top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Versuri de Elena Liliana Popescu, nr. 7-8(182-183), iulie-august 2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

 

Elena Liliana POPESCU

 

Pietà

 

Privirea pătrunde în marmura pură

ce-şi cântă iubirea cea fără de seamăn.

Şi-n veşnica ei resemnare, îndură

întreaga durere ce Lumii e leagăn.

 

Şi Spaţiul se strânge şi Timpul dispare,

doar marmura plânge-n tăcere...

Natura e mută. E doar disperare

când moartea tributul de viaţă şi-l cere.

 

Pierdută-i acum omenirea întreagă

prin vina imensă şi copleşitoare.

Şi însăşi Fecioara Maria se roagă

doar pentru a noastră Iertare.

 

Şi Cerul se-ndură şi Graţia vine

doar marmura pură e vie.

Eterna icoană, sculptată de Tine,

rămâne a Milei divine solie.

 

 

Viaţa din Vis

 

O lumânare-abia topită

mai arde

fără flacără

o clipă…

 

Ea află

pentru prima oară

cum Timpul

vieţile din Vis

măsoară.

 

 

În clipa regăsirii

 

În libertatea mării constrângerea e malul.

Deplinul întuneric lumina o conţine.

Pe ţărmul neclintirii neliniştea e valul

şi din ce-a fost el lasă doar lumea care vine

 

Nimic îţi pare totul când cauţi nemurirea.

În muta disperare tăcerea e cuvântul.

Nefericirea însăşi cuprinde fericirea

când, plin de umilinţă, tu părăseşti pământul

 

Iluzia, supusă, ascunde adevărul

doar pentru a-l cunoaşte în clipa despărţirii

Acela care astăzi înseamnă trecătorul

şi care este veşnic în clipa regăsirii…

 

Imn Tăcerii

 

Cel ce aspiră încă să-şi rostească

sensibila trăire-n poezie,

Cel invitat la cina-mpărătească

hrănind cu har umila-i fantezie,

 

Cel ce ofrandă-aduce tot ce are

Aceluia ce-nseamnă însăşi Viaţa,

cel ce se-ntoarce veşnic la izvoare

şi-i pregătit oricând pentru povaţa

 

Oricui ar fi dispus să îl înveţe,

cel ce se-ncumetă-a privi-n tăcere

să-L vadă-n faptele ce par răzleţe

pe Cel ce, Singur, ştie-a lor durere

 

Şi le păstrează-n viaţă prin Iubire,

cel ce-n poeme-ncearcă să cuprindă

Esenţa vie-ascunsă-n elixire

şi din tabloul Vieţii să desprindă

 

Ce Pictorul a vrut să-nfăţişeze

prin umbrele pe Chipul nemuririi,

cel ce-ndrăzneşte să se adreseze

prin efemere versuri, omenirii,

 

Muindu-şi pana-n disperarea mută,

reînviind speranţa şi-n cuvinte

întreaga lui iubire aşternută,

din toate câte sunt, luând aminte,

 

Cel ce avea atât de mult a spune,

cândva, prin rimele-i meşteşugite

ar mai putea un alt poem compune

decât cel al tăcerii nesfârşite?

 

Acorduri neaşteptate

 

Atingi clapele durerii

în armonii bizare

pe care nu le recunoşti

acorduri neaşteptate –

ale simfoniei trăirilor omeneşti –

suferinţa îşi spune cuvântul

sub cele mai nebănuite forme

ale aparenţei,

înveţi mereu

şi eşti la fel de neştiutor,

trebuie să experimentezi mai mult,

eşti vioară, arcuş, şi mâna care vibrează

în ritmul melodiei,

eşti compozitorul ce o trăieşte

în sufletul său, tăcut,

mai înainte de a o înveşmânta

în sunete sfâşietoare,

şi cel ce o ascultă înfiorat,

eşti cântecul care doare,

când îţi atinge coardele inimii,

eşti necunoscutul

ce te întâmpină ca pe-un prieten vechi,

eşti glasul sufletului

care se regăseşte,

fără să se fi cunoscut vreodată.

 

Clipa aceea

 

Câteva cuvinte, ţi-ai spus,

doar câteva cuvinte, şi ai creat

o întreagă istorie, al cărei prezent

este deja ieri, aşa cum mâine

va fi doar trecutul aceluia

ce-l va lăsa în urmă, pierdut

pentru totdeauna...

 

Doar un cuvânt, îţi spui,

doar un cuvânt, şi te-apropii

în drumul tău de nebănuitul pas

spre necunoscut, fără să te sperii

de gândul acela care eşti şi nu eşti

tu, de clipa aceea în care poţi să fii

şi eşti.

 

Când totul se pierde

 

Ceasul nu s-a oprit dar orele

nu se mai văd marcate

pe cadranul Timpului

ce stă pe loc, în contemplare.

 

Perspectiva nu s-a pierdut,

dar obiectele nu se mai văd

delimitate pe întinderea pură

a Spaţiului – cel fără de nume.

 

Viaţa nu s-a sfârşit, dar moartea

nu se mai vede la orizont

în aşteptarea fiinţei ce se revolta

cândva, undeva, în ţara uitării...

 

Totul este la locul său ca altădată,

deşi totul nu mai înseamnă nimic

când se pierde în spaţiul fără de timp,

în timpul fără de spaţiu...

 

 

Ca prin minune...

Fiilor mei: 

Mihai-Gabriel, Dan-Cristian, Nicolae-Armin

 

Viaţa, nesupusă legilor omeneşti,

imperfecţiuni adăpostite-n cuvinte,

incapabile să trăiască fantasticul

joc al anotimpului necunoscut...

