top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
Maria Cogălniceanu și semnele timpului (Antoaneta Turda), nr. 10(185), octombrie 2018
Oct 28, 2018 at 11:00 PM

 

Antoaneta TURDA

MARIA COGĂLNICEANU 

ȘI SEMNELE TIMPULUI


Recentul volum de poezii al scriitoarei brăilene pare a se supune în totalitate ritmului inimii, cum bine sugerează însuși titlul, Tempo rubato: poeme inedite. Apărut anul acesta în colecția „Magister” a Editurii Limes (Florești), dezvăluie, poezie cu poezie, incitantul ritm al scurgerii timpului dezlănțuit în univers, racordat la timpul propriu, limitat, al propriei ființe. „Eu sunt încă mai sunt / un fulg de pământ” – recunoaște autoarea, fără lamentații și fără emfaza unei anumite experiențe de viață. Cu o putere de introspecție poate greu de înțeles de mulți contemporani prea grăbiți și excesiv de pragmatici, Maria Căgălniceanu propune spre lectură o melancolică retrospectivă personală, raportată la un crez artistic bine definit într-o epocă în disonanță cu eu-ul propriu: „Dau la o parte ca-n arie / grâul cuvintelor și buruiana, / softul de moft / scanând ce-i durabil și viu. / Scriu. / Cuvintele pierdute / îmi cântă / renăscute-n poeme, târziu și / totuși / Limba sărăcește și / îngheață” – mărturisește în primul poem, Miresme lexicale.

Conștientă că viața se termină în moarte, mereu lucidă, destoinica poetă este preocupată de a-și îndeplini, la timp, menirea umană și artistică, indiferent de riscul asumat. Tenace și sensibilă deopotrivă, contemplă neobosit misterele Terrei ca să poată da mărturii existențiale. Atentă la tot și toate, schițează ici și colo câte un Peisaj autumnal cu publicitate, un Balet pluvial sau impresii elevate de pe Coasta de Azur. Preocupată de capriciile timpului ce „se scurge invizibil, silențios, lunecos / până se năpustește ca taifunul schimbându-ne viața, / destinul”, este mereu în căutarea misterului vieții. Enigmă care se cere dezlegată, viața îi propune frumusețea și tenebrele sale, iar poeta nu face altceva decât să transforme totul în versuri cuminți, din care răzbat un puternic tumult interior și emoția în fața morții.

Contopită cu Marele Tot, infinit, autoarea parcurge cărările vieții sub deviza „Pentru idealul imaculat oricând pot să și mor”, curajul înfruntărilor fiind dat de o forță internă, nebănuită: „Sunt Înger solitar căutând / zidul dintre sunt și nu sunt, / încifrată inscripție. / Difuz, misterul rămâne în preajmă / pe când, în crinul mâinilor mele / și-n gând / Te văd, Te pătrund și răspund” – declară în Zidul de mătase, cu speranța salvării ființei umane. Escaladarea zidului e grea, dar nu imposibilă, cerând doar împăcarea cu inevitabila moarte. A te împăca cu ideea aceasta e ca și împăcarea cu sine, înseamnă a avea acea resemnare înțeleaptă în fața vieții pe care ești obligat să o parcurgi „din genune-n genune”, firesc și cu noblețe, așa cum exemplar o face poeta.

Ajunsă la vârsta deplinei maturități, Maria Cogălniceanu percepe scurgerea timpului așa cum e: o pierdere ce generează alte pierderi, zădărnicia vieții observată la senectute fiind laitmotivul cărții. Poemele scrise cu pana înmuiată în sângele nostalgiei dor la citire, căci ele vorbesc despre o serie de pierderi, cum ar fi moartea unui copil în Așteptare înspăimântată, despre eroii căzuți în diverse ocazii pentru apărarea patriei (Perpetua contestare. Topophilie) sau despre exodul tinerilor din fostele țări socialiste spre Apus, oferind o imagine dezolantă a unei generații care nu-și găsește busola pentru a parcurge în liniște propriul drum: „Trec hoarde barbare-n neștire / din Est înspre Vest, din Sud înspre Nord, / o lume ieșită din fire. / Din nou, fără odihnă, / Exoduri după Exod”. Abordarea istoriei și cea socioculturală sunt teme obsedante, propuse cu năduf, căci patriotismul deseori este perceput ca ceva desuet, iar kitsch-ul și stâlcirea limbii române sunt la ordinea zilei (Lut și spirit).

          Reale, cu multe imagini plastice ce marchează frumusețea terestră, poeziile vorbesc despre un timp anatemizat, incapabil de a înțelege frământările omului căruia nu-i mai rămâne decât o speranță: cea în credința divină, care dă patos volumului. „Trec pe sub ape, peste râuri, / pe sub mări, peste pustiuri / Trec printre lanțuri și crunte loviri / ca gândul curat să ajungă la Tine / Mi-e foame și frig, mi-este dor / de mângâiere și-alint și-mi este / sete de Tine” –  mărturisește în Dincolo.

Parcurgând  și contemplând „spații ancestrale aurite / și viclean chemătoare” călăuzită de steaua divină, Maria Cogălniceanu propune cititorilor săi un jurnal intim din care răzbat secvențe cotidiene și dileme mari existențiale, toate înveșmântate într-un suflu cald, lirismul bine temperat, nota livrescă și tempoul versurilor fiind o bună dovadă a unei anume consecvențe lirice a celor unsprezece ani scurși de la primul volum de versuri, Unduirea timpului.     

