top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Varia arrow Vitrina arrow Carti prezentate de Aug.Cozmuta,Ioan Nistor,Saluc Horvat, nr7-8(98-99)iul-aug2011
Carti prezentate de Aug.Cozmuta,Ioan Nistor,Saluc Horvat, nr7-8(98-99)iul-aug2011 Print
Aug 30, 2011 at 05:00 PM

Augustin COZMUŢA

 

RAFINAMENT  NOSTALGIC
ŞI NOBLEŢE DE SPIRIT

 

George Achim         În retortele lirismului contemporan se pot prelucra o multitudine de materiale, întrucât, posesor al atâtor strategii şi tehnici, Poetul devine un veritabil alchimist, poate transforma orice în aur, cu o condiţie, anume să nu trişeze, să nu se lase acaparat de seducţia de a fi un inocent mânuitor de cuvinte, un prestidigitator adesea, chiar ucenic vrăjitor, dar cu lucrurile scăpate de sub control, cel al spiritului înainte de toate. Gustând Dulceţuri din fructe târzii de pădure (Editura Brumar, Timişoara, 2010), oferite în cartea sa de versuri de poetul şi universitarul băimărean, acum la Viena, George Achim (a doua după Dinspre ieri spre nicăieri, poeme publicate anterior – Editura Dacia, 1994), te întrebi cu sincer deliciu cărturăresc: Din ce se face poezia? Iar răspunsul vine aproape de la sine: din orice, cu condiţia de a rafina substanţa vitală şi de a imprima nobleţe de spirit expresiei poetice. Iar George Achim procedează cu dezinvoltură, aducând în retortele sale alchimice şuvoaie de trăiri nostalgice, recuperate într-o viziune unitară şi turnate în forme de limbaj care să le salveze firescul şi autenticitatea. Te cuprinde chiar mirarea, poetică şi nu neapărat şi filozofică, cum din fluxul conştiinţei sunt desprinse secvenţe trăite menite a mişca sensibilitatea cititorului printr-o adiere de cuvinte învăluitoare, dresate însă cu luciditate de ars combinatoria, fără a cădea în artificiu, cu dorinţa de a spune ceva inteligent şi interesant, inedit, dar despre teme şi motive eterne, cum este şi nostalgia unui paradis pierdut, la care nu mai este cale de reîntoarcere decât apelând la puterea evocatoare a cuvântului. Această forţă evocatoare o posedă cu graţie poetul George Achim, atât la nivelul sentimentalităţii, cât şi al tehnicii poetice utilizate, într-o fuziune care face acaparatoare şi convingătoare natura discursului îndrăgostit de ceva anume, concret subiectiv sau cu proiecţie pe un fundal istoric parcurs pe viu şi recuperat din memorie. Sunt două coordonate existenţiale conjugate prin alăturarea în cartea de faţă a două cicluri de versuri: primul, Minunile vin înaintea înserării, dedicat miracolului iubirii fie şi la vârste târzii, iar al doilea, Marmaţia, consacrat recuperării unor momente biografice care fac palpabile şi totodată inefabile un timp şi un spaţiu istorice cu valoare unică şi inconfundabilă în viaţa autorului. Deşi stăpân pe „toată recuzita ştiută” a construirii universului liric şi a elaborării structurii poematice, în vers liber şi în ample volute verbale incantatorii, servindu-se, după acum apreciază în Postfaţă criticul Ion Pop, de aproximativul „metru antic”, George Achim nu uită niciun moment de acea „candoare augurală” de care pomenea Rilke, ca resort intim al mişcării poetice, pusă în imponderabilă asociere cu „o aripă străvezie de înger”. Delicateţe, tandreţe, „insolite mixaje de umbre, arpegii, miresme şi vrajă” compun atmosfera, tulbure şi tremurătoare, a unei radiografii sentimentale, deloc minore sau edulcorate, propagând dimpotrivă senzaţia şi emoţia că „toate aceste lucruri ni se întâmplă chiar nouă” (Dulceţuri din fructe târzii de pădure). Cu subtilitate ne este inoculat „înţelesul ciudat al unul alt fel de a face dragoste”, sentiment văzut şi recompus nuanţat ca „irepetabilă stare de graţie”, izvorâtă însă electrizant din „graţia unei femei” nu ideale, ci având energia comensurabilă şi capabilă să poată „cu uşurinţă dinamita toate tratatele de poetică” (Winter Report). Fără această stare de impact sufletesc efectiv, totul s-ar reduce la „o elegiacă preţiozitate vetustă”, la „arabescuri livreşti”, la „o alchimie poetică a dorinţelor vagi, niciodată bărbăteşte şi pe de-a-ntregul numite”, în detrimentul perceperii şi al comunicării, cu intense vibraţii, a unei fericiri senzuale, „fisionabilă brusc în mii de atomi de încântare”, ceea ce, în ansamblul gamei de trăiri, să dea impresia dominatoare că „totul îţi pare că-începe şi se sfârşeşte acum”. Făcând un „Mic inventar de clipe sublime”, poetul ascultă „muzica incertă a propriilor atomi”, se uimeşte de unirea prin dragoste resimţită la nivelul fiinţei drept „o capodoperă fără îndoială-a unei mecanici combinatorii ciudate”, asemuită cu „o colosală maşină de gală perfectă”, dar refuzând orice contaminare sau interpretare mecanicistă a hedonicului „carpe diem” horaţian, deşi, în cheie ironic modernă, autorul concede nonşalant că „ar fi de cuviinţă să schimbi unele mici componente din alcătuirea fiinţei” (Reparaţie generală), mai ales în perspectiva ameninţătoarei apropieri a senectuţii şi a morţii „o biată maşinărie şi ea” (La Schönbrunn, o lebădă neagră). Somptuoasele exerciţii de stil, gestica arborescentă, ritualizarea cvasimitică a scenariului amoros sfârşesc contrapunctic într-o bine strunită, ritmic şi rimic, bijuterie lirică, din care, prin accentul buf, reproducem o strofă: „Deci, te voi închide într-un bob de rouă, / Să-mi rămâi în palmă încă-o zi sau două, / Căci va fi desigur vară şi zăduf / Când te vei preface într-un abur… uff!” (Strofe finale pentru domnişoara Ping).