 

O, fiule, nu ţi-am spus niciodată

că timpul este vrăjitorul temut,

doar pentru cel care-şi uită obârşia,

ţara de taină, inima, viaţa, fiinţa,

 

Pentru cel ce se zbate în plasa întinsă

cu măiestrie şi farmec oriunde în jur

şi priveşte cu ochi tulburaţi peisajul

îmbietor al grădinilor plăsmuite de el,

 

Vede ceea ce vremelnicul stăpânitor

i-aduce cu bună ştiinţă înaintea ochilor,

şi-ascultă ceea ce poate auzi urechea

aflată sub vraja sunetelor modelate

 

Cu dibăcia celui ce ştie să mânuiască

secundele, orele, anii şi erele,

putere umbrită doar de neputinţa

păstrării unui singur şi tainic moment,

 

În care poţi trăi pe deplin libertatea,

când puterea îl părăseşte dintr-odată

pe mai marele vrăjitorilor lumii de vis

şi ai putea să te trezeşti, ca prin minune...

 

Am văzut-o

 

Am văzut-o cum vine,

aşteptată sau nu,

încet sau deodată.

Şi pleacă victorioasă

sau aşa crede,

pentru că nu poate lua

decât ceea ce poate duce,

ceea ce se poate pierde.

De fiecare dată constată

că Altcineva a fost primul

şi înţelege că şi acum

puterea îi este dată

doar pentru a se supune

şi a-şi purta în tăcere

povara acestei cunoaşteri

de-a lungul Vieţii nesfârşite.

 

Primăvara acestei clipe

 

Primăvară,

fiorul iernii abia se mai simte

în răsuflarea ta,

căldura binefăcătoare

și armonia culorilor verii

– încă în germene –

se întrezăresc

în blândețea soarelui amiezii…

Toamna este și ea acolo,

cu bogăția ei de arome,

dar Primăvara,

cea dinăuntrul tău,

primăvara acestei clipe,

este de nedescris în cuvinte.

 

 

Octavian Smigelschi-în panteonul național al artiștilor (Teodor Ardelean),nr7-8(182-183)iul-aug2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

Teodor ARDELEAN

OCTAVIAN SMIGELSCHI –

ÎN PANTEONUL NAȚIONAL AL ARTIȘTILOR

 

În iunie 2014, cu ocazia unei vizite la Sibiu, am primit în dar de la Alexandru Constantin Chituță volumul Octavian Smigelschi. 1866-1912, editat de Muzeul Național Brukenthal și purtând semnătura autografă a cercetătorului. De altfel, A. C. Chituță (n. 1986), care și-a susținut la prof. univ. dr. Ioan Ică jr. disertația teologico-istorică Octavian Smigelschi și pictura Catedralei Mitropolitane din Sibiu, vizează prin cercetările sale nu doar obținerea unui titlu nobil de doctor, cât, mai ales, așezarea într-o nouă lumină a operei și a destinului acestui artist, care înseamnă pentru istoria artelor plastice românești „creatorul neobizantinismului național”, iar pentru cea transilvăneană ceea ce reprezintă Grigorescu, Andreescu și Th. Aman pentru Muntenia.

Parcurgând firul cărții, care înmănunchează, într-o sinteză armonioasă, considerații pertinente și reproduceri elocvente, gândul m-a dus înainte de toate la anii liceului, în care, ca elev umanist, am învățat și istoria artelor plastice din România, din care lipseau orice fel de trimiteri spre acest nume, spre acest destin, spre această solitudine verticală. Acum, extinzând căutările peste tot unde îi este pomenit numele, constat că găsim la Octavian Smigelschi pietre unghiulare din care se pot ridica înfățișări și îmbrățișări noi pentru a reflecta etapele parcurse de neamul nostru în încercarea sa de ridicare spre orizonturile de lumină ale culturii. Smigelschi poate reprezenta, în același timp, un exemplu de zbatere amplă și un model de căutare permanentă a mijloacelor de exprimare specifice.

          Din păcate, pictorul, sculptorul și graficianul O. Smigelschi este puțin cunoscut. La 24 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, ce a avut loc la doar 46 de ani, la 10 noiembrie 1912 (an în care ne-au mai părăsit și alte mari spirite, cum au fost Spiru Haret, Ion Mincu, Ion Luca Caragiale), cercetătorul Virgil Vătășianu a publicat la Sibiu o monografie despre marele artist, la Editura Kraft și Drotleff. Din lucrare rezultau cu claritate atât căutările, cât și performanțele. Așezat la confluența dintre academism, naturalism și simbolism, Smigelschi concentra prin cursul său de viață atât multietnicitatea, cât și multiculturalismul și ecumenismul. (N.n. – o nouă ediție a apărut în 1982 la Editura Meridiane din București).

          S-a născut la 21 martie 1866 în satul Ludoșul de Sus din județul Sibiu, în familia notarului Mihail Smigelschi, cu origini certe poloneze, și a Anei Sebastian, aromâncă mândră de consângeanul Andrei Șaguna, Marele Păstor. Se pune uneori întrebarea de către unii exponenți ai purismului național de ce artistul, creștin greco-catolic și pictor de monumente ortodoxe, n-a renunțat la numele său polonez în favoarea unuia mai românizat, cum a făcut tatăl lui Titu Maiorescu, Ioan, care a renunțat la numele Maior, chiar dacă era nepot al cărturarului Petru Maior, numai pentru a nu lăsa lucrurile într-o confuzie lingvistică. Ne răspunde la această întrebare o nepoată a sa, artistă precum bunicul, dar ne oferă răspuns și Timpul. Într-un imperiu atât de divers cultural și într-o bătălie cu marele vecin de la vest, Smigelschi era purtător de nobilitate poloneză, iar Octavian un nume intraductibil în maghiară, precum mai erau pe atunci câteva dintr-o listă „sacră” bine cunoscută de intelectuali: Pompiliu, Septimiu, Severus, Ulpiu, Traianus, Silvestru, Ignațiu, Demetriu, Epaminonda, Viniciu, Teoctist, Tancred, Coriolan, Liviu, Marius, Sabin, Grațian etc.