 

 

 

Despre știința iubirii, cu scriitorul Milian Oros (Manuela Pintea), nr. 10(185),octombrie 2018
Oct 28, 2018 at 11:00 PM

 

Manuela PINTEA

DESPRE ȘTIINȚA IUBIRII,

CU SCRIITORUL MILIAN OROS

 

Împletire între viața modernă și întoarcerea în timp, romanul Jurnalul, de Milian Oros, se prezintă ca o invitație într-un orizont fascinant, în care realitatea se contopește în irealitate, încercându-se o relaționare între explicațiile științifice și cele religioase. În lumea oamenilor de știință, ai cărei protagoniști sunt Lucian și Călina, existența este analizată complex, făcându-se în mod repetat o serie de analogii între ceea ce este și ceea ce ar putea fi înainte și dincolo de noi. Este un univers definit prin descoperire și provocare, un spațiu care mereu necesită noi descoperiri. Cercetători pasionați și arheologi apreciați atât în țară, cât și în străinătate, cei doi vor ajunge să facă parte dintr-un proiect amplu, Genomul Uman, care presupune cercetarea amănunțită a ADN-ului rămășițelor unor uriași, descoperire revoluționară și incitantă totodată. Tinerii cercetători sunt încântați de ceea ce urmează să întreprindă, sunt pasionați de știință, de noile descoperiri, însă preocuparea pentru viața personală este neglijată. Așa se face că în scurtă vreme de la începerea proiectului, între cei doi protagoniști va începe o frumoasă poveste de iubire, situată în umbra unor trăiri trecute, care și-au lăsat amprenta asupra fiecăruia. Experiențele anterioare de viață au făcut ca posibilitatea deschiderii sufletești să se estompeze, jurnalul Sofiei, iubirea pierdută a lui Lucian, devenind factorul salvator al iubirii actuale. Din acest punct de vedere, jurnalul poate fi o carte pentru cunoașterea sufletului-pereche. Tehnica scriiturii antrenează cititorul în jocul captivant al lecturii, fiindcă, la un moment dat, asistăm la trei fire epice paralele: este povestea cercetării ADN-ului, a posibilei origini a uriașilor, apoi este epica erosului trăit în prezentul narativ și mărturisirile sincere din jurnal, menite să oglindească, subiectiv și sentimental, latura psihologică a personajului masculin.

Analizând acest aspect, se sesizează faptul că ambele personaje au fost protagonistele unor tragedii, adevărate drame existențiale situate sub semnul neîmplinirii iubirii, fie din cauza ipocriziei, cum este situația Călinei, fie din cauza morții, cum se întâmplă în situația lui Lucian. Cert este că ambii se situează sub pecetea damnării; astfel, se refugiază în pasiunea pentru cercetare și pentru genetică.

Deloc neglijabil este locul pe care îl ocupă în romanul de față referințele biblice. Cartea începe printr-un citat preluat din Biblie, Corinteni, 13-2: „Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”. Putem considera referința biblică un factor cu rol anticipativ, fiindcă mesajul cărții, subtil și elegant, este legat de necesitatea iubirii în viața oamenilor. Analizând firul narativ al poveștii centrale, prin care se urmărește viața celor doi, mulți cititori își vor descoperi propriile povești de viață sau cel puțin o parte din ele. Nu de puține ori am fost neglijenți cu viața personală, nu de puține ori am înlocuit iubirea cu propriile ambiții, uitând esența. În cazul personajelor din roman, munca, cercetarea sunt doar pretextul necesar, soluția salvatoare, depășirea traumei și, în același timp, zidul menit să apere ființa fragilă care a trăit o experiență de viață tulburătoare. Scriitorul este cât se poate de loial cu cititorul, fără a pleda pentru banalitatea convenției.

Paralel, se realizează un excurs investigativ al locurilor menite cercetării; ulterior, itinerariul epic parcurs se va produce sub semnul dezinvolturii, al detașării. Se va ajunge în lumea satului de odinioară, cu oameni simpli și bucurii mărunte, opusă lumii citadine, definite prin materializarea ființei. Spiritualitatea ca fenomen ocupă un loc privilegiat în roman, făcându-se multe analogii cu religia și cu rolul ei în ceea ce privește evoluția ființei umane. Sufletul devine deci un element definitoriu al existenței, este superior prin esența sa.

Sub raport științific, romanul abordează o serie de teorii privind proveniența și existența uriașilor, raportările făcându-se la îngeri sau la alte entități superioare omului, care există sau au existat. Cercetătorul are obligația să aducă informații, să le prelucreze și să le analizeze conștiincios, dar, înainte de toate, este dator să se împlinească prin iubire.

