top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Augustin Buzura în perspectivă comparată (Constantin Cubleșan), nr. 6(169),iunie 2017
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Constantin Cubleșan

AUGUSTIN BUZURA ÎN PERSPECTIVĂ COMPARATĂ

 

Ar fi nedrept și chiar neadevărat dacă am considera-o pe Angela Martin doar ca pe îngrijitoare a seriei de Opere Augustin Buzura, în ediție definitivă Domnia sa are, demult impus în peisajul literaturii române actuale, profilul unei excelente traducătoare, dar și acela de publicistă severă, de o rafinată inte-lectualitate, acompaniind prin intervențiile domniei sale polemice serialul editorialelor păstoase semnate la zi de romancierul care conduce una dintre cele mai interesante și rectilinii reviste, la ora actuală, din țară, „Cultura”. Este, deopotrivă, atentă și probă exegetă în domeniul comparatistic, perspectivă din care s-a și apropiat de scrierile autorului Orgoliilor, discutându-i demersul într-o aplicată raportare la universul problematic și de idei al spaniolului Ernesto Sábato („cei doi scriitori împărtășesc trăsături comune /…/ pentru amândoi, scrisul este o soluție de supraviețuire”). Un amplu studiu pe această temă (Opera – „un univers total”) se cuprinde în tripticul așezat sub genericul, împrumutat de la titlul unuia din volumele de publicistică ale lui Augustin Buzura, „A trăi, a scrie” (în antologia receptării critice a romanelor lui Augustin Buzura în anii de după înlăturarea comunismului din România: Între două lumi. Augustin Buzura, romancier și gazetar. Antologie critică alcătuită și îngrijită de Angela Martin. Editura TracusArte, București, 2017).

          Întâlnirea celor doi scriitori, apreciază Angela Martin, se produce „în labirintul aceleiași filosofii existențiale”, într-o bună vecinătate, de altfel, cu Albert Camus (Ciuma), J.P. Sartre sau Viktor Frankl (Omul în căutarea sensului vieții). Augustin Buzura „rezistă la o astfel de comparație: are, ca intelectual angajat și ca scriitor din România comunistă (și postcomunistă), suficiente trăsături comune cu Sábato. Care devin pregnante, peste ani, peste dictaturi și peste literaturi, de îndată ce admitem apartenența amândurora la aceeași familie de spirite. Cu precizarea că aceste trăsături sunt rodul «sălbatic» al influenței pe care autorul nostru a suportat-o intermediat, grație existențialismului francez, și a valorificat-o, instinctiv, prin lecturi, înainte chiar de a o conștientiza”. De altfel, apropierea de Sartre și de experimentele Noului Roman Francez au făcut-o și alți critici (Eugen Simion, Ion Simuț) aceștia sesizând apetitul romancierului Buzura pentru teoretizări ale propriilor angajamente și pentru lungi comentarii monologale, uneori în detrimentul epicității. Pentru Augustin Buzura, observă exegeta, „libertatea gândirii este mai puternică decât lipsa libertății de expresie”. În numele acesteia dă „istovitoare bătălii” cu instituția cenzurii comuniste, intuind și având convingerea că „dincolo de barierele impuse de regim” era mai presus „avantajul libertății nelimitate pe care i-o dădea ficțiunea”. Aici se întrevede o misiune a scriitorului nesupus – cum se prezenta – văzând în literatură misiunea de a-l trezi pe om, adică trezirea la conștiința de sine, „aceasta fiind, în viziunea ambilor scriitori, sursa inepuizabilă de înțelegere a vieții și singura care îi dă omului tăria de a lupta împotriva abuzurilor de tot felul generate de dictatură”. Se conturează astfel „o pedagogie înțeleaptă pe care atât Buzura, cât și Sábato, oameni cu vederi de stânga și profund democrați, o construiesc și ne-o transmit prin romanele lor”. E la mijloc frica indivizilor aflați în „singurătatea lor «cosmică», singurătate ce-i face timizi și depresivi, ba chiar demobilizați”. E maladia împotriva căreia scrie Augustin Buzura. El este „parcă mereu printre personajele sale, le asistă, lucrează cu ele și le conduce în așa fel destinele, încât pe unele reușește să le ridice de la «conștiința nonsensului camusian» la «conștiința sensului» vieții, în care Viktor Frankl, să ne amintim, își găsise, în timpul tragicei sale experiențe din lagărele naziste, șansa propriei supravițuiri”.

În romanele lui Buzura se află „toate simpto-mele tulburărilor anxioase și toate reacțiile psiho-fiziologice ale individului stăpânit de frică (…). Le regăsim pe majoritatea dintre ele și în romanele lui Sábato”. De parcă aceștia ar fi conchis împreună că „multiplele reprezentări ale unuia și aceluiași sentiment, frica, deși inspirată de regimuri politice dife-rite, provoacă, aproape de la sine, aceleași conflicte și drame omenești, configurează sau desfigurează, mai mult sau mai puțin, aceleași caractere umane, produc aceleași crize și reacții, aceleași fanatisme în universul ficțional. Chiar dacă autorii apelează la alte formule narative, la altă simbologie și prac-tică, fiecare, altă specie de proză”.

Angela Martin compară bio-grafiile celor doi, cu accentuarea cali-tății de medic, profesiune pentru care Augustin Buzura s-a pregătit și la care a renunțat, în favoarea scriului literar, construind și analizându-și personajele după metode psihanalitice, aproape toate cele memorabile dovedindu-se a fi „alter-ego-uri ale sale”. Exegeta urmărește astfel modul în care se comportă indivizii, în viziunea lui Buzura și a lui Sábato, aflați în fața fenomenului terorii care, observă comentatoarea, „se abate asupra lor dinspre «partea nevăzută» a vieții”. Sunt indivizi din categoria celor despre care Jung spunea că sunt niște „artiști ai vieții”. Așa Martin del Castllo y Lavalle din Despre eroi și morminte sau Iustin Olaru din Refugii, oameni „condamnați, incapabili să se adapteze mediului social sau să-l tolereze”. Analiza detaliată a personajelor, în această continuă perspectivă comparatistă (în Tunelul ca și în Vocile nopți etc), conduce la observația că ambii scriitori „ar vrea să ne sugereze că, adunate și exacerbate, acestea toate (granițele dintre real și ireal, dintre diurn și nocturn etc., n.n., Ct.C.) compun, în mediul sumbru și opresiv în care este condamnat să trăiască individul, un infern continuu, și că singura libertate posibilă este de a trece prin el, orbește – înainte și înapoi –, din bolgie în bolgie. Somnul însuși râvnit, jinduit este, la rândul său, odios de iluzoriu, punitiv: conștientul și inconștientul nu dorm niciodată”.

Motivul orbirii este prezent în scrierile celor doi prozatori, desigur în diferite construcții metaforice. Doctorul Robert, bunăoară, din Raport asupra singurătății se simte „rătăcit prin cuvinte ca un orb”; Maria Spiridon din Vocile nopții locuiește împreună cu mama ei, „bătrână și oarbă” ș.a.m.d., alături de personajele lui Sábato, probează faptul că ambii scriitori sunt niște „clarvăzători anxioși”, în convingerea că „toți suntem orbi într-un anume fel”.

Un alt motiv comun este cel al iubirii de refugiu; în general, iubirile sunt ratate la Buzura, căci la el „iubirea nu se poate împlini altfel decât printr-un acord de reabilitare morală a bărbatului și a femeii”, așa cum și la Sábato „iubirea este o pasiune morbidă”, ea jucând „într-o tragedie fără sfârșit”, neștiind „unde sfârșește tragedia și unde începe actoria”.

Pentru cei doi scriitori este evidentă „obsesia construcției” operei, fiecare apelând la elemente biografice, la „limbajul deviat” al personajelor, la „dezamorsarea controlată a mesajului politic” etc.

Toată demonstrația analitică, comparatistă pe care o face Angela Martin conduce la înțelegerea că, la Buzura ca și la Sábato, avem de-a face cu „două conștiințe ale timpului lor”, ale celor doi scriitori.

Un alt studiu (Iubirea – cunoscută și necunoscută) are în vedere motivul iubirii în operele lui Augustin Buzura, ca „realitate a radicalului”, „tulbure, întotdeauna nesigură, ștearsă, provizorie, nefericită, căzută din viață”. Sunt cercetate cuplurile în care cu adevărat importante „sunt trăirile”, apoi iubirile morale și ilicite, pun în evidență bărbați „timizi din fire”, dar nu din cauza egoismului, ci „din cauza fricii”. Sunt radiografiate atent, în această cheie existențială, personajele principale din diferitele romane, în general ele prezentând „cazuri” ale unor „deconștiințe” sondate psihanalitic. Exegeta comentează, oarecum concluziv, tema pe care romancierul „își construiește și dezvoltă cu mare folos proza”, notând că „nevoia bărbatului – aproape nevrotică – de afecțiune și atașament” ilustrează în toate romanele și „pe multiple planuri ale narațiunii – pe lângă bogăția și varietatea istoriilor de iubire, distincția între dragoste și iubire”. 

