top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Literatura și politica (Săluc Horvat), nr. 5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

 

Săluc HORVAT

LITERATURA ȘI POLITICA

          Interferențele dintre politică, cultură și literatură, precum și implicarea scriitorilor și a oamenilor de cultură în viața politică au constituit teme de dezbatere în toate timpurile, au antrenat spirite și voci dintre cele mai diverse. Acestea rezultă și din cuprinzătoarea antologie pe care ne-o propune criticul și istoricul literar Aurel Sasu. Autor, coautor și coordonator al unor lucrări de sinteză din domeniul istoriei și criticii literare, Aurel Sasu vine cu o nouă sinteză, o antologie de texte cu referire la interferențele dintre politică, cultură și literatură, despre implicarea scriitorilor în politică.

          Urmărind presa anilor 1944-1955, cu unele trimiteri anterioare sau după, Aurel Sasu împreună cu Liliana Burlacu și cu Doru George Burlacu au selectat un număr de articole semnate de scriitori sau de oameni de presă, pe care le-au publicat într-un volum masiv sub titlul Politică și cultură*.

          În Prefața volumului, Politica de persoane, Aurel Sasu subliniază faptul că „luptele politice, cu toată atmosfera lor tulbure, (...) cu toată ura oarbă, violența trivială (...) nici n-au început, nici nu s-au încheiat cu o zi anume. (...) Murdăria lor, a acestor lupte, (...) a existat dintotdeauna și, probabil, va supraviețui”. Dar, în opinia autorului, „sfârșitul războiului mondial și regimul totalitar, instalat după 1944, au exacerbat comportamente și obiceiuri deja existente, pe care noua structură de putere le-a valorificat pe fondul unor tensiuni favorabile exploziunii instinctelor punitive, dezechilibrate și cinic-morale. A fost decisiv, în această burtală deschidere spre anormal, lungul exercițiu al complicităților individuale, al înregimentării lipsite de suportul marilor idei și limbajul vitriolant, ucigător de conștiințe, pus, nu de puține ori, în serviciul asasinatului moral.

          Organizate pe capitole, articolele selectate dau antologiei o structură care reflectă complexitatea și varietatea legăturilor dintre politic și cultură.

          În primul capitol, Literatura și politica, autorii au selectat mai multe articole semnate de scriitori cunoscuți, publicate anterior perioadei la care se oprește analiza, cea imediat postbelică, cuprinsă între anii 1944-1955, una dintre cele mai tulburi din istoria literară.

          Primul articol îi aparține cunoscutului om politic I. G. Dunca, intitulat Arta și politica, publicat în revista „Viața literară” (nr. 4, ian. 1906), în care notează că, la fel ca „toate manifestațiunile vieții, politica trebuie să cuprindă și ea, într-însa, măcar o licărire de artă”. După multe alte reflexii privitoare la legăturile dintre politică și artă, în finalul articolului I. G. Dunca spune: „Când aceasta e evoluțiunea cugetării omenești, cum poți să mai desparți arta și politica, care și în vremuri mai pribege au înaintat strâns unite spre folosul lor și spre fericirea omenirii?”.

          Interesantă este corespondența dintre Al. Vlahuță și I. L Caragiale. Dorind să aibă un dialog pe teme literare, Vlahuță îi scrie prietenului său: „Dragă Caragiale, o întrebare pe care mi-am pus-o de multe ori și în jurul căreia mi-ar plăcea să stăm amândoi de vorbă (...) Poate un artist, un literat bunăoară, să se coboare în arena luptelor politice – fără niciun fel de neajuns pentru seninătatea lui, pentru mândria lui, pentru arta lui?”. Replica cunoscutului dramaturg vine să îl lămurească asupra rostului implicării oamenilor de cultură în viața politică: „Frate Vlahuță, în vremea asta așa de tulbure, de acră și lipsită de orice credință, rostul literaților ar fi, cred eu, s-o limpezească și să-i inspire un pic de credință”.

          În acest capitol sunt inserate articole semnate de Constanța Hodoș (Politica și literatura), de Tudor Arghezi, care susține: „Literatura nu are a se felicita de raporturile cu politica în nicio formă și poate că e cel mai bun început”. Capitolul se încheie cu un comentariu semnat de Mihai Beniuc, publicat în „România literară” (nr. 29, 15 iulie 1976), în care se „direcționează” linia pe care trebuie să o urmeze creația literară: „Transformarea cu adevărat din plin într-un proces de masă a culturalizării și educației în coordonatele materialismului dialectic și istoric, în conformitate cu politica internă și externă a P.C.R., aplicată condițiilor epocii contemporane și specificului țării noastre”. În accepțiunea lui Beniuc, „literatura e o problemă cetățenească, pentru cetățeni, și face parte integrantă din politica cetății”, susținând totodată că „scrisul e oglinda vieții psihosociale, surprinzând relațiile dintre oameni și problemele lor și-ale epocii”. Concluzia lui Beniuc este că un scriitor, în substanța lui ideologică și artistică, nu poate fi decât un apostol al păcii între oameni și al unei lumi mai bune. Surprinzătoare este schimbarea de optică a lui M. Beniuc față de opera unor scriitori, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Lucian Blaga, arătându-se fascinat de „frământările de conștiință”, de truda cugetului pentru a exprima binele și frumosul „de atâtea ori osândit să-și găsească drumul prin labirintul suferinței și imundiției”. Spune acestea după ce, nu cu mult timp în urmă, același Mihai Beniuc scria despre poezia lui Blaga că este ruptă de viață și de realitate.

          Scriitorii și politica este al doilea capitol al antologiei, în care sunt adunate opiniile mai multor scriitori, între care Paul Zarifopol cu articolul Politica și intelectualii, Al. Popescu-Teleaga (Intelectualii și politica), Sergiu Dan (Scriitorii și politica), C. Noica (Definiția scriitorului). Interesante sunt răspunsurile date de T. Arghezi, D. Botez, N. D. Cocea, V. Eftimiu, E. Lovinescu, I. Minulescu, Camil Petrescu, M. Sebastian, M. Sadoveanu ș.a. la întrebarea: „Artistul poate face politică sau trebuie să rămână în «turnul de fildeș»?”. Iată câteva din răspunsurile date: „Numai cuvântul e de ivoriu, turnul e, de multe ori, o cameră de oțel, un trechi de cauciuc, o umbrelă sau pălărie” (T. Arghezi); „Dacă arta nu-i numai un artificiu, ci este o transfigurare a vieții, atunci artistul trebuie să cunoască rosturile ei” (D. Botez); „artistul care se ține departe de «treburile politice» este un laș ori un învins dezamăgit (...) Pe de altă parte, artistul care «face politică» în cadrele oricărei alte ideologii și organizații decât totalitatea noancreatică, este un trădător al destinului omenesc” (Camil Petrescu); „Constrângerea politică anulează libertatea de creație. Dintr-un artist ea face un complice” (M. Sebastian).

          Merită atenție și alte titluri incluse în acest capitol, precum cele semnate de Paul Cornea (Tendința în opera de artă sau paradoxul lui Streinu), de Miron Radu Paraschivescu (Poetul în cetate), de Mihai Beniuc (Funcția socială a scriitorului), de Camil Petrescu (Condiția scriitorului: propuneri practice) etc.

          Profiluri negre este titlul celui de-al treilea capitol, sub care sunt grupate portrete și comentarii despre scriitori intrați în dizgrația noului regim instalat imediat după război. Între cei intrați în viziunea „reformatorilor” amintim pe Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Ionel teodoreanu, Al. Brătescu-Voinești, D. Murărașu, Sextil Pușcariu, Ion Petrovici.

          La doar câteva zile de la moartea marelui romancier Liviu Rebreanu (1 septembrie 1944), Miron Radu Paraschivescu, un cunoscut militant al Partidului Comunist, poet și ziarist, a publicat în ziarul „Ecoul”, din 6 septembrie a aceluiași an, articolul La moartea lui Liviu Rebreanu, un virulent și defăimător atac, acuzându-l pe romancier de colaborare cu regimul nazist, al cărui agent a devenit, de susținerea acestuia și a Gărzii de Fier, colaborare care i-ar fi adus prozatorului numeroase avantaje și prețuire din partea Germaniei. Se mai spune în articol că, datorită acestei atitudini antinaționale, Liviu Rebreanu nu s-a bucurat de onorurile cuvenite la moartea sa. Nici Academia Română, nici presa nu au consemnat cum s-ar fi cuvenit trecerea la cele veșnice a celui care a dat literaturii române romanele Ion, Pădurea spânzuraților, Ciuleandra.

          Dacă N. Iorga a fost omorât fizic de nemți, Liviu Rebreanu – spune autorul articolului – a fost omorât tot de nemți, dar moral. Este vorba de „o moarte mai grea, fiindcă nu o poate reabilita nimeni”.

          De atacuri virulente are parte și Nichifor Crainic, formulate de Mircea Damian, Marin Mihalcea, L. Medreanu, Radu Petre. În opinia lui Mircea Damian, Nichifor Crainic este „trădător și slugă a nemților și a oricui putea să-i făgăduiască un profit de orice fel”. Despre Nichifor Crainic se mai spune că „nu are nici patrie, pentru care să se jertfească și să moară, nici caracter, nici pe cineva în care să creadă, fie chiar Dumnezeu” (M. Demian).

          Pentru „slugărnicia pe care a arătat-o față de nemți și pentru actul de înaltă trădare ce l-a săvârșit față de țara lui”, Nichifor Crainic își va primi pedeapsa – consideră autorul articolului.

