top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Jurnalul ca poveste de dragoste... - Daniela Căprar,nr.9(112), sept.2012
Jurnalul ca poveste de dragoste... - Daniela Căprar,nr.9(112), sept.2012 Print
Oct 03, 2012 at 10:00 PM

 Daniela CĂPRAR

 

JURNALUL CA POVESTE DE DRAGOSTE.

SCRIITORUL SEBASTIAN ŞI LENI CALER

 

Jurnalul poate fi considerat şi o poveste de dragoste neîmplinită, din păcate, dintre tânărul scriitor Mihail Sebastian şi actriţa Leni Caler, frumoasă, tânără, blondă, senzuală, care stârnea curiozitatea tuturor, în mod deosebit a bărbaţilor care roiau în jurul ei, printre care se număra şi Camil Petrescu. Însuşi Sebastian se descrie în însemnările diaristice ca un bărbat viril, înconjurat mereu de femei, printre care Marietta Rareş, Elvira Godeanu, Marietta Sadova, Cella Serghi, Lilly, Zoe şi Alice Theodorian, care vin spre el fără ca să facă mari eforturi. Totuşi, cea care îi marchează existenţa este Leni Caler, alături de care trăieşte fluctuaţiile iubirii de la primii fiori, tipic adolescentini, la efervescenţa trăirilor, apropierile tandre, afectuoase, luciditatea sentimentului, îndepărtarea unuia de celălalt, indiferenţa totală care duce la ruptura lor iremediabilă. Tocmai prin aceste fluctuaţii scriitorul se verifică pe sine, se redescoperă, fiind destul de critic cu el însuşi. De altfel, şi iubirea, ca şi prietenia, este o altă formă a incomunicării cu celălalt, a solitudinii diaristului. Astfel, iniţial, Sebastian este captivat de tânăra femeie, de frumuseţea-i admirabilă, de simplitatea discuţiilor, de dăruirea ei în clipele de intimitate, încât bărbatul se grăbeşte să consemneze cu frenezie: „Ne iubim. Ne-am spus-o1. Însă, tocmai această declaraţie a amorului, a certitudinii sentimentelor lor îl sperie pe Sebastian, pentru că nu îndrăzneşte să creadă într-un viitor fericit împreună. Mai ales că trăieşte o dilemă profundă, pe care nu reuşeşte să o desluşească, şi anume: el, un stângaci, prost îmbrăcat, neavând ce să-i ofere mai mult pe plan material, veşnic neliniştit, solitar este iubit de această femeie superbă, cochetă, dar de o simplitate adorabilă. Această Leni era excepţională pentru Sebastian, era acea femeie care îl tutuia, îi arăta gesturi mici, dar pline de afecţiune, priviri atente, care îl învăluiau pe tânărul publicist într-o atmosferă de beatitudine, din păcate, spulberată foarte repede. Astfel, periplul emoţional profund în care se ancorase diaristul cu entuziasm este marcat de despărţirea celor doi, în plină amiciţie, sărutându-se. Ruperea acestei relaţii declanşează în sufletul diaristului o adevărată furtună a sentimentelor, tulburătoare în esenţă, care îl copleşesc: dezamăgire, suferinţă, răceală când o revede pe tânăra femeie şi apoi, în cele din urmă, o stare relativă de indiferenţă. Aceeaşi indiferenţă, însă admirabilă, o adoptă Camil Petrescu în relaţie cu Leni Caler, cea de care îl legase o prietenie de ani de zile, notând într-o notă din jurnalul datat în 1923 că nu o mai iubeşte, simţindu-se eliberat.

