top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog
Blog - Content Section Layout
În vârful degetelor; Pândă la capătul nopții (Adela Naghiu), nr.3(178), martie 2018
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

Adela NAGHIU

ÎN VÂRFUL DEGETELOR

Întotdeauna adormea într-un mod nefiresc. De la cap spre picioare. Peste ochi se așternea perdeaua caldă a somnului cu primele fantasme, iar picioarele zvâcneau ca și cum și-ar continua alergarea desprinse pe nesimțite de renunțarea din creier.

Ieși acum din somn invers de cum intrase: cu picioarele-nainte. Își simți membrele fulgerate de o durere tăioasă. Totuși, oricât se străduia să țipe, țipătul refuza să se închege. Ca și cum ceva de nepătruns despărțise deodată capul de trup... Oare am murit?, țâșni de nicăieri întrebarea fatală, făcându-l să se înfioare. Frânturi de imagini din ziua de dinainte i se perindau prin fața ochilor. Gonea pe autostradă într-o stare de nedescris. Știa că Ema e la Predeal. Cu el.

Trebuia să-i prindă. Să le urle în față că el nu e cârpa lor de șters pe jos, că știe tot, tot... Nu se va coborî până-ntr-acolo încât să se ia la bătaie cu Remus. N-ar fi avut nicio șansă. Remus, colegul lui de la firmă, făcea sală de două ori pe săptămână. Și nu pierdea niciun prilej să-și etaleze mușchii de câte ori ieșeau cu toții vara la iarbă verde sau la piscină.

Zgomotul unei uși și apoi al unor tocuri – de femeie frumoasă și tânără, remarcă instantaneu – îl smulse din gândurile tot mai învălmășite.

De-aș putea măcar deschide ochii, își spuse, și chiar încercă să-și ridice pleoapele. Ca în visele urâte, când încerci cu neputință să scapi, deschizându-ți ochii printr-un efort de voință, pleoapele nu-l ascultau.

Desluși un gâlgâit scurt și apoi o mașinărie cu role împinsă pe parchet. Ireal un telefon începu să sune. Nu era al lui. Idioată melodia de apel.

- Da, dragă... Scuză-mă, nu puteam să răspund, de groază ce-a fost aici de dimineață!...

Urmară câteva clipe în care se chinui să audă ce spunea femeia de la celălalt capăt (era să spună al firului, da’ cine mai știe ce-i aia?!). Apoi femeia cu tocuri începu să chicotească (al dracu’ de femei, deci asta fac ele: ne lasă în plata domnului cu orele și tot despre noi bârfesc!).

 – Nu, dragă, mai vorbim, sigur... Am aici unu... L-a adus azi-noapte Smurdu. Comă profundă, ce crezi? (Profundă, pe dracu, tu nu vezi că-mi mișc picioarele?!!) Da... e legumă! Rău de tot! Și-i tare tânăr, săracu... A intrat într-un cap de pod pe DN1. Își iau mașini d-astea, jdemii de euro și fac pă nebunii. Și uite unde-ajung. Nici la budă nu se mai pot duce, vorba aia...

Își aminti cu groază: trebuia că are și el sondă. Dar în loc să-l umilească perspectiva, simți cum un val de înfiorare îi comprimă respirația la gândul mâinilor de femeie pe trupul lui gol.

Cu Ema nu mai făcea sex decât când nu mai avea încotro. Nu pentru că n-o mai dorea. O dorea chiar mai sălbatic acum, când o bănuia infidelă. Dar, de câte ori îi dădea hainele jos de pe ea, nu-și putea reprima gândul grețos că și el o mângâiase la fel. Că și răspunsul ei la mângâieri era același. Era oare același? Și se chinuia să-i urmărească mișcările, răbufnirile, suspinele, doar, doar o prinde ceva străin de ritualul binecunoscut și încă năucitor ce-i tulbura și-i împăca de fiecare dată în patul cât toată garsoniera lui sau chiar pe bancheta din spate a mașinii când ea nu mai avea răbdare până acasă și i se înfășura toată pe trup ca o blană vie.

Un pas târșit, apăsat îl făcu să tresară. Apoi aceleași tocuri cu clinchet metalic:

  Da, dom profesor... nicio schimbare. EEFG nu arată nicio activitate cerebrală. Are traumatisme multiple. Dar organele interne arată bine.

– Te-au sunat ăștia de la transplant? (Doamne, ăștia or să mă omoare de viu! Sunt viu!! Voi chiar nu vedeți că-mi mișc degetele de la picioare?!)

Ca și când i-ar fi ghicit gândul, profesorul trase cuvertura.

– Degeaba-l înțepați, domprofesor, nu simte nici dacă l-ar călca trenu!

Ăștia-s idioți! Îmi mișc degetele! Sunteți orbi, ce naiba?!...

Începu el însuși să vadă.

Un salon alb. Deasupra privirilor lui o fată frumoasă și un bătrânel cu chelie surâzând încurajator.

– Hai, că atâta a fost mai greu, spuse fata și-l înfășură într-un halat căruia nu-i mai găsea mânecile.

– Să știi că-mi mișc degetele de la picioare, spuse repede privind la chipul ei alb, luminos. Ea surâse: Evident că-și putea mișca degetele, doar înainta pe culoarul întortocheat înfășurat în mantoul acela fără mâneci.

Să nu mă duceți la transplant, continuă încordat. Am fost în comă, dar mi-am revenit. Nu vreau să fiu donator de organe, am numai 27 de ani, nu se poate să...

– Lasă asta, îl întrerupse fata, toți spuneți la fel. Bătrânul, pe care nu-l auzise urmându-i, își trăgea răsuflarea la intrarea într-o sală mare.

Aici nu puteți intra decât după ce v-ați lămurit despre toate – spuse privind cu coada ochiului către fata care îl dezbrăca fără nicio jenă pe tânăr chiar în fața lui.

– Nu vreau să ajung la comisia pentru transplant! Voi nu vedeți că-s viu?!, zbieră ca și cum asta i-ar fi putut convinge pe cei doi însoțitori.

Nu-l lăsa să zbiere, spuse bătrânul speriat. Știi că ăștia nu suportă urletele! O să ne ia pe noi la întrebări!

Fata se repezi atunci și-l sărută pătimaș pe buze, înveșmântându-l ca o blană vie. Suspină prelung. În aerul luminos copacii începură să curgă unul după altul. Picioarele lui lăsau urme tot mai dese pe zăpadă.  