Odată cu intrarea sa pe porțile Liceului Maghiar de Stat din Sibiu (azi Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”), începe și perioada formării sale ca artist. Studiază artele cu pictorul german Carl Dörschlag (1837-1917), exponent veritabil al picturii academice în epocă; în combinație cu spiritul simbolismului, constituie prima sa școală vocațională. Profesorul sibian a fost timp de decenii unul dintre cei mai căutați portretiști din Transilvania (Portretul parohului Karl Fuss, Portretul doctorului Carl Konrad ș.a.), dar și un peisagist excelent, pe urmele curentului realist de la Academia de Arte Frumoase din Berlin. Cunoscătorii apreciază cu deosebire lucrarea Portretul unei femei / Tânărul român, cărbune pe hârtie, expus pentru prima dată la Sibiu în 1887, dar mai ales un peisaj din Cisnădioara, aflat astăzi în custodia Muzeului Național Brukenthal. De la maestrul său, Octavian Smigelschi a învățat multe taine, cu deosebire „tehnica” de dirijare a luminii, atât pe „chip” – în portret, cât și pe „decupaj” – în peisaj.

Pe acest traseu de viață în care orizontul plastic era deja dominant, se vor broda mai apoi contacte profunde, concretizate atât prin studii (1885-1889, Școala de Profesori de Desen din Budapesta, unde l-a avut ca magistru pe Bartolomei Szekelyi, urmaș al școlii vieneze de pictură), cât, mai ales, prin călătorii de studiu. Prima o întreprinde încă din perioada budapestană la München, acolo unde pulsul picturii europene era cel mai relevant, după Paris și Viena. Dar la Viena și apoi la Dresda și din nou la München va avea prilejul unei documentări temeinice, decisive pentru clarificările sale pe linie de expresie artistică. Va mai întreprinde vizite tematice la Veneția, Ravenna și Florența, iar în 1904, în pregătirea unei oferte ortodoxe sibiene, vizitează mănăstiri și biserici la Tismana, Cozia, Bistrița, Horezu, Curtea de Argeș, București, Snagov, Sinaia. Apoi, Iași, Suceava, Dragomirna, Putna, Rădăuți, Humor, Voroneț și Cernăuți... De aceste vizite se leagă reușita sa la concursul pentru pictarea Catedralei Mitropolitane din Sibiu (iconostas, cupolă și pandantive), căci influența artei bisericești din Regat a fost decisivă.

Vorbeam de formarea sa pe paralelele de memorie plastică europeană. Mai trebuie adăugat exercițiul didactic de la Schemnitz (azi Banská Štiavnica, în Slovacia), de acolo de unde în decursul secolelor anterioare au venit cei mai mari specialiști în minerit și prelucrare pentru bazinele miniere transilvănene (Baia Mare și Apuseni). Toate aceste peregrinări culturale, de voie și de nevoie, au lăsat amprente speciale în cariera acestui artist ardelean. Dominat de instinctul verticalității și de dorul de înalt, O. Smigelschi a lăsat ca toate să-i „trezească” interioarele, încât răspunsurile artistice să poată lesne să fie considerate în același timp și asumări axiologice, dar și răspunderi creștine.

Și-a exersat puterile de așezare în operă a talentului său cultivat lucrând intermitent la executarea picturilor de la bisericile din: Racovița, Bratei, Drăguș, Șanț, Sâncel, Ilva Mare, Măgura Ilvei, Romuli, Rodna, Poiana Ilvei, Mihalț, Vereșmort, Timișoara-Fabrica, Ciacova. Lăcașuri de cult din Alba, Sibiu, Timiș și Bistrița-Năsăud, zone cu specific și cu sufraganități diverse. Biserica din Rădești era lăcașul de suflet al episcopului martir Demetriu Radu de la Oradea Mare. La Sibiu comisia era formată din specialiști de la București. Pictorul s-a pliat minunat pe toate cerințele iconologice și iconografice, fie ele ortodoxe, fie greco-catolice (a executat schițele pentru pictura Catedralei Greco-Catolice din Blaj, dar lucrările s-au amânat din rațiuni financiare), fie romano-catolice (a pictat și capela de la Gimnaziul Catolic din Budapesta).

Din toate aceste încercări Octavian Smigelschi a lăsat o moștenire diversă imensă. Cartoane pentru frescă, desene, schițe, mulaje, figurine, piese sculpturale, panouri, fotografii ... Prin toate aceste „exerciții” și „realizări” s-a impus în axiologia artistică drept întemeietor al neobizantinismului românesc, curent de intersecție între Orient și Occident.

Deși a trăit doar 46 de ani și a „făcut artă” doar 22 (prima expoziție o are la Sibiu în 1890), Octavian Smigelschi a beneficiat de multe aprecieri. Burse de studiu în diferite centre, premii, stipendii, expoziții, carieră didactică, laude ...

Au formulat elogii, fie pe linia unor analize de context, fie cu ocazia unor evenimente: Al. Tzigara Samurcaș, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Elie Miron Cristea, Ioan Rațiu, Ion Mincu, Nicolae Iorga, Valeriu Braniște, Octavian Tăslăuan, episcop Demetriu Radu, episcop Vasile Hossu, George Oprescu, Coriolan Petranu. Dar și contemporanii noștri: Virgil Vătășianu, P.S. Visarion (fost episcop vicar la Arhiepiscopia Sibiului, acum episcop de Tulcea), P.S. Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea, unul dintre cei mai mari protectori ai memoriei lui Smigelschi în vremurile de azi, inclusiv sprijinitor financiar al cărții-album menționate... Apoi acad. Răzvan Theodorescu, Gheorghe Vida, Negoiță Lăptoiu, Ioana Beldiman, Iulia Mesea, Nicolae Sabău, Ioana Gruiță-Savu, Olimpia Tudoran, Ion Onuc Nemeș, Alexandru Constantin Chituță. Acesta din urmă s-a poziționat esențial și în inițiativele ultimilor cinci ani, dar și în „nucleul” propriilor demersuri.

