

Pacific

nu-ncape

splendoarea

sufletului tău

deoarece-i

imens

în măreție

precum Calea Lactee

în expansiunea

spre fericirea

fericirii

din surâsul

ochilor tăi

 

3. CU DORINȚA

 

iubito

visez și vreau

s-ajung

la tine

cu dorința

căutătorului

de aur

tărâmul Eldorado

 

4. TRĂIREA

 

bătrân

și fără tine-s

firava frunză

răvășită

dintr-un crâng

pustiit

în septembrie

ce-mi trăiește

cu durerea 

durerii

zbaterea

ultimelor zile

dinaintea

sfârșitului

 

5. ATRAGERE

 

surâsul tău

magnificul

e-n stare

s-atragă-n

nu numai

inima mea

mărită

cât Everestul

ci-ntreaga

Galaxie

ale cărei stele

și-n cădere

dansează

bucuroase

pe iubirea

iubirii

din uimire

 

6. CONSTATAREA

 

mă pierd

în noapte

ca un lătrat

de câine...

pipăi negura

speriat

de tenebrele

în care trăiește

lumea

constatând

că și sufletul meu

e-o negură

ce-mi trăiește

visele

încă-o bună parte

din viață

și chiar o parte

din viața

de apoi

 

7. ÎNVĂȚAREA

 

primăvara

firul ierbii

abia mijit

mă învață din nou

strigătul bucuriei

și elanul speranței

ce se va resemna

până la urmă

iarna sub zăpada

moale

ca uitarea

de sine

 

8. UITAREA

 

ninge

ninge

ninge-ntruna...

ninsoarea

aceasta

fără sfârșit

mă face

aproape

să uit

c-a fost

odată

și soare-n

viața mea

 

9. CÂȚIVA PAȘI

 

mai aveam 

câțiva pași

s-ajung la capătul 

Universului

să-ți cuprind toată

splendoarea

sufletului

dar ei s-au stins

precum cântecul

celui ajuns

moșneag

oricât a încercat

n-a atins

tărâmul Eldorado

 

10. CÂT VÂNTUL

 

inima mea

imens ocean

de bucurie

pe care visele tale

plutesc

cu pletele

umflate 

cât vântul

între vele cu vise

spre Capul

Bunei Speranțe

de fericire

ce seamănă

strălucirii

stelelor

din ochii tăi

 

11. DORINȚELE

 

aș vrea

să mă strângi 

în brațe

cu bucuria

dintr-un curcubeu

să-mi mângâii

gândurile aspre

cu strălucirea

stelelor

din ochii tăi

dar mai ales

să ne iubim

cu-o iubire

mai mare

decât iubirea

apostolilor

pentru inima

Mântuitorului

 

12. ELDORADO

poate-am

fost 

cavalerul

ce te-a căutat

până-a ajuns

moșneag

ca pe tărâmul

Eldorado

devenit curând

alt tărâm

mai splendid

în măreție

decât Eldorado

 

13. ARIPI DE VISE

 

probabil

inima mea

e-o mare

ale cărei valuri

au aripi de vise

să zboare

spre tine

indiferent

că te refugiezi

de răutățile

omenești

pe Lună

ce-ți este

sora geamănă

 

 

 

Revista revistelor (Raluca Hășmășan), nr. 4(179), aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM


REVISTA  REVISTELOR

 

            • Revista NEUMA, intrată de curând în rândul publicațiilor literare românești (primul număr a apărut la sfârșitul anului trecut), a impresionat pozitiv, atingând standarde înalte sub toate aspectele: grafică/design, conținut, calitate și varietate tematică, nume sonore în colectivul de redacție și printre colaboratori. Apare la Cluj-Napoca, fiind editată de Editura Neuma; director este Andrea H. Hedeș, redactor-șef – Andrei Moldova, redactori – Alexandru Jurcan, Eugen Cojocaru, Flavia Adam, Florica Bud, Niculina Oprea, Nicoleta Milea, Radu-Ilarion Munteanu, corespondenți în străinătate – Roxana Dima (Italia), Dragoș Cosmin Popa (Spania), prezentare grafică – Gelu Iordache.

            Numărul 3-4 (5-6)/martie-aprilie 2018 se deschide cu editorialul Măcar scriitor, în care Andrea H. Hedeș reflectează pe marginea procesului anevoios și admirabil al nașterii unei cărți, accentuând câteva aspecte: respectul ce se cuvine a fi arătat față de actul de creație și față de carte, misiunea scriitorului, talentul, munca, rezultatele lor, nașterea marilor opere și „rodul trudei unor mari talente”. În același registru se înscrie și articolul lui Horia Gârbea, Broaște și prinți, în care autorul dezbate tot despre talent, despre succes/eșec în literatură, despre receptarea critică a scriitorilor și a creațiilor acestora.

            Numărul de față îi are ca invitați speciali pe Gabriel Chifu – prezent cu poemul Ieșirea din găoace (un imn al dezamăgirii) din volumul în curs de apariție Elegia Timpului; pe Gheorghe Grigurcu – cu meditații, note, însemnări pe tema O durere care începe să viseze și pe Cassian Maria Spiridon – cu versuri inedite.

            În cuprinsul revistei, un spațiu semnificativ este destinat creației literare. Poezie: Florea Burtan, Mihaela Oancea, Clara Mărgineanu, Clara Târcă, Maria Pilchin, Domnița Neaga, Ioan Cioba, Petru Ioan Crețu; li se alătură (tot cu versuri) reprezentanți ai diasporei – Cezar C. Viziniuck (Spania) și Diana Manole (Canada). Proză : Răzvan Nicula (The quest), Alexandru Păduraru (Pirații lui Lescoux – fragment), Paul Sârbu (Sticluța cu lavandă). În completare, rubrica „Meridiane” propune versuri ale unor poeți turci (în traducerea Niculinei Oprea), iar în traducerea Tudorei Șandru-Mehedinți citim proză hispanică (Nu!) de Antonio Di Benedetto.

            Să ne mai (re)amintim de... Cornel Regman este un articol evocator, în care Dumitru Hurubă își exprimă convingerea că domnul Regman a fost „unul dintre cei mai importanți comentatori și critici literari de după cel de-al Doilea Război Mondial”, relevând stilul inconfundabil și ineditul exprimării acestuia. O voce unică în peisajul teoriei și criticii literare de la noi”, Cornel Regman a fost un analist dur, adesea incomod, de o corectitudine admirabilă, cu un stil inimitabil, glumeț, zeflemist, sarcastic – arată Dumitru Hurubă. Autorul articolului urmărește și biografia criticului, precum și valorificarea editorială a muncii acestuia, amintind bogata operă („un întreg indestructibil în care este comentată/condensată o mare parte a literaturii postbelice”).

            În eseul Elisaveta Titircă, Anna Karenina & comp., Gelu Negrea vine cu o perspectivă inedită de receptare a personajului Veta din O noapte furtunoasă. Combate imaginea, conturată de-a lungul unui veac și mai bine de critică literară, de mahalagioaică incultă și de femeie de moravuri ușoare a acesteia, reușind o autentică reevaluare a personajului Veta, care se dovedește spectaculoasă în viziunea autorului. Eseul cuprins în revista „Neuma” este un fragment dintr-un volum în pregătire, ce se anunță interesant, Doamnele domnului Caragiale.

