top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Nicolae Dabija, Reparatorul de vise (Mircea Popa), nr.1 (176), ianuarie 2018
Ian 30, 2018 at 11:00 PM

Mircea POPA

NICOLAE DABIJA,

REPARATORUL DE VISE

 

          Sub titlul de mai sus, Nicolae Dabija publica în 2017, la Editura Cartier, un volum retrospectiv, vizând o selecție de autor din cele nouă volume pe care le-a publicat până acum: Ochiul al treilea (1975), Apa neîncepută (1980), Zugravul anonim (1985), Aripă sub cămașă (1989), Mierla domesticită (1992), Dreptul la eroare (1993), Cercul lăuntric (1998), Doruri interzise (2003), Psalmi de dragoste (2014), la care a adăugat un ciclu de poezii inedite, sub titlul Îndiminețări. Ni se pune astfel sub ochi un exemplu pilduitor de muncă și evoluție poetică, de dăruire și aspirație spre perfecționare, spre cunoașterea nemijlocită a împlinirilor și a neîmplinirilor unei creații, așezată sub semnul unei aspirații de o sinceritate liminară, trăind în apropierea marilor dezbateri legate de problemele stringente ale veacului și, mai ales, ale neamului. Lectura cărții a reușit să ne convingă de puternicul mesaj românesc al acestei poezii, rafinate și străluminate în esența ei, precum cea a marilor noștri condeieri purtători de mesaj artistic, îmbinând în chip meșteșugit grațiosul și sfielnicul cu vaticinarul și catastroficul. Cu o simplitate aparentă, cu o retorică solemnă și un metaforism rafinat, ea ne oferă viziunea unei creații ample și subtile, desfășurându-se și înfășurându-se în faldurile ei esențiale, de la lirica de dragoste la lirismul civic și de aici la postura omului religios, care își caută, asemenea lui Arghezi, locul și rostul pe lume într-un strâns raport cu profunzimile divinității. 

Cum am putea defini pe scurt această amplă desfășurare lirică, aflată mereu în apropierea fenomenelor esențiale ale lumii? Evident, așezând-o în fluxul mai larg al poeziei basarabene, care și-a câștigat de-a lungul timpului câteva note definitorii, cum ar fi militantismul social și național, pe care Gr. Vieru l-a ridicat la rang de tribună publică, sentimentul grav al ființei, revolta în fața stărilor bolnave, contaminate de trădare. Nota contrastivă nu este însă atât de puternică precum la poetul devenit de-acum un reper al celor de dincolo de Prut, ci aș zice că mai degrabă lirismul său concentrează în jurul câtorva metafore semnificative o pledoarie pentru armonia și taina lumii dominat de peisajul sufltetesc al unei trăiri cu trimitere solară evidentă: „Să se audă cuvintele sfânt... / Rănile să ți le legi cu bandaje / de iarbă, în acele clare / ale sufletului eterne peisaje!”. Legătura intimă, adâncă dintre om și peisaj, dintre om și dumnezeire capătă la N. Dabija semnificația unei sfericități, a unei armonii universale, în care Erosul și Thanatosul își dau mâna spre a realiza echilibrul ființei: „Poeții nu au dreptul la eroare, / cum ei depozitează adevărul,/ în jurul lor se-adaugă, lin, veacul:/ precum în jurul smburelui – mărul”. Sau: „Îmi vine din ce în ce mai greu / să deosebesc primăvara de rai, lacrimile de stropi-/amețitor, amețitor se-nvârt în jurul meu / lucrurile văzute cu al treilea ochi”. Acest al treilea ochi este la N. Dabija ochiul sufletului, ochiul interior, care se deschide doar spre bucurie și lumină, spre „nuntirea semințelor”, spre fluxul diafan al lumilor serafice născute din adâncuri: „Să sune literele așa, când le vei spune frumoaselor, de pacă ți-ar curge grâu /prin măduva oaselor”. Om și peisaj, gând și pasăre, zbor și cântec sunt cuvinte-cheie care definesc un mod de a lua în stăpânire universul, de a-l situa într-o ordine inițiatică („Poemul: e o taină, e ca un secret / din care nimeni nimic n-a aflat”). Unirea dintre trăire și faptă, dintre cugetul translucid și aura de vis a poeziei îmbracă sensul „preasfânt” ca unitatea monadică: „văzduhul dintre fruct și floare”. Sentimentul fundamental al ființei, figura spiritului creator prinde contururi sub o înaltă simbolistică a unității în diversitate, cu un nostalgic aer imperial care ia sub protecția sa totul, sub semnul unei erotizări nesfârșite: „Ca și cum zările, toate, ar foșni /și ploaia s-ar umple cu fum. / Ca și cum m-ai iubi, ca și cum te-aș iubi. / Ca și cum, ca și cum...”. O muzicalitate intrinsecă acompaniază gestul armonic al lumii, absoarbe mișcări hieratice și fabuloase, sub o privire contemplativ-reflexivă, ce implică și dimensiunea metafizică eflorescentă. Ca la Eminescu, se instituie o împărăție mitico-celestă, printr-o expansiune a eului în dimensiunea vegetalului și în cea a sideralului. O lume a frumuseții interioare se proiectează amețitor și absorbant după legi armonice primordiale, aspirând la contopirea miraculoasă a tuturor componentelor contradictorii care sfidează eternitatea: „strig din somn morții trezind./Domnu-n rugăciune stând / Îl aud din cer oftând:/ Nu mai trece-așa curând”. Lumea lui N. Dabija viețuiește în ciuda efemerului și a perisabilului, aruncându-și proiecția spre toate cela patru zări într-o încercare de cuprindere a totului. Spectacolul magistral al vieții se prezintă ca un univers configurativ greu de distrus, greu de atins, ca o proiecție transmundană, prevăzută cu un fel de voluptate divină, proclamând iubirea ca monedă universală de schimb: „Iubirea are gust de nemuri-re / și cerul ei se vălură imens. / Cum toate le cunoaștem prin iubire, / prin dânsa toate capătă un sens”. Poet al înfrățirii universale, Dabija nu scapă din ochi nici derapajele, trădările, viciile veacului și ale lumii. Adeseori poezia sa se lasă pătrunsă de țipătul strident și prelung al protestului împotriva urgiei, al nimicitorilor de frumuseți, al maculatorilor de iubire. O scrisoare către Eminesscu dă seama de toate aceste nefaste lucruri privind pierderea sau agresarea limbii, tăierea nerușinată a codrilor, împilarea venită de la străini, jignirea ființei naționale. Acum poetul trăiește în preajma unui coșmar, care e dat de pierderea identității, de nesocotirea moștenirii strămoșești: „Și-un coșmar visez – de-atunci – prin vremi, / mă trezesc și-mi zic: doamne ferește / de-o Moldovă doar din moldoveni / ce-au uitat, cu toții, românește”. Un nou elogiu al limbii române se naște firesc, spontan, într-un fel de elegie eminesciană care prinde strălucirea curgerii eterne: „Floare pe ram, / bob de țărână, / nume de neam:/Limba Română. // Când nu vom mai fi, / din noi o fărâmă/ în ea va trăi, / Limba Română”.