 

O privire de ansamblu asupra romanelor lui Augustin Buzura avem în studiul intitulat Augustin Buzura în opere complete. O primă constatare este aceea că prozatorul construiește în operele sale „o viziune, o credință, o morală, o pedagogie a libertății de gândire și de exprimare. Dar și o tehnică de autoapărare și de opoziție față de înverșunații opresori”. Angela Martin urmărește cum scriitorul, în întreaga sa epică, nu mai puțin în publicistică, dar cu precădere în romane, „corelează problema libertății cu problema normalității, cu ascendența psihicului asupra nevrozelor, boli ale modernității, pe care politicul, ideologicul le provoacă în individ și în societate prin tiranie, prin abuz”. Numai că Buzura nu vorbește de boli specifice neapărat comunismului, ci de „regimul dictatorial comunist ca factor agravant în generalizarea suferinței psihice”. Spre psihanaliză trimite „problema morală” aflată în dezbatere permanentă la Augustin Buzura. El operează cu mijloace și „procedee” specifice romanului postmodern: „rupturile narative, ambiguitatea și discontinuitatea discursului, fracturarea realului, implantarea elementelor de fantastic oniric, colajul, narația cine-matografică, dilatarea sau comprimarea spațiului și a timpului, accelerarea sau frânarea ritmurilor prozei, transgresarea genurilor literare, amestecul stilurilor, al limbajelor și chiar al graiurilor”. Toate aceste procedee (proceduri, cum ar fi în limbaj medical – „Buzura a avut inteligența, talentul și forța să facă dintr-o pasiune – psihanaliza – un instrument de persuasiune în serviciul literaturii”) sunt practicate cu o „ironie extraordinară, cu o flexibilitate” ce-i permite să se elibereze „anticipat de etichetele și stereotipurile cu care aveau să-l regaleze, peste ani, lecturile de mântuială ale unor critici”. Felul în care este receptată azi (felul în care a fost receptată la vremea ei) opera lui Buzura constituie, evident, o altă temă de cercetare, dincolo de limitele acestui studiu, luată în dezbatere critică tocmai de antologia pe care a inițiat-o. Dar, până la abordarea acestei chestiuni, trebuie să reținem portretul pe care îl face scriitorului, în tușe extrem de sugestive, probabil unicul de felul acesta în întreaga publicistică evocatoare a personalității scriitorului: „O voce mai curând reținută, înflăcărată adesea de mici entuziasme familiare, asemenea celor prin care adulții le insuflă curaj copiilor. O privire răbdătoare, de dincolo de ochelari, ușor distrată, de un calm aproape profesional, tipică pentru un psihoterapeut: te citește imediat, oricât ai fi de circumspect. Faptul însă nu mai contează – rămâne un amănunt. Nu știi când și-a domolit agerimea ochilor ca să-ți câștige încrederea. Și cum îți induce senzația de confort. Nici privirea sa, nici vocea nu sunt învăluitoare. Impun, la fel ca zâmbetul, printr-o timidă, dar stăruitoare bunăvoință. În tăcerea dintre cuvinte nu face niciun gest în semn că ar avea ceva de adăugat sau sugerat, de parcă n-ar dori să iște din senin vreo tulburare. Politicos, în conversație, îți lasă întotdeauna libertatea de alegere. Și alegi involuntar aproape, să i te confesezi”.

„Credința zugrăvește icoanele-n biserici” (Gh. Pârja), nr.6(169),iunie 2017
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Gheorghe PÂRJA

 „CREDINȚA ZUGRĂVEȘTE ICOANELE-N BISERICI”

 

          Două întrebări cutreieră comentariile despre credința lui Mihai Eminescu: a fost creștin ori a fost ateu? S-au dat răspunsuri cu multe înțelesuri, în funcție de formația intelectuală a comentatorilor. El fiind reprezentativ pentru spiritualitatea românească, neapărat trebuia să fie creștin, susțin adepții mântuirii prin credință. Un creștin ortodox, după unii. Alții, folosindu-se de câteva secvențe lirice din operă, l-au pus în partea celor fără Dumnezeu. În perioada interbelică, circula întrebarea: În creația noastră culturală ne vom orienta după Eminescu sau după Lovinescu? În Istoria civilizației române moderne, marele critic se dezicea categoric de „religia ortodoxă, un ferment al orientalizării, religie înțepenită în ticuri și formalism, care a impus o limbă liturgică și un alfabet străin”. Balanța înclină spre exegeții care argumentează că poetul național este de esență creștină. Bartolomeu Anania remarcă sensibilitatea creștină autentică în poezia eminesciană. Nichifor Crainic consideră Luceafărul un grandios poem creștin, care conține o sumă de elemente dogmatice. Părintele Galeriu spunea despre poet: „Mihai Eminescu e un poet religios, o expresie a sufletului românesc creștin”. Alți critici sunt mai rezervați în acest sens, dar nu-i refuză dimensiunea creștină. Maica Benedicta (Zoe Dumitreșcu Bușulenga) ne reamintește dualismul personalității lui Eminescu, specific marilor personalități creștine ale lumii, comparându-l cu
Goethe, care pune în gura unui personaj al său expresia: „două suflete locuiesc în pieptul meu”.

Teologul, poetul, criticul literar Theodor Damian din New York, editorul prestigioasei reviste „Lumină lină” („Gracious Light”), fondatorul cenaclului „M. Eminescu” din metropola americană, semnează volumul Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu (Editura Eikon, 2016), tocmai pentru „a scoate din falsa dilemă tema ca atare” (N. Georgescu). Nu uit a spune că autorul Theodor Damian își are obârșia în Botoșanii în care a fost botezat Eminescu. Cele cincisprezece studii din această carte analizează pe teme inspirate aspecte ale religiozității creștine în opera poetică, dar și în creația publicistică.

Deși cartea aparține unui teolog, ușor se poate observa cum demonstrația se împlinește prin argumente, textele religioase fiind invocate cu priceperea criticului avizat. Dreapta măsură a interpretării operei eminesciene din perspectiva creștină este dominanta acestor studii. Autorul ne avertizează încă de la început: „Trebuie spus din nou, când se fac afirmații fundamentale despre Eminescu: acestea nu se pot baza pe o interpretare fragmentară a operei sale, ci pe citirea în context apropiat și depărtat”. Theodor Damian folosește cu iscusință (le are la îndemână) concepte suple din sfera teologiei, care, aplicate operei, duc la concluzii credibile pentru asumare. Autorul ține seama de perioada în care s-au făcut diferite aprecieri la credința poetului, de curentele ideologice care au dominat o epocă sau alta. Refuză discursul excepțional al unor perioade accentuate tocmai pentru a evita tratamentul narcotic asupra operei. Dacă în perioada interbelică apare fericita sintagmă a lui Lucian Blaga, „ideea Eminescu”, când analiza, în mare parte, a creștinismului la Eminescu  stă sub veghea versului: „Credința zugrăvește icoanele-n biserici”, prima parte a epocii dogmatice a fost confiscată de imaginea proletarului: „Religia? O frază de dânșii inventată/Ca cu a ei putere să vă aplece în jug”, Eminescu fiind asociat cu proletarul din „scunda tavernă mohorâtă”. S-a uitat un lucru esențial în atitudinea unui creator: personajele nu se confundă cu autorii lor! Curentul ateist al perioadei comuniste a lăsat mari mutilări și clișee peste opera genialului poet. Cred că, dacă nu am fi trecut printr-un regim cu ideologie atee, Eminescu ar fi fost salvat de asocieri neavenite. Paradoxal, tocmai în acea perioadă a avut loc un moment de răscruce pentru opera lui Eminescu. Devotatul Perpessicius scoate la lumină postumele eminesciene, care au schimbat radical viziunea despre poet. Au sporit imaginea de creator polivalent sau, dacă vreți, în termenii lui Umberto Eco, „opera deschisă” eminesciană a îngăduit fiecăruia să-și extragă păreri pro și contra, mai ales față de credința lui. E adevărat, nu vom găsi în creația lui  - lirică și publicistică – pledoarii de mare devotament. Din partea unei minți geniale, fiecare afirmație contează. În țesătura operei, un teolog ca Theodor Damian, cu rigoarea omului de știință, a intuit tocmai ce multora le-a scăpat: ideea de Dumnezeu în opera lui Eminescu.