 

 

 

Augustin Buzura și vocile memoriei (Gh. Pârja), nr. 9 (184), septembrie 2018
Oct 03, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe PÂRJA

AUGUSTIN BUZURA ȘI VOCILE MEMORIEI


          Nici cu Augustin Buzura timpul nu a avut răbdare! Putea și el, timpul, să-și îngăduie graba, iar autorul în 22 septembrie ar fi împlinit 80 de ani. S-a stins din viață în 10 iulie 2017. Pe un șantier literar. Plecarea omului dintre noi lasă un gol imens. Un scriitor ca Augustin Buzura ne-a dăruit o operă de referință, de aceea posteritatea nu mai are nevoie de lacrimi. Mai ales că autorul nostru, născut în Berința, era „o minte limpede, cu credință în puterile națiunii și încredere în destinul ei istoric”. Din acest crez s-a conturat scrisul lui de atitudine care venea din partea unei autorități morale convingătoare. Credea că România va avea viitor dacă va învăța să spună răspicat ceea ce crede. Îmi spunea, într-un dialog, că nu-și poate ascunde impresia că „de un sfert de veac încoace, suntem asemenea unui bolnav, aflat la o secție de terapie intensivă, condusă de cei mai incompetenți și aroganți felceri, un bolnav care nici nu moare, dar nici nu trăiește”. Nici morți, nici vii. Mereu s-a luptat cu necunoscutul din om și din societate. S-a străduit să ajungă, cu investigația, unde alții nu au ajuns. S-a străduit să răspundă la întrebările care l-au urmărit toată viața. Augustin Buzura a avut o relație specială cu timpul. A avut chiar o spaimă de el. Cel care nu a mai avut răbdare să-l lase să stea la masă cu noi acum, când ar fi rotunjit opt decenii de viață.

După plecarea lui Augustin Buzura, eseista Angela Martin, un colaborator de nădejde al lui la Fundația Culturală Română, dar și la excelenta revistă „Cultura”, ne-a dăruit volumul Întâlniri cu Augustin Buzura (Institutul Cultural Român, 2017). O carte cu antume și postume, care nu este cuprinsă de lamentații. Tocmai pentru că, ne precizează autoarea, „Augustin Buzura a fost cu totul străin, ca spirit, de discursul encomiastic. Ba mai mult, l-a socotit întotdeauna jenant, pentru că lamentațiile, prin natura lor exaltantă, se îndepărtează, volens nolens, de adevăr, iar, într-un anume fel, îl și falsifică”. Am avut parte să constat și eu că, în ciuda valorii spuse de alții, el a rămas un om modest. Cum bine precizează Angela Martin, omul, scriitorul, gazetarul a crezut într-o cultură a întâlnirii și a proiectat-o până se suprapunea cu prietenia. Mărturiile celor care se întâlnesc în această carte – personalități din mediul academic și universitar, înalți ierarhi, medici de elită, scriitori, artiști, publiciști din țară și din străinătate, prieteni și apropiați – vorbesc, fiecare, despre însușirile omului și valoarea operei. Da, el, scriitorul, academicianul, știa să împrietenească oamenii. Să poarte respectul valorii. Volumul se deschide cu mesajul de condoleanțe al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la slujba de înmormântare, care-l consideră pe academicianul Augustin Buzura „un mare om de cultură, credincios și patriot”. ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop și Mitropolit Romano-Catolic de București, apreciază că „la Buzura credința nu era un dat moștenit ori un refugiu-mângâiere, ci o înțelegere personală”. Kjell Espmark, scriitor, membru al Academiei Regale Suedeze, fost președinte al Comitetului Nobel pentru Literatură, îl consideră pe prietenul său Augustin Buzura un „personaj impresionant”. Criticul Eugen Simion, colegul de la Academia Română, face aprecierea  valorii: „Romanele lui fac din unghi moral, social și estetic, cronica lumii românești în evoluția ei tulbure și dramatică, timp de aproape o jumătate de secol”. Mai scrie despre un om înțelept, drept și talentat și, evident, care ne-a lăsat o impunătoare operă epică. Istoricul Ioan Aurel Pop, președinte al Academiei Române, îl evocă cu amintiri în relief. Consideră că a fost o efigie a romanului românesc din ultima jumătate de secol, un făuritor de reviste literare, conducător de instituții culturale, o personalitate a Cetății, „un om întreg, generos, drept, trăitor într-o lume nedreaptă”. Criticul și istoricul literar Ion Simuț, fiind în domeniul predilect, apreciază că „proza lui Augustin Buzura excelează ca roman al conștiinței etice. O lume rău alcătuită se răsfrânge dureros în conștiințele ultragiate ale personajelor”. Proza lui are nevoie de redescoperire. Se va întâmpla când lumea se va confrunta cu lumea prozei lui. George Apostoiu, diplomat și publicist, un colaborator al revistei „Cultura”, crede că „Buzura și-a luat libertatea de a fi sceptic. Unul aparte, care s-a scos din ecuație pentru a face loc credinței în vitalitatea omului”. Scriitorul și jurnalistul Horia Alexandrescu îl aseamănă cu celebrul personaj ceh care a fost și președinte al republicii: „Augustin Buzura a fost un Havel al României, aproape de aceeași vârstă, cu aceeași statură intelectuală și același curaj, puse în slujba apărării democrației și a drepturilor omului, cu fapta și cu opera”. Pentru publicistul Marian Nazat, întâlnirea cu Buzura a fost un dat oferit de soartă și spune: „L-am iubit pe omul acesta, nefiresc de discret, ca pe un părinte”. Criticul și istoricul literar Constantin Cubleșan se întoarce în timp, la anii de început de drum din jurul revistei „Tribuna”. Evocă prietenia lui Buzura lui Mircea Zaciu: „Aproape zilnic era vizitat de Mircea Zaciu. Coborau și, numai în doi, parcurgeau distanța dintre Continental și Biblioteca Universitară, parcă neținând seama de nimic din ce se petrecea în jurul lor”. Oare ce-or fi vorbit în acele plimbări colocviale? Monica Săvulescu Voudouri, scriitoare stabilită în Grecia, desprinde o trăsătură a scriitorului de o fierbinte realitate: „A înțeles că poporul ăsta n-a plecat numai să facă bani, ci a părăsit țara să facă profesii, să facă știință, să-și urmeze vocația. Puțini după el au mai înțeles tot atât de clar acest lucru”. Un argument este și ideea lui Buzura de a organiza în Maramureș cursurile de cultură și civilizație românească, în care m-a implicat. Atunci el a dovedit că stăpânește bine diplomația culturală. Profesorul de neurologie Jean Askenasy de la Facultatea de Medicină din Tel-Aviv, membru de onoare al Academiei Române, a înțeles că punctul de sprijin al singurătății sale a fost scrisul. Scriitorul și editorul Vasile Igna, care l-a cunoscut îndeaproape încă din perioada clujeană, știe bine că „foarte mult din ceea ce a reușit să învingă omul Buzura s-a petrecut prin mijlocirea speranței, a incredibilei lui tării morale”. Printre vocile autentice ale memoriei se numără și criticul literar Irina Petraș, care a intuit că eroii lui Buzura „sunt locuitori ai României, dar și ai Terrei sfârșitului de secol XX”. Magda Botez, doctor în medicină dentară din SUA, spune că a cunoscut un om de o excepțională verticalitate. Teodora Dumitru, cercetător științific, redactor la revista „Cultura”, evocă un deceniu petrecut alături de Buzura, ale cărui romane „erau subiecte de examene la Litere, omul era un Nichita Stănescu sau un Marin Preda în viață”.