            Numeroase cronici și recenzii întregesc sumarul numărului. Ca eveniment editorial este prezentat romanul Măcelăria Kennedy (Polirom, 2017), într-o amplă exegeză semnată de Andrei Moldovan (Radu Țuculescu și berzele sale călătoare).

            Romanul Copiii războiului (Polirom, 2016) de Varujan Vosganian este „dezbătut” în comentarii paralele semnate de Horia Gârbea (Fluviul și cataractele) și de Andrea H. Hedeș (Al cincilea anotimp). În prima cronică, autorul arată că este vorba de un roman „cu multe momente de autenticitate, de organicitate, imitând viața până la a înșela ochiul cel mai vigilent”, evidențiind complexitatea și „bizareria” personajelor. În cel de-al doilea text, Andrea H. Hedeș caută răspunsul la întrebarea „Cine sunt copiii romanului?”, ajungând la concluzia tulburătoare că „sunt copiii al căror tată e războiul și a căror mamă e foamea. Sunt pilonii care provoacă și susțin construcția romanului”, mesajul transmis fiind acela de a nu uita nicicând să fim oameni.

            Același Horia Gârbea semnează recenzia Rafinament liric și grafic, observând „efluvii de lirism sub masca unei ironii subtile, a paradoxului căutat” în versurile lui Nicolae Oprișan cuprinse în volumul Paradoxuri de ocazie.

            Cânturile lui Horia Bădescu din Decameronice arată, în mod cert, o cale a (re)descoperirii spațiului inimii, în muzica și limba truverului, în înțelegerea poeziei ca act magic” – subliniază Ioan Holban în cronica Craii de umbră și de vânt, susținând că volumul Decameronice este „o bijuterie lirică”.

            Un alt volum de versuri (Terapia cu îngeri – Ovidiu Genaru, Junimea, 2016) este prezentat de Flavia Adam. Este vorba de o antologie ce se conturează ca „o poveste a vindecării și a înălțării prin poezie”.

            Despre Poezia ca rană arsă pe masa de scris (a poetului/preotului Dorin Ploscaru) scrie Ioan Holban, relevând mesajul creștin care se desprinde din volumul Cincizeci de ierni pe Muntele Fuji (Editura Doxologia, 2017).

            Cronică de roman semnează Vasile Vidican (Țara fără trecut), analizând Cimitirul eroilor (Libris Editoria, Brașov, 2017) al lui Adrian Lesenciuc, care prezintă „o Românie voalată (...) care-și neagă propria istorie”, o suită de parabole care formează „imaginea unei lumi ce-și devine sieși cimitir în încercarea de a omite trecutul” – arată exegetul.

            Cartea de proză propusă de Ana Dobre în comentariul său, Noir de București (2017), este o antologie alcătuită de Bogdan Hrib, prima de acest gen de la noi, care reunește optsprezece prozatori și prozele acestora (SF&F, thriller, policier etc.), „fiecare cu stilul său, cu poveștile sale, cu modul său de a înțelege epic genul”. Rezultatul este un ansamblu interesant, care „își va găsi desigur publicul, după cum și-a găsit locul în tabloul literaturii române contemporane”, conchide autoarea.

            La aceeași categorie, „Cartea de proză”, se înscrie și cronica Monicăi Grosu (Logodnica îndepărtată), în care este prezentat recentul roman al Doinei Ruști (Logodnica, Polirom, 2017), „în care autoarea transcrie experiența amoroasă trăită de regizorul norvegian, de origine britanică, David Kisella, cu o tânără jurnalistă din Republica Moldova”, povestea fiind direcționată nu doar spre cei doi parteneri, ci și spre lumile pe care ei le reprezintă și între care există diferențe frapante – se explică în articol.

            Sonia Elvireanu scrie despre o antologie bi-lingvă franco-română, D’argile et de souffle/Despre lut și suflare (Editura Ars Longa, Iași, 2016), a poetei canadiene Hélène Dorion, traducerea în română aparținând Flaviei Cosma.

            Ancheta acestui număr îi provoacă pe scriitori să-și imagineze ce carte, care încă nu s-a scris, ar dori să citească, în ce gen sau specie s-ar încadra, cum ar arăta, de cine ar vrea să fie scrisă. Fie aflați în imposibilitatea de a oferi un răspuns concret, fie elaborând scenarii interesante, au luat parte la anchetă următorii scriitori: Irina Petraș, Liviu Ioan Stoiciu, Olimpiu Nușfelean, Șerban Tomșa, Alexandru Jurcan, Adrian Lesenciuc, Andrei Moldovan, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Radu-Ilariona Munteanu, Simona-Grazia Dima, Florica Bud, Radu Țuculescu, Răzvan Voncu ș.a.

            Captivante sunt și Amintirile din România ale poetului vietnamez de expresie română Pham Viet Dao.

            Acestea și alte articole alcătuiesc bogatul număr al revistei „Neuma”, ce merită cu siguranță atenția cititorilor. 

 

            ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN este o revistă interculturală independentă, fondată la Vaslui și Iași, în mai 2008, editată de Editura Pim (Iași), fiind condusă de Daniel Dragomirescu. Directori onorifici sunt Mihai Cantuniari și Gheorghe Glodeanu, redactori – Roxana Doncu, Monica Manolachi, Noëlle Arnoult. Specificul revistei este dat de faptul că textele sunt în variantă bilingvă, fiecare articol fiind redat atât în limba română, cât și într-o altă limbă străină, astfel încât lista colaboratorilor din întreaga lume (Regatul Unit, Statele Unite, Spania, Olanda, Italia, Germania, Croația, Uruguay, Brazilia, Chile ș.a.) este foarte bogată.

            În numărul 1 (63)/ianuarie-februarie 2018, Daniel Dragomirescu scrie editorialul Cărți bune, cărți proaste, în care face o analiză a producției literare, distingând patru categorii de cărți și, implicit, de autori (cărți bune, care se vând foarte bine; cărți bune, care nu se vând; cărți proaste, care se vând bine; cărți proaste, care nu se vând deloc). Autorul ilustrează fiecare categorie cu exemple din istoria mai veche sau mai recentă a literaturii române și universale. Editorialul are varianta în limba engleză (Good Books, Bad Books), în traducerea Roxanei Doncu.

            Despre Cum se scrie poezie?/How do I write poetry face mărturisiri personale Daniel Ioniță, poet și traducător român, stabilit în Noua Zeelandă, care momentan trăiește în Sydney (Australia), în timp ce își finalizează doctoratul specializat în traducerea de poezie din limba română în limba engleză.

            Revista cuprinde rubrici precum „Orizontul prozei”, „Orizonturi poetice”, „Acolade”, „Debut la Orizont literar”, „Interviuri interculturale”, „Note interculturale”, fiecare autor beneficiind de un profil edificator. 