Portretul femeii este conturat de către teoreticianul Tezelor şi antitezelor din micile sale însemnări din jurnalul amintit: ea este frumoasă, orgolioasă, geloasă, îi place să fie venerată, să fie admirată, să i se spună că este inteligentă, dar în acelaşi timp autorul notează: „Femeia aceasta mi-a dat halucinaţia unei desăvârşiri. Această halucinaţie n-o pot rupe din mine, fără să rup şi fire de carne2. Ea devine pentru Camil Petrescu iluzia femeii ideale, care, în unele momente, mai ales cele în care se reîntorcea la Scarlat Froda, soţul ei, acasă devenea fără voinţă, aşadar, o femeie mediocră. Leni Caler este profund impresionată de inteligenţa excepţională şi de cultura vastă ale lui Camil Petrescu, aşa cum declară ea însăşi în Memorii, lăsându-se de cele mai multe ori învăluită de multitudinea de idei ale dramaturgului, de forţa explicaţiilor sale literare, regizorale şi nu numai, precum şi de atmosfera creată în jurul discuţiilor incitante. Aceeaşi iluzie a femeii ideale, a posibilei împliniri, desăvârşiri prin iubire a avut-o şi Sebastian, care, deşi se despărţise de Leni Caler, nu o poate uita. Astfel, mica escapadă cu Lilly nu-l încântă. El nu poate uita tandreţea momentelor intime alături de Leni, în ciuda efortului făcut. Fiind încercat numai de sentimente de simpatie faţă de Lilly, se amuză şi de încercările Dorinei Blank, care pretextează, pentru a-l vedea, că nu a înţeles subiectul unui roman citit, necesitând din partea lui anumite explicaţii. Reîntâlnirea cu Leni îi creează diaristului o stare de agitaţie, de nelinişte, în care încearcă să se autoconvingă că nu are ce-şi reproşa în legătură cu inevitabila lor despărţire.

În timp ce o priveşte şi o ascultă, ea îi făcea tot felul de reproşuri, ca apoi diaristul să consemneze cu luciditate: „E neschimbată. I-ar face plăcere s-o iubesc -  nu eu în special, ci zeci de mii de bărbaţi şi, între ei, şi eu3. Aşadar, este conştient de faptul că Leni este adorată, iubită nu numai de el, ci şi de foarte mulţi bărbaţi, de aceea îl încearcă sentimentele de gelozie, dar mai ales de regret pentru angrenarea într-o poveste de dragoste fără sens. De aceea, diaristul se autoanalizează cu sinceritate: îşi găseşte mereu scuze pentru a o revedea sau de a-i spune lui Leni ultimele cuvinte, îşi imaginează la nivelul conştiinţei tot felul de proiecte legate de ea, mai ales cele care ţin de rolurile ce le-ar putea interpreta, îşi reproşează slăbiciunea exacerbată pentru Leni, imposibila uitare a acesteia şi îşi promite să renunţe la ea, fără să sufere. Ca un adolescent înflăcărat, Sebastian îşi propune chiar să nu o mai sune pe Leni, cam vreo două săptămâni, însă tot el declară că este incapabil de asemenea legăminte. De aceea, de fiecare dată când Leni îl vizitează, o acceptă, toc-mai pentru că îi este imposibil să se despartă de această femeie, pe care o regăseşte tot mai bună, mai afectuoasă, mai frumoasă, fără abilităţi false sau cochetării ascunse şi fără disimulări. În tot acest timp, cât cei doi retrăiesc clipe de fericire împreună, Leni cochetează cu Scarlat Froda, fără să se ascundă de Sebastian. Apoi, deşi decide de această dată să o părăsească, totuşi, nu duce la bun sfârşit proiectul, iar dimineaţa o ia de la capăt. Dimpotrivă, consideră că vina îi aparţine, pe motiv că el nu s-a implicat şi mai mult, nu a fost capabil să-i arate iubirea, în timp ce ea a abordat totul cu mult tact, cu multă seriozitate. Astfel că uită suferinţa de a fi înşelat sau ignorat, în unele împrejurări, mai ales când o are aproape sau când petrece alături de ea clipe fericite. Tocmai prezenţa ei îi creează diaristului o stare de fericire, de linişte, de bucurie, în puţinele momente pe care le petrec împreună. Aşadar, diaristul îşi leagă propriul destin de această femeie, poate ca un simplu amor care va rezista sau poate ca o nouă experienţă care-l remontează la viaţă, care îl face, pentru scurtă vreme să trăiască.

