top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow M.Eminescu-seninătatea diamantină a gândului poetic - Terezia Filip,nr.6(109),iunie2012
M.Eminescu-seninătatea diamantină a gândului poetic - Terezia Filip,nr.6(109),iunie2012 Print
Iun 27, 2012 at 10:00 PM

Terezia FILIP

 

M. EMINESCU – SENINĂTATEA DIAMANTINĂ

A GÂNDULUI POETIC

 

Toate lucrurile care întreţes contextul existenţei noastre sunt indubitabil creaţia gândului omenesc, proteic şi proiectiv prin natura sa de origine divină. Acest aspect nu se vede cu ochiul liber, ci cu ochiul iniţiat. Alchimia personalităţii creatoare este un proces inefabil, ce-şi are vârstele şi elaborările mai mult sau mai puţin misterioase de-a lungul unui întreg destin, până la atingerea maturizării şi a împlinirii. Ni se confirmă acestea în cazul lui Eminescu, atât de drag multora dintre noi.

Câteva din poemele finalizate între anii 1880-1883 şi publicate tot în această etapă în „Convorbiri literare”, deşi unele concepute cu ani sau chiar cu un deceniu în urmă, prin 1870-71, încoronează magistral creaţia eminesciană şi aureolează definitiv şi emblematic personalitatea poetului. Cu acest „chip” spiritual finalizat şi „finisat” în câteva poeme, precum feţele unui diamant, Eminescu intră pentru eternitate în panteonul literaturii române. Dacă ne uităm în biografia operei şi în cea omenească a poetului, în ambele planuri e observabil un fel de crescendo, un urcuş de la anecdotica personală şi cotidiană, adolescentină uneori, mai mult sau mai puţin patetică şi critică, spre etajul spiritual, esenţializat, spre un lirism gnomic. Pe traseul acesta sufletul romantic ardent şi vizionar, animat la început de elanuri erotice şi apoi de altele, sociale, istorice, filosofice şi chiar mistice, ajunge la seninătate şi olimpianism. Cum se petrece această ascensiune ce definitivează liniile designului liric şi fiinţial spre piscul piramidei? Ei bine, această modelare se obţine de către poet în mai multe moduri.

Primul dintre ele ar fi asumarea, încă din primele piese lirice edite, a unei problematici extrem de persuasive şi relevante pentru planul social şi public al epocii – cum ar fi: visul de glorie al României1 fundamentat pe civilizare şi armonie socială; condiţia femeii oscilând între ipostaza de Veneră şi cea de Madonă2, epigonismul3 literar şi cultural, ca stare maladivă ce cufundă în inerţii societatea, disjuncţia ontologică a cuplului4, ascensiunea şi degradarea civilizaţiilor lumii5 şi multe altele ce vor urma. Asumate din start, aceste problematici vădesc până la capăt (al vieţii şi al creaţiei) şi intuiţia poetică profundă, şi esenţa, şi consecvenţa discursului liric. Şi încă ceva - vocaţia poetului de bard al unor idealuri ce definesc şi validează fiinţa la nivel individual şi colectiv.

În al doilea rând, acest urcuş spiritual şi creator este susţinut de aspiraţia pregnantă a poetului către perfecţiunea fiecărei creaţii, către „şlefuirea” până la strălucirea ei diamantină, infailibilă, în care forma să devină spaţiu de rezonanţă al ideii. În perioada sus-amintită, a împlinirii literare, Eminescu cristalizează poeme exersate ani la rând, în variante numeroase şi, unele, în sute de versuri, într-o formulă lirică finală, lapidară şi relevantă, la limită cu perfecţiunea. Dincolo de această şlefuire de diamant a versului, a poemului şi a gândului ce animă eul, nimic nu poate fi mai mult esenţializat, mai mult perfecţionat. 

