top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
O carte a devenirii și împlinirii duhovnicești (Olimpiu Nușfelean), nr.6(181), iunie 2018
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

 

Olimpiu NUȘFELEAN

O CARTE A DEVENIRII

ȘI ÎMPLINIRII DUHOVNICEȘTI

Timpul pe care îl parcurgem în iureșul prezentului se fărâmițează continuu, prinzându-ne și ființa în această fărâmițare. Iar societatea în care trăim se atomizează. Sunt realități cu care ne confruntăm. Dar oare chiar ne confruntăm, în sensul unei lupte conștiente, sau trecem autist prin ele, îndurând consecințele? Ne însingurăm, pierzând legăturile dintre noi, sensul dialogului, exercițiul comunității și gustul comuniunii. Dialogăm uneori, pe internet, prin smartphone, dar o facem într-un discurs artificial, gol de sens și de simțire. Însingurați, cât de adânc coborâm în noi, cercetători, cum ne percepem însingurarea? Ne mulțumim, în propria cercetare a ființei, cu o filosofie de cafenea? Știm căuta adevărul dincolo de cercul nostru lumesc? Lăsăm oare Ochiul Ceresc să cerceteze și să lumineze interiorul nostru obscur? Găsim vreo soluție?

Cred că una dintre soluțiile prin care putem da coerență timpului și societății, deci și ființei noastre, se găsește în modelul oferit de părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru, modelul promovării relației dintre mentor, avvă sau duhovnic și ucenic. Părintele Dumitru Cobzaru este duhovnic clujean, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, autor deja a trei volume de predici și al unei monografii dedicate mănăstirii ,,Adormirea Maicii Domnului” de la Nicula, unde a fost o vreme și stareț.

În lumea de azi – și am exemple concrete în lumea scriitoricească – modele, cu toată raza lor de emergență, fie și virtuală, sunt ignorate, negate, uitate. Faptul duce la neglijarea temeliilor, la imposibilitatea privirii în viitor, la subminarea oricărei construcții serioase, deci și a ființei. Ne aflăm deja într-o zonă mult mai precară decât aceea a omului unidimensional, teoretizat cândva de Herbert Marcuse, filosoful care cerceta mecanismele alienării într-o societate a abundenței, criticând, între altele, tehnologia modernă, materialismul istoric și cultura divertismentului, susținând că acestea reprezintă noi forme de control social. Trăim ca ființe neterminate într-o lume care își refuză constant neîmplinirea. Alternative există și trebuie căutate.

Având o mare putere duhovnicească, părintele Dumitru reface conexiuni necesare, cultivă (aș zice, folosind un termen „mirean”), ca o punte de trecere, legătura dintre duhovnic și fiul înduhovnicit, fiul aflat pe calea înduhovnicirii, dintre mentor și ucenic. În această legătură e refăcută continuitatea tradiției (creștine), care exprimă stabilitatea temeliei, dă coerență timpului și, desigur, istoriei, reface spiritul comunității, dezvăluie clar și puternic prezența Sfintei Treimi în lucrarea de a lumina interiorul nostru, de împlinire a ființei și a lumii. Așa cum remarca Dan C. Mihăilescu în prefața la recenta apariție editorială – Fiule, m-am vrut să-ți fiu candelă de ceas târziu, Ed. Renașterea, 2017, ediție bilingvă româno-spaniolă –, părintele Dumitru, având un model în „Leul Ardealului”, ÎPS Bartolomeu Anania, este un constructor. Cunoaște bine materialul cu care lucrează, terenul pe care își așază construcția, știe alege uneltele adecvate și are bine configurat țelul spre care își îndreaptă lucrarea. Legătura înduhovnicită este probată nu doar în raport cu un model, ci și cu „modelul” asupra căruia lucrează. Cartea a apărut și ca un răspuns pe care autorul/mentorul îl dă ucenicului, autorul răspunzând dorinței lui Viorel Moravăț, fiul și ucenicul său duhovnicesc.

După prefața semnată de criticul literar Dan C. Mihăilescu, un „cuvânt înainte” al autorului, cele cinci capitole care urmează au ca temă comuniunea și comunitatea, influențele care l-au modelat pe autor, etica, importanța rugăciunii, adoptarea principiilor creștine, Maica Domnului, spovedania și viața duhovnicească, încercările prin care trece un tânăr care alege calea monahismului ș.a. Această împărțire pe capitole, ce ține și de o anumită practică editorială, este mai puțin importantă. Importantă este structura dialogică a cărții, sentimentul prezenței reale, vii, a autorului în actul de lectură. Acest sentiment este dat de faptul că textul reproduce întrebări și răspunsuri generate de întâlnirile duhovnicești ale părintelui Dumitru cu mireni de cele mai diverse profesii, cu teologi sau slujitori ai altarului, fiind aduse în discuție – și primind răspunsuri avizate, captivante, aș zice – subiecte dintre cele mai largi și mai irepresibile ale vieții creștine. Răspunsurile – formulate inițial în public sau personale sunt toate învățăminte, spontane în aparență, atent gândite, răspunzând unor cerințe, pe de o  parte personale, individualizate, ale ucenicului, pe de altă parte generice, venite dinspre marele număr al celor care au intrat în dialog, într-un fel sau altul, cu autorul, constituindu-se, după cum mărturisește acesta, într-un „fel de testament duhovnicesc”. Conștient că răspunsurile pot stârni reacții „dintre cele mai diverse”, părintele Dumitru Cobzaru își asumă și exprimă hotărât rolul de „candelă”, rol dezvăluit încă din titlu și definit atât de elocvent într-o predică la priveghiul unui credincios prin 2015, în care putem descifra rostul unui părinte menit „să călăuzească permanent pe fiii săi spre Dumnezeu, spre Maica Domnului, spre tot ceea ce înseamnă viață duhovnicească, devenire și împlinire duhovnicească”.