          În articolul Se-ngroapă o lume... sau panegiric la moartea lui Ionel Teodoreanu, Ion Caraion afirmă despre opera scriitorului vizat că nu are nimic social: „Cum ar mai fi avut timp el, Ionel Teodoreanu, convingătorul avocat, celebrul romancier (...) să se intereseze de durerile atâtor exploatați, atâtor sute de mii de oameni trimiși să moară. Gloria de care s-a bucurat a fost una efemeră. (...) Acum, nu se mai aude nimic de Ionel Teodoreanu. Și cum va trece timpul, se va auzi mai puțin”.

Al. Brătescu-Voinești este acuzat de atinsemitism, de faptul că l-a elogiat pe „Mareșal” prin conferințele sale, motive din cauza corăra  a fost exclus din Uniunea Scriitorilor și din Academia Română.

D. Murărașu este numit „agitator antisemit, patriotard și exponent al farselor interpretări ale operelor literare”. I se impută eronata interpretare a operei eminesciene, în special a corespondenței. Autorul articolului, Sergiu Filerot, consideră că, „pentru o somitate rasistă de genul lui D. Murărașu și pentru o reparație morală ce trebuie acordată memoriei eminesicene”, hotărârea de a fi exclus din Uniunea Scriitorilor este bine venită, dar i se pare că e prea puțin „pentru un profesor ce-și aflase vocația în a face propagandă rasistă și șovinistă de pe catedră”.

În capitolele următoare, grupate tematic: Propagandă și cultură, Îndrumări doctrinare, Libertatea presei, Epurația, Ziaristul – ieri și azi, O criză a culturii românești ș.a., se pot descoperi evenimente care configurează viața culturală a perioadei de după război, a primilor ani ai regimului comunist din România. În capitolul Epurația sunt cuprinse articole care relatează despre modalitatea în care s-a făcut epurarea diferitelor instituții, despre purificarea presei, despre condamnarea ziariștilor de Tribunalul Poporului, despre curățarea Societății Scriitorilor Români etc. Este redată declarația acuzatului Radu Demetrescu Gyr, care a spus că a lucrat, în 1937, la ziarul legionar „Buna Vestire”. Recunoaște că a fost membru al mișcării legionare, că a scris articolul Amurgul unei bestii, în care îl atacă pe fostul ministru V. Samandi, folosind un ton violent, dar că nu a incitat la revoltă, iar despre versurile sale spune că „sunt pur literare”, că nu incită la violență.

În întregul ei, antologia realizată de Aurel Sasu și colaboratorii săi este o lucrare de un real interes. În paginile ei descoperim viața culturală și spirituală a unei perioade istorice frământate de schimbări profunde a României postbelice. 

 

 

Daniela Sitar-Tăut în dialog cu Marian Ilea, nr. 5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

DANIELA SITAR-TĂUT

ÎN DIALOG CU MARIAN ILEA

 

„DE OBICEI CRITICII NU ÎNTREABĂ, EI ȘTIU,

MULT ÎNAINTE CA SCRIITORII SĂ-ȘI SCRIE TEXTELE,

CE AU VRUT SĂ SPUNĂ EI ÎN TEXTELE PE CARE ÎNCĂ NU LE-AU SCRIS”

 

Daniela Sitar-Tăut: Mon cher monşer, trecut-au anii, vreo zece, de când ți-am luat primul interviu. Mergeam la o conferință la Drobeta despre scriitorii transfrontalieri și aveam nevoie de niște mărturii ale unor condeieri purtați și traduși peste graniță... Aş vrea ca, după un deceniu, să închei cel de-al doilea volum de interviuri cu tine... Cât şi-n ce te-ai schimbat de-atunci?

Marian Ilea: Ușoară întrebare, în același timp, destul de grea. În primul rând, primul interviu pe care mi l-ai luat parcă s-a întâmplat ieri. Așa că, dacă mă gândesc că de ieri până azi m-oi fi schimbat, eu sper că nu. În altă ordine de idei, e o întrebare care îmi amintește de un bătrân de la mine din sat, pe care îl întrebam anual: „Ce mai faci?”.  Și cum treceau anii, mi se părea că omul îmbătrânește, dar răspunsul lui a fost simplu: „Uite, ce să fac? Tot îmbătrânesc și din toate îngăduiesc”. O întrebare pusă de mine, un răspuns dat de el… M-am gândit de-a lungul timpului dacă eu îngăduiesc ceva. Îmbătrânind, am constatat că nu îngăduiesc nimic, semn că probabil nici nu îmbătrânesc. Îmi amintesc, sigur, de acel interviu, care de fapt era un soi de sprijin sau cârjă la ceea ce tu trebuia să spui la Drobeta apropo de scriitorii transfrontalieri, cârja respectivă, probabil folosită acolo, s-a transformat mai apoi într-un interviu, adică e istoria unui interviu care nu a fost un interviu, pe care tu mi l-ai luat neluându-l. Al doilea interviu, zici tu că după zece ani, deși eu am îndoieli că au trecut zece ani de atunci, e interviu-interviu, așa că aștept întrebările.

 

Daniela Sitar-Tăut: Bântui și eu de ceva vreme prin Baia Mare, dar nu țin minte să fi văzut anunțată vreo lansare de-a ta. Ești însă frecvent prezent la Bookfest. Recentul tău volum de la Cartea Românească, Nopţile din Mittelstadt, l-ai prezentat la cafeneaua Omerta din Medio Monte-ul tău, Baia Sprie...

Marian Ilea: Că bântui tu prin Baia Mare, nu-i rău. Mulți bântuie prin acest oraș. Că mi-am lansat eu la Baia Sprie, în Medio Monte-ul meu, Nopțile din Mittelstadt, aici e o altă discuție. Nu am lansat, evident, nicio carte la Baia Sprie, de fapt am lansat o carte la rugămințile lui Radu Săplăcan la un moment dat și nu regret acea lansare, deoarece Radu îmi spunea la acea vreme: „Uite, vreau să îți lansez o carte, deoarece nu mai am decât două luni de trăit”. Atunci am organizat o lansare într-o crâșmă din Baia Sprie, nu la Omerta. Însă, să revenim la Nopțile din Mittelstadt, a fost cu totul altceva. Călin Vlasie, directorul de la Cartea Românească, urma să vină până la Satu Mare și mai dorea să treacă și pe la Cavnic, deci trecea prin Baia Sprie, având în vedere că bunica viitoarei lui neveste (6 aprilie anul curent) stă în Cavnic. În drumul lui între Satu-Mare, Baia Mare, Cavnic, evident, a trecut prin Baia Sprie. Îmi dă un telefon și îmi zice: „Ce ai zice tu dacă ți-aș aduce Nopțile din Mittelstadt gata tipărită în editură?”. Să menționăm că editura aparține Uniunii Scriitorilor. Am zis: „Ar fi frumos să aduci cartea”. L-am așteptat în cafeneaua Omerta din centrul orașului Baia Sprie, un nume excepţional. El a venit cu Bianca Vișan, acum o lună. Actualmente, Bianca este Bianca Vlasie. Au adus exemplarele de semnal. Am stat în cafenea, am luat exemplarele și am făcut câteva poze. Aici e vina facebook-ului. Punându-le pe facebook, nu eu, deoarece am oameni care se ocupă de această chestiune. Nu prea înțeleg cum comunică oamenii în această formulă, dar m-am trezit cu niște comentarii de genul  Domnule, de ce nu ne-ați anunțat și pe noi? Veneam și noi la lansare”. Repet, nu a fost vorba de nicio lansare. Să contrazici comentariile de pe facebook e obositor, așa că necontrazicându-le, în memoria activă a consumatorilor de facebook, mulți care bântuie prin Baia Mare și care sunt scriitori, critici, profesori, cum ești tu, Daniela, multora li s-a trezit sentimenul că lansarea a avut loc. Nefiind lansare, cartea a ajuns la Baia Sprie, dar lansarea, repet, nu a avut loc. Exemplarele mele de semnal, care sunt zece, pentru că așa este mai nou la edituri, altădată erau douăzeci sau treizeci, le-am folosit ca și cum aș fi fost un soi de PR al Editurii Cartea Românească. Nu puteam să le cer Biancăi și lui Călin, ca în luna de miere, să facă PR și să lanseze cartea. Bianca este redactorul-șef al Editurii Cartea Românească. Acesta e marele mister al prezenței mele la Omerta și al lansării cărții Nopțile din Mittelstadt, lansare care, evident, nu a avut loc.

 

Daniela Sitar-Tăut: Ți-am recenzat câteva cărți, dar cea mai mare bătaie de cap mi-a dat-o teatrul și în special Arca lui Giorgio. Absurdul, ridicat la exponent, dublat de un comic irezistibil... Parafrazându-mi elevii, te-ntreb: „Ce mesaj a vrut să transmită dramaturgul”?

