top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Fascinația miturilor (II) (Gheorghe Glodeanu, nr.3 (178), martie 2018
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU

FASCINAȚIA  MITURILOR (II)

Un alt personaj important al Mitologiilor subiective este Ulise. Meditațiile despre regele insulei Ithaca pornesc de la un vers celebru al lui Joachim du Bellay, după care e fericit cel care, asemenea lui Ulise, a făcut o frumoasă călătorie. În viziunea lui Octavian Paler, este vorba doar de o jumătate de adevăr, deoarece aventura eroului nu are decât un singur scop, acela de a-l face să prețuiască sfârșitul ei. Recunoaște faptul că melancoliile sale elenice reprezintă doar o modalitate de a se apropia de lucrurile din jur și de a le iubi. Pentru a putea vorbi despre fericire, are nevoie să se simtă înconjurat de lucruri familiare. Mărturisește că nu va fi niciodată suficient de înțelept încât să înțeleagă până la capăt religia clasicismului. Cu toate acestea, conștientizează faptul că „toată istoria rătăcirilor lui Ulise a fost spusă pentru a i se întoarce spatele, pentru a descoperi ceea ce o neagă”. Recunoaște că se reîntoarce cu încăpățânare asupra unor gânduri, asemenea valurilor care izbesc țărmul în mod repetat. Trece în revistă opiniile lui Thibaudet, care, referindu-se la stilurile de a călători, afirmă că „există cei care văd și cei care simt”. Cei care simt nu fac decât înconjurul propriei lor camere, în timp ce cei care văd cred că au cucerit lumea, dar nu fac altceva decât să o prindă în niște albume fotografice.

Una din afirmațiile memorabile ale lui Octavian Paler sună în felul următor: „În calul troian al vicleanului Ulise se ascunde o inimă sângerând de dorul Ithacăi”. O altă idee importantă este aceea că Ithaca nu este numai sfârșitul logic al Odiseii, ci însăși condiția ei. Aceasta deoarece, fără atracția acestui topos miraculos, aventura eroului nu ar avea niciun sens. Pe parcursul unei călătorii labirintice, el este ghidat de amintirea unei insule paradisiace, unde îl așteaptă Penelopa. Ea este firul Ariadnei care dă sens călătoriei sale. Atunci când nu mai poate suporta aventura, personajul se întoarce la ordinea firească a lucrurilor. Rătăcirea lui – afirmă Paler – îl învață să iubească stabilitatea. Scriitorul remarcă șiretenia personajului, în care vede un refuz al uitării. Nu este vorba de o memorie de tip proustian, unde amintirea însăși este aventura. Ocupându-se doar de trecut, ea nu oferă nicio speranță pentru viitor, căruia i se substituie. Memoria nu oferă echilibru, ci reprezintă o compensație, generând justificări fictive pentru ceea ce nu a fost realizat niciodată.

Octavian Paler se apropie de seninătatea clasicismului grec după ce are o serioasă cultură și experiență de viață. De fiecare dată, autorul se identifică cu personajul său și îi redă gândurile. În fața sfinxului, răspunsul lui Ulise ar fi fost țărmul, iar în fața ispitei întruchipate de nimfa Calypso eroul tragic răspunde cu evocarea memoriei. O refuză pe frumoasa regină a insulei Ogigia, deoarece aceasta îi propune „o nemurire mai tristă decât moartea”, o nemurire fără speranță. Or, el rătăcește pe mări căutând un țărm pe care îl poartă în sine ca pe un destin. Țărmul la care visează este tinerețea lui, ceea ce crede și ceea ce iubește. Acesta este motivul pentru care Ulise acceptă ideea că va plăti cu moartea fericirea visată. Nimfa îi oferă o ieșire din timp, o abandonare a propriului destin pe o insulă metafizică. Ulise preferă însă să se întoarcă și să moară pe o insulă reală. Răceala nemuritoare a zeilor nu îl atrage, motiv pentru care preferă statornicia oferită de propriul său cămin. Cu toate acestea, eroul nu se întoarce de unde a plecat, deoarece timpul și-a pus amprenta și asupra insulei sale paradisiace.

Pentru Paler, a admira spiritul elen devine echivalent cu ideea că „o lume fără Ulise ar fi condamnată să piară”. Nu se gândește la copierea statuilor grecești, ci îl preocupă motivele care le-au făcut să apară. În finalul observațiilor sale, Octavian Paler se întreabă ce este Ithaca: sfârșitul aventurii?, un refugiu?, un eldorado al amintirilor? Ithaca e un țărm pe care Ulise și-l amintește și pe care l-a visat. E mai mult decât o victorie a memoriei. Este un spațiu familiar, ocrotitor, ale cărui legi sunt cunoscute de către erou. Întorcându-se în Ithaca, dispar aventurile spectaculoase, dar dispare și frica. În felul acesta, Ulise renunță la postura lui de aventurier.

          Notându-și impresiile despre peisajul marin ce se întinde în fața ochilor săi, scriitorul își clarifică gândurile. La fel ca în opera lui Radu Petrescu, există o „meteorologie a lecturii” și în cazul lui Octavian Paler. Vuietul mării și amintirile sporesc singurătatea, declanșând fluxul meditațiilor. Eseul despre lotofagi devine un pretext pentru a readuce în discuție obsesia memoriei, în care scriitorul vede un criteriu moral asemenea adevărului, fidelității sau dragostei. Pretextul meditațiilor este oferit de acel episod din Odiseea în care, pe coasta africană a Mediteranei, tovarășii lui Ulise au consumat din planta aducătoare de uitare. Lotusul declanșează amnezia echipajului, astfel încât e nevoie de intervenția energică a eroului pentru a părăsi țărmul lotofagilor. Aceasta deoarece uitarea înseamnă pierderea identității. Scriitorul își imaginează ceea ce ar putea spune în diferite contexte personajele sale. Drept urmare, apar argumente pro și contra uitării. Lotofagii amnezici trăiesc din plin clipa și sunt fericiți așa. Neavând amintiri, nu au nici regrete. A nu uita înseamnă – spune Paler – a contesta moartea, a învinge trecerea timpului. Experiența lui Ulise îl învață că, dincolo de toate erorile, rămâne întotdeauna un drum spre Ithaca noastră interioară. Memoria este condiția visului, a viitorului și fiecare are memoria pe care o merită.

Meditațiile despre Ahile reiau informațiile cunoscute din mitologie. La naștere, mama eroului, zeița Tetis, l-a cufundat în apele Styxului, făcându-l astfel nemuritor. Singurele locuri vulnerabile au rămas călcâiele personajului, de care acesta a fost ținut în timp ce a fost scăldat în apele râului ce desparte lumea celor vii de cea a celor morți. Ahile a putut să aleagă între o viață scurtă și plină de glorie și o existență lungă și obscură. Pe parcursul meditațiilor sale, scriitorul comentează diferitele reprezentări artistice ale eroului antic. Ahile îi apare asemenea unui zeu având o rană omenească. Deoarece e prea impulsiv și prea violent, personajul nu atrage simpatia lui Octavian Paler. Îi place doar rana acestuia, cu care se identifică.

Meditațiile despre Pasărea Phoenix pornesc de la ideea că moartea fiecărui vis adevărat conține în sine și principiul renașterii. Ea a luat timpul de la zei și dragostea de la oameni. Pasărea miraculoasă știe să moară, ceea ce zeii nu au știut niciodată. În plus, experiența ei demonstrează că timpul fără dragoste este gol.

          Paginile consacrate Olimpului pornesc de la observația că oamenii ne învață să vorbim, iar zeii să tăcem. Singura excepție o reprezintă Hermes, zeul elocinței, cel care a inventat limbajul și scrisul. El este cel care le-a luat oamenilor copilăria, contribuind astfel la dezmințirea Olimpului. Muntele sacru este identificat cu vârsta de aur a omului, cu copilăria, vârsta la care credem toate poveștile. Singurul paradis pierdut este copilăria – afirmă Paler –, un Olimp în care întoarcerea nu mai este posibilă atunci când omul a devenit lucid, pierzându-și inocența și puterea de a crede în basme. Riscul de a urca muntele atunci când legendele au murit este acela de a-l găsi gol, lipsit de mistere. Scepticismul față de lucrurile cu care venim în contact este o descoperire a adulților. El nu există în copilărie, motiv pentru care doar la această vârstă putem fi fericiți cu adevărat. Paler vorbește despre Olimpul personal al fiecăruia dintre noi, un paradis întruchipat de epoca mitică a copilăriei. Miracolul acestei vârste rămâne unica mitologie adevărată. Nevoia de mituri este echivalată cu nostalgia paradisului pierdut. Este o vârstă când omul nu simte trecerea timpului, când are importanță doar clipa. Căderea în istorie se petrece odată cu coborârea din Olimp. Timpul, regretele, melancolia încep să apară doar atunci când omul privește în urmă. Olimpul este considerat „muntele fermecat și nemuritor al copilăriei”. Cât timp trăiește pe acest munte magic, omul este asemenea zeilor, nemuritor, indiferent față de greșeli și față de timp. Vorbind despre zei, Paler îi consideră un protest împotriva morții noastre umane. Nu este deci întâmplător faptul că moartea exaltă setea de veșnicie a individului. Oamenii au nevoie de zei – spune Paler – , dar aceștia au și mai mare nevoie de oameni.