Din vocile memoriei care se rostesc în acest prețios document mai fac parte: Bogdan Teodorescu, Constantin Stoiciu, Nicolae Bârnă, Alfred Bulai, Marius Bojiță, Aura Christi, Liana Saxone-Horodi, Ioan Iacob, Lavinia Betea, Carmen Firan, Adrian Sângeorzan, Maya Simionescu, Cornel Țăranu, Ilinca Dumitrescu, Sherban Lupu, Radu Deac, Mădălina Firănescu, Nicu Ilie, Cătălin Sturza, Ara Șeptilici, Ramona Ardeleanu și Gheorghe Pârja. Și nu în ultimul rând, George Cristian Maior, ambasadorul României la Washington. În termen de neam: ginerele lui Augustin Buzura.

Anume am lăsat la urmă două interviuri realizate de Crisula Ștefănescu și Angela Martin. Celebra convorbire cu Crisula, realizată la München, în 1989, s-a convertit în volumul Teroarea iluziei. Este proba de foc a demnității scriitorului când lumea era în cumpănă. Putea să rămână, dar a venit acasă să facă ceea ce a făcut. „Să nu creadă cineva că am venit aici la München ca să-mi batjocoresc țara” i-a spus Crisulei. Dialogul cu Angela Martin face parte dintr-o carte care nu s-a mai realizat. Ceea ce a fost împlinit și publicat în acest volum dovedește că Buzura mai avea multe de spus, mai ales despre perioada postdecembristă. O mărturisire din dialogul Angelei Martin cu Augustin Buzura: „Acum mă cuprinde disperarea când văd ce proporții a luat azi, în plină libertate și democrație, moartea psihică și cât de legată este ea de moartea biologică. Și de prostia care ne guvernează”.

Undeva, într-un dialog, Nicolae Breban îmi spunea că Augustin Buzura este unul dintre stâlpii memoriei românești. Buzura credea despre el: „Eu am întotdeauna ideea de datorie, nu de curaj. Nu sunt curajos, sunt un scriitor cinstit”. Da, doamnă Angela Martin, cartea îngrijită de dumneavoastră este un excelent portret colectiv făcut lui Augustin Buzura. Care avea ideea datoriei. Ați pus în lumină ce se întâmplă în jurul nostru imediat după dispariția lui Augustin Buzura. Astfel, se vede, sunteți în acord cu un crez al marelui scriitor: sunt lucruri din sfera datoriei. Îmi permit și eu o părere: Buzura este greu de egalat. Avea în spate cultura, experiența și autoritatea morală. Închei cu câteva gânduri ale celui care nu a venit la întâlnirea din 22 septembrie: „Omul trebuie să facă în așa fel, în viața de toate zilele, ca și când ar trăi o veșnicie. Și să se roage ca și când ar muri mâine”. Prin această carte, călătoria cea mare a lui Augustin Buzura a început. Vocile memoriei stau mărturie.  

 

 

Livia Mărcan. Impulsurile creative ale traducerii (Alexandru Zotta), nr.9(184),sept.2018
Oct 03, 2018 at 11:00 PM

 

Alexandru ZOTTA

LIVIA MĂRCAN.

IMPULSURILE CREATIVE ALE TRADUCERII

 

Profesia comună de dascăl de literatură ne-a facilitat relativ dese întâlniri, oficiale și neoficiale; pe parcursul a aproape patru decenii s-au adunat destule, iar împrejurările, care au reclamat uneori intervenții binevenite în întâmpinarea unor neînțelegeri, au consolidat între noi un respect reciproc, sporit și de preocupările culturale, nu totdeauna de aceeași natură. 