Marian Ilea: Oh, o mare problemă asta! Întrebarea îmi amintește de o întâlnire cu un mare critic literar român, înainte de ’89, cam prin ’87-’88. Mă sună Ovidiu S. Crohmălniceanu, conducătorul Cenaclului „Junimea” din București. Tocmai citisem la „Junimea” Copacii de muștar cu comentarii interesante: Sorin Preda, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Ioana Pârvulescu și mulți alții care veneau la „Junimea”. Mă invită la el acasă. Crohmălniceanu, de obicei, nu chema acasă scriitorii de la „Junimea”, deoarece erau întâlnirile săptămânale ale cenaclului și acolo se discuta una și alta. Îmi zice: „Domnule, te rog să vii până la mine acasă”. Stătea pe lângă Ambasada Angliei. Mi-a spus locația. Nimeresc, etajul 1… Intru într-o bibliotecă de studio absolut impresionantă pentru mine la acea vârstă, eu având acasă o bibliotecă ce avea cinci-șase rafturi. A fost un prim sentiment de ,,acasă”. Copacii de muștar era textul, era pe masa lui de lucru și îmi zice: „Uite, Marian, am citit acest text foarte bine scris. Îmi place extraordinar de mult. E tensionat, are frază nervoasă, uneori propoziția se transformă într-un singur cuvânt. Spune-mi și mie ce ai vrut să spui în text. Dar mai am o rugăminte. Să nu le spui colegilor tăi scriitori că te-am chemat și te-am întrebat această chestiune. De obicei, criticii nu întreabă, ei știu mult înainte ca scriitorii să-și scrie textele ce au vrut să spună ei în textele pe care încă nu le-au scris”. Răspunsul meu a fost (iar eu sunt uimit de cât de matur eram la acea vârstă): ,,Domnule Crohmălniceanu, de câte ori ați citit-o?”. Îmi zice că de trei ori. „Înseamnă că nu ați citit-o suficient. Mai citiți-o, iar la un moment dat veți înțelege ce am vrut să spun”. E foarte dificil, aproape imposibil, și să le spui și elevilor tăi, să-l întrebi pe un scriitor ce a vrut să spună în textul lui. Revin sau, dacă vrei, continui. Tot așa într-un context, în urmă cu câțiva ani le luam un interviu lui Augustin Buzura și lui Nicolae Breban. Era, de fapt, un interviu comun. Am întrebat: „Domnilor, voi sunteți cei care ați chinuit și veți mai chinui mințile unor generații de tineri, pentru că tinerii își dau bacalaureatul din operele voastre și trebuie să vă învețe, iar dacă pică subiectul ăla au emoții, or să spună că din cauza lui Breban și a lui Buzura au picat bacalaureatul. Acum, întrebarea este următoarea: «Dacă voi ați da bacalaureatul din operele voastre, l-ați lua?»”. Răspunsul a fost de deconcentrat: „dacă ne-am pregăti, da”. Atunci, îți dau un exemplu din Nopțile din Mittelstadt, evident că tu știi cel mai bine ce ai vrut să spui. Nu e așa. Poți să iei și patru. Zici: „Domnule, dar asta am vrut să spun”. Da, dar nu e coerent. Atunci și scriitorul trebuie să se pregătească, în cazul în care își dă bacalaureatul, dacă a avut nefericirea de a scrie o carte care să ajungă materie de BAC.

 

Daniela Sitar-Tăut: Am remarcat, încă de la începuturi, atitudinea ta ireverentioasă față de muieret, corcită cu un soi de misoginism, simpatic însă. Ultima crimă de lèse-féminité e cartea Grăsanele făcând baie cu ușile deschise... Un titlu demn de site-urile pentru băieți mai mari sau mai mici. Ce-i cu astă invitație nițel cam picant voyeur-istă?

Marian Ilea: În 15 ianuarie, la Botoșani, cartea Grăsanele făcând baie cu ușile deschise  a luat premiul Editurii Cartea Românească. Era o întreagă dispută acolo. Erau ,,Zilele Eminescu”. Apropo de misoginismul lui Marian Ilea, nici măcar nu s-a mai discutat de miso-ginismul din cartea Grăsanele făcând baie cu ușile deschise. Aici, răspunsul e foarte simplu: când pe un om brunet îl acuzi că e blond, el nu poate să îți spună că nu e blond. Acuzele acestea de misoginism, de fapt, în literatura română sunt fugile de răspundere sau demonstrează faptul că nu ai citit cartea, dar vrei să te agăți de un titlu ca să caracterizezi un individ. Nu că nu aș fi misogin. Poate oi fi fiind. Problema e dacă lumea din Medio-Monte, dacă personajele feminine din Medio-Monte sunt tratate cu o doză neironică de misoginism de către scriitorul care e, să zicem, misogin. Dacă eu sunt misogin, Bukowski cum e? Sigur, cea mai bună prietenă de suferință la Botoșani a fost Medeea Iancu. Dar știi foarte bine câte acuze mediatice s-au repezit înspre ea, că e feministă. Astfel, la masă, dincolo de toate lălăielile mass-mediei în ceea ce privește feminismul Medeei Iancu, stăteau un misogin și o feministă. Ce-a ieșit din statul acesta la discuții, nu comentez, ca să nu fiu acuzat din nou de misoginism.

 

Daniela Sitar-Tăut:  Fauna literară de pe la noi (c’est à dire MM, mai mult sau mai puţin istoric) te place, dar mai mult ne-place. Unul din capetele de acuzare e faptul că ai rămas la USR București, filiala proză...

Marian Ilea: Faptul că mă place Fauna nu mi se pare un lucru grav, mi-ar plăcea să mă placă și Flora peisajului prozastic maramureșan. Că nu mă place, pentru că am rămas la filiala proză a Uniunii Scriitorilor București e un fals odios, ca să nu zic falși, cum spunea Nicolae Ceaușescu atunci când voiau să-l împuște și, de fapt, l-au și împușcat. Eu sunt membru al Uniunii Scriitorilor înainte de a fi aflat că sunt membru. Nu există o cerere pe care să o fi făcut la Uniunea Scriitorilor în care să solicit statutul de membru USR. După ce am luat premiul de proză al Salonului Național de Carte în 1991 cu Desiștea și imediat ce Laurențiu Ulici a ajuns președinte al Uniunii Scriitorilor, am apărut și eu ca membru, având în vedere foarte bunele mele relații cu marele critic literar român. La un moment dat, l-am întrebat pe Laurențiu Ulici ce e cu Uniunea, cine intră în Uniune, de ce intră cineva, căci în condițiile date s-ar putea ca eu să nu mai vreau să fac cerere să intru în Uniunea Scriitorilor. El mi-a zis că sunt de mulți ani în Uniunea Scriitorilor, iar eu am zis că nu sunt, la care îmi zice că m-a trecut și că sunt acolo. În 1997, când am luat premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, m-am întâlnit cu Iosif Naghiu, președintele secției dramaturgie a filialei USR București și am stat la o poveste la cârciuma Uniunii și Naghiu, fiind un om care știa să coordoneze secția de dramaturgie, m-a rugat să trec la dramaturgie. Eu am zis că scriu teatru ca hobby. El a zis că nu e nicio problemă. M-am dus cu el la Romulus Vulpescu în birou și am spus că voi face o cerere să trec la dramaturgie. Vulpescu s-a uitat pe catastifurile lui și a zis: „Foarte  interesant! Tu ești membru al Uniunii Scriitorilor, fără filială, fără secție. Tu ești singurul membru al Uniunii Scriitorilor”. Am făcut cererea cu Naghiu. Am intrat la dramaturgie, la secția de dramaturgie a filialei din București și la dramaturgie am rămas. Niciodată nu am fost la filiala proză București a Uniunii Scriitorilor, așa că cei care nu mă plac pentru că sunt la filiala de proză, să nu mă placă în continuare, deoarece nu am fost niciodată la filiala respectivă. Tema e falsă.

         

Daniela Sitar-Tăut:  Iar mă pui, pe bună dreptate, la colț. Dar stau liniștită, că și ăst interviu va isca niscaiva rumoare. Hai să te mai mitraliez puțin! Ceea ce mă deranjează, când îți citesc cărțile, care îmi plac, căci altfel n-aș putea scrie despre ele, sunt numele. De oameni sau de locuri. Imposibil de reținut. Așa că trebuie să fac scheme, ca pe vremuri la cursuri. Ce-i cu monstruozitățile astea onomastice? Nu poți boteza și tu mai puțin mitteleuropean personajele?

Marian Ilea: E o problemă și aici. Eu scriu despre o lume mitteleuropeană de treizeci de ani. Mulți dintre cei care mă citesc consider că onomastica folosită e ca un poem alambicat și nu-i deranjează deloc. Așa că sunt de acord cu felul în care criticul Mircea Muthu analizează chiar onomastica din Medio-Monte într-o carte apărută luna trecută, care se numește Repere culturale transilvane, așa că te îndrum să-l citești pe Mircea Muthu și acolo vei găsi răspunsul. Ca să completez, să nu las în aer întrebarea aceasta, nu fac decât să îmi găsesc numele despre care scriu în lumea din Medio-Monte în care trăiesc. Așa că domnului Mittenberg nu o să îi spun niciodată Popescu.

 

Daniela Sitar-Tăut:  Chiar am să mă reperez… Domnul Mircea Muthu a fost profesorul meu preferat în facultate, deşi nici azi nu cred că ştiu să merg pe „inima drumului”… Nu ai complexe provinciale, ba din contră. Anii petrecuți în București ți-au facilitat contactul și amiciția cu scriitori bine cotați la bursa valorilor contemporane. Spune-mi o poveste cu unul dintre aceștia.