Nenumăratele fațete ale poeziei lui N. Dabija se rostuiesc într-o ars poetica pilduitoare, refăcând și recompunând mereu traseul limbii române, plămada vie a cuvântului cu rost de azimă. Taina ascunsă a acestuia, miracolul poeziei care descrețește frunțile și alină durerile. Balsamul poetic oferit de poezia lui N. Dabija ridică mari semne de întrebare privitoare la semnificația profundă a destinului poetic ca mod taumaturgic de salvare și alinare a suferinței identitare, prelungind în timp și peste timp menirea poeziei de a aduna sub faldurile ei oștirile care nu se lasă înfrânte. Steaua de aur a poeziei va deveni steaua căclăuzitoare a neamului, a suferinței și a rezistenței sale: „Această țară nu mai are cer. Doar nori. / Între cuvinte te ascunzi. Să mori. // Între cuvinte te retragi. Să-nvii, / Și să te lași rostit de vestitori și de copii”. Armonia lumii în care își pune speranța că va supraviețui va duce mai departe și miracolul cuvântului, prelungindu-l în zarea fascinantă a lumii care nu poate fi distrusă: „Mereu învață. Fii elev la toate / Crescând în piatră sus, de la arbust / Să-nveți că nu există Nu se poate! / Cât viața fierbe-n muguri, ca un must!”.

 

 

Theodor Codreanu - Fragmente despre Eminescu (Ionel Necula), nr.1(176),ianuarie 2018
Ian 30, 2018 at 11:00 PM

Ionel NECULA

THEODOR CODREANU

FRAGMENTE DESPRE EMINESCU

Dacă-i adevărat, şi n-am motive de îndoială, că fiecare scriitor este interesat să-şi confecţioneze o biografie, să transmită o anumită imagine despre sine şi despre traseul de viaţă ce i-a fost dat să-l parcurgă, atunci
Th. Codreanu iese din acest tipic. În viziunea sa, viaţa nu este decât un imens labirint cu fapte şi situaţii care pot fi numerotate, toate la un loc reconstituind-o, vorba lui Hegel, cu drum cu tot, cu tot noianul de cumuluri, aluviuni, şi achiziţii, de întâmplări şi de reflecţii care, dac-ar fi regrupate şi organizate tematic, ar putea constitui substanţa unor alte interesante şi lămuritoare alcătuiri livreşti.