    

PÂNDĂ LA CAPĂTUL NOPȚII

Mersese prea departe. Fără nicio precauție. Descoperise fără să vrea teribila lor conspirație. De ani întregi observase cum cercul se strânge. Și nimeni în jur nu înțelegea că totul e planificat. Și nu poți vorbi despre asta.

Le-a atras și el cu siguranță atenția prin ideile lui total nonconformiste despre apocalipsa postumanității, idei despre care aflau nu numai studenții de la cursuri, ci și obișnuiții boemei literare, poeți debutați obscur, câștigându-și pâinea și vodca pe la ziarele locale ori simpli intelectuali pensionari ce umpleau zilnic mesele barului Igniș unde, după o vreme, lucrurile scăpau de sub control și pe câte unul mai inconștient îl lua gura pe dinainte.

Era imposibil să nu-ți dai seama că preluaseră controlul. Aveai diabet? Deschideai televizorul și pac! reclame la medicamente ce reglează glicemia. Te părăsea iubita? În aceeași zi te opreau pe stradă misionari de la cel puțin trei confesiuni ca să te atenționeze că singura soluție împotriva depresiei e convertirea. Ți se strica frigiderul sau calculatorul? În supermarket reduceri de 50% la electrocasnice! Bineînțeles cu cardul de fidelitate! (Cu cardurile astea blestemate află totul: ce boli avem, ce vicii, cât câștigăm, pe unde umblăm.)

Când a înțeles asta și-a strâns toate cardurile și a vrut să le arunce. Apoi s-a răzgândit: se vor prinde și-l vor reduce la tăcere. Mai bine să le folosească din când în când, dar, ca să nu-l poată urmări, va face numai lucruri imprevizibile: suferea de ulcer, nu-și va mai lua decât medicamente de inimă. Îi plăceau carnea și brânzeturile, va deveni vegetarian. Și da, și-o trăgea cu secretara cea nouă cu care se întâlnea o dată pe lună, când bărbat-su era plecat în delegație. O s-o rupă cu ea. În fond și laboranta de la științe se arăta la fel de disponibilă și părea mai puțin pretențioasă.

Într-o zi s-a trezit la ei. Nu-și amintea când a fost ridicat. Ceva foarte vag îi rămăsese totuși în minte: sora lui, economista, care mai trecea din când în când să vadă ce mai face, l-a găsit odată într-o stare de nedescris. Abia a vrut să-i deschidă. Apoi, când ea s-a dus la baie, i-a desfăcut căptușeala de la palton. A crezut c-o să se enerveze, dar ea era mai mult speriată. Cred și eu! Dar oare unde-o fi avut microfonul?

O fată înaltă și urâtă l-a somat cu severitate să stingă lumina și să se culce, apoi i-a făcut o injecție. Probabil serul adevărului. Dar nu voi recunoaște nimic – și-a spus, apoi s-a ținut tare. Dacă adorm, fie și numai câteva ore, sunt pierdut! În timpul ăsta ei pot afla totul. Căci au un fel de aparat (l-a observat cu coada ochiului în camera de gardă, unde zilnic apăreau fețe noi, probabil alte victime ale programului), un fel de scanner, și dacă atunci când ești conștient îl mai poți păcăli, în timpul somnului ești la discreția lor.

Au mai venit și alții în salonul lui. Nu dintre cei bănuiți că știu, pe toți îi studiau separat. În fiecare dimineață apărea tipul acela cu barbă și ochelari care îl tot chema la el și încerca să-i intre pe sub piele: Cum vă mai simțiți azi? Ați reușit să dormiți? etc.

În timp ce se plimba pe coridoare, observă că ușa de la intrare nu se închisese complet după ce una dintre fetele în alb ieșise probabil la țigară. În ghișeul de la intrare, unde nu se stingea niciodată lumina, nu se vedea mișcare.

Să fug – îi trecu prin minte. Apoi își aminti că e în șlapi, actele și banii îi sunt în dulăpiorul metalic de lângă pat (telefonul l-a aruncat el însuși într-un coș de gunoi, după ce a remarcat la el niște ciudățenii. Precis avea și el un sistem de urmărire, ceva!). Se strecură pe nesimțite afară. Frigul sfârșitului de iarnă îl izbi încă de la primii pași. Găsi o spărtură în gardul ce împrejmuia clădirea pe care nu-și amintea s-o fi văzut și dinafară. Luminile difuze ale unor faruri îndepărtate îi fixară genunchii zgribuliți în pantalonii de pijama.

Vru să urce în spate, apoi se răzgândi. Din scaunul din dreapta putea să-l studieze mai bine pe șoferul ce părea plictisit sau poate doar absorbit de ale lui. Narciselor, zece – spuse neutru, trăgând cu coada ochiului spre bărbatul de la volan. Părea că nu dă importanță înfățișării ciudate a clientului său nocturn.

- Ce vreme urâtă! Nici nu ninge, nici nu plouă! Ce să mai? Nu mai sunt iernile de altădată. Iarna ger, vara vară. Că acuma cu poluarea asta...

          N-avea chef să flecărească. Știa el că așa fac toți taximetriștii ca să te tragă de limbă. Apoi te trezeai că cine știe cine te urmărește pe stradă, auzeai zgomote ciudate în timp ce vorbeai la telefon. Aveau oameni infiltrați peste tot. Până și vânzătoarea de la chioșcul din bloc știa totul despre el și era destul să-i ceară un pachet de țigări sau o pâine și ea îi întindea sortimentul precis.

          Se apropiau de destinație. La un moment dat șoferul a virat brusc.

          - Ce faci, dom’le? Narciselor e chiar în față!

          - Știu, dar e o porțiune închisă. Cu canalizarea ceva.

            - Atunci eu cobor aici!

 Nu trebuia sub nicio formă să-i facă jocul. Poate că totuși se grăbise având încredere în șoferul ce părea să facă totul numai să-i schimbe traseul.

Își aminti deodată că n-are niciun ban la el, numai mărunțișul de cafele. În buzunar mai găsi un pachet de țigări aproape plin.

- Îmi pare rău... nu-mi găsesc portofelul. Îi întinse pachetul de Kent cu aerul că oricum valorează mai mult decât cursa.

- Bine, dar eu nici măcar nu fumez, se miră indignat șoferul.