Altă dată, eseistul vorbește despre simbolistica muntelui și a câmpiei. Sursele sale de inspirație rămân, în continuare, autorii antici greci, dar și albumele de artă. După ce face apologia Olimpului, a muntelui sacru, eseistul abordează statutul câmpiei. Aceasta nu este considerată un eșec al muntelui, „ci locul unde suntem numai oameni și uităm tristețea de a nu fi nemuritori”.

Trecând la Prometeu, un alt personaj reprezentativ al panteonului grec, Paler recunoaște că este fascinat de disprețul acestuia față de zei. Eroul civilizator este pedepsit deoarece a furat focul de la zei și l-a dăruit oamenilor. Cu alte cuvinte, atrage mânia zeilor deoarece i-a iubit prea mult pe oameni. Măreția lui constă în orgoliul cu care înfruntă greața dureroasă pe care o simte în timp ce vulturul îi sfâșie carnea. Meditațiile eseistului insistă pe orgoliul titanului în confruntarea sa inegală cu zeii. Pornind de la povestea lui Prometeu, Octavian Paler ajunge la concluzia că arta aspiră nu numai să fure focul de la zei, ci și să-i înlocuiască.

Din eseurile lui Octavian Paler răzbat respectul și admirația pentru clasicitatea elenă. Pornind de la observația lui E. Lovinescu potrivit căreia fiecare găsește în antichitate ceea ce caută, moralistul se întreabă care este obiectul propriilor sale investigații. Și Jean Moréas recunoaște că geniul antic n-a încetat să încânte umanitatea, „dar fiecare ia din această încântare partea pe care o merită”. De fiecare dată, exegetul reușește să ne surprindă prin opiniile sale personale despre personajele analizate. Vorbind despre Narcis, Octavian Paler observă că luciditatea acestuia este o luciditate amară. După ce descoperă în oglinda apelor fântânii cât este de frumos, el constată și cât este de singur. Paler este de părere că, aparent, prin intermediul lui Narcis, omul era pe punctul de a deveni propriul său zeu. Cufundându-se în sine, el se cufundă de fapt în singurătate. Ceea ce părea iubire clinică – notează autorul – devine o disperare ce crește continuu. În mod paradoxal, Narcis este comparat cu un Sisif care urcă muntele căutându-se. Fântâna lui este muntele, iar propria sa imagine devine echivalentul stâncii. Narcis urmează îndemnul filosofiei grecești de a te cunoaște pe tine însuți, dar fără vocația echilibrului din arta greacă. Este însetat de absolutul din sine însuși, iar sinuciderea este văzută ca o răzbunare împotriva unei lucidități scormonitoare ce i-a dezvăluit singurătatea. Aplecat deasupra fântânii în care își contemplă chipul, Narcis nu vede decât propria lui izolare. Nu percepe nimic din frumusețea pe care ar fi descoperit-o ridicându-și privirea și acest lucru îl pierde.

          Abordând mitul lui Icar, prăbușit în Marea Egee deoarece s-a apropiat prea mult de soare și astfel i s-au topit aripile de ceară, Paler este impresionat de maniera în care personajul crede în euforia zborului, în ideea că totul îi este permis. Remarcă faptul că există înfrângeri care valorează mai mult decât o victorie fără urmări. Icar este cel care a iubit zborul până la sacrificiu, transformându-l în artă. Eroul mitic crede în aripile sale, jertfa lui fiind comparată cu aceea a unui artist, nu a unui zburător.

          Zborul îl face să se ridice deasupra condiției umane obișnuite, transformându-l în egalul zeilor. Fiul lui Dedal este considerat un visător care zboară, depășind astfel prudența clasică. 

          Om al muntelui, Octavian Paler descoperă fascinația mării care, dincolo de aparenta ei monotonie, este enigmatică, inexplicabilă, surâzătoare. În cazul lui Anteu, nu îl interesează puterea extraordinară a acestui gigant, ci faptul că el își reînnoiește puterea ori de câte ori atinge pământul. Fiul lui Poseidon, zeul mării, și al zeiței Geea renaște odată cu memoria deoarece contactul cu pământul reface legătura cu zeii.

          La un moment dat, Octavian Paler se plânge că s-a pierdut admirația vechilor greci pentru măsură și claritate. Vorbește apoi de soarele Eladei, în care nu vede doar o categorie estetică, ci și una morală. Elada este considerată un ținut solar, lecția pe care i-o învață arta greacă fiind lumina care nu șovăie să glorifice viața. Spre deosebire de noaptea încărcată de mister a romanticilor, firul Ariadnei duce înapoi spre bucuriile luminii. Pornind de aici, Apollo este denumit zeul clarității și al luminii, fiind apreciat pentru puritatea lui. Scriitorul reconstituie portretul personajului ținând cont de maniera în care el a fost înfățișat în statuile antice, ținând în mână lira și arcul. Comentând frumoasa statuie a lui Apollo din curtea Belvedere a Vaticanului, eseistul afirmă că zeul e numai echilibru, frumusețe rece, majestuoasă și inumană. Remarcă apoi armonia rațională a templelor grecești, dar care nu posedă măreția catedralelor gotice. Încercând să își circumscrie propria metodă de lucru, scriitorul afirmă că face versuri antice pe idei moderne.

          Cartea se încheie cu elogiul drumului. Un drum făcut de Octavian Paler prin cultură, dar și în interiorul labirintic al propriei sale ființe. Scriitorul recunoaște că grecii antici reprezintă doar simple pseudonime. De fiecare dată, el a vorbit, de fapt, despre sine însuși. Mitologii subiective este cartea prin care Octavian Paler retrăiește iluzia neoclasică a recuperării Eladei. Însetat de dragoste și de consecvență, autorul caută ieșirea din labirintul propriilor sale gânduri, iar arta elenă reprezintă firul Ariadnei ce corespunde nevoii sale de claritate.

 

Cărți prezentate de Gh. Pârja și de Manuela Pintea, nr.3(178), martie 2018
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe PÂRJA

MEMORIA SUFERINȚEI

                   N. Carandino a fost un martor al istoriei recente care încă își caută deslușirea. A fost ziarist, cronicar plastic și dramatic, traducător și memorialist. După 23 august 1944, Iulia Maniu i-a încredințat conducerea unei noi serii a ziarului „Dreptatea”. Sub conducerea lui, a fost cel mai important ziar al opoziției democrației anticomuniste, fiind interzis de două ori de către noile autorități aflate în subordinea sovieticilor. Arestat în 1947, ca urmare a înscenării de la Tămădău, anchetat, judecat în cadrul procesului fruntașilor Partidului Național Țărănesc, a fost condamnat la șase ani de temniță grea. În închisoarea de la Sighet, N. Carandino l-a îngrijit pe Iuliu Maniu în ultimele luni de viață, fiind martor la agonia și moartea acestuia. A fost deținut în realitate nouă ani în închisorile din Galați, Sighet, București, având apoi domiciliu forțat în Bărăgan până în 1962. După 19 ani de tăcere, revine în presă cu numeroase cronici teatrale, plastice și cu traduceri. Memoriile sale de după 1944 au circulat pe ascuns în mediile literare, fiind publicate pentru prima dată în volum la Editura Dreptatea din New York sub titlul Zile de istorie (1986). A trebuit să intervină domnul Paul Lăzărescu, prietenul lui Carandino, deținătorul manuscrisului original, care semnalează și corectează greșelile supărătoare din ediția americană.

Editura Fundația Academia Civică publică în anul 2017 volumul Nopți albe și zile negre (memorii din închisorile și lagărele comuniste), ediție îngrijită de Paul Lăzărescu, cu note de Andreea Dobeș. În deschiderea volumului, Paul Lăzărescu lămurește strania istorie a „manuscrisului Carandino”. Așa avem o ediție corectă, limpezită, cum i-ar fi plăcut autorului să fie. M-am apropiat de această carte cu o emoție în plus. În studenție am avut șansa să-l văd pe N. Carandino la restaurantul Uniunii Scriitorilor. Avea o masă la care stătea singur în vecinătatea mesei lui E. Jebeleanu. Poetul Gheorghe Pituț, care era un apropiat al lui N. Carandino, m-a recomandat marelui ziarist. Aflând că vin din Maramureș, dinspre Sighetu Marmației, mi-a acordat o atenție de care și astăzi mă simt onorat. N. Carandino devenise o legendă, după fragmentele de memorii care circulau printre prieteni fiind făcute copii. M-am bucurat de mărturisiri atât cât își îngăduia, chiar despre perioada de detenție de la Sighet. Adesea putea fi văzut în compania prietenului Silvan Ionescu, caricaturist de prestigiu, care îi ilustra săptămânala cronică dramatică din „Gazeta literară”.