În alcătuirea recentă, Fragmente despre Eminescu (Editura Junimea, Iaşi, 2017), autorul îşi adună, din cele patru volume publicate sub genericul Numere în labirint (al cincilea este în curs de apariţie), risipirile reflecţii, idei şi panseuri legate de Eminescu şi de opera lui. Nu ştim dacă autorul va insista în această manieră de a-şi rotunji bibliografia, dar la fel ar putea alcătui o carte cu disipările sale de critică şi cu opinii asupra literaturii scriitorilor clasici şi contemporani, asupra unor probleme de istorie sau de filozofie. Cele cinci volume din seria Numerelor în labirint constituie un adevărat rezervor din care s-ar putea detaşa multe alte volume tematice. Şi dacă autorul, din varii motive, nu va fi dispus să continue acest proces, sunt sigur c-o vor face alţii în viitor, cum cred că vor alimenta multe din viitoarele teze de doctorat.

Se-nţelege că multe din notaţiile autorului despre Eminescu, chiar dac-au fost consemnate ocazional şi fugos, pot alimenta conţinutul unor  importante studii despre poet, dacă cineva ar fi interesat să le dezvolte şi să le confere o anumită desfăşurare. Autorul nu oferă decât ideea in nuce, restul demersului rămânând să fie dezvoltat de cei interesaţi. Sugerează chiar o posibilitate de prelungire exegetică pornind de la paralelizarea sistemului monadologic al lui Lebnitz şi a concepţiei lui despre Monadă cu ideea eminesciană a Arheilor.

Şi mai notăm, măcar fugitiv şi în treacăt, că Theodor Codreanu este deja autorul a zece cărţi despre Eminescu şi trece drept unul dintre cei mai reputaţi eminescologi din câţi s-au remarcat în cultura românească, mai veche sau mai nouă. Este, orice s-ar spune, o autoritate în materie şi-mi place să cred că orice nouă abordare exegetică a poetului de la Ipoteşti se optimizează, capătă consistenţă şi relevanţă doar în măsura în care se poziţionează şi face trimiteri referenţiale la demersul eminescologului de la Huşi.

Cum spuneam, cartea e plină de idei, frânturi de gând, opinii – toate condensate la esenţă, dar care pot fi reluate, reevaluate şi continuate în alte partituri exegetice. „O constantă a acestor fragmente, mărturiseşte autorul în succinta sa prefaţă, este şi convingerea autorului că Eminescu este măsura (homo mensura) regenerării României, calea emancipării de sub tăvălugul comunisto-sovietic. De aici datoria oricărui om politic de a citi publicistica lui Eminescu. Concluzia autorului este că atitudinile antieminesciene (şi istoria a înregistrat destule atitudini de acest fel, de la popa Grama încoace până la adversităţile ce-au trebuit învinse la publicarea volumului X din seria ediţiei academice a publicisticii eminesciene) echivalează cu o subminare din interior a fiinţei noastre naţionale. A trebuit să treacă mai bine de un secol de la moartea lui Eminescu până când am reuşit o editare completă a lui, dar nu este suficient. Vom putea spera că-l cunoaştem pe Eminescu doar atunci când publicistica lui va fi asumată, cunoscută şi însuşită de conaţionalii săi.

Nu încerc o selecţie a fragmentelor despre Eminescu incluse de autor în această carte – toate ar trebui reproduse, or eu nu mi-am propus o reluare a textelor, ci doar o sumară şi nevolnică prezentare. M-a intrigat însă atmosfera nu totdeauna binevoitoare şi obiectivă la apariţia cărţii Eminescu – Dialectica stilului, una din lucrările fundamentale ale bibliografiei eminesciene publicată de Th. Codreanu în 1983. Reţin doar opinia regretatului Edgar Papu, care a intuit perfect că această carte „a pus capăt eminescologiei care a pariat un secol întreg pe romantismul eminescian. Şi am găsit cheia vizionarismului eminescian – arheul, care nu mai e tratat ca motiv marginal al operei”.

El însuşi eminescian cu autoritate, Edgar Papu a intuit bine. Arheul a devenit loc geometric în foarte multe exegeze ulterioare, consacrate poetului.

Nu mai lungesc vorba, cartea trebuie citită cu atenţie de toţi cei care vor să se convingă de vigoarea profetismului eminescian, de vizionarismul şi clarviziunea sa evidente, de abilităţile sale în procesarea problemelor filosofice şi a celor ce puteau optimiza devenirea românească. Nu este prima dată când dau seama de cărţile lui Th. Codreanu consacrate lui Eminescu. O fac şi acum cu acelaşi entuziasm şi-l felicit sincer pentru ideea acestei lucrări care strânge la un loc idei şi opinii necesare oricărui intelectual interesat de Eminescu.

 

 

Un roman cronică de familie (Sonia Elvireanu),nr.1(176), ianuarie 2018
Ian 30, 2018 at 11:00 PM

Sonia ELVIREANU

UN ROMAN CRONICA DE FAMILIE

 

Amplu roman în două volume, Bărduleştii (2015) încununează opera de prozator a lui Gheorghe Jurcă, situându-l în descendenţa prozei realiste ardeleneşti a lui Rebreanu, Agârbiceanu, Pavel Dan. Viziunea şi timpul istoric evocat sunt diferite. Scriitorul reface destinul familiei sale de munteni, ficţionalizându-şi amintirile. Dedicat părinţilor săi, romanul e un imn închinat lor, locurilor natale şi locuitorilor din Ţara moţilor.