Configurația ei fizică, subțire și mai degrabă scundă, sugerând sensibilitate și chiar vulnerabilitate, nu duce neapărat la o apropiere de condiția păsărilor. Rostirea, în schimb, cu o sonoritate accentuată, precipitată ca fâlfâitul aripilor de colibri, chiar și când situația nu o reclama nicicum, o apropie de condiția păsărească mai mult decât permit incertitudinile sugestivității. Și cam tot așa și preocupările literare, de traducătoare cu deosebire, semănând cumva a „ciuguleală” păsărească, a înfruptare spontană din creația preponderent poetică a unor autori consacrați, de expresie italiană în primul rând. Nu s-a consacrat – cred că nici nu și-a propus – traducerii operei integrale sau majore a unui autor; ceva mai mult doar în cazul lui Luigi Pirandello. A risipit însă cu generozitate prin publicații de nivele valorice diverse mostre de lirism peninsular, modern și postmodern, dar a și redat în limba soră romanică eșantioane din poezia  românească, locală și națională, cu aceeași diversitate valorică, truda ei semănând mai mult a capriciu decât a preocupare  consecventă. Adunate însă, astfel de spontane și fragmentare descinderi pe tărâmul literelor pot alcătui un volum considerabil de transpuneri care ar putea oferi o imagine sugestivă asupra liricii din cele două spații culturale.

          A ajuns pe această cale și la creația literară, poetică în primul rând, dezvăluind resurse promițătoare. Despre procesul de trecere de la traducere la creație mărturisește o bună parte din poemele volumului bilingv, intitulat chiar Pasăre de-o clipă (Uccello un momento), apărut la Editura Napoca Nova în 2017. Nu e nevoie de eforturi de lectură pentru a identifica această benefică prefacere. Ritmată după tensiunea trăirilor proprii, proza poemelor Liviei Mărcan, chiar dacă nu ajunge întotdeauna la structurări artistice personale, apelează oarecum intertextual la fragmente din operele traduse sau bine cunoscute, ilustrative dacă nu chiar emblematice pentru creația autorilor preferați. Dând expresie comunicării depline cu textul selectat, adeziunii simpatetice la universul acestuia, stărilor lirice similare astfel constituite, aspecte esențial implicate în actul traducerii în primul rând, dar și al receptării creației poetice, autoarea își performează poetic propriul text sau integrează în acesta, în maniera intertextualității postmoderniste, fragmente din creația autorilor selectați, dovada asimilării  lor literare și culturale. Prioritate dețin firesc autorii italieni, Luigi Pirandello, Dino Buzzatti, cu numele și opera indicate în texte sau în aparatul critic al lucrării.

O îndrăzneață structurare intertextuală, pe care autoarea o repetă în cuprinsul volumului, utilizează versuri de înaltă performanță artistică, citate din păcate cu destule  imperfecțiuni: „Natura-n ofilire bogată privirii se desface, / codrii măști de aur și purpură își pun / pe frunzele mișcate de prospețimi și de pace. // Întâiul ger și-un soare cu raze vagi, mărunte, / aduc presimțirea atâtor ierni cărunte; / deschid o carte, /  ori depăn  firul  gândului departe / uitând  de lumea-ntreagă. // O floare veștedă zăresc, / ce-a fost uitată între pagini, / un vis ciudat, nepământesc / trezește-n mintea mea imagini. // În dulce acalmie / mă toropește  unda unor  prelungi visări, / iar pieptu-mi se-nfioară  de lirice  chemări. / Ca valurile unei mări vin roiuri de musafiri din stele, / vechi cunoștințe, roade ale visării mele”.

Probabil autoarea a apelat la un traducător ocazional pentru un text scris într-o limbă pe care ea nu o cunoaște. Câteva dintre versurile citate aparțin poetului rus Aleksandr Sergheevici Pușkin și sunt traduse excelent în limba română de  George Lesnea, traducător specializat în lirica de expresie rusească. Se pare că, în fascinația produsă de aceste strălucite versuri, autoarea a uitat să le dezvăluie sursa. Îmbucurătoare este totuși aducerea lor în actualitate

          Experiența de traducătoare se recunoaște și în considerațiile estetice și lingvistice ale autoarei. Glosând despre similitudinile dintre artele plastice și structurile lingvistice, stabilește corespondențe între acestea din urmă, adică „adjective, adverbe sau locuțiuni adverbiale” și lucrările unor celebrități precum Rubens, Van Gogh,  Monet, Manet, Matisse, lui Brâncuși rezervându-i „infinitivul lung” considerat „mai originar, mai primitiv în rostirea omului”. Nu cred că am vorbit vreodată cu autoarea (poate în întâlnirile profesionale cu colegii filologi pe la cercurile pedagogice din anii 1970-1990) despre valoarea acestui infinitiv lung, capabil să exprime, în structura lui concomitent verbală și nominală, procesualitatea vieții și a lumii,  dinamica manifestării și potențialul latenței. Pornind de la astfel de considerații, se deschide o perspectivă mai cuprinzătoare asupra rostirii românești, partea noastră de genialitate, care ne ajută să percepem cu mai multă ușurință și reflecția filosofului Constantin Noica despre Masa tăcerii ca așteptare „până la capătul lucrurilor”.

