top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
În căutarea sensului sau Cimitirul copiilor (Mihaela Bude),nr.1(176),ianuarie 2018
Ian 29, 2018 at 11:00 PM

Mihaela BUDE

ÎN CĂUTAREA SENSULUI

SAU CIMITIRUL COPIILOR

 

          Relaţia dintre generaţii este o temă frecventă în literatură, reflectând cel mai des conflictele dintre acestea. Autorul Nicolae Goja a transpus în romanul său Cimitirul copiilor într-o autentică şi captivantă ţesătură narativă această temă, relevând însă latura conciliantă, de sprijin reciproc. Dar, desigur, cartea este mai mult de atât, se transformă încetul cu încetul într-un roman inițiatic, atât al vârstei crepusculare, cât și al vârstei juvenile, în care fiecare generaţie, aflată în căutarea a ceva semnificativ şi veritabil în viaţă, evoluează şi se transformă una prin cealaltă. Esoterismul romanului provine din mai mule aspecte, toate semnificative: subiectul, personajele, construcţia romanescă, cronotopul, care toate îmbinate susţin arhitectonica şi mesajul.

Autorul țese epopeea a trei tineri din zilele noastre, Bubu, Blanca și Gelu, care, în încercarea de a-și crea un viitor în societatea actuală, nu-şi găsesc drumul, deoarece o percep ca pe un mediu limitator, care le îngrădeşte libertatea, după cum spune unul dintre personaje: „Dacă ne-am angaja, am deveni salariați, adică oameni captivi”, şi, atunci, evadează într-o altă lume, lumea patriarhală, mai liniștită și mai așezată a satului Rodina, de pe Valea Someşului, prototip al satului românesc: „Satul Rodina, o țară cu acești locuitori, în care relele societății capitaliste mondiale pot fi răbdate, unde părinții te așteaptă cu drag și spre care alergi într-un suflet de fiu al lumii”. În paralel este narată povestea seniorului, a dascălului de țară Petre Dulfu, omonimul scriitorului, un model de dedicație profesională, paradoxal pentru copiii altora, ajungând până la sacrificiul de sine. Epopeea şi povestea se intersectează și nu doar atât, eroii trăiesc o experiență comună, din care fiecare învață ceva, evoluează și se modelează sau se găsește pe sine prin celălalt, trecând într-o altă etapă a vieții: de la adolescență la tinerețe – cei trei eroi și în moarte - învățătorul. Prin reflectarea trăirilor acestor experiențe transformatoare, cartea domnului Nicolae Goja este profundă, devenind un roman al conștiințelor.

          Cronotopul în roman primește conotații inițiatice. Dacă spațiul urban este perceput ca un spațiu entropic, în care eroii nu-şi găsesc calea dreaptă, „şansa lor e să fie puternici şi nemiloşi” (p. 9), în spaţiul rural adolescenţii se găsesc pe ei înşişi. Timpul este marcat diferit, în funcție de spațiu: în mediul urban timpul curge într-un ritm mai alert, mai agitat: „în capitalism totul se face în cel mai rapid ritm posibil”, iar rutina te îndepărtează de esenţa vieţii: „Individule, nu ai voie să oboseşti, totul este programat, la ora opt fără zece minute duci copiii spre grădiniţă, nu mai târziu, iar  după-amiază, îi aduci înapoi acasă!” (p. 9). În mediul rural ai impresia că timpul nu curge, nu există, persistă o impresie de permanență, de durată: „La sate nu e așa (…) aici lumea nu se grăbește, oamenii merg încet pe drum și se opresc de întâlnesc un consătean, se întreabă ce mai fac și răspund amândoi că bine, apoi se îndepărtează” (p. 128). Durata şi efectul realizării unei acţiuni sunt confirmate şi de proverbele pe care autorul le presară în cartea sa, rezumând înţelepciunea populară: „Graba strică treaba” sau „Lucrul cu grabă nu-i de treabă”. Tema timpului este obsedantă pentru autor şi primeşte mai multe interpretări. O dată, timpul cronologic care destramă, cel în care îşi duc vieţile oamenii: „Timpul e flămând, rupe lacom din vieţile oamenilor” (171). O altă dimensiune  este timpul împietrit, ce stă în loc odată cu tanti Jeni și cu Petre Dulfu, care așteaptă parcă să se întâmple ceva: „Timpul la deal bălteşte bătrân şi calm”. Și chiar se întâmplă, dar nu în timpul fizic, al duratei, ci în cel etern, infinit, pentru că își descoperă ființa. Or, ființa există în afara timpului cronologic.

Alte toposuri, tot cu semnficații inițiatice, sunt cimitirul, casa doamnei Viscolczi și strada Lebedei. Cimitirul este un spațiu al aducerii-aminte, tranziţional între lumea viilor şi cea a morţilor, în roman având o dublă conotație, în funcție de orizontul în care este plasat: urban sau rural. Cimitirul din spațiul rural este singurul loc din sat unde mai găsești copii. Blanca, în încercarea inconştientă de a-şi recupera copilăria pierdută, de care se desprinde cu greu, neînţelegând schimbările prin care trece, va îngriji acest spaţiu, dar ea se va transforma iminent în ceea ce trebuie să devină: un receptacul al unei noi vieţi, o matrice. Deci, nu ne putem împotrivi nici morţii, dar nici vieţii. Cimitirul în spațiul rural este un simbol al unei lumi devitalizate de energia primordială: copiii. În schimb, cimitirul în spațiul urban, cel evreiesc, de pe strada Lebedei, este un topos ludic, fiind locul de joacă predilect al celor trei copii, refugiu din fața civilizației moderne: „Ce noroc au aceşti pui de oraş să trăiască lângă cimitir, un loc verde, unde cântă greierii şi orăcăie broaştele” (p. 9), o relicvă din vechiul spațiu băimărean, care a supravieţuit istoriei, pe care scriitorul îl evocă cu multă nostalgie, un loc ce îmi aminteşte de grădina Kesington din Peter Pan, lipsind însă conotațiile fabuloase. Până la finalul romanului, cimitirul primește o nouă funcţie, devenind un spațiu virtual, care își țese povestea. Copiii, deveniți tineri, construiesc o poveste în jurul mormântului Laurei Schwartz din cimitirul evreiesc, pe care o postează pe un blog, devenind cunoscut în lume. Blogerii noştri își găsesc, cel puțin temporar, un sens al propriei vieți. Spaţiul matricial de pe Strada Lebedei din oraş, casa lui tanti Viscolczi, alături de casa învățătorului de la ţară,  spaţiu de dezvoltare spirituală, primesc tot o conotaţie esoterică, fiind prielnice atât creşterii fizice, cât şi morale a celor trei puberi. 

Și personajele sunt simboluri în această paradigmă a inițierii. Cei trei tineri - cifra 3 este simbolică și în basme - sunt la vârsta nubilă, propice învățării, inițierii. Tanti Viscolczi reprezintă spiritul matern, hrănitor, în jurul ei cresc neperturbați cei trei copii până la adolescență, când își iau zborul. Misteriosul domn D. – pictorul, artistul, spiritul tutelar al locului –, urmărindu-i pe copii de la înălțimea balconului său, este „supraveghetorul lucrurilor văzute si nevăzute”, analog creatorului divin, detașat de creaţia sa, dă senzaţia că lasă creaturile sale să acţioneze după liberul lor arbitru. Chiar conotaţia abrevierii, D., este ambiguă: ar putea veni de la Dumnezeu sau Dracul (sau Dulfu). Pe urmă, învățătorul Petre Dulfu, adevărata figură paternă din roman, ocrotitoare, ca un adevărat îndrumător spiritual, îi inițiază pe tineri în rostul vieții lor. Acestuia D.(estinul) i-a adus în cale trei suflete care, la rândul lor, îl vor ajuta să-și găsească liniștea finală, împăcarea cu sine, vindecarea şi dragostea. Cei trei eroi își vor pune amprenta şi asupra spațiului, desăvârșindu-și astfel ca nişte adevăraţi iniţiaţi caracterul, schimbând prin bunătatea, generozitatea şi inteligența lor imaginea cătunului lipsit de viaţă. Trecerea copiilor prin satul
Rodina era marcată doar de existența cimitirului. O lume fără copii și-a pierdut identitatea, inocența, vitalitatea. Până la sosirea celor trei, în satul Rodina totul era mort, monoton, venirea lor nu a fost întâmplătoare, ci un adevărat miracol: „Satul Rodina are trei copii vii, au venit singuri, nechemaţi de nimeni, s-au oprit printr-o minune aici, e o vreme a excepţiei, a bucuriei, în satul lor au ajuns trei prunci” (p. 216).