Fiecare volum e structurat în trei părţi. Întâmplările narate respiră aerul tare al munţilor, caracterul dârz al oamenilor trecuţi prin războaie şi calamităţi naturale. Naratorul urmăreşte povestea familiei lui Culaia Barda dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial până în prezent. Figura centrală e tatăl, Ioan Barda (fiul lui Culaia, un om aprig şi neînfrânat), al cărui destin e prezentat în paralel cu al fiului său, Gheorghiade (Gheo), un alter ego al autorului. Între fiii bătrânului se remarcă Ioan şi Nicodim, ambii destoinici, cu familii trainice, iar între nepoţi Gheo, fire năstruşnică, poetică, reflexivă, cu ambiţia de desprindere de sat pentru a face carieră la oraş.

Romanul e o autoficţiune camuflată, în care autorul îşi retrăieşte nostalgic vârstele devenirii, cu farmecul începuturilor şi cu dificultăţile formării sale departe de sat. În ciuda naraţiunii heterodiegetice, profilul tematic (statutul social, după Vincent Colonna) al lui Gheorghiade trădează caracterul autobiografic al romanului. În imaginea năzdrăvanului Gheo, înclinat spre învăţătură, îl regăsim pe scriitor la vârsta copilăriei, iar în destinul lui, destinul scriitorului.

Prin intermediul familiei Bărduleştilor, Gheorghe Jurcă realizează nu doar o cronică de familie şi un bildungsroman (roman de formare), ci o frescă a satului ardelean din munţii Apuseni, un ţinut istoric şi legendar, la care face trimitere deseori cu un sentiment de mândrie. Primul volum e focalizat pe familia lui Ioan Barda, cu şase copii, destinaţi de tată să continue tradiţia vieţii rurale. Însă Gheo sparge cercul, cu o determinare ieşită din comun, convins de mic că soarta lui e alta decât aceea de ţăran. Îşi înfruntă tatăl, suportă cu stoicism ostracizarea între orăşeni, demonstrând treptat că înzestrarea nativă, voinţa şi cumpătarea pot învinge şi construi o carieră neobişnuită pentru un sătean. Parcursul sinuos al personajului prin şcolile din Abrud, Zlatna, Gura-Barza, muncile dificile prin uzine culminează cu școala de ziarişti, apoi cu Facultatea de Filozofie din Bucureşti, cariera de jurnalist şi scriitor.

Marginalizatul familiei, cum se considera Gheo din cauza dorinţei sale de a învăţa, devine mândria familiei Barda. Fraţii săi îi urmează exemplul, îşi fac un rost la oraş (şofer, croitor, electrician, mecanic), părăsindu-şi tatăl, împovărat de muncă, rămas văduv după moartea soţiei sale Lucreţia.

Naraţiunea discontinuă curge pe firul rememorărilor, cu dialoguri vii şi cu descrierea cu reală afecţiune a locurilor natale, a întâmplărilor care au marcat copilăria şi adolescenţa scriitorului. Câteva episoade se detaşează prin forţa evocării: focul aprins în casă de un frate, cearta lui Gheo cu moşul său Culaia, noaptea înfloririi cireşilor din livadă, întoarcerea tatălui de pe front, ora de desen cu magicul pelican schiţat de profesoara Taisia pe foaia copilului, dansul cailor pe deal sub ploaie, întoarcerea miraculoasă a iepei Şari de pe front, apoi a cailor furaţi şi schingiuiţi, cositul ierbii, cataclismele naturale trăite în copilărie (o iarnă cu zăpadă copleşitoare, seceta din 1946, vijelia nefastă abătută peste sat, revărsarea văii Montanei, dialogurile cu mama, prima întâlnire cu tatăl după dispariţia mamei, moartea tatălui). Sunt episoade trăite intens, obsesive în mintea adultului, tot atâtea nuclee narative pentru romanele, povestirile şi memoriile sale. Ataşamentul faţă de părinţi, casă, pământ, cai (mândria şi bucuria tatălui), dealuri cu ierburi înmiresmate, păduri de carpeni şi fagi, munţi auriferi învăluiţi de legende se resimte în fiorul liric al evocării clipelor privilegiate ale copilului şi ale tânărului de altădată.

Portretele pregnante al bunicului, al mamei, al tatei, al fraţilor se construiesc mai ales din fapte, atitudini, reacţii, sentimente, dialoguri rememorate şi recreate ficţional de scriitor. Între ele, stăruie figura fragilă a mamei, întruchipare a bunătăţii, a hărniciei, a iubirii, a credinţei creştine, a moralităţii. Legătura cu mama e cea mai puternică, iubirea faţă de tată e obstrucţionată de conflictul dintre ei, cauzat de viziunile diferite despre viaţă, de ruperea lui Gheo de sat. Însă treptat, relaţia cu tatăl se modifică, comunicarea devine benefică după ce fiul se maturizează şi devine jurnalist la Deva, apoi la Alba Iulia.