 

Raluca HĂȘMĂȘAN

 

Parodii (Lucian Perța), nr. 4(179),aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

 

Lucian PERŢA

PARODII

 

Ioan  Es.  POP

      

dacă n-aș fi fost silit să vorbesc

aș fi avut până acum mult mai multă vreme

să respir, să trăiesc, să citesc

și să scriu o căruță încărcată cu poeme,

după cum mi se spune că literaturii încă trebuiesc

 

totul a început pe la vârsta

de un an, șase luni, două săptămâni

și patru zile când tata,

întors ziua-n amiaza mare din vecini,

mi-a cerut imperios și de netăgăduit să vorbesc

 

am înțeles și l-am iertat mai târziu pentru asta

că în vecini, un copil precoce, de sex bărbătesc,

a început să vorbească la un an și șase luni fix,

așa că tata și el să încerce și-a propus

cu mine, sperând să nu dau chix

și n-am dat și tot ce-aveam de spus

 

chiar până astăzi de atunci m-am pornit

să spun, continuu, oricui mă întreba,

ca pe o rugăciune de antracit,

la școala din Vărai, Șomcuta Mare, ba

și la facultate la Baia Mare

 

spuneam multe lucruri de nespus,

ascunse cu multă dibăcie în metafore,

să nu se audă până acolo, sus,

unde n-ar fi putut să se apere

în lumile livide ale analfabeților

 

mai rău era atunci când tăceam câteodat’

fiindcă atunci li se părea băieților

cu ochii albaștri că vorbesc cifrat

și atunci era nevoie de intervenția

îngerului meu păzitor, om și el, uneori,

și pierdeam timpul cu explicația

tăcerilor mele, nopți întregi, până-n zori

 

dar gata, de mâine să recuperez timpul acela m-am hotărât,

doar scriu, numai scriu și atât!

 

*  *  *

v-am tot spus și v-am scris, iubiți cititori,

să vă feriți de-a citi orice vă cade acum

în mână, de dimineață, că muritori

suntem în lumile noastre livide, oricum,

și cam sătui de abureli cu alte lumi

 

când sunteți singuri e bine, dac-aveți la-ndemână,

să citiți poezie și nu doar de-a mea,

încărcați-vă căruța memoriei cu poezie până

ce într-o zi veți înțelege și veți vedea

 

că poezia alungă moartea departe,

că ea poate să vă-mbunătățească viața,

mai ales dacă-i adunată-ntr-o carte,

la care măcar prefața

să fie de Lucian Perța

Versuri de Adolf Pavlovici Shvedchikov (trad. de Elena Liliana Popescu),nr.4(179),aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

 


ADOLF PAVLOVICI SHVEDCHIKOV 

Este un om de știință rus, poet și traducător. S-a născut la 11 mai 1937 în Șahtî (Шахты), Rusia. În 1960 a absolvit Universitatea de Stat din Moscova, Departamentul de chimie. Doctor în chimie în 1967. Cercetător principal la Institutul de Fizică Chimică, Academia Rusă de Științe, Moscova. Din 1997 a devenit chimist principal al companiei Pulsatron Technology Corporation, Los Angeles, California, SUA. Doctor în literatură, Academia Mondială de Arte şi Litere.

A  publicat mai mult de 150 de lucrări ştiinţifice şi aproximativ 600 de poezii în diferite reviste internaţionale de poezie în Rusia, SUA, Brazilia, India, China, Coreea, Japonia, Italia, Malta, Spania, Franţa, Grecia, Anglia şi Australia. A publicat, de asemenea, șaisprezece cărţi de poezie. Poeziile sale au fost traduse în limbile italiană, spaniolă, portugheză, greacă, chineză, japoneză, hindi și română.

Este membru al International Society of Poets, al World Congress of Poets, al International Association of Writers and Artists, al A.L.I.A.S. (Associazione Letteraria Italo-australiana Scrittori, Melbourne, Australia).

Adolf P. Shvedchikov este cunoscut pentru traducerile în limba rusă „150 английских сонетов XVI-XIX веков” (150 de sonete englezeşti din secolele XVI-XIX,  Moscova, 1992), „Уильям Шекспир. Сонеты” (William Shakespeare. Sonete, Moscova, 1996) și pentru alte traduceri din opera multor poeți din Anglia, Brazilia, China, Grecia, India, Japonia, Italia și SUA.

În 2013 a fost nominalizat la premiul Nobel pentru literatură.

 

PARABOLES DIN EST

 

Viaţa va zbura mai repede ca săgeata

 

Viaţa va zbura mai repede ca săgeata,

în timp ce coarda tremurătoare a arcului

lasă în urmă cuvintele chiar şi folosite,

în amintirea ta că nu ai murit.

La acel moment, nu număra paginile,

oricum, Geneza este nesfârşită.

Toată lumea de aici are propria pistă

printre nenumăratele chipuri neclare...

 

 

***

 

Oh, moment al fericirii, eşti de neoprit

 

O, moment al fericirii, eşti de neoprit,

oamenii visează mereu la tine,

dar noi suntem, din păcate, supuşi unui destin,

du-te pe calea ta, pelerinule.

Binele şi răul se împletesc într-un singur fir,

nu le putem discerne până la capăt.

Sperăm să găsim fericirea doar în visele noastre,

nu tăiem Nodul gordian!

 

 

***

 

De ce se naște un copil

 

De ce se naște un copil,

pentru a pune întrebări despre viaţă

mereu, pentru că el nu poate înţelege

secretul vieţii dureroase.

Rătăcim prin labirintul zilelor plictisitoare,

unde conduce regizorul de rezervă,

cine este onest aici şi cine sunt cinici şi hoţi

în labirintul căilor necunoscute?

 

 

***

 

Cât de frumoasă este primăvara în floare

 

Cât de frumoasă este primăvara în floare,

e-atât de multă noutate în ea de fiecare dată.

O, visele divine ale tinereţii

când ne e dată o bucurie-ameţitoare!

Între trecuta toamnă şi primăvara luxuriantă

ar trebui să fie un zid cu poarta-nchisă

şi să nu vezi nimic în ceaţa blestemată,

pe care mi-a produs-o acea viață-mizeră...

 

 

***

 

Amintirea trecutului e vie

pentru cei mai mulți dintre noi

 

Amintirea trecutului e vie pentru cei mai mulți dintre noi,

inimile noastre obosite încă bat la uşă,

dar toată lumea simte începutul sfârşitului,

spre care navigăm cu încăpăţânare.

Peste pragurile ascuţite ale existenței

ne poartă un râu vijelios de munte,

secolele nu îl pot opri din alergat.

Noi toți suntem implicați în acest vârtej.

 

 

***

 

Toată lumea vorbește neobosit

despre tine, suflete

 

Toată lumea vorbește neobosit despre tine, suflete,

şi unde te ascunzi din fața ochilor,

e mai uşor să devii nebun decât să te regăseşti,

nu afli nici dacă îi citești pe toţi filozofii.

Mare fără fund, nu are țărm,

sora ei nativă este trup muritor,

poate că nu putem măcina grânele,

încă nu am găsit cuvintele potrivite...

 

***

 

Particule de aur ale existenței

 

Este dificil să găsești particule de aur ale existenței

printre stânci,

înțeleptul va putea să adune aurul,

punând o dragă în pârâu.

De fapt, fiinţa umană are mintea,

care îl ajută să umple coşul de cereale.

Iar dacă Dumnezeu te-a lipsit de minte,

prostul este tot prost chiar și în Africa!