În al treilea rând, în înaintarea sa spre altitudini, Eminescu atinge grăitor în această etapă de şlefuire a formelor perfecte şi finale ale marilor poeme – 1880-1883 – seninătatea rece a viziunii lirice şi a atitudinii faţă de contextul existenţial. Aceasta vine din detaşarea superioară a gândului poetic iscat de privirea pătrunzătoare în esenţa lucrurilor. Este cazul unor poeme, între care: Luceafărul, Odă, Glossă, Veneţia, Mai am un singur dor şi unele din Scrisori. Altitudinea atinsă aici de poet a fost comentată felurit de critici: ca opţiune pentru retragerea din tumultul vieţii, ca pactizare cu moartea, ba chiar ca elogiu al pasivităţii sau al neantizării.

E drept că, în corespondenţa din această perioadă a poetului cu Veronica Micle6 şi în unele articole din „Timpul”7, găsim o anumită disperare de-a exista, generată atât de imperfecţiunile contextului social, cât şi de propria privire intransigentă în spectacolul vieţii politice şi sociale a vremii. Un poem precum Glossă, piesă lirică diamantină, finalizată în această etapă de vârf a creaţiei şi a existenţei poetice, a devenit emblema acestui pisc spiritual atins de Eminescu. Nepăsarea tristă din Odă (în metru antic), seninătatea rece şi activă a gândului din Glossă, detaşarea de teluric în altitudini celeste, în Luceafărul, reprezintă, toate, una şi aceeaşi opţiune, nu pentru abandonare, ci pentru distanţarea de concretul existenţei. Esenţa esenţelor, piatra filosofală a lirismului eminescian e însă Glossă8. Neechivalentă nicidecum cu indiferenţa şi cu statismul, aşa cum s-ar putea crede la o lectură fugară a textului, starea sufletului, altădată tumultuos şi patetic, e înlocuită acum de atitudinea distantă – formulă a maximei înţelepciuni a eului în spectacolul lumii. Ea nu înseamnă însă renunţare, opţiune thanatică sau damnare a faptei, ci o altfel de „manifestare”, întrucât nu la statism şi pasivitate e îndemnul poetic din Glossă, ci la un tip de activitate inaccesibilă cui nu e deprins cu mistuirea, cu rugul ori cu mersul pe piscuri, cu gimnastica la altitudini a gândului creator. Manifestarea gândului9, activ şi proteic prin natura sa energetică şi spirituală, asigură, în mod paradoxal, puterea de dăinuire a omenescului efemer în valurile timpului.

Sentinţele din Glossă – tăioase enunţuri  diamantine10 – cu privire la trecerea timpului şi la destinul omenesc prins în tumultul lumii nu invită la pasivitate şi resemnare, nici la vreun recul ascetic al individului în spectacolul mundan ce îl conţine şi implică într-un fel sau altul pe eul empiric sau poetic, pe eul filosofic sau pe cel sapienţial. Dimpotrivă, a fi şi a rămâne rece în avalanşa trecerii, aşa cum îndeamnă poetul, a înfrunta fenomenalităţile pe care le declanşează timpul nu constituie o asumare facilă şi nu de pasivitate şi indiferenţă e vorba aici. Construcţia unei atitudini de permanentă frânare a sinelui, de stăvilire a impresiilor şi a afectivităţii gata să tresară ori să izbucnească la orice provocare din spectacolul ce-l înconjoară şi conţine pe om e categoric una din cele mai dificile probe atitudinale ale eului în existenţă. Căci, pe cât de facil este a te arunca nesocotit în valuri, pe atât de dificil este a filtra reacţiile sufletului şi a decanta din existenţă, esenţa. Aspectele ce se produc spectacular în jurul individului prins în ţesătura lumii implică eul, fascinează privirea, încântă auzul (la simbolişti şi moderni implică şi simţul olfactiv şi gustul), pun la încercare sentimentele, izbesc eul cu sinele şi cu existenţa – cum ar spune Nichita Stănescu – vulnerabilizând fiinţa, supralicitând mintea: „Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe.../ Cine ţine toate minte/ Şi ar sta să le asculte  (Glossă).