De o sensibilitate aparte sunt descrierile: a peisajelor montane, a grădinii, a livezii, a dealurilor, a munţilor în rotirea anotimpurilor, mai ales primăverile şi toamnele, cu cositul, strângerea fructelor, în tonuri nostalgic-poetice, faţă de realismul vieţii la ţară. Imaginaţia copilului percepe natura ca un ţinut de basm şi astfel va rămâne pentru totdeauna în mintea adultului, ca o gură de rai, iar satul ca un nucleu al vieţii autentice, ancorat în tradiţii străvechi, faţă de viaţa la oraş. Aşa se explică revenirea frecventă a lui Gheorghiade în sat, aura mitică în care îşi învăluie locurile natale, dorul de-a regăsi o lume statornică, nealterată de inevitabilele prefaceri ale istoriei, de-a resimţi frumuseţea şi eternitatea peisajului montan.

Personajul evoluează pe fondul unor evenimente istorice ce modifică tradiţia sătească şi viziunea tinerilor despre viaţa rurală. Colectivizarea forţată, impusă de ideologia comunistă, se izbeşte nu doar de reticenţa moţilor, ci de însăşi natura locurilor, a reliefului, nefavorabile mecanizării agriculturii.

Gheorghiade este primul din familie care se desprinde de sat, fiind format în spiritul mentalităţii socialiste, iar destinul său se împleteşte cu istoria postbelică. Două lumi, două mentalităţi opuse se înfruntă în roman prin reprezentanţii lor: satul/oraşul, tradiţia rurală/modernitatea citadină. Ioan Barda şi soţia reprezintă vechea lume a satului, copiii acestora, mai ales Gheo, lumea nouă ce se clădeşte după război sub înrâurirea politicului. Înfruntarea dintre vechi şi nou se reflectă nu doar în conţinut, dar şi în limbajul adecvat universului evocat. Scriitorul valorifică din plin regionalismele ardeleneşti în povestire, în dialoguri, în descrierea ţinutului natal, împletite cu neologismele asimilate pe cale livrescă.

Livrescul inserat în povestire îi permite scriitorului să contureze portretul spiritual al lui Gheorghiade, împătimitul de cunoaştere, care reactualizează legende, teorii despre existenţă, episoade istorice, relatându-le tatălui său pentru a-i demonstra superioritatea culturii. La polul opus, tatăl său întruchipează înţelepciunea şi demnitatea ţăranului simplu într-o legătură osmotică, indestructibilă cu pământul, pentru care sursa eternităţii e satul, iar cunoaşterea se dobândeşte printr-o bogată experienţă de viaţă. Şi tatăl, precum fiul, bun povestitor şi cântăreţ, este o sursă de cunoaştere, dar diferită de a lui Gheo:  folclor, anecdote, doine,  păţanii, întâmplări reale.

În centrul amplului roman al lui Gheorghe Jurcă se află figura impunătoare a tatălui, asemenea unei coloane brâncuşiene, ultimul reprezentant al lumii vechi pe cale de destrămare, evocate cu iubire sinceră, cu admiraţie şi mândrie. Sentimentele fiului faţă de tată şi invers se dezvăluie mai ales în schimbul de scrisori şi în monologuri. Emoţionant e monologul la căpătâiul tatălui, mort de infarct la 85 de ani, după o viaţă de trudă, dar dârză, destoinică, demnă. Tatăl scriitorului e arhetipul moţului autentic, imaginea emblematică a ţăranului pentru care pământul e sfânt.

În evocarea părinţilor, un cuplu exemplar pentru viaţa muntenilor, al căror destin relevă valorile perene ale satului tradiţional (Dumnezeu, pământul, familia) se resimt iubirea şi chiar smerenia scriitorului faţă de valorile morale ale ţinutului natal, toposul predilect al scrierilor sale.

 

 

Vremuirea vremii întru slove argintate (Antoaneta Turda), nr.1(176), ianuarie 2018
Ian 30, 2018 at 11:00 PM

Antoaneta TURDA

VREMUIREA VREMII

ÎNTRU SLOVE ARGINTATE

 

Recentul volum de versuri al Rodicăi Dragomir Aritmetica întoarcerii, apărut la Editura Școala Ardeleană din Cluj Napoca, vine în peisajul cultural nordic cu discreția celor anterioare: Noapte și zi, La porțile timpului, Lumea copilăriei, Călcâiul lui Ahile, Ore fără memorie, Păstorind melci, ...cu Pavel pe drumul Damascului  și antologia Nomad prin lumină.

Lăsându-se sedusă de mirajul fărădedrumului cuvintelor, poeta, ajunsă la vârsta la care introspecția ia tot mai vizibil locul acțiunii, dialoghează cu cititorii săi, împărtășindu-și, fără emfază și lamentări inutile, impresiile asupra misterioasei vieți. Calmă, cu rare și reținute zvâcniri pătimașe, izvorâte din teama în fața necunoscutului și a unor regrete, autoarea acestor poeme scurte, dar încărcate cu o doză substanțială de lirism bine filtrat prin pâlniile culturii și ale răbdării cizelării cuvintelor nu pare a-și surprinde publicul la o primă lectură, ci doar după ce cartea a fost citită și recitită cu îndelungi răstimpuri de meditație.