 

***

Mintea nu poate înţelege

semnificația dragostei

 

Mintea nu poate înţelege semnificația iubirii.

dragostea este un pârâu care curge din ceruri,

şi dacă te-ai căţărat în jungla asta

Privește, cât de mult strălucește nimbus!

Fie ca dragostea să domnească în sufletul tău,

prinde acest moment al fericirii lui Dumnezeu,

chipul sfânt nu poate îmbătrâni,

obrajii de catifea nu se pot ofili!

 

***

 

Bogăţia este praf, banii nu pot cumpăra

 

Bogăţia este praf, banii nu pot cumpăra

un strop de dragoste indiferent cât de mult plătești,

închide-ți sentimentele

şi nu visa la dragoste!

Viaţa zboară, va veni şi rândul tău.

Numărând banii, vei înţelege în final

că vei pleca într-o altă lume

fără să cunoşti vreodată dragostea sfântă...

 

***

 

La urma urmei, nu există fum fără foc

 

La urma urmei, nu există fum fără foc!

păstrează încuiată gelozia ticăloasă.

Altfel, un trandafir nu va înflori niciodată,

când toţi îl învinovățesc de trădare.

După suspiciune urmează frica,

care poate întuneca mintea,

pe el nu vei putea niciodată să-l iubești,

vei rămâne veşnic fără speranţă!

 

Prezentare și traducere din engleză și rusă

de Elena Liliana POPESCU

 

 

 

Viață furată (Filofteia Covaciu),nr.49179), aprilie 2018
Mai 01, 2018 at 09:00 PM

 


Filofteia COVACIU

(elevă în clasa aX-a H, Colegiul Național „Vasile Lucaciu”, Baia Mare)

 

VIAȚĂ  FURATĂ

 

Liniște. Aud în surdină apa care curge și un sunet înfundat de păsări care ciripesc. Mă aflu pe o stâncă, lângă lac, cu o carte romantică în mâini, ce așteaptă să fie citită. Închid ochii și inspir adânc aerul curat și rece. Îmi bucură simțurile și îmi încălzesc inima precum o iubire în zilele de vară. O adiere de vânt îmi mișcă buclele, iar eu zâmbesc involuntar. Se simte bine. Acesta este modul naturii de a-și arăta afecțiunea. Mă sărută pe obraz și mă consolează prin adieri. Gândul meu este să îmi deschid cartea, când deodată apare o pasăre mică, firavă, de culoare albă, care se așază pe podulețul ce leagă cele două maluri ale râului. O admir. Este pură și se face remarcată prin simpla ei prezență. Poate că și ea s-a simțit cândva sleită de puteri, slabă, nesemnificativă pentru această lume, inferioară celorlalte păsări mai mari și mai puternice, dar dacă nu s-ar fi ridicat, probabil că azi nu ar fi fost aici, iar eu nu mi-aș fi pus toate aceste întrebări. Zboară... O observ și privesc cum se contopește cu infinitul. Culoarea ei se potrivește cu norii. Devin unul și același… S-a întors de unde a plecat, la fel ca noi toți, cândva.                                                                                                                

Mai închid ochii o dată și savurez momentul de liniște înainte să mă alătur haosului și să-l îmbrățișez. Mă ridic și merg cu pași mărunți de-a lungul malului, până ce ajung aproape de intrarea în cabana unde se află prietenii mei.                                                                                                           

Ca de obicei, fiecare se află în lumea lui. Franc și Vera vorbesc despre tot felul de nebunii, mahmuri pe canapea, iar Otilia ascultă muzică la căști și soarbe dintr-o bere rece, Ana doarme pe canapea, după ce ieri a consumat prea multe prafuri, iar pe restul nici măcar nu-i cunosc și nu știu cum au apărut aici. Dintr-un anumit punct de vedere, nici eu nu mă văd integrată aici, dar Ana este cea mai bună prietenă a mea, iar dacă ieri nu aș fi fost aici să o ajut, cu siguranță nu s-ar mai fi întors vie acasă.                                                                                                                     

Trec peste remarcile obscene pe care mi le fac un grup de băieți așezați pe canapele și îmi croiesc drum spre dormitorul meu, care mi-a fost cel mai bun prieten noaptea trecută, până când am auzit țipetele de la parter. Când deschid ușa dormitorului, mă lovesc de o persoană. Draperiile sunt trase, iar în camera este beznă. Mă cuprinde frica și îmi vine să țip, dar îmi spune repede:

- Nu țipa, te rog! Am văzut că ai mai multe cărți și mă gândeam că nu te vei supăra dacă împrumut una.                                                                                                                            

- Cine ești?

Nu apuc să deslușesc imaginea persoanei care se află cu mine în cameră. Iese atât de rapid din încăpere, încât nu simt decât o adiere ce mă mișcă din picioare. Vocea masculină, joasă, îmi rămâne în minte, astfel că nu pot să adorm. Aud cu ecou singura frază rostită de el, iar singura mea enigmă este că nu îmi pot imagina ce altă persoană din cabană ar vrea să citească. Ziua abia a început, iar asta înseamnă că altcineva în afară de mine a fost treaz noaptea trecută. Mă înspăimântă și mă intrigă. Plec în căutarea personajului misterios, dar când vreau să deschid ușa, încremenesc. Sunt încuiată în cameră, iar de pe partea cealaltă se aud râsete.                                     

- Nu este deloc amuzant! țip lovind cu pumnii în ușă. Deschide ușa, Ana.

- Bine, bine! Strici toată distracția, spune Vera și îmi deschide ușa.  

Mă cuprinde furia, dar mă rezum la a-mi strânge pumnii în buzunarul mare al hanoracului. Au întrecut măsura.

- Vera, să nu mai faci asta în viața ta!

Îi arunc o privire urâtă și trec pe lângă ea cu pași repezi. În bucătărie o găsesc pe Ana, stând la masă cu o țigară între buze, expirând fumul toxic. O privesc câteva secunde și încerc să o găsesc pe prietena mea din copilărie, cu sufletul pur, plin de compasiune. Nu mai e aici. A plecat de mult timp, dar speranța mea a rămas. Gândul că își va reveni și noi vom fi din nou ca înainte a fost singura mea consolare și în același timp motivația să o ajut cât mai mult. Totuși, am eșuat. Am venit exact în centrul haosului, al lumii de care ar fi trebuit să o feresc și să mă feresc, doar pentru că mi-a promis că se va muta la mine după ce ne întoarcem. Am sperat că se va schimba și încă mai sper, dar nu ca la început. 

- Ana, ai vrea să mergem să ne plimbăm prin pădure? E vreme bună afară!                              

- Nu, nu vreau.

- Atunci vrei să ne jucăm un joc video sau altceva?                                                                         

- Poate mai încolo. Acum vreau să-mi savurez liniștită țigara, dacă nu te superi.                         

- Ana…                                                                                                                                           

Mă consider tare. Nu vreau să mă vadă că plâng sau că sufăr din cauza ei. Ar crede că nu este în stare să mă facă fericită nici măcar pe mine. Și-ar face mai mult rău. Totuși, am impresia că a înnebunit, că nu mai este conștientă de vorbele și faptele ei. Poate că ea are impresia că a lăsat totul în urmă și că a început o viață nouă. Ea nu s-a născut a doua oară. Este același om, cu aceleași amintiri, nu un copil ce învață să meargă și să vorbească. Sunt ruptă din gândurile mele de un băiat, care se așază în fața mea și începe să-mi vorbească.