Acum, când multe din energiile neamului se concentrează spre a reflecta, în cadrul „Centenarului 1918-2018”, cele mai alese contribuții pregătitoare ale „miracolului românesc” de la începutul secolului XX, să nu-i uităm pe acei patrioți care n-au avut roluri de fațadă, dar au lucrat în profunzimile pulsațiilor românești specifice. Spuneam că nu a dorit să-și românizeze numele, dar asta pentru că El considera că eticheta de identitate națională ți-o dă mult mai bine opera. Prin pictura unor peisaje, a unor figuri de țărani români ardeleni, a unor biserici-nave de salvare a limbii și a credinței strămoșești, Octavian Smigelschi a adus în atenția opiniei publice din vremea sa, alături de autoportrete și alte portrete de figuri ilustre, tablouri concrete ce oglindesc aspirațiile naționale ale românilor. Tripticul național (1906) format din Seceriș, Neagoe Basarab în portretul votiv de la Curtea de Argeș și Cucerirea Plevnei (cumpărat de George Pop de Băsești și aflat astăzi la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie din Baia Mare), alte lucrări în ulei, tempera, acuarelă, cărbune, frescă, ciment colorat, mozaic în pastă de sticlă reprezentând: Țărani, Țăran din Ardeal, Femeie bătrână, Portret de țărancă, Ulița din sat, Peisaj cu fântână, Marginea satului.

Din mărturisirile fostului „tânăr muzeograf” de la Brukenthal, N. Gh. Iorga, aflăm că Octavian Smigelschi a avut parte, chiar și în „perioada neagră” a culturii române, de o frumoasă punere în lumină a operelor sale, cu ocazia semicentenarului comemorativ din 1962. Organizatorii au putut beneficia atunci și de consilierea devotată a doamnei Pulcheria Smigelschi, venerabila soție a artistului. Iar peste patru ani, același muzeu a organizat la București, cu ocazia centenarului nașterii artistului, în sălile Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, o expoziție retrospectivă.

Mai aproape de noi, de moștenirea culturală a celui care ne-a inspirat relația dialectică dintre credință și solemnitate și ne-a reînvățat pictura bisericească, la punctele de intersecție dintre clasic și bizantin, se ocupă Mitropolia de la Sibiu, Muzeul Național Brukenthal, Episcopia Greco-Catolică de la Oradea, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu și urmașii artistului, căci familia Smigelschi are un adevărat eșantion de expresie plastică și la ora actuală (dinastiile de artiști Smigelschi și Șetran).

În 1912, în „Neamul Românesc”, la moartea lui Octavian Smigelschi, Nicolae Iorga scria printre altele: „Noi, de aici nu-l cunoaștem pe acest ardelean...”. La 105 ani de la această tristă aserțiune ar fi bine să putem spune că, grație inițiatorilor „flăcării naționale”, îl cunoaștem pe Octavian Smigelschi la adevărata sa valoare și pentru rolul istoric pe care l-a jucat în scurta sa viață.

          Fie-i memoria mult binecuvântată!

 

Versuri de Adela Ponoran si de Camelia Ardelean, nr. 7-8(182-183), iul-aug 2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

Adela PONORAN

- debut –

 

Ancestral

 

Din coastă îmi frămânți trup de femeie,

Iar pielea mi-o pictezi cu izbucniri de noapte

Amestecate-n tunet și scânteie

Și în ureche îmi atârni, sălbatic, șoapte.

         

În sânge-mi cuibărești străfulgerare

Care se-avântă tresărind în zborul nou,

Cioplită din lumină și din neguri amare.

Bătaia ta răsună în pieptul meu, ecou.

 

Prin ochi îmi plimbi maree printre stânci –

Și pașii noștri goi nisipu-afundă moale.

M-agăți de raza lunii,-ntre coapse îmi-arunci

Reminiscențe de blesteme ancestrale.

 

În dimineață ne-apasă norii muți, de fier –

Cred c-ai uitat să pui soare pe cer...

 

Cascada

 

Cu palma lipită de scoarța subțire

Tăcerea se-agață cu spaimă de mine.

Pierdută în munți, respir cu șovăire

Lumea în care m-ai lăsat fără iubire.

 

M-agăț de rădăcini, urcând prăpăstii.

Pășesc spre nicăieri. Searbădul azi

Dizolvă cer, lumini, mirosul ierbii...

O liniște pustie-atârnă-n brazi.

Se rupe din mine haotic mugind

O luptă, o moarte, o altă cascadă –

Copite de vifor, de apă lovind,

Topesc urmele mele în zăpadă.

 

Istovitor, îndur cu scrâșnet greu

Căderile în care mă înec mereu...

 

 

Calm

 

Izbesc albastrul năruind cenușa

Viorilor cu zbatere de pește

Și-n jur se-nalță-ntunecat de cețuri

Fuiorul argintiu ce nimicește.

 

Mă rupe toată-această agonie –

Rafale zgâriind cu șerpi pădurea,

Orbind cu albul iernilor tăcute

Mirosul reavăn izbucnit aiurea...

 

Cu gheare, săbii, ciocuri ce atacă,

Îngeri si vulturi, peste brădet și-n râpi...

Distorsionat, vuiește printre spaime

Amestecat cu urletul de lupi.

 

Iar pielea mea e puful de pe aripi.

 

Schiță

         

Apropie cărbunele de pânză

Și la-nceput ochii să-mi desenezi,

Prin gene lungi lumina să pătrundă,

Să te privesc în timp ce mă creezi.

 

Pe urmă, gura – șoapte să îți spună

Și părul răvășit în gest plăcut,

Ca, tulburat, pânza să recompună

Povestea care-n noapte s-a pierdut.

 

Iar degetele plimbă-le pe buze

Ușor, ca sărutările să-mi simți,

Să-ți amintescă stările difuze

Din iadul nostru-amestecat cu sfinți.

 

Și din adânc, priviri întunecate

Pe piele țeasă-n tușe suprapuse

Fiorii-atingerilor încadrate

În harta mângâierilor apuse.

Iar în final, admiră-mă din umbră  

Cum stau – un alt trofeu fără valoare,   

Cu gândul la o pradă următoare...

Dar măcar ușa să n-o-nchizi în urmă.

 

Tablou

 

Cu ochii roșii văd opac lumina,

Iar oamenii pe străzi nu mai au chip.

Pășesc prin ei, înaintând spre cina

La care mă vei vinde pe nimic.

         

În părul roșu stelele se-adună

Și luna-mi bate-n piept cu îndârjire.

Deasupra, cerul stă să descompună

Fâșii de nori striviți sub pas subțire.

 

Pe buzele purtând cuvinte tandre

Am tatuate roșii sărutări.