Mesajul romanului este nuanţat şi de arhitectonica acestuia. Romanul este structurat pe treisprezece capitole, cifra 13, considerată de către numerologia populară un număr fatidic, „de rău augur(...). Marchează o evoluție fatală spre moarte, spre sfârșitul unei puteri” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. 3, p 373). În adevăr, în capitolul al treisprezecelea are loc un eveniment dramatic: moartea învăţătorului. Dar în tarot, Moartea este al 13-lea arcan și ea „nu reprezintă un sfârșit, ci un nou început după terminarea unui ciclu: 13=12+1” (id., ibid.). Gruparea capitolelor astfel: 12 +1, 12 fiind simbolul unei împliniri, al unui ciclu încheiat, ar corespunde semnificației generale a textului: cei trei eroi se inițiază, evoluează și își desăvârșesc evoluția în douăsprezece stadii sau trepte, corespunzând celor douăsprezece capitole, urmându-şi mentorul până la dispariţia fizică, iar în stadiul, respectiv capitolul 13, copiii, deveniți mult mai pregătiţi şi mai maturi, în urma experienţei trăite, încep o altă etapă din viața lor. Titlu generic al fiecărui capitol, Stadiul sugerează ideea de evoluție, de transformare. Titlurile propriu-zise simbolizează câte o etapă, o treaptă de inițiere şi o gradație a trăirilor eroilor și atitudinilor lor, trezite de către evenimentele în mijlocul cărora sunt atrași cu sau fără voia lor: Așteptarea, Grija, Sentimentul, Nebunia, Magia, Sexualitatea, Spiritualitatea, Tragicul, Echilibrul etc. Fiecare titlu concentrează câte o stare dominantă dintr-un moment esențial al vieții, de exemplu Așteptarea - germinarea aptitudinilor, Sexualitatea - trăirile nubile etc., iar, în final, după etapa de experimentare a suferinței (Tragicul), vine și armonizarea energiilor (Echilibrul), astfel încheindu-se şi iniţierea spirituală  din acest moment al vieţii.

Ritmul prozei curge în funcție de cronotopul predilect: dacă în urban timpul curge implacabil, este un timp amenințător, al trecerii, și ritmul prozei este mai alert, mai precipitat, mai agitat. Decojirea mărului de către domnul D., la începutul cărții, este un simbol al curgerii continue a timpului, fără întreruperi: „Coaja mărului pe care îl curăță cu cuțitul se desfășoară în spirală și este important pentru binele lumii să nu se rupă” (p. 5). Autorul comprimă în jumătate cartea câțiva ani, iar în cealaltă jumătate, câteva luni, dar şi ritmul prozei încetinește, parcă lucrurile sunt așa de când lumea, parcă toată viața învățătorul i-a așteptat pe cei trei. Voalul care acoperă schema romanului este dat astfel la o parte. Decojirea mărului se întrerupe, timpul devine discontinuu, apare o breșă în timp. Asta au făcut cei trei tineri. Au schimbat ritmul vieții, atât al lor, cât și al celorlalți. Lucrurile mici, dar importante ne schimbă. Precum copiii.

Tehnica scrierii nu este una lineară, autorul folosind anumite strategii narative care dinamizează, precum inserţia în discursul naratorului a unor elemente din discursul social al tinerilor sau din argoul lor, ceea ce face cartea foarte atractivă: „domnul D. mai are puțină vreme, un an, doi, trei…, până la time-out” (p. 5) sau „Oamenii tineri au credința că vor lumina lumea, însă îi așteaptă sălbăticia de cum ies în off…” (p. 9), termeni din cultura extratehnologizată (smartphone, downloadare, like-uri, peretele site-ului, #StarCraft, coveruri, part-time) sau termeni din argoul adolescenților: fi-fi, dilimama, mister. Un alt element captivant este introducerea în roman și a altor locutori, precum învățătorul Petre Dulfu, și a altui tip de discurs: povestea de dragoste a acestuia narată într-un stil de realism  magic à la Garcia Marquez sau Vasile Voiculescu, în capitolul al VII-lea. Halucinantul drum care trecea prin pădurea Fărcașei, pe care-l face Petre Dulfu spre satul logodnicei sale, întâlnirea cu un duh al pădurii sunt probabil o exacerbare a simțurilor tânărului îndrăgostit, contaminate și de imaginația populată cu iele, năluci, cu tot felul de ființe din mitologia populară, din basmele populare românești cunoscute de învățător nu livresc, ci din contactul cu realitatea în care trăia, din literatura orală: „Ar fi trebuit să-i spun și despre muierea pe care am întâlnit-o în codru (…) Umbla prin pădure, apărea mereu în fața mea, era atât de rapidă încât tocmai atunci când credeam că va fi după trunchiul stejarului, apărea dincolo de poiană, în rochia ei ca o pânză de păianjen. (…) m-am chinuit toată după-amiaza să o prind pe acea femeie”, intrând într-un spațiu aflat între real și ireal: „am început să cred că de fapt nu mă aflu într-o pădure, ci în mintea mea”.

Situația se mai ambiguizează, primind și o conotație erotică: „Probabil a fugit de acasă și își caută un soț, cum îmi caut eu o soție, și sunt atât de înfierbântat și plin de dorință încât m-aș cupla cu orice muiere în stare să mă primească în brațele ei”. Descântecele și vrăjile babei Vereșoaia (până și numele e cu sugestii oculte, prin folosirea sufixului augmentativ -oaia, iar rădăcina véres vine din maghiarul sângeros) sunt gesturi și ritualuri din aceeași lume magică, din zona folclorului românesc: „Cine l-a lovit, să fie lovit, cine l-a privit cu ochi răi, să fie privit cu ochi răi, cine l-a înțepat în inimă, să fie înțepat în inimă”, etc. Povestea de tinerețe a învățătorului Petre Dulfu, „poveste hiperreală” (p.140), infuzată de un fabulos care potențează realul, este o strategie narativă folosită de personajul-locutor pentru a atrage curiozitatea ascultătorului, dar și pentru a încifra realitatea ca ea (aventura cu Anica) să nu fie recunoscută (de către tanti Jeni).

Autorul reflectă în această carte, în mod artistic, literar, concepţia teleologică asupra lumii şi a vieţii. Situaţiile de viaţă nu sunt întâmplătoare, iar în anumite momente-cheie ale vieții întâlnim exact oamenii potriviți. Societatea ne uniformează, doar oamenii, experiența reală şi autentică ne formează cu adevărat. Exact fuga tinerilor de societate îi face să se descopere pe ei înșiși. Și să-i ajute și pe alții în această călătorie iniţiatică. Autorul își alege eroii  din categoria artiștilor – pictorul, al dascălilor – învățătorul sau din categoria de vârstă a adolescenților, pentru că sufletul copiilor sau al artiștilor intră cel mai ușor în contact cu esența vieții. E o carte pentru tineri. Un semnal de alarmă pentru ei. O chemare, un îndemn la o viaţă autentică, cu sens. E o carte pentru maturi. Un frumos cântec de lebădă, consolator. O altă voce a lui Petre Dulfu, nu cea parodică pe care o cunoaştem din Isprăvile lui Păcală, ci una mai gravă, dar sensul este același: relevarea esenţei ființei umane. Ambele au scop terapeutic, întâmplările lui Păcală te vindecă prin râs, romanul lui Nicolae Goja – prin epopee, prin poveste. Sentimentul de religiozitate, aliniat vieții, devine firul roșu al cărții. Prin iubirea oferită celor ce trebuie să crească, omul se eliberează de rănile trecutului şi obţine vindecarea: precum tanti Viscolzi, domnul D., învăţătorul Petre Dulfu şi probabil şi autorul. De ce nu şi cititorul?

 

 

Poeme de Daniel Ioniță, nr. 1(716), ianuarie 2018
Ian 29, 2018 at 11:00 PM

 

Daniel IONIŢĂ

Poet bilingv (engleză-română), născut în 1960 în Bucureşti. S-a stabilit în 1980, la vârsta de 20 de ani, împreună cu familia, în Auckland, Noua Zeelandă. În prezent trăieşte la Sydney, Australia. În timp ce îşi finalizează doctoratul specializat în traducere de poezie din limba română în limba engleză, predă în cadrul programului „Organisational Improvement” al Facultăţii de Comerţ de la Universitatea Tehnologică din Sydney. Păstrează un adânc interes pentru literatura română şi o strânsă legătură cu scena culturală din România. Editura Minerva i-a publicat Testament – Antologie de poezie română modernă (versiune bilingvă română-engleză – prima reprezentare de anvergură şi coerentă a poeziei româneşti în limba engleză), precum şi un volum de poezie proprie Agăţat între stele – tot în versiune bilingvă. Vede aceste lucrări ca pe tributul pe care-l datorează ţării în care s-a născut şi s-a format atât cultural, cât şi ca om şi, de asemenea, ca pe un testament pe care arta românească îl dăruieşte culturii universale. În 2016, Editura australiană Puncher & Wattman i-a introdus două poeme în volumul antologic al poeţilor contemporani australieni All These Presences (Toate aceste prezenţe). Proiecte curente includ volumul de poezie în limba română Insula cuvintelor de acasă (Editura Limes, Cluj-Napoca) şi Contradictory Cannibals, un volum de poezie în limba engleză ce va fi curând publicat de Editura Puncher & Wattman din Sydney. (Rexlibris Media Group, 15 iunie 2017)


Am salvat omenirea

 Am salvat omenirea.