Sebastian nu renunţă la atribuţiile sale de dramaturg nici acum, când consemnează momente ale relaţiei sale cu Leni Caler, interpretând gesturile, comportamentul acesteia, formulând replicile ei în funcţie de anumite situaţii: „Ea, în schimb, a avut un cuvânt admirabil, pe care încerc să mi-l amintesc: « Eu sunt, ce e dreptul, capricioasă, cochetă şi frivolă. Dar n-am făcut niciodată ceva numai din cochetărie, capriciu sau frivolitate.» Îmi pare rău că nu-mi pot aminti exact. Ea găsise o expresie mult mai justă. Iată-mă, aşadar, la un punct de « fericire». Eşti mulţumit?4. Răspunsul nu apare, tocmai că de cele mai multe ori diaristul îl intuieşte şi apoi are confirmarea din partea unor prieteni cu care se întâlneşte la „Cina”. Astfel, Soare Z. Soare, cu care diaristul se întâlneşte la o cafenea, îi relatează  lucruri tot mai interesante, mai atractive din viaţa Leniei, anumite picanterii care dezvăluie relaţiile ei amoroase, istorisiri care nu-l întristează, ci dimpotrivă îl amuză. Treptat, el însuşi dramatizează povestea sa de amor, mai ales că face trimitere la un episod din În căutarea timpului pierdut, mai exact un dejun al lui Marcel cu Saint-Loup şi Rachel. De fapt, diaristul suprapune propria sa poveste de iubire cu acest episod proustian, având impresia că retrăieşte şi prin lectură experienţele protagoniştilor din romanul lui Proust, asemenea stărilor sale interioare. În acelaşi timp, diaristul joacă un rol important în propria-i piesă de teatru, şi anume drama iubirii neîmplinite alături de Leni Caler, pe care el însuşi o regizează în paginile Jurnalului. Totodată, treptat, rolul de regizor este preluat de cel de actor, acela pe care şi-l arogă, şi anume Swann, personajul proustian, care, om inteligent, extrem de sensibil, fin estet, trăieşte o iubire dramatică, chinuitoare alături de Odette, care-l împinge spre acte penibile (zăreşte două siluete proiectate pe fereastra luminată a iubitei sale, bate la geam, însă constată cu ruşine că a greşit casa). Aceeaşi atitudine a diaristului, de regret, o regăsim şi în cazul lui Swann, care este convins că Odette nu a meritat sacrificiul său (îşi dorea să moară pentru Odette), ea fiind o femeie care-i displăcea, care nu era genul său. Acest Swann-Sebastian se autonalizează cu sinceritate, cu luciditate, replicile rostite fiind redate sub forma confesiunii directe. Astfel, diaristul suferă pentru că nu se întâlneşte cu Leni, o altă Odette, se gândeşte mereu la ea, se torturează zile de-a rândul când ea nu-şi face apariţia nu neapărat la el acasă, ci în oraş, la teatru, la cafenele, când e pe cale să-l iubească, atunci se distanţează de ea, pentru a o pedepsi, o vede urâtă, pentru a-şi linişti simţurile, când nu este alături de ea, deşi ştie cât este de frumoasă, simte nevoia să o salute când e la braţul unui domn, îşi calculează timpul până când poate să o vadă  la teatru, interpretând diferite roluri şi, totodată, îşi doreşte cu ardoare să fie singură, pentru liniştea lui interioară sau poate pentru a-i vorbi. Şi totuşi, planurile sale nu se împlinesc, de aici şi suferinţa torturantă a lui Sebastian, care devine ontologică. În acest sens, diaristul notează în 7 octombrie 1936 următoarele: „Dar simt, zi de zi, cum cedez nostalgiei de a o vedea; dau târcoale telefonului, mă culc cu gândul la ea, o visez, mă scol cu gândul la ea. E stupid, ştiu că e stupid – n-am decât să recitesc jurnalul ăsta, pentru a vedea cât este de stupid5. Din acest coşmar diaristul se salvează tocmai scriind despre propriile stări interioare tulburătoare, în urma pierderii lui Leni, fiind lămurit şi vindecat în privinţa tinerei femei.

