top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Povestea blocurilor - Estelle Cantala (trad. din fr. de Alina Ionascu),nr.3(106), martie 2012
Povestea blocurilor - Estelle Cantala (trad. din fr. de Alina Ionascu),nr.3(106), martie 2012 Print
Mar 28, 2012 at 11:00 PM

Estelle CANTALA

 

Trăieşte la Perpignan, în Pirineii Orientali francezi. După ce a muncit ca inginer agronom într-un proiect de dezvoltare regională în Alpii elveţieni, ea s-a consacrat activităţilor de însoţitoare în drumeţii prin munţi, de povestitoare şi de scriitoare. Sub această triplă solicitare, ea a ajuns să locuiască de mai multe ori la Baia Mare, scopul principal al descinderilor în nordul de lume românească fiind acela de a crea traseele unor circuite ecoturistice. Sejururile româneşti îşi trec surprizele şi farmecul în două povestiri, Povestea blocurilor, respectiv Poveştile locomotivelor, găzduite de revista franceză „Bouts du monde”. Culegerea de poeme Les Routes en mains libres, publicată în acest an la Editura „Encres vives”, este şi ea subtil conectată la experienţele româneşti ale autoarei. Fascinată de imaginarul şi ritualitatea poveştilor descoperite în Maramureş, Estelle Cantala traduce şi adaptează câteva texte culese şi publicate de Pamfil şi Maria Bilţiu, pentru a le pune apoi în scenă în altfel rânduita Elveţie, în cadrul unui spectacol în care harul povestitului e însoţit de muzică. Aceste poveşti călătoare, dar de sensuri străvechi păstrătoare, vor fi rostite şi în drumeţiile organizate anul acesta de tânăra franceză în Maramureş.

          În România, Estelle a fost mai puţin călătoare pentru a deveni locuitoare. De-a lungul  şederilor ei numeroase în Baia Mare (Mina Mare, cum s-ar numi oraşul în franceză), ea a locuit în diferite blocuri, clădiri imense, vestigii ale perioadei comuniste. Unde viaţa nu e chiar tristă. Pentru a înţelege asta, trebuie doar să te inviţi în bucătăriile sau în curţile oamenilor.

 

 

Povestea blocurilor

 

Dacă fac socoteala zilelor, iată că se împlineşte deja o săptămână de când am sosit în Mina cea Mare. Dacă-mi închid ochii o secundă şi apoi îi redeschid, gândindu-mă intens la trenul de noapte, parcă ieri eram în Occident. E vorba de decalaj. E vorba de o etapă necesară pentru a te obişnui într-un decor străin, fază care poate dura, după spusele specialiştilor, între patru şi cinci zile sau chiar mai mult, dar care în cazul meu devine mai scurtă, căci lungi sunt şinele parcurse în multiplele mele drumuri dus-întors.

Sfârşit de iunie, culme a zilelor lungi. De la fereastra camerei de zi, pot observa în detaliu rafalele ploii de amiază târzie, precum şi pe vânzătorul micului magazin din stradă – cu ceva  ani în urmă, el a muncit la Paris câteva luni –, aproape că văd masa pliantă pe care bătrânii o instalează alături de garajul-depozit pentru a juca aici cărţi, în strada care seara se transformă repede într-un torent de noroi. E cald ca în mijlocul verii.  În Mina cea Mare, seara plouă tare.

Din cele cinci blocuri pe care le-am încercat, cred că acesta e preferatul meu. Este vorba de blocul în care am stat cel mai mult timp, în episoade ce se nuanţează diferit în funcţie de  anotimp şi de circumstanţele familiale. Am acostat aici prima dată în februarie. Pe balcon, un încălzitor de apă funcţiona ilegal precum, adesea, inegal încălzea apa, mai ales în timp ce făceai duş. Acest aparat trebuia pornit de afară, dar era destul să opreşti încălzirea şi să deschizi sistemul de apă. Odată iniţiat, înţelegi destul de repede manevra. În bucătăria ce dădea spre balcon, o grămadă de feluri de mâncare imposibil de refuzat se înmulţeau aproape spontan imediat ce-ţi întorceai spatele. O supă ca cele care îmi plac aici, acrişoară, o prăjitură coaptă de mamele românce, de la care am luat câteva reţete pe care mă gândesc că le-aş putea vinde într-o zi.