Aseară, era cam nouă jumate.

Se ducea repede dracului,

atârnând împuţită şi plină de puroi

pe muchia distrugerii ei iminente.

Am salvat-o.

Am scos umanitatea din căcat

în ultima fracţiune de secundă.

Deşi, ca să fiu sincer,

nu a fost o salvare autentică

(nu sunt Dumnezeul Mântuitor).

Am tras-o doar, afară din pacostele

şi poginoagele prezente şi presante.

O uşurare temporară,

o mică amânare, dacă vreţi.

Nimeni n-a observant nimic.

Nevastă-mea, întotdeauna cu spirit practic,

mă suduie

De ce tot faci asta?

De ce-ţi tot pierzi timpul?

E a treia sau a patra oară când te chinui.

Nu înveţi niciodată nimic.

Eşti atât de naiv. Lasă-i dracului în pace.

Eu zic da, da!

Ea zice da, da...

 

Ochii din paharul cu martini

 De câte ori te-am iubit

De atâtea ori am terminat prin a-ţi bea ochii din paharul de martini

plin de lacrimi, cu inima ferfeniţă.

Aveam acelaşi obişnuit simţământ de neputinţă, regret şi mânie,

din care doar ochii tăi serviţi într-un martini mă mai putea scoate.

Se holbau la mine beliţi,

aşa fără pleoape cum se aflau,

rotindu-se aleatoric.

Sorbeam câte unul, îl sugeam puţin

şi-l scuipam înapoi.

Mai sorbeam câte puţin din băutură

şi mai înţepam câte un ochi cu scobitoarea

ca să mi-l apropii şi să te privesc în ochi

de aproape.

La sfârşit i-am lăsat în pahar,

deşi barmanul îmi spunea că se ronţăie ca o delicatesă.

I-am zis să-i ronţăie el, dacă vrea,

şi nu i-am lăsat niciun bacşiş.

Ca de obicei.

 

Nărodu de Adrian, Fâlfa şi ceilalţi

Pe strada mea-ntr-o mahala, departe,
Cu praf şi cu cişmea de cartier,
Stătea nea Ţanu, ziua, la taclale,
Şi noaptea-n pat la Fâlfa... pişicher.

Şi mai era familia Ungureanu
Cu tanti Sava, nea Aristotel,
Cu fete, una grasă, alta slabă,
Şi una care nu era de fel.

Cazacu, domnul şi cu coana mare,
Stăteau pe colţ într-o căsuţă joasă,
Cu rude şi nepoţi, şi cu un vişin
Sub care vara chefuiau la masă.

Anuţa şi cu badea Victor din Mărgău
Tăiau oglinzi în casa cu plocade
Şi fiu-şi suduiau: „Mă Adriène,
Măsèlilè săriţ-ar, mă năroade!”

Meilă nu venea seara acasă,
Dom’ Raţiu se certase cu Moraru,
Grăsuna Potra, avea – n-avea treabă,
Stătea la bârfa cu-a lu’ Păcuraru.

În fine, peste drum, mai era Fâlfa,
Farfuza cartierului, sadea,
Ce ne dădea seminţe şi bomboane
Să nu suflăm vreo vorbă despre ea...

Ziua, cu sor-mea, ne jucam în stradă,
Dar seara ne „cocoţăream” în tei
Să ne uităm prin curţi pe la vecini,
Copii curioşi să vadă... ce fac ei!

 

Romanţă deşănţată

 

Gladiator al vieţii, port în mine,

prin întunerec, veştede cununi –

săruturi tulburi, prinse de cu seară

cusute-n remuşcări de zei nebuni,

care-mi tăiau în gând, odinioară,

răzbite încleştări catifelate

zăcând pe-o rână, peste sânii lâncezi –

conchistadori de vise deochiate,

curtând alene cu măscări sordide

muieri lascive pe-o canapea,

cu roata universului pe pântec

şi-o răsuflare aprigă şi grea –

ca oseminte-ntr-un pahar aiurea,

sorbit prin lăturalnice mocniri

cotrobăind prin dosnicii de trupuri

croite din sudalme şi-înjosiri.

 

Mă ruginisem de atâta plânset

şi rob al rănii sfinte mă jertfeam,

când m-am trezit, între rostiri şi patimi,

cum prins de vrăji pe trupu-ţi colindam.

 

Dar azi din schilava-mi singurătate

mă văd şezut pe-un scaun sub un tei,

tot cobzărind romanţe deşănţate,

cântând poveşti cu feţi frumoşi şi zmei

care se bat pe viaţă şi pe moarte,

şi pentru coapse ample de femei.

 

Lupta lui Iacov cu Dumnezeu 

Știu bine că vine iar noaptea,

mereu noaptea,

şi s-ar putea să nu se sfârşească bine.

Dar am pregătită o ameninţare

cu care voi încerca să Te prind de pulpana hainei

iar atunci mă vei lovi în coapsă,

Cui să mă plâng că nu e fair-play?

Fiindcă tot Tu vei juca şi rolul de arbitru

şi sunt aproape sigur

că vei opri lupta ca să fiu descalificat.

Voi şchipăta tot restul vieţii.

Oamenii de pe stradă şi din metrou,

ocazionalul şofer de taxi,

doamna de la ghişeul pentru taxe și impozite –

nimeni din aceştia nu va şti ce s-a întâmplat.

„Uite încă un schilod...”.

Colegii de serviciu mă vor întreba dacă sunt ok.

Le voi mormăi ceva despre o discopatie

şi se vor obişnui repede cu mersul meu şontîc.

Cu nedumeririle familiei va fi mai greu.

Ce-i voi spune celei alese?

Ce le voi spune copiilor?

Oare adevărul?

Cum că m-am trezit într-o noapte,

nu cu teamă de sărăcie, nici măcar cu groază de moarte,

ci pur şi simplu împietrit de frica înstrăinării?

Căci mă înstrăinasem de mine, de cine eram,

de cine mă făcuseşi să fiu.

Am venit noaptea. Auzisem că te plimbi uneori

aşa netam-nesam, în mijloc de noapte,

prin pădure, sus pe deal, pe la pârâul lui Iaboc,

deşi nu aveam nicio garanţie că te voi întâlni...

Mai mult. Ştiam bine că pe cât eşti de imprevizibil,

pe atât eşti de nerezonabil... Toată lumea ştie:

seceri de unde n-ai semănat

şi strângi de unde n-ai vânturat.

Dar tocmai de aceea

am venit să te ameninţ cu ceva la fel de aiurea –

nu te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta.

 

Regrete

 

Toate regretele lumii se apleacă peste mine

mă apasă, mă înăbuşă, mă împing spre abis.

Cad şi mă agăţ de o ultimă părere de rău,

una la îndemână, despre copii, despre părinţi, despre bunici,

despre vise neterminate sau neîncepute.

Vreau să vin să-ţi explic omeneşte că am regretat

tot ce se putea regreta –

dar mă tot împiedic de lumânări, colive

şi de parastasele morţilor, ai mei, ai tăi, ai mă-tii.

Nu mi-a mai rămas la dispoziţie

nici măcar o urmă de părere de rău

 

Morţile mele

 

În cimitirul meu am morţi de toate felurile.

 

Unele din ele sunt portocalii, şi altele vinete

unele stridente, iar altele pline de abnegaţie abia şoptită

unele mai molatice, altele cu ochii verzi.

Câteva morţi sunt chiar puţin cam libidinoase

şi fac curte nu prea subtilă cadavrelor

brunete sau blonde, după cum e moda.

 

Când vin rudele s-aducă flori,

să se reculeagă şi să-şi plângă cadavrul,

morţile mele se-nghesuie şi-şi înfig coatele

în coaste una alteia ca să se împingă-n faţă

cât mai aproape:

vor să vadă cine urmează, care-i la coadă,

cui îi va veni rândul mai repede.

 

Uneori mă irită –

sunt geloase unele pe altele

cu mici mâncătorii şi bârfe,

conspiraţii şi răutăţi.

Dar mie-mi plac toate, durdulii, nurlii, zurlii

aşa cum sunt ele! Le iubesc pe toate!

Le ador fiindcă au suflet bun!

Tratează cu blîndeţe

cadavrele vii aflate în anticamera veşniciei,

chiar de la naştere – adică de la începutul

degringoladei lor spre descompunere.

Le îmbrăţișează în ultimele clipe,

le mângâie şi le alungă groaza.

Când cei ce sunt meniţi să ne părăsească

se afla abia mai respirând pe vreun pat de spital,

pe sub roţile vreunui camion,

străpunşi de gloanţe în ambuscade

sau sfâşiaţi de explozii

pe sub valurile mării sau pe vreun hău de munte,

morţile mele durdulii, nurlii, zurlii

au grijă de ultimele lor momente

de ultimele lor dorinţe,

îi legănă şi-îi liniştesc.

le povestesc de frumuseţe

 

de lumină, de bucurie şi de iubire.