Pe corpul meu de fum, săgeată caldă

Duc răni de-amețitoare desfătări.

 

Cu unghiile carnea mi-o deșir

Cum scoica taie-n marea sfâșiată.

Cu greu îmi amintesc cum să respir.

În gene, păsări roșii se arată.

 

Când roșul e culoarea preferată,

Pictează-mă cu ochi întunecați.

 

Zeița

         

Stăpână-a apei, răspândesc teroare.

În temple jertfe ard în ritual.

Prin mări mi-au ridicat strălucitoare

Castele ascuțite de coral.

 

Domin pământul de pe piedestal

Și-am lumea-ntreagă-ntinsă la picioare.

De rochia țesută din cristal

Se-agață, fornăind, caii de mare.

 

Cu-n simplu gest orașul îl înec.

Răstorn catarge, vase pescărești

Și-n viforul ce mă-nconjoară trec

Triumfător cu trena mea de pești.

 

De vocea mea și valul, și fulgerul ascultă,

Iar stâncile se clatină mereu.

Dar mă privești și redevin, pierdută,

Zeița furtunii din sufletul meu.

 

***

 

Camelia ARDELEAN

 

Rondelul pietrelor din noi

 

Povara pietrelor din noi

Întipărită-i pe retină;

Cu simțăminte-n carantină,

Greblăm păcate-n mușuroi.

 

Deschis-am poarta la noroi,

Sperând la izul de rășină;

Povara pietrelor din noi

Întipărită-i pe retină.

 

Purtăm, cu fițe de eroi,

Sub noul văl, aceeași mină,

Pe-o scenă care se înclină,

Împiedicați ades de ploi.

Povara pietrelor din noi...

 

Iarba dintre stele

(sonet)

 

Păşind încet prin iarba dintre stele,

Împotmoliţi pe dulcele tărâm,

În lanţuri ce nu vreau să le sfărâm,

Alunecăm pe ritmuri de kantéle.

 

Cotrobăind sub finul caldarâm,

Prin rădăcini, cu patimă de Iele,

Ne-am priponit şi sufletu-n atele –

Ajuns-am libertatea s-o urâm.

 

Când cerul îşi deschide călimara,

Cernând pe raiul nostru un poem,

Cu vers călit sub vânturi de Sahara,

 

Incendiat de-al dragostei blestem,

Ne înfruptăm mai aprig din avara

Iluzie cu aerul boem.

 

Rondelul zâmbetului fad

 

Pe umbra zâmbetului fad,

Ce înfloreşte ilicită,

Am înnorări de „adamsită”,

Dintr-un conflict anterograd.

 

E-un vis anarhic sau nomad,

Cu existenţă implicită,

Pe umbra zâmbetului fad,

Ce înfloreşte ilicită.

 

Mi-e timpul noul „camarad”,

Îmi cerne sevele prin sită;

În cerbicia sa tacită,

Pavează drumul către iad,

Pe umbra zâmbetului fad...

 

În lumea unui goeland

 

În lumea unui goeland

E ţipătul o rană;

Captiv în propriul avanpost,

Nu cere de pomană.

 

Navigator neîntrecut –

Neptun îl strânge-n cleşte,

Înfruntă dârz al său destin,

Pe faţă, ostăşeşte.

 

Transportă-n plisc bucăţi de cer,

Cu Geea la picioare,

În faţa lui genuni se sparg,

Chiar şi apusul moare;

 

Albastrul e-n privirea sa

Un cântec fără note.

Bolnav de aventuri, precum

Faimosul Don Quijote,

 

Şi-aruncă zboru-nveşmântat

În fluturi de zăpadă,

Spre un cotlon de paradis –

O nouă escapadă,

 

Apoi coboară în adânc,

Sub foşnete de sare,

În timp ce ere-ntregi l-au nins

Cu gemete de mare...

 

Versuri de Coman Șova, nr. 7-8 (182-183), iulie-august 2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

COMAN ȘOVA

 

Timp astenic

 

Mă rog de sânge să mă poarte până la urmă, cu cenuşa în părul țipat între pini – să treacă în bocet a copitelor turmă.

 

Vai, tâmpla mi-i ținta falselor vini.

 

Sunt iarba tristă a vorbelor nespuse, veghind în muțenii cu dangăt de tuci, de-a valma mâhnite cad vârstele-apuse, cad dogmele negre năuce din cruci.

 

Sunt țintuit pe-un fir de praf amar şi ros de spațiu-n goană, subțiat, protestele zvâcnesc pe frunțile de var în pulsul unui timp astenizat.

 

Ruga fierarului

 

Doamne, dă-mi un ochi de soare să torc fir de bronz pentru greblat, dă-mi din lăstărişul forței Tale râvnă-n meşteşugul ce mi-ai dat.

 

Fă din fier să crească bogății, țărna să se facă portocale –

 

şi să coacem roada sântelor-mării la zeițe tinere în poale.

 

Doamne, dă-mi şi rodii, pâine caldă, vin, strigătul copiilor ce-aşteaptă

 

să se işte-n aer de pe şoldul plin, ca să-mi ducă sângele în faptă.

 

Rugă

 

Dă-mă jos din prag de iarnă în copil, dă-mă din
octombrie în april, dă-mă din zăbavă în febril,

 

fă-mă, Doamne, pentru-o noapte Will.

 

Dă-mi putere pân' la capăt, dă-mi,

dă-mi iubire şi copii mai dă-mi,

cât exist nu mă opri la vămi –

dă-mi putere pân' la capăt, dă-mi.

 

Stare de târziu

 

Doamne, adu-mi calul cel plecat în nori,

ia-l de frâu şi vino să-mi asculți un gând:

eu m-am tot născut de-atâtea ori –

 

adu-mi calul, Doamne, calul alb şi blând.

 

Mă grăbesc, Părinte, vreau să plec cu el într-o lume mare, cu tăcerea-n geamuri, să crească înserarea lină pe-un inel, dintr-o coapsă crudă oglindită-n hamuri.

Adu-mi calul, Doamne, cel tăcut ca piatra – l-am mânat să pască nouri în april – vreau să-alerg pe coama-i cu tăcerea toată, nu mai vreau, Părinte, să mă-ntorc copil.