Scrise într-o fericită combinație de vers liber și stil clasic care degajă un parfum vetust, romantic, poeziile relevă neliniști firești oricărui muritor: „Caut în șerpuirea timpului trecut, / să-mi descopăr nașterea, căci necunoașterea / hrănește îndoiala declară în Pe-același drum pe un ton elegiac, ce amintește de feminitatea proaspătă din versurile Anei Blandiana sau ale Constanței Buzea. Bine ticluite, slovele exprimă gândurile ce „se răsucesc pe axul/ce-nvârte ziua și noaptea” în peregrinările spre neunde în misteriosul labirint existențial, metafora exprimând cel mai bine sensibila febrilitate a autoarei, adeptă a unui discurs liric mai degrabă sobru, dar nemonoton. Curgerea lină a slovelor argintate de măiestrul bijutier nu dă năvală peste cititorul agitat al vremurilor noastre, ci dimpotrivă, îi dă acea stare de liniște și de beatitudine propice unei priviri către sine, către lume și predecesori. Ele, cuvintele, stau mărturie vieții reale sau dorite, stârnind dileme slujitoarei lor, poeta, ce mărturisește în Joc nocturn: „Fac ochii mari... Doamne, / m-am trezit cu soarele-n frunte! / Și totul dispare... / Scăpat-am de atacul cuvintelor oare? / A fost vis, a fost dor de cuvânt / sau o joacă cu-n gând? / Trezirile sunt întotdeauna confuze! Trebuie să-mi angajez niște muze / ordine să-mi facă-ntre cuvinte / să nu mă mai chinuie-n vis / de-acum înainte”. Cunoscând foarte bine menirea cuvintelor de a înmagazina în memoria personală și colectivă tot ce ne trece prin fața ochilor, Rodica Dragomir dovedește o pedanterie nemărginită în a inventaria, prin cuvinte, miracolul terestru, dar și cel uman cu luminile și umbrele sale. Conștientă fiind de menirea artistului angajat (nu din demagogie, ci din bun-simț), poeta, care a fost profesoară de limba și literatura română peste treizeci de ani, recurge la Aritmetica întoarcerii ca la o demonstrație de forță a puterii magice a cuvântului viu, rostit răspicat, fără calcule sau opreliști ipocrite, căci doar el poate surprinde cerul ce „se sprijină pe vârf de biserici”, căci doar el, cuvântul care zidește, este temelia dialogului dintre om-Dumnezeu, el „fotografiază” magicele boabe de rouă înșirate pe firul ierbii, așa cum bine o demonstrează Haikuurile ce închid volumul.

Strângând între coperțile sale impresii ale timpurilor ascunse, ale mirării și nemirării, ale iubirilor împlinite sau pierdute, ale legăturii cu divinitatea, cartea este, nu doar pentru autoarea sa, ci și pentru cititori, asemenea inocentei urme argintii a melcului ce lasă, fără zgomot, dovada trecerii artistului pur, neademenit de nimic, prin lume.

 

 

 

 

Revista revistelor (Raluca Hășmășan), nr.1 (176), ianaurie 2018
Ian 30, 2018 at 11:00 PM

REVISTA  REVISTELOR

 

          • La finalul lui 2017, revista PRO SAECULUM (Focșani) a scos un cuprinzător număr dublu, 7-8 (123-124)/septembrie-decembrie. În editorialul din debut, Recviem pentru 2017, Rodica Lăzărescu face o tristă retrospectivă a unui an „cu bune și cu mai puțin bune, din păcate chiar cu foarte rele”. Pe de o parte, evocă ironic o „maladie” ce a lovit puternic „lumea literelor românești” – goana după diplome acordate în cadrul diverselor „paranghelii literare” –, criticând ușurința cu care se acordă premii literare inconsistente. Pe de altă parte, realizând bilanțul anului tocmai scurs, aduce un omagiu personalităților care „și-au oprit mersul prin lume”: George Bălăiță, Augustin Buzura, Gheorghe Stroe, Gheorghe Istrate.

          Magda Ursache reînvie secvențe nostalgice de viață din liceul buzoian sau din Iașul tinereții în textul De la scara lui Hasdeu din Buzău la Iașul „străduțelor subtile”. În aceeași categorie a rememorării anilor trecuți se înscriu și însemnările din „Registrul Liviu Ioan Stoiciu”, extrase din „Caietul de corespondențe, 1984”.

          Istoricul literar Mircea Popa atestă O colaborare necunoscută a lui George Bacovia, care a scăpat cercetătorilor operei poetului, la un „ziar democrat independent”, „Izbânda”, apărut după Primul Război Mondial la Sărindar. Rubricile „Mișcarea literară” și „Teatre” ale acestei publicații au adunat nume remarcabile: Ion Pillat, Tudor Arghezi, George Topîrceanu, Horia Furtună, Emil Dorian, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Ion Barbu etc. Iar din 1922, ziarul a atras atenția cititorilor prin redactarea suplimentului literar „Izbânda ilustrată”, unde George Bacovia a colaborat cu poezii, poeme în proză și narațiuni.