          O deosebită savoare lirică, cu complicate inserţii narative şi notaţii descriptive de culoare locală şi de epocă, prezintă ciclul Marmaţia, ambiţionând să reconstituie melancolic un teritoriu uman, originar şi original, conceput ca „o provincie imperială din inima mea”, având „blazon nobil” şi făcând parte dintr-un „imperiu imens de visare”. Aici tonul dominant este cel fabulatoriu, derulat pe muchia dintre fapt real, ca pretext al declanşării memoriei afective, şi legenda născocită în mediul folcloric şi tradiţional ţărănesc, dezvoltată şi plasată însă în context livresc, cu intervenţii auctoriale care să potenţeze liric atât relatarea, cât şi hermeneutica ei. Personaje emblematice din lumea satului chiorean de altădată, populând vremea copilăriei poetului, sunt reînviate în portrete de un pitoresc aparte, inclusiv prin apel la termeni şi ziceri din graiul neaoş local, arhaic sau izvodit din bizare interferenţe lingvistice multietnice. Rezultă o geografie a fiinţei apropiată şi păstrată tainic în sufletul poetului acum provocat la o rememorare sui-generis, la o recuperare şi restituire în regim de poveste, cu un anumit idilism al cadrului, dar şi cu regretul că unele lucruri plăcute vieţii altcândva s-au retras în cuvinte, iar cuvintele în dicţionare, cu multe sensuri pierdute. Rafinamentul nostalgic este suveran şi în aceste episoade, amintind când de forţa evocatoare a lui Ion Pillat, când de proiecţia ludică a lui Ion Barbu („Raiul meu / Rămâi aşa”), când de formule exotice din proximitate (gen Săpânţa) sau din îndepărtata Americă (cu acel Spoon River al lui Edgar Lee Masters). Farmecul redactării textului beneficiază de aportul unor variate mijloace lexicale, enunţul şi comentariul său alternând într-o gramatică a rostirii ce îmbină – după observaţia lui Adrian Marino – „două registre diametral opuse: idei abstracte, însă profund asumate, interiorizate, trăite liric până la capăt”. În consens cu străbunicul Ilie, care „era dintre toţi cel mai senin şi cu poftă de viaţă”, George Achim îşi reface o genealogie de nobilă umanitate în simplitatea ei, cu care se simte solidar prin destin: „Asta a fost partea mea de rai înflorit, că eu aicea am vrut să o am şi aici mi-am trăit-o”, alături de strămoşi cu nume transferate în titluri de poezii, precum Rozalia, Gheorghe, Indrei, Niculae, Ioan, Mitru, Todor, Anişca, Ileana, Moşu’ Grigore sau Moş Simion, Baba Onica sau Baba Ilca, Victoruţ Hossu, Pintea Văsuţ şi ceilalţi, demni de pomenit într-o carte de poeme ce vrea să ne trezească părere de rău „după toate dulceţile lumii”, dar şi nelinişte despre „ce va fi mâine cu lumea ceea a voastră întoarsă pe dos”.