Puse țigările pe bord și coborî în bombănelile taximetristului cu mama lor de nesimțiți cu tot.

Ajunse acasă. Fără chei. Yală dublă. Deodată-și aminti: geamul de la baie. Ajuns în spatele blocului, văzu într-adevăr la patru geamul lui deschis. Nu mai rămânea decât să coboare cumva și să se strecoare înăuntru.

Urcă pe bloc. Improviză o frânghie dintr-un mănunchi de cabluri telefonice uitate prin casa scării, o legă strâns de ridicătura unei guri de aerisire și tocmai se pregătea să și-o înnoade peste mijloc, când auzi zgomote în semiîntunericul din scară.

Trebuie să ajung acasă! Manuscrisele mele, asta urmăresc! Dar cui să le trimit? Câți dintre cunoscuții mei nu sunt cu ei? Și câți s-ar primejdui publicându-le?

Dedesubt începuse agitația. Apăru și mașina albă. Câțiva vecini se adunaseră îndărătul ușii de la intrare și dădeau lămuriri în șoaptă.

   Nu-l speriați! E profesorul de la patru. De când l-a lăsat nevasta, a cam luat-o pe ulei. Prea multă carte strică! Tot că-l urmărește cineva. Da’ cine să-l urmărească? N-a vrut să se treacă nici în cartea de imobil. Că cică ce fac eu cu datele ălea? Săracu’! Acuma gata să se arunce de pe bloc! Noroc că l-am auzit umblând pe-acolo, deasupra...

Zgomot de pași. Deschise ochii. Salonul alb și o lumină lăptoasă. Pe noptieră, peste un vraf de hârtii, o mulțime de aparate. Ochelaristul bărbos apăru instantaneu de după ușa crăpată, urmat de fata cea înaltă și urâtă. Închise ochii la loc și se prefăcu că doarme.

- Ne-a cam dat bătăi de cap noaptea trecută, mormăi ochelaristul.

- Las’ că se dă el pe brazdă, dom’ doctor.

- Acuma că ne-am lămurit ce-i cu el, îl trec dincolo. O să fie mai ușor de supravegheat. Și-apoi e zona lu’ șefu’. N-are decât să se spele cu el pe cap. Sper că ai notat tot ce trebuie.

                                                                                      

 

Apartamentul cu pereții albi (Ștefan Jurcă); Eu, femeia (Oana Duruș),nr.3(178),martie2018
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

Ștefan JURCĂ

APARTAMENTUL

CU PEREȚII ALBI

(fragment)

Silviu intră în baie, dă drumul robinetului pentru apă rece, își umezește ochii, apoi se freacă pe piept cu prosopul umed. A găsit tigaia, o are de-acasă, una din tablă neagră, dar foarte practică, o juma de lingură de untură de porc, să nu aud de ulei, nici măcar de floarea soarelui. Omleta e gata, hai scumpi... Era bună și o bere ori o gură de vin, dar nu am sticle de schimb la bere pentru acasă. Voi face eu rost de undeva de niște sticle goale. Știi ce mult căutam bere de Timișoara? Aici se găsește din belșug, dar predomină cea de Satu Mare, după care faci diaree, are un gust acrișor. De bere nemțească ori sârbească aici n-a auzit nimeni, în Timișoara era plină piața de ea. Să vezi ce am pățit cu baia asta, povestește cu prosopul în mâini. Mi-am adunat apă caldă în vană, am închis ușa de la baie și am deschis gemulețul de sus, din peretele de deasupra vanei, să iasă aburii afară, să protejez pereții și tavanul, sunt  așa de albi... de frumoși. M-am bălăcit bine, mi-am săpunit toate cele, m-am clătit bine cu apă călduță, apoi cu apă tot mai rece. Când să ies afară, mai deschide ușa dacă poți. Apăs clanța, dar nimic, trag de ușă, o lovesc cu călcâiul... Mă așez pe marginea căzii și privesc cum se scurge apa plină de clăbuci. Apăs iar clanța, ușa pare de neclintit. Mă uit prin baie, mă aplec sub vană și văd ceva, o  bucată de fier. Mă așez pe burtă și scot obiectul de sub vană. Este o bucată de platbandă folosită la prinderea caloriferelor în perete. Tot e bună la ceva, îmi zic, cel puțin nu voi dormi aici în pielea goală. Eram învelit în prosopul pe care-l păstrez atârnat în cui de ușa de la baie. Mai aștept să se răcească în baie, aburii ieșiseră pe gemuleț, acum intrau curenți de aer rece, apăs clanța ușii de la baie, tot deageaba. Și-mi vine ideea genială: nu în baie a descoperit Arhimede legea gravitației? Așez platbanda într-un capăt și o împing sub ușă, iar din capătul celălat ridic cu nădejde. Încă o dată și numai ce văd că ușa se clatină. O iau de la capăt, de data asta cu o mână apăs clanța, iar cu cealaltă ridic platbanda. Când am văzut ușa dată de perete și culoarul cu linoleul, așa de familiar aparând în fața mea, am înflorit ca un boboc de bujor, primăvara. Am dormit nemișcat până dimineața. De atunci păstrez sub vană bucata de platbandă pentru orice eventualitate.

***

Eram în spital, pentru că  voiau să mă ducă în armată după ce am plecat din facultate... Din Arad m-a sunat tata să mă transfer la spitalul din Aradul Nou. Era dincolo de Mureș, treceam podul cel lung, pe lângă Boul Roșu spre Aradul Nou. Aveam trimitere de la doctorul  Tiberiu Teodorescu, poet. Mai întâi m-a consultat, avea un ciocănel cu care m-a lovit ușor în colțul genunchilor, după ce am îndoit piciorul și l-am ridicat de pe scaun. Internarea mi s-a făcut rapid, trebuia să-mi cumpăr lingură, așa era taina rânduielii. Am ieșit în oraș, mi-am cumpărat una-alta, câteva perechi de chiloți, un  maieu, l-am căutat pe Petru, care mi-a dat niște cărți, printre care și Mihail Sebastian, Accidentul. M-a impresionat iubirea sa pentru pictorița Ann, eram fascinat  de Sebastian, de cum descrie Brașovul, de lumea sașilor, de cabana lor din munți. Nora, o tipă excelentă. Atât de pitoresc scria despre orașul de sub Tâmpa, nedevenit încă Orașul Stalin, despre restaurantul Corona, unde luasem și eu, cândva, masa frugală și câte o bere. La subsol e clubul ziariștilor. Ziua închis.