De unde vin autoritatea și adevărul răspunsurilor atât de strâns legate de viața creștină formulate de părintele Dumitru? Din formarea prin care a trecut – familie, școală, duhovnici, din experiență, din har, pe care le mărturisește cu modestie. Este convins că „în viața noastră, fiecare întâlnire își lasă amprenta”. Cunoaște chipul lumii în care trăim, unde „în general, oamenii își doresc o anumită libertate, o libertate care îl exclude pe Dumnezeu, în primul rând, și sigur că, dacă-L exclude pe Dumnezeu, îl exclude și pe omul de lângă el”. Comunitatea, constată cu tristețe autorul, este văzută mai mult în sens administrativ, fără să se pună „problema comuniunii de ființă!”. Într-o asemenea situație, „tot ceea ce trebuie să facă un preot pentru un credincios este să-i ofere prezența lui, indispensabilă și permanentă”. Regretă că, adesea, „parohiilor noastre li se spune comunități, dar nu sunt comunități”. Lucrarea duhovnicească are menirea „de a te descoperi pe tine însuți așa cum ești și de a lupta cu tine însuți să devii altfel, să devii asemenea lui Dumnezeu”.

          Revenind la rolul de „candelă” asumat de părinte, notat mai sus, trebuie să menționăm că termenul, revelatoriu, este luat dintr-un  vers din poezia Orele mamei a mitropolitului Bartolomeu. Versul – „Fiule, m-am vreut să-ți fiu candelă de ceas târziu…” –  e menționat și în alte situații de părintele Dumitru. Dincolo de rolul tematic al termenului, alegerea titlului atrage atenția și asupra considerațiilor pe care părintele le are față de poezie. La un moment dat, întrebat cum trebuie să ne rugăm ca să-L simțim pe Dumnezeu, menționând că Dumnezeu lucrează special cu fiecare în parte, părintele Dumitru își amintește de părintele Sofronie Saharov, artist, care spunea că s-ar bucura mult „dacă fiecare ar fi poet, să scrie poezii, să simtă...”, conchizând că „există o sensibilitate aparte a celui care scrie, a poetului în general”, particularitate care, am putea zice, individualizează și sporește simțirea cu care îl putem percepe pe Dumnezeu.

          Trăirea creștinească, integrarea tinerilor în comunitatea creștină, prohodirea în biserică, apa sfințită, împuternicirile date de Dumnezeu omului, ascultarea desăvârșită, intrarea în casele ereticilor, manifestările diavolului, rugăciunea, vederea greșelii, darea canonului, intrarea în rânduială, iubirea adevărată, iubirea egoistă sau iubirea ieftină, căsătoria, lectura cărților duhovnicești, preocuparea pentru lucruri rele („Cât ne preocupă lucrurile rele, nu ne preocupă cele bune.”), amestecul monahului în lume, purtarea doliului, luarea în seamă a semnelor exterioare, legarea prieteniilor, moartea spirituală, postul, scopul întrupării Domnului Hristos, icoana de la Nicula, clonarea omului, spovedania, viața duhovnicească, pomenirea morților, cumințenia, râvna și ascultarea celui care se călugărește, „ambalajul” uneori prea „uman” al Bisericii, martiriul etc. etc. – atâtea subiecte – „de o diversitate amețitoare”, cum ar zice Dan C. Mihăilescu –, toate vin cu răspunsuri ce pot atenua frământarea care îl poate cuprinde adesea pe mirean, cât și pe preot!... Să reținem, în treacăt, câteva dintre subiectele deslușite de părinte în discuțiile cu interlocutorii săi. Cum alegem nașii pentru copiii aduși la botez? O facem oare cu toată responsabilitatea? În fața întregii Biserici aceștia mărturisesc că se leapădă de satana și de toate lucrurile rele. Conchide părintele: „Dacă nu este cu adevărat credincios (nașul, n. n.) și nu s-a lepădat de satana cu faptele – deși mărturisește public , atunci copilașul pătimește și puteți căuta răspunsurile la necazurile pe care le aveți cu copiii și la nași”. Avem datoria de a-L naște pe Dumnezeu în sufletul nostru și în sufletul celor dragi, pe cale spirituală, desigur, dar trebuie să fim atenți că și „diavolul este spirit”, a fost creat ca înger, dar ales să fie diavol. Ne-am putea întreba acum, retoric, care sunt oare alegerile noastre? Surprinzătoare prin sinceritate și întremătoare prin adevărul crud exprimat este și o părere despre lumea de azi: „Lumea a ajuns în starea asta de păcătoșenie și nebunie, pentru că nici monahismul nu mai este ce a fost! Monahii sunt interesați mai mult de ei decât de a se ruga pentru lume și mulți dintre ei încearcă să fie pe placul oamenilor, iar nu pe al lui Dumnezeu…”. Dar, recunoaște părintele, „astăzi am ajuns la o concluzie și nu sunt prea sigur pe ea, vă rog să o îndreptați!”. Ne-am făcut o filozofie a vieții potrivit căreia trebuie să dăm din coate cât mai tare pentru a cuceri gloria lumii. Există însă și alte moduri de a reuși în ceea ce îți propui ca țel în viață, după cum mărturisește ucenicul părintelui în corespondența purtată: „Dacă o să fiu ascultător și o să am răbdare și cumințenie, am să primesc ceea ce îmi doresc”. Deci lumea poate fi „cucerită” și prin cumințenie! Nu e neapărat nevoie să fim niște războinici orgolioși și cruzi.