Dragostea în vremuri de înstrăinare (Constantin Cubleșan), nr.1(176), ianuarie 2018
Ian 29, 2018 at 11:00 PM

Constantin CUBLEȘAN

DRAGOSTEA ÎN VREMURI DE ÎNSTRĂINARE

 

Succesul romanului lui Augustin Buzura, Refugii (1984), s-a datorat, cu siguranță, faimei pe care prozatorul și-o dobândise ca investigator de profunzime al psihologiei societății românești de după cel de al Doilea Război, mai exact al anilor totalitarismului. Dar, de data aceasta, succesul venea și dintr-o altă perspectivă, anume aceea a descoperirii unei abordări tematice oarecum inedite, noua sa carte putând fi înțeleasă (receptată de public) și ca o dramatică reconstituire a unui destin feminin într-o tulburătoare, terifiantă poveste de dragoste. La drept vorbind, mai multe povești de dragoste, dezvoltate în jurul uneia și aceleiași persoane, Ioana Olaru, care își caută fericirea (împlinirea sentimentului iubirii) alături de bărbații din anturajul propriu, cei de care este cucerită sau pe care însăși îi cucerește, totul într-un carusel al eșecurilor (în cele din urmă) lamentabile, în care este antrenată pe intriga triunghiului conjugal, într-o societate ce stimulează mai degrabă înstrăinarea individului decât promovarea acestuia în coagularea reușitelor sale sociale. Unul dintre cei mai statornici și autoritari comentatori ai operei prozatorului ardelean, Mircea Iorgulescu, sintetizează foarte exact schema ce stă la baza multiplelor introspecții ale personajelor romanului, ca protagoniști ai unei istorii cotidiene contorsionate: „Departe de a fi o cronică, și încă una politică, Refugii este un roman. O poveste cu și despre ființe imaginare dintr-un spațiu imaginar (…) nici unul dintre personaje nu este și nu poate fi bănuit că ar fi «cu cheie», iar protagoniștii, trei la număr, au îndeletniciri care nu predispun la decriptări de ordin politic: profesor de țară, o traducătoare la un grup industrial, un înalt funcționar din ierarhia economiei de stat (…) Relațiile dintre cei trei sunt, de altfel, de natură pur afectivă. Ioana, traducătoarea, și Iustin, profesorul, sunt căsătoriți, s-au iubit ori încă se mai iubesc, dar geografia înfrânge sentimentele. Separați de distanța dintre orașul în care se află locul ei de muncă și satul unde lucrează el, Ioana și Iustin se consolează erotic după posibilități, înlocuindu-și fiecare partenerul tânjit, dar absent, cu suplinitori mai puțin apreciați decât titularii, dar prezenți (…) Iustin se combină astfel cu o Codruță locală, foarte apetisantă de altfel, iar Ioana cu un rasat demnitar bucureștean, Anton, venit în inspecție la uzina unde ea face și oficii de public relations. Cele două triunghiuri astfel rezultate și al căror punct comun este Ioana nu sunt însă simetrice ca pondere și potențial de evoluție. Primul, Ioana–Iustin–Codruța, rămâne blocat și chiar tinde spre dispariție în urma necesarului divorț dintre Ioana și Iustin și a preconizatei căsătorii dintre acesta și Codruța. În schimb, al doilea, Ioana–Iustin–Anton, se multiplică. Anton fiind și el căsătorit, se formează un nou triunghi, Ioana–Anton–Iulia. Anton își aduce metresa din provincie la București, unde o instalează într-o slujbă comodă și într-o locuință discretă și cochetă, o «garsonieră» ce este un fel de aurită colivie a amorului lor clandestin. Când Ioana, de felul său o intelectuală cu frământări cronice de conștiință, se plictisește de viața de ibovnică rezervată în exclusivitate unui amant nu prea disponibil, cu multe obligații profesionale, ea încearcă să se elibereze de tiranie. Nu o face însă pe față, ci în chip ilegalist, refugiindu-se pe ascuns în brațele unui arhitect dezabuzat, Sabin, gen de hippy socialist. Apare astfel încă un triunghi, al treilea, Ioana–Anton–Sabin”. Criticul avertizează însă tranșant: „Refugii nu este însă un vodevil, ci un roman sumbru și apăsător, chiar terifiant. Începe și se termină într-un ospiciu1. Traseul acesta existențial nu este urmărit de romancier la modul clasic, să zicem, pe un fir epic linear. El este recompus din rememorări, din întoarceri în timp, de complicate introspecții ale personajelor, totul fiind disecat de romancier cu meticulozitatea și rigoarea unui psihanalist pedant („Putem despica la nesfârșit firele – se confesează, la un moment dat, eroina – Acum sunt într-o stare atât de bizară încât aș fi capabilă să înnebunesc disecând un gest, o frază sau să mor de fericire ascultându-l pe marele M.N.S. Simt cum încolțește în suflet o nouă ființă și încă nu-mi dau seama dacă va fi înger, monstru sau, cum mi s-a mai întâmplat, doar o banală plăsmuire sortită ridicolului”).

Recapitulările faptelor de viață ale Ioanei se datorează internării într-un ospiciu, adusă acolo în urma unui accident (întâmplător sau provocat?!) pe șosea, inconștientă, având surpriza, când își revine („Nu înțeleg… Cum am ajuns aici?”), că se află captivă într-un perimetru închis, controlat sever, supravegheat, într-un mediu în care nimic nu pare să aibă vreun rost de normalitate. Lipsită de acte de identificare, este supusă unei cercetări psihiatrice, conversațiile cu medicul curant lăsând, în bună parte, impresia unor veritabile interogatorii polițienești (sau securiste). Consolările ce vin din partea unei alte paciente nu au darul de a o liniști: „Mai bine să ne consolăm că în rezervația asta nu sunt numai nebuni… Habar n-ai pentru câte lucruri nu se refugiază omul aici (…) Află de la mine că mai mulți nebuni sunt afară. Și mai periculoși! Aici ai toate libertățile…”. Iată, dintr-o dată romancierul pune față în față, ca într-o oglindă deformatoare, condiția libertății omului în societatea căreia îi aparține ca individ. Care ar fi libertatea de manifestare cea adevărată: cea din interiorul ospiciului sau cea din afara lui?

Descripția mediilor e grotescă și abrutizantă: „– Și eu zac printre moartele astea, zise Tatiana așezâdu-i-se pe pat și cuprinzând-o de umeri. Trebuie să te obișnuiești și tu cu ideea… Nu-s periculoase. Doar sonate și cretine… Și cam jegoase (…) Curtea e plină de smintiți și șontorogi… incapabili să lege două vorbe suportabile… Căci dragoste bănuiesc că n-au știut face niciodată! (…) Vizita mare, altă apă de ploaie… profesorul se face că-ți dă importanță, în realitate i se rupe de noi, niște bețive banale, cu viitorul compromis, dar și mie de el… Apoi tratamentul, partea cea mai scârboasă a zilei, masa, pe urmă dă Domnul și se cărăbănesc toți, iar Tatiana pune la bătaie vodculița ascunsă bine de tot și împușcăm un bairam pe cinste (…) Cum să suporți? Te rogi, bei, te curvești sau cauți blocul cel mai înalt. Eu n-am curajul să mor, dar nici să trăiesc!”. Nici Măgura, comuna în care Iustin face naveta ca profesor, nu arată mult altfel. E și acolo un soi de ospiciu, însă oamenii trăiesc iluzia libertății în condiții existențiale nu mult diferite, totuși: „peste satul acesta plutește un fel de rugină, ceva trist și moleșitor care-ți năclăiește mintea, îți paralizează voința, te îmbătrânește, iar când te afli printre «somitățile» lui, și n-ai cum să le eviți, ajungi să ți se facă rușine că ai citit o carte (…) Am avut timp să le cercetez casele; faianță țipător colorată înăuntru, faianță afară, flori artificiale, imitații de cristal, sticlărie multă, inutilă, flori stridente, țigănci, cadâne lăbărțate și ciobănași în rame masive, aurii, poze de nuntă, zeci de poze convenționale, mărite și retușate, frigidere goale, paralizate de ritmurile curentului, împestrițate cu abțibilduri. Și alte case, din lemn, două camere, «din față» și «din spate» în care veacul a pătruns doar prin vasele emailate și foliile de polietilenă întinse pe mese și pe pământul mereu umed (…) trebuie să fii tâmpit la cap să stai într-un loc unde soarele nu întârzie nici vara mai mult de cinci ore pe zi. Din hoți de pădure, băștinașii au ajuns, cu timpul, muncitori forestieri (…) trag ca nebunii două săptămâni, își consumă apoi câștigul în două zile și atunci în Măgura e un prăpăd ce nu s-a văzut, se cherchelește tot ce are sânge sau clorofilă, ca apoi să o ia de la capăt de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic”.