Se rețin reflecții similare despre „dor” și alte cuvinte „intraductibile”, rod al creativității lingvistice a poporului nostru, ca și despre expresivitatea diminutivării în limba română. Aș adăuga acestei reflecții ideea savantului canadian Northrop Frye privitoare la „starea embrionară” a unor structuri, inclusiv lingvistice, la potențialul generativ al acestora, din care, potrivit lui Ernst Cassirer, fiecare limbă își alege potențialitatea convenabilă.

În zborurile de câte-o clipă ale gândului și mai ales ale sufletului ei, autoarea poposește, fără a stărui îndelung, și la astfel de reflecții,  potențate, dincolo de aspectul lor livresc, de momente de intensitate afectivă, de contemplare asociată cu vibrația emoțiilor cu greu stăpânite, a prefacerilor ființei și ale lumii. Cugetând despre cunoscuta expresie pirandelliană „Așa este. Dacă vi se pare”, autoarea apelează la sprijinul lui Henri Bergson pentru a ilustra relația dintre realitate ca devenire continuă, ca procesualitate, și aparență ca formă stabil configurată, dar supusă relativității, relație care exprimă și condiția inconfortabilă, contradictorie a omului contemporan. Una dintre contradicțiile definitorii ale  timpului nostru  este tocmai cea dintre sistem și proces. Soluția poetică a depășirii acesteia ar putea fi evadarea în fantezie, motiv pentru care „scriitorul nu este niciodată cea mai disperată persoană de pe pământ”. Să mai amintim și că, în concepția filosofică a lui Lucian Blaga, fără dimensiunea imaginarului,  universul nu este întreg și că pictorul spaniol Francesco Goya susținea că „oamenii suferă din lipsă de imaginație”.

În imagistica poemelor relativitatea își găsește expresia în labilitatea norilor, în imprevizibilul vântului, în prefacerile anotimpurilor, în succesiunea vârstelor, în lumina înrourată a peisajelor, producătoare de suave emoții, se întârzie, explicabil, în momentele autumnale, dar mai cu seamă în efectele perceptibile ale timpului, a cărui neîntreruptă curgere schimbă necontenit perspectivele, proporțiile și configurațiile realității; privit „ca din cer”, dinspre altitudinea absolută a universului, ca și „de la marginea dinspre apus a vieții”,   muntele micșorat” devine o imagine întru totul sugestivă pentru eterna și neîntrerupta prefacere a lumii.

Reflecții meritorii izvorăsc din emoția autentică a contactelor nemijlocite cu cetățile renumite ale spațiului italic, contemplarea acestora fiind de natură să edifice ființa; „Măreția Romei te umilește, în Veneția trăiești gloria măreției și a decadenței, Florența îți redă încrederea în tine, te ajută să renaști și să accepți că perfecțiunea nu este doar celestă”.

Cu libertățile trecerii în zbor peste timpuri și spații, culturale în primul rând, Livia Mărcan trece fără complexele conexiunilor necesare de la un pretext la altul, de cu totul altă natură; nu uită însă să adauge acestora vibrația intensă a simțirilor și a gândurilor proprii, să aștearnă peste ele învelișul ademenitor al amintirilor și al viselor, de demult, de acum, de peste timp. În acest plan al cugetărilor sale e de căutat și coeziunea lor, oglindă a mobilității viziunii și a sensibilității autoarei.

Conștientă de raritatea, dar și de dificultatea trăirii intense a stărilor poetice ale ființei, autoarea nu prelungește reflecțiile despre valoarea și dimensiunile acestora, mulțumindu-se cu bătaia accelerată de aripi a păsării când întâlnește dulceața florilor.

 

 

Decalogul poetului din Uzdin (Delia Muntean), nr. 9(184),septembrie 2018
Oct 03, 2018 at 11:00 PM

 

Delia MUNTEAN

DECALOGUL POETULUI DIN UZDIN

 

Printre publicațiile culturale trimise de prin țară și din diaspora românească, primim la redacția „Nord[ului] Literar” și câteva din provincia sârbească Voivodina: ziarul „Tibiscus” (ce apare lunar la Uzdin, comuna Covăcița), revista de literatură, artă și cultură transfrontalieră „Lumina” (de la Panciova) și revista de cultură și spiritualitate românească „Floare de latinitate”, editată de Consiliul Național al Minorității Române din Serbia (Novi Sad). Faptul că aflăm despre „viața și petrecerea” fraților noștri din Banatul montan (alipit Serbiei la sfârșitul Primului Război Mondial), că împărtășim felul aparte în care comunică ei cu vremile și cu spațiul în care le e dat să trăiască îl datorăm prietenului Vasile Barbu din Uzdin.