O asistentă mică și anemică îmi făcea avansuri, am început să profit de simpatia ce mi-o arăta. Astfel mergeam să mă plimb înspre clădirea din fundul curții, unde erau internați alcoolicii. Eu aveam salonul în clădirea principală dinspre șoseaua ce merge spre Timișoara. Li se administra băutură tratată, după care li se făcea silă tocmai de băutura lor preferată, unii vomitau. Ce bine că nu sunt și eu aici, mi-am zis. Un tip mai mărunțel, cu părul cărunt și rar, ce-mi spunea că a fost ofițer la Ineu, mi-a zis că baiul meu este lipsa de femei. Adică abstinența. Venise și el cu halatul său vișiniu în urma mea, am intrat în vorbă, ne-am plimbat o vreme împreună. Mă gândeam să nu fie din ăla care te trage de limbă. O părăsisem pe Florence, era ceva timp de când nu iubisem pe nimeni. Poate și depresia mă făcuse alt om, deși scopul meu era să scap de încorporare. De asta eram acolo și nu că aș fi fost bolnav. De altfel, după nouă zile a trebuit să părăsesc spitalul, m-au luat în armată. Murea țara fără mine. Țară, țară, vrem soldați... De aici începe altă etapă. Așa gândea în clipele de singurătate din noua sa casă. Încă nu venise Ingrid, lucra tot la Timișoara. Gândul său era cum să plece înapoi, dar Ingrid voia să vină cu el, în Rivulus. Transferul ei se putea realiza mai ușor, numai că posturile din Rivulus erau mai puține, se drămuiau după alte principii decât acelea din marile orașe industriale. Dar cartea lui Sebastian a ajuns la el, cea din colecția Biblioteca pentru toți. Iată și personajele care-mi răscolesc amintirile: Nora, profesoara de franceză și de schi pentru Paul, avocat de meserie, care o sprijină să ajungă până acasă după accidentul de  tramvai. Totul se transformă într-o noapte de dragoste, Paul fiind îndrăgostit de Ann, pictorița care-i crea decepții în dragoste cu firea sa capricioasă, de artistă. Nora îi propune lui Paul o vacanță la munte, astfel ajung la Brașov. Retrăia locurile descrise de Sebastian, comparându-le cu cele ale sale,  plimbările cu Florence după orele de cursuri. Acum vine omul din Ineu, fost militar, se apropie de el. Ne mai rotim puțin pe aici, prin curtea lazaretului. Boul Roșu a fost un han, foarte vechi, aici veneau cei din sudul Mureșului cu probleme de afaceri, era un târg mare care ținea o săptămână, era și târg de boi. La han se  cazau negustorii, dar existau și grajdurile pentru animale, s-au  păstrat până în ziua de azi, povestește omul cu părul cărunt și rar, subțirel, cu mers anemic. Toată viața am fost militar. De loc, sunt originar din Vâlcea, am crezut că mă voi pensiona de aici, de la Ineu, să mă pot întoarce apoi la mine acasă, mă voi ocupa de gospodărie, de pomicultură și grădinărit, dar mi-a apărut acest necaz, boala. Sunt la pământ cu sistemul nervos. La pământ. Aici sunt pământuri roditoare, oamenii cunosc multe lucruri despre agricultură învățate de la șvabi. Acest teritoriu a fost râvnit de mulți: șvabi, unguri, sârbi, croați, evrei. O parte din Banat este astăzi la sârbi și una la unguri. De pe canalul Bega se putea naviga până la Budapesta și Viena. Chiar așa era poreclită Timișoara, mica Vienă.

De câteva ori a trecut pe la mine și Petru, era elev la școala tehnică de proiectare în construcții de mașini. A trecut prin Brașov, a fost la căminul studențesc, nu eram singurul care plecase, și alții au trebuit să părăsească facultatea sub diverse motive. Unii s-au retras,  alții au repetat anul și au fost exmatriculați. Primul secretar de județ, Gheorghe Florea, parcă turbase. Ce treabă avea el cu facultatea nu se aflase decât mai târziu. Era chemat mereu la raport la biroul doi. Mișcările studențești din Cartierul latin al Parisului se făcuseră simțite până la noi. Sanatoriul doctorului Teodorescu avea doar oameni cu probleme, cred că ofițerul de la Ineu cu care se plimba după ce personalul medical pleca de la serviciu fusese și el turnat de colegi. După anul cu cele mai mari inundații, știrea mondenă care a bulversat orașul a fost întâmplarea celor doi îndrăgostiți care s-au aruncat de pe blocul turn din zona Boului Roșu. Cică erau din Butucani, de lângă Sebiș, se iubeau mult, dar părinții nu erau de acord cu relația  lor. Au ajuns la Arad și s-au aruncat de pe vârful blocului turn, ținându-se de mână. Au fost  înmormântați împreună în Butucani, dar preotul a refuzat să oficieze slujba. Le-a deschis doar poarta de la curte înainte de a porni spre cimitir. Omul de la Ineu povestește cu mare patimă și cu lux de amănunte drama celor doi tineri, vizibil impresionat.

Ingrid doarme încă, are buzele întredeschise, o acoperă ușor și coboară din pat, merge spre baie, nu uită să lase ușa deschisă, de când a rămas blocat este prevăzător. El crede că totul s-a întâmplat din cauză că nu a închis geamul de la baie, din cauza aburilor fierbinți ușa s-a blocat.

 

Oana DURUȘ

EU, FEMEIA

Femeia este una dintre ființele complexe ale acestui univers. Ea deține un amalgam de aspirații, care ard în ea necontenit. De-a lungul timpului a dobândit cele mai puternice și mai pasionale dorințe: de a se afirma, de a avea drepturi și de a trăi exact așa cum își dorește...”

Auzea acest discurs, la radio și la televizor, de dimineața până seara… 

 ***

Îi era frică. Trupul îi era amorțit. Lumea dinăuntru era de mult timp moartă. Gingășia pe care o emanase cândva dispăruse odată cu urmele lăsate de omul pe care-l numea sufletul ei pereche.