Volumul Nopți albe și zile negre stă sub semnul unui crez drag marelui jurnalist: adevărul trebuie spus cu toate riscurile. În timp ce cunoscute nume ale presei din epocă, în frunte cu Pamfil Șeicaru, au plecat în străinătate, Carandino a refuzat categoric: „De ce să plec? De ce să fug?”. Curajul a fost plătit scump. Atmosfera în țară era confuză, iar „Maniu era în acel moment reprezentantul cel mai autorizat al opiniei, șeful celui mai mare partid și omul cu cele mai multe șanse de a veni la putere”. Memorialistul descrie uzura rapidă a unui crez politic. În materie de presă și în circumstanțele date, efectul descurajator era evident. Printre apropiații lui Maniu, cel mai înzestrat era Corneliu Coposu: „Avea umor, era viu, generos, talentat și avea caracter fără să simtă nevoia de a-l afirma în fiecare clipă. A făcut totdeauna abstracție de interesul lui personal și a disprețuit vanitățile curente”. Carandino a fost numit la direcția Teatrului Național, unde nu a stat decât câteva luni. Cu un anumit prilej, acesta declara: „Eu am fost un om de teatru născut”. Lupta politică se întețea. Se creau fracțiuni pentru a slăbi ofensiva național-țărănistă. Opoziția rămâne fără presă. Directorul ziarului „Dreptatea”, adică N. Carandino, a fost dat în judecată de Gheorghiu-Dej, deoarece a scris un articol fulminant împotriva liderului comunist. Jurnalistul a fost achitat. Evocă și psihologia șantajiștilor. Mulți și agresivi. Începutul ocupației sovietice este descris fără menajamente. Autorul intră în conflict cu Comisia Aliată de Control. Deoarece credea că „Dreptatea” nu era un ziar de expoziție, nu era un drapel de galantar. Memorialistul observă că de la 1 ianuarie 1947 viața s-a schimbat într-un ritm rapid, cu surprize mereu noi. Și mereu neplăcute. Rezultatul alegerilor, deși falsificat în mod grosolan, nu a putut fi schimbat de numeroasele memorii pe care Maniu le înainta forurilor internaționale și aliate. „După ce ni se furase victoria, ni se interzicea dreptul de a ne plânge”, scrie Carandino. Numărul plecărilor în străinătate creștea. S-a pregătit momentul Tămădău, descris cu multe detalii care configurau îndoiala, riscul, dar și soluția salvatoare. Se știe despre trădarea de la Tămădău. Virtualii pasageri au ajuns în anchetă. Sunt evocate figurile jalnice care nu cruțau nimic: „Labe groase îmi scormoneau trecutul, sufletul, gândurile, inima, în căutarea cine știe cărui secret încă nemărturisit sau cu scopul de a surprinde slăbiciunea fundamentală”. Anchetații ajungeau deseori la disperare. Carandino a avut la proces martori: Tudor Arghezi, Grigore Graur, Zambaccian și Sergiu Dan. Autorul Florilor de mucigai a încercat să scape de „tertipuri”. A răspuns evaziv la întrebări, lăudând vocația de cronicar dramatic. Ceilalți i-au dat cu onestitate și amiciție „certificate de lealitate democratică”. Descrie cu lux de amănunte demnitatea lui Iulia Maniu. Ceilalți arătau ca niște ocnași în perspectivă, numai
Maniu, „la capătul băncii, arăta domnește”. Rechizitoriul a avut grijă să-l facă pe Maniu răspunzător de activitatea unor grupuri de „diversioniști și teroriști”, fiind învinuit de activitatea de „reazim al monarhiei habsburgice și de asupritor al poporului român în calitate de șef al partidului național din Ardeal”. Aceste inepții se adresau unuia care a făurit Marea Unire. Au urmat și condamnarea și detenția în închisorile din Galați și Sighet. La Galați, la instalarea în celulă, deținuții au putut schimba câteva vorbe: impresii de la proces, indignări și speranțe, planuri de viitor. În celula din stânga coridorului au fost așezați: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Carandino, Camil Demetrescu, Ilie Lazăr și alții. „Celulele erau mai curând întunecoase. Primeau lumină de la o ferestruică situată sus, aproape de plafon și prevăzută cu gratii”, notează Carandino. Autorul are vocația detaliului, pentru a descrie atmosfera în care își duceau pedeapsa. „Într-o grabă care ar fi putut sugera unui neprevenit improvizația, am fost transportați la gară și încărcați într-un vagon-dubă ermetic închis, dar cu despărțăminte izolate unele de altele. Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr au fost păstrați în compartimente separate. După un drum destul de lung, în viteză mare și fără oprire, am ajuns la destinație. Ne-au trebuit câteva săptămâni ca să ne dăm seama, ca să credem că ne aflăm la Sighet”. Se știe că elitele întemnițate au fost mutate aproape de graniță pentru orice eventualitate. Am manifestat un interes sporit pentru descrierea atmosferei de la închisoarea din Sighet, deoarece, deși am terminat liceul în acest oraș, știam foarte puține lucruri despre sinistra pușcărie politică, cu atâția morți celebri. Primele date mai ample le-am aflat de la autorul acestei cărți. Adică se risipea zvonul, fiind înlocuit de cruda realitate. Iată cu ce se ocupau deținuții: „O fereastră cu gratii, relativ comodă, deși situată la înălțime, ne-a permis să controlăm în orele lor de plimbare pe colegii noștri de suferință. Ne-am împărțit rolurile după resursele fizice și intelectuale, chiar după defecte”. Unul supraveghea cu discreție prin vizită plimbarea monotonă a gardianului. Alții, cu mâinile fixate pe gratii, căutau să descifreze figurile deținuților. La un moment dat, Carandino notează: „Nu cumva aveam halucinații? Nu cumva înnebunisem? Afirmam că îl văd pe Tătărascu plimbându-se prin curte în costum de ocnaș; toată lumea știa însă că îl lăsasem în 1947 ministru de externe”. Era chiar Tătărascu. După ieșirea din închisoare, autorul a știut că la Sighet a trăit alături de patru foști președinți de consiliu: Iulia Maniu, C. Argentrânu, G. Tătărăscu, I. Gigurtu, foarte numeroși foști miniștri, toți foștii guvernatori ai Băncii Naționale, toți generalii, comandanții de corp de armată, toți mitropoliții și episcopii uniți, vreo douăzeci-treizeci de profesori universitari etc. etc. Numele lor sunt săpate pe zidul Memorialului Sighet, fosta închisoare. Spiritul de observație al ziaristului ne-a lăsat întâmplări cutremurătoare din închisoare. Un fost ministru să târa prin curtea închisorii. Marii istorici C. C. Giurescu, Gheorghe Brătianu ori Ion Lupaș duceau tinetele închisorii din Sighet. Roller scria în libertate Istoria Românilor!

La un moment dat, ofițerul politic l-a întrebat pe autor dacă este în stare să stea cu Iuliu Maniu pentru a-l îngriji, el fiind bolnav și neajutorat. Carandino a acceptat, purtându-i liderului țărănist un respect profund. Așa avem mărturii corecte despre moartea lui Iuliu Maniu. Scrie Carandino: „Am fost bufonul acestui rege Lear părăsit și trădat. L-am îngrijit zi și noapte cu devotament, cu sacrificiu personal, așa cum ar fi făcut-o un călugăr franciscan”. În închisoarea de la Sighet, Maniu și-a făcut testamentul verbal. Avea în închisoare aceeași atitudine de noblețe morală în care toată viața se complăcuse. „Nicio șovăială, nicio slăbiciune la acest bătrân care preferase să moară în închisoare decât să fie președinte de consiliu care să gireze, el, democratul de o viață, un regim de sclavie”. Fiecare frază scrisă despre apropierea morții lui Iuliu Maniu rămâne de neuitat. L-a rugat pe Carandino să transmită direct și personal Sfântului Părinte un testament religios. Manifestă regrete pentru că i-a nedreptățit pe Iunian și pe Stere. Notează Carandino: „Agonia lui Maniu a durat câteva zile. Un plutonier ungur, după accent, și subchirurg, după meseria mărturisită, a venit de câteva ori în celulă, în calitate de șef de operații. Conștient că moare, Maniu privea în gol și bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le pricepem. Ultimele vorbe pe care le-a rostit le-am auzit distinct: «Ce frumoasă femeie era Clara». Omul de reflexie rece care era Maniu, dar locuit de patimi mocnite, a trecut dincolo cu imaginea farmacistei din Șimleu în inimă și în privire”. După câteva ore Maniu a fost scos din celulă. Noaptea s-au auzit căruța, nechezatul cailor. Maniu pleca spre groapa comună de la Cimitirul Săracilor din preajma Sighetului. Încheie ziaristul: Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele și când, pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat”. Întâmplare unică, antologică descriere.