 

Ioan NISTOR

 

UN MUGUR AL NATURII PURE

 

Dorin CupsaPortretul lui Dorin Matei Cupşa, aşa cum ne apare acum, din nefericire în postumitate, este al unui tânăr născut din „veşnicia satului” şi dăruit cu toată vigoarea necesară asedierii cetăţii, culturii, poeziei. El apare ca un mugur proaspăt al naturii pure, ca un îndrăgostit de viaţă, de tot ce-l înconjoară, de chipuri, flori, datini, de valorile spiritului ordonate pe-o axă verticală înălţată din sufletul său spre zenitul libertăţii universale. Un talent promiţător, structurat pe o cultură poetică temeinică, vizibilă în fiecare detaliu al textelor sale.

Impresia aceasta am avut-o de la început, de când i-am citit poemele publicate în revista sătmăreană „Citadela”, însoţite de o prezentare a profesorului universitar sătmăreano-băimărean Cornel Munteanu. Am primit apoi din partea editorului său, acelaşi C. Munteanu care semnează şi prefaţa, volumul Pedeapsa vulgarităţii (Editura Ethnologica, Baia Mare, 2009), pe care l-am deschis cu strângere de inimă. Ştiam că poemele sunt demne de atenţie, dar cartea unui tânăr trecut de curând în lumea fără întoarcere îţi paralizează de-a dreptul vederea şi gândul.

Dorin Matei Cupşa s-a născut, după cum aflăm dintr-o Fişă pentru eternitate semnată cu iniţialele N.M.A şi publicată în finalul volumului, la Târgu Lăpuş, în 19 octombrie 1985. La şapte ani îşi pierde mama, înregistrând, în memoria afectivă, o primă traumă sufletească, greu de vindecat. Ajunge student la Cluj-Napoca în 2004, dar întrerupe studiile în 2006, din cauza unei tumori maligne agresive. Debutează la 2 februarie în „Graiul Maramureşului”. Suferă intervenţii chirurgicale, se zbate pentru viaţă şi pentru poezie. Dar la 4 martie 2009 trece în eternitate şi este înmormântat în cimitirul Bisericii Noi din satul Coroieni.

Titlul volumului ales de autor, Pedeapsa vulgarităţii, îl succedă pe cel iniţial (Poezii, oameni, magii) şi pare a fi gândit programatic, în sensul rosturilor pe care le dă el poeziei, sugerând ideea că poezia este o sustragere din nămolul vulgarităţii, un subterfugiu, în condiţiile în care urâtul agresiv îşi face simţită cu insistenţă prezenţa. Pedepsirea vulgarităţii, dacă recurgem şi la o asemenea interpretare, este o misiune a spiritului, a poeziei şi ea nu se poate face decât prin acel adevăr care se găseşte „în lampa fiecărui cititor” şi pe care poetul şi-l asumă: „Voi fi geamăn cu dorinţa adevărului, iar mai apoi cu dorinţa propovăduirii lui prin mozaicul vieţii, al bucăţilor sale de miere, puf sau esenţă...“, cum aflăm chiar din poemul Pedeapsa vulgarităţii, aşezat în ultima secţiune a cărţii. În acest spirit, vom observa că în versurile lui Dorin Matei Cupşa imaginile vulgare sunt evitate, ele apărând numai atunci când susţin tocmai această zbatere a poeziei de a neutraliza urâtul: „Iată-mă singur, orgolios / dop plutitor într-un scuipat de raţiune umană greşită. / Şi pescar, şi libelulă, şi lemn păduchios de la marginea fiecărui / centru...“ (Concert).