Fără a face generalizări ostentative, Augustin Buzura lasă ușor să se înțeleagă faptul că acest mediu se regăsește pretutindeni, influențând, determinând relațiile interumane: „din păcate, cu timpul, mediocritatea mediului își pune amprenta pe toate… Mizeria, nesiguranța, primitivismul murdăresc progresiv, rod asemenea apei chiar și edificiile cele mai trainice. Nu înțelegi că în realitate trăim cerșind ceea ce ni se cuvine? Cerșim sau furăm, nici nu știu”. Cerșitul sau furatul iubirii, al confortului sentimental pe care cuplurile romanului îl caută cu disperare, constituie, de fapt, mobilul întregii vieți petrecute într-un univers obtuz, al societății ce își umilește, prin tot, indivizii. Nimic nu e curat, nimic nu e cu adevărat sincer în toată această zbatere umană, larvară la urma urmelor, pe care Augustin Buzura o investighează și o pune în evidență într-un halou coșmaresc al faptelor diurne. Ioana își analizează cu luciditate stările afective, angajamentele erotice, disponibilitățile avute pentru a putea iubi cu adevărat: „Nu poate fi vorba de iubire – își diagnostichează parcursurile erotice – acest sentiment îl socotisem apus, mort; deși o doream, aveam o acută nevoie, ea mi se părea îndepărtată, ireală, era doar o aspirație”. Asemenea autoevaluări, din unghiuri diferite din care este privită viața, își fac toate personajele romanului. Acestea nu se sfiesc a se exprima deschis, chiar dacă meditațiile asupra existențialității lor au caracter oarecum intim. Este însă tehnica expozitivă, ca să zic așa, proprie romancierului, de a rosti adevăruri pe care cititorii le percep (le-au perceput) în cheia unei exprimări dedublate asupra condiției sociale generale oferite de sistemul politic. Așa bunăoară, sentimentul generalizat al fricii („Mi-e frică să mint, însă sunt incapabilă să spun adevărul. Mi-e frică de noapte, de lumină, de oameni… Mi-e frică!”), al lașității („Lașitatea cotidiană, rentabilă: a te război cu șeful direct, a nu vdea sau a nu vrea să vezi dincolo de el”), al spaimelor, al iluziilor, al viselor („pentru ea visele erau un fel de viață paralelă, infinit mai bogată decât cea pe care o trăia, o răzbunare pe zilele monotone, torturate de aceleași nevoi, de aceleași reguli stupide și de aceleași întrebări”). Referirile la viața de zi cu zi au caracterul unor verdicte sau doar al unor reflexii acutizante („Cine dracu m-a pus să mă nasc într-un veac stupid – exclamă la un moment dat Ioana – Sau de ce au trebuit să iasă tocmai acum din peșteri profeții obscurantismului? Dacă fugim, îți iei lumea în cap și începi în altă parte, de la alt zero, dragostea moare sufocată de sărăcie și înjosiri. Mă gândeam la viața asta împuțită”).

Nu e prea greu să-ți dai seama că romanul de dragoste pe care îl construiește Augustin Buzura e, de fapt, analiza (perfidă?) a unei lumi ce și-a impus statutul de sistem concentrațional, din care individul caută a se salva prin subterfugiul unor… refugii („Mereu tracasați, reduși la biologic, oamenii caută diverse refugii…”), fie într-un trecut evocat la modul edulcorat, fie în vise, fie în iluziile unor speranțe ce se dovedesc a fi gratuite („Te învârți la nesfârșit în același cerc stupid, te amăgești mereu că odată și odată vei ieși, că va exista o șansă și pentru tine… Te legi de alți oameni iluzionându-te că ei vor fi altfel… Pe urmă cauți alte refugii și, cu cât trece timpul și sporesc eșecurile, cu atât oscilezi între nepăsare și spaimă…”), totul sub semnul unei tragice disperări existențiale: „niciun om nu moare definitiv și niciun viu nu e viu de tot! – își spune Ioana – Mă aflu undeva la marginea dintre iad și lume, într-un spațiu confuz, ascuns înțelegerii: totul e doar aparență, iluzie, realitatea refuză să se lase dezvăluită. Uneori mă retrag în camera «noastră» - icoane vechi, oglinzi, mobilier masiv de nuc, lăzi ancestrale de zestre – un cavou elegant, sobru cu miros de busuioc și ceară (...) Fug de mine”. Iată cum înstrăinarea se impune ca o condiție obligatorie a individului, înțeleasă și ea în limita unui posibil refugiu, salvator de conștiințe, devenind în romanul lui Augustin Buzura tema fundamentală a tuturor introspecțiilor eroilor săi. Așa încât Refugii se dovedește a fi, poate, cel mai sumbru dintre romanele lui Augustin Buzura, în care sentimantul iubirii apare ca un fetiș al societății înțelese ca ospiciu, mai degrabă soljenițian decât cehovian, dacă e să-l plasăm pe linia de universalitate a dezbaterilor privitoare la condiția omului contemporan în cadrul unor societăți concentraționale.

 

1. Mircea Iorgulescu, Romanul ca manifest incendiar, în Între două lumi. Augustin Buzura, romancier și gazetar, antologie critică alcătuită și îngrijită de Angela Martin, Editura TracusArte, București, 2017, p. 133-135.

 

 

Brâncuși amoureux?... (Daniela Siatr-Tăut), nr.1(176),ianuarie 2018
Ian 29, 2018 at 10:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

BRÂNCUȘI AMOUREUX?

L’HISTOIRE D’AMOUR

ENTRE TANTAN ET TONTON (I)

 

Deși s-au scurs mai bine de șapte decenii de la trecerea-i în neființă, biografia lui Constantin Brâncuși constituie un teritoriu de investigație ce ridică încă numeroase probleme brâncușologilor. Dincolo de broderiile țesute în jurul vieții afective a acestuia, cum este cazul inexistentului, mult vehiculatului amor cu Maria Tănase, femeile din viața artistului, nu puține, n-au reușit să amprenteze decisiv destinul acestuia, rămânând la statutul de Muze. Și, în pofida așteptărilor lor, niciuna nici măcar pianista Vera Moore, care i-a dăruit un fiu nelegitim, John Constantin Brâncuși Moore, recent dispărut n-a izbutit să-l convingă să-și pună pirostriile. Conștient de menirea sa, de faptul că singurul mariaj posibil este cel cu arta, rătăcit printre blocurile gigantice de piatră într-un atelier neîncălzit, cu condiții precare de igienă, genial în artă, dar țăran până-n măduva oaselor atitudinal, Brâncuși n-ar fi putut juca vreodată rolul de consort legitim. Partizan al amorului liber, îl considera singura formă de unire acceptabilă. Despre relația cu pictoriţa unguroaică Margit Pogany, unul dintre cele mai celebre modele, care i-a inspirat sculptorului nouăsprezece busturi, sunt puține date, corespondența dintre ei dispărând în condiții bizare, după sau anterior morții acesteia. Furori în epocă va face Marie Bonaparte, fiica prinţului Roland Bonaparte, nu atât ca personaj/femeie, ci prin faptul că i-a inspirat celebra sculptură, generatoare de scandal, Prinţesa X, expusă la Salonul Artiştilor Independenţi de la Paris din 1920 și retrasă ulterior din cauza percepției acestuia drept lubrică datorată similitudinii cu un falus. Un intermezzo insignifiant este cel cu Eileen Lane, irlandeza americanizată, pe care o preumblă prin România ulterior, inclusiv la Peștișani, prezentând-o, protector și necreditabil, drept fiică.