Autorul are o interpretare credibilă a versurilor spuse de proletar: „Desigur, toate zecile de referințe la Dumnezeu, sutele de referințe religioase, în general, arată că aici Eminescu nu este un antireligios, un ateu, ci un revoltat împotriva formelor religioase corupte. A fi împotriva lui Dumnezeu și a semnala reaua utilizare de către om a ideii de Dumnezeu sunt două lucruri esențial diferite. Și Iisus a protestat împotriva înțelegerii greșite a ideii lui Dumnezeu de către iudei în timpul Său, asta neînsemnând însă că Iisus a fost ateu”. Theodor Damian vine cu o părere și față de mult invocatul pesimism care ar cădea pe o pantă a risipirii atee: „Pesimismul lui Eminescu a constituit o problemă care a condus pe mulți, în mod greșit, la catalogarea marelui poet ca ateu. Pesimismul religios nu este însă deloc un indiciu al necredinței. Și Mântuitorul ar putea fi, atunci, pus în ecuația cu pesimismul când a strigat de pe cruce: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”. Sunt cuvinte îndurerate, ce arată tocmai distanța dintre om și Dumnezeu , exprimă tocmai suferința lumească, mântuitoare. Faptul că pesimismul nu este incompatibil cu credința ne este ilustrat evident de mai multe poezii: „De dragul Mariei/Și-a Mântuitorului/Lucește pe ceruri/O stea călătorului”, unde poetul „cânta Nașterea Domnului în termenii doxologiei, de adevărat credincios”. Și pesimismul a avut parte de interpretări curioase, care, aplicate poetului, au dat greș. Deoarece interogația asupra lumii și a vieții nu se face în termeni sărbătorești. Autorul ne propune o descifrare a dorului după Dumnezeu în poezia lui Eminescu, socotind că este una dintre valorile fundamentale ale istoriei neamului nostru. Credința că nu e totul pierdut, nici paradisul, câtă vreme chipul lui Dumnezeu, după teologia ortodoxă, este întrupat în iubire și ne regăsim în Mântuitor pentru a ne reașeza calea spre salvare. Deși în fața morții toți suntem egali, cum spunea prorocul – „Eu sunt pământ și cenușă” –, Eminescu ilustrează acest gând în Memento mori. Dorul de Dumnezeu este simplu exprimat în strofe din Luceafărul: „Din haos Doamne-am apărut/Și m-aș întoarce-n haos/Și din repaos m-am născut/Mi-e sete de repaos”. În viziunea teologului, în Cugetările sărmanului Dionis Eminescu îi ironizează pe atei: „Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii”, ajungând la părerea că Eminescu a fost un credincios. Nu însă un misionar, care să-și fi făcut din propovăduirea credinței un țel unic.

Ion Negoițescu socotește poezia lui Eminescu o creație de trăire intensă, impregnată de moarte. Theodor Damian face o analiză atentă a ortodoxiei esteticii morții în poezia eminesciană, asociind modul de a înțelege lumea și viața cu filosofia pesimist-nihilistă a lui Schopenhauer, sesizând dureros fragilitatea condiției umane. Deși poetul nu a fost un discipol al filosofului german, în sensul predicării în viață. Moartea ca somn este un element specific creștin. Apostolul Pavel vorbește despre morți ca fiind „cei ce au adormit”. În tradiția ortodoxă se vorbește de Adormirea Maicii Domnului, nu de moartea ei. Autorul nostru pune această idee cu existența vieții după moarte, prezentă și în Luceafărul: „Părând pe veci a răsări/Din urmă moartea-l paște/Căci toți se nasc spre a muri/Și mor spre a se naște”. Teologul pune în legătură această viziune nu cu pesimismul filosofului german, ci cu „realismul profetic din învățătura lui Iisus Hristos”. „Grăuntele de grâu când cade în pământ, de nu va muri, rămâne numai el, dar dacă va muri, aduce multă roadă.” A muri se învață, este important să știi să mori. Odă în metru antic este o gravă confesiune în acest sens, „o aventură existențială a eroului, ca o paradigmă a aventurii omului în absolut” (Zoe Dumitrescu Bușulenga). A învăța să mori, a-ți afla liniștea sufletului este împăcarea cu Dumnezeu: „Ca să pot muri liniștit, pe mine/Mie redă-mă!”. Se aduc în discuție credința și evlavia lui Eminescu (poezia Christ), autorul se pune de acord cu alți interpreți ai sintezei eminesciene (Doru Scărlătescu), care au demonstrat că este una din poemele care „demonstrează nu numai o religiozitate, dar și creștinismul profund, de tip ortodox al lui Eminescu”. Apoi poezia Înger și demon este adusă ca pildă în care elementul religios este extrem de pronunțat. Rugăciunea unui dac este poezia ca „binecuvântare și blestem”. Cum observa și N. Georgescu în prefață, cu totul nouă este interpretarea acestui poem, fiind capitolul de rezistență al cărții. Blestemul arată dependența față de Dumnezeu: „Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față/Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață”. Poemul e o rugăciune, una de o factură ciudată, în care Dumnezeu precedă totul: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor/Nici sâmburul luminii de viață dătător”. Apoi Dumnezeu este creator și mântuitor. Pentru teolog, Mortua est este expresia dorului de sens, nu o negare, este un strigăt pentru accesul logic la sensul tainei, este paradoxul intenției nefirești a părții de a absorbi întregul, care, paradoxal, deci ciudat, ne caracterizează.

Theodor Damian face și o sumă a temelor biblice din poezia lui Eminescu. Printre ele este cea a fiului risipitor. O ipostază a parabolei este descoperită în poemul Răsai asupra mea, unde poetul, fiul risipitor, omul obosit de necredință este „prezentat în faza trezirii sale la timp din îngroparea lui Chronos”, care poate fi asemănată cu începutul mântuirii. Apoi Maica Domnului apare mijlocitor și ajutor pentru a-l călăuzi pe fiul risipitor spre casă. O interpretare inedită, după știința mea, este apropierea poeziei Glossă de cartea Ecclesiastului din Vechiul Testament. Theodor Damian sugerează ideea că Glossă este „o punere în versuri a câtorva teme ale Ecclesiastului. Se referă la trecere, deșertăciune, înțelepciune sau discernământ. Aceste teme nu sunt tratate separat nici în poem, nici în Ecclesiast, ele se întrepătrund ca într-un dans perihoteric, iluminându-se reciproc”. Se aduce ca exemplu ideea deșertăciunii în Glossă: Tot ce-a fost ori o să fie/În prezent le-avem pe toate/Dar de-a lor zădărnicie/Te întreabă și socoate”. Ce spune Ecclesiastul? „Am văzut toate lumile care se fac sub soare și iată, toate sunt deșertăciune și vânare de vânt”. Autorul semnalează că niciunul din marii exegeți ai operei eminesciene nu a avut în vedere Ecclesiastul ca sursă de inspirație. Theodor Damian se dovedește și un riguros polemist. Dă replici argumentate teologic unui articol semnat de Răzvan Codrescu (Eminescu și creștinismul), care neagă, diminuează sau ironizează sentimentul religios la Eminescu cu vizibilă vehemență. Se evidențiază că și publicistica lui Eminescu e la fel de profundă ca întreaga sa operă poetică. Numește Biserica Ortodoxă „Mama spirituală a poporului român”. Apoi evidențiază rolul ei în viața neamului: „Biserica a creat limba literară, a sfințit-o la rangul unei limbi hieratice și de stat”. Se țese un dialog cu Răzvan Codrescu (plecând de la un articol al lui Theodor Codreanu), care pornește de la prejudecata că Eminescu nu a fost un credincios creștin. Cele câteva argumente ale lui Theodor Damian evocate în acest text se alătură altor exegeți ai vieții și operei lui Eminescu care au ajuns la concluzia că „poetul neamului românesc a fost un credincios creștin, nu în sensul pios al cuvântului, nici în sensul instituțional, adică bisericos, ci în sensul, pur și simplu, obișnuit al cuvântului, aceasta neexcluzând însă un creștinism asumat”. Cine a avut curiozitatea să treacă pe la Ipotești se poate convinge că biserica se afla aproape de casa poetului și de locuința preotului. Aici, copilul Mihai și-a găsit îndesita plăcere de a umbla prin cărțile cu legături de piele: ceasloave, liturghiere, sinaxare, cărți de învățătură. Acea atmosferă a lăsat urme în lirica și în gândirea de mai târziu. Apoi Biserica Uspenia din Botoșani, unde se află și astăzi cristelnița în care a fost botezat pruncul Mihai. Cum îmi spunea cu un prilej poetul Ion Mircea: „Citindu-l pe Eminescu, înțelegem că nu poate exista hazard într-o lume ordonată divin”. Cum ne-am putea îndoi de evlavia celui care ne-a dăruit acest vers crucial: „Credința zugrăvește icoanele-n biserici” (Melancolie, 1876)?