          Fiule, m-am vrut să-ți fiu candelă de ceas tîrziu! – de părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru – este o carte practică, necesară, izvorâtă dintr-o experiență bogată și o mare putere duhovnicească. În Cuvântul înainte, autorul ne spune că nu ne propune „un volum complet” și „nici o tratare exhaustivă a problemelor dezbătute”. Asta înseamnă că dialogul rămâne deschis, de fructificat în alte întâlniri duhovnicești, în alte cărți. Pe care le așteptăm în continuare cu maxim interes.

Între duhovnicii clujeni care se preocupă de îndrumarea duhovnicească a credincioşilor prin intermediul condeiului, se numără şi părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului. Autor deja a trei volume de predici bine receptate în mediul omiletic zonal şi al unei monografii, care a cunoscut mai multe ediţii, dedicate mănăstirii ,,Adormirea Maicii Domnului” de la Nicula, unde a fost vreme de mai mulţi ani stareţ, dânsul oferă de această dată un volum inedit ca structură şi conţinut, ce reuneşte atât dialogurile care au urmat diferitelor conferinţe susţinute la invitaţia unor instituţii precum ASCOR-ul, cât şi elemente din corespondenţa purtată cu fiii duhovniceşti sau interviuri.

Întrucât discuţiile se poartă cu slujitorii altarului în cadrul cursurilor de formare preoţească, ele sunt consistente din punct de vedere teologic şi centrate pe anumite probleme care frământă auditoriul, depăşind abordarea simplistă şi superficială adesea întâlnită în mediile teologice. El este urmat de câteva crâmpeie din corespondenţa duhovnicească purtată de părinte (p. 87-144) şi de câteva interviuri cu dânsul (p. 145-184).

 

 

 

Aniversare Rodica Braga - 80, nr. 6(181), iunie 2018
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

 

RODICA BRAGA - 80

CUM AM CUNOSCUT-O

PE RODICA BRAGA

Întâlnirea cu Rodica Braga îşi are povestea ei. Nu cred că a fost o simplă întâmplare, trebuia să se întâmple, dovadă consecinţele descoperirii creaţiei sale: din „lectură empatetică”, cum afirmă istoricul şi criticul literar Ion Simuţ, am scris o carte despre opera sa: Rodica Braga: reprezentarea interiorităţii (2015).

Au existat câteva momente, le-aş putea numi trepte de apropiere/descoperire, înainte de întâlnirea propriu-zisă. Prima treaptă e de natură artistică: portretul unei tinere de o frumuseţe neobişnuită, mai exact o schiţă de portret. În ochii mari, limpezi, visători, întorşi spre sine, cu o umbră dureroasă în privire, tremura o impercep­tibilă tristeţe, poate o nelinişte interioară inconştientă. Avea ceva fascinant în privire, un aer de irealitate, părea o efigie din alt timp. Dacă o priveai o singură dată, nu o puteai uita. Era singura imagine dintr-o cameră tapeta­tă de cărţi, era sufletul ei. Aflam cu uimire că era portretul doamnei Rodica Braga. Nu o văzusem nicioda­tă, o descopeream prin artă.

A doua treaptă e de natură senzorială, vizuală: i-am întrezărit o clipă chipul şi m-au frapat ochii ei mari, copilăroşi. „Te-ai putea îndrăgosti de ea, n-are vârstă”, i-am spus interlocutorului meu. Aveam aceeaşi senzaţie de uimire ca în faţa portretului. Timpul nu-i ofilise nici privirea, nici frumuseţea.

A treia treaptă, de adâncime, e de natură spiritu­ală. Aflasem că este scriitoare şi am vrut să-i citesc cărţile. Prima pe care am deschis-o a fost Vară de sidef (2010), scrisă cu fineţe şi eleganţă stilistică, o poveste de iubire arhetipală, pe care fiecare o visează şi o caută întreaga viaţă. Între romanele contemporane crea senzaţia unei bijuterii. Aşa au început căutarea cărţilor scrise de Rodica Braga şi lectura lor. Am parcurs drumul invers, de la cea mai recentă către primele sale scrieri.

În sfârşit, cea de-a patra treaptă a fost întâlnirea şi dialogul cu scriitoarea, o doamnă distinsă, frumoasă, elegantă, inteligentă şi sobră. Am rămas cu aceeaşi impresie de fiinţă deosebită şi remarcabilă scriitoare, care se proiectează probabil în toate personajele sale, recuperându-şi astfel identitatea prin scris. Regăsesc în ele frumuseţea, neliniştea, visarea, umbra de durere din ochii tinerei din portretul prin care descopeream imaginea din tinereţe a Rodicăi Braga. Aş putea spune acum, după ce i-am citit toată creaţia, că şi-a trăit viaţa între doi poli afectivi, care au absorbit-o în egală măsură, familia (soţul, copiii) şi scrisul, o necesitate vitală, conştientizată de timpuriu, care i-a revelat alteri­tatea, fiinţa interioară, acel altul care zace în adâncul nostru, eliberat prin creaţie.

Scriitoarea şi-a exersat condeiul în proză şi poezie. A scris povestiri, romane, basme, un jurnal şi poezie, creaţia sa se întinde pe două secole: a doua jumătate a secolului XX (debutează în 1972 cu un volum de proză scurtă, Sângele alb al pietrelor) şi prima jumătate a secolului XXI (cea mai recentă carte de poeme îi apare în 2018, Ametist). Dintre toate cărţile sale îmi plac în mod deosebit: Visând viaţa (proză scurtă), romanele Vară de sidef, Fluturele negru, Singurătatea pământului, basmul Împăratul vrăjitor sau poveste cu un lup alb.

Romanele sale prin excelenţă de introspecţie au plasat-o în descendenţa prozei psihologice reprezentate de Hortensia Papadat-Bengescu, Yvonne Stahl, Anton Holban, Dana Dumitriu.