- Îmi place cartea ta, dar tu nu citești altceva în afară de cărți romantice?                                     

- Prima dată aș vrea să știu cum ți-ai permis să intri în camera mea.                                                

- Știi, este o poveste amuzantă. Eram cu Ana afară, rulam știi tu ce și vorbeam. Mi-a spus că ți-ai adus cărți cu tine și eram curios să aflu ce anume. Suntem de aproape o săptămână aici și în fiecare zi te-am văzut cu o altă carte în mână. Mi se pare interesant. Tu îmi pari interesantă.  

- Să nu mai intri niciodată în camera mea!                                                                                        

- Eu nu aș spune asta, Toni, s-ar putea să îți dorești să-ți retragi cuvintele în viitorul apropiat.      

Îmi dau ochii peste cap și ies din casă, îndreptându-mă spre lac. Mă așez pe iarbă, simțind din plin asprimea ei, puțin dureroasă, dar care mă trezește.                                                                     

- Ești bine?                                          

- Tu nu ai altceva de făcut decât să te plimbi după mine? Lasă-mă!                                                        

- Teoretic, aș avea multe de făcut, dar practic, vom sta aici câteva săptămâni, deci am timp pentru toate.                                                                                           

- Vreau să fiu singură.                                                                                                                          

- Eu cred că o să izbucnești dacă nu spui nimic, frumoaso, îmi șoptește și îmi trece o șuviță de păr după ureche.                                                                                                                                       

Îl ignor și aștept să plece, dar spre surprinderea mea, se așază pe iarbă, lângă mine, și începe să vorbească.                                                                                                                                   

- Ție ți s-a părut vreodată că nu faci parte din nicio lume?                                                               

- Eu am fost tot timpul la mijloc.                                                                                           

Zâmbește, iar o gropiță i se formează în obraz. Îmi iau privirea de la fața lui înainte să observe că-l privesc și mă uit la reflexiile noastre în apă.                                                                               

- Dar tu?                                               

- Eu nu am fost la mijloc niciodată. Am fost cu un picior în groapă mereu.                                   

- Te referi la traficul de droguri?                                                                                                         

- La traficul de droguri, la viață, la familie, la tot, începe să povestească, iar vocea sa devine răgușită.                                                                                                                                   

- Chiar nu ai încercat niciodată să o iei de la zero, să-ți creezi o viață nouă? Puteai să pleci la facultate în străinătate.                                                                                                                           

- Uneori nu ai de ales, Toni. Oamenii ca noi ar face orice pentru bani. Am îndrăzni să zdrobim cel mai pur și mai bun suflet, altfel am fi zdrobiți noi, de foame, de sete, de crize.                               

- Crezi că mai pot să o salvez pe Ana?                                                                                              

- Cred că poți să încerci. Ea nu e înfundată atât de tare în lumea asta, dar gândește-te dacă merită. Prima dată când o vei lăsa singură, se va întoarce aici, în lumea noastră, deoarece i-a oferit liniște.                                                                                                                                     

- Nu i-a oferit liniște, ci moarte. Pot să o pierd din cauza unei supradoze, tu realizezi ce vorbești? Ahhhh!!!! Regret, dar durerea că aș putea să o pierd e prea mare. Noi ar fi trebuit să ne mutăm împreună la facultate, să ne distrăm la majoratele noastre și să ne creștem copiii împreună. Nu o pot lăsa știind că își face rău singură. Eu nu voi mai fi nimic fără ea.                                              

- Aici e vorba despre tine sau despre ea? Toni, tu ai rezista la gândul că ea te-a părăsit de mult timp?                                                                                                                                        

- Nu ne cunoști. Noi suntem ca două surori. Nu vom renunța una la cealaltă niciodată.                  

- Așa să fie.                                                                                                                                       

Își pune gluga în cap și pleacă, lăsându-mă cu o mie de întrebări ale căror răspunsuri am impresia că el le știe. Aproape că mă ridic și vreau să mă duc să-l chem înapoi. Îmi opresc acest gând și mă delectez cu sunetul foșnetelor de frunze, care mă liniștește. Mă pierd în acest sunet și închid ochii. Mă trezesc speriată. Sunt în camera mea, în cabană. O mână caldă îmi mângâie fața.             

- Crezi că interdicția a luat sfârșit? Mă întreabă râzând.                                                                     

Sar rapid din pat. El a stat lângă mine în pat. Mă sperii. Încep să tremur și respir greu.                                                               

- A-at-tac, șoptesc, dar vocea îmi piere.                                                                                               

Se sperie. Strigă pe cineva, dar nu vine nimeni. Mă las în jos pe lângă perete, iar el vine lângă mine și îmi spune să mă liniștesc. Mă ia în brațe. Mă pierd în căldura lor. Respirația mi se liniștește, iar pieptul începe să-mi coboare regulat. Îi simt respirația caldă pe creștetul capului. Mă ține strâns în brațe, chiar și acum, după ce a trecut totul. Îi șoptesc că sunt bine, dar mă strânge mai tare, de parcă nu ar vrea să mă mai lase să plec de aici.                                                   

- Să te simt lângă mine e tot ce vreau.                                                                                                       

- Cred că trebuie să plec.                                                                                                                  

Mă ridic, în ciuda dorinței mele de a rămâne în brațele sale calde. Mă opresc, nu pentru că sunt slabă, ci pentru că ar putea duce la ceva rău, foarte rău, care m-ar putea distruge. Fug. Fug până la bucătărie, unde o ignor pe Vera, iar ea îmi aruncă o privire urâtă. Ana este așezată pe scaunul de la bucătărie, la fel ca atunci când am văzut-o ultima dată, dar cu mai multe resturi de țigări pe masă.                                                                                                                                          

- Ana, ce s-a întâmplat cu mine?                                                                                                        

- Ești plictisitoare, ce altceva să se întâmple? Începe să râdă isteric.                                                 

- Ana, vorbesc serios! Spune o dată! Strig. Ea mă privește terifiată. Scuză-mă.                            