 

Theodor Damian, cu har și vocație teologică, cu erudiție și talent, la care se adaugă bunătatea umană, ne-a dăruit o carte care deapănă firul spiritualității creștine din opera eminesciană. Cum s-a mai spus, ortodoxia și ortopraxia (dreapta slujire) au nevoie de teologi care să iscodească noi valori creștine în creația lui Eminescu. Deoarece eminescologii nu au fost întotdeauna la fel de buni cunoscători ai tainelor credinței precum stăpâneau metoda de cercetare. Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu demonstrează fructul credinței naturale la marele poet. Teologul nu-l face pe Eminescu creștin, ci constată că poetul a fost creștin din cap până-n picioare, vorba poetului Ion Mircea. Credința religioasă a lui Eminescu nu este o temă ușoară. Teologul Theodor Damian a pus în dialog teologia cu filologia, argumentând spusa lui Arghezi: „Eminescu nu a scris o carte, ci a suferit-o”. Iar Theodor Damian a risipit multe controverse. Da, rațiunea poate lămuri, dar nu poate naște credința. O carte fără exagerări, fără idolatrie, care reeditează aspirațiile unui spirit renascentist.

Lumina dinăuntru (Delia Muntean), nr.6(169), iunie 2017
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Delia MUNTEAN 

LUMINA DINĂUNTRU

 

          Editura ieșeană Tipo Moldova a publicat recent, în colecția „Opera omnia. Dicționar”,  o antologie a scriitorilor nevăzători din România. Intitulată Constelația Homer, aceasta reia și îmbogățește prima versiune a cărții, apărută la Editura SAS din București în 1996. Antologarea, nota asupra ediției, cuvântul înainte, notele biobibliografice îi aparțin, și de astă dată, lui Radu Sergiu Ruba, motivația reeditării constituind-o, pe de o parte, impunerea, în cele două decenii, a noi autori, iar pe de altă parte, diversificarea preocupărilor literare ale nevăzătorilor prin includerea, alături de poezie și proză, a memorialisticii și a criticii de specialitate.

          Creațiile din volum au fost alese în funcție de anumite criterii, unul dintre ele fiind metoda de elaborare: cu punctatorul sau la computerul cu voce electronică, prin înregistrare vocală sau dictare către un asistent, autorii lor neavând posibilitatea de a-și verifica ori cizela vizual ei înșiși textele. Din biografiile care le precedă, aflăm că unii și-au pierdut vederea în copilărie, în urma unor explozii de proiectile rămase din timpul războiului (Marin I. Nicolae, Traian Oros, Dorel Ghemu) ori din cauza unor accidente, a unor boli sau a unor infecții dobândite în spital, iar alții sunt orbi din naștere. Grigore Albu-Gral a țesut în jurul cecității sale chiar o legendă, poetul susținând că nu explozia propriu-zisă de carbid i-ar fi provocat orbirea (pe la cinci-șase ani), ci încălcarea de către tatăl său a unui legământ: „Era vorba de o taină între ciobanii din Seaca de Olt. Noaptea, în preajma focului, au așezat un cuțit lung pe pirostrii și trei bărbați au jurat că vor păstra o anume taină. Albu a jurat pe ochii celui mai frumos dintre copiii lui. Neținându-se însă de jurământ, după cum însuși fiul său mărturisea, acesta a ajuns victima unei răbufniri a materiei, cu pierderea definitivă a vederii” (p. 101).

          Un alt criteriu l-a însemnat prezența în viața literară autohtonă (și nu numai). Scriitorii selectați au publicat atât în revista lunară Braille „Litera noastră” (denumită „Viața nouă” în perioada 1954-1990), cât și în „Steaua”, „Tribuna”, „Astra”, „Luceafărul”, Suplimentul literar al „Scânteii tineretului”; au redactat reviste în format audio mp3 („Impact”, „Radar”); au participat la concursuri de literatură („Carmen Sylva”, de la București; „Pașii profetului”, de la Oradea; concursurile internaționale de creație pentru autori nevăzători din SUA, Bulgaria, Australia, Uruguay ș.a.); au realizat emisiuni radiofonice („Lumina cuvintelor”, „Ochiul interior”, „Cuvântul care înflorește”); și-au publicat textele în antologii colective din țară și din străinătate (O zi în lume, Moscova, 1962), precum și în volume individuale; au tradus cărți din alte limbi (Radu Sergiu Ruba, Marin Iancu Nicolae).

O bună parte din ei s-au făcut cunoscuți și prin alte realizări în sfera culturii. Astfel, Nicolae Ionescu (12 februarie 1921, Craiova – 6 iulie 2014, București) a fost coautor al sistemului de scriere abreviată Braille pentru limba română, a compus circa cincizeci de lucrări muzicale vocal-instrumentale și a semnat peste cinci sute de articole în publicații periodice din țară și din străinătate; Gheorghe Cârligeanu-Birțiu
(14 mai 1933, Constanța – 6 ianuarie 1987, București) a conceput un abecedar pentru învățarea scrierii Braille, manualul folosindu-se și astăzi în școlile pentru nevăzători din România; Petru Th. Mereuță (23 februarie 1934, Lunca Banului, județul Vaslui – 1995) a transcris în Braille, după dictarea tatălui său, volume întregi din lirica autorilor Lucian Blaga, Ion Barbu, Zaharia Stancu, Rabindranath Tagore, Serghei Esenin; Ion Podosu (n. 7 iulie 1953, Movila Banului, jud. Buzău) este membru, din anul 2007, al Comisiei de cultură și educație a Uniunii Europene a Nevăzătorilor; Florea Savu (5 mai 1936, Pianu de Jos, jud. Alba – februarie 2008, Presno, California) a făcut parte dintre fondatorii Uniunii Epigramiștilor din România;
Grigore Albu-Gral (21 ianuarie 1942, Seaca, jud. Olt – 20 ianuarie 2012, București) a întreprins demersuri, în 1968, pentru obținerea unui doctorat în tifloestetică (‹gr. typhlos „orb”), însă proiectul i-a fost respins deoarece candidatul „nu prezenta garanții moral-politice” (de altfel, peste vreo șapte ani a fost dat afară din învățământ din cauza refuzului de a-și exprima fidelitatea față de politica partidului la putere); Radu Vasile (n. 14 iunie 1983, Constanța) a fost consilier în cadrul Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației.

O activitate consistentă pe tărâm educațional, cultural și social a desfășurat și desfășoară scriitorul Radu Sergiu Ruba (n. 14 octombrie 1954, Ardud, jud. Satu Mare): redactor-șef al revistei Braille „Litera noastră”, inspector în Ministerul Educației, redactor și colaborator la publicații literare și la alte periodice, realizator de emisiuni radio, membru și coordonator al unor comisii din cadrul Uniunii Europene a Nevăzătorilor. În calitate de președinte, între anii 2005 și 2014, al Asociației Naționale a Nevăzătorilor din România, a înființat licee și școli postliceale de balneofizioterapie, o bibliotecă și un centru de producție de carte audio, a informatizat serviciul tipografic Braille.

Cei 42 de autori ai Constelației reprezintă toate zonele țării, o activitate culturală mai intensă putând fi depistată în preajma centrelor București, Cluj-Napoca și Oradea. Ei acoperă cronologic aproape un secol, fiind așezați în dicționar în funcție de data nașterii: primul este Marin Iancu Nicolae, născut în 1907, iar cei mai tineri, Radu Vasile și Teofil Pintilie, sunt din 1983.

În ceea ce privește valoarea literară a textelor incluse în culegerea de față, remarcăm printre ele câteva lucrări autentice, care vădesc o sensibilitate creatoare aparte, o bună stăpânire a rigorilor genului îmbrățișat, precum și lecturi consistente (cu mijloace specifice) din varii domenii. Avem în vedere îndeosebi autorii cu studii superioare umaniste (filozofie, istorie, limba și literatura română, limbi străine), mai apropiați prin natura preocupărilor de fenomenul cultural.

În volum se regăsesc, în egală măsură, izbânzi artistice ale unor absolvenți ai școlilor de meserii (împletitor, perier, tipograf etc.) ori care profesează ca telefoniști, cantori, balneofizioterapeuți, actori și soliști muzicali. „Nu pot să nu mă întreb  - notează antologatorul în Nota asupra edițieice fel de carieră ar fi urmat acești oameni dacă ar fi avut deplin acces la carte și la cultură” (p. 7). Pe de altă parte, constată, cu amărăciune, caracterul minor și desuet al unor producții, chiar dacă autorii lor sunt înzestrați cu har: „Din păcate însă, în multe cazuri, este sesizabilă, în pofida talentului, crunta lipsă a lecturilor, scrisul din inspirație, cantonarea în clasicism formalizat sau în romantism întârziat. Autentic sub aspect psihologic, acest demers se dovedește precar în orizontul actualității estetice” (id.).