          Centenarul întregirii” este aniversat prin ample și riguroase articole: 2 Decembrie 1918 – Autonomia Basarabiei, primul pas spre Marea Unire (Ioan
Scurtu), Să nu uităm Odiseea Transilvaniei! Și isto
ricul Tratat de pace din 1920 de la Trianon! (Ion Șt. Baicu).

          Pledând pentru nevoia unei instanțe de apreciere a actului de cultură, a acțiunii unui spirit critic lucid, caracterizat de discernământ și pornit din exterior, Florin Mihăilescu teoretizează Încă o dată despre necesitatea criticii.

          Ploaia de trei sute de zile (Gabriel Chifu, Editura Cartea Românească, 2017), roman mult comentat în presa literară și premiat recent la Iași cu titlul „Cartea anului 2017”, este subiectul exegezei realizate de Andrei Moldvan, Apocalipsa după Gabriel Chifu. Cititorul va desluși în acest roman „expresia literară a unei accentuate probleme de moralitate, prin prezentarea unei lumi care se leapădă de valorile sale, lume pentru care doar purificarea prin nimicire mai poate fi o soluție” – după cum arată autorul articolului.

          De „Cronica limbii” se ocupă Gheorghe Moldoveanu, care dezbate despre Ortografie și politică.

          Cristian Gabriel Moraru începe, în numărul de față, „radiografia unei capodopere”: Decriptarea unei nuvele inițiatice: Secretul doctorului Honigberger, de Mircea Eliade (I), în această primă parte a cercetării ocupându-se de geneza nuvelei. Așadar, contextul descris este cel al perioadei indiene a autorului, un Eliade „indianist în formare”, marcat de experiența yoghină. Domnul Moraru arată că Eliade a împletit ingenios realitatea cu ficțiunea, pornind de la aspecte din viața reală a lui Honigberger și de la inițierea în practicile yoga, nuvela fiind doar „o za dintr-un veritabil lanț de cărți conscrate filosofiei yoga”.

          Două interviuri cu personalități din domenii diferite completează sumarul acestui număr: Alecu Ivan Ghilia în dialog cu Rodica Lăzărescu și Gheorghe Zamfir în dialog cu Marin Voican-Ghioroiu.

          Marin Iancu aduce în atenția cititorilor un eveniment editorial: O carte monumentală. Ion Luca în actualitate. Este vorba despre volumul Ion Luca. Teatrul esențial, apărut în Colecția „Recuperări” a Editurii Lidiana (Suceava, 2017), cu un Cuvânt înainte semnat de Bartolomeu Valeriu Anania. Ediția este îngrijită de istoricul și criticul literar Nicolae Cârlan, cel care realizează și reperele biobibliografice, anexele documentare și bibliografia. Lucrarea impresionează prin numărul de pagini (1392), precum și prin „informațiile și diversitatea direcțiilor de abordare a operei dramatice a lui Ion Luca”, conturând „imaginea exactă a unui mare creator al dramaturgiei românești”.

          Îndreptându-și atenția asupra scrierilor publicistice ale lui Dumitru Radu Popescu, Theodor Codreanu semnează eseul De la „Galaxia Grama” la „Corul morilor de vânt”. Dacă primul volum datează din 1984, cel de-al doilea a apărut în 2015 și cuprinde publicistica eseistică a lui D. R. Popescu, apărută între 2003-2015 în revista focșăneană „Pro Saeculum” (ediția prilejuită de împlinirea a 80 de ani ai scriitorului fiind îngrijită de Rodica Lăzărescu). Autorul vorbește astfel despre particularitățile acestor texte și despre nevoia restituirii imaginii reale a publicisticii autorului, „organic legată de întreaga lui operă”.

          Reținem și eseul lui Gheorghe Lăzărescu, I. L. Caragiale și epoca sa, o interesantă frescă a societății românești și a capitalei din acea perioadă, cu sugestive extrase din presa vremii (unele purtând semnătura lui Caragiale) și cu fragmente din impresiile prințesei Maria la sosirea pe plaiurile românești.

          Ionel Popa scrie despre Spațiul literar în Ciclul „Hallipa” de Hortensia Papadat-Bengescu (I).

          Când vine vorba despre Concursuri și premii, și atitudinea lui Niculae Gheran este una reținută, întrucât, în opinia dumnealui, „subiectivismul plutește peste concurența oricărui concurs, în pofida oricărei bune-credințe”. Argumentarea pe larg merită citită în paginile 105-107 ale prezentului număr al revistei „Pro Saeculum”.