În toate ipostazele feminităţii trăite, soţie, mamă, scriitoare, Rodica Braga a fost exemplară şi rămâne astfel în conştiinţa celui care o descoperă, la fel cum va rămâne o voce aparte în literatura română contemporană prin vocaţia sa pentru reprezentarea interiorităţii fiinţei. (Sonia ELVIREANU)

 

lui et elle

 

jeune fille,

je n’avais qu’un nom

et de nombreuses âmes,

qui faisaient fleurir autant

de vies pleines d’étonnement.

jusqu’à ton baiser

je voyageais entre elles

qui fuyaient au hasard.

à peine née

de l’impatience de tes lèvres,

je suis devenue d’un coup orpheline.

ni père, ni mère,

ni de multiples vies,

n’étaient plus pour moi nourriture.

suspendue au fil

invisible des regards meurtriers,

une seule âme,

comme une grenade verte,

dans un corps unique,

j’ai trouvé aussi une seule voie.

oh, moût doux,

oignant mes articulations

malades de toi,

oh, mon visage, le tourne-sol,

épanoui et courageux,

qui allumait le soir

la lumière de la maison.

de mon corps jeune

perlait la rosée à l’aube

et j’émiettais du pain à table.

je ne t’aimais pas, je te savourais

en sursis, comme un vin interdit,

je te flairais avec joie

terrestre en cauchemars et en rêves.

j’apprenais que tu étais rayon,

souffrance, malédiction et guet,

que ma petite vie

inondait en abondance.

combien j’étais éveillée

si près de la mort

pure comme la nouvelle lune,

et toute entière  immonde.

harcelés, tourmentés par l’amour

on se retrouvait enmurés ensemble

comme dans une molécule mystique.

 

quel temps de trouble impitoyable,

de veillée auprès de la vie

qui suppurait comme une plaie béante

en hâte et avec une extrême occultation !

personne ne sait combien il est difficile

de vivre sa jeunesse,

de rester dépouillé, et privé de protection,

devant le coeur qui mûrit

et puis tombe comme un fruit

et devient vin-aigre.

 

sommeil de chatte

 

quand le poème pousse

en moi pour atteindre la forme convoitée,

je me sens chaude comme une gorge

de chatte. le regard glisse

dans les choses comme un ver,

de mes silences poussent

des ailes de vautour

qui survole absorbé

au-dessus des causeries infinies.

un oeil dur et immobile

me perce avec l’inclémence

d’un arc, m’arrache aux étendues troubles

comme une proie  braquée

longuement.

aucune cicatrice

n’adoucit mon visage,

seule une douleur légère

comme l’ombre, qui colle à mon corps

ses caresses végétales.

le territoire de la sourdité s’émiette

en écailles au son de cor,

signe clair que dans le poème

s’accumulent des douceurs

et des cruautés aussi,

dans ma poitrine chaude,

les sauvageries du sommeil

de chatte.

 

sommeil

 

j’ai mal aux mains,

ai-je dit à mon bien-aimé, mes rêves

pendent tels les fruits en train de mûrir,

ce n’est rien, m’a-t-il répondu.

les rêves une fois mûrs

tomberont seuls.

j’ai mal aux yeux,

ai-je dit à mon bien-aimé, ton être

reste immobile dans leur lumière

comme la pleine lune au ciel,

prêt à ne plus contenir

dans sa peau. ce n’est rien, m’a-t-il répondu,

les phases de la lune sont éphémères, mais

tes paupières remuent sans cesse.

j’ai mal à l’ouïe, la mélodie de ton corps

envahit une flûte qui ronge mon oreille.

ce n’est rien, m’a-t-il dit répondu,

tout chant a une fin

et le silence guérira la blessure de l’oreille.

j’ai mal au coeur, ai-je dit

à mon bien-aimé, les battements de ton coeur

s’y sont nichés,

trop rapides, trop vifs.

ce n’est rien, m’a-t-il répondu,

deux coeurs en un seul

est une merveille si rare,

ce sera notre secret.

mon ventre grossit, ai-je dit

à mon bien-aimé.

tais-toi, s’en est-il effrayé,

ma soif de toi a besoin

d’un peu de repos. où faire coucher

ce sommeil que dans l’abri

de ton ventre, mon amour ?

 

je suis la femme-arbre

 

je suis la femme-arbre,

si tu te donnes un peu de peine

tu peux entendre

le gémissement du bourgeonnement.

entre le ciel et la terre,

le corps arrondi,

je lampe le bleu,

le fruit ténébreux de la terre

et le poison de l’infini.

quand je fleuris,

je lance à la mort une délicate provocation;

une fleur dans chaque pore

tente le temps

comme elle attire une abeille laborieuse,

l’obligeant de vider

ses yeux de sommeil

pour les protéger

contre la lumière qui fait souffrir.

quand je commence à mûrir

en fruit, je fais se taire le vent

et je vole au soleil

sa vigueur pieuse,

à la terre je donne

sa part de chair écrasée par la douleur.

quand je me couvre de rouille,

je ne couche que dans  les feuilles

et j’encourage l’oiseau

dans son long chemin.

dépouillée jusqu’aux branches,

je resterai attendre

la descente dans le froid

et le défi de la neige,

désespérée et éveillée

dans mon tronc droit.