E, poate, și o consecință a faptului că literatura pentru orbi (cu precădere poezia), tactilă sau audio, e slab reprezentată pe piața românească. A contribuit la aceasta și ideologia promovată de regimul comunist, ea determinând marginalizarea indivizilor cu probleme psihice sau fizice prin internarea lor în lagăre - din fericire, utopicul proiect de la Becicherec/Mica Barcelonă, unde urma să fie înființată o rezervație suficientă pentru toată „Țara Oarbă Românească”, a fost împiedicat de protestele și amenințările neașteptat de vehemente ale nevăzătorilor („ca omul care știe că nu are nimic de pierdut”) -, prin asistență medicală minimă, pregătire profesională „în manualități de nivel medieval” sau chiar prin interzicerea accesului în învățământul superior, cum s-a întâmplat în 1981 printr-o dispoziție secretă a partidului, măsură care – găsim scris la pagina 21 – „nu a fost luată nicăieri în lume”...

De aceea, volumul coordonat de Radu Sergiu Ruba se dorește, printre altele, un act reparator, venit dinspre interiorul comunității nevăzătorilor, însă adresat și celor care ar trebui să vadă: „Se editează cartea de față și cu speranța că această Constelație Homer va face destulă lumină în jur, cât să se vadă că ființa umană nu înaintează în conștiința libertății decât prin cuvânt [...] Omul se definește, se delimitează și se înalță pe sine ca operă prin cuvânt” (p. 23).

Aproape fiecare text din antologie mărturisește despre un univers alcătuit din „boabe de beznă”, unde noaptea, ivită tot din noapte (Anatol Coca, Privește), îmbie la meditație, la sondarea lumii dinăuntru: „Ascult și caut, caut și ascult/E prea târziu, e poate prea devreme/Eu stea polară nu mai am de mult,/Iar zorii zilei uită să mă cheme.//Cobor și urc prin mine”... (Moise Ciorba,  Singurătate).

Orice tentativă de evadare se împotmolește în realitatea imediată, potrivită mai degrabă pasului mărunt și cuminte: „Voi, depărtări, depărtări -/Cetăți de vreun basm închegate./Și trec poleite-nserări/Pe țărmul uscat de lumină,/Și luntrea-ntârzie să vină/Cu  mine să plece în zări” (Grigore Albu, Depărtări, depărtări). Este o lume a „tăcerilor care vorbesc” și a oglinzilor mute (Viorel Șerban), a văzului cu mâna. Aici existența, considerată adesea „miere de pelin” (cum e zugrăvită, de pildă, în poezia Ceașca de cafea a Mariei Pană), curge după legi proprii: „Eu nu-mi trimit privirile în zare/[...]/În mâini țin lumea faptei cu temei/Și degetele îmi desfăt cu forme,/Din punctele lui Braille țes vieții norme/Și-astfel sărut cu creierul idei...” (Valer Mureșan, Cântec despre mine).

Dimensiunea autobiografică, nevoia de confesiune impregnează o bună parte din scrieri, conferindu-le o delicatețe și un dramatism aparte („Cu fața înnegrită/adun vântul în răni/ca o statuie ciobită” – Doina Felicia Mihoc, Ce vânt), mascate uneori prin umor amar („Mi s-a lipit de suflet într-o seară/Reclama unui circ de măscărici/Puterea de a râde se măsoară/Fugind desculț prin lanul de urzici” - Adrian Roșca, Autoportret; sau: „Cugetarea mea rămână/Pentru mulți un bun rămas:/Orbul este dus de mână,/Mulți sunt însă duși de nas” – Aurelian Ghelase, Epitaf homeric), exprimate alteori prin apelul la simboluri și motive cu adânci semnificații culturale („În mâna dreaptă țin o desfrunzire,/În mâna stângă ceea ce însemn,/Cu spațiul dintre ură și iubire/Bat cuie boante-n chipul meu de lemn” – Adrian Roșca, Scrisoare).

Impresionează, în romanul Omul cu ochelari negri, al lui Ion Blăjan, secvențele în care copilul născut orb devine tot mai conștient de motivul șușotelilor părinților, împovărați de necazul cu care-i pune la încercare divinitatea: „Asta m-a încurcat. «Dacă nu vezi!». Ce o fi aceea «Dacă nu vezi»? Mai auzisem cuvintele astea. Am stat și am încercat să aflu ce ascund. N-am izbutit. [...] Nici nu mi-a trecut prin gând că sora mea, Ana, mama, tata nu sunt ca mine, că ei nu umblă prin casă cu mâinile întinse ca mine, că nu iau cunoștință de lucrurile de acolo prin pipăit
(p. 34). Sau, în romanul, din nou autobiografic, al Mariei Pană, intitulat Trapezul vieții, episodul în care e relatată atmosfera de la școala profesională pentru nevăzători din Buzău. Fetele purtau salopete mult prea mari („arătam ca niște scafandri”), lemnele pentru foc erau drămuite exagerat, iar pericolele pluteau la tot pasul („Orice obiect am fi executat, exista riscul să ne lovim, zgâriem sau să ne vârâm în ochi răchita sau nuielele cu care lucram [...]. Într-o zi [...] am cerut bețișorul cu care măsuram unei colege. Aceasta l-a aruncat; și bățul gros, care avea vreo 25-30 de cm, a ajuns în ochiul meu” – p. 152). Toate acestea erau însă compensate la orele de literatură, când profesorul le citea ori le povestea puținele cărți care existau pe atunci în Braille.

 

Asemenea fapte de viață își pun hotărâtor amprenta asupra destinului personal și nu transformă scrierile de mai târziu doar în simple spovedanii, impregnate de viziunea proprie asupra lumii. Fiecare carte scrisă de un nevăzător e o invitație la dialog. Așteaptă răspuns. Fiecare carte îmbie la reflecție. Așteaptă să ne însemneze. Depinde de noi toți ca ea să se dizolve și să se transforme în lumină.

Jurnalul lui Edgar Papu (Mircea Popa), nr. 6(169),iunie 2017
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Mircea POPA