Totodată, Sebastian o uită pe tânăra actriţă, ce-i drept pentru scurt timp şi în urma relaţiei cu Zoe, alături de care este fericit pentru că femeia este frumoasă, tânără, cu un trup adolescentin, însă având o melancolie în privire. Nici această relaţie nu va dura mult, nu o iubeşte pe Zoe, dar crede că în urma unui efort ar reuşi acest lucru, iar Leni i se pare complet indiferentă. Abia acum diaristul se bucură de pace lăuntrică, fără anxietăţi, gelozii, fără întrebări tulburătoare despre atitudinea uneia sau alteia dintre femeile iubite. De aceea, el adoptă o atitudine de detaşare superioară, adresându-se metaforic cititorului, căruia îi cere aprobarea, asemenea regizorului sau corului antic care dialoghează cu spectatorul: „La ce bun, te întreb, la ce bun să-ţi complici nenorocita ta viaţă cu asemenea regrete, cu asemenea imposibile speranţe, cu asemenea demente aşteptări, care toate la urmă au acelaşi gust de cenuşă?6. Neîmplinirea prin iubire a scriitorului accentuează starea de depresie, de solitudine în care se găseşte, fără să întrezărească vreo posibilitate de a se salva. Cert este că, din 1938, paginile Jurnalului nu mai abundă în detalierea unor momente intime, fie alături de Zoe sau de Leni, fiind un an teribil pentru Sebastian, care îşi pierde cei mai buni prieteni. Detaşat de orice sentimentalisme, Sebastian îi creionează lui Leni Caler un alt portret, cel al actriţei, în rolul Corinei, prin intermediul căreia diaristul reface procesul de creaţie al piesei Jocul de-a vacanţa. Însă, în anii ´30, Leni Caler era recunoscută ca o actriţă remarcabilă, care a jucat în compania Bulandra, la Teatrul Comedia, la Teatrul Naţional, la Teatrul Municipal „Bulandra”, având roluri principale în Cum vă place, Şoarecele de biserică, Pygmalion, O noapte furtunoasă, Intimităţi, Frumoasa aventură, Trei generaţii. În acelaşi timp, interpretările ei scenice au fost apreciate şi de renumitul dramaturg Camil Petrescu. Despre acesta notează cu sinceritate Leni în propriile memorii, insistând asupra indicaţiilor lui regizorale, în legătură cu piesa Mioara .

În Jurnal, Sebastian îşi intră şi în rolul de regizor, coordonând atât actele piesei, cât şi jocul scenic al actorilor. Astfel, iniţial, când fusese tulburat de infidelităţile femeii, diaristul o pedepseşte prin faptul că refuză să-i dea rolul principal, Corina, oferindu-i-l mai degrabă Mariettei. Însă, treptat, se vindecă de iubirea lui Leni, devine un om liniştit, manifestând o indiferenţă totală faţă de ea ca femeie şi un interes excepţional, ca actriţă, în rolul principal. În timp ce interpretează rolul Corinei din Jocul de-a vacanţa, diaristul o percepe cu totul diferit pe tânăra actriţă, dezgolit de orice fel de amor, considerând-o „emoţionantă; o spun după două zile de la repetiţie, o spun după o liniştită reflecţie [...] Cred că, în ce priveşte jocul ei, sunt mai degrabă înclinat să fiu sever7. Aşadar, Leni, ca actriţă, dă dovadă de simplitate în jocul scenic, fiind profund implicată în scenele tumultuoase sau defensive, dar şi ironică în scenele melancolice.  Cert este că diaristul, în ipostaza de dramaturg, observă sinceritatea interpretării lui Leni, ceea ce o face să fie diferită, unică, superioară faţă de ceilalţi actori, Maximilian în rolul lui Bogoiu, precum şi Vraca, bun în unele scene sau slab în alte momente ale piesei. Diaristul consemnează apoi, parcă pentru sine, în paranteze, momentul în care i-a făcut o vizită lui Leni, acasă, unde au lecturat împreună rolul ei, Corina. Este vorba despre actul al III lea, mai exact scena în care Corina îşi ascultă pulsul, scenă pe care diaristul i-o explică cu plăcere lui Leni, pentru a şti cum să o interpreteze, şi anume dorinţa personajului feminin de a se cunoaşte mai bine. De fapt, gesturile Leniei pot fi comparate cu cele ale actriţei Sarah Bernhardt, din rolul Fedrei, care îl impresiona pe Marcel Proust, scriitorul preferat al scriitorului de la Dunăre, Mihail Sebastian, care, din păcate, jucase „prost” în iubire, în viaţă, însă nu şi în dramaturgie, în mod deosebit.

  

Note:

1. M. Sebastian, Jurnalul 1935-1944, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 25.

2. „Manuscriptum”, nr. 35, 1979, anul X, p. 78-79.

3. M. Sebastian, Jurnalul 1935-1944, ed. cit., p. 36.

4. Ibidem, p. 40.

5. Ibidem, p. 174.

6. Ibidem, p. 176.        


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.