Poezia lui Dorin Matei Cupşa mizează pe sincretismul artelor şi pe diversitatea imaginilor, vizualul şi auditivul predominând („culorile vibrează”, „desenul dansează”); se vorbeşte de „uleiuri aromate”, dar şi celelalte simţuri vin să-şi culeagă senzaţiile, generând un univers unic opus vulgarităţii, care poartă amprenta poetului, proiectat în viitor, într-un „cândva” care, deşi este nesigur, e dorit cu toată fiinţa. Este lumea gândită să ia fiinţă sub arcadele lirismului, din „scaune de rubine şipetale de mac” (Decepţie).

În acelaşi timp, eul liric prestidigitează sub impulsul tuturor artelor care-şi trimit fluxul armoniilor în torentul stihului. Cooperează coregraful, balerinul, poetul, sculptorul etc. Şi toate acestea pentru că în lumea poeziei „...binele şi frumosul / nu au greutate”, cum afirmă în poezia cu un titlu atât de sugestiv, O balanţă cu un singur braţ. Poetul simte lumea cu toată fiinţa, cu aviditatea celui care, fără a face mărturii (din teamă sau din eleganţă), receptează semnalele imperative că se apropie ora sentinţei şi că, într-un viitor limitat, i se va cere să-şi spună ultima dorinţă.

Sugestia cărţii lui Dorin Matei Cupşa este că imaginea realităţii poate perverti, căutând să-şi impună puterea, să domine. Şi cum va reuşi fiinţa umană să-şi păstreze puritatea, în faţa agresiunii realului? Paradoxal, răspunsul este: închizând ochii, tăcând („tăcerea venei”, “libertatea s-a ascuns în zgomot”), uitând... Adică tot ce este în contradicţie cu uneltele poeziei. Căutându-şi calea prin lumea în ebuliţie, printre „lăcuste criminale”, printre „Sunete bolnave de orgă / În companie de păsări, / În companie de jale.”, poetul recunoaşte limitele înţelegerii, vorbind de „O alarmantă nedesluşire a existenţei” (Bătaia clopotelor). În confruntarea cu vulgaritatea, cu starea de mizerie, depăşirea condiţiei deplorabile poate fi favorizată de inocenţă, de lirism, de un sacrificiu asemănător cu cel al anahoreţilor: Priviţi acest pustnic şi urmaţi-i cărarea, / Poate, credinţa vă va aduce iertare.” (Anahoretul).

Despre relaţia atât de nebuloasă, şi cu toate acestea imposibil de negat, dintre lumea viilor şi cea a morţilor ne vorbeşte cel care, iată, le cunoaşte acum pe amândouă. Şi face acest lucru într-un poem scris in memoriam Ioan Alexandru (sugestie a unei posibile filiaţii lirice): „Mormântul unui poet, / Înţepător moment în care citeşti poezia celui dus, / În faţa movilei sale.” (Legiferare), precum şi în poemul în proză din finalul volumului, poate ultimul său text: „Aş vrea să păstrez ceva, nu pentru lumea eternă de după, ci pentru această lume trecătoare, fermecătoare, tocmai pentru că odată va sfârşi” (Legământ pentru eternitate). Zguduitor, cuvintele acestea vin din lumea de dincolo.