 

Cuib de silex

 

Am să leg de-o şoaptă luna, s-o aduc încoace calmă, să fac boltă sub un crater

 

stins în palida ei palmă

 

şi s-ascult în joi tăcerea,

ocrotit să fiu de Domnul,

să sculptez cerdac în silex

cu un trup uşor ca somnul.

 

Şi-mbătat de necunoaşteri, când vin muzici din pustii, să foşnească-n sânge naşteri de copii cu părul gri.

 

Zgomot

 

E zgomot mult pe lume,

e mult zgomot –

poeții-s stingheriți de zgomot.

 

Le vine zgomot nepoftit în umbră, decapitând imagini,

 

zgomot hoț ce intră pe fereastră şi calcă greu, târâş pe melodii,

 

țopăie pe timpane, pe nervi, pe lacrimă, zgomot de praf, de fiare, de harță, de pâră, de fum, de țipăt, de zăvor, de vomă, – zgomote, zgomote, zgomote, cuiele, spinii şi lemnul

 

pe care zace liniştea

 

cu palmele zdrobite.

 

Visez un loc

 

Visez un loc de pace, cu animale blânde şi pini stufoşi cu ace argintii,

 

cu cerul sfânt ca miercurea-n amurg şi stâncile de psalm pustii.

 

Să curgă apă lină pe prund de ceară moale, vreau păsări răguşite mirate de adânc, să simt în sânge zborul de răcoare

 

şi-o lună poposită în vizuini, pe-aproape, să fete fără țipăt pui de tăcere gri

 

şi stelele să curgă cu foc de curcubeie, când eu, fugit de zgomot, de femeie, căzut în gura nopții în genunchi, plecat din bunăstare, înăclăit de vorbe, turtit de sfat, de prieteni, îngrețoşat mereu, scăpat de cumințenii, de praful de cărbune, ieşit din zațul
vârstei şi-al străzilor tehui, mă contopesc cu iarba şi, fără rugăciune, las umerii să crească pe astrul nimănui.

 

Nesomnul

 

Odaia se măreşte ca o disperare, aerul se dilată în somnu-mi, îngerii fug cenuşii. Sunt singur.

 

Spațiul răsuflă enorm,

 

se rostogoleşte spre mine un crater de lună, pământul sub laba păroasă mă ține, –

 

mă iartă, mamă, mă iartă, iubito, părul a spaimă țipă în sus, gura de frică geme strivită, spațiul cu carii râde apus. E un coşmar, zic,

 

e o toană a nopții în hârjoană şi plâns,

 

e o grimasă a vremii ce-şi încruntă sprânceana la copiii astenici –

 

e aerul fad, e ora târzie

 

şi somnul zbârcit de oboseală sare-n piciorul schilod. Îmi aud respirația,

 

aud priviri scuipate peste tot,

şi iată pasul, şi iată căderea, şi iată zgomotul,

prăbuşindu-se toate

 

în golul căscat între mine şi altceva.

Şi somnul nu există

şi carnea nu există,

sunt aer tot

şi tot sunt un coşmar

ce încă n-a trecut.

 

Noaptea ielelor

 

Aleargă păstrăvi singuri în sânge brumăriu, spre soarele grăbit să se închege –

 

şi întețitul chef, al valurilor pliu, smolit de noaptea ielelor se drege.

 

Cad mere ionatane la adieri prelinse –

 

şi pruncii grei de zile se nasc sub ceruri grave

de-octombrie ce-şi poartă belşugurile ninse pe lutul care sună a ropot de potcoave.

 

Bărbații-aduc pe umeri de roade sacii plini şi stăm pe ei ca-n tronurile dace –

 

din sfintele memorii îmi iau pios lumini, neglăsuite vorbe şi le întorn încoace.

 

Noapte

 

Se-ntunecă răcoarea-n pinii blânzi, peste frunte greu se lasă vina,

 

să invocăm cu zgomot jilave izbânzi, când se credea în bine cu de-a sila.

 

Cad lespezi ude peste ochi senini şi tâmpla moale pleacă în otavă, albesc de griji cu neştiute vini, cad ploi târzii pe țarina bolnavă.

 

Imn

 

Ce sfinte mâini, ce brize, ce cânturi, ce ninsori au modelat curburile fecioarei

 

cu strigăte şi flaute ce cheamă țărâna lui Adam,

 

din care-a fost culeasă?

 

Femeie răstignită pe naşterile toate, primeşte-ngenuncherea grea a bărbaților pe care i-ai şi născut,

 

iartă-le asprimile şi împotrivirile, iartă-le-ngâmfarea şi iluziile puterii, sunt muritori,

 

frumoasă doamnă-a lumii noastre de copii.

 

Când „a nu fi“

 

Iubite prinț, a dispărut Horațiu, da, a dispărut. Sunt mult mai trist şi-ngândurat şi, vezi, cu firea mea de om tăcut,

 

trebuie să țip, să cer, să demonstrez.

 

Prințe, suntem în zodia celor doi gropari, buzele lui Yorick s-au veştejit protestând, se bea din mustul unei crime mari şi se aşază zațul neliniştii în gând.

 

Hârlețele sapă în cântec de tobe şi salve, se hămăie de pretutindeni aiurit,

 

au pierit măscăricii cu tâmplele albe şi Fortinbras prin frig s-a rătăcit.

 

Mă plimb prin ceața ta şi spectrul vine spărgând cu tâmpla somnul unui astru, iar degetul întins spre

rănile din mine arată vinovații şi cheagul din dezastru.

 

E-un timp bolnav, ah, prințe, de-ai fi mai lângă azi, prin ceață şi insulte să suspini „a fi“

 

când „a nu fi“ – degeaba, prințe, arzi – e-un joc enorm cu-otrăvuri gri.