Volumul se încheie cu perioada de domiciliu forțat din Bărăgan, de la Bumbăcari și Rubla. O carte-document despre o perioadă frământată a istoriei recente, când făuritorii de țară au fost umiliți până la moarte. Crud destin! Carandino ne-a lăsat ca zestre memoria suferinței. Mărturisea cu un prilej: „Am scris toată viața, am scris ceea ce am gândit, nu am scris invers niciodată. Și cu toate riscurile. Între a scrie ceea ce cred și a tăcea, am ales întotdeauna prima variantă. Pentru că se știa că eu spun adevărul și numai adevărul, că nu simulez”. Cu acestă profesiune de credință, cartea de față devine mai credibilă. Un crud document despre memoria suferinței.

 

Manuela PINTEA

VASILE  LESCHIAN, ROSTIRI AFABILE SAU MĂRTURIILE SCRIITORULUI COMPLEX

Cartea domnului profesor Vasile Leschian, Rostiri afabile, reprezintă un veritabil exerciţiu de lectură, menit să antreneze cititorul într-un periplu facil şi captivant, oferindu-i oportunitatea de a călători în varietatea literară actuală şi trecută. Incursiunea se face pe terenuri vaste, valorificând domenii de un vădit interes, de la Mioriţa lui Fochi la reviste care au sfidat timpul, precum „Afirmarea”.

Opera de faţă debutează, aşadar, cu prezentarea studiului efectuat de Adrian Fochi, Mioriţa, care presupune o amănunţită documentare monografică, valorificând unul din cele patru mituri fundamentale. Studiul pe care îl face Adrian Fochi este una din cărţile mari care merită studiate, întrucât însumează nu numai complexitatea scriitorului şi a cercetărilor sale, ci şi a gândirii arhaice, a mentalului colectiv de demult.

Vasile Leschian aduce în discuţie cea mai importantă revistă literară şi socială sătmăreană din perioada interbelică, „Afirmarea” (1936-1940). Precedată de peste treizeci de publicaţii, revista nu are anumite preferinţe pentru vreun curent literar, însă rămâne semnificativă prin deschiderea spre valorile autentice ale culturii şi ale literaturii. Vârsta entuziastă a tinerilor fondatori facilitează o abordare energică, plină de entuziasm, încercându-se plierea pe mai multe domenii ale cunoaşterii, de la istorie la literatură, cu implicaţii estetice remarcabile. Autorul surprinde ipostazele gazetarilor implicaţi, care au reuşit, prin calitatea materialelor, să promoveze aspecte de sorginte lingvistică, literară şi istorică. Revista este o deschidere temporală, oferind posibilitatea retrospecţiei, a cunoaşterii trecutului şi a viitorului, într-o anumită măsură. Aşadar, se propune un liant între prezent, trecut şi viitor prin prisma analizei unor aspecte de viaţă literară şi nu numai. Cu acest prilej, studiul îl aduce în prim-plan pe Ion Şugariu, „fiul minerului-aurar de la Băiţa, căutător de aur poetic el însuşi”, care a avut o colaborare interesantă cu revista „Afirmarea”, fapt care a dus la întregirea omului de cultură maramureşean.

Un alt articol demn de amintit este De la Titu Maiorescu la Petru Creţia. Contribuţii la un dicţionar al eminescologilor, în care se doreşte o receptare corespunzătoare a operei eminesciene. În acest context, îl descoperim pe domnul profesor Săluc Horvat, „unul dintre consecvenţii cercetători ai istoriei literare româneşti”, care, prin cercetările efectuate, „reflectează selectiv, ca într-o fidelă oglindă, opiniile critice diverse, contradictorii uneori, polemice chiar, ale istoricilor şi criticilor literari, ale scriitorilor contemporani sau din postumitatea lui Eminescu” în Mihai Eminescu. Dicţionar cronologic (1994).

O altă lucrare menţionată este Narcis şi oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română, semnată de domnul profesor universitar Gheorghe Glodeanu, o redefinire a oglindirii narcisiste din perspectiva unicităţii. Considerat „împătimit lector de jurnal literar”, autorul ne invită să parcurgem un drum iniţaitic: „în studiul de faţă, pune în evidenţă solida documentare, exemplara bibliografie critică la care a apelat cu onestitate – peste o sută de titluri şi de autori, citându-i şi apreciindu-le opiniile”.

Cititorul va ajunge şi „pe marginea abisului existenţial”, cunoscând o latură sensibilă a vieţii, prin romanul Danielei Şiman, Născută în Zodia Cancerului. Imaginea lectorului se va transpune spre eternizarea clipei, atingând liantul Lumii de Dincolo, din perspectiva scriitorului realist. Trăirea intensă, izbitoare ne va constrânge în privinţa abordării vieţii şi a morţii, estompând barierele dintre cele două lumi, în contextul subiectivităţii. Prezentarea făcută surprinde prin emoţia transmisă, ce vine împreună cu dovada puterii absolute pe care o are scriitoarea în lupta cu boala. 

Trebuie menţionat faptul că Rostiri afabile de Vasile Leschian este tradusă în limba engleză, ceea ce va conferi un statut elegant operei. Aşadar, autorul dovedeşte posibilitatea deschiderii spre modernitate, oferind oportunitatea unei lecturi bivalente.

 

 

Cărți prezentate de Săluc Horvat și de Michael Murray, nr. 3(178), martie 2018
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

 

Săluc HORVAT

REPERE EMINESCIENE

          Încet, dar promițător, colecția „Repere eminesciene”, promovată de Editura „Țara Maramureșului” (cu sediul în localitatea Petrova – Maramureș), coordonată de criticul literar Alexandru Bogdan Petrovai, se îmbogățește cu noi titluri. A debutat în anul 2014 cu volumul Mihai Eminescu. Text și pretext al cunoscutului eminescolog clujean Mircea Popa și cu Eminescu. Note de curs al universitarului băimărean Cornel Munteanu. Colecția își adaugă un nou titlu, Reflecții eminesciene, propus de prof. dr. Nuțu Roșca.

          Cum rezultă din prefața volumului, autorul „s-a ocupat cu pasiune și admirație de opera lui Mihai Eminescu, despre care a scris mai multe studii și articole, a susținut comunicări la diverse manifestări științifice”. Unele dintre acestea au fost adunate de autor și publicate în volumul amintit. Grupate în câteva secțiuni, articolele sale dau dovada unei palete largi de abordări. Pe lângă articolele publicate în decursul anilor și cele comunicate cu diferite prilejuri, Nuțu Roșca a inclus în acest volum și unele materiale inedite.

          Lucrarea se deschide cu un cometariu pe marginea metaforei „albul munte”, întâlnite în elegia Amicul F. I., publicată de Eminescu în revista „Familia”, dedicată lui Filimon Ilea, fost coleg și prieten din perioada în care poetul se afla la Blaj cu intenția de a-și completa pregătirea școlară. Această prietenie a durat peste ani și l-a inspirat pe Eminescu în scrierea elegiei Amicul F. I., în care se întâlnește metafora „albul munte”. Criticul este de părere că „prin îmbinarea elementelor de mitologie creștină cu cele ale mitologiei dacice, Eminescu a realizat în finalul elegiei o splendidă imagine în care îngerii îi duc sufletul într-un loc, pe care poetul îl numește metaforic «albul munte»”.

                   Comentând sensul expresiei „albul munte”, Nuțu Roșca este de părere că este vorba de o asociere de termeni în aparență simplă, dar care constituie o adevărată piatră de încercare pentru cercetători. Pentru a-și susține opinia, criticul apelează la opiniile unor eminescologi care au încercat să identifice „albul munte” cu un munte oarecare de pe Terra. G. Bogdan-Duică, de exemplu, exclude posibilitatea sinonimiei expresiei „albul munte” cu noțiunea de paradis, pe motiv că „raiul creștin n-a putut fi «albul munte» cel care era la șes”. El merge cu gândul mai departe  spre munții indieni încărcați de mituri. Augustin N. Pop consideră că Eminescu, în anul 1866, când a scris poezia Amicul F. I., nu putea folosi un element indic, chiar sub prezumția de precocitate”. Mai degrabă, în opinia sa, „albul munte” este Olimpul, cel cu stânci albe acoperite de nori, pe care trona marele Dumnezeu, Zeus, la judecata trecerii din viață. Un alt eminescolog, D. Murărașu, este de părere că Eminescu s-a referit la Ceahlău, munte pe care s-au petrecut multe minuni din mitologia dacică și din legendele românești.