Marian Ilea: Niciodată nu am fost prieten cu scriitori bine cotați. Am fost prieten și sunt cu colegii mei de generație, care nu erau bine cotați când ne-am împrietenit. Bine cotați erau atunci ’60-’70-iștii, cu care nu eram prieten. Prietenii mei au ajuns în timp bine cotați în literatură. Să îți spun o poveste pe care nu am mai spus-o, ca să îmbunătățim puțin acest interviu, căci oricum vrei să închei o carte cu el. Un foarte bun prieten de-al meu, foarte bine cotat din punct de vedere literar, m-a sunat odată la telefon și mi-a spus un lucru interesant, pe care o să ți-l relatez la sfârșitul răspunsului la această întrebare. Misogin fiind sau nemisogin, o scriitoare româncă (lucrurile acestea nu s-au întâmplat foarte de mult), cunoscându-mă la Iași, a făcut o pasiune pentru Marian Ilea. Și m-am trezit cu telefoane, sms-uri pasionante la lecturi. Pasiunea aceasta a rămas la stadiul acelor sms-uri, scriitoarea îndrăgostindu-se de prietenul meu bine cotat în literatură. Ce i-o fi spus ăluia, habar nu am. Oricum, telefonul lui suna cam așa: „Uite, eu sunt prieten cu fosta ta prietenă pe care o să o iau de nevastă, dar să știi că nu mă supăr că ea a fost cu tine”. Repet că nu se întâmplase nimic. Nu am făcut nimic. Nu am replicat și am lăsat lucrurile cum le-o fi descris scriitoarea cu pricina, mai puțin bine cotată în literatura română. Danielo, ți-am satisfăcut și dorința ta de senzațional. Altă întrebare!

 

Daniela Sitar-Tăut:  Pari destul de têtu pentru a fi propriul tău stăpân. Nu te văd în postura de lider politic, ci ca pe un Machiavelli sau Richelieu, o eminenţă cenușie... Și nici funcții scriitoricești n-ai vizat... Cum de nu, mon cher?

Marian Ilea: Ei, mulți au bătut la ușa mea propunându-mi posturi de deputat și senatori în partidul lor. I-am refuzat, pentru că nu aveam timp de pierdut. E foarte greu să scrii un ciclu care nu știi când se termină, legat de Medio-Monte, Desiștea, Herina… Funcții la Uniunea Scriitorilor nu sfătuiesc pe nimeni să-și dorească, deoarece trebuie să conduci două mii patru sute de oameni care scriu și care bat la ușile tale să le dai burse de creație, care vor să plece în delegații plătite de Uniunea Scriitorilor și către finalul vieții, îți solicită pensii. Dacă nu le dai, devii dușmanul lor. Uită-te ce dezbateri sunt azi când scriitorii atacă conducerea Uniunii Scriitorilor, când unii se desprind din Uniune și încearcă să creeze uniuni mai mici. E un război mărunt care pentru scriitori pare esential, dar pentru oamenii din România nu înseamnă nimic. Richelieu… Nu ar fi rău, dar arată-mi care ar fi Ludovici. Cum n-avem așa ceva, o eminență cenușie nu și-ar justifica prezența pentru că nu ar avea pe cine să manipuleze. Astfel, acest statut ar fi inutil, nu că nu mi-ar plăcea. Altă întrebare!

 

Daniela Sitar-Tăut: Ce mai pui la cale, Marian? Mi-ai spus odată că, undeva-cândva, ai scris şi stihuri, ba chiar că ai debutat cu poezie, dacă țin bine minte. Dă-mi, te rog, o mostră lirică Marian Ilea.

Marian Ilea: Ce mai pun la cale? Probabil că o să te surprindă, dar în toamnă, undeva prin noiembrie, înainte de Bookfest, o să mai apară o carte care se numește  Zeppelinul Piticului. Dacă dorești mostre lirice, o să-l citez pe Gheorghe Mihai Bârlea, poet de-al Maramureșului, care, citind fragmente din cartea Amintiri din casa scării, mă suna entuziast și uimit de cum de-mi reușesc atâtea poeme în proză într-o carte de proză. Te sfătuiesc să foietezi Amintiri din casa scării și să alegi ce „vers” dorești tu din lirica prozastică a lui Marian Ilea. Pe de altă parte, e drept că în 1991-1992 i-am dat lui Laurențiu Ulici un poem lung cât o zi de plug și, bănuiesc, cu fina lui ironie, m-a debutat și în poezie, dar am rămas cu debutul. E bine să greșești o dată, dar nu să-ți perpetuezi greșelile. Așa că poeții pot fi liniștiți, nu mai scriu poezie.

Poeme de Marcel Mureșeanu, nr. 5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

 

Marcel MUREȘEANU

ALBE

Ce este barza?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât pasărea

cu picioare subţiri

care le duce pe înţeleptele broaşte

să le vorbească puilor săi

despre deşertăciunea

de-a se ascunde de moarte.

 

*

Ce este legea?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât mumia

fărădelegii.

 

*

Ce este Parisul?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât locul pierzaniei,

în subteranele sale

întunericul-cap de mort

silueşte îngeri şi fecioare,

aici a murit Luky,

gladiatoarea crinilor.

 

*

Ce este visul?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât capcana

în care momeala

eşti tu!

 

*

Ce este poezia?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât paraşuta

care se deschide

doar când

nu coboară nimeni

cu ea.

 

*

Ce este trupul?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât o invenţie târzie

a lui Dumnezeu,

partea văzută

a chinului.

 

*

Ce este Universul?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât Dumnezeu

în mărime naturală.

 

*

Ce este deşertăciunea?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât neantul

fără umbra sa!

 

*

Ce este plânsul?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât lacrima lucrurilor

nefăcute de mâna omului

şi încă dinaintea naşterii noastre

ascunse în noi.

 

*

Ce este Cutia Pandorei?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât cea mai de temut

antificţiune,

cea mai înşelătoare

hecatombă,

ea este numele dintâi

al Internetului

şi avatarul lui

primordial.

 

*

Ce este Luna?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât îndepărtatul

tărâm pe care se joacă

sufletele copiilor

morţi nebotezaţi.

 

*

Ce este sunetul?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât vitraliul

sfâşiat de lumină

din Templul Tăcerii!

 

*

Ce este rânduneaua?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât o pasăre albă cândva

care acum, pentru

sufletul nostru pierdut,

poartă doliu cu roşie

margine.

 

*

Ce este moartea?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât Robotul lui Dumnezeu

care a învăţat

să facă singur

şi fără milă

dreptate.

 

*

Ce este codobatora?

mă întrebi.

Nimic altceva,

nimic altceva

decât metronomul

zilei de vară

după care peştii strălucitori

şi eterni, prin lentila apei

auzindu-l,

îşi încep mutul cântec.

 

 

 

Ochiul întors al lui Pârja (Mihaela Bude), nr. 5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

 

Mihaela BUDE 

OCHIUL  ÎNTORS AL LUI PÂRJA

 

          Meditații asupra condiţiei umane, poeziile domnului Pârja din volumul Lacrima Sfinxului sunt străbătute de un fior melancolic datorat ideii trecerii:
Doamne, cine ne va spune  / Despre drumul nost prin lume / Cu ce suflet mai plutim / Între ochi şi ţintirim”. Frunza, care este și titlul poeziei căreia îi aparțin versurile de mai sus, este un simbol vegetal, al  vremelniciei existenței. Trecut demult de mijlocul vieţii, poetul trăiește nostalgia omului care şi-a băut deja paharul dat, aflându-se în etapa întrebărilor ontologice: „Cum să m-avânt din nou în larg / Când marea s-a făcut ocean” (Paharul scump), așteptând o nouă întrupare sau un semn divin: „Poate primim un sfat subtil / De cântă mierla în april (Mierla în april) sau căutând eliberarea cu ajutorul unor personaje mitologice, precum Ulise: „Poate va veni Ulise / Cel încercat de multe valuri / Să ne salveze de la vise / De la râvnite idealuri” și precum argonauții: „De vor veni argonauții / Ei ceară Sfinxului soluții”, deoarece aceștia încă mai sunt legați de ritmul interior al vieții: „Argonauții mai ascultă / Vocea pământului din ei (Argonauții), deși existența lor pământească s-a încheiat demult. Poetul află însă salvarea de efemeritate a omului prin aspirația spirituală. Simbol al încercării depășirii condiției umane, analog miticului Sisif, tragicul „Om cu turnul lui în spate concurează cu muntele, care semnifică, prin piatră, dăinuirea: „Cine-i mai mare să ne spui / Un munte ori un om șes”. Dar, având aceeași origine divină și aceeași năzuință spre înălțimi, muntele prin altitudinea sa, omul prin creație continuă, rămâne incertitudinea: „Cine-i mai mare nu se știe / Nici muntele, nici omul bun(Privirea Sfinxului). Printre mărturiile creației umane, Sfinxul reprezintă o oprire exemplară în curgerea timpului: „De plânge piatra ta de zeu / Vin ploi mănoase în pustie / Clepsidra cu nisipul greu / Oprește noua veșnicie (Lacrima Sfinxului). Prin creație, clipa devine eternă, iar lacrima, simbol al suferinței, al sacrificiului necesar pentru desăvârșirea creației, readuce în timpul istoric: „Într-un târziu se mișcă piatra / O lacrimă se scurge lin / Și iar pornește idolatra / Clepsidră. Nu-i pustiu (Lacrima Sfinxului). Prin modul său de imaginare, Sfinxul este arhetipul dualității omenești, jumătatea de jos reprezentare zoomorfă, este simbol al laturii instinctuale din om, iar partea de sus reprezentare umană, uneori feminină, semnifică profunzimile psihice. Sfinxul păzește trecerea la un alt nivel spiritual, trece doar cel care știe răspunsul la întrebările (ghicitorile) puse de acesta. De fapt, poetul nici nu vorbește de învingători, ci de învinși; învinsul este partea umană din noi, la care trebuie să renunțăm: „De s-a văzut antic cu
Sfinxul / Cel care pune întrebări / Din doi doar unul e învinsul
(Privirea Sfinxului). Sfinxul, prin piatră, semnifică durabilitatea, trăinicia, iar lacrima, simbol al renașterii spirituale, reface legătura cu lumea sensibilă; prin lacrimă omul se reîntoarce la esența sa, sufletească, creatorul înălțându-se astfel, în ciuda greutăților: „Omul cu turnul lui în spate / Tot îl vedeam urcând spre nori (Privirea Sfinxului). Din păcate, trecerea nu este posibilă pentru toți, fie că unii nu o doresc: „Nu cerem Sfinxului soluții (Argonauții), fie că nu reușesc: „Îmbătrânesc în întrebări / Răspunsul mare întârzie (Lacrima Sfinxului).