- Eric te-a găsit dormind lângă lac și te-a adus înăuntru, atât.                                                        

Dau din cap în semn afirmativ și plec. Atitudinea pe care o are mă dezamăgește de fiecare dată, iar până nu îmi revin, nu mă pot lupta cu ea. Mă îndrept spre camera mea cu speranța că Eric nu mai este acolo, dar din întâmplare aud o conversație aprinsă dintr-o altă cameră, între el și încă un băiat.                                                     

- Frate, de ce ai stricat totul? Ești nebun?                                                                                          

- Nu-i putem face asta, Albert, e greșit. Nu v-a făcut nimic.                                                             

- Ne strică mereu planurile. Mai bine ar pleca.                                                                                

- Ieși, vreau să mă odihnesc. Poate ne aude cineva.                                                                     

Plec rapid de lângă ușă, astfel încât nimeni nu mă vede. Intru în cameră și stau aici câteva ore, gândindu-mă la ce am auzit. Am eșuat încercând să le pun cap la cap. La început am crezut că vorbesc despre mine, dar eu nu i-am încurcat cu nimic niciodată. Singura persoană de care îmi pasă este Ana. Am ajuns la concluzia că poate se referă la afacerile lor ilegale, dar atunci cine ar trebui să plece? M-am rezumat la a-mi șterge orice gând legat de acest subiect, de care aveam să mă ocup când aflu mai multe detalii.                                                                                                     

Când ies din cameră, dau nas în nas cu un băiat care mă analizează din cap până în picioare. Dă din cap, ca și când eu aș putea înțelege ce gândește. Mă înspăimântă. Primul meu gând este să fug, dar poate ar fugi după mine. Mă opresc și aștept o reacție din partea lui, dar își continuă drumul fără să spună nimic.                                                                                                              

- Toni?                                                                                                                                     

Numele meu sună atât de bine rostit de vocea lui. Mă întorc, încercând să par cât mai degajată, ca și când acel băiat nu m-ar fi speriat.                                                                                            

-Eric.                                         

- Ești bine? Nu te-am mai văzut de câteva ore.                                                                             

Îmi cuprinde fața cu palmele și mă analizează. Privirea îi rămâne pe ochii mei. Îmi vine să plâng. Nu îmi place ca cineva să mă privească în ochi.                                                                         

- Vrei să ne uităm la un film? Nu e o idee bună să stai singură.                                                          

- Mă gândeam să merg să văd ce se întâmplă jos.                                                                           

- Sigur, cum dorești.

Se mișcă de pe un picior pe altul. Se fâstâcește, ceea ce nu-i stă în fire. Ceva nu este în regulă cu el. Palmele îi erau transpirate și mă privea de parcă am înviat. Este speriat, iar asta mă duce cu gândul la conversația lui de mai devreme.                                                                                        

- Eu voi fi în camera mea, bine? Este ultima de pe partea dreaptă. Poți să vii oricând dorești.                                   

La parter, toată lumea dansează. Camera este plină de fum negru, care mă îneacă. Îmi fac loc printre oameni pentru a vedea motivul pentru care aplaudă. Încremenesc. Ana dansează de parcă a trăit toată viața în baruri. O trag de pe masă, până la mine în cameră, în ciuda protestelor ei.        

- Gata, mami! Am băut doar puțin. De ce te superi așa? Articulează greșit cuvintele.                     

-  Ana, fii atentă! Dacă nu te trezești la realitate, mâine plecăm acasă. M-ai rugat să venim aici ca să ne distrăm. Am venit, în ciuda prietenilor tăi ,,speciali”. Te rog, fii tu! Nu te mai purta așa!        

-  Ce știi tu, Toni? Tu te întorci la familia ta minunată. Eu nu mai am nimic, da? Nimic! Începe să râdă isteric. Te crezi mai bună ca noi, doar pentru că ai pe cineva în spate, altfel ai fi un nimic! Nimic! Ha-ha. Ți-am șters zâmbetul? Ce credeai? Sperai că o să fiu ca înainte? Părinții mei au murit, Toni, într-un afurisit de accident. Erau tot ce aveam. Nu mai fi zâna bună. Acum, balaurul este mai prietenos. Mă înțelege.                                                                                                        

- Nu știi ce vorbești. Te rog să dormi și vorbim mâine.                                                                  

Închid ușa cu cheia. Nu o aud protestând. Oboseala își spune cuvântul. Poate a adormit. O lacrimă mi se prelinge pe obraz, dar o șterg repede. Ea chiar gândește ceea ce a spus. Dacă ar fi fost trează, probabil că nu ar fi spus aceste vorbe grele. Mă doare, dar din păcate, sunt sentimentele ei și nu pot fi oprite.                                                                                          

Realizez că nu am unde să merg. La parter este haos, în camera mea este Ana, iar altundeva aș putea da peste cineva nepotrivit. Mă îndrept grăbită spre camera lui Eric. El nu mi-ar face rău. Bat la ușă. Emoțiile mă cuprind și încep să lăcrimez.                                                                       

- Intră!                                                                                                                                            

Este așezat pe canapea și are cartea mea în mână.                                                                            

- Bună! Eu sunt. Scuze dacă te deranjez, nu aveam unde să merg!                                                   

- Glumești? Intră! Se ridică și îmi face semn să stau lângă el pe canapea.                                        

- Am închis-o pe Ana la mine în cameră, iar jos e haos. Nu am vrut să…                                            

- E în regulă. Mă bucur că ai venit. Trebuie să-ți înapoiez cartea furată.                                           

- Ai citit-o deja?                                                                                                                          

Rămân șocată.                                                                                                                                   

- Nu. Am răsfoit-o. Am citit doar pasajele care mi-au plăcut foarte mult. Mi-a fost de ajuns să o lecturez de două ori, chiar dacă mi-a plăcut mult.                                                                               

- Ți-a plăcut?

- Da, de ce ești așa șocată? Râde.                                                                                                       

- Nu sunt șocată, sunt impresionată.  Eu am citit-o, dar nu mi-a plăcut deloc.                                  

- Care ar fi motivul?                                                                                                                            

- Otilia ar fi motivul. Nu am rezonat cu persoana ei. Mi s-a părut că a fost falsă, că i-a dat speranțe lui Felix și că i-a tocat sentimentele în ultimul hal. În rest, mi s-a părut o carte complexă, iar atâta timp cât eu nu sunt în stare să scriu o carte mai bună, mă rezum la atât.             

- Nu e un argument suficient de bun. Gândește-te că noi, oamenii, suntem atât de diferiți și nu rezonăm unul cu altul în privința tuturor aspectelor, dar totuși, reușim să ne tolerăm. Otilia a fost o fată modernă, foarte isteață, care a știut să profite de ce i-a oferit viața. De sentimentele ei pentru Felix nu ne putem îndoi, totuși. L-a lăsat să-și termine studiile, să-și facă un viitor pentru că știa că este ceea ce-și dorește. Asta faci când ești îndrăgostit, îl pui pe celălalt pe primul loc.     

- Otiliei i-ar fi plăcut să fie măcar pe același loc cu dorința lui Felix de a-și face un viitor, dacă nu chiar mai sus.                                                                                                                                      

- Probabil că ai dreptate, dar nu a spus-o niciodată. Nu l-a întors din drumul său.                             

- Acum voi avea nevoie de cartea mea. Vreau să-i mai acord o șansă.                                              

- Aș fi curios să vorbesc cu tine despre ea, după ce termini de citit.                                                  

- Eu aș vrea să rezolv mai întâi enigma mea și apoi pe cea a Otiliei.                                                   

- Asta a fost cea mai proastă glumă, izbucnește în râs. Care e enigma ta, totuși?                                

- Tu! Diferența dintre aparență, ceea ce mi s-a părut că ești la început, și ceea ce am descoperit că ești acum.                                                                                                                                          

- Nu o să te întreb despre asta, dar doar pentru că citesc, nu înseamnă că sunt un romantic sau că scriu în secret romane la lumina lumânării. Nimeni nu o să afle ce am vorbit noi aici, da?                                 