          Analizând opiniile diverșilor eminescologi, Nuțu Roșca este de părere că, în încercarea de a se explica polisemia expresiei „albul munte”, s-au urmărit numai sensurile strict concrete ale termenului, și anume niște munți care să corespundă cel mai mult acestei idei, excluzându-se sensul figurat al termenilor. „Efectul expresiei trebuie căutat tocmai în sensul figurat, în imaginar. Eminescu n-a vrut să numească o ridicătură de pământ (...) de culoare albă, ci a făurit o imagine, atribuind sensuri noi cuvintelor utilizate” – este de părere autorul lucrării, care consideră că „albul  munte” este o metaforă. Acesta arată că sensul metaforic al expresiei în discuție este probat de elementele semnificative, acelea din imaginea artistică. Prin acestea, Eminescu voia să prezinte locul unde va ajunge sau unde ar dori să ajungă sufletul său după moarte. Eminescu aspiră la cer, la eternitate. „Albul munte”, în imaginația poetului, este locul pur unde sălășluiește divinitatea supremă, unde îngerii duc sufletele celor vrednici.

          Culegerea propusă de Nuțu Roșca cuprinde și alte texte de interes pentru biografia eminesciană, unele cu referire la aspecte privind creația lui Eminescu, așa cum procedează atunci când face trimiteri la nuvela Avatarurile Faraonului Tlà, proză publicată postum de G. Călinescu în revista „Adevărul literar și artistic” (26 iunie 1932), despre care spune că „reprezintă cel mai senzațional romantism, cu castele fermecate și magice”. În amplul cometariu destinat acestui text eminescian, Nuțu Roșca face referiri la împrejurările și timpul în care a fost scris. Este vorba de perioada studenției, când Eminescu era preocupat de a realiza unele imagini gigantice ale devenirii umanității, așa cum a făcut și în Memento mori.

          Alte texte fac referire la modul de receptare a poetului și a operei sale, așa cum rezultă din articolul dedicat poetului Grigore Vieru, un admirator fără egal al lui Eminescu, considerat „steaua care i-a luminat calea în tainele creației” și cel care i-a inspirat frumosul poem Legământ.

          Alte comentarii se referă la „Eminescu în viziunea lui Mircea Eliade”, glosând pe marginea unui șir de eseuri publicate de critic, opinii care întregesc viziunea asupra valorii creației eminesciene. Alte articole se referă la opiniile lui Eminescu despre personalități ale vieții literare a timpului, amintite în opera sa. Întâlnim, în acest sens, însemnări despre Aron Pumnul, Heliade Rădulescu, Andrei Mureșanu, Vasile Alecsandri ș.a., cărora le dedică gânduri din cele mai frumoase, așa cum a făcut în Epigonii.

          Aria de cuprindere în preocupările lui Nuțu Roșca este mult mai largă. Întâlnim teme precum: Isus Hristos în poemul «Dumnezeu și om», Hristos în poezia «Singurătate», Nume biblice în opera lui Eminescu, Cântarea sferelor la Eminescu etc.

          Prin numeroasele trimiteri la textele eminesciene, Nuțu Roșca reușește să-și argumenteze opiniile sale asupra operei lui Eminescu, iar prin bogatele referințe critice să dea o notă de autenticitate cercetărilor sale, toate dovedind o bună cunoaștere a operei eminesciene.

 

Michael MURRAY

VIAȚA

DINTR-O PERSPECTIVĂ INTERIOARĂ

Din când în când apare câte o carte care te face să te simți bine că trăiești. Aceasta este una dintre ele. Cele mai bune cărți ne lărgesc orizonturile și ne adâncesc înțelegerea lumii. Voiam să completez „și ne adaugă noi destinații în lista de dorințe”. Dar nu, aceste cărți minunate ne-au și transportat într-acolo; simțim că deja cunoaștem locurile și oamenii cu inima. Locul? România centrală și de nord-est. Mă simt norocos să fiu în posesia unui exemplar al cărții Oameni și marionete (Ed. PIM, Iași, 2017) de Daniel Dragomirescu. Cartea este un ansamblu de reminiscențe, povestiri autobiografice și merită din plin timpul și efortul investite în a o obține. Cu o prezentare elegantă, bine tradusă, aceasta face parte dintr-o serie de cărți publicată de „Orizont Literar Contemporan”. Toate edițiile sunt bilingve și sunt incluși scriitori dintr-o mulțime de țări.

Daniel Dragomirescu a crescut în Vaslui, o regiune din nord-estul României, în anii 50 și 60. El descrie viața dintr-o perspectivă interioară; perspectiva autobiografică oferă o vedere prin necesitate limitată asupra timpurilor, reducându-se la interesul, activitățile, satele și orășelele acelor vremuri.

Politica cu literă mare, Statul, Blocul estic nu sunt cuvinte sau concepte ale vieții de zi cu zi. Autorul se confruntă cu ele (Întâlnirea cu Cerberul); de asemenea, acestea sunt, la un alt nivel, o parte fundamentală a acelei vieți. Și totuși se infiltrează peste tot, ceea ce e adevărat mai ales pentru generațiile de dinainte de război, ale părinților și ale bunicilor săi. Ei trebuie să fie atenți la ce vorbesc.

Vedem soarta incontestabilă a familiilor burgheze de dinainte de război, acum căzute în dizgrație (Sandalele). Totul este acceptat ca făcând parte din viață. Există feluri de a ocoli restricțiile impuse de stat, însă ele pot fi puse în aplicare subit datorită despotismului și nepăsării autorităților (În tabăra de la Năvodari). Însă nu vorbim strict de „autorități”; sunt oameni pe care tatăl îi poate cunoaște din școală sau de dinainte – iar nepăsarea lor e nepăsarea tuturor din toate timpurile. Citim de asemenea o relatare personală despre un cutremur devastator care a lovit Bucureștiul. Oameni surprinși în toată vulnerabilitatea lor; oameni care amenință pe ascuns.

Una dintre povestirile mele preferate, Marilena, are un fel propriu de a se situa față de speranțele, pasiunile și ocaziile pierdute care rămân mereu cu noi. Și acesta este unul dintre aspectele încurajatoare ale povestirilor: felul în care dragostea, speranța de a fi iubit, iubirea aranjată care se poate transforma într-una adevărată sunt mereu o parte a vieții și a lumii noastre. Aceste lucruri le recunoaștem spontan, ele ne merg direct la inimă.

În România cea nouă, religia joacă din nou un rol important. Acest lucru poate părea surprinzător și, totuși, după cum ne demonstrează Ciorba de pește (după părerea mea, singura povestire care nu se încheagă), religia nu a dispărut niciodată. Chiar și această povestire este plină de tezaurul vieții trăite, de vremurile trecute și de mentalitatea acelei perioade. Rolul religiei este unul curios; există multe obiecții la adresa lui Dumnezeu în povestiri. Acestea aparțin
postcomunismului. Mă întreb dacă ele nu încearcă să afișeze o stângăcie aparentă. Oare nu sunt ele parte dintr-un efort reînnoit de a restabili o identitate românească pierdută o vreme?

Ceea ce răzbate printre cuvinte este acea identitate coerentă pe care o purtăm toți și din care facem parte: ăștia suntem, cu speranțele și necazurile noastre, cu lipsa noastră de înțelegere. Detaliile diferă, dar răspunsurile sunt atât de ușor recognoscibile. Și pentru că ne putem identifica, inimile noastre sunt în aceste povestiri, deoarece reacțiile noastre sunt similare.

Ultimul capitol, Mașina de scris, aduce în prim-plan semnificația întregii cărți. Începusem să mă întreb de unde venea titlul Oameni și marionete. Ei bine, explicația e aici. Am scris mai devreme despre cum nepăsarea funcționarilor publici este nepăsarea generală a umanității; dar avem și o nepăsare a funcționarilor înșiși. Am scris de asemenea că statul era doar fundalul vieților umane. Așa și era, dar pe măsură ce creșteau și erau nevoiți să-și asume responsabilități, prezența statului devenea un impediment în viețile lor. De exemplu, decretul lui Ceaușescu de a înregistra oficial fiecare mașină de scris. Are izul unui dictat nazist, și nu e surprinzător că dăm peste un milițian-șef care admiră tacticile naziste. După căderea lui Ceaușescu, miliția ne apare ca o marionetă a regimului. Funcționari, milițieni, marionete, orice altceva în afară de oameni obișnuiți.