 

Traducere în franceză

de Sonia Elvireanu

 

 

 

 

 

Revista revistelor (Raluca Hășmășan), nr. 6 (181), iunie 2018
Iul 25, 2018 at 11:00 PM


REVISTA REVISTELOR

 

          • Invitat de seamă în nr. 5/mai al revistei ORIZONT (Timișoara), Mircea Cărtărescu răspunde întrebărilor lui Cristian Pătrășconiu despre Secrete știute, secrete neștiute. Dialogul se poartă în jurul volumelor de Jurnal. „Mi-e greu să înțeleg de ce nu scrie toată lumea jurnal. E mai bun decât toate pastilele din lume, căci nu liniștește doar psihicul, ci și sufletul” – recomandă omul și scriitorul Cărtărescu. De asemenea, sunt atinse aspecte precum: vulnerabilitatea diaristului („am grijă ca teribilele mele secrete să nu pătrundă aici”), actul creator, actuala „epocă literară mediocră, fără orientări și ambiții, cu cărți fericite să trăiască un trimestru și-apoi să dispară pentru totdeauna”. Cristina Chevereșan vine în completare cu o cronică (Forever Young) la jurnalul Un om care scrie, ce adună însemnările cotidiene și nu numai din perioada 2011-2017, „texte doar aparent mărunte, dar, de fapt, atent elaborate și racordate la liniile de forță ale ansamblului operei cărtăresciene, de ficțiune sau nonficțiune deopotrivă”. Exegeta vede jurnalul ca pe o posibilitate de a accede „în laboratorul de creație din spatele volumelor pe care publicul le cunoaște și care au marcat cei șapte ani puși sub lupă, cu precădere monumentalul Solenoid”.

          Cornel Ungureanu scrie un articol aniversar Vasile Dan, 70. Ancheta realizată de Cristian Pătrășconiu le solicită scriitorilor (Ana Barton, Gabriela Gheorghișor, Melania Cincea, Simona Constantinovici, Alina Gherasim, Maria Hulber, Dan Negrescu, Alina Pavelescu, Florin Toma) să-și imagineze Cum arată cititorul ideal al textelor dumneavoastră.

          Vasile Popovici prezintă două cărți apărute la Editura Muzeul Literaturii Române: O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondență Mircea Zaciu – Marian Papahagi (2012) și La Echinox în atelier. Corespondență Marian Papahagi – Ion Pop 1969-1981 (2015), îngrijite de Lucia Papahagi, soția eminentului profesor și critic.

          Alexandru Oravițan analizează cel de-al doilea roman al Martei Petreu, Supa de la miezul nopții (2017, Polirom), în care autoarea își construiește subiectul pe tema vieții de familie în societatea românească ancorată în tradiție, oferind o perspectivă realistă și tragică în același timp asupra acesteia.

          Despre Iubirea ca mântuire scrie Alexandru Ruja, parcurgând volumul Radu Stanca. Scrisori către Doti (Editura Muzeul Literaturii Române, 2016).      

 

          CETATEA RODNEI este o revistă socio-culturală și de aspirație creștină (editată de Primăria comunei Rodna, redactor-șef: Gherasim Solovestru Domide), ce impresionează prin ținuta și prezentarea tipografică remarcabile. Subiectele acoperă domenii variate: istorie și civilizație, istoria limbii, cultură, folclor și tradiții, creație literară, critică literară, gramatică ș.a. Selectăm din numărul 30/mai 2018 câteva titluri orientative: Folclor regăsit (prof. Liviu Păiuș), Conferința națională „Text și discurs religios” la Rodna (prof. dr. Nicolae Felecan), Scrisori din Primul Război Mondial (prof. Liviu Păiuș), Cuvânt de prețuire pentru Ion Pop Reteganul (prof. univ. dr. Ion Buzași), Iarăși Sibiu e „fruncea” (Cornel Cotuțiu), O greșeală de exprimare des întâlnită (prof. Rodica Bălăi), Poeții Cetății Rodnei etc.  

          Avem surpriza să citim o cronică literară semnată de prof. Emil Bălăi (O radiografie aparte a lumii romanelor rebreniene) la volumul De la Ion al Glanetașului la Apostol Bologa. Doi eroi, două destine (Săluc Horvat, Editura Școala Ardeleană, 2017). Autorul articolului recunoaște aportul semnificativ al cunoscutului literat băimărean în domeniul cercetării operelor eminesciene și rebreniene și arată că și această nouă lucrare reprezintă o valoroasă sursă de documentare pentru elevi, studenți, cercetători prin complexitatea conținutului, prin diversitatea și calitatea informațiilor și a observațiilor asupra operelor rebreniene, analizate cu discernământ. 

 

          CONVORBIRI LITERARE (nr. 5/mai 2018, Iași, director: Cassian Maria Spiridon) oferă cititorilor un interviu (realizat de Angela Martin în aprilie a.c.) cu Ioan-Aurel Pop, noul președinte al Academiei Române: „Noi, românii, existăm și asta nu este puțin lucru! Este însă nevoie să existăm cu demnitate”.  Distinsul profesor vorbește despre noua misiune, despre actul conducerii, care „este înțeles greșit de către cei mai mulți”. În opinia dumnealui, „conducerea nu semnifică vreun avantaj personal, ci, dimpotrivă, privarea de unele drepturi în favoarea asumării mai multor obligații”. Totodată, face mărturisiri despre slăbiciuni/satisfacții personale. Aduce o serie de lămuriri cu referire la menirea Academiei, la receptarea ei în spațiul public, la implicarea ei în comunitate: „Academia nu este în societate un instrument al nimănui, ci este cea mai înaltă instanță științifică și culturală din România”. Alte opinii vizează educația și învățământul românesc. În privința manifestărilor dedicate Centenarului, Ioan-Aurel Pop formulează o concluzie clară și onestă: „Unirea noastră trebuie să fie în sufletele românilor mereu, de la venirea fiecăruia pe lume, de la primii ani de viață, de la părinți și bunici, de la școală. Dacă nu este, orice efort ajunge zadarnic. Dacă ne copleșesc ignoranța, prostia și banul, dacă ne afundăm în superficialitate, dacă ne lipsim de credință și de valori morale, nu putem să mai fim nici români decât cu numele”.   