Dar nu şi pe cea a mâncării ce nu seamănă cu altele. Duminică, altfel decât celelalte, spre ora 14. Ionuţ vine după mine, cam nerăbdător. Mâncarea familiei e gata, aceea al cărei secret nu e dezvăluit. Miroase a slănină prăjită. În picioare, în faţa mesei, Maria zâmbeşte chiar mai mult ca de-obicei. Ea ţine oala. Înăuntru, ceva roşu, cu o mică cocoaşă, fumegând. Cuburi minuscule de cârnat prăjit în tigaie, glasate în sos de roşii. Pentru această ocazie s-a scos şi prăjitorul de pâine din cămară, pentru că acest fel de mâncare merge cu pâine prăjită. O reţetă originală inventată de Bunicu, singura de altfel pe care o gătea.

În acest bloc am cunoscut, pentru prima dată, fericirea de a avea o cameră aproape numai a mea. E adevărat ca ea adăpostea şi calculatorul şi că gazdele mele petreceau mult timp pe internet, ca mulţi alţi români, ca să viziteze forumuri, să descopere noutăţile occidentale, să verifice compoziţia şi efectele secundare ale medicamentelor prescrise de doctor. Dar aveam în această cameră două sferturi de dulap şi un spaţiu între pat şi fereastră unde am reuşit să-mi strecor valiza şi nişte cărţi îngrămădite în pungi de hârtie pentru  a fi uşor de transportat în caz de nomadism forţat...

M-am reîntors în acest bloc în luna martie, pentru un sejur întrerupt prematur. Ocupam, de trei săptămâni, până la noi dez-ordine, camera Ioanei, sora lui Ionuţ, întoarsă din Anglia mai devreme decât era prevăzut, cu ocazia vacanţei. Atunci mi-am umplut valiza ca să o duc să petreacă împreună cu mine două săptămâni în celălalt capăt al oraşului, de cealaltă parte a râului Săsar, înspre deal. În acest cartier popular, cel de-al patrulea bloc avea farmecul său. O intrare acoperită cu viţă-de-vie căţărătoare, două bănci vopsite în verde, aşezate acolo în mod sigur pentru a sta o vreme înainte să pleci de acasă, ca să te gândeşti dacă vrei cu adevărat să pleci şi să te hotărăşti unde vrei să mergi pentru început şi care ar fi cel mai bun traseu de urmat. Pe de altă parte, erau numai câteva etaje de urcat ca să ajungi la noul apartament în care coabitam cu opere de filosofie orientală şi alte ştiinţe ale vieţii.

Apropo de etaje de urcat, iată o competenţă pe care trebuie neapărat  să o dezvolţi  în caz de nomadism între blocuri: să ştii să le numeri. La Daniel, urcam până la mansarda de la etajul trei, la Dana mă opream la primul, iar familia lui Ionuţ se întâmplă să locuiască la al doilea. Aşa că în prima seară am intrat la vecinul care locuia dedesubt, într-o primă vizită pe neanunţate. Am sunat, mi s-a deschis şi am intrat direct în apartament. În prag, l-am salutat pe domnul care mi-a deschis uşa, convinsă fiind că mă aflam în faţa unchiului din Austria, care trebuia să sosească în acea seară şi pe care nu-l întâlnisem niciodată. Veselă, i-am întins mâna anunţând aproape solemn că eram Estelle. Totul era logic. În afara prezenţei mele în apartamentul vecinului dedesubt. O pauză, pleosc. Mi-a luat o clipă să înţeleg, apoi le-am urat imediat o seara frumoasă... A doua oară, în ziua următoare, doar văzând figura vecinului, am înţeles singură în faţa cărei uşi mă aflam, fără să mă mai prezint. A treia oară, băgând cheia în broasca ce nu se lăsa deschisă, am realizat imediat în ce situaţie mă aflu, făcusem progrese fulgerătoare, care mi-au permis să o şterg repede înspre etajul al doilea înainte ca uşa să se deschidă de bunăvoie.