Daniel Dragomirescu este un maestru al condeiului. Folosirea motivului întâlnirii sale cu un câine fără stăpân în cimitir, în Întâlnirea cu Cerberul, devine cheia înțelegerii unei întregi părți a vieții sale din acea perioadă. Această măiestrie este secretul care, din spatele scenei, face capitolele să prindă viață. O carte savuroasă, plină de temerile, speranțele, pasiunile și îndoielile vieții noastre.

 

 

 

Verba volant, scripta manent (Daniela Sitar-Tăut), nr. 3(178), martie 2018
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

VERBA VOLANT, SCRIPTA MANENT

Am realizat și eu, în ultimii zece ani, și mai ales de când Jr. ne-a apărut în bătătură, numeroase interviuri, de la cel dintâi, luat lui Marian Ilea, ca suport pentru o conferință despre scriitorii transfrontalieri, la cel mai recent, cu Doina Lemny, curatorul Atelierului Brâncuși de la Centre Pompidou. Dialogurile mele, bune sau ne-bune au avut  – multe – darul de-a isca scandal. Involuntar. Dar cam de fiecare dată... Frustrări, uneori. Animozități – altă dată. Tare. Refulări. Dar și multe confesiuni incitante, ce așteptau să fie devoalate. Cauze ale incendiarelor reacții postintervievale ar fi multe – lipsa de profesionalism a jurnalistei debutante, pe atunci, c’est à dire, moi – în vremea când nu puteam să dau de Dumitru Tzepeneag ca să-mi acorde B.T.-ul pentru editare sau când i-am stâlcit numele lui Alecuțu Ivan Ghilia, iar acesta, revoltat foarte, a adresat o antologică epistolă conducerii revistei; lezarea demnității provinciale; insuficiența de-a se explica pe patru pagini de revistă; prezența sau absența vreunei virgule etc. Ciudat e faptul că repondenții din Occident n-au fost vreodată nemulțumiți de convorbirile noastre...

Capcanele în care poate cădea cel mai des intervievatorul sunt narcisismul lingvistic, etalarea egolatră a propriului bagaj informaţional, ceea ce duce la umbrirea celui investigat („încercarea de a se impune, de a perora el însuşi, de a-l domina pe intervievat”) sau, din contră, „un exces de timiditate şi de reţinere, care are drept rezultat faptul că intervievatul vorbeşte vrute şi nevrute, după capul lui” (Phillipe Gaillard, 2000, Tehnica jurnalismului). Ambele păcate mi le asum. Am încercat, în primii ani, să le arăt oamenilor de litere că sunt serioasă, importantă foarte și neologicoasă, așa că realizam dialoguri înțepate/docte din care, uneori, interlocutorul mai că nu pricepea ceea ce i se cerea sau, din contră, i-am lăsat pe repondenți să se dezlănțuie furibund și n-am putut să-i opresc, iar după trei ore jumate de înregistrări, abia că puteam selecta, cu indulgență, o pagină de revistă. Niciunul dintre aceste păcate nu îl găsim însă la Radu Sergiu Ruba. Își ghidează inteligent interlocutorii, îi provoacă și reușește ceea ce Paul Goma numea dialog, adică o convorbire cu un egal, o partidă de șah ce pare a fi permanent o remiză, vainqueur adevărat fiind doar lectorul.

Pe Radu Sergiu Ruba l-am cunoscut, fizic, abia în decembrie trecut. Mi-a atras atenția pe Facebook, prin luările de poziție la intervențiile lui Flori Bălănescu. Fiind unul dintre prietenii ei, și s-a dovedit într-adevăr a fi, părea un om „pus pe direcție”. Pe cea bună. Etică. Verticală. Și rar truvabilă printre scribi. Cel mai recent volum al său, Scene, explorări, condeie: dialoguri salvate (Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2017), a fost popularizat în cadrul unui turneu transilvănean și în urbea noastră în cursul lunii martie. Acesta fructifică 22 de ani de activitate publicistică. Sunt texte naturale, ce se încheagă firesc și acoperă domenii dintre cele mai felurite, ce pun în evidență cultura proboscidiană a intervievatorului. De memoria lui elefantină m-am convins eu însămi în cadrul întâlnirii anterior evocate. Acestea au fost concepute inițial pentru lectorii audio și incluse în revista „Impact”, sub formă de MP 3-uri. Tomul a angrenat deseori în minte resorturile memoriei involuntare, atunci când era adus în discuție George Nicolescu, cel care i-a fost elev mamei mele la Cluj, la Școala de Nevăzători, în perioada 1968-1972 și care ne vizita apoi, după concerte, alături de soția lui sau expedițiile speologice, familiare mie prin intermediul tatălui, biolog, ce m-a plimbat de pe la trei ani prin toate peșterile din țară deschise publicului.

Titlul este explicitar lapidar în Cuvânt-ul înainte, Radu Sergiu Ruba vădind veleități geometrice în dispunerea arhitectonică a materialului textual. Astfel, prima secțiune, Scene, înglobează „dialoguri cu oameni ai scenei, muzicieni, scenografi, radiojurnaliști”. Explorările sunt arondate exclusiv „cercetătorilor, globetrotterilor, ziariștilor de investigație, exploratorilor, desigur, atât ai ținuturilor mai ascunse ale planetei, cât și societăților esoterice”, cum este cazul lui Marcel Schappira, Suveran, Mare Comandor al Supremului Consiliu al Masonilor din afara țării, într-un interviu luat la Paris în anul 2000. Condeie-le îi vizează pe cei din perimetrul beletristic, incluzându-i deopotrivă pe poeți, critici sau pe cronofagii critici/eseiști. Titlul secund, Dialoguri salvate, reflectă aducerea acestora în format tipografic clasic, demers inițiat de o fostă elevă, Veronica Borșan din Galați, cea care a început transcrierea înregistrărilor din publicația audio Impact. Așadar, pentru majoritatea lectorilor, dialogurile sunt necunoscute. Autorul amintește, nu fără o oarecare maliție, itinerarul cărții ce, după o oarecare perioadă de gestație la una din editurile mari, la care a publicat anterior trei cărți, și după referate favorabile tipăririi acesteia, a fost respinsă de nou întronata și juna conducere.

Primul interlocutor e Florian Pittiș (Vocea mea nu îmi aparține, „Impact”, nr. 12/2006), iar Radu Sergiu Ruba utilizează clasica formulă de adresare, reverențioasă foarte – „stimate”. Dezvăluirile din material alunecă uneori spre burlesc, cum este cazul turneului american cu Scrisoarea pierdută caragialiană, în care figuranții, mai de culoare, pigmentau ne-mioritic, dar cu atât mai savuros, scena. Florian Pittiș, regretatul actor și cantautor, pe care l-am întâlnit doar în concertele cu Pasărea colibri, era posesorul unei voci inubliabile, cultivate din vremea rubricii Cosmos din cadrul emisiunii Teleenciclopedia. El ne ghida deopotrivă în tainele rock-ului de calitate, prin intermediul Pittiș Show-ului de duminică, decretând imbatabilă triada Beatles-Elvis-Dylan. Altruist, Florian Pittiș nu ezită să-i înregistreze lui George Nicolescu integrala Beatles.

Cu frumoasa actriță și regizoare Delia Nartea interviul este mai familiar, aspect marcat de la început prin introductivul apelativ „dragă Delia”. Un dialog aparte este cel cu violonistul Alexandru Tomescu (Turneul și secretele Stradivarius). Câștigând, în urma unui concurs, singura vioară Stradivarius din România, violonistul pare a fi doar o escortă a VIP/instrumentului păzit cu strășnicie de doi-trei bodyguarzi. În dialogurile lui Radu Sergiu Ruba, instrumentele devin veritabile personaje, ce par a se emancipa de sub tutela artiștilor, relevându-și propriile istorii. Acesta este și cazul pianului lui Horia Mihail, din interviul Pianistul și pianul său, ce are propriul arbore genealogic. Periplul scenic îi va mai include pe Elena Dumitrescu-Nentwig, cântăreața de operă, arhitectul Liviu Bejenaru și Ion Ghițulescu, o legendă a radioului și a transmisiunilor sportive. 