Poet, jurnalist, traducător și editor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Vasile Barbu este cel care și-a îndemnat și ajutat semenii să se facă băgați în seamă. Să spună ceea ce au de spus (mottoul periodicului „Tibiscus” este: „…iar adevărul vă va face slobozi” – Ioan, 8:32). A reușit să transforme vechea cetate a uzilor1 într-o autentică oază de promovare a identității culturale românești. A înființat și coordonează instituții (Societatea Literar-Artistică „Tibiscus”, Editura Tibiscus, Uniunea Scriitorilor în Grai Bănățean din Voivodina, ziarul „Tibiscus”, Cenaclul de Literatură în Grai Bănățean „Cea Vintilă”, revista „Floare de latinitate”, revista „Scărpinatu” – scrisă în dialect), a contribuit la întemeierea unor festivaluri-concurs de literatură (Festivalul Internațional de Poezie „Drumuri de Spice”, Festivalul de Creație Literară în Grai Bănățean „Todor Crețu Toșa – Petru Dimcea”) și a altor manifestări culturale (Simpozionul Internațional „Oameni de seamă ai Banatului” etc.), ce cunosc deja mai multe ediții și adună laolaltă români de pretutindeni.

          Fapte precum cele menționate nu mai stau de mult sub pecetea voluntariatului, convertite fiind – pentru Vasile Barbu – în vocație și asumate ca destin. Aceasta cu atât mai mult cu cât Banatul, centru al ființei sale, captivează implicit lucrarea poetului, furându-i astfel de tot omului hodina. Obligându-l să depună, și prin intermediul creației lirice, mărturie. Pentru ceea ce este. Poezia lui nu se dovedește, prin urmare, una gratuită. Discursul liric al omului din Uzdin nu se poate hrăni doar din imaginar. Vasile Barbu, creatorul, își transformă textul în articol programatic. Și-l revendică. Îl garantează cu existența proprie: „Alege să fii biserică / Să duci mai departe oamenilor / sângele libertății / puterea rădăcinilor / vrednicia rugilor / lucrarea luminilor / în pragul unei noi regăsiri / în pragul unui nou timp / care va fi lung… / Lung… // Precum e trăinicia focului din inimă” (Acum alege).

          Cu fiecare poem, omul-artist pătimește („Vântul ne-a azvârlit pe aceste continente…” – Miniaturi de dor), se lamentează („Nu-mi mai pot aduna dorurile / Le-a risipit vântul printre stele” – ibidem), se frânge – așa cum au fost smulse unele de lângă altele comunitățile românești din Banat („Plecăm […] / Ne rătăcim și ne rătăcesc. / Pașii noștri / nu-s ai noștri” – Plecăm) –, (se) reîntemeiază („Cred în lumină / Ajută-mi să deschid ochii”). În fiecare poem „aprinde ruguri de vorbe” (precum Daniel Corbu) și îndeamnă la neuitare: …trecutul lui e viu și bogat. / Află-l; strânge-l la piept… / […] / și vei simți dulcele gust / al vremurilor trecute / prin acest mic și drag Banat” (Lumea Banatului) sau: „Noi, de posade / și de rovine știm. / De ploi de săgeți, / e văzduh întunecat, / de durere și atacatori, / de dave însângerate / și tropote de cai / cu zăngănit de arme de război / știm. // Pe noi ne-au plămădit zilele fugare / și îmbrățișările cu privirea” (Noi, care eram și suntem și azi).

          Într-un fel, scrisul e compensator pentru Vasile Barbu: e menit să stârnească ecouri și atitudini dincolo de litera tipărită. De aici și nevoia autorului de a se lămuri întâi el însuși, lăuntric, cu toate ale lui – dimensiune pregnant exprimată și în recentul volum Sacramentul singurătății (2018), publicat la Editura Ethnologica din Baia Mare, sub egida Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș.

          Lămurirea către care răvnește, proces derulat pe parcursul a patru secvențe lirice (Pictând o șoaptă; Uzdin, plecăm cu dorul; Așa, dragul se explică; Poteci grecești), îl transfigurează, îl purifică. Așa cum se lămuresc, adică se curăță prin foc, aurul și argintul. Nu e nicidecum clarificarea de toate zilele. Lămurirea – ne ajută Constantin Noica – „e dincolo de întuneric și lumină […] căci ea nu se petrece asupra a ceva, cât mai degrabă întru ceva2. Dacă limpezirea propriu-zisă, a minții și a ochiului, se realizează, în cazul lui Vasile Barbu, prin puterea faptei în folosul celorlalți – și doar printr-o împreună-lucrare, prin împărtășire –, de data aceasta, lămurirea și, în egală măsură, spovedania descind, după cum o trădează și titlul volumului, dintr-o altă taină, cea a singurătății („În ochii mei ești. / Vei fi și când îi voi închide. / Pe tine te voi visa. / Singurătatea mea, Singurătate.” – Singura mea, Singurătate). Se datorează sfâșierii dinăuntru. Patimilor („Poetul e pe rug. / Unde sunt păgânele chibrituri?” – Miniaturi de Bistrița). Stihiilor răscolite în sine: „– Banaaaat, strigat-am / atât de tare / ca durerea să pătrundă răbdătoare / în sorbirea gliei, în pânda privighetorilor, / în mila mândrelor…” (Satul bănățean e Țara mea).

          Avem de-a face cu un spațiu liric puternic personalizat, nepervertit de mode literare, năvălind dinspre profunzimile tragic-enigmatice ale unui „biet aed singuratic” (Micul prinț). Versurile par întâi purtate prin vene, zgândărite prin „rana inimii”. Ele se trag totodată din vremuri vechi („cuvintele dintotdeauna erau chinuri / și leagăn” – Satul bănățean e Țara mea), din înțelepciunea strămoșilor („poveștile bătrânilor sunt ospăț” – Nu-mi cereți Banatul).