Cercul imediat şi totalitatea apropiată ori cea mai îndepărtată a lumii ce ne înconjoară se oferă eului spre a fi cernute de simţuri, imprimate pe CD-ul memoriei, filmate ori sculptate mai mult sau mai puţin dureros în suflet. Fenomenalitatea ce curge tumultuos e o îmbiere permanentă pentru individ la trăirea mai mult sau mai puţin patetică şi angajată, la selecţie, la respingere ori la exaltare, ceea ce prilejuieşte implicit cunoaşterea şi îmbogăţirea sinelui. Numai că îmbierea generoasă ori permanenta seducţie a eului, reprezentând în fond spectacolul fiinţării, presupun şi riscul pierderii de  sine, al pierderii eului în lume, motiv liric recurent ce, la Eminescu, echivalează cu a te arunca în valurile timpului ce poate să piardă individualitatea, anonimizând insul în marele spectacol şi aducând destinul la  numitorul comun ori la nivelul orizontal. Pierderea în lume e uneori opţiune deliberată pentru libertate sau tentativă de salvare a sinelui de la trama individualizării, un fel de refuz al responsabilităţii de-a fi a eului, de-a-şi reliefa şi afirma individualitatea11.

Nici Glossa eminesciană, nici Odă nu ne mai propun însă o fugă în lume, precum alte poeme12, ci, dimpotrivă, o asumare a spectacolului ei, în sinea eului, din postura de spectator.  A privi şi a alege din fenomenele ce se îmbie eului, ce îl cheamă într-un fel seducător, „ca un cântec de sirenă” sau ca un joc luminos-cromatic, de „lucii mreje”, ori a refuza spectacolul căutând mai bine să-i pătrunzi esenţa şi să-i înţelegi valoarea, să te cunoşti pe tine însuţi după formula Nosce te ipsum, nu e – nu poate fi – un act de pasivitate. A rezista seducţiei ameţitoare ce „te momeşte în vârteje” e cel mai dificil exerciţiu existenţial, moral şi intelectual. E o rafinată şi puternică activitate a gândului asupra lumii şi, simultan, asupra sinelui, ceea ce presupune o forţă interioară nu uşor de obţinut, nici uşor de practicat, întrucât eul e parte, el însuşi, din materia şi fenomenalitatea schimbătoare a lumii. 

Gândul poetic este, în Eminescu, nu doar sursa creaţiei, ci laserul sau filtru al raţiunii înseşi, „cumpăna gândirii”, pusă mereu la încercare prin limbaj poetic, manifestare în lume a gândului demiurgic13, e camera de filmare a realului ce pătrunde dincolo de vizibil, trecutul şi prezentul, teluricul şi cosmicul, transcendenţa însăşi. Gândul – floare plină de rod – este cel care energizează poezia cu adevăr (Criticilor mei). Pledoaria din Glossă pentru recea cumpănă-a gândirii e semnul atitudinii sapienţiale maxime: Nici încline a ei limbă/ Recea cumpăn-a gândirii/ Înspre clipa ce se schimbă/ Pentru masca fericirii”. Fericirea? O amăgire, un joc ademenitor ce se naşte permanent din moartea clipei, surprinsă-n alunecarea spre neant. Lucrurile, evenimentele, stările fiinţei în lume sunt vechi şi noi – „Toate-s vechi şi nouă toate – aşadar,  Tu  nu te lăsa ademenit de ele, rămâi un perpetuu şi distant spectator.