          Despre Eliade, Cioran, Ionesco – Acești români care au făcut Franța – scrie Basarab Nicolescu, textul redat fiind prefața volumului Roumains de Paris / Români din Paris (Louis Monier și Basarab Nicolescu, Paris, 2017, traducere din limba franceză de Simona Modreanu).  

          Titu Maiorescu și E. Lovinescu. Pagini despre voința politică și voința critică (II) este un articol semnat de Mircea A. Diaconu, marcând  Anul Lovinescu. Ioan Holban analizează romanul Permafrost (Editura Polirom, 2018) al lui Eugen Uricariu, care încheie ciclul epic început în 2006 cu Supunerea. Rubrica „Maiorescu integral în premieră” oferă cititorilor pagini inedite din Jurnalul lui Titu Maiorescu (ediție critică coordonată de Bogdan Mihai Dascălu; text stabilit, traducere, note, glosar și indici: Ana-Maria Dascălu și Bogdan-Mihai Dascălu). În articolul Iași, capitala Marii Uniri, Traian D. Lazăr arată „modul în care a fost guvernată țara în perioada în care Iașiul a fost capitală a țării, cum s-a acționat de aici pentru desăvârșirea unității statale a românilor”. Versuri semnează: Sterian Vicol, Florentin Palaghia, Mircea M. Pop, Ion Țurcanu. Proză: Arthur Suciu (Întâlnire cu tata), Zvetlana Preoteasa (Sunt 365 de zile de când te iubesc).  

          Alte titluri din sumarul acestui număr: Victor Munteanu, poetul furtunilor ancestrale (Cristian Livescu), Ploi și intensificări ale vântului (cronică la romanul Ploaia de trei sute de zile al lui Gabriel Chifu, semnată de Vasile Spiridon), „Scrisul a fost mereu natura mea cea mai elevată...” – Gabriela Melinescu în Jurnal suedez (I) (Emanuela Ilie), Anatomia fenomenelor culturale în „Eseurile” lui Ion Papuc (Ioana Lionte), Irina Petraș și literatura la ora istorică (Constantin Coroiu), Eduard Gruber – Ion Creangă („convorbiri retrospective” restituite de Liviu Papuc),  Noica, romancierul lui Hegel (Ovidiu Pecican) ș.a.     

 

          ROMÂNIA LITERARĂ (nr. 26/iunie 2018) prilejuiește întâlnirea cititorilor cu prozatorul academician Nicolae Breban, prin intermediul unui interviu realizat de Cristian Livescu. Proaspăt premiat la Piatra Neamț (Premiul național pentru proză de ficțiune „Ion Creangă”, Opera omnia), prozatorul își exprimă emoțiile pentru recunoașterea valoroaselor și incontestabilelor contribuții la literatura română. Chestionat în legătură cu trecutul său, cu amintirile „timpurii, din junețe”, Nicolae Breban ne asigură că „totul este deja scris, adică încapsulat în miile de pagini epice, în care am jucat singur, ca un Molière beat și binișor nebun, comedia fals tragică, dar realmente dramatică, adică istoria clădită pe cei doi stâlpi ai dramei umane – întâmplare și neînțelegere – a ceea ce numim «viața mea». Ceea ce țin minte (...) este amintirea singurului meu talent – cel de lector înfrigurat”. Alte mărturisiri sunt despre laboratorul de creație, despre etapele și stilul prozei, despre profesiunea de prozator, despre implicarea ca membru al Academiei în anumite probleme ale învățământului.

          La „Cronica edițiilor”, Răzvan Voncu aduce în atenție o lucrare ce se încadrează în programul aniversării Centenarului Marii Uniri, Cuibul privighetorilor. Clujul literar după Marea Unire (Mircea Popa, Casa Cărții de Știință, 2018). Autorul a întreprins o admirabilă muncă de investigare a arhivelor și colecțiilor publicațiilor de epocă, cu scopul de a zugrăvi Clujul ca adevărată „Cetate a literelor” cu pondere importantă în cadrul literaturii române. În opinia cronicarului, volumul este incitant, „întrucât vizează o etapă-cheie din viața unor scriitori importanți și, totodată, din devenirea uneia dintre capitalele literaturii române”. 

          La Editura Cartea Românească a apărut recent un alt volum de versuri al lui Vasile Dan, Focul rece și alte poesii, care se menține în stilul liricii meditativ-reflexive, după cum apreciază Daniel Cristea-Enache în cronica Scris alb. „Vasile Dan se numără printre poeții cu care mergi la sigur, într-o selecție de autori reprezentativi” – susține exegetul.  

          Bliz-amintirile de studio (recenzie realizată de Marius Miheț la volumul lui Ioan Groșan Lumea ca literatură. Alte amintiri – Iași, Editura Polirom, 2017) „lasă la vedere talentul unui boem îndrăgostit de viață mai mult decât de literatură”.   

          Rubrica „Eminescu, poem cu poem (postumele)” (Alex. Ștefănescu) continuă cu analiza textului Sarmis.

          Versuri: Aurel Pantea, Nicolae Sârbu, Ioan Mărginean, Arnold Spescha (traducere de Magdalena Popescu-Marin).

Raluca HĂȘMĂȘAN

 

Parodii (Lucian Perța), nr. 6(181), iunie 2018
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

Lucian PERŢA

PARODII

 

Vasile MORAR 


Copilăria

 

Ce vremi frumoase am trăit odată,

prin anii șaizeci, șaizeci și ceva,

nu aveam griji, toate-mi mergeau pe roate

și firea-mi de poet se releva

 

Citeam la biblioteca din Chelința,

dar aveam timp și să mă zbenguiesc,

pășteam și mieii și-aveam unu-anume

de care și acum îmi amintesc

 

Avea cornițe mici, dar totuși coarne,

eu îl păzeam citindu-i dintr-o carte,

dar el, deodat’ s-a repezit la mine

și-izbindu-mă… m-a răsturnat pe spate!