O certă valoare documentară în privința întregirii biografiei sculptorului o are secțiunea „Brâncuși intim: între discreție și dezvăluire”, redactată de Doina Lemny, din volumul Brâncuși. Omul și lucrurile (Editura Vellant, București, 2016, catalog bilingv, în limbile română și engleză, realizat de Corola Chișiu), care cuprinde un incitant corpus epistolar între Brâncuși și femeile care s-au perindat în preajma lui. Analista semnalează rigoarea artistului în ordonarea materialului biografic, într-o manieră care încurajează ipoteza dorinței lui de publicare „sub forma unor fragmente ale unui roman de dragoste1. Sunt păstrate în atelier, dispuse cronologic, toate biletele de tren sau de vapor, etichetele de călătorie, timbrele de pe plicuri, chitanțele, corespondența bine clasată. Doina Lemny subliniază faptul că „Brâncuși a fost încă din timpul vieții un mit pe care și l-a construit cu bună știință”, în vreme ce femeile, atrase de celebritatea crescândă a acestuia, și-au inventat sfruntate și uneori abracadabrante povești de dragoste cu artistul. Tipărirea arhivei personale cu ocazia reconstituirii atelierului Brâncuși din fața Centrului Pompidou, în 1997 (Marielle Tabart, Doina Lemny, L’Atelier Brancusi. La collection, 1998-2002, Édition du Centre Pompidou), precum și catalogul ocazionat de primirea Dațiunii din 2003 (Marielle Tabart, Doina Lemny, La Dation Brancusi, dessins et arhives, Édition du Centre Pompidou) sau volumul de corespondență românească din anul 2004 Brâncuși inedit (Humanitas 2004, ediție îngrijită de Doina Lemny și Cristian-Robert Velescu) „au deschis o breșă importantă în dezvăluirea intimității atelierului și mai ales a artistului”. Doina Lemny, curator al Atelierului Brâncuși, doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris, depune, de mai bine de un sfert de veac, o asiduă muncă de recuperare și restituire a arhivelor artistului, intervievând și corespondând pe mulți dintre apropiații atelierului. Demersurile sale analitice au fost traduse în eseul monografic Constantin Brancusi (2005, Oxus), succedat ulterior de o suită de cărți documentare care relevă personalitatea sculptorului, precum Brancusi & Gaudier-Brzeska: points de convergence (L’Échoppe, Paris, 2009), Brancusi au-delà de toutes les frontières (Fage, 2012), Brancusi (Éditions du Centre Pompidou, 2012), Correspondance Brancusi Duchamp (Éditions Dilecta, Paris, 2017). Intenția revelatorie a corespondenței acestuia este devoalată, parțial, într-un interviu acordat Agenției de Naționale de Presă AGERPRES, în 19 februarie 2016, în care menționează: De altfel, în lucrarea pe care o pregătesc acum şi pe care sper să o public în 2018 merg şi mai departe, analizând aspecte din viaţa intimă a lui Brâncuşi şi din sentimentele pe care acesta le-a nutrit faţă de diferite persoane. E foarte greu, pentru că Brâncuşi era un om discret, iar eu voi încerca să-i respect pudoarea, dar doresc să mă apropii cât mai mult de omul Brâncuşi, ceea ce-mi va deschide şi alte drumuri de interpretare a operei2. Printre vizitatoarele atelierului care-și deschide porțile încă din anul 1915 sunt surorile Irina și Lizica Codreanu. Cea dintâi dintre Codrence e primită ca ucenică în atelier, alături de Milița Pătrașcu („Petrică”) și Margareta Cossaceanu („Mihalache”), în vreme ce Lizica, dansatoare, e filmată, pozată de artist, ba chiar îi este confecționat un costum din pânză reiată decupată și prins cu ace de gămălie, în care interpretează Gymnopediile lui Erik Satie în atelier, printre statui, crezând în harul ei. Intuițiile artistului se vor adeveri, performanțele fetei rămânând înregistrate în istoria dansului modern tocmai prin fotografiile pe care acesta i le-a făcut. Lizica îi prezintă deseori colege dansatoare. Una dintre ele, Marcelle Valérie, prezență afectivă pasageră în viața artistului, îi mulțumește epistolar pentru sfatul de a citi Banchetul lui Platon, Broaștele și Păsările lui Aristofan, ceea ce oferă o falie nouă portretului artistului, aceea de formator cultural. Tot Lizica i-o prezintă pe Marthe Lebhert, o elvețiancă de douăzeci de ani, căreia-i propune să-i fie secretară și cu care are o legătură știută de prieteni (care o desemnau codat cu apelativul „Maurice” sau „Morice”), dar nu de familia ei. Deși legătura pare flamboaiantă, Brâncuși menționând că ar vrea să cumpere o casă pentru ei, sub imperiul participării recente la mariajul lui Duchamp, cei doi organizându-le în atelierul din Impasse Ronsin o chermeză proaspeților miri, flama erotică se va dilua în câteva luni. Emoționante, în acest tom, sunt epistolele Marinei Șaliapin, fiica lui Feodor Șaliapin, miss Rusia în 1927, internată, bolnavă de tuberculoză, îndrăgostită de artist, care o sfătuiește să plece din sanatoriul în care iei „boala morții”. Episodul amintește de Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Concurenta și totodată prietena Marinei era Florence Meyer, la origine muza sculpturii „Miracolul”, una din cele cinci fiice ale colecționarului Eugène Meyer. Colecționarii Emilian Radu și Vasile Iuga pun la dispoziție scrisorile celor doi, întregind corpusul aflat în arhiva Centrului Pompidou. Motivul sărutului tutelează epistolierul artistului, în vreme ce fata-i scrie ardent „Je t’embrasse beaucoup, beaucoup”. Aceasta-i trimite pachete din America, iar olteanul, viclean, se plânge, ba că nu a primit și cămăși, pe lângă cele „cinci perechi de șosete, o haină albastră, un sweater, un fular”, ba că ar avea nevoie de zahăr, cafea și pantofi, deși e criză și în America, e nemulțumit de pijamale și de halatul de interior și-ar vrea salopete de lucru. Se arată împăcat cu divorțul ei de actorul Oscar Hamolka și-i dă sfaturi cum să-și fotografieze copiii, dar mai ales își descrie munca, greutățile întâmpinate sau boala.

Romanul amoros al lui Brâncuși ne-o aduce, ca protagonistă, la începutul anului 1925, pe dansatoarea elvețiancă Marthe Lebherz, iar epistolierul, editat recent de Doina Lemny, Brancusi & Marte ou l’histoire d’amour entre Tantan et Tonton, Fage Éditions, Lyon, apărut în 30 noiembrie 2017, ne conferă fațete inedite, cvasișocante ale intimității sculptorului. Integralitatea epistolelor e păstrată la Bibliothèque Kandinsky, din cadrul Centrului Pompidou. Lectura textelor este facilitată de efortul armonizant și unificator al editoarei, care stilizează atât ortografia, cât și punctuația epistolelor. Dacă în Dation scrisorile se află în stare brută, devenind, pe alocuri, adevărate devinettes pentru lectori, din pricina ortografiei fonetice, „după ureche” a lui Brâncuși, departe de normă atât în română, cât și în franceză, aici fluența și mai ales bogăția stilistică și ardoarea vocabularului m-au făcut, la prima lectură, să mă întreb dacă nu cumva sculptorul avea prin preajmă un erotic, flaubertian Dicţionar de idei primite de-a gata sau dacă Marcel Duchamp, cel ce-i mai redacta uneori scrisorile de afaceri și care se afla în preajmă-i în toamna anului 1926, ar fi jucat rolul unui Cyrano de Bergerac. Prefața înfățișează succint datele întâlnirii protagoniștilor, precum și portretul fizic al elvețiencei sosite la Paris pentru a-și desăvârși studiile coregrafice: „Marthe, care nu are încă douăzeci de ani, este o înaltă și grațioasă tânără blondă. Cele două cosițe împletite, pe care le poartă adesea ca o coroană pe cap, în felul tinerelor țărănci din țara lui, sau alura ei de fată tânără timidă și reținută, cu surâs misterios, ar fi fascinat sculptorul. Între Brâncuși, la vârsta maturității și tânăra ingenuă, e dragoste la prima vedere3 (p. 5).

Expoziția personală organizată de Joseph Brummer la New York în 1926, cu prilejul celei de-a cincizecea aniversări a sculptorului este prilejul unui voiaj transatlantic, demarat la 1 septembrie, alături de Stoor, câinele fotografului
Eduard Steichen, și al unui dialog epistolar cu iubita-secretara care, rămasă la Paris, avea sarcina administrării atelierului, dar și să se ocupe de „afacerile sale” în lipsă-i. Rolul de secretară funcționa ca paravan protector al amorului lor, cunoscut de prieteni, dar secret față de familie și-n special față de perspicacele și severul doctor Lebhertz, care n-ar fi agreat această postură, de amantă, pentru juna sa fiică. În plus, Brâncuși era sigur că orice indiscreție și amestec extern în legătura lor ar fi condus la disiparea acesteia, motiv pentru care, deseori, o sfătuiește pe tânăra ultraîndrăgotită să ascundă relația. Lungile epistole schimbate cotidian de cei doi, precum și apelativele de îndrăgostiți au rezonanțe androginice, gemene – Tonton pentru Marthe și Tantan pentru Brâncuși. La fel ca, mai târziu, în cazul corespondenței cu Florence Meyer, vignete cu motivul sărutului pigmentează dialogul dintre parteneri. Doina Lemny sugerează intenția artistului de a publica scrisorile primite și expediate până în data 22 noiembrie 1926, ordonându-le și folosind ca ilustrație a copertei schița pe care a făcut-o pornind de la motivul Sărutului.

Epistolarul este deschis de o incantație ardentă, datată 25 iunie 1925, adresată domnișoarei Lebhertz, „muza mea ușoară, care surâde mereu și care nu-l iubește decât pe Dumnezeu”, „plină de dorințe terestre ca mine”. Discursul de coloratură romantică, e plin de imagini plastice și comparații terestre: „Acum, pot să pier ca un arbore dezrădăcinat de furtună”, „astfel încât fiecare să poată gusta singur durerea infinită a frumosului etern”. Prima scrisoare, 1 septembrie 1926, marchează debutul voiajului înspre America, călătorie care durează cinci zile. Apelativul de tandrețe „dragă Tonton”, precum și semnătura finală „Tantan” atestă gradul de implicare afectivă al corespondenților. Scrisorile lui Brâncuși sunt duale, un amestec de lirism senzual – pe de o parte, iar pe de alta – precizie maniacală în trasarea precisă a sarcinilor către secretară. Companionul Stoor, aflat pe puntea de sus, e un personaj care revine deseori în scrisori și în două din fotografiile acestei perioade. Călătoria dificilă, cu mare turbulentă este ameliorată de îndeletnicirile epistolare, precum și de amintirea fetei: „Totul merge bine și mă gândesc la tine, Tonton, cu inima mâhnită că nu ești aici, aproape de mine. Te îmbrățișez cu mare afecțiune.” În 5 septembrie, adaugă: „Mă gândesc la tine și buzele mele tremură”. A doua zi, duminică, punctează: „Mă topesc de durerea de-a fi singur în deșert”.