A lua distanţă faţă de lucrurile fremătătoare din jur înseamnă a le privi în adevărata lor dimensiune şi valoare fulgurantă. Aceasta e esenţa filosofiei glosate liric în magistrala poemă. Important nu e să participi, ci să pătrunzi cu privirea măştile, să vezi cu puterea de laser a gândului poetic esenţa ce se ascunde sub oricare din ele – „Joace unu şi pe patru,/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i”. Orice s-ar petrece în jur, tristeţe sau bucurie, dramă sau comedie, eul e îndemnat nu să stagneze în sine, ci să petreacă în sine – chiar să se delecteze, nu în tumultul spectacular exterior, caduc, ci în interioritatea sa – „Tu în colţ petreci în tine/ Şi înţelegi...”. Insul angrenat în cursa existenţei,  oricare ar fi el,  e chemat să separe macul de nisip precum în proba cea mai dificilă din basm, grâul de neghină precum în celebra metaforă biblică14, să distingă din efemer ce e peren.

A te retrage în colţ şi a petrece în/cu tine însuţi, a ocoli ceea ce te ademeneşte, a tăcea când îţi vine să ţipi de durere sau de revoltă, ferindu-te de cei ce hulesc,  a privi rece şi pătrunzător prin măşti chipurile ce le ascund, a nu dispera când vezi triumfând mişeii  echivalează cu a cerne aurul de prund, din albia unui râu de munte. Această forţă a gândului proteic, ce se dobândeşte prin cunoaştere sau prin iniţiere, e specifică fiinţei geniale aflate undeva în vecinătatea sapienţei divine. Bogăţia existenţei -  priveliştile sclipitoare/ Ce-n repezi şiruri se diştern”, „Cu mâine zilele-ţi adaogi” – depinde de sinele apt ori nu să aleagă din clipă, esenţa - aurul ei. Clipa – un fragment de infinit – este un eşantion proteic în care timpul îşi expune mereu plenaritatea şi oferta sa – „Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate”. Depinde ce, din această ofertă, este apt eul să înţeleagă şi să preia.

Există valori perene cărora te poţi dedica, chiar cu o anumită voluptate: a privi spectacolul lumii, a ţine dreaptă cumpăna gândirii, a ocoli în drumul tău pe mişeii parveniţi ori pe nătărăii zgomotoşi, a te delecta spiritual, a petrece în sinea ta – o adevărată agapă a sufletului! – a pătrunde cu laserul gândului tainele existenţei. Nu oricine poate fi însă un astfel de spectator.  Cântecul de sirenă amăgitor l-a ademenit şi pe Ulysse, care a reuşit, până la urmă, să se reîntoarcă în Itaca. Regatul propriei linişti şi al seninătăţii proteice, guvernat de „recea cumpănă-a gândirii” nu e uşor de recucerit. Fereşte-te, aşadar, cât poţi mai bine, de cântecul de sirenă al lumii, retrage-te în castelul gândurilor, cumpăneşte şi apreciază, judecă şi ia aminte, nu te-amesteca în vâltoarea spectaculară care ar putea să te rănească, să te maculeze, să te anihileze.

A pune stavilă sentimentelor, a nu îndrăgi şi a nu urî nimică, a nu-ţi învesti puterea de aur a minţii  în lucruri efemere, ci a avea puterea de a privi efemerul din lucruri - aceasta-i adevărata piatră de încercare, piatra filosofală a gândului poetic eminescian. Sentinţele tăioase din Glossă, mistuirea ignică din Odă şi distanţarea celestă din finalul Luceafărului conduc apoteotic la seninătatea şi perfecţiunea diamantină a gândului poetic ce pare a radia direct din sapienţa divină. De aceea, dincolo de inaptitudinea unora de-a-l înţelege pe Eminescu, de mefienţa de-a-l minimiza a altora, „chipul” său spiritual străluceşte hyperionic în panteonul spiritualităţii româneşti. 