- Da, sigur, spun buimăcită. Cred că voi pleca.                                                                                  

- Nu, scuze! Nu voiam să sune așa.                                                                                                      

- Nu-i nimic, sunt obișnuită cu ,,cum trebuie să sune”.                                                                      

- Dacă ei află aceste lucruri despre mine, vor crede că sunt slab. Înțelegi?                                                                   

- Nu vor afla nimic. Poți să ai încredere în mine.                                                                                     

- Bine, zâmbește. Acum că am încheiat acest subiect, tu poți să dormi în pat. Eu voi dormi pe canapea.                                                                                                                                

- Nu pot să accept asta.                                                                                                                       

- Să nu purtăm o discuție bazată pe clișee. Vino, patul e făcut!                                                              

Speranța că voi putea adormi cât mai repede nu se împlinește. Deși am stins lumina artificială, o lumină difuză intră printre draperii, astfel că pot să-l văd perfect pe Eric care stă vizavi de patul meu. Stă cu ochii închiși, dar nu doarme. Pot să simt asta. Pieptul îi coboară neregulat, iar respirația îi variază de la greoaie la ușoară și invers. Nu spun nimic. Închid ochii și imediat îi simt privirea ațintită pe mine. Nu mă mișc. Încerc să dau impresia că am adormit. Mă simt vegheată, iar încet, chiar adorm, până când sunt trezită de razele soarelui care trec prin crăpăturile draperiei și de o mână care îmi dă șuvițele de pe față.                                                    

- Cred că avem o problemă cu mângâiatul feței, îi spun râzând. Faci de mult asta?                          

- Doar de o jumătate de oră, zâmbește, iar eu roșesc.                                                                           

- Cred că voi merge în camera mea. Promit că nu te mai deranjez. Pa! îi spun înainte să închid ușa.                                                                                                                                         

Alerg pe hol până la camera mea, cu speranța că Ana încă doarme. Ușa este deschisă, iar în ea nu se află nimeni. Un fior mă cuprinde, până când aud în spatele meu:                                                

- Cred că am dat-o în bară.                                                                                                                 

- Crezi, Eric?                                                                                                                                     

Coborâm. Ana se află la parter, cu o băutură în față, uitându-se la televizor.                                    

- Patul tău e chiar comod, să știi, îmi spune Ana când mă așez lângă ea.                                          

- Ana, tu realizezi că mă distrugi? Nu mai pot sta cu tine dacă mă îndepărtezi așa!                          

- Tu nu înțelegi că nu te mai vreau? Mi-am găsit a doua familie aici.                                                 

- Ana, tu chiar vorbești serios?                                                                                                            

- Da!                                                                                                                                                

Se întoarce spre mine. Are ochii atât de roșii, încât mă sperie. Pupilele îi sunt dilatate și abia acum observ că paharul din mâna ei tremură.                                                                                    

- Ana! Nu ești bine!                                                                                                                

Lacrimile încep să-mi curgă pe obraz. O cuprind cu brațele. Își lasă capul pe umărul meu și începe să plângă. Toți ochii din cameră sunt ațintiți spre noi și ne privesc cu atenție. Începe să tremure incontrolabil, iar eu nu știu cum să reacționez. Știu că nu este conștientă de cuvintele pe care le spune.                                                                                                                                     

- Toni, o-o să-i spun mamei mele că am știut întotdeauna că te-a iu-iubit mai mult.                                

- Voi sunteți nebuni? Ce droguri i-ați dat?                                                                                      

Țip. Sunt speriată. Prietena mea nu mai știe pe ce lume se află. Privirea ei este demonică și este ațintită pe mine.                                                                                                                                 

- Nu-nu o să rămână așa, gesticulează cu degetul.                                                                                 

- Lasă-mă pe mine!                                                                                                                         

Eric o ia în brațe și o duce în cada cu apă rece. Ea protestează, dar forța cu care el o ține este mai mare. Se zbate. Plânge. Urlă. O doare. Este rănită. Sufletul ei este plin de răni pe care eu nu le-am văzut până acum. Am crezut că rănile pe care i le-a provocat accidentul familiei ei s-au cicatrizat. Nu am știut niciodată prin ce a trecut. Nu am putut să mă pun în locul ei. Nimeni nu ar putea să se pună în locul ei și să-i simtă durerea. Ceea ce i s-a întâmplat m-a sfâșiat și pe mine. Îi iubeam părinții și ei mă iubeau la rândul lor, dar nu mai mult decât pe ea. O adorau. Era singurul lor copil, lumina ochilor lor.                                                                                                                     

- Nu am mai văzut reacția asta, Toni! Sper să fie mai bine dacă o ținem aici câteva minute. Du-te și caută la bucătărie un somnifer. Nu avem de ales.                                                                         

Fug până la bucătărie. Cu mâinile tremurânde, caut în fiecare dulap, până când găsesc un somnifer. Când ajung la ușa băii, îl aud pe Eric vorbind cu Ana.                                                                                

- Fii atentă, dacă pățește ceva, te omor cu mâna mea! Știi că nu mă joc, Ana!                                 

- Nu aș paria pe asta! Râde isteric. Ana, prietena mea, unde ești?                                                     

- Te omor, nebuno, ai înțeles? Nu te juca cu mine!                                                                             

- Eric? Ies de după ușă. Am găsit ce m-ai rugat să caut! spun cu vocea tremurândă.                      

- Bea asta, Ana, îi spun și îi întind paharul cu apă. Mă ascultă.                                                         

O ajut să iasă din cadă. Eric părăsește camera, dar de fapt este chiar în spatele ușii. O ajut să se usuce și să se îmbrace. Observ cum i se închid pleoapele. O ducem în camera mea, unde adoarme imediat.                                                                                                                              

Închidem ușa. Imediat simt cum două brațe se înfășoară în jurul meu.                                              

- Uneori îmi doresc să fii mai rece, dar apoi îmi dau seama că nu ai mai fi tu.                                

- Mă doare sufletul, Eric! Încep să plâng și mă întorc cu fața spre el. Mă strânge în brațe atât de tare, încât ar vrea să-mi ia suferința, dar nu poate și nici nu l-aș lăsa.                                                                

- Vino cu mine la lac!                                                                                                                          

- Poftim? Îmi ridic buimăcită capul de pe pieptul lui.                                                                          

- Vino!                                                                                                                                            

Este prima dată când ne ținem de mână. Nu-mi dă drumul. Mă ține strâns, aproape de el. Ne așezăm pe micul ponton al lacului. Picioarele noastre ating apa. Văd reflexia noastră în apă. Suntem frumoși, doi tineri de optsprezece ani, cu aspecte total diferite și, totuși, atât de asemănători. El mă privește. Eu îl privesc. O umbră de îngrijorare i se citește pe chip.                     