Să revenim la cel de-al treilea bloc, început din vară. Balconul mic, închis, în care se află boilerul are avantajul că vezi strada mai îndeaproape decât de la fereastra sufrageriei. În faţă, magazinul mic. Vânzătorul stă afară din când în când cu vecini care discută şi fumează în faţa magazinului său. Pe stradă mulţi copii, cu mingi, uneori fără. Puştii joacă fotbal cu mingea de tenis în faţa uşii blocului, pe un teren delimitat de conducta galbenă de gaz care iese de-a lungul trotuarului la aproape 30 de cm de la sol, de colţul blocului şi de gardul de carpeni care separă spaţiul public uşor înierbat al acestui bloc de cel al blocului vecin. În general, dacă traversezi terenul în timpul unei faze încinse a meciului ca să ajungi la uşa de intrare, jucătorii îţi atrag atenţia cu voce tare.

Îmi place acest cartier pentru că e multă lume şi toată această lume se interesează de lumea din jurul ei, uneori prea mult. De aceea, e preferabil să nu vorbeşti prea mult cu vecinii. Poliţia locală ar putea provoca neplăceri, nu vine niciodată să discute cu tine direct. Nu cred că poliţia locală ar vrea să-mi provoace necazuri, eu vorbesc cu vecinii doar nimicuri. De exemplu, nu trebuie să spun că sunt franţuzoaică, toată lumea o ştie. La început informaţia nu era pe de-a întregul divulgată, de aceea unul din obişnuiţii blocului m-a întrebat unde locuiesc şi dacă sunt o verişoară a familiei.

Când ieşi din bloc, la câţiva paşi, treci prin faţa unei biserici mari, încă în construcţie. A început să fie construită încă de  acum douăzeci de ani, chiar după Revoluţie, în aceeaşi perioadă cu  alte douăzeci şi cinci de biserici mari, din cărămidă, care de atunci s-au  înmulţit  aproape în acelaşi ritm cu agenţiile bancare de cartier, care se bucură totuşi în acest moment de un  coeficient de înmulţire mai mare, de două sau de trei ori să zicem. Biserica este aproape, aud fiecare cuvânt al slujbelor din camera mea, duminicile, în zilele de sărbătoare şi uneori chiar  în zilele obişnuite, sunt retransmise în stradă cu o foarte bună calitate a sunetului.

Acum două zile, mă întorceam spre casă, trecând pe lângă această biserică, acum tăcută, când unul din puştanii din faţa blocului, cu mingea sub braţ, m-a oprit şi mi s-a adresat în franceză. Era Alexandru, băiatul cel mic al vecinei de la trei. Nu-l cunoscusem încă. Mă mai văzuse ieşind din bloc şi mă auzise fără îndoială vorbind cu accentul meu sau auzise vorbindu-se de mine prin vecini. Am râs. Mi-a zâmbit, mulţumit de impresia produsă, a continuat să spună încă vreo trei cuvinte, apoi s-a oprit, aşteptând cu nerăbdare răspunsul meu. I-am răspuns în franceză ceva de genul: „Dar unde mergi aşa...?”. „Haide, nu face pe răutăcioasa”, mi-am spus. Alexandru a continuat în română să-mi spună multe alte lucruri, bătând mingea, fără să mă piardă din ochi, şi am ajuns împreună în faţa uşii blocului. O uşă gri închis enormă, din metal, deasupra căreia era scris pe o pancartă de un alb murdar: ,,Bine aţi venit!”.

 

          (Traducere din franceză de Alina IONAŞCU. Pagină coordonată de Crina BUD)

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.