Partea secundă, Explorări, demarează cu expedițiile speologului Cristian Lascu prin Labirinturile submarine din Bermude. Fascinante sunt călătoriile cu Maria Uca Marinescu, Capetele osiei lumii sau prin Țara de Foc, vorbind despre legendarul de-acum fenomen El Niňo. Aceasta este primul român care a ajuns cu schiurile la Polul Nord geografic, trecând prin Siberia, în anul 2001, iar după șase ani a atins și  Polul Nord magnetic. Prin intermediul Cristinei Stuparu – consilier al Ambasadei României din Doha, suntem introduși într-un spațiu exotic, Qatar, decupat parcă din cele 1001 de nopți, cu pescuitori de perle și spectacole nupțiale arhetipale. Un personaj încă o dată pitoresc se dovedește, și aici, Cornel Ivanciuc, jurnalistul sighetean,  portretizat în interviul Arestat în Cuba, expulzat în Mexic, interviu luat în redacția ziarului „Academia Cațavencu”. Ziaristul rememorează, nu fără umor, arestarea din Havana, alături de jurnalista poloneză Polita Kzecz, când nu-și declină identitatea profesională, ci uzează doar de statutul de turiști, pentru a beneficia de un regim de circulație mai lejer. Duși la o unitate de securitate cu nume mirific, Miramar, având asupra lor probe incriminatorii, precum documente de la disidenți, de la foști deținuți politici, de la familiile deținuților din acea perioadă, vor avea norocul să fie expulzați în Mexic. Discuția glisează ușor spre lubric, ca-ntr-o bârfă de băieți la un pahar de bere, aducând sugestia că trabucurile traficate din Cuba i-ar fi parvenit lui Bill Clinton la Casa Albă și-ar fi schimbat soarta istoriei americane recente, conducând la episodul cu sprințara stagiară Lewinsky. Sugestia este apoi prudent retractată. Poveștile lui Cornel Ivanciuc sunt spumoase, cu intrigi de culise, cuceriri, agenți secreți, legături regale de alcov, cum e cea a reginei Maria cu colonelul Boyle. Acesta semnalează contrastiv dragostea sinceră a cubanezilor pentru liderul lor, apelat simplu, Fidel, spre deosebire de românii care au proslăvit, într-un deșănțat cult al personalității, tiranul semidoct pe care, de altfel, îl detestau.

Interesant e dialogul cu Marius Oprea, istoric și scriitor, Civilizațiile de sub pământ și dialogul de deasupra. Inedit este aici episodul răspândirii manifestelor în studenție în perioada comunistă, interlocutorii fiind pentru o vreme colegi la Radio Europa Liberă. Cunoscut prin cartea de interviuri cu Vladimir Bukovski și o teză de doctorat despre Rolul și evoluția securității, repondentul amintește cum „roiau în jurul meu ochii albaștri”, alături de un fapt mai puțin cunoscut, relevat și de intervievator, și anume că apelul Goma a fost semnat și de trei nevăzători.

Ușor ezoteric e interviul cu Marcel Schapira (Masoneria română în exil), seniorul care nu deconspiră modalitatea prin care a reușit să iasă din țară prin intermediul a doi frați, nenumiți, dar vorbește deopotrivă de soarta Ligii masonice interzise printr-un decret în 18 iunie 1948. Capii acesteia, precum Paul Brătișanu și Grigore Grigoriu, fost preşedinte al Curţii de Conturi, fiind încarcerați, au decedat ca urmare a torturilor succesive.

Condeie-le îl au ca prim interlocutor pe profesorul Romul Munteanu, comparatist de factură enciclopedică ce, la începutul anului 2000, își pierde aproape total vederea, văzându-se obligat să-și dicteze textele sau ca soția să-i citească, pentru a putea procesa informația. Universitarul realizează pertinente crochiuri ale contemporanilor, cum este cel al lui Popescu Dumnezeu, ființă duală, un „personaj dublu”, care a fost „organizatorul cultului personalității la noi în țară, pe plan politic, dar, în același timp, a fost și destructorul ei prin cărțile sale”. Profesorul este atașat deopotrivă de Don Quijote, dar și de controversatul, pentru spiritele pudibonde, marchiz de Sade, „un nebun de geniu, un geniu neînțeles și nedepășit de nimeni altul”. Piesa de rezistență a secțiunii este dialogul cu Nicolae Breban care susține și aici că „un adevărat prozator trebuie să inventeze”. Printre marile romane din perioada stalinistă sunt validate estetic, de către academician, Bietul Ioanide, Groapa, Cronică de familie și Moromeții I. Radu Sergiu Ruba se dovedește un bun cunoscător al operei brebaniene, dar și al biografiei acestuia, punctând ascendent elemente de poietică, filiații, rebeliuni antedecembriste. Dorința prozatorului de a întemeia o „școală de roman” eșuează, din varii motive, relevate cu condescendență sau cu sarcasm fin: „Tinerii mei prieteni s-au risipit fie în lume, ca Mircea Săndulescu, fie în mass-media ca Stelian Tănase, ori au devenit total sterili ca Florin Sicoe sau Ioan Groșan.  Am sperat atunci că se poate crea un puternic curent epic, dar, bunăoară, săracul Nedelciu a murit nedrept”. Cu egolatria-i, dar și cu regalitatea-i cunoscută, îi acceptă lui M. Cărtărescu virtuțile de povestitor, dar, în opinia sa, „ficțiunea înseamnă să nu mai folosești elemente din propria biografie, să inventezi”, anihilând, practic, odată cu liderul neîntronat al postmodernismului autohton, toată literatura aservită total autenticismului, biografismului, trăirismului.

Un poet al Nordului față de care simte numeroase afinități, deoarece provin din același areal sătmărean, este George Vulturescu, devoalând un episod traumatic din copilărie, acela al „în-semnării”, cum spunea unul dintre editorii mei, Daniel Corbu, al pierderii aproape totale a vederii la unul din ochi. Destul de polemic este și dialogul cu profesorul Mircea Martin (Despre rezistență la plural) care remarcă, la unison cu intervievatorul, tendința vizibilă de repudiere, prin mijloace grobiene, primitive, a unor scriitori din sfera valorilor, cum ar fi Mircea Vulcănescu sau Vintilă Horia. Episodul cărtărescian, Scriind cu vocea, se metamorfozează într-o scală evolutivă a tehnicilor de redactare, de la primele versuri, scrise la mașina de scris Erika în anii ‘80 la dictarea directă (mackbook-ul personal fiind adaptat cu un program de dictare specific Word-ului), tehnică aplicată încă din Nostalgia și o parte din Travesti. Printre scriitorii amintiți că și-ar fi dictat textele, nu sunt omiși Romul Munteanu, Borhes, iar Nichita Stănescu îi dictează Dorei scrisori de dragoste.

Profesionalismul investigatorului răzbate și din selecția partenerilor de dialog. N-am întâlnit vreo conversație ternă, mortificată. Sunt toate antrenante, molipsitoare și te obligă pe tine însuți la un plus de documentare. Nu e un volum al celebrităților de mucava, ci unul al elitelor, al excelenței, iar maniera interogativă fructifică ascendent suspansul, fără glisări înspre fad. Și așteptăm, desigur, materialul promis, Cum l-am cunoscut pe Paul Goma.

Poeme de Lucian Vasilescu, nr. 3(178),martie 2018
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

 

Lucian VASILESCU

 

„cel mai bun poet din spitalul acesta”

 

*

dragii mei, vă scriu din mine însumi, unde am ajuns cu bine. vremea, pe aici,

e frumoasă.

apa e liniştită. locuiesc la acelaşi etaj cu doi oameni drăguţi: un tâmpit

şi-o tâmpită.

 

*

cred că m-am zdrelit destul de rău de colţul dimineţii în care m-am născut.

altfel de ce s-ar aşterne peste toate zilele mele nopţile, altfel de ce s-ar ascunde

de cheile mele toate porţile?

altfel de ce-ar tremura în mine viaţa de frică?

 

că vine altul şi mi-o ridică. 

 

altfel de ce atunci când alunec în oglindă mi se face milă?

aşa, ca un şpriţ: trei părţi de vin şi oleacă de silă.

 

dar încă mai stau în picioare, şi asta e bine. încă respir, încă văd,

încă mă mir că nu am uitat nimic despre tine.

deşi nici măcar nu te-am cunoscut: rătăcită cum eşti într-un viitor

care pentru mine-a trecut.

 

cred că m-am zdrelit destul de rău de colţul dimineţii în care m-am născut.

mai cred şi că într-o zi, cândva, o să mă vindec şi eu de viaţa asta

în care mă tot prăbuşesc. c-o să înceapă şi pentru mine ceva.

 

în lumea fioroasă de sub ceresc. 

 

*

m-am străduit, am sperat, am crezut o viaţă aproape întreagă.

aşa cum a fost: strâmbă, pocită, beteagă.

 

trecutul se aşază pe mine în straturi din ce în ce mai grele.

viitorul se face tot mai mic şi-i bântuit de manele.

din ceruri se-aude cum armate de îngeri ştirbi şi mahmuri îngână refrenul

pe o mie voci, din o mie de guri.

viaţa mea nu-i un roman – viaţa mea e o manea minunată.

de-ar fi să mor, aş renaşte s-o mai ascult o dată.

 

m-am străduit, am sperat, am crezut o viaţă aproape întreagă.

dar mi-a ieşit strâmbă, pocită, beteagă.