Amintirea vieții trăite înainte o făcea să-și dea seama că e neputincioasă. Prezentul o ținea captivă. Viața aceea în care se simțise liberă, cu capul în nori, zâmbitoare, frumoasă și gata să iubească i-a fost luată. Tot de cel pe care îl considerase jumătatea ei. 

Îi era dor să se bucure de lucrurile mărunte. Să zâmbească unui chip fără să-i fie frică. Să spună ce gândește fără inhibiții. Să glumească și să se bucure de viață.

Fusese o femeie fericită.

Acum, trăia într-un coșmar din care nu părea să mai aibă scăpare. Un infern, de care nu știa nimeni, era prezent între acei pereți care lăsau impresia unui cămin primitor. A unui loc al iubirii.

Ea, care iubise cu atâta ardoare cândva, se sacrifica zilnic. Visa la relația perfectă de la început. Fusese doar o iluzie. Nu înțelegea cum acel bărbat, a cărui atingere îi oferise atâta căldură, îi lăsa acum urme reci și adânci în suflet. După fiecare ceartă, cuvintele lui îi răsunau la nesfârșit în minte, iar pe corpul ei firav înfloreau semne. Colorate intens, provocând durere și suferință.

          Ce-o îndemna să le acopere, să ascundă tot ce simte cu adevărat?

De ce nu punea la îndoială iubirea pe care omul de lângă ea încetase să i-o mai arate de atâta vreme?

 

***

Apucă telecomanda, cu gândurile aiurea...

          Același discurs...

„Să nu te resemnezi niciodată crezând că nimic nu are sens dacă nu ai pe cineva lânga tine.

Cea mai importantă ești tu, femeie!”

 

(Oana Duruș este elevă în clasa a XI-a F la Colegiul Național  „Vasile Lucaciu”, Baia Mare. Proza publicată a obținut Premiul II la Concursul de creație literară pentru liceeni și studenți „Flori de gând împotriva violenței”, ediția 2017)

 

 

 

 

 

Versuri de Dumitru Zdrenghea, nr.3(178), martie 2018
Apr 01, 2018 at 11:00 PM


Dumitru ZDRENGHEA

 

Căderea în adâncuri

 

Eu mor în fiecare seară pe clapele acestui pian,

Precum mureau odinioară gladiatorii în arenă,

Ca voi să vă bucurați de moartea mea.

Mor atât de frumos, încât voi,

Care nu mi-ați văzut lacrima,

Dar mi-ați auzit plânsul pe clape,

Aplaudați căderea mea în adâncuri,

Și moartea mea, atât de aproape.

 

Clipe închise

 

Aceste clipe le voi închide cândva

În ele, să nu se sfârșească povestea,

Să se poată deschide iar, în alt anotimp,

Cu ploi limpezi de vară,

Cu tine plutind

Ca în ziua dintâi a facerii lumii,

Neîntrupată încă, dar deja în mine,

Ascunsă în clipele ce le voi închide cândva.

 

Bosch

 

Pleoapa stângă cădea peste lume.

Pleoapa dreaptă se deschidea spre nimic.

Din ochiul stâng curgeau lacrimi.

Ochiul drept se lumina înspre patimi.

Buzele țâșneau în macii-nfloriți,

Iar pomii erau plini de iubiți.

Lighioanele toate ne-mbrățișau.

Apele mării de noi se fereau.

Peștii ne săreau blând în brațe.

Pe drum se plimbau urși și paiațe.

Bosch stătea într-un colț și picta.

Undeva o gaură de stele murea.

 

Imnele iubirii

          In memoriam Ioan Alexandru

 

Cândva cântam imnele iubirii

Prin vocea unui poet transilvan,

Care ne dăruia pe toți nemuririi,

Fără să dăm niciun ban.

Nu mai cântă acum, a murit,

Tot ce a scris este doar poveste.

Mai bate doar semn de sfârșit.

Pentru iubire, timp nu mai este.

 

Poartă închisă

 

Poarta e închisă.

Din oricare parte

Nu o putem trece.

Poarta ne desparte.

Poarta e închisă,

Fără balamale.

Nu există drum,

Nu există cale.

Poarta e deschisă

Numai pentru moarte,

Pe aripi de înger

În cer să ne poarte.

 

Clipa

 

Timpul cade prea repede

Și prea încet, totodată,

Spre clipa aceea pe care

N-o vreau, dar o aștept,

În care voi ști că nemurirea

Nu îmi este dată,

Că nu există Dumnezeu

Sau că nu-i drept.

 

Îndoială

 

Doamne, nu pot

Cu mâinile goale

La tine să viu,

Să-mi dai fericire,

Putere și fală

Să-mi dai frumusețe

Și mândru să fiu.

Să fiu fără pată,

Cu scut și cu lance,

Să am lumea întreagă,

În brațe s-o țiu.

Bogat precum Cresus,

Cu inima-n palmă,

Să vin înspre tine

O să mai știu?

 

Dragoste și copaci

 

Ești grea

De prea multe amintiri,

De toate despărțirile noastre

În formă de semn de întrebare,

De tot ce n-am putut spune,

Sau ști, despre dragoste și copaci,

De ziua de ieri cu prea multă lumină,

De ziua de mâine în care vei fi fără mine.

 

Jumătate

 

Clipa tăia viața în două.

Jumătate mi-o dădea mie,

S-o pot plânge pe săturate.

Jumătate ți-o dădea ție,

S-o trăiești iar.

Jumătate mi-o fura mie,

Să nu mai am amintiri.

Jumătate ți-o fura ție,

Să nu-ți fie prea grea.

Jumătate mi-o ardea pe rug,

Să simt arsura cenușii.

Jumătate ți-o înălța în floare,

Să-ți bucure ochii dimineața.

Jumătate mi-o îngropa în pământ

Pentru toți viermii lumii.

Jumătate ți-o ridica la cer,

Să-i învețe pe îngeri sărutul.

 

Sabia nepăsării

 

Iubirile mele cad toate

Sub sabia nepăsării curate.

Îmi înroșesc viața cu sânge,

Să le pot aduna și plânge.

Bat din aripă spre cer,

Înapoi să nu pot să le cer,

Dispar piedute în timp

Și se duc în alt anotimp.

 

Blestem și iubire

 

Blestemul era atât de aproape,

Ca iubirea, ca Dumnezeu,

Ca zâmbetul de copil,

Ca floarea deschisă seara,

Ca tine plutind în ceață,

Ca și cocorii căzuți înspre cer,

Ca zâmbetul șacalului departe.