Declarația de independență (Daniel Dragomirescu), nr.7-8(182-183), iulie-august 2018
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

Daniel DRAGOMIRESCU

DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ

 

Ceasul era trecut de miezul nopţii. În biroul redacţional, aflat la unul dintre etajele Casei Scânteii, Pavel Niculescu-Buzeşti lucra de când începuse să se însereze, fără să-şi fi îngăduit aproape nicio clipă de răgaz. Ziua aceea avea pentru el o semnificaţie deosebită, pentru că şeful Partidului îi încredinţase o misiune foarte importantă. Avea în faţa sa, pe tăblia mesei redacţionale, un exemplar bătut la maşină din Declaraţia de independenţă a Partidului, adoptată la plenara din aprilie şi, alături, şpalţurile care tocmai îi fuseseră aduse de jos, de la tipografie, cu textul care urma să apară în ziarele de a doua zi, precum şi într-o broşură separată. Demnitarul de partid şi de stat, pe a cărui figură stăruia o umbră de zâmbet, ceruse să nu fie deranjat şi trudise cu toată tragerea de inimă. De altfel, redactorul-şef al „Scânteii” fusese convocat în urmă cu câteva ore undeva în oraş şi nu se mai întorsese, iar în lipsa lui rămăsese să îl suplinească unul dintre cei mai tineri redactori ai ziarului, un tip cam firav de constituţie, dar foarte săritor şi inimos. De îndată ce aflase despre ce era vorba, lăsase la o parte treburile lui gazetăreşti obişnuite şi nu se mai clintise de lângă Niculescu-Buzeşti, dându-şi silinţa să-i fie cât mai util.

− Ei, ia să ne uităm acum mai bine, să vedem cum arată textul tipărit, zise demnitarul de partid şi de stat, luând de pe tăblia biroului un şpalt tipografic mare, cu miros de cerneală proaspătă, şi începu să îl parcurgă atent, urmărind cu degetul pe hârtie, ca să nu sară cumva vreun rând. Ia, te rog, dumneata exemplarul bătut la maşină, ca să facem împreună confruntarea, îi ceru el ziaristului, care se grăbi să facă ce i se spusese. Aşadar...

− Uitaţi, chiar aici, la început de titlu, s-a strecurat o greşeală, îi semnală cu promptitudine redactorul cel tânăr şi inimos, fluturând dactilograma prin aer. Priviţi..., arătă el cu vârful unui creion „Koh-i-Noor”, „...în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti...” Vedeţi? Au omis cuvântul „internaţionale”... Trebuie scris „în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale...”

Pavel Niculescu-Buzeşti, care răspundea de propagandă şi cultură, aprobă cu o înclinare scurtă din cap şi adăugă în tăcere, cu stiloul, cuvântul care fusese omis din şpalt, apoi îl ascultă pe ziarist citind mai departe şi câteva minute nu mai avu nicio obiecţie de făcut. Partea introductivă a comunicatului fusese culeasă cu grijă, în ciuda modificărilor destul de numeroase operate de el pe dactilogramă.

− Bine, până aici! aprobă el şi, lăsând din mână primul şpalt, îl luă de pe masă pe următorul. Ce e mai important de-abia acum urmează. Ei, ia să vedem...

Într-o cămaşă albă şi fără cravată la gât, cu mânecile suflecate până la coate şi cu fruntea uşor transpirată, demnitarul arăta ca un truditor într-ale scrisului, pentru care nimic din ceea ce urma să eternizeze pe hârtie în acea noapte memorabilă de aprilie nu era lipsit de importanţă: de la propoziţiile şi frazele care trebuiau să fie citite şi printre rânduri şi până la cele mai potrivite formule sau cuvinte din vocabularul oficial al regimului. Cu glas sonor şi uşor patetic, tânărul ziarist reîncepu să citească paginile dactilografiate. Citi în acest fel multe paragrafe la rând. Demnitarul mai făcu unele modificări mărunte pe şpalţuri, dar deocamdată se arătă destul de mulţumit. Deodată însă se încruntă:

− Aici parcă nu sună foarte bine, însă mă întreb dacă se poate mai bine, zise pe gânduri. Luând stiloul, tăie un rând şi jumătate şi scrise ceva deasupra. Ziaristul întoarse pagina şi citi:

− „...Suveranitatea statului socialist presupune ca el să dispună efectiv şi integral de mijloacele îndeplinirii practice a acestor atribuţii, deţinând în mâinile sale totalitatea pârghiilor de conducere...” La naiba! izbucni ziaristul întrerupându-se din citit, jos cu Planul Valev, care ne taie liberul acces la Mare! Bulgarii şi cu sovieticii n-au decât să semene fasole şi cartofi în apele internaţionale ale Mării Negre, dacă... Pavel Niculescu-Buzeşti zâmbi cu îngăduinţă.

− Ei, şi dumneata acum, tinere! zise. Auzi ce idee... Mai departe, că ne-apucă dimineaţa!... Ziaristul îşi plecă ochii ruşinat.

− Vă rog să mă iertaţi, articulă el. Dacă am spus ceva nepotrivit, îmi retrag cuvintele...

− Nu, nu, tinere, nu e nevoie să retractezi nimic, îl bătu uşor cu mâna pe un umăr demnitarul de partid. A venit, într-adevăr, timpul ca tovarăşii sovietici să se uite mai atent pe hartă şi să descopere că Uniunea Sovietică se isprăveşte acolo unde începe România... Acum citeşte mai departe, că timpul ne presează.

− Pot să ţin minte cuvintele dumneavoastră? vru să ştie ziaristul, parcă nevenindu-i să creadă ce auzise cu adevărat. Nu învăţase el, ca toţi tinerii studioşi din ţară, că Republica Populară Română trebuia să urmeze în mod fidel liniile politicii trasate de marea şi infailibila Uniune Sovietică?

Pavel Niculescu-Buzeşti făcu un gest larg cu mâna.

− Poţi să le spui ce-ai auzit tuturor prietenilor şi cunoscuţilor dumitale, fără nicio reţinere! îl asigură el. Dar mâine, că acum avem de lucru...

Ziaristul ridică de pe tăblia mesei dactilograma şi citi mai departe de unde rămăsese:

− „...Trecerea unor asemenea pârghii în competenţa unor organe suprastatale ar transforma suveranitatea în dependenţă politică şi economică faţă de alte state socialiste...”