Poetul trăiește o înțelegere și o acceptare profunde ale destinului uman, dobândind  conștientizare deplină a sensului vieții. Aceasta se leagă de creație,  urma sublimă și salvatoare. Mărturii ale trecerii omului sunt și cărțile, prin valoarea ideilor și a trăirilor, percepute ca o modalitate de exprimare a divinului în lume, precum în poezia Un alt chip: Apoi, tu, truditor de geniu / Nu te opri la  un mileniu / Ci te desprinde de sistem / Și scrie cartea ta mereu / Cu degetul lui Dumnezeu”.

Tot legată de tema creației este fascinația poetului pentru începuturi, pentru propria naștere sau pentru nașterea lumii. Numirea echivalează cu începutul, fiecare om primește la naștere un nume, semn al trecerii sale prin lume. Numele, conform unor concepții mai vechi, populare, sunt motivate, fiind legate de destinul individului; astfel, numele poetului vine din regionalismul „perjă”, adică prună, prin regresie de la cuvântul „perjar”, producător de prune. Prunul, un simbol al primăverii, semnifică reînnoirea. Această denotație a  numelui este și mai grăitoare, având în vedere  răsărirea poetului în  lume,  în anotimpul învierii naturii, în  luna aprilie. Poetul încearcă însă propria justificare a numelui, pornind de la sonoritatea lui: „Doar literele grele sunt legate / De o vocală minoră” și cu scopul de a se elibera de tot ce îl leagă de condiția umană: „Așa mi-am limpezit numele / Să nu fiu dator mormântului / Cu lămuriri”. Făcând o retrospectivă a propriei vieți, poetul se obiectivează și își imaginează un proces al existenței sale, prin simbolistica creștină a Judecății de Apoi, trăind sentimentul pierderii irecuperabile: Nu am știut să râdem la timp / Nici să folosim lumina interioară”. Poezia Un muzeu fără vizitatori este un dezlegământ de viață: „Sunt soldatul rămas / La vatră. Definitiv”. Poetul reflectează nu doar la propriul destin, ci și la al lumii, încercând să surprindă momentul zero, al începuturilor sau al morții. Îşi imaginează o renaştere  a lumii, pornind de la viziunea creștină, după o apocalipsă: „stelele cădea-vor jos”, într-un timp fast: „S-a coborî o vreme dulce / Precum trecutul majestos / Oprindu-se la o răscruce / Întorsul lumilor pe dos (O vreme dulce). Imaginea nașterii sfinte este văzută ca o înviere, ca o renaștere: „Domnul Iisus învie în cuvânt”(Icoană în iarbă). Explorează o zonă a nepătrunsului, de unde răzbate doar sunetul primordial, strigătul ca punte între lumi: „Constat că strigătul în lume / Ca învierea din tăciune” (Dincolo de lume). Atât nașterea, cât și moartea sunt taine de nepătruns, inaccesibile omului obișnuit, doar poetul, ca un medium, fie primește câteva semne ale lumii de dincolo: „Dar nimănui nu spun / Când am auzit pentru întâia oară / Cântecul morții (Secret), fie le caută, de exemplu, prin această imagine aparent ludică: „Să te ridic de subțiori / Să vezi ce-i dincolo de ușă (Cu turnul în spate). Însă moartea este privită dintr-o perspectivă poetizată, ea este „clopotul etern de iarbă / Ce bate-n poarta tuturor” sau „E cartea cu foi veline / Tradusă-n limbile străine (Un munte). Deși un teritoriu necunoscut, spre care se îndreaptă în mod cert (Încep să număr sever pașii / Care mă duc spre nu știu cine”), atitudinea asupra propriei morți, așteptate și acceptate ca pe ceva iminent și firesc, corespunde cu cea populară: „Mai am de amânat un an / Să mă-ntâlnesc cu așteptarea” (Aici, în piatră). Meditează și asupra morții lumilor, lumea zeilor, care sunt De somnul gloriei răpuși”, singura relicvă rămasă  este Sfinxul, o creație impunătoare a acestei lumi demult apuse.

Universul liric al lui Pârja din acest volum  este fundamentat, pe de o parte, pe lumea reală, a Deseștiului natal, din care se evidențiază câteva figuri umane (mama, tata, oameni din sat: Axenia, profesorul de istorie). Un Amurg de iarnă este un prilej de evocare a figurii paterne și a morții acestuia privite firesc, simplu: Apoi ai plecat pe sub streașina serii / Într-un car înstruțat cu iederă”. Aduce un elogiu ființei care l-a plămădit în trup și pe care o interiorizează profund: „O duc cu mine pururea / Și dincolo ce va să vină (Mamei). Din lumea copilăriei, marcând un moment al trezirii conștiinței: „Atunci mi s-a dilatat lumea” și al maturizării precoce: „Atunci am devenit pentru prima oară foarte bătrân”, vine figura dramatică a Axeniei, de descendență boierească, deportată în Bărăgan și reîntoarsă în sat. Surprinde în cuvinte foarte simple, și tocmai de aceea emoționante, drama acesteia: „Se povestea despre frumusețea femeii / Despre o iubire egală cu moartea”. Pe de altă parte, în acest volum, universul poetului este constituit de lumea ficțională, care își trage seva din arhetipurile și personajele mitologice (Sisif, Sfinxul, Argonauții etc) și din poveștile și simbolurile religioase creștine (Iov, Christos, Ierusalim, Judecata de Apoi, Apocalipsa etc), care l-au impresionat în copilărie: „Plângeam la mijloc de poveste / De sângele prelins pe Cruce”, dar care au rămas doar plăsmuiri: „Ce-a mai rămas din cupa rară / Doar visul sângelui curat / Și ochii limpezi de fecioară / Și raiul fără de păcat”. Divinitatea nu este percepută din perspectivă creștină, ci populară: „Nu era totuşi un bătrân / Cum ne spunea o cugetare”, o viziune panteistă, fiind întruchipată în natură, o prezență ubicuă: „lumina dintr-o mare, un câmp de fân / Uscat de marele Lui soare, un munte de lumine”, aducând armonie: „O, ce odihnă peste mine(Bătaia în uşă). Din cărțile pe care le-a descoperit întâmplător, tot în copilărie, a asimilat universul mitologic (Sisif, Ulise, Sfinxul, argonauții, zeii etc). Asistăm la o nuntă antică, într-un timp apolinic în Lumina din aureole: „Ne-am adunat sub sfintele cupole / Să ardem bucuria fără sațiu / Lucind lumina din aureole / Sporită de Ioana și Horațiu”. Toate aceste lumi, deși fizic au dispărut, precum în Somnul gloriei, unde zeii sunt „De somnul gloriei răpuși”, trăiesc în cărți sau întemeiază alte lumi. Moartea lumilor este necesară pentru nașterea altora, totul fiind de fapt o renaștere continuă: „Renasc în marea idolatră”.

Semnificativ este modul privirii. Ochiul îndreptat spre exterior observă minunile lumii. Poveștile biblice, creștine i-au hrănit copilăria, dar această privire este cea a naivității: „Credeam că lumea asta este / O scară care-n ceruri duce”. Privirea matură are o altă perspectivă, a rămas doar povestea, poetul s-a depărtat de acea lume: „Ce-a mai rămas din cupa rară / Doar visul sângelui curat / Și ochii limpezi de Fecioară / Și raiul fără de păcat”, mitul creștin luminând într-adevăr noua înțelegere: „Apoi minunea / din ieslea cu mărețul fiu / Îmi arăta unde-i genunea / Și unde-i locul meu târziu”. Ochiul său, întors spre interior, privește în mod diferit acea lume îndepărtată, care l-a întemeiat. Propria ieșire în lume înseamnă confuzia rostului său și a rostului lumii: „Abia născut din tine mamă / Mă lași pierdut în depărtări?(Ochiul). O altfel de privire apare în poezia Trecut, exterioară lui, șireată: „ochiul viclean este cătarea / Prin care vrei să o împuști”. Ochiul stă la pândă,  în încercarea de a opri timpul. În poezia Orbul percepția lumii se petrece într-un mod fraudulos, orbul care citește în palmă fiind simbolul inconștienței umane, a omului comun, care însă așteaptă izbăvirea, mântuirea printr-o altă lume: „Vederea, cosmică clipită / Așteaptă lumea altui cer”. Nu doar poetul privește, ci și creația, de exemplu în Privirea Sfinxului: Mai grea ca pietrele de moară / Este privirea Sfinxului”. Este însă privirea spre veșnicie, învingerea timpului și a condiției umane.