Poezia lui Dorin Matei Cupşa este glasul profund al unui poet care şi-a luat zborul spre lumea cealaltă la vârsta începuturilor promiţătoare şi din care nu rămâne, iată, ceea ce ar fi putut deveni, ci doar ceea ce a fost. Suficient însă pentru ca lectorul să-i aşeze volumul în raftul de lângă suflet. Textele lui seamănă cu nişte cruci săpânţene de gorun, abia scoase din atelierul de cioplit, uşor descleiate – unele, cu lacul lovit la transport – altele, dar, în majoritatea lor, viabile lucrări de artă. Şi reprezintă nu doar un şir de pagini oarecare, ci un tot, un univers liric singular. Dorin Matei Cupşa s-a eternizat printr-un volum în care „Ritmul real este obiectivul mişcării, / În care morţi şi vii de dincolo, / Morţi şi vii de aici, / Se declanşează la cheie, / Pentru a servi fondului. Inerţie.” (O carte). O cartea, cu adevărat, care legitimează un nume. Prin Pedeapsa vulgarităţii, Dorin Matei Cupşa există.

 

Săluc HORVAT

 

VOLUPTATEA LECTURII

 

Ovidiu Pecican          Continuându-şi seria de lecturi publicate în volumele Rebel fără pauză (2004), Punct de atac (2006), Sertar cu cărţi (2007) şi Reuniunea anuală a cronicilor literare (2008), criticul clujean Ovidiu Pecican vine cu o nouă culegere de cronici şi comentarii, publicate iniţial în presa literară, reunite sub titlul Voluptăţi literare (Editura Limes, 2011).

          Fiind de părere că unii critici, prin cronicile lor „succinte şi frugale”, caută doar „verdictul” cu privire la valoarea textului abordat, exegetul se întreabă dacă nu a sosit oare timpul să se depăşească acest tip de a privi o operă fără ca acela care o comentează să nu orienteze cititorul asupra valorii cărţii respective. În locul acestui gen de abordare, Ovidiu Pecican propune introducerea în vocabularul experţilor termenul „voluptăţi literare”, semnalând că, „dacă voluptatea nu apare, dacă nu adie măcar” în comentariul critic, „la ce bun să mai citeşti textul criticului”.

          Rolul criticii este acela de a îndruma cititorul în selectarea lecturilor în avalanşa de titluri ce apar. „Regula de aur a criticului, susţine autorul, rămâne să ştii despre ce vorbeşti, cum vorbeşti şi cum să înaintezi pe drumul tău fără a-ţi pierde cititorii. Ba chiar câştigând alţii noi, când şi unde se poate”.

          Cuprinsul volumului Voluptăţi literare este bogat şi variat tematic, de la comentarii privind viaţa politică, socială şi literară, aşa cum se regăseşte în articolul 2008. Retrospectivă în cultură, cu care se deschide volumul, până la teme din sfera istoriei, criticii şi teoriei literare sau la aspecte din sfera culturii filosofice.

          Anul 2008 a fost marcat de o serie de evenimente semnificative. În plan literar este semnalată apariţia unor cărţi importante, între care sunt citate Recitind literatura veche (trei volume) de Dan Horea Mazilu, Istoria secretă a literaturii române de Cornel Ungureanu, Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu, romanul Asediul Vienei de Horia Ursu, Cărţile Psalmilor de Şerban Foarţă ş.a.

          Anul 2008 a adus şi o serie de pierderi importante prin trecerea la cele veşnice a scriitorilor Monica Lovinescu, Dan Horea Mazilu, Eugen Cizek, Dan Grigorescu.

          Eminescu, viaţa şi opera sa sunt abordate în articolele: Noi exerciţii exegetice eminescologice şi Eminescu şi conservatorismul. În primul se aduc în atenţie contribuţiile din ultima vreme, citând numele eminescologilor Ioana Bot, Caius Dobrescu, Ioan Stanomir, Ilina Gregori, ultima fiind autoarea unui inedit studiu intitulat Ştim noi cine a fost Eminescu?, cu referire specială la perioada berlineză a poetului. Glosând pe marginea unor aspecte de ordin biografic, Ovidiu Pecican scrie în finalul articolului: „Până să dobândim accesul la un Eminescu mai aproape de profunzimile biografiei, contextului şi al operei lui mai sunt de făcut nişte paşi. Dar începutul există deja şi el dă noi speranţe”.