JURNALUL LUI EDGAR PAPU

          Prin grația fiului cunoscutului universitar Edgar Papu, Vlad-Ioan Pappu, a văzut de curând lumina tiparului la editura clujeană Casa Cărții de Știință volumul de Memorii dintr-un secol, al omului de cultură și universitarului care s-a făcut cunoscut prin studiile sale erudite asupra barocului, Renașterii și manierismului, dar mai ales prin susținerea în spațiul public a ideilor protocronismului, care a produs multe discuții la vremea respectivă. Confruntat cu polemicile dirijate în epocă de revista „Luceafărul”, marcat adânc de moartea soției sale Angela Papu, născută Andreescu, profesorul s-a retranșat tot mai mult în anii din urmă în spațiul închis al bibliotecii sale, spre a se lăsa furat de amintirile legate de o serie de oameni care i-au fost prieteni sau cunoscuți, rememorându-și anii petrecuți într-un București al transformărilor aduse de noul secol XX, dar cu precădere al perioadei interbelice, care i-a oferit posibilitatea unor specializări în străinătate și a numirii sale la catedra lui Tudor Vianu, care și l-a ales succesor și colaborator. Din această perspectivă complexă, a scrutării atente a timpului trecut, Edgar Papu se socoate pe sine martor grăitor al unui secol, pe care l-a traversat de la începuturi, respectiv din 1908, până către sfârșit, în 1993, când a încetat din viață. Caietele în care și-a scris însemnările aparțin unor perioade diferite din viața sa, dar care, puse alături și completate cu corespondența cu soția din anii claustrării în închisoare, reușesc să se constituie într-un mozaic atrăgător de piese și consemnări, care dau seama despre viața unui om cu rol bine definit în cadrul culturii noastre universitare și despre destinul său contorsionat. E vorba mai întâi de un caiet datând din anii 1929-1931, cu intenția de jurnal zilnic, dar axat mai ales pe configurarea de portrete elocvente ale culturii noastre, completat de un altul din anii 1930-1931, în care problemele de existență zilnică și de trăire în imaginar devin predominante. Ele vor găsi apoi multiple reverberații în partea sa de jurnal final, cel din secțiunea numită Memorii dintr-un secol, completate cu un schimb de scrisori cu soția din anii 1964-1965. Mai întâi de toate, iubitorul de scene de epocă va fi atras de reconstituirile biografice pe care le face autorul cu privire la familia și educația sa. Aflăm astfel că tatăl său provenea dintr-o familie de evrei stabiliți de mai multă vreme în București, după ce trăiseră o vreme în Macedonia, lângă Ohrid. Stabilit la noi, el se căsătorește în 1907 cu Italia Betelli, fiica unui emigrant iudeo-italian, formând o familie unită și dedicată culturii, care îi va oferi tânărului Edgar o educație religioasă și cetățenească demnă de noua sa condiție de funcționar de bancă. Structura religioasă a formației sale ne convinge repede că era una esențială, de vreme ce tânărul Edgar notează chiar la începutul jurnalului din 1929 frazele: „Singura substanță, dar care există în afară de Univers, adică de neant, e Dumnezeu. Prin El caut să reunesc frânturile de suflet, zdrențuite de propria-mi inexistență”. Tânărul beneficiază de grija ocrotitoare a familiei, care-i asigura acea zonă de liniște și fericire propice dezvoltării intelectuale, modelată de lecturi, de jocuri și distracții temperate, alături de sora sa Letiția, ajunsă și ea scriitoare (e vorba de Letiția Papu, universitară, dar nu suficient personalizată). Alți prieteni îi vor marca existența, pictorul de mai târziu Bob Bulgaru, colegul de la „Sf. Sava”, George Teodorescu, și pictorul Corneliu Michăilescu din vecini, care i-a deschis apetitul pentru arte. În ordinea influenței modelatoare vine la rând Petru
Comarnescu, pe care l-a cunoscut mai de aproape în compania lui Barbu Teodorescu și a lui Mircea Vulcănescu, la unele din ședințele criterioniste. Facultatea de Litere l-a adus mai aproape de câțiva profesori, între care Nae Ionescu, Tudor Vianu, N. Bagdasar, G. Călinescu, dar i-a deschis și apetitul pentru cunoașterea boemei cafenelelor, prin care ia act de mișcarea de idei a vremii. Epoca aceasta de mare everfescență culturală, care se căuta pe sine și prin intermediul muzicii (preclasice), al picturii, al teatrului, al confruntărilor revuistice și din amfiteatre, se modela și cu ajutorul unor prezențe feminine superioare, purtătoare de acel stimulent necesar oricărei tinereți. Acest tip de personalități cu rol de factori de influență în lumea culturii tinereții sale determină și modalitatea de lucru pe care el o adoptă în scrierea și jalonarea jurnalului său, prin apelul la reconstituirea epocii prin „luminile ei modelatoare”. Ca urmare, asistăm la  reconstituirea ei prin intermediul unor personalități care își pun, într-un fel sau altul, amprenta asupra formației sale. Între aceștia, câțiva creatori și colegi de opinii care i se impun prin atitudinile lor originale. E vorba în primul rând de colegul său de catedră Ion Frunzetti, de criticul și istoricul literar Ion Chinezu, redactor al revistei „Gând românesc”, de actorul și poetul Emil Botta, de etnologul Henry Brauner, de omul de artă și colecționarul Aram Frenkian, de monseniorul Vladimir Ghica, de filosoful C-tin Noica, de moralistul Nicu Steinhardt sau de poetul, dramaturgul și filosoful Lucian Blaga, de esteticianul Tudor Vianu. Portretistica este de bună calitate și chiar dacă ea se mișcă pe coordonate arhicunoscute, pentru fiecare nouă figură universitară autorul nostru adaugă câte ceva nou, o notă definitorie sau un amănunt personal care întregește modul de a fi al celui creionat. Iată doar câteva dintre acestea. Pe Mircea Vulcănescu îl vede în ipostaza de orator, de om care știa multe și căruia îi plăcea să vorbească, astfel că, la discuțiile care aveau loc la sfârșitul unor conferințe, a vorbit mai mult decât conferențiarul; lui Vasile Băncilă îi relevă drept principală calitate cultul prieteniei; lui Pompiliu Constantinescu, stilul matur al expresiei: „Omul parcă se născuse matur, fără înflorituri tinerești”;
filosofului Virgil Bărbat, stigmatul de a fi fost fiul unui ins cu minte grosieră, neajutorată și o pretențiozitate lipsită de acoperire, respectiv al lui G. Bogdan-Duică; pe Grigore Moisil îl evocă în ipostaza de a da cu tifla nepricepuților, pe care îi desființa printr-o glumă sau un joc de cuvinte. Nici instabilul Călinescu nu scapă de observațiile sale, căci, aflat în fața unui public pentru o conferință, o întrerupe numai pentru că i se păruse că nu e ascultat cu prea mare atenție, dar face precizarea că față de el Călinescu a nutrit o afecțiune aparte, mărturisindu-i că, dintre toți asistenții lui Vianu, el seamănă cel mai mult în felul de a scrie cu stilul propriu de manifestare. Pe Noica îl caracterizează cel mai bine, definindu-l ca omul căruia „nu i s-a acordat nicio demnitate oficială cât timp a trăit”, dar și pe intelectualul care naște polemici sau își pune interlocutorii într-o situație paradoxală, obligându-i să-și modifice opiniile. În cazul lui Ion Marin Sadoveanu (Iancu Leonte Marinescu) ne dezvăluie amănunte interesante de familie, cum este acela cu privire la faptul că Urmatecu n-ar fi o ficțiune, ci o persoană reală, un ins cu numele
Petrescu, iar Amelica, fiica acestuia, „nu era alta decât mama lui Ion Marin Sadoveanu”.  În alte locuri, Edgar Papu face referiri la viața cotidiană a Bucureștilor, la genealogii și legături de rudenie pe care puțini inși le cunoșteau, dublate de incursiuni docte și uneori fastidioase în lumea cărților rare, a anticariatelor, a temelor și subiectelor care îl pasionau. Căci, în ultimă instanță, Edgar Papu e un specialist, un cunoscător intim al literaturii barocului și rococoului pe plan european, cu pasiuni uneori deconcertante, la fel ca Bazil Munteanu sau Alexandru Busuioceanu, oameni care mergeau cu informația până în pânzele albe. Pe lângă specializarea de nișă, pe lângă imaginea de ins cu pasiuni de bibliofil mărturisite, ușor uscat și aparent abstras din câmpul vieții sociale, Papu prezintă o față omenească surprinzătoare, în stare să se lege sentimental de oamenii cei mai ciudați și mai inaccesibili, să nutrească pentru ei și pentru familiile lor o venerație aparte. Faptul că unii dintre aceștia se dovedesc a fi buni familiști, părinți atenți la dezvoltarea  și educația copiilor lor, este pentru el o notă de aleasă curățenie sufletească, ce nu poate să nu impresioneze. Aici intervine o altă notă definitiorie pentru diaristul Edgar Papu, pe care îl descoperim în dosul multor pagini din acest jurnal ca pe un moralist autentic, atent la comportamentul ființei umane și la eudemologia omului creator, care trebuie să se supună unor reguli de atitudine umană care să-i releve înțelepciunea, atașamentul față de ceilalți. Din acest punct de vedere, el intercalează pe parcursul notelor sale o serie de meditații izvorâte din experiența sa și a altora, adevărate oaze de reflecții morale, cum ar fi cele despre autocunoaștere, despre efortul către obiectivitate, pedagogie, „plânsul purificator”, despre bătrânețe și moarte, modestie și smerenie etc., acordându-le oarecum calitatea de „sfaturi pentru tineri”, de recomandări  celor care vor să se dedice studiului. Poate că din această perspectivă trebuie citite mai multe din amintirile pe care el le inserează în pagi
nile cărții sale, înțeleasă grosso modo ca o carte de înțelepciune, ca sfaturile unui bătrân adresate celor care îi vor urma, cum ar fi cele despre Nicu Steihardt sau Dinu Pillat, oameni cu totul superiori semenilor prin lipsa oricăror vanități și invidii. Iată cum știe el să sublinieze această notă de afectivitate: „Din întreaga sa ființă respira mereu buna cuviință, reținerea educată, modestia, împăcarea și cea mai adânc trăită urbanitate, asociată cu o excepționlă smerenie lăuntrică. Se înclina totdeauna foarte adânc, cu un umil respect față de semeni”. Astfel de note sufletești ascunse, decelate cu greu le detectăm și în cazul altor personaje care i-au trecut pe dinainte, cum ar fi Ramiro Ortiz, D. Suchianu, Grigore Moisil, Perpessicius, George Murnu, Alexandru Elian, Vasile Băncilă, Ion Chinezu, Ion Biberi, Mircea Vulcănescu, George Oprescu, Pompiliu Constantinescu, Ștefan Nenițescu, Camil Petrescu, Cella Delavrancea etc., oameni despre care nu vom putea scrie de acum înainte fără să luăm în considerare și cele scrise de Papu despre ei. În general, el scrie despre oameni care au pășit în lumea de dincolo, indiferent că aparțin unor generații mai noi, precum Al. Oprea, Catinca Ralea sau George Ivașcu. Singura excepție pe care o face este cea cu privire la Ioana Petrescu de la Cluj, pe care o consideră un „excelent eminescolog” și a cărui carte despre Eminescu îi smulge aprecieri superlative, ca acestea:  „Ioana Petrescu ne oferă o serie întreagă și – potrivit metodei sale – nu uită să prezinte niciuna din metodele folosite de Eminescu din cosmogeneză, prețioasă materie primă a propriei poezii care, în cadrul grandioasei sale viziuni poetice, le transfigurează pe toate. Tocmai în expresia prin excelență sublimă a creației eminesciene a știut Ioana Petrescu să aducă, cu cea mai stăruitoare înțelegere și laboriozitate, una din contribuțiile sale eminescologice cele mai complete și mai exacte”. (E bine de subliniat un amănunt esențial, mai puțin cunoscut. Ioana Petrescu și cu mine am fost singurii clujeni prezenți la sărbătorirea lui Eminescu din 1989 de la București, unde l-am văzut pe profesorul Papu doar de departe, întrucât era o aglomerație extraodinară de invitați străini, care erau ținuți deoparte de cei din țară, transportați cu autobuze speciale la masă și la hotel. Nici profesorul n-a cunoscut-o personal pe Ioana, decât la colocviul Eminescu organizat de Uniunea Scriitorilor la Oradea, în iunie, același an, ocazie cu care am stat și eu întâia oară de vorbă cu autorul jurnalului de față, purtând pe chip și în întreaga sa ființă semnele unei suferințe adânci, pe care nu și-o mai ascundea. A ocolit pe cât se putea grupurile zgomotoase și întâlnirile cu sfârșit previzibil, preferând să stea mai mult în camera sa de hotel sau să se plimbe singur pe malul Crișului). Pe lângă portretistica sa bogată și extrem de diversificată, jurnalul său dă seama și despre câteva din momentele determinante pentru formația sa, cum au fost călătoriile sale în tinerețe în străinătate, menite să-i deschidă calea spre noi orizonturi de preocupări. E vorba de ieșirile sale în lumea europeană, de contactul cu marile metropole de cultură europeană, cum ar fi cele de la Viena și din Elveția, care l-au propulsat în alte medii de cultură și în alte cercuri de preocupări, de realități ale culturii europene pe care le va integra ulterior în sistemul său de valori. Astfel, merită să fie rememorată întâlnirea sa cu Thomas Mann, pe care l-a ascultat la Viena, dar și întâlnirile sale memorabile cu muzica clasică sau cu arhitectura superbă a orașelor vizitate. Ulterior a vizitat Canada, dar și Cuba, țară care l-a impresionat prin acea atenție pentru om care anulează spațiul certurilor și al scandalurilor.