Pe urmă, regăsim în  acest volum motivul prieteniei și  întâlnirea cu prietenii poeți, memorabilă, este pusă sub semnul unui timp al repetabilității, al  înnoirii continue:  La Ocoliș printre oglinzi și ciuturi / Doamne, desenăm mereu începuturi”. Trăind la un alt nivel ontologic, poeții sunt omologi ai divinității: „Cuvântul și îngerul au venit pieziș / Într-o seară cerească la Ocoliș / Ca o sirenă ieșită din spume / Ne-au întrupat un alt fel de lume”. Ei sunt, la rândul lor, prin cuvânt, niște creatori care se împărtășesc cu har divin: „Grația ierbii în ziua de vară / Toarnă secrete în călimară / Cerul trimite miracole simple” (Cuvântul și îngerul). Dacă Deseștiul natal este spațiul matricial, Ocoliș, Coruieni (Coroieni) devin toposuri cvasimitice, de întemeiere și înălțare spirituală: „Era o noapte albă cu flamură de vremi / Când din frânturi de stele zideam un Coruieni (Elogiu nopții albe); Pictori semeți și poeți de onoare / Înalță spre cer rugăciuni de iertare”; „La Ocoliș printre oglinzi și ciuturi / Doamne, desenăm mereu începuturi” (Cuvântul și îngerul).

Întreg acest univers liric oglindește un  temperament calibrat, atât orientat spre interior, în profunzime, cât și unul expansiv, care dăruiește din preaplinul ființei sale tuturor.

Cu toate că trăiește nostalgia trecerii din lume, poetul se simte împlinit, deoarece a fost un timp fecund, viața i-a fost bogată, cu rost și verticală, trăită cu multă probitate: „În timpul vieții nu am dat / Nicio parolă greșită / Mi-am apărat depozitul de sentimente / Cu prețul marilor prietenii / Nu am căzut în genunchi / În fața unor cruci strâmbe / Ori în altarul unor biserici furate / Am rostit rugăciuni pentru sinceritate (Un muzeu fără vizitatori).

După ce ne devoalează lumile sale, folosind codul mitologic sau religios creștin, poetul atinge substratul cel mai profund al ființei: „Ultima haină / Cea dinspre suflet, din pustie / Din borangicul zeilor țesută”, iar Pe umeri port eșarfa tutelară / Cuvântul ce-l descântă luna(Noiembrie, spre seară). Acest cuvânt este cel al poeziei, luna fiind astrul tutelar al reveriei poetice. Poetul devine un mesager al divinității, al zeilor, construit din aceeași esență nemuritoare, pentru că și el întemeiază lumi, lirice. Totuși, nu întotdeauna acest cuvântător divin este în stare de grație, uneori își mai atinge și umbra sau partea întunecată: „Simt întunericul cum mă înțeapă / Ca o unghie neagră (Unghia neagră) sau uneori se dedublează, trăiește mai acut alienarea, înstrăinarea de sine: „Alt om mă văd / Când în odaie intră umbra (...) Un alt om devin /  Încep să pipăi depărtarea (Migrena din oglindă). Însă depărtarea de spațiul familiar, prin trecerea anilor, îl face să se apropie din nou de sine, prin poezie, ca în mitul creației lumii: „Așa mi se adeverește / Că inima se întoarce acasă / Literele s-au răzvrătit șase zile / În ziua a șaptea a venit / Odihna Poemului” (Depărtarea și frunza de nuc). Poetul, ajuns la vârsta împlinirilor, își admiră opera precum Dumnezeu care a creat lumea în șase zile, iar în a șaptea zi se odihnește.  Frunza de nuc este simbol al apropierii, al revenirii acasă, al regăsirii. Un alt simbol al spațiului apropiat de suflet, stejarul, ridicându-se din centrul Deseștiului natal, ca un axis mundi, paznicul și martorul existenței sale, este corespondentul, geamănul vegetal  al poetului, prin care trăiește, la ceas aniversar, la o sfidătoare numărătoare a anilor, setea după o altă condiție: „Mă fac amurg și lacom cer / o nouă ordine a lumii / Strig: Mai naște-mă, mamă, încă o dată / Prima viață nu a fost cea mai potrivită / Pentru trupul meu trecător (Stejarul și sfidarea aritmeticii).

  Pe lângă simbolurile vegetale: frunza de nuc, creanga de alun, stejarul, în poezia Privirea Sfinxului, sicomorul, arbore sacru în Egipt, semnifică eliberarea de orice interes pământesc, detașare. Poetul într-adevăr așteaptă cu seninătate petrecerea sa din lume. Atitudinea sa, matură și conștientă, este de acceptare a destinului, cu începutul și sfârșitul lui. În acest sens, Cuvânt firesc exprimă simplu și concis adevărul propriu, creația orfică: „Strig nașterea mea / Peste lume. / Nu să se știe / Ci să cadă în uitare”. Odată ce destinul i s-a împlinit, destin alcătuit dintr-o succesiune de momente revelatoare la răscrucile vieții, poetul ne dezvăluie modul descoperirii lumii, la începuturile sale, cu ochii mari deschiși, cu uimirea și curiozitatea copilului, prin entuziasmul tinereții, la maturitate, cu înțelepciune și detașare, căutând, încă totuși prea devreme, ca și rapsodul popular din care își trage sevele, „o cărare neumblată / Unde crește frunza lată / Într-o zariște augustă / Unde bate frunza-ngustă” (Frunza). De fapt, frunza capătă  alt sens, nu este simbol al efemerității existenței, ci al eternității, deci, salvarea mult căutată, prin armonizare cu ritmul de respirație al universului. „Omul cu turnul lui în spate, eliberându-se de povara acumulată de-a lungul anilor, se metamorfozează într-o altă condiție, superioară, devenind „Vulturul Nordului”, care nu mai urcă din greu, ci zboară spre înălțimile spirituale. Aceste avataruri lirice autentifică destinul poetului, acela de înnoire continuă, validând atât semnificația numelui, cât și semnificația momentului nașterii și răspunzând la marea întrebare existențială: Cum să m-avânt din nou în larg. Prin Poezie. Poezia este și darea lui de seamă  în fața Marelui Creator.

 

 

 

Poveste contemporană cu Zmeu și Cosânzeană, nr.5(180), mai 2018
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Marian ILEA 

POVESTE CONTEMPORANĂ

CU ZMEU ŞI COSÂNZEANĂ

 

A fost odată ca niciodată, mai precis în anii optzeci ai secolului douăzeci, o fetiţă şi sora ei. În anul o mie nouăsute optzeci şi opt, Eniko împlinise opt ani. Sora ei, Marika, doar şase. Eniko şi Marika locuiau în Baia-Sprie, într-o căsuţă parohială de pe strada Dealului Minei. Tatăl lor, preotul reformat Iancsi Belenyesi, le ducea în fiecare dimineaţă de duminică la slujba religioasă. Eniko cânta la orga bisericii. Îi plăceau sunetele ample care ieşeau prin ţevile orgii. Nu putea ajunge la clapele de jos dacă se aşeza pe băncuţă. Eniko cânta la orgă stând în picioare. Marika era în banca lungă din faţă, aproape de altarul unde oficia slujba duminicală tatăl ei. Marika se ruga Bunului Dumnezeu să-i dea noroc în viaţă. Un bărbat bun şi frumos şi două fetiţe pe care să le boteze: Marika şi Eniko.

Casa parohială era lângă fostele bazine ale făbricuţei de vopsea. Nămolul din ele era gălbui cu verde. Aşa venea în bazine prin conducte de la mină. Pe sub oraş era plin de galerii în care săpau minerii căutând aur. Găseau nămol din care se făcea vopsea. Marika auzise de la tatăl ei, Iancsi Belenyesi, că aurul se prelucra în altă parte. Casa parohială se nimerise lângă bazinele cu nămol din care se făcea vopsea. Eniko şi Marika treceau pe lângă ele cu spaimă. Se gândeau c-ar putea aluneca şi s-ar îneca în nămol. Asta ar fi cea mai urâtă moarte, care le speria uneori şi-n somn. Aşa au făcut cunoştinţă cu moartea. Şi nu le-a plăcut. Mamă nu aveau. Iancsi Belenyesi era văduv. De când se născuse Marika. Eniko avea doi ani şi nu-şi amintea. Pe mama Evelyn fetiţele o cunoşteau din fotografii. Era cu Iancsi Belenyesi, pe care-l ţinea drăgăstos de mână şi cu mâna liberă o strângea în braţe pe Eniko. Poze cu mama Evelyn şi cu Marika nu aveau. Asta le întrista pe cele două fetiţe. Uneori Marika se ascundea în camera de dormit şi plângea în hohote. Acolo erau patul de jos şi patul de sus. Patul de jos se numea Marika, patul de sus Eniko. Mirosea a lemn de brad lăcuit. Eniko îşi lipea nările de lemn şi trăgea aer în piept. Din patul de sus, numit Eniko, Eniko vedea oraşul de jos cu biserica protestantă de lângă marea biserică Romano-Catolică. Când dormea cu capul întors către fereastră şi dimineaţa era senină, Eniko deschidea ochii în strălucirea unor raze de aur ce veneau la fereastră dinspre cele două cruci învelite în foiţă de aur ale turnurilor bisericii Romano-Catolice. Eniko se simţea prinţesa Eniko trezită de dimineaţă într-o baie călduţă de raze din aur. Eniko se simţea fericită. Privea de sus patul lui Marika. Sora ei dormea dusă. Nu se bucura de baia luminoasă a prinţesei Eniko. Brusc, Eniko devenea tristă, gânditoare. Îi era milă de Marika. Nu mişca, nu se foia în pat ca să n-o trezească. „Măcar să doarmă, dacă nu se poate bucura de bogăţia asta”, îşi spunea prinţesa Eniko Belenyesi.