Blestemul era atât de aproape,

Când mi-ai întins buzele

Și apele au intrat în matcă,

Peștii au zburat înspre cer,

Iar blestemul a devenit

Aripă de înger.

 

Lumea iar

 

Am pierdut lumea

Și veșnicia stelelor seara.

Țipătul durerilor împreună

Și arșita, și ploaia, și mirarea.

Au plecat odată cu tine.

Când vor veni iar,

Vor avea alt chip,

Alte nume,

Mă vor privi altfel,

Și o să te uit.

 

Despărțire

 

Aici e scris totul despre noi,

Despre tine zâmbind,

Despre mine în toamnă,

Despre mâinile noastre,

Tremurând să se atingă,

Despre buzele umede

Și despre suflet,

Despre sânge fierbinte

Și despre lavă,

Și despre îngheț,

Despre cum am plecat,

Fără rămas-bun

Și fără noi,

Cu lumea împărțită

La doi.

 

Viață strâmbă

 

În camera mea tablourile sunt strâmbe.

În viața mea iubirile sunt plecate.

În inima mea sunt două feluri de sânge.

Înspre tine cuvintele toate-s nedate.

În timpul meu clipele sunt frânte.

În bătrânețea mea și vara e zăpadă.

În viitorul meu sunt doar umbre.

În cer că merg nu am nicio dovadă.

 

Rugăciunea ce minte

 

Glasul nu plânge iubirea nedată.

Lumina e neagră, jumătate furată.

Gestul e firav, prea devreme oprit.

Hotarul, prea devreme venit.

Viscolul nu îi îngheață pe morți.

Înspre viață nu mai există porți.

Timpul aleargă să nu-l putem prinde.

Rămâne rugăciunea care ne minte.

 

Ascuns în fotoni

 

Ascuns în fotoni

Luminam în găuri de stele,

Să nasc pământul

Din care

Floarea crescută-n lumină

Să ți se dăruiască deplin.

Laudatio Academician Alexandru Surdu (Petru Dunca), nr.3(178), martie 2018
Apr 01, 2018 at 10:00 PM

 

Petru DUNCA

 

LAUDATIO

Academician Alexandru Surdu,

vicepreședintele Academiei Române,

cu ocazia decernării Titlului de Cetățean

de Onoare al Județului Maramureș

 

Academicianul Alexandru Surdu, vicepreședinte al Academiei Române, director al Institutului de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române, este o personalitate marcantă a spiritualității românești și europene. În domeniul filosofiei continuă linia de gândire a lui Lucian Blaga, Ion Petrovici, Constantin Noica. Este autorul, coordonatorul și traducătorul a peste 66 de volume din domeniul filosofiei, al antropologiei culturale, al științelor umaniste. La acestea se adaugă publicarea a peste 650 de studii în cele mai reprezentative reviste de specialitate din țară și din străinătate. Despre această impresionantă operă filosofică a domnului academician Alexandru Surdu au fost realizate peste 450 de studii publicate în numeroase tratate de sinteză, în prestigioase reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, de cunoscute personalităţi ale vieţii academice şi culturale. Domnului vicepreşedinte i s-a acordat titlul de doctor honoris causa al Universităţii de Nord din Baia Mare în anul 2008, precum și a numeroase universități din țară. A susţinut constant înfiinţarea Şcolii Doctorale în domeniul filosofiei şi dezvoltarea acesteia în cadrul Centrului Universitar Nord din Baia Mare, care în acest an împlinește unsprezece ani de existență. A publicat mai multe studii despre Maramureș, sintetizate în două lucrări reprezentative: A sufletului românesc cinstire și La porțile împărăției. Este cetățean de onoare al localităților Giulești și Săliștea de Sus, din județul Maramureș. În anul 2017 i-a fost acordat titlul de Ambasador al Maramureșului. A fost o prezență activă la numeroase manifestări culturale și științifice organizate în Maramureș: Baia Mare, Sighetu Marmației, Ieud, Săliștea de Sus, Dragomirești, Giulești, Rohia.

Foarte numeroase sunt ideile, oamenii, spațiile românești care definesc gândirea și opera Excelenței Sale, Academicianul Alexandru Surdu, faptele conferindu-i o importanță covârșitoare.

            El vine, prin gândirea și sufletul său, în spiritul marilor filosofi interbelici. Este un spirit unic, singular, exemplar în esența spiritualității românești, alături de Lucian Blaga, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade etc.

          Un spațiu fundamental, Brașovul; și o operă fundamentală în domeniul filosofiei românești și europene. Alexandru Surdu a fost elev al liceului „Andrei Șaguna” din Brașov, modelul lui Andrei Șaguna devenind emblematic pentru marele gânditor român.

          Între anii 1958-1963 a fost student al Facultății de Filosofie, Universitatea București. Din 1964 a fost cercetător al Centrului de Logică al Academiei Române, a colaborat cu mari personalități ale filosofiei românești scăpate din temnițele comuniste: Aram Frenkian, Anton Dumitru, Constantin Noica. Să nu uităm  colaborările cu Grigore Moisil, Dan Bădărău, Nicolae Bagdasar, Constantin Floru.

          Este foarte strânsă prietenia cu marele filosof Constantin Noica, împlinind un deziderat al acestuia pentru tinerii care urmau calea filosofiei autentice: aprofundarea limbii grecești și a limbii germane, Alexandru Surdu publicând studii asupra logicii aristotelice și asupra filosofiei clasice germane, publicând totodată traduceri din opera lui I. Kant, L. Wittgenstein și Karl Popper.

          Alexandru Surdu a realizat prima expunere intuitivă (nonformalizată) a logicii intuiționiste introducând distincții între asertarea și atestarea constantelor propoziționale intuiționiste, a elucidat problema negației intuiționiste, a semnificației operațiilor logice și a cuantificării, care se dovedesc toate diferite de cele uzuale în logica simbolică neintuiționistă, dar operate în domeniul matematicii, în cadrul formalismului neintuiționist, cu referință și la contribuțiile matematicienilor români. 

          Pe lângă o expunere complexă a conceptelor, a ideilor din opera lui Aristotel, Descartes și Kant, se realizează o exegeză epistemică privind ontologia, gnoseologia, metodologia, epistemologia și antropologia.