Desigur că nu putem vorbi de biografia lui Edgar Papu fără să atingem două dintre momentele importante care i-au hotărât viața. Cel dintâi se referă la detenția sa în închisorile comuniste, în urma căreia și-a pierdut catedra universitară. Cea de a doua, privitoare la ideile sale numite „protoctoniste”, prea mult atacate și bagatelizate, care au făcut mult rău unei mai atente și mai adecvate înțelegeri a omului și a operei sale. Dacă privitor la acestea din urmă face doar referințe puține și întâmplătoare, etapa grea a detenției sale beneficiază din plin de referințe și documente cu caracter revelator. E vorba de mărturisiri directe, completate de episolarul schimbat între el și soție în perioada 14 iulie 1964 - 13 iunie 1965, dar și de note explicative ale fiului său.

E o perioadă extrem de critică din viața sa, venită într-un moment care să-i accentueze rana sufletească, adică în preajma Crăciunului din 1961 (a nu se uita că Edgar Papu a fost o ființă profund religioasă), adică în noaptea de 15 decembrie 1961, când locuința i-a fost invadată de un grup de opt vlăjgani, care i-au scotocit întreaga casă, făcându-se stăpâni pe multe din cărțile și manuscrisele sale, comportându-se cu o brutalitate și un cinism ieșite din comun. Fără să i se comunice de la început vina pe care a comis-o, fiind hărțuit și degradat din punct de vedere uman tocmai pentru a-l face cât mai vulnerabil. În cele din urmă, dosarul său a fost anexat grupului de intelectuali de curând arestați, acuzat de complot antistatal și înaltă trădare, în care a fost condamnat inițial la opt ani de închisoare, alături de Dinu Pillat și Nicu Steinhardt. Reconstituirea acestei nefaste întâmplări este făcută prin intermediul interviului acordat Mihaelei Miron, dar și prin notele fiului, care insistă asupra unor convorbiri ulterioare cu C. Noica, oferind date peremptorii și extrem de prețioase privitoare la modul în care a funcționat teroarea comunistă la noi și la sistemul de penitenciare și represiune prin care s-a manifestat. În cazul lui Edgar Papu, făptură plăpândă și bolnăvicioasă, acești ani de închisoare au reprezentat un atentat virulent la sănătatea și integritatea sa fizică. În al doilea rând, au însemnat adâncirea suferinței intime, morale și sufletești pe care soția sa a repercutat-o în mod direct, grăbindu-i debilitatea și moartea. Înțelesul superior al tragediei trăite se desprinde cu prisosință din scrisorile schimbate între el și soție, adevărat purgatoriu fizic și psihic pe care doi oameni atât de apropiați și de legați sufletește au trebuit să-l străbată. Cea mai mare lovitură a primit-o însă prin  pierderea iremediabilă a unor manuscrise și materiale documentare, între care s-au numărat mape cu manuscrise literare, aflate în treizeci de caiete diferite, dar și scrisori din țară și din străinătate, colecții de reviste, de zeci de cărți și de însemnări. N-a putut să recupereze ulterior mai nimic din toate aceste valori, încât motivațiile mincinoase ale torționarilor săi au lăsat urme adânci în echilibrul său existențial. Singurul manuscris recuperat, dar total inutilizabil, a fost cel despre estetica lui Dante, din care au fost smulse enorm de multe file, astfel că el n-a mai putut fi refăcut. Aici informațiile și completările ulterioare din note operate de fiul său au fost cu adevărat binevenite. Din păcate, acesta a produs uneori și grave erori de informație, cum este cea de la p. 163,  cu privire la faptul că piesa Avram Iancu a lui Blaga, apărută în 1934, ar fi fost dedicată lui Corneliu Zelea Codreanu. Lucrul nu poate fi adevărat, deoarece acest amănunt ar fi putut folosi ca un argument fundamental de Mihai Benic împotriva filosofului, dar știut este că acesta lipsește din șirul acuzelor din romanul Pe muche de cuțit. Pe de altă parte, se cunoaște prea bine faptul că poetul s-a ferit toată viața de a amesteca literatura cu politica și că n-a manifestat public niciun fel de  interes spre această zonă de publicitate. A trăit toată viața în alte sfere și e păcat ca tocmai fiul lui Edgar Papu să terfelească memoria poetului în acest fel. E recomandabil ca orice editor, chiar și cei care vin propriu-zis din sfera literaturii să fie mult mai atenți la astfel de aspecte care pot distorsiona adevărul și pot produce exagerări, prin informațiile lor eronate, de documentare, și să ne păstrăm în limitele adevărului, fără să afectăm memoria postumă a cuiva. Fără îndoială, timpul petrecut în detenție de către personajul nostru a însemnat una din cele mai negre pagini trăite și o lovitură puternică dată sănătății sale șubrede și propriului său destin creator, constituind o puternică frână în fața libertății sale de gândire și de construcție intelectuală. Spuneam mai sus că o altă chestiune care se ridică în legătură cu moștenirea scriitorului este aceea cu privire la tezele protocroniste pe care profesorul Papu le-a formulat și susținut în ultimii săi ani. Plecând de la o idee generoasă privind contribuția adusă de români la patrimoniul de gândire și creație al umanității, Edgar Papu a formulat în cartea sa Din clasicii noștri o serie de puncte de vedere privind modul în care scriitorii noștri au anticipat o serie de metode de creație sau formule artistice pe plan european, care ar trebui să reprezinte motive pentru o mai bună încadrare a realităților românești în destinul creator al umanității. Tezele sale și-au găsit și câțiva devotați susținători, dar care, venind cu toții din cercul revistei „Săptămâna” al lui Eugen Barbu, au stârnit numeroase rezerve și intervenții  polemice. Una dintre acestea a venit chiar din partea lui Gogu Rădulescu, pe atunci vicepreședinte al Consiliului de Stat, care a îndreptat discuția chiar în zona nefastă a unor simpatii fascizante. Acest mod de a pune problema a făcut ca întreaga discuție să fie orientată spre zone străine intențiilor și afirmațiilor profesorului, mai ales că nu i s-a dat voie să intervină spre a clarifica lucrurile, deoarece „în vremea lui Ceaușescu n-aveam voie să răspund și-atunci m-am simțit iarăși complet nedreptățit”. În jurnalul său a încercat, pe cât posibil, să ocolească subiectul, tocmai spre a nu da curs altor interpretări. A făcut-o doar în trecere subliniind noutatea și originalitatea construcției mănăstirii de la Argeș sau afirmând, în legătură cu Muzeul Satului, că transpunerea în practică a acestei idei a devansat cu trei decenii încercările americanilor în această direcție. O mai face o dată, indirect, atunci când citează din articolul lui C. Noica despre filosofia lui Camil Petrescu, considerând că ar fi reprezentat, la vremea ei, un act de manifestare protocronistă, pe care apoi îl anulează singur, așa cum notează cu amărăciune E.Papu: „Departe de-a manifesta înțelegere față de propria sa constatare, el exagerează judecățile protocroniștilor pentru a le invalida într-un chip mai convingător, atribuindu-le aprecieri pe care aceștia nu le-au emis niciodată. Desigur că a dorit să-și păstreze consecvența cu inițiala sa atitudine antiprotocronistă. Este, însă, foarte greu să păstrezi ceva fără a pierde altceva” (p.232). Pentru cititorul de astăzi jurnalul lui E. Papu e o lectură cât se poate de instructivă și o cale de a înțelege mai bine cele două epoci pe care le-a traversat autorul, perioada de extraordinară libertate de idei și everfescență literară interbelică și cea de literatură îndrumată și atent controlată de partid în anii epocii socialiste. E una din mărturiile revelatoare asupra epocii, la care trebuie să ne întoarcem ori de câte ori avem dubii.