Spre deosebire de sora ei Eniko, prinţesa care era fericită şi veselă în camera aia cu cele două paturi, care avea doisprezece metri pătraţi, Marika se simţea prizonieră. În fiecare duminică se ruga la biserica tatălui ei să se întâmple ceva şi să trăiască într-o casă cu camere mari, cât mai departe de bazinele făbricuţei de vopsea din Baia-Sprie. Marika vedea la fereastră gratii din fier gros. Deşi nu erau, Marika le vedea. Marika aflase de la tatăl ei că temniţele aveau gratii la ferestre. Îl întrebase când ieşeau de la biserică, într-o duminică, şi preotul reformat îi explicase fără să bănuiască la ce se gândea Marika. În fiecare zi, sora lui Eniko rămânea singură în camera cu paturile suprapuse şi zicea încet: „Nu-i temniţă care să mă înspăimânte”. Îi plăcea cuvântul „temniţă”. De câte ori se lovea la genunchi, se înţepa în murariile din pădure, o muşcau ţânţarii de la Lacul Albastru, Marika se gândea că aşa e în temniţe. Marika se întreba în astfel de momente: „Oare voi fi în stare să rezist, Tatăl Nostru a rezistat”, se încuraja Marika. Simţea că-i creşteau puterile. Ascunsese în curte, sub o piatră desprinsă cândva din stâncile de pe Dealul Minei, un ciob de sticlă albastră, luat dintr-o sticlă groasă de bere care se spărsese în cioburi mari şi mici. Lua ciobul şi zgâria cu el pământul curţii, pământul şanţului din faţa casei parohiale şi pământul din jurul bazinelor făbricuţei de vopsea. Scria în pământul ăla: „Nu-i temniţă care să mă înspăimânte”. Mai zgâria şi numele ei sub cuvintele alea: Marika Belenyesi. După ce prinţesa Eniko, sora ei, i-a spus că numele de Belenyesi nu va fi al lor pentru veşnicie, că vor lua, fiecare dintre ele, câte un bărbat şi-i vor lua şi numele, c-aşa-i obiceiul locului, Marika nu mai zgâria pe pământ decât Marika.

Când verile din Baia-Sprie erau ploioase, Iancsi Belenyesi le spunea: „Fetelor, în oasele mele e plin de umezeală, aşa cum e în mina de sub deal”. Marika şi Eniko, auzind aşa ceva, se duceau în camera cu paturi suprapuse, se rugau şi cântau pentru ca oasele tatălui lor să se zvânte, să scape de umezeala care era rea. Eniko şi Marika aşteptau venirea soarelui. Când se schimba vremea, Eniko şi Marika îi trăgeau cu ochiul complice tatălui lor. Deşi nu înţelegea nimic, preotul protestant le trăgea cu ochiul celor două fetiţe ale lui. Se întrista pentru că Eniko şi Marika erau orfane de mamă. În fiecare zi i se făcea dor de Evelyn, i se umezeau ochii şi alerga la biserică să se roage. Vorbea cu Evelyn dându-i raportul: „Fetiţe plăpânde pe care nu le voi bate niciodată, Evelyn”, zicea.

În fiecare după-amiază preotul protestant cu fetele lui luau masa în salonul casei parohiale. Era o încăpere răcoroasă, cu o masă lungă. În fruntea mesei se aşeza
Iancsi Belenyesi, de o parte şi de alta avându-le pe Eniko la dreapta sa şi pe Marika la stânga.  Doamna Konicica, vecina familiei Belenyesi, servea masa. Marika şi Eniko n-o auziseră niciodată vorbind. Marika zicea: „Doamna Konicica e mută, Eniko!”. Eniko răspundea: „Tanti Konicica e doamnă educată şi tăcută, Marika”. În timpul mesei, care dura o oră şi treizeci de minute, preotul protestant Iancsi Belenyesi vorbea cu fetele lui. El cuvânta. Eniko şi Marika ascultau. Preotul protestant vorbea uneori parcă cu sine însuşi: „De ce atâta trudă, dacă ajungi la atât de puţin rezultat”, zicea căzând un minut pe gânduri. În astfel de momente, Eniko şi Marika deveneau atente, parcă în locul urechilor aveau radare. „Să nu descurajez, să nu cad în pesimism, că de se va întâmpla aşa ceva, voi predica în zadar, voi face bine celor necunoscători, sămânţa semănată nu va încolţi”, continua preotul protestant. Eniko şi Marika mâncau. Nu-l mai ascultau pe tatăl lor predicând la masă. Le era destul că-l auzeau la slujba de duminică dimineaţa. Iancsi Belenyesi predica, se oprea şi mânca, îşi continua predica. „În preoţia-mi întâmpin greutăţi, suferinţe, descurajare, dar voi munci până la moarte chiar dacă în aparenţă nu ajung la niciun rezultat”. Eniko şi Marika ciuliseră iar urechile, devenite radare la auzul cuvântului „moarte”. Tatăl lor continua neabătut cuvântarea: „Preotul protestant se simte izolat în parohia lui! Să nu se descurajeze, poate face mult, să nu creadă că e inutil, credincioşii îi vor aduce mulţumiri, căci nu ei sunt calvarul pe care-l are de îndurat preotul. Preotul protestant trebuie să fie lumina care nu pâlpâie, ci lumina aşezată în vârful Dealului Minei de unde să lumineze pe toţi cei care vin pe lume în oraşul acesta. Disperarea, moleşeala să nu ducă la paralizia puterii de muncă. Preotul protestant este făcut pentru a-i sluji pe toţi, nu să le comenteze defectele. Oricât de puternice ar fi: zelul, elocvenţa, iscusinţa, doar Dumnezeu întoarce la sine pe cine voieşte şi când voieşte. Muncesc, ori văd rezultatul, ori nu-l văd.  Nu voi putea face rugăciune ca sminteala să nu vină în lume”. Aşa se încheia de fiecare dată ora şi jumătate a după-amiezei când se lua masa în salonul parohial. Doamna Konicica asculta atentă. Uneori lăcrima, alteori se întrista. După vorbele cu sminteală se apuca de adunat masa. Marika zicea: „Cred că doamna Konicica e doar mută, nu e şi surdă, Eniko”. Eniko răspundea: „Tanti Konicica nu e surdă, e bine educată şi găteşte minunat, Marika”.

Timpul trecea. Marika împlinise treisprezece ani. Eniko avea cincisprezece ani. Era anul o mie nouă sute nouăzeci şi cinci. Se schimbase stăpânirea. La cârma bisericii romano-catolice din oraş venise preotul Pasztory. Fusese trimis de la o mănăstire de lângă Debreţin în Baia-Sprie. Preotul protestant Iancsi Belenyesi era la datorie. La şcoală Eniko mergea cu părul vopsit, cu unghiile ojate, cu buzele rujate, cu haine de domnişoară aduse de preotul Pasztory, prietenul preotului Belenyesi din Germania, de la un mall uriaş din München. Verile erau ploioase. Frigul şi bruma apăreau toamna. Apoi au venit ani de arşiţă. Preotul romano-catolic le trimitea unt făcut din lapte, nu cumpărat de la „Profi”. Învăţase la mănăstire să bată smântâna până scotea din ea untul. Îl făcea cuburi aşezate pe o farfurioară, îl punea în frigider, apoi îl trimitea prin doamna Konicica. Obiceiurile şcolii se schimbaseră. În anul o mie nouă sute nouăzeci şi şase, Eniko se lăsase prinsă, în curtea şcolii, de Ianoş, colegul ei de bancă. Au făcut sex într-un colţ umbros, ca iepurii. Aşa-i zisese Ianoş: „Eniko, iepureşte”. Venise în şcoala lor moda asta. Eniko acceptase moda. Anul acela învăţase să-şi cunoască iepurii ei, cu două picioare. Îi botezase zmei. Ea era Cosânzeana. Se lăsa atacată şi pedepsită iepureşte de Zmei. Eniko citise cartea cu Ileana Cosânzeana. După ce o terminase, se credea Ileana Cosânzeana. Se plimba ca Ileana Cosânzeana. Când luase o carte din biblioteca tatălui ei şi o citise, Eniko se crezuse Ana Karenina. Vreme de trei luni, tot în anul acela, a crezut că e Cleopatra. Marika se credea Marika, era Marika şi dorea să rămână Marika, aşa că nu citea cărţi.