 

*

m-am întrebat de mai multe ori la ce bun, apoi m-am luat cu treaba.

am cărat în cârcă lucruri, oameni şi întâmplări.

pe mine însumi, adeseori.

 

acum trăiesc în altă parte. citesc o altă carte. scriu.

cum alţii proroceau în pustie, scriu şi eu în pustiu.

în nisipul pe care-l va linge marea.

în nisipul vecin cu disperarea.

lumea se duce de râpă. eu aş vrea să rămân. să rămân,

peste pustia nisipurilor singur stăpân.

 

oare din întâmplare, în limba mea, dimineaţă rimează cu greaţă?

oare din întâmplare, în ţara mea, lumina e întuneric?

oare din întâmplare viaţa mea e întunecată feeric?

oare din întâmplare tinereţea mi s-a scurs printre degete, ca o apă?

oare din întâmplare din acum şi aici nimeni nu scapă?

 

demult, credeam că viitorul vine el, nu c-o să mi-l dea cineva.

demult, credeam şi eu în viaţa din filmele de cinema.

unde totul se naşte din beznă şi sfârşeşte-n lumină.

cum credeam c-o să mi se-ntâmple şi mie, în viaţa mea.

 

iar ea de drag –  mă gândeam, de rămas bun – îmi spunea,

mă îmbrăţişa.

 

*

în ţara mea e o veşnică primăvară. în ţara mea înfloresc toate bubele pământului. tot aici, de mai bine de cincizeci de ani, îmi locuiesc şi eu neputinţa. nevolnicia. neîmplinirile. umilinţa.

aici mă simt eu acasă. un preş de şters picioarele la intrarea din dos.

aici mă descompun de mai bine de jumătate de veac. aici mă afund, zi după zi,

tot mai jos.

 

în ţara mea răsună codrul de manele. şi viaţa mea joacă îndrăcit după ele.

în ţara mea apele susură în ritm de manea. şi viaţa mea se scurge-n hazna,

odată cu ea. durerea mi s-a schimbat în plăcere, arsura o simt

ca pe-o mângâiere.

 

mă rog şi eu, ca tot omul. dar icoana la care mă rog s-a tocit şi s-a şters. mă rog la o ramă goală. mă rog fierbinte, ca un cazan cu smoală. ţara mea mă iubeşte. mă strânge în gheare. îmi adapă zilele cu disperare.

 

aflu, zi de zi, de la suferinţă, că-s viu. aflu, noapte de noapte, că trăiesc în pustiu. şi asta e bine. mă îmbărbătează. îmi confirmă că n-am ajuns în zadar la amiază. 

 

în arenă, dumnezeu zdrăngăne din clopoţei, costumat în arlechin. când a sosit,

a spus c-o să facă doar câteva tumbe, c-o să stea puţin. cât să-i vedem şi noi

pe îngeri umblând pe sârmă. zburând la zidul morţii. plutind la trapez, sărind

de colo-colo prin cercuri de foc. aşa a spus şi de atunci circul n-a mai plecat deloc.

 

din girofaruri, stelele sclipesc deasupra noastră, pe cer. în limba mea

cuvintele cad bolnave, se umflă de puroi, apoi pier. viaţa e,

de la un capăt la altul, o feerie. un accident fără supravieţuitori.

o poezie din care cuvintelor li se croiesc sicrie.

 

în ţara mea eu sunt un răspuns, dar n-am întrebare.

în ţara mea locuiesc un coşmar cu ieşire la mare.

 

*

când a început, viaţa mea a început de sus. ca o promisiune. ca un răsărit

de soare la apus. zeii, congestionaţi la faţă, suflau în goarne. în parcări,

toate maşinile cântau în cor, din alarme.

 

când eram eu mic, ţara mea era mare. se întindea de la mine şi până hăt,

la hotare. unde avea vecini – nişte oameni care vorbeau altă limbă, nişte străini.

 

cu cât creşteam, ţara mea se făcea tot mai mică. într-o vreme, ea se întindea

de la mine şi încă puţin după strada mea. unde avea vecini – nişte oameni

care vorbeau altă limbă, nişte străini.

 

acum, la cincizeci de ani, ţara mea s-a boţit de tot şi-a încăput, toată, în mine.

se întinde de la cap la picioare şi are unghii la hotare. acum e fericită:

toţi îi sunt vecini – nişte oameni care vorbesc altă limbă, nişte străini.

 

îmi amintesc că, atunci când a început, viaţa mea a început de sus.

ca o promisiune. ca un răsărit de soare la apus. zeii, congestionaţi la faţă,

suflau în goarne. în parcări, toate maşinile cântau în cor, din alarme.

 

dar timpul, ca tot timpul, a trecut. nimic nu mai este acum ca la început.

zeii ori au murit, ori au plecat – nimeni nu ştie. maşinile, şi ele, au ruginit.

pe ecran mai pâlpâie doar cuvântul sfârşit.

 

acum, ţara mea-şi doarme somnul de veci, chircită în cripta de carne.

 

*

viaţa mea, toată, ar încăpea foarte bine într-una mai mică.

şi încă ar mai rămâne, subţire, un loc pentru o coală de hârtie,

o călimară şi-un toc.

de care să mă agăţ cu disperare, ca de-un colac greu, de plumb,

de salvare.

viaţa mea, toată, ar putea locui într-o alta, mai mică.

chircită-n ungherul unde odată, demult, a tors o pisică.

viaţa mea, toată, ar încăpea într-o sticluţă

pe care şi-ar trece-o unul altuia îngeraşii,

sorbind câte-o litruţă.

 

trăiesc înconjurat de lucruri pe care le-am adunat cu greu

dar nu-mi sunt de nicio trebuinţă.

trăiesc să apuc ziua de mâine, de parcă mi-ar folosi la ceva.

trăiesc nopţi de veghe şi zile de coşmar, rostogolindu-se peste mine.

mă veştejesc în zadar.

înconjurat de oameni pe care m-am străduit să-i cunosc.

înconjurat de oameni pe care nu-i recunosc.

mă port printre ei cu sfială şi cu umilinţă.

sunt, din regnul meu, cea de pe urmă fiinţă.

mă vizitează, în magazia unde scriu, popoare de şoricei.

poate asta şi sunt – unul ca dânşii, unul ca ei. o vietate dăunătoare.

al cărei suflet a apus demult, ostenit.

în zarea unde sfârşeşte până şi cuvântul sfârşit.

 

sunt de genul masculin, regnul animal.

mă trezesc mahmur, dimineaţa, pe acelaşi pat de spital.

ca s-o iau de la capăt. cu deznădejdea şi cu speratul.

că în fine, la noapte, mă voi preface în altul.

pentru asta veghez, pentru asta mă prefac că sunt viu.

pentru asta mă rog în pustie.

pentru asta trăiesc în pustiu.

 

*

toată viaţa am sărutat broaşte pe gură, nădăjduind că ele

se vor face prinţese.

de-o viaţă mă umplu de bube, de spume, de bale, tot încercând.

şi niciodată nu-mi iese.

m-am smintit în pustiu. într-un pustiu de sminteală.

cu oaze de hârtie şi ochiuri, înşelătoare, de vodcă şi de cerneală.

încă sunt viu,

încă fac spume la gură. muşc din mine însumi,

ca din cuminecătură.

mă târăsc prin pustiul de sminteală şi de nerozie.

sunt un vierme

din care nu se va face nici flutur, nici poezie.

am sărutat pe gură

toate broaştele lumii de acum şi de-apoi.

sunt doar o amintire

de care şi lui dumnezeu îi este cam ruşine

 

şi nu mai vrea de mine să aibă nicio ştire.

 

*

în limba în care scriu nu mai visez demult.

în limba în care visez nu mai scriu. în limba

în care trăiesc nici nu-s mort, nici nu-s viu –

în limba mea vântul doar mai învârte cuvinte-n pustiu.

în pustiul unde mă tot cufund în zare.

în zarea unde se sting, rând pe rând, ultimele cioburi de soare.

 

în decorul descris anterior îmi voi face tiptil apariţia

(din stânga scenei) înveşmântat în viaţa mea stinsă,

strălucitoare. orchestra va sublinia, cu scrâşnete adecvate,

această întâmplare. iar spectatorii ne vor ovaţiona, ridicaţi în picioare.

pe mine şi pe viaţa mea stinsă, strălucitoare.

 

şi peste noi toţi va cădea cerul, ca o cortină pictată cu stele,

cu lună şi soare.

şi va fi un extaz.

 

şi va fi desfătare.

 

*

dragii mei, a trecut ceva vreme de când n-am mai scris. dar totul e bine, iar eu sunt cuminte, cum am promis. mă mulţumesc cu puţin. duc o viaţă tihnită. locuim la acelaşi etaj – doi tâmpiţi şi-o tâmpită.

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 81 - 90 din 2082

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.