Întâia scrisoare a Martei, anterior primirii celor de la iubit, e tot din 1 septembrie. Tonul acesteia e oarecum rezervat la început, cenzurându-și emoțiile și părând a-și dori să îndeplinească foarte conștiincios atribuțiile de secretară. Dările ei de seamă, disciplinate și sumisive, alternează cu depresiile și angoasele datorate plecării iubitului/patronului: „Nu pot încă să-ți spun nimic despre ceea ce cred și despre toată dragostea pe care o simt trezindu-se în mine. [...] Am închis mica ta cameră albă, n-aș putea rămâne acolo fără tine, dar am pus pe pat desenul pe care mi l-ai făcut, pentru ca să știi că îți veghez și păzesc camera, așteptându-te.

Te îmbrățișez așa tare, că-ți aud dinții scrâșnind”. Promite, obedientă, că-și va perfecționa engleza pentru a-l putea ajuta și mai mult, în perspectiva unei alte vizite în America sau a unei expoziții la Londra, că va face lecții de șofat, își reia lecțiile de dans cu doamna Bronislava Nijinska, se ocupă cu ordinea din atelier și, practic, se cam instalează acolo în lipsa lui: „Mă simt atât de bine la tine și mă scald în atmosfera ta. Asta-mi face așa de bine, căci mă descopăr deodată atât de singură și pierdută” (3 septembrie 1926). O vizită inopinată a tatălui la Paris, în 7 septembrie, creează o oarecare panică, deoarece nu-și găsește fata acasă peste noapte: „Mi-a fost puțin frică, pentru că tata e foarte perspicace, dar cum nu m-am schimbat, nu se îndoiește de nimic, la fel și Juliette. Sunt complet sigură de asta.

Înșel pe toată lumea, dar păzesc, pur și simplu, fericirea noastră. Nimeni nu va ști nimic.”

 

 

1. Brâncuși. Omul și lucrurile, în colecția Emilian Radu, Editura Vellant, București, 2016, p. 47.

2. https://www.agerpres.ro/cultura/2016/02/19/interviu-doina-lemny-brancusi-ne-fascineaza-pe-toti-a-reusit-sa-se-impuna-in-fata-marilor-artisti-ai-epocii-17-01-26.

3. Traducerile ne aparțin.

 

 

Depărtare; La coafor; Iarba pisicii ș.a.(Anca Goja), nr.11-12(174-175),nov.dec 2017
Dec 11, 2017 at 11:00 PM

Anca GOJA

DEPĂRTARE

 

          O vedeau ieşind din bloc la douăsprezece şi un sfert fix, păşind nesigur pe trotuar, cu vântul răvăşindu-i buclele scurte, albe ca vata, şi îndreptându-se spre staţia de autobuz. Aştepta treizeciul şezând pe bancă, ţinând în braţe geanta mică, de lac, şi urca întotdeauna pe scara din faţă, uneori ajutată de câte un călător milos. Cobora la staţia de pe bulevard şi se aşeza pe băncuţa de lemn din apropiere. Nu încerca niciodată să intre în vorbă cu nimeni, nu privea oamenii care se perindau prin faţa ei, nu butona telefonul. Pur şi simplu privea. Privea înainte, spre maşinile care treceau una după alta pe stradă şi spre magazinul Mega Image de vizavi. Câteodată, vreun trecător o întreba dacă se simte bine sau vreo femeie cucernică o privea lung şi apoi schiţa un gest spre portmoneu, dar bătrâna părea a avea gândurile duse pe altă lume, inaccesibilă oamenilor de rând.

          Stătea pe banca aceea exact o oră, de la treisprezece la paisprezece. Apoi lua din nou treizeciul, de data aceasta în sens invers, cobora la staţia din apropierea blocului ei şi se îndrepta şontâcăind spre casă.

          Zi de zi, de lunea până vinerea, făcea acelaşi lucru. Oamenii din cartier se obişnuiseră cu ea, dar nu reuşeau să înţeleagă ce avea în cap bătrâna aceea ciudată.

          Femeia trăia singură într-o garsonieră, la etajul întâi. Avea o pisică tărcată, un televizor şi un telefon mobil vechi. Câteodată, seara târziu, telefonul suna şi în difuzor se auzea vocea unui bărbat.

          - Alo, mamă? Ce faci? Ţi-ai luat medicamentele? Astăzi iar m-am gândit la tine. În pauza de masă, în timp ce-mi mâncam prânzul din caserolă, mă uitam pe fereastra biroului meu. Număram maşinile care treceau pe bulevard, prin faţa magazinului Mega Image, dar de fapt te vedeam pe tine, îţi auzeam vocea puţin aspră şi îţi simţeam mirosul de ceapă al degetelor care mă mângâiau pe creştet. Mamă, nu vreau să mă plâng, mi-e bine aici, dar eşti atât de departe! Stau toată ziua închis în birou, nu văd pe nimeni în afara celor câţiva colegi, doar bucăţica aceea searbădă de lume, bulevardul şi megaimajul, şi mă gândesc că te-am lăsat singură când aveai cea mai mare nevoie de mine. Când a murit bătrânul, ar fi trebuit să mă mut înapoi sau să te aduc aici, dar eu n-aş fi găsit niciun post ca lumea în orăşelul ăla prăfuit, iar tu n-ai vrut să-ţi părăseşti casa. Acum nu pot să dorm şi mă perpelesc întrebându-mă dacă tu te mai gândeşti cu dragoste la mine.

          Femeia îşi dezvelea dinţii falşi, îşi întindea buzele uscate într-un zâmbet şi spunea, cu voce hârâită:

          - Să mănânci tot din farfurie, să nu-l superi pe tată-tău.

 

LA COAFOR

          - Hai!

          Femeia cu plete de zână, 35+, cu un tricou negru cu sclipici, de sub care i se ghicea sutienul întins pe sânii generoşi, îi făcu semn să se apropie. Se ridică cu greu, cu genunchii nesiguri, făcu doi paşi şi se aşeză pe scaun, potrivindu-şi gâtul în spaţiul special din suportul cu care era prevăzută chiuveta. Încercă să se relaxeze, în timp ce Zâna începu să îl duşeze pe creştet, întrebându-l cu o voce maternă:

          - E prea caldă?

          Iar el, cu vocea-i în schimbare pe care nu putea să o suporte, îngăimă un:

          - Nu, e perfectă.

          Apoi simţi şamponul rece pe vârful creştetului şi degetele ei masându-i expert scalpul, savură senzaţia unghiilor geluite pe pielea cefei şi auzi muzica latino răzbătând din difuzor. Ar fi vrut să-i spună să nu se oprească, să coboare spre spate şi să-l scarpine ca pe un purcel rozaliu; el ar fi stat cuminte şi ar fi scos din când în când mici grohăituri de plăcere. Apoi simţi cum îi înfăşoară un prosop aspru în jurul capului şi îi cere să se aşeze pe celălalt scaun. Acum avea în faţă o oglindă mare, în care putea să o urmărească fără ca ea să-şi dea seama. O văzu cum îi şterge părul cu prosopul, apoi cum i-l descâlceşte cu piaptănul şi îi face cărare pe o parte. În timp ce cu o mână femeia ţinea piaptănul şi cu cealaltă mânuia foarfeca, el îi simţea sânii lovindu-i-se de umăr şi îi mulţumea lui Dumnezeu că avea peste haine o pelerină, astfel că prohabul nu era la vedere. Îi simţea răsuflarea caldă în ureche şi ar fi vrut să aibă puterea să se ridice, să o ia de mână şi să o ducă la el acasă. Îl uscă cu föhnul şi imaginea de băiat şmecher pe care băiatul o văzu în oglindă îl făcu să se simtă invincibil. O auzi spunând:

          - Eşti gata! treizeci lei.

          Și tocmai se pregătea să o invite la o cafea la barul de lângă, când o auzi spunând:

          - Hai!

          Și văzu un bărbat 30+ aşezându-se pe scaunul din faţa chiuvetei. Ea dădu drumul la duş şi îl întrebă:

          - E prea caldă?

          Și apoi o văzu cum îi masează expert scalpul, cum îl scarpină încet pe ceafă cu unghiile geluite.

          Lăsă banii pe tejgheaua de la oglindă şi ieşi val-vârtej. Când se văzu afară, în aerul rece de toamnă, scrâşni printre dinţi:

          - O curvă!