          Parcurgem cu plăcere paginile destinate unor scriitori aniversați: Mihail Diaconescu – 80 (despre care scriu acad. Gheorghe Păun, Theodor Codreanu, Theodor Damian, Horia Bădescu, Sultana Craia, Nicolae Mareș, A. I. Brumaru, Stelian Gomboș, Ion Buzași) și Irina Petraș (la adresa căreia și-au exprimat aprecierile acad. Ioan Aurel Pop, Horia Bădescu, Adrian Țion, Constantin Cubleșan).

La rubrica „Remember”, Constantin Cubleșan scrie In memoriam Augustin Buzura. Obsedanta nevoie de adevăr („Fețele tăcerii”).

Paginile de „Restituiri” cuprind texte inedite de George Bălăiță, Maria Banuș, Gheorghe Pituț ș.a.

Un spațiu consistent este destinat creațiilor literare, dintre care menționăm: versuri de Radu Cârneci, Șerban Codrin, Victoria Milescu, Nicolae Cabel, Petru Solonaru, Mihaela Aionesei, Mihai Merticaru, Luminița Zaharia; proză: Fereastra de sub nori, fragment de roman (Mărioara Stojanović), Pornind de la o poză (Niculae Gheran), Aripile demonului (Mircea Tomuș), Reîntoarcerea (Constantin Trandafir), Un personaj megaloman care fuge din roman (Nicolae Havriliuc) etc.

Recenzia de față nu reușește să cuprindă întreaga ofertă a acestui număr al revistei „Pro Saeculum”, așadar le rămâne cititorilor plăcerea de a-l parcurge pe îndelete.  

 

          • Premiul „Cartea anului” (2017) al ROMÂNIEI LITERARE a fost obținut de către Virgil Nemoianu, pentru volumele 7 și 8 din Opera Omnia (Editura Spandugino) – aflăm din nr. 51/decembrie al revistei bucureștene. Laureatul a fost ales dintre Mihai Zamfir, Ion Simuț, Mircea Anghelescu, Andrei Cornea, Alex. Ștefănescu, Virgil Nemoianu, Eugen Suciu, Alexandru Niculescu și Andrei Ionescu. La festivitatea de decernare (23 noiembrie), fiecare nominalizat a beneficiat de o laudatio rostită de către un membru al juriului.

          În acest număr, Mircea Mihăieș scrie un articol dur (Artistul sonor. Komartin și tava) la adresa lui Claudiu Komartin.

          Nicolae Scurtu este prezent, cum ne-a obișnuit, cu ale sale inedite și valoroase „restituiri”. De data aceasta, în Titu Maiorescu – strategiile profesorului, scoate la lumină patru epistole primite de Maiorescu de la foști discipoli (D. N. Burileanu, Ion Andrieșescu, Nicolae Bănescu, George Aslan), care-i solicită sfaturi sau intervenții – documente care atestă „vocația dascălului autentic”, ce manifestă o reală înțelegere pentru elevi și studenți și care găsea mereu „adecvate soluții în rezolvarea unor cerințe întemeiate”.

          Caracterul social-militant al poeziei transilvane, prin reflectarea aspirației spre unitate națională (temă fundamentală), reiese din articolul destinat aniversării Centenarului Marii Uniri, scris de Ion Buzași – Poeți ardeleni – profeți ai unității naționale.

          Între cronică și eseu situează Daniel Cristea-Enache stilul lui Dan Cristea, luând în discuție volumul acestuia Cronicile de la Snagov (Editura Cartea Românească, 2017). Lucrarea cuprinde texte publicate pe durata a patru ani (2014-2017) în „Luceafărul de dimineață”. „Se remarcă în cartea lui Dan Cristea, pe lângă eleganța frazei și finețea analitică, situarea exactă a fiecărui autor într-o ierarhie literară constituită în timp” – punctează autorul articolului, recunoscând competența unui critic și eseist „cum nu avem mulți”.

          Sorin Lavric, în cronica Mintea versipelică, face dovada valorii lucrării încununate cu titlul de „Cartea anului” (Virgil Nemoianu, Înțelepciunea calmă. Dialoguri în cyberspace cu Robert Lazu. România noastră, conversații berlineze. Varia. Dialoguri și interviuri. Opere VIII, Editura Spandugino, București, 2017, 678 pagini). „În limba latină, făptura care e în stare să-și lepede pielea spre a scoate la iveală un alt chip poartă numele de ființă «versipelică». A fi versipelic e însăși condiția metamorfozei: dintr-un spirit blând, chinuit de grija protocolară de a nu jigni, apare un demon aruncând săgeata polemicii. Acesta e Nemoianu, intelectualul versipelic prin excelență” – explică Sorin Lavric alegerea titlului și interpretarea inedită a cărții.

          În cadrul rubricii „Eminescu, poem cu poem”, Alex. Ștefănescu analizează Povestea magului călător în stele (preliminarii).

           Ca avanpremieră editorială citim un fragment (Desprinderea) din romanul Agonia lui Constantin (în curs de apariție la Editura Junimea) – autor Nicolae Stan. Versuri semnează Liliana Ursu.

Raluca HĂȘMĂȘAN

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 81 - 90 din 2042

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.