          Parcursul biografiei profesionale este impresionant. De la Academie la Institutul de Cercetări Pedagogice și Psihologice al Ministerului Învățământului la Muzeul Literaturii Române, la „Revista de Filosofie”, la Facultatea de Filosofie a Universității București, la Facultatea de Psihologie a Universității „Titu Maiorescu”, membru titular al Academiei Române și președinte al Secției de filosofie, teologie, psihologie și pedagogie a Academiei Române, iar din 1997 director al Institutului de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române.

În anul 2004, Domnia sa a fost distins cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de cavaler, ca o recunoaștere a meritelor cu totul excepționale.

Din 2014 este vicepreședinte al Academiei Române.

          În calitate de profesor a contribuit după 1989 la pregătirea a numeroase generații de studenți. Distinsul academician, îmbinând activitatea de predare cu o extraordinară muncă de cercetare, cu participarea activă la viața științifică și publicistică la cel mai înalt nivel național și internațional, face parte, în calitate de președinte, din comisiile Ministerului Educației și Cercetării privind evaluarea tezelor de doctorat și a cadrelor didactice universitare, a școlilor doctorale pentru domeniile filosofie, teologie, psihologie, pedagogie, iar ca specialist de marcă, din comisiile de doctorat la marile universități din țară.

          Acest destin unic și special într-un sistem totalitar comunist, un regim represiv, poartă marca  destinului marilor personalități ale spiritualității românești și europene din sistemele totalitare (Lucian Blaga, Constantin Noica, Edmund Husserl, Alexandre Soljenitsyne etc).

          Destinul academicianului Alexandru Surdu și-ar găsi o reflectare deplină într-o lucrare de mare anvergură, ce reflectă destinul unui intelectual de marcă într-un sistem totalitar: Cel mai iubit dintre pământeni, a marelui prozator român Marin Preda. Se pare însă că în cazul domnului academician, privind biografia sa, realul a fost mai bogat decât ficțiunea.

Monumentala sa operă cuprinde o diversitate de domenii: al filosofiei, al logicii și al diverselor specificități ale științelor și ale artelor.

Pentada îmi amintește de cei cinci mari gânditori ai lumii: Moise, Pitagora, Platon, Hermes Trismegistos și Paracelsus. Whitehead afirma că întreaga istorie a filosofiei este o notă de subsol a unei pagini din opera lui Platon. „Mi se spune Hermes Trismegistos fiindcă dețin trei părți din înțelepciunea acestei lumi.” Trăsătura originală a pitagoricienilor este suveranitatea Numărului. În Cartea Înțeleptului Solomon se spune: „Toate le-ai rânduit cu măsură, cu număr și cu cumpănă”. La scară mistică, pentada a coordonat Reacția. La misticii matematicieni, Pentada este un număr circular, care se înmulțește cu sine și se regăsește pe sine. Filosofia pentadei este un sistem filosofic care analizează problemele metafizicii sistemelor categoriale.

          Deschiderea sa enciclopedică i-a permis domnului academician Alexandru Surdu să considere că istoria filosofiei s-a manifestat pe o direcţie disciplinară cuprinzând ontologia, logica şi metodologia, gnoseologia şi epistemologia şi pe o direcţie categorial-sistematică aplicând acesteia paradigma pentadică de gândire şi ordonând operele filosofice în funcţie de cinci ,,categorii”: Subsistenţa, Existenţa, Fiinţa, Realitatea, Existenţa Reală.

           Domnul academician Alexandru Surdu dezvoltă o dialectică pentadică relevându-i tipologia şi diversitatea. Sistemul filosofic pentadic, construit de către distinsul gânditor Alexandru Surdu, este unic în filosofia românească și europeană. Acest sistem se constituie ca o viziune integratoare şi deschisă în acelaşi timp ca o ,,pentadă de aur a dreptei filosofări”.

Prima parte din sistem, Filosofia pentadei I. Problema transcendenței, analizează transcendența din mai multe perspective esențiale. Transcendența, transcendentalitatea, existența. Filosofia pentadei II. Teoria subsistenței. Subsistența a fost și trebuie să rămână începutul Filosofiei, cu toate că primatul Subsistenței a fost înlocuit adesea cu Transcendența. Se aduc clarificări absolut originale privind categoriile autologice: Unul, Totul, Absolutul, Infinitul și Existența.

          Extrem de originale sunt cercetările domnului academician Alexandru Surdu privind logica religiei, fenomenologia religiei şi antropologia religiei. Prin aceste contribuţii se deschid noi perspective în cunoaşterea profundă a religiosului.

          Activitatea ştiinţifică şi profesională a domnului academician Alexandru Surdu are o dimensiune exemplară, de o incontestabilă originalitate, în acord cu ceea ce înseamnă mesajul major al filosofiei: efort şi responsabilitate.

          Datele fundamentale ale acestei experienţe singulare duc la îmbogăţirea şi fundamentarea filosofiei românești şi europene, fără excese păgubitoare şi cu credinţa în tot ceea ce este durabil.

          Generații şi generaţii de iubitori ai filosofiei vor beneficia de aceste extraordinare contribuţii.

          Logosul, spunea bătrânul Heraclit, se autoîntreţine, adică el se sporeşte pe sine, prin sine. Dar aceasta numai cu condiţia că ascultând vocea Logosului şi înţelegând Logosul s-au găsit întotdeauna bărbaţi eminenţi, dispuşi să intre în slujba acestuia, să îşi identifice viaţa cu viaţa lui, până la sacrificiu. Acestei categorii de bărbaţi de excepţie, aflaţi în slujba logosului, Truditorii care îl sporesc cu truda lor, îi aparţine şi academicianul Alexandru Surdu.

          Domnul academician Alexandru Surdu afirma că „un filosof este un fiu al timpului şi al spaţiului în care trăieşte”. Această identitate este pe deplin asumată de către domnul vicepreședinte al Academiei Române,  de la martirajul vieţii la împlinirea de excepţie în marele sanctuar al filosofiei şi al culturii. Privită prin cheia pentadei, personalitatea domnului academician cuprinde: Înțelepciune, Demnitate, Libertate de gândire, Libertate de creație, Atașament față de prieteni.

          Această personalitate de marcă a spiritualității românești este demnă de a fi înscrisă în Cartea de Aur a Națiunii Române.