 

Cuvintele pe buze

 

Mă uit în gura noilor poeți

ce poate să le iasă printre buze,

cuvinte fără șir și-ncrâncenate,

născute parcă numai să acuze

 

Când se trudesc să le adune-n scris,

povara poeziei îi doboară,

că totu-i cenușiu la ei și mort,

natura, ca și viața literară

 

Eu, dragii mei, să nu vă temeți, spun

e vremea fariseilor, se știe

fiți buni, citiți de-acum doar V. Morar,

cuvântul doar la el e poezie!

 

Poetul

 

Scria pe ce putea și-unde putea,

poeme lungi, de multe ori rimate,

nu jinduind spre a le publica

și nici a fi-n volume adunate

 

Multe poeme le pierdea pe drum

sau le uita la OJT, pe masă,

fiind scorpion, în zodie născut,

nu îi păsa de „uită-le sau lasă”

 

Tandru și bun, doar zâmbete-mpărțind,

citea-n cenacluri însemnări recente,

birjarii și șoferii de taxi

pe gratis îl purtau la-evenimente

 

Dar a venit și îngeru-ntr-o zi

și pentru el, în urbea-i cenușie,

și l-a găsit stând pe o bancă-n parc,

împovărat de multa-i poezie

 

Au suspinat mulți oameni din oraș,

ba și edilii-n plen s-au adunat

și la ședinț-atunci s-a hotărât

să i se fac-un bust, în bronz turnat

 

Și l-au făcut și, când l-au pus pe soclu,

lumea văzu, pe soclu coborât,

că bustul nu avea înscris un nume,

ci doar POETUL NOSTRU și atât!

Singur (fragment)-Juhani Aho (trad. Aneta Făzăcaș), nr.6(181), iunie 2018
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

JUHANI AHO

Scriitorul finlandez Juhani Aho (1861-1921) a beneficiat de o bursă de studii în Franța, acordată de stat, iar în urma acestei experiențe el ar fi trebuit să scrie o operă care să încurajeze spiritul patriotic” al poporului său. Dar când a apărut romanul Singur, în 1890, a provocat un scandal uriaș, fiind considerat prea îndrăzneț pentru acele timpuri. Deși trebuia să contribuie la emanciparea intelectuală a poporului finlandez, romanul prezintă frământările interioare ale scriitorului însuși, îndrăgostit de o fată cu cincisprezece ani mai tânără decât el. În paginile cărții regăsim descrierea Parisului din perioada expoziției universale de la 1889, fundalul  monologului interior al autorului.

 

SINGUR

(fragmente)

 

  Ați terminat, domnule?

  Da, doamnă.

  O cafea, un coniac?

  Vă rog.

  Păreți trist. Aveți necazuri?  

  Nu, doamnă, din contră.

Stau într-un mic restaurant de pe bulevardul Clichy, unde am luat prânzul. Încăperea este ovală, iar ușa de la intrare dă direct în bulevard. În pragul ușii se află o tejghea de zinc, în spatele căreia patronul împarte întruna pahare muncitorilor și vizitiilor care vin și pleacă. În fața celuilalt perete se află câteva canapele din piele și mese de marmură cu picioare de fier. Aici se așază de obicei birjarii roșii la față, bărbați puternici, cu fața arsă de soare. Mănâncă și fac un vacarm continuu, stând în fața unei cafele negre. În spatele capetelor lor, lipite de perete, stau pălăriile din piele lucioasă, alături de paltoane și impermeabile. În colț crește un buchet de bice lungi și subțiri.

De fiecare dată când se deschide ușa și intră un nou vizitiu, aduce cu el și tumultul bulevardului, freamătul continuu al marelui oraș: strigătele ascuțite ale vânzătorilor ambulanți, zgomotul înfundat al potcoavelor pe lemnul străzii, trosnitul bicelor și claxoanele tramvaielor trecând.

E așa ciudat când mă gândesc că sunt aici, că văd și aud tot ce se întâmplă în jurul meu, tocmai eu, care am ajuns din întâmplare în acest colț al Parisului. Și cu toate acestea, apreciez momentul. Sunt perfect liniștit, nimeni nu mă deranjează, nimeni nu-mi vorbește. Fețele necunoscute, mediul nou și pălăvrăgeala continuă într-o limbă străină îmi pun sângele în mișcare, suficient cât să nu-mi amorțească de tot gândurile. Timp de trei ore, îmi savurez cafeaua și coniacul, fumez pe-ndelete și citesc un ziar ca să treacă timpul. Dar apoi ies pe bulevard, unde circulă o mulțime de oameni, se aude conversația plăcută și bucuroasă a tinerelor fete, iar sub lumina felinarelor, se scurge inepuizabilul șir de trăsuri zgomotoase, ale căror lanterne par să sclipească, precum un șirag de perle, și atunci mă cuprinde melancolia, în fiecare zi, la aceeași oră. Nu am nici cea mai vagă idee unde aș vrea să merg și nu am niciun chef să mă întorc în apartamentul meu monoton. Și așa, inevitabil,  ajung cu pași molateci în cafeneaua mea obișnuită. Petrec aici câteva ore, răsfoind ziarele, privindu-i pe cei ce joacă biliard și scriind scrisori. De data aceasta, este vorba despre o scrisoare lungă către fratele Annei, din care am scris deja câteva pagini.

          […]

Nu am crezut niciodată că străinătatea va avea acest efect asupra mea. Îmi închipuisem altfel călătoria, orașul și viața mea de aici în general. Sau, mai degrabă, ar trebui să spun că mă vedeam pe mine însumi într-un fel diferit. Căci totul depinde de sentimentele pe care le avem în momentul în care privim.