          Asemenea lui Anteu, poetul capătă putere hrănindu-se din pământ. E în stare să țină universul pe umeri și să înalțe versurile spre boltă tocmai fiindcă matca i-a configurat un anumit mod de a fi („Pentru că atunci când m-am născut / românește m-au îmbrăcat. / […] / Pe mine m-au alăptat cu / Eminescu, Creangă, Coșbuc, / cu Arghezi, cu Iorga, cu Blaga / și mi-au zis că prietenii mei de-o viață / vor fi Rebreanu, Sadoveanu, Păunescu, / Leonida Lari, Vieru…” – Român), o anumită filozofie a existenței – admirabil, răscolitor formulată în poemul-decalog Nu și da:

 

„Nu urî – frumusețea este mai profundă.

Nu fi părtinitor. Nici cu vecinătatea…

Să nu te bați nici dacă crezi că ai dreptate.

Nu te amesteca în treburile altuia nici dacă crezi

că odată le vei stăpâni.

Nu te apropia cerșind. Mâna întinde-o oferind.

Nu cere. Poate ai mai mult de dat…

Luminează-ți fața. Mânia poate deveni obsesie.

Ascultă. Nu te repezi la sfaturi.

Caută! Pentru a câștiga bucuria biruinței.

Vizitează-ți prietenii. Vor deveni și mai apropiați.

Zidind iubire nu vei construi labirinte.

Gândește doar în limba altarelor. Netulburat…

Și dacă admiri fă aceasta după ce ai jurat

corectitudinii!

Caută-ți odihna în timpul clipei.”

 

          Nimic fals ori silit în astfel de versuri. Găsim, în schimb, simplitate, blândețe, verticalitate. Și o oarecare neaderență la sminteala vremilor de-acum. Dragostea de țară – pentru acest poet de la marginea lumii – nu pretinde cuvinte mari. Uzdineanul, când se roagă divinității, îi cere să-l ferească „de gânduri și fapte nedemne”. El își poartă „crucea lui «a fi»” cu gravitate. Și cu înțelepciune.

 

***

          Melancoliei de meleag” (Al. Cistelecan), coordonată esențială a ultimului volum semnat de Vasile Barbu, i se alătură teme precum iubirea (De negăsito, Casa mea, Altare-iubiri răstignite, Miniaturi de văgăuni, Miniaturile întâlnirilor), boema literară (Beția, Clipele nostalgiei singuratice, Miniaturi nebăute), condiția aromânilor din Grecia (Aminciu, În Pind, Pământul armânilor), relația cu divinul (Tatăl nostru, Să nu întreb; Și totuși, am plecat), prietenia (Azi-noapte te-am visat, Aurele; Neclintitul burg, Insulă sfântă). Ele sunt prelucrate din perspectiva celui fatal de singur, pentru care numai poezia și truda întru alții sunt „salvatoare de nopți”. În scenariul liric propus de Vasile Barbu, singurătatea se ascultă, se respiră, se cântă. Singurătatea se visează, se iubește, se tace. Ea bântuie prin birturile afumate (Miniaturi nebăute), prin oasele eului liric, îl ispitește cu întrevederi de taină („Târziu, te vei, cu mine – întâlni”) și călătorii nesfârșite. Singurătatea îl îmbătrânește, îl usucă (Miniaturi de azi). Ea tulbură ființa poetului îndrăgostit și-i marchează fără scăpare universul ficțional: „Singurătatea e paharul. / Femeia e dorul. / Paharul dorului” (ibidem). E cumplit de profundă și de credibilă: „Singurătatea e dar. / Dar mi-e frică” (Singura mea, Singurătate).

          Aceeași stare emoțională o întâlnim și în creațiile ce împrumută fapte din cotidian. Ea face casă bună cu dimensiunea epică a poemelor, chiar și atunci când servesc unor consemnări ocazionale, așa cum se întâmplă cu textul compus la „plinirea” unei jumătăți de veac de la înființarea cercului feminin de pictură naivă din satul Uzdin: „Ele: Aniuca, Măria, Florica, Sofia, Mărioara, Anuța, Ana, / Viorica, Steluța… în cătușele fanteziilor uzdinene, / ambițioase până la amenințări, / schimbat-au ceea ce era imposibil. De necrezut! / Schimbat-au – creând…” (Tăcerea picturii naive din Uzdin).

          Sunt, cele de mai sus, câteva ipostaze sub care ni se înfățișează Vasile Barbu. Scriitorul și militantul pentru drepturile românilor din Serbia. Omul care îmbogățește viața uzdinenilor, care învață, alături de ei, să fie.

 

Note:

1. Uzdin este un toponim dacoromânesc din UZ (uzii – popor războinic recrutat dintre locuitorii dacoromâni din nordul ținutului Mării Negre dintre Nistru și Bug) și DIN (casă, cetate, locuință)”, în art. Uzdinul în triplă ipostază. Căutându-ne rădăcinile, vol. Epoci, într-o gară oarecare... (Tot dulcele, tot bunul, tot dorul baștinei), lucrare editată de Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare (România) în parteneriat cu Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin (Serbia), Baia Mare, 2015, p. 49.

2. Lamură și lămurire, în vol. Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Humanitas, București, 1996, p. 311.

 

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 91 - 100 din 2192

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.