           Construcţia octoidală a Glossei are şi ea ceva din feţele unui diamant - 8 strofe a câte 8 versuri + ipoteza şi concluzia, 8 sentinţe, câte una în fiecare strofă - trimit la un simbolism numeric, al implicării eului în 8 problematici majore ale existenţei. Ele demultiplică şi reflectează sapienţia poetică precum lumina e disipată de feţele unui diamant, realizând un simbolism al cunoaşterii şi al totalizării fiinţei, care-şi extrage forţa şi înţelepciunea din opt problematici, opt sensuri spaţiale, precum cele indicate de Roza Vânturilor. Inversarea în final a versurilor ce alcătuiesc ipoteza lirică reprezintă concluzia unei riguroase demonstraţii logice care verifică şi validează 8 adevăruri ce reverberează şi se reflectă perfect unele în altele, în orice ordine ar fi privite, rostite, enunţate. Aceasta-i perfecţiunea diamantină a Glossei. Dincolo de rezonanţa finală a versului şi a poemului perfect, atinsă aici de gândul eminescian, nu se mai află nimic altceva decât eternitatea şi divinitatea.

 

Note:

1. Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie apare în revista „Familia” la 2 aprilie 1867.

2. Venere şi Madonă, prima poemă publicată de Eminescu în „Convorbiri literare”, la 15 aprilie 1870,  cf. Guillermou, p.73, propune o extrapolare tematică, etică şi estetică, între două ipostaze ale feminităţii, profană şi sacră, la modă atunci şi tributară unor formule lirice de tip romantic.

3. Epigonii, publicat în „Convorbiri literare”, la 15 august 1870, trimite la filosofia militantă a poetului şi la concepţia estetică eminesciană.

4. Înger şi demon, este publicată în 1 aprilie 1873, în „Convorbiri literare”, odată cu Floare albastră şi iniţiază o temă subtilă a diferenţierii ontologice la nivelul cuplului, El-Ea apar în ambele poeme ca două esenţe profund diferite deşi complementare. Tema va rămâne una pregnantă de aici înainte în mai multe poeme.

5. Eghipetul, din acelaşi grupaj poematic trimis de la Viena către „Convorbiri literare”, apare la 1 octombrie 1872 şi e construit pe motivul fortuna labilis – o coordonată tematică a liricii eminesciene.

6. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle. Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, Polirom, 2000. Şi în A. Z. N. Pop, Mărturii. Eminescu – Veronica Micle, Editura Tineretului 1969, pp.142-143. De remarcat tonul sceptic, dezabuzat al unor scrisori.

7. M. Eminescu, Opere, Volumul IV, „Studii şi articole politice 4 ianuarie 1881-18 iunie 1883”, ediţie îngrijită de profesor Ion Creţu, Bucureşti, Editura Cultura Românească, S.A.R., Pitagora, nr.18., pp.519-570. Vezi articolele publicate în „Timpul”, în „România liberă”, în „Fântâna Blanduziei”, în special în prima parte a anului 1883 – toate sunt extrem de critice la adresa guvernării, a Parlamentului – a „adunării din Dealul Mitropoliei” –,  a manifestaţiilor publice (ex. Dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, la Iaşi, în iunie 1883) etc.

8. Finalizată de poet în 1882, dar publicată numai în volum, în 1883, de către Maiorescu, şi nu varianta finală, ci una dintre ele,  cf. Alain Guillermou, pp.430-443.

9. O formă de acces la eternitatea clipei. Pentru ca eternitatea să fie posibilă trebuie să participi/priveşti cu bucurie la spectacolul clipei.

10. Ele probează maximitatea capacităţii creatoare şi a expresivităţii lirice maxime a limbii aşa cum o fac doar proverbele şlefuite în cursul timpurilor de mentalitatea şi de vorbirea populară milenară.

11. A te pierde în lume,  recurenţa şi semantismul poetic al unei metafore, Terezia Filip în rev. „Gând Românesc”, Alba Iulia, Anul III, nr. 5, ianuarie 2010.

12. Povestea teiului, Făt Frumos din tei, Povestea codrului, Luceafărul, Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci.

13. În M. Heidegger, intelectul uman este fragment din intelectul divin.

14. Cf. Vechiul Testament, Iov, 31, 40.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.