Relația cu persoana de sex opus este cea care determină cu ce seamănă mediul nostru înconjurător. Chiar și atunci când există un armistițiu în dragoste, ea continuă totuși să ne domine, prin amintirile din trecut și prin speranțele pentru viitor. Îți amintești cum, mai demult, când n-aveam nicio grijă, stăteam și priveam lung în zare. Și i se întâmpla, unuia sau altuia, să exclame dintr-o dată: Nu ne lipsește decât femeia cu care să admirăm acest frumos peisaj! Și ne adânceam amândoi în gânduri, fără să vorbim, pradă unui val de tristețe străbătută de speranță. Când absența femeii are un asemenea efect, ce se poate întâmpla când te îndrăgostești de una! Ea își va pune amprenta asupra a tot ce vedem și trăim. Pentru mine, nu există nicio persoană și niciun loc care să nu aibă legătură cu această femeie, care era atunci sensul vieții mele. Când le revăd, sunt fie plăcute, fie dezagreabile, îmi provoacă bucurie sau tristețe, în funcție de sentimentele pe care le aveam când le-am văzut. Obiectele exterioare nu m-au impresionat niciodată prin ele însele, ci doar ca martori ai bucuriilor și ai tristeților mele. Așa a fost întotdeauna, așa e și acum, poate chiar mai mult pe viitor. Poate că influența străinătății asupra mea este cea a stării mele sufletești de acum. Cred că te amuză să vezi că îți fac așa un raport detaliat.

Chiar dacă nu am mai vorbit despre acest lucru, cred că știi totuși în ce stare am părăsit țara. Anna probabil ți-a povestit. Nu e ceva nou ca un bărbat de vârsta mea să se îndrăgostească de o fată de vârsta ei. Dar nu am știut cum vor evolua sentimentele mele. De parcă, la momentul stabilit, după ce am trecut prin toate etapele de dezvoltare, viața mea afectivă începea un nou ciclu, așa cum într-o toamnă târzie, seva păcălește copacii, făcându-i să înflorească a doua oară.  Vara trecută, toate sentimentele nostalgice și puerile, de care am crezut că m-am debarasat odată cu prima dragoste, au înflorit. Eram timid  în fața acestei fete pe care am tratat-o întotdeauna ca pe un copil, precum un școlar care se află pentru prima dată în fața femeii visurilor sale. De parcă eram la prima dragoste.

          […]

Dimineața, când plec de acasă, ieșind în strada care dă în bulevard, îmi recapăt inevitabil forțele, datorită vieții care pulsează peste tot în jurul meu. Micii comercianți și-au etalat marfa pe trotuar și între zidurile acestea înalte, fructele și legumele verzi care tocmai au fost livrate seamănă cu un val tulbure într-un râu de pietre.  Vânzătorii strigă din toți plămânii, iar cumpărătorii, cel mai adesea femei în ținute de dimineață, cu capul descoperit și cu un șal peste umeri, trec întruna de la unul la altul. Măcelarul, în șorț alb, stă în pragul ușii, iar în vitrina brutăriei se vede o stivă de baghete lungi și groase cât buștenii de mesteacăn. Alături, tejgheaua de zinc a unui mic restaurant se reflectă în vitrină. Muncitori în salopete beau absint verde-gălbui. O gașcă de școlari în uniforme, având cărțile sub braț, strigă și, împreună cu birjarul, încurajează caii, din ale căror copite țâșnesc zadarnic scântei, încercând să urnească o căruță prea grea. Întâlnesc, aproape în fiecare dimineață, un bătrân orb care, cu o farfurioară în mână, cere pomană. Ochii săi lipsiți de lumină privesc fix trecătorii care vin din sens invers. În fața papetăriei sunt tot timpul oameni care răsfoiesc ziarele de satiră. Strada dă într-o piață mică, ce are o statuie în mijloc, iar pe lateral, un șir de trăsuri cu vizitii în palton de un negru lucios. Se aude claxonul unui tramvai și apare un vagon tras de doi cai albi, în drum spre expoziție. Alerg să-l prind și găsesc un loc înăuntru.

[...]

Expoziția mă impresionează puternic de fiecare dată când privesc către Câmpia lui Marte din vârful palatului Trocadero. În mijloc, turnul Eiffel se înalță ca un brad impunător. Cupolele aurite ale clădirilor din expoziție strălucesc în lumina soarelui. Statuile de pe acoperișuri își întind brațele spre cer. Pe podul Iéna, sângele începe cu siguranță să circule mai repede prin vene. Valurile Senei se agită, vaporașe cu aburi, pline de oameni alunecă pe sub arcade ca niște rândunele. În momentul în care ajung sub turnul Eiffel, cu giganticele sale picioare de fier, nu vreau decât să privesc și să mă minunez. Când mă plimb prin acest oraș-minune cu palatele sale, ale căror fațade sunt opere de artă, porțile – sculpturi, zidurile – picturi înțesate de comori din toate colțurile lumii, mă simt mic și nu pot să cred că eu chiar sunt acolo, deplasându-mă, cu fiecare pas, de pe un continent pe altul. Când ajung în galeria mașinilor, al cărei acoperiș îmbrățișează cerul, ca într-un cuptor în care toate brațele vremii se agită, în care ciocanele lovesc, aburul, gazul și electricitatea se ațâță, mă simt amețit, îmbătat de acest huruit, care pare să se nască din adâncul pământului și care trece prin mine, electrizându-mi mâinile și picioarele. Corpul mi se scutură ciudat, de parcă un șoc electric mi-ar face să trosnească fiecare nerv. La căderea serii, fântânile luminoase își încep simfonia de culori, iar turnul Eiffel se înalță roșu ca o statuie de foc.

Traducere din limba franceză

de Aneta FĂZĂCAȘ

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 91 - 100 din 2139

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.