Timpul trecea. După ce împlinise şaisprezece ani, Eniko a fugit de-acasă. Nu i-a păsat că lasă-n urmă pe Marika întristată şi singură, şi pe tatăl Iancsi Belenyesi, preotul protestant disperat şi apoi distrus. După doi ani de la fuga fetei lui, preotul se îmbolnăvise, se îngălbenise şi, după încă un an, era îngropat lângă nevastă-sa Evelyn. Marika rămăsese singură. S-a mutat la doamna Konicica. După trei ani s-a măritat cu un inginer de la Flotaţia Centrală. Îl chema Boniş, prietenii îi spuneau Mişu. Mişu şi Marika au primit apartament de serviciu de la Spital, cu trei camere, la bloc. Marika era fericită. Scăpase din camera cu paturi suprapuse de doisprezece metri pătraţi. Marika s-a apucat de făcut copii lui Mişu Boniş. Când a ajuns la doi băieţi şi-o fată, Marika s-a oprit. O chema Marika Boniş, aşa că i-a spus bărbatului: „Ascultă-mă, Boniş Mişu, ascultă-ţi nevasta, pe Marika Boniş, avem trei copii, gata, fiecare îşi trăieşte viaţa cum vrea din acest moment, fără să facă scandal, în tăcere, civilizat, că aşa-i tradiţia la noi, la ungurii din oraş”. Boniş Mişu s-a încruntat. A calculat avantajele şi dezavantajele tradiţiei orăşeneşti. S-a luminat la faţă, avea câteva variante care-l tentau, a chemat-o pe Marika în bucătărie şi i-a spus: „Ai dreptate, nevastă, batem palma”. Eniko plecase la Debreţin. Dorea să vadă lumea. Erau peste tot zmei. Eniko se angajase la un sex-shop. Nu era mare lucru de făcut. Clienţii intrau într-o mică încăpere, plăteau trei sute de forinţi, îşi lipeau ochiul de un soi de binoclu şi vedeau un film porno. Dacă li se trezea un chef anume, mai plăteau cinci mii de forinţi şi intrau într-o cămăruţă de doisprezece metri pătraţi, unde îi aştepta Eniko Belenyesi gata să le satisfacă toate poftele în treizeci de minute. Eniko îi numea pe cei care plăteau cinci mii de forinţi „zmei”, celorlalţi, care cheltuiau doar trei sute de forinţi,  le spunea „impotenţii dracului” sau „labagii”.

Timpul trecea. Eniko parcă se născuse în Debreţin. Îi plăcea oraşul. Se plimba prin parcuri, pe alei cu statui, intra în cafenele, mergea la sex-shop-ul unde muncea. Nu era rău. În anul două mii, Eniko împlinise douăzeci de ani. Era mulţumită cu viaţa pe care o ducea. În septembrie, doisprezece, intrase în sex-shop doctorul internist Mantovik din Baia-Sprie. Îşi trezise poftele cu trei sute de forinţi. Scosese cei cinci mii de forinţi şi-şi potolise toate poftele cu ajutorul domnişoarei Eniko Belenyesi. Aşa s-au cunoscut. Doctorul Mantovik s-a îndrăgostit nebuneşte. Pentru Eniko Belenyesi, Mantovik nu era decât un simplu zmeu. Mantovik şi Eniko s-au căsătorit în anul două mii trei în Debreţin la biserica protestantă din oraş. Eniko Mantovik, fostă Belenyesi, a revenit în Baia-Sprie, s-a mutat într-o casă mare, cu grădină, pe strada Ştrandului. Marika s-a întâlnit cu Eniko întâmplător. Marika a privit-o cu ură, Eniko a salutat-o, Marika a plecat fără să zică o vorbă.

Timpul trecea. Peter Mantovik îşi spusese, după şase luni de la căsătoria cu Eniko: „Eu, ditamai medicul internist, nepotul lui Kneipp care a avut în Baia-Sprie prăvălia Hongye, când stăpâneau ungurii oraşul, şi nu românii ca astăzi, m-am însurat cu o curvă din Debreţin şi din Baia-Sprie. Bine că Dumnezeu mi-a luminat privirea. Mantovik, Mantovik, ce-ai făcut Mantovik?”. Seara, medicul internist se întorcea acasă. Mânca. Nu se uita la Eniko. Se apuca de băut. Eniko se înfiora.

Simţea că soţul ei va trece într-o noapte la bătăi şi că Eniko, prinţesa şi Cosânzeana şi Ana Karenina, nu va putea trece cu vederea una ca asta şi va pleca, din nou, în lumea largă. Eniko Mantovik, fostă Belenyesi, stătea în fiecare noapte cu bagajele făcute.

Timpul trecea. În anul două mii cincisprezece, mai precis, în patru martie, Eniko Mantovik adormise la ceasurile douăsprezece din noapte. Într-o cameră ce da înspre grădină, doctorul internist Mantovik, soţul ei, sforăia pe o canapea. Eniko Mantovik, născută Belenyesi, ştia că visează. Îşi spunea în somn că se retrage, că îmbătrâneşte. Că nu va mai ieşi în oraşul Baia-Sprie. Avea şaizeci şi opt de ani. Locuia în aceeaşi cameră. Schimbase cinci directori. O părăsiseră în favoarea cimitirului şaisprezece colege de cameră. Era cea mai veche în ani printre locuitorii aşezământului. Ajunsese acolo din cauza unei situaţii fără ieşire. Împinsă de la spate. Nu avea venituri. Nu avea locuinţă. Fugise de la bărbatul Mantovik Peter, care devenise un zmeu bătăuş. Mantovik cel agresiv. Îl lăsase în camera care da înspre grădină cu pumnul ridicat, cu chiloţii căzuţi până la genunchi. Caraghiosul Mantovik. Fugise râzând în noaptea aceea. Eniko, doar Eniko, fără alte nume, se gândise să meargă în gară, să se arunce pe linia ferată în faţa primului tren sosit în Baia-Sprie. Fugea prin noaptea aia de martie. Era frig. Se îmbrăcase cu toate hainele pe care le avea în bagaje. Peste drum de casa lui Mantovik Peter cel agresiv, era un atelier de făcut sicrie. Lumea dormea. Eniko trecuse pe lângă Valentin, beţivul oraşului. Acela nici n-o văzuse. Bodogănea. Eniko intrase în curtea casei unde se făceau sicrie, se băgase sub masă. După ce s-a gândit că o vor lătra câinii şi că va veni poliţia s-o întrebe ce face sub masă, Eniko a plecat. „O să mă creadă vagaboandă şi nu-s”, îşi spusese tânăra. S-a dus la apartamentul lui Marika. A bătut la uşă. A văzut un ochi care o privea prin vizor. Marika n-a deschis uşa. În noaptea aceea a dormit în sala de aşteptare a gării. Dimineaţa era aproape îngheţată de frig. La ora zece ajunsese la doamna Konicica. I-a povestit ce i s-a întâmplat. A rugat-o să-i ofere găzduire câteva zile. Doamna Konicica i-a spus că n-o poate primi, că se teme că o va întreba poliţia ce caută tânăra doamna Mantovik la ea în casă. Doamnei Konicica nu-i plăcea să fie luată la întrebări. „Să mă întorc la bărbat, doamnă?”, a întrebat Eniko. „Nu, du-te la azil, mai bine la azil, du-te acolo, du-te acolo, du-te acolo, scapă de el, trăieşte măcar tu fără bătaie”. În drum către azilul din Baia-Sprie, Eniko îşi spunea cu satisfacţie „Tanti Konicica, nu-i nici mută şi nici surdă. Am ştiut eu că Marika e o proastă”. În azilul ăla era sobă de teracotă, dimineaţa se arunca cenuşa pe pământ. O împrăştia vântul, dacă ploua pe pământ era cenuşă năclăită care semăna cu nămolul din bazinele făbricuţei de vopsele.

Într-o dimineaţă, intrase, tot în somn, o reporteriţă de la televiziunea locală. Dorea  să-i ia un interviu celei mai vechi locatare din azil, să-i asculte povestea. Era o tânără, o chema Evelyn, semăna leit cu mama Evelyn, pe care o vedea Eniko în fotografia tatălui Iancsi Belenyesi. Eniko voia să-i spună că-n braţele ei se afla ea, în urmă cu mai bine de jumătate de veac. În loc de aşa ceva, i-a spus: „Cinci directori schimbaţi, toţi de treabă, domnişoară Evelyn, niciunul ca ăsta ultimul”.

Eniko Mantovik se trezi brusc. Speriată de vis. Era în camera ei. Era tânără. Era frumoasă. Era măritată cu Peter Mantovik, medic internist.

Timpul trecea. În anul două mii opt, doamna Eniko Mantovik, fostă Belenyesi, rămăsese gravidă. L-a născut la vreme pe Mazarik cel grăsuliu şi cu privirea isteaţă. Mantovik Mazarik a fost un plângăcios în primu-i an din viaţă. Oricâte bătăi a primit în nopţile de beţie ale medicului internist Peter Mantovik, Eniko nu şi-a părăsit bărbatul, familia, casa, grădina. „Bate-mă, Peter, că merit”, zicea, printre sughiţuri de plâns, Eniko către bărbatul ei.

Timpul trecea. În anul două mii zece, peste drum de casa familiei Peter şi Eniko Mantovik apăruse o casă de făcut sicrie. De la fereastra dormitorului, pe lumină, Eniko vedea terasa şi masa. „Toate sunt la fel ca-n visul ăla”, îşi zicea, „sub masa aia nu voi sta niciodată în realitate”, zicea Eniko simţindu-se fericită. Îl lua în braţe pe Mazarik. Îi şoptea la urechiuşă că au dispărut toţi zmeii cei răi din Baia-Sprie şi că rostul unei muieri e lângă bărbatul ei şi lângă Mazarikul ei.

Timpul trecea. Marika şi Eniko nu s-au mai întâlnit în oraşul Baia-Sprie. S-au evitat. S-au ocolit şi se evită şi se ocolesc şi astăzi. 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 81 - 90 din 2118

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.