 

 

Versuri de Ion Mariș, nr.6(169), iunie 2017
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Ion MARIȘ

Editor fiind şi publicând câteva volume de poezie sub sigla Editurii Valea Verde, mi-am zis că Ion Mariş va sfârşi la un moment dat prin a scrie şi a publica el însuşi un volum, sub semnătură proprie, de poezie. „Blestemul” l-a urmărit şi în cele din urmă l-a ajuns! Dintru început parafrazând autorul, voi spune că într-o dimineaţă editorul s-a îndrăgostit de „victimele” sale, le-a împrumutat cuvintele şi, în loc să se sinucidă, s-a ales cu un volum de poezie (Vesperare, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2017). Deşi nu a publicat poezie decât sporadic (ca elev şi student) şi ulterior în paginile unor publicaţii electronice, sub varii pseudonime, uşor ne putem da seama că Ion Mariş a exersat mult cuvântul poetic până ce s-a decis să îl comunice şi cititorului. (Echim VANCEA)

 

Ultimul poem (A fost ora….)

 

…ultimele semne cu douămiișaisprezece

scrise-n noi și-n toate plecările pe care le-am iubit:

am cuprins lumea în câteva lumânări fără cuvinte

o desfătare de gusturi și gesturi

ne-am strâns timpul comun în zâmbete

și ne-am jurat să ne trăim toate viețile prin noi înșine

fără nicio picătură de șampanie.

 

Anii noștri nu se ofilesc,

sunt înălțimi ce cuceresc frumusețea

până când mrejele cerului ne vor cuprinde,

când vom toasta împreună

și vom zbura fără întoarcere.

 

***

Ultimul poem (Am fost...)

 

…o speranță riscantă strivită de lumina

care ne acoperea din ușă,

ne tot privea de mii de ani

am și râs

tu îmi recitai despre geneză

adică totul s-a întâmplat de la o simplă atingere...

 

Uite, dacă ar fi să trăim veșnic

cât am putea rezista fără durere

fără să ne amestecăm cuvintele

să tot vorbim la nesfârșit și să nu se mai termine

povestea noastră

nehrănită

nerăscolită de promisiuni?

 

Și noi am fost la fel ca ei

ce zac în ascunzișurile dintre ani

în câteva sărbători plânse,

când ne dor aripile

buzele supraviețuiesc printre ziduri

și tot umblăm prin noi înșine

rătăcindu-ne

din boala de mâine spre trecut.

 

Ce fel de viață doarme deasupra noastră

în atâtea straturi de flori uscate

încât nu ne mai recunoaștem numele?

 

***

Ultimul poem (Degeaba…)

 

Câteva stele imposibile se-aştern pe sub noi,

umblăm nesiguri

pe fosta zăpadă

peste lumini pe care nu le vedem

de care nu ne-aducem aminte.

 

Pe umerii noștri nu dorm clopotele,

nu dor vocile,

nu rămân mesajele scrijelite la beție:

se-aude doar deznădejdea celor presărați prin cărți

pătrunse de rugină.

 

Când mi-ai deschis uşa, eram sărac,

nu-mi aparțineam și întrebam viitorul

şi nu-mi răspundea nicio aripă.

Degeaba vâsleai prin pântecul de piatră

am trântit ușa peste tăcerea ta

şi uite-aşa n-am înțeles nimic din dragostea despre frică. 

 

***

Ultimul poem (Ieri…)

 

Ieri a fost doar frica - neputință.

Mâine nu voi fi ajuns.

Ce nedrept sistem de referință:

azi mi-a căzut o aripă pe axa absciselor.

 

***

Ultimul poem (Dumnezeu locuiește singur…)

 

Pe-acolo printre grămezi de

obiectepropozițiigesturi

un fel de abator de oameni

zboară gândurile menajere și noroaiele supurează

la dracu! cu atâta lumină… cui folosesc poveștile uzate

de-atâtea lavabile și vopsele hidoase, totuna cine-i cel care

botează apele cu păduri și pădurile cică ascund coșmaruri despletite

 

o, Doamne!... tu nu-ți vezi bolile, căci pe noi ne pedepsește răbdarea

de milioane de ani

tot despre moarte ne vorbești cu atâta căldură

că n-am mai pleca de lângă ușa ta nedeschisă niciodată

și te-am lăsa sa te accepți singur

fără dovada nașterii tale.

 

***

Ultimul poem (Din câțiva pași…)

 

Câte o umbră ivită din nimic

trece ușor lovindu-se de fiecare sunet:

cuvântul nu știa nimeni de unde răsărise

atât de mic poate fi un om.

 

Râdem, să râdem de spaimele noastre

încărcate de frisoane,

la fiecare aniversare povestim oribil tot

despre ani, ani atât de cuminți

exagerat de fără culoare

pentru când durerea se va sfârși cu prietenii născuți

pentru a ne ridiculiza obsesiile.

 

***

Ultimul poem (Bloody Mary…)

 

Nu toate femeile se grăbesc să iubească

unele după nopți

în care au exersat plăcerea

se numără în sine și-n disperare,

toate seamănă cu machiajul

de dimineață

 

vai tu, ce oribilă-i urma zâmbetului

și gesturile care repetă prin lentilele de contact

reflexele copilăriei.

 

***

Ultimul poem (Fast jazz…)

 

Poate am improvizat grațierea știmelor inutile

alternând vocile intoleranței

pe care cu greu le percep:

de azi binecuvântez anestezia cuvintelor din formule afone.

 

Ufff, e vorba de oameni ce-și pierd sensul

se agață de metastaze

se ucid cu proteste sofisticate și

uneori din plictiseală se roagă

uneori zei neconsumați pe care disperarea

i-a izbăvit nevindecându-i.

 

***

Ultimul poem (Victoria…)

 

...în numele mamei și-al fiicei risipite

te botez să uiți frumusețea pe care n-ai închinat-o

plecării:

zămislită din picături de păcat

din curaj ereditar de femeie - cuibar.

 

Pentru cine sunt gândurile

pentru care nu mai exiști,

pentru cine ofranda din frica de tată?

 

Aleluia, aleluia,

vin cetele triștilor magi

cu ploaia din altă poveste.

 

***

 

Ultimul poem (Via dolorosa…)

 

(La masa asta a locuit un bătrân

până târziu nu l-a observat nicio femeie

era colorat în nuanțe de apus marin

și-și tot răsfira amintirile lângă o sticlă de vodka

 

de fapt urâse gloria șubredă

care-i tot număra ridurile ce-i crescuseră prin păr

nu înflorise și

niciun vis nu l-a observat adâncit în tristețe.)

 

Păcat, nimeni n-a plâns

la masa asta au locuit mulți trecători:

blestemat apus.

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 91 - 100 din 1948

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.