          În al doilea studiu, Ovidiu Pecican face referiri la volumul Eminescu: tradiţia ca profeţie politică, semnat de Ioan Stanomir, cu referire la publicistica eminesciană, la conservatorismul poetului.

          Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu se bucură de un comentariu generos. În opinia lui Ovidiu Pecican, demersul lui Nicolae Manolescu trebuie văzut ca un „pariu cu sine” pe care criticul de la „România literară” şi l-a propus la deplina lui maturitate creatoare, iar istoria literară „un omagiu adus literaturii române”, pe care a îmbrăcat-o într-un nou statut.

          Parcurgând masivul tom, Ovidiu Pecican subliniază numeroasele calităţi ale acestei cărţi, detaşându-se de unele opinii critice formulate, fiind de părere că o istorie literară care cuprinde întreaga literatură a cinci secole de creaţie nu poate fi altceva decât „o mărturisire de gust, de convingeri estetice şi de raportări personale”. În acest sens, chiar şi atunci când autorul eludează sau diminuează unele valori sau suprasolicită altele, pare a avea motive.

          Mai puţin generos în aprecieri s-a dovedit Ovidiu Pecican în analiza Istoriei secrete a literaturii române de Cornel Ungureanu, pe care o consideră „labilă şi capricioasă” şi în care istoricul literar, nu o dată, are un aer „cam antipatic şi miştocăresc”, lucrarea având o „alură de improvizaţie, de scriitură la prima mână”. În finalul comentariului, Ovidiu Pecican notează, totuşi, că Istoria secretă… a lui Cornel Ungureanu reprezintă „o chemare la o regândire a genului, cea mai consistentă şi incitantă propunere a cărţii”.

          Glosând pe marginea eseisticii lui Nicolae Breban, Ovidiu Pecican aduce în atenţie opiniile unor critici privind atitudinea marelui prozator referitor la modul în care este receptat de critica literară actuală, opinii regăsite în volumul Trădarea criticii.

          Pornind de la ancheta referitoare la cărţile bune ale anului 2009, eseistica lui Nicolae Breban ocupă locuri diferite şi comportă aprecieri diverse. În timp ce D. Cristea-Enache aşază volumul Trădarea criticii pe primul loc, iar Paul Cernat scrie că „deloc lipsite de interes rămân confesiunile eseistice incomode, dar nu neîntemeiate ale lui Nicolae Breban din Trădarea criticii”, Gabriel Dimisianu conchide că „Trădarea criticii este o exprimare echivocă şi nu poţi să nu te întrebi: în fond cine pe cine a trădat? Critica a trădat sau critica a fost trădată?”.

          Ecourile pe marginea eseisticii lui Nicolae Breban sunt numeroase şi nu lipsite de interes. Cine pe cine a trădat? – este întrebarea care aşteaptă încă un răspuns.

          Voluptăţi literare oferă o paletă întreagă de alte comentarii pe marginea unor lucrări avute în atenţie de Ovidiu Pecican, multe dintre acestea fiind de un real interes pentru istoria literară contemporană. Între acestea amintim: Cercul literar şi problemele originalităţii, Al doilea Sârbu, Prefaţa prefeţelor (cu referire la volumul Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public de Sorin Antohi), Restituiri zaceniene (recenzie la volumul Mircea Zaciu. Interviuri, ediţie realizată de Graţian Cormoş), Poeţi ardeleni şi conştiinţa critică, suita de comentarii pe marginea literaturii S.F. (Cornel Robu şi Mircea Opriţă), comentarii la romanul Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian etc.

          Prin întreg conţinutul volumului Voluptăţi literare, Ovidiu Pecican încearcă să răspundă la întrebarea “La ce bun să mai citeşti textul criticului?”. În ce măsură răspunsurile  vor fi receptate şi de către cititori rămâne de văzut. La ce e bun textul criticului? Răspunsul va veni, cu certitudine, în primul rând de la receptorul operei literare.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.