- De ce ești trist?                                                                                                                                      

- Trebuia să venim aici ca să ne distrăm, dar Ana s-a decis să fie ultima drogată din lume, iar celorlalți le arde de glume.                                                                                                                    

- Ești sigur că asta este?                                                                                                                       

- Nu, Toni!                                                                       

- Spune-mi! Îi iau mâinile în ale mele.                                                                                                

- Nu pot să te duc acasă azi, iar eu trebuie să fac o livrare undeva și nu cred că voi ajunge înapoi până mâine dimineață.                                                                                                                       

- Eric, eu oricum nu vreau să plec! Trebuie să stau cu Ana! Nu trebuie să-ți faci griji pentru mine. Te aștept aici!                                                                                                                               

Mă strânge în brațe și mă sărută pe frunte, dar tot este agitat. Aș vrea să-l pot liniști. Merg mai aproape de el și îmi las capul pe umărul lui.                                                                                   

Mi-aș dori să vorbim întruna despre ceea ce ne place. Aș putea să te ascult vorbind ore întregi, Toni!                                                                                                                                      

- Crezi în dragoste la prima vedere, Eric?                                                                                              

- Cred că aș putea să te iubesc, Toni! Cred că aș putea să te privesc și să te admir o viață întreagă! Privirea și comportamentul tău m-au intrigat, dar cea de care m-am îndrăgostit ai fost tu, gândirea, inteligența și sufletul tău. Dragostea la prima vedere este superficială. Nu ar fi o ofensă pentru tine să-ți spun că m-am îndrăgostit de tine la prima vedere?                                                   

- Ar fi clișeic și nu te-aș crede.                                                                                                            

- Crezi că ai putea să mă iubești?                                                                                                      

- Cred că aș putea, Eric!                                                                                                                        

- Atunci, promite-mi că vei face ce spun eu. Ana va dormi toată noaptea și poate și dimineață. Te rog să stai doar în camera mea, bine? Nu am încredere în niciunul din oamenii de aici. Îmi deschizi ușa doar mie când mă întorc și plecăm de aici!                                                                  

- De ce? Eric, spune-mi ce se întâmplă!                                                                                               

- Nu se întâmplă nimic, iubita mea! Doar promite-mi!                                                          

Zâmbesc la apelativul folosit. Mă privește drăgăstos, așa cum orice fată merită să fie privită.        

- Promit!                                                                                                                                           

- Chiar nu-mi doresc să plec, Toni!                                                                                                 

Mă ia de mână și mă trage spre el. Acum, aici, două suflete asemănătoare, în două trupuri complet diferite, cu dorințe pentru un viitor împreună, se contopesc în primul lor sărut.                 

- Trebuie să plec! îmi șoptește și îmi ia fața în palme.                                                                                                  

- Îmi va fi dor de tine!                                                                                                                                

- Știi ce-mi spunea mama mea când eram mic? ,,Când ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii. O să-ți fie și mai dor!”                                                                                                                                      

- Ai grijă, Eric! Eu te aștept aici! Îl sărut pe obraz și mă îndrept spre cabana.                                      

În camera mea, Ana se află în aceeași poziție în care am lăsat-o. Respiră regulat. Este liniștită, iar acest lucru mă calmează și pe mine. Îmi iau cartea de pe noptieră și mă îndrept spre camera lui Eric. Îl privesc de la geam cum pleacă. Motorul motocicletei începe să toarcă. Pleacă. Mirosul său persistă în cameră, iar eu doar stau, inspirând și expirând, cu ochii ațintiți pe tavan. După ce se lasă întunericul, privesc pe geam stelele, gândindu-mă la viitor, la dorințe, la ce se va întâmpla cu mine și cu Ana și la ce voi face cu Eric. Luminile de afară se sting. Camera este înghițită de întuneric, iar eu îmi strâng ochii, încercând să fiu puternică.                                                                                                                       

După miezul nopții, aud pași apăsați venind pe hol. Se opresc la ușa camerei mele. Panica mă cuprinde. Tremur. Plâng. Cheia intră în broasca de la ușă. Sunetul îmi arde urechile. Cu un clinchet, ușa se deschide, iar pașii se îndreaptă spre pat. Mă afund sub plapumă, dar este trasă cu putere de pe mine. Bărbatul din față îmi zâmbește sadic. Ochii săi sunt roșii, înconjurați de cearcăne. Mă zbat, plâng, dar forța lui este prea mare. Încerc să urlu. Nimeni nu mă aude. Sunt singură, neajutorată în fața unei brute. Mă distruge. Îmi ia tot ce am mai de preț. Mă lovește cu putere. Simt cum sângele mi se prelinge pe față. Respir cu greu. Mă zbat încontinuu, dar nu am scăpare. Îmi ia mâinile și mi le ține deasupra capului. Urlu din toți plămânii. Mă doare.                  

- Salutări din partea Anei, spune râzând sadic.                                                                                                       

Își ia pantalonii și pleacă din cameră, lăsându-mă singură, goală. Întunericul mă învăluie. Suspin și tremur frenetic. Durerea pe care o simt este insuportabilă. Sângerez. Sângerez cu trupul și cu inima. Sângerez din cauza mea. Am lăsat-o să mă distrugă. A reușit. Am fost batjocorită, rănită, trădată, mințită. Am fost naivă și am plătit prețul.                                                               

Dimineața vine, dar eu nu. M-am pierdut în noapte. Tremurând, mă afund în răcoarea apei. Curge. Mă acoperă. Îmi curăță trupul, dar nu și rănile. Îngheț. Senzația este mai plăcută decât durerea. Mă calmează. Nu mai vreau să plec, totuși trebuie.                                           

Reușesc. Ajung în camera mea. Ea nu este acolo. Nu mă vede tremurând. Nu-mi vede batjocura. Nu vede cum m-a distrus, dar va vedea.                                          

Casa este goală. Nu se aude niciun sunet. Mă sperii. Vederea mi se încețoșează. Ochii mi se inundă de lacrimi, dar apoi aud un țipăt asurzitor. Alerg până la lac. E acolo. Ea se află chiar în fața mea, dar nu cum aș fi vrut să se afle. Cad în genunchi. Nu țip. Nu am forța necesară să țip. Prietenii ei o scot din apă. Eu o privesc încremenită. A fost slabă. Și-a înecat durerile și s-a sacrificat. Nebunia ei ne-a distrus pe amândouă. Încearcă să o resusciteze, dar cine știe câte ore a stat cu capul sub apă? Mă îndrept spre ea. Nu se trezește, nu tușește. Din păcate, am pierdut-o. Sufletește, nu mai era cu noi de mult, dar am fost prea oarbă ca să văd acest lucru. Fără să mai spun ceva, îi pun o mână pe obraz și îi șoptesc:                                                                                                                          

- Din viața asta nimeni nu pleacă neachitat!                                                                                       

Peste trei ani. Mă aflu din nou aici, după trei ani. Liniște. Este din nou liniște în viața mea. Poate că este înfiorător că m-am întors aici, unde o persoană pe care am iubit-o a decis să-și pună capăt zilelor, dar în același timp, aici m-am maturizat. Locul acesta a pus capăt naivității mele. M-a distrus și m-a trezit la realitate în același timp. Am fost rușinată, trădată, alungată de cei care mi-au dat viață, dar m-am ridicat. Am primit forță să trăiesc de la o mică vietate căreia îi sunt mamă. Am renăscut odată cu ea. Acum se joacă pe iarbă, iar eu o privesc. Este pură și fără vină. Râde. Se bucură. Nu-mi doresc decât s-o fac fericită și s-o învăț cum să trăiască frumos și să-și aleagă persoanele potrivite alături de ea, la fel cum l-am ales eu pe Eric acum trei ani.                                                                            

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 71 - 80 din 2082

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.