          Răsplata ce se cuvine unor asemenea oameni eminenţi, pentru faptele lor de excepţie, este întotdeauna prea mică în raport cu însemnătatea majoră a acesteia. Se cuvine de asemenea să le arătăm şi expresia recunoştinţei noastre ca maramureşeni.

 

 

Viața culturală, nr. 2(177), februarie 2018
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

 

CĂRȚI ȘI REVISTE

PRIMITE LA REDACȚIE

 

CĂRȚI:

• Vasile Morar, Fiți buni, versuri, Editura Eurotip, Baia Mare, 2017;

• Tudor Crețu, Jurnal fantasmatic, Editura Paralela 45, Pitești, 2016;

• Tudor Crețu, Studio live, versuri, Editura Printpress, Timișoara, 2015;

• Grigorie M. Croitoru, Vânătoarea lui Dragoș, proză, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017;

• Maria V. Croitoru, Tainele din burta tumulului, proză, Editura Singur, Târgoviște, 2018;

• Horea Porumb, La întâlnirea celor două oceane, Editura Limes, Florești, 2017;

• Alecu Ivan Ghilia, Nu suntem singuri pe cărare, Editura Limes, Florești, 2017;

• Ioan Pop Bica, Bust voalat, versuri, Editura Limes, Florești, 2017;

• Martin Dolan, Rustaq, versuri, versiunea românească: Cristina Tătaru, Editura Limes, Florești, 2017;

• Andrei Gazsi, Cu alte cuvinte, versuri, Editura Limes, Florești, 2017;

• Nicolae Iuga, The Seven Sins against the Spirit, traducere în engleză de Laura-Rebeca Stiegelbauer, LAP LAMBERT Academic Publishing, Mauritius, 2017;

• Vasile Luțai, Trestiișul, versuri, Editura Limes, Florești, 2017;

• Vasile Luțai, Orb, versuri, Editura Limes, Florești, 2017;

• Vasile Luțai, Soare în poartă, versuri, Editura Limes, Florești, 2018;

• Vasile Luțai, Ryuko&Fueki, versuri, Editura Limes, Florești, 2018;

• Vasile Luțai, Kami, versuri, Editura Limes, Florești, 2018;

• Ștefan Aurel Drăgan, La voșcote pă uliță, Elemente lexicale din zona Codrului, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017;

• Andrea H. Hedeș, Orele aspre, versuri, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2017;

• Aurelia Oancă, Zboruri înalte, versuri, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017;

• Aurelia Oancă, Din pulberi de stele, versuri, Editura Eurotip, Baia Mare, 2017.

 

REVISTE:

• „Orizont”, nr. 1/ianuarie 2018, Timișoara;

• „România literară”, nr. 1-2, 3, 4, 5-6, 7/ianuarie, februarie 2018; București;

• „Bucovina literară”, nr. 11-12/noiembrie-decembrie 2017, Suceava;

• „Steaua”, nr. 1/ianuarie 2018, Cluj-Napoca;

• „Hyperion”, nr. 10-11-12/2017, Botoșani;

• „Litere”, nr. 1/ianuarie 2018, Târgoviște;

• „Scriptor”, nr. 1-2/ianuarie-februarie 2018, Iași;

• „Acolada”, nr. 1/ianuarie 2018, Satu Mare;

• „Ex Ponto”, nr. 3-4/iulie-septembrie, octombrie-decembrie 2017, Constanța;

• „Litera 13”, nr. 13/2018, Siliștea;

• „Tribuna”, nr. 369, 370/ianuarie, februarie 2018, Cluj-Napoca;

• „Ateneu”, nr. 1/ianuarie 2018, Bacău;

• „Caiete Silvane”, nr. 1/ianuarie 2018, Zalău;

• „Actualitatea literară”, nr. 1/ianuarie 2018, Lugoj.

   

PĂMÂNTUL, DE SUS

 

Cu ochiul ei de inginer geodez, deprins cu privirea geometrică, pe care au ridicat-o la altitudni mistico-poematice reveriile lui Descartes și măsurătorile lui Gauss, Dalina Bădescu vede pământul, de la înălțimea sateliților și prin grila GPS-ului, ca pe o enormă amenajare cartografică. Dar de acolo, de sus, de la zenit, oricât de rațională și de riguroasă ar fi o imagine încărcată cu informații, amenajarea vizuală în sine se înscrie în datele unei peisagistici halucinante, de un lirism extrem sau de un baroc irepresibil, lentila devoratoare a tehnologiilor de vârf dirijându-ne percepțiile în funcție de propriile noastre reflexe de viață, de întreaga disponibilitate sufletească și de experiența efectivă de cunoaștere.

Peisajul plan, desfășurat pe orizontale ample și construit printr-o succesiune de spații care fug către linia orizontului, peisajul narativ în care ne-am amenajat viziunile și ne-am pășunat, ancestral, turmele de oi, pe care l-am tot străbătut, când apostolic, direct cu piciorul, când călărind romantic sau căsăpindu-ne eroic, își pierde acum, privit de dincolo de pitorescul accidental, orice semn care ar putea, în vreun fel, să ne conserve reflexele și să ne stimuleze memoria. Pământul devine doar culoare imprevizibilă, vegetația și apele se preschimbă în secvențe grafice, iar ansamblul în care intră totul, natură și repere ale civilizației, se transformă, după caz, în structuri abstracte, în expresie pură sau în turbioane galactice în care lumina și materia întunecată reconstituie primele momente ale agregării de după marea combustie a Genezei.

Din punctul de vedere al viziunii plastice și al tonusului expresiv, această extensie a peisajului, această decantare extremă a imaginii angajează, în primul rând, datele temperamentale, percepțiile crude și gesturile insurgente, iar ceea ce ține de reflexivitate, de privirea calmă și de sentimental surd al întâlnirii cu misterele intrinseci ale lumii, fără a fi exclus, rămâne, undeva, într-o zonă discretă, ea  însăși parte a unui amplu mister reconfirmat.

Toate acestea constituie, finalmente, argumente suficiente pentru o observație elementară: când Cerul și Pământul se întâlnesc, fie și prin noua magie a tehnicii, și pictura, aparent obosită de propria-i istorie, renaște într-o altă realitate și își reconsideră întregul sistem de referințe.

(Pavel ȘUȘARĂ)

 

 

<< Inceput < Precedent 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Urmator > Sfarsit >>

Rezultate 91 - 100 din 2082

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.