 

IARBA PISICII

 

Se uită la cutia în care semănase iarbă pentru pisică şi în care răsăriseră doar patru fire – fir-ar al naibii, îşi promisese că nu va mai cumpăra marca aceea de iarbă, nici data trecută nu răsărise ca lumea – şi se gândi că uite, aşa suntem şi noi, oamenii, pornim la drum în număr mare, dar doar câţiva reuşim în viaţă. Îşi aminti de adolescenţă, când umbla în haine negre şi rupte şi fuma în spatele liceului şi se simţea un om de nimic, ba nu, nici măcar om, era o entitate suferindă situată în afara lumii, era un fel de minge dintr-o materie fără nume  - aceea din care e făcut sufletul – şi căreia, din greşeală, îi lipsea învelişul protector, carapacea. Îşi aminti cum se îndrăgostise de un coleg şi cum odată, în pauză, erau amândoi în chioşcul din curte şi ea se postase în spatele lui şi brusc, fără să spună nimic, îl îmbrăţişase. Şi cum toţi ceilalţi începuseră să rânjească, şi cum ştia, da, ştia, chiar dacă nu putea să vadă, că şi el avea acelaşi zâmbet ironic pe chipu-i frumos. Şi atunci ea îl ţinuse strâns şi îşi spusese că acela era momentul ei şi că nimic nu conta decât clipa aceea de fericire şi se forţase să facă abstracţie de tot ce era în jur, inclusiv de mutra lui, şi să se bucure de căldura pe care o emana trupul acela tânăr. Şi apoi sunase soneria şi ea se desprinsese şi plecase pur şi simplu în clasă şi asta fusese tot.

          Iar acum, cu ochii pe firul de iarbă cel mai înalt şi mai zdravăn, se gândi că ea izbutise să scoată capul la suprafaţă şi să se arate lumii în toată splendoarea ei verde. Nici nu fusese chiar atât de greu, trebuise doar să îndure lovitură după lovitură, şut după şut, şi după fiecare izbitură materia aceea fără nume se deformase, dar, ceea ce era mai important, începuse să secrete o substanţă dură, care cu timpul se transformase într-o cochilie.

          Ce-i drept, acum era un fir de iarbă ca oricare, spre deosebire de vremea când materia ei fără nume strălucea într-un mod aparte. De atunci învăţase să fie sarcastică, să refuze pretendenţii cu zâmbetul pe buze, să spună des „eu”, „al meu” şi „mie”, ba chiar, în situaţii extreme, să întindă mâna şi să ia fără să ceară. Renunţase la hainele negre şi rupte, acum se îmbrăca foarte colorat, ba chiar se împăcase cu nuanţele calme de roz. Renunţase să mai intre în bodegi cu aer acrit şi cu perechi de ochi tulburi privind printr-o pătură groasă de fum de ţigară. Renunţase să mai asculte solouri de baterie, care în tinereţe o făceau să transpire şi să îşi scuture capul ca şi cum s-ar fi aflat în timpul unei exorcizări. În schimb, primise acceptarea.

          Pisica deschise gura şi începu să mestece cele câteva fire de iarbă.

 

NOAPTEA FEMEII TINERE

 

Femeia tânără îşi desface părul lung. Se urcă în pat, îşi aranjează perna şi adoarme curând. Visează că sună alarma telefonului, că o opreşte şi că se scoală. Că merge la serviciu, că îşi salută colegii, că stă îngropată în biroul strâmt câteva ceasuri, apoi că revine acasă şi face o baie. Visează că îşi ia cămaşa de noapte, că îşi desface părul, că urcă în pat şi adoarme, visând că sună alarma. În visul din vis, vede cum o opreşte, cum se ridică din pat ameţită, cum merge la serviciu şi îşi salută colegii. Apoi totul se întâmplă la fel. Numai că seara, după ce îşi ia cămaşa de noapte, adoarme şi începe să viseze.

          Scriitorul se apropie de femeia tânără, îi aranjează o şuviţă, apoi părăseşte încăperea. Intră într-o cameră identică, unde o femeie tânără, cu plete lungi, doarme. Visează că are un iubit – un scriitor celebru, pe care femeia tânără nu-l cunoaşte decât din fotografii, şi pe care nici nu-l recunoaşte în vis –, e un iubit nou. Îl ia de mână. Femeia tânără aşteaptă gestul următor din partea lui, dar scriitorul celebru nu face decât să-i mângâie dosul palmei. Atunci ea îl sărută, dar el îşi ţine gura închisă şi doar o atinge uşor pe buze. Femeia tânără e frustrată: ar vrea o dragoste explozivă, însă scriitorul celebru crede că iubirile cucerite încet durează mai mult. Femeia tânără se trezeşte şi îşi spune că, în sfârşit, a întâlnit un bărbat galant. Merge în bucătărie să-şi prepare o cafea. Scriitorul îi spune să-i facă şi lui una. Apoi se aşază la masă şi îşi beau cafelele în tăcere, privindu-se, studiindu-se. În cele din urmă, scriitorul pleacă.

          Intră într-o încăpere care arată exact ca primele două. În pat, învelită cu o plapumă, se zvârcoleşte o femeie tânără. Părul ei se revarsă peste pernă. Se întoarce pe o parte şi pe alta, se dezveleşte, boţeşte perna de sub cap şi oftează. Îşi deschide telefonul, citeşte câteva postări pe Facebook şi unora le dă like. Scriitorul îi porneşte televizorul şi îl fixează pe Animal Planet, unde se difuzează o emisiune despre păsări. Femeia tânără îşi aminteşte că deunăzi a văzut în oraş o pasăre cu aripi albastre şi se hotărăşte să urmărească emisiunea. Păsările însă nu au o viaţă palpitantă, aşa că în curând femeia tânără adoarme.

          Scriitorul merge în camera lui şi se aşază la computer. Îşi freacă faţa în palme şi oftează: femeia tânără trebuie să treacă noaptea, dar nu oricum. Îşi trosneşte degetele şi tastează: „Când s-a urcat în pat şi s-a acoperit cu pătura albă, femeia tânără era atât de obosită, încât a adormit imediat. Somnul i-a fost greu, fără vise, iar dimineaţa a avut sentimentul că s-a trezit din moarte.”

 

SIROP

 

El e motivul pentru care nu mai plâng. El e îndrumătorul şi agresorul meu.

          L-am întâlnit la un curs de scriere creativă. Era prima oară când participam la un astfel de atelier. Eram vreo zece cursanţi. Ca să ne cunoască şi să vadă la ce nivel ne situăm fiecare, ne-a dat ca temă să scriem o povestire. Eu tocmai mă despărţisem de primul meu iubit, eram varză. Mă bufneau lacrimile în cele mai nepotrivite momente. Le lăsam să-mi curgă pe obraji, nu mă sinchiseam. Sau poate că era felul meu de a cere compasiune.

          Am scris o povestire despre prima noapte de dragoste a unei tinere. Tânăra eram eu, desigur. În text, fata şi băiatul făceau sex în casa unui prieten, la un chef, iar la final ea îi cerea să o ţină în braţe. „Căcat”, mi-a scris proful pe text. „Să nu mai scrii niciodată aşa ceva. N-am nevoie de sirop.” Şi n-am mai scris.

          A doua temă trebuia să fie despre animalul preferat. Am scris despre o fată care avea un iepure. Animalul sfârşea sub roţile unei maşini. Fata plângea şi spunea că n-o să-şi mai ia niciodată un animal de companie. „Mai lăsaţi-mă dracului cu plânsetele astea. Să nu mai văd personaje înlăcrimate în prozele voastre!”, mi-a spus proful.

          Proful era tânăr şi drăguţ şi avea mereu haine la modă. Toate fetele din grup îl plăceau. Nu ştiu de ce, m-a ales pe mine. Era cât pe ce să plâng de fericire în seara aceea când m-a invitat la el acasă, la un pahar de vin rosé sec. Dar m-am abţinut. Ştiam că îi plac personajele puternice.

          Eu şi Paul am fost împreună vreo două luni, cât a ţinut cursul. Pe urmă nu mi-a mai răspuns la telefon şi la e-mailuri. Mă tot întrebam de ce oare face asta, când eu îi oferisem totul. Mă gândeam că eu sunt de vină şi îmi analizam fiecare gest pe care îl făcusem şi fiecare cuvânt pe care îl rostisem.

          Apoi, într-o zi, la facultate, am văzut-o pe Mara, colega mea, îmbrăcată cu cămaşa lui în carouri. Aş fi recunoscut-o dintr-o sută, avea un mic defect la guler. Mara radia şi mă privea pe furiş.

 

          În seara aceea am scris o povestire despre o femeie care, înşelată de iubit, îl violează, îl umileşte şi la final îl ucide, tăindu-i penisul şi lăsându-l să sângereze. I-am trimis lui Paul povestirea prin e-mail. Mi-a răspuns că i-a plăcut personajul feminin şi că ar trebui să dezvolt povestirea, care acum pare doar o schiţă. Am muncit la ea zi şi noapte, am scris şi am şters, cu speranţă şi disperare. După câteva zile eram gata. M-am dus la Paul acasă şi i-am lăsat în faţa uşii o pungă de hârtie cu povestirea printată, o sticlă de vin rosé sec şi un cuţit mare, de bucătărie. Apoi am sunat la uşă şi am fugit pe scări. De atunci nu am mai plâns şi nu am mai scris niciodată.

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 91 - 100 din 2042

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.