− Un moment! îl întrerupse demnitarul de partid. Asta este, totuşi, prea tare şi prea direct formulat, observă el. Ia să scriem noi mai bine aşa:
„...ar transforma suveranitatea naţională într-o ficţiune sociopolitică”... Sau şi mai bine: „ar transforma suveranitatea naţională într-o noţiune lipsită de conţinut”. Asta e! Să nu le dăm neprietenilor noştri prilejul să ne acuze că ne îndepărtăm de la principiul scump al internaţionalismului.

− Ideea rămâne aceeaşi, conveni la rândul său ziaristul. Pavel Niculescu-Buzeşti tăie cu o linie apăsată pasajul litigios, apoi scrise deasupra, cu un scris caligrafic, elegant, ultima variantă. După aceea, aruncându-şi privirea pe cadranul ceasului său de mână, îi ceru ziaristului să continuie.

Mai rămăsese de verificat cam o treime din textul Declaraţiei, în forma în care urma să se dea publicităţii, şi demnitarul de partid îl mai întrerupse de multe ori pe ocazionalul său colaborator, preocupat să dea importantului document forma cea mai bună cu putinţă, adăugând ori suprimând, după caz, termeni şi mici pasaje. Minutele treceau cu repeziciune şi deodată, de pe colţul biroului, în liniştea nopţii, telefonul se porni să zbârnâie strident.

− Răspunde dumneata, îl rugă Pavel Niculescu-Buzeşti pe ziarist, fără să-şi ia ochii de pe şpalturi. Ajunsese din nou la un paragraf care îi dădea de furcă şi, după ce se frământă câteva minute, tăie cu stiloul rândurile care nu-i plăceau.

Ziaristul lăsă dactilogramele din mână şi ridică receptorul telefonului. De la celălalt capăt al firului se auzi o voce bărbătească. Era un meşter tipograf, care părea destul de nerăbdător şi de agitat. Ziaristul îl ascultă fără să-l întrerupă.

− Da, da, bine, nu-ţi face griji, nea Dumitrache! îl linişti el, când meşterul tipograf termină ce-avusese de spus. Stai puţin, să vedem..., îi ceru el apoi şi, acoperind cu palma microfonul telefonului, se întoarse spre demnitarul de partid, care îşi vedea mai departe de lucru.

− De jos, de la tipografie, îl informă el, ne întreabă când suntem gata cu corectura, că ţinem ziarul pe loc.

Niculescu-Buzeşti adăugă ceva cu stiloul său pe marginea textului şi dădu din cap fără să se oprească din scris:

− E-n regulă, spuse. Roagă-i să mai aştepte puţin. Să trimită aici pe cineva peste o jumătate de oră.

Ultimele pagini ale Declaraţiei nu mai ridicară probleme deosebite. Când totul fu gata, demnitarul scoase involuntar un oftat de uşurare, apoi scrise cu litere de-o şchioapă pe colţul primei pagini „Bun de tipar” şi îşi puse, apăsat, semnătura dedesubt.

− Ei, asta e tot! declară el cu satisfacţie, lăsând stiloul din mână şi uitându-se din nou la ceas, care arăta o oră târzie din noapte, după care se lăsă pe spătarul scaunului şi respiră din adâncul plămânilor.

Ziaristul puse şi el pe tăblia mesei de lucru paginile dactilografiate şi îşi scoase din buzunar pachetul de ţigări. În uşă se auziră câteva bătăi.

− E nea Dumitrache de la tipografie, vesti ziaristul şi îi strigă să intre. Pe uşă apăru un bărbat uscăţiv, negricios şi cărunt, care îi salută ridicându-şi şapca de pe cap şi se grăbi să ia în primire, din mâinile demnitarului, preţiosul material tipografic. Din spatele meşterului se ivi un subofiţer în uniformă albastră, înarmat cu pistol, care salută milităreşte şi rămase în prag.

− Sper c-o să te descurci cu scrisul meu, meştere, i se adresă Pavel Niculescu omului de la tipografie. Dar dac-o să ai cumva probleme, dă-mi un telefon ca să clarificăn. E foarte important să nu existe nicio eroare. S-a înțeles, meştere?... Eu nu mă mişc de aici, până n-o să scoateţi voi ziarul.

Meşterul Dumitrache dădu din cap şi aşeză şpalturile cu corecturi într-un fel de mapă cu copertele de carton, pe care erau imprimate coloane de texte ca cele de ziar, dar nu plecă.

− Ei, ce mai e...? se miră demnitarul, uitându-se la el.

Meşterul Dumitrache îl privi şi el pe demnitar, şi spuse:

− Tovarăşii mei de la tipografie m-au rugat să vă transmit salutul lor... Noi, cu toţii, suntem de acord... Să ştiţi că aşa nu se mai putea! Tovarăşii sovietici să-şi vadă de treburile lor şi pe noi să ne lase cu treburile noastre... Vă mulţumim! După ce termină de spus aceste vorbe mari, meşterul tipograf Dumitrache o făcu la stânga-mprejur, parcă speriat de atâta curaj, şi vru să se facă nevăzut.

− Ei, ia stai aşa puţin, omule! îl reţinu demnitarul.

Meşterul se văzu silit să se conformeze, chiar în clipa în care voia să iasă pe uşă.

− Uite care-i problema, meştere... Nu mie trebuie să-mi mulţumeşti. Documentul ăsta, pe care-l ţii sub braţ, reflectă, ca să zic aşa, gândirea care animă acum întregul nostru Partid.

Prinzând din nou curaj, meşterul de la tipografie se îndreptă din spate şi vocea, ezitantă mai înainte, îi ţâşni bărbăteşte din piept:

− Păi vedeţi? De-aia am vrut să vă mulţumim. E cumva vreun secret?

− Pe naiba, nu e niciun secret! exclamă aproape cu veselie Pavel Niculescu-Buseşti, lovind uşor cu palma în tăblia biroului. Când o să scoateţi primul ziar, să mi-l trimiteţi de urgenţă aici! S-a înţeles? Dar primul să fie! Şi acum, daţi-i bătaie, că timpul n-a uitat să treacă!                           

 

(Din romanul în pregătire Grădinile Olimpului)

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 71 - 80 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.