top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Onoare ţărănească, de Giovanni Verga (prez. si trad. din italiană:Livia Mărcan),nr10(113),oct.2012
Onoare ţărănească, de Giovanni Verga (prez. si trad. din italiană:Livia Mărcan),nr10(113),oct.2012 Print
Oct 31, 2012 at 11:00 PM

GIOVANNI VERGA:

TEMATICA SOCIAL-REALISTĂ

 

Giovanni Verga (1840-1922) a scris povestiri, schiţe, nuvele, romane. Opera lui marchează în literatura italiană apariţia şi consolidarea tematicii social-realiste. Mişcarea literară pe care o iniţiază derivă din propriu-i nume-verism. El însuşi îşi considera opera ca fiind „epopeea neînsemnată, dar tragică” a celor umili; eroii lui sunt nişte revoltaţi anarhici, firi puternice şi pasionale.

 

 

ONOARE ŢĂRĂNEASCĂ

 

După ce s-a întors din armată, Turiddu Macca, fiul tuşei Nunzia, a început să se laude duminica, în piaţa din sat, cu uniforma lui de trăgător de elită, cu chipiul roşu, de parcă era unul dintre aceia care umblă cu canarii prin târguri. Fetele îl mâncau din ochi când treceau pe lângă el, cu nasul în năframă, în drum spre biserică, iar puştanii roiau în juru-i ca muştele. Adusese cu el şi o pipă cu regele pe cal, aprindea chibrituri de fundul pantalonilor, ridicând în sus câte un picior. Cu toate acestea, Lola, fata lui jupân Angelo, nu se arătase nici la  biserică, nici în balcon, fiindcă se logodise cu unul din Licodia, care era căruţaş şi avea catâri mulţi. La început, când Turiddu a aflat vestea, mamă, ce supărat a fost! Cât pe ce să sară pe el, să-l jupoaie şi să-l mănânce de viu. Dar nu a făcut nimic din toate acestea, ba şi-a mai vărsat şi amarul, îngânând cântece de dispreţ.

- Dar oare, nu are nimic de făcut Turiddu al tuşei Nunzia - spuneau vecinii -, de îşi petrece toate nopţile cântând ca o pasăre singuratică?

În cele din urmă se întâlni cu Lola, care se întorcea dintr-un pelerinaj la Madonna Primejdiei. Când îl văzu, nu păli, dar nici nu se înroşi, de parcă nu ar fi fost vorba de ea.

- Fericit cel care te vede! îi zise flăcăul.

- Ah, Turiddu, mi s-a spus că te-ai întors la începutul lunii.

- Mie mi s-au spus mai multe! răspunse el. Este adevărat că te măriţi cu cumătrul Alfio, căruţaşul?

- Dacă aşa vrea Domnul! răspunse Lola, înnodându-şi sub bărbie capetele basmalei.

- Vrerea Domnului este cum o potriveşti şi după cum îţi vine mai bine la socoteală! Zi aşa, Lola, vrerea Domnului a fost ca să mă întorc de pe acele meleaguri îndepărtate şi să aflu o veste ca asta.

Bietul flăcău încerca el să facă pe viteazul, dar vocea îi era slabă; se ţinea după fată clătinându-se. Cinstit vorbind, ei îi părea rău să-l vadă aşa, cu chipul întunecat, dar nici nu o lăsa inima să-l amăgească.

- Ascultă, Turiddu, îi spuse ea într-un târziu, vreau să ajung fetele din urmă. Ce vor spune cei din sat, dacă mă vor vedea cu dumneata?

- Aşa este, îi răspunse Turiddu; acum, că te căsătoreşti cu Alfio, care are în grajd patru catâri, nu trebuie să dai lumii prilej să bârfească. Mama mea, în schimb, a trebuit să vândă catârul nostru şi un petic de vie cât timp eu am fost plecat. S-au dus vremurile de altădată, iar tu nu te mai gândeşti la nopţile în care vorbeam la fereastra ce dă în curte şi când mi-ai dăruit basmaua aceea, înainte de plecare. Numai bunul Dumnezeu ştie câte lacrimi am vărsat în ea, când am fost plecat atât de departe, încât uitasem şi numele satului nostru. De acum, cu bine, Lola, s-a sfârşit prietenia noastră.

Lola se mărită cu căruţaşul; duminica ieşea în balcon şi sta cu mâinile pe burtă, ca să vadă tot satul inelele groase de aur care i-au fost dăruite de bărbatul ei. Turiddu trecea şi el pe uliţă, cu pipa între dinţi, cu mâinile în buzunar, cu un aer nepăsător, uitându-se după fete; în sinea lui suferea că bărbatul Lolei stăpâneşte tot aurul acela şi că ea se face că nu aude şi nu-l vede când trece pe sub fereastra ei.

- Las’ că i-o coc eu, chiar sub nasul ei, căţeaua dracului! bolborosea el.

Peste drum de jupân Alfio stătea jupân Cola, podgorean foarte bogat, care avea o fată. Turiddu făcu ce făcu şi intră pândar la jupân Cola; începu să dea târcoale casei şi să-i spună fetei vorbe dulci.

- De ce nu-i spui Lolei vorbele astea dulci? îl întreba Santa.

- Lola este o bogătană! Lola s-a măritat cu un om bogat, vezi bine!

- Un om bogat nu-i de mine.

- Dumneata valorezi cât o sută ca Lola; cunosc pe cineva care nu s-ar uita la Lola, atâta timp cât eşti dumneata, căci Lola nu-ţi ajunge nici măcar la călcâie; nici vorbă.

- Când vulpea nu ajunge la struguri spune…

- Spune: Ce frumoasă eşti, strugurelul meu!

- Jos mâinile, jupân Turiddu!

- Ce, ţi-e teamă că te mănânc?

- Teamă nu îmi este nici de dumneata, nici de Dumnezeul dumitale.

- Mama dumitale era din Licodia, aveţi sânge fierbinte, ştim noi. Of! Ce te-aş mânca cu ochii!

- Cu ochii poţi să mă mănânci, dar până una alta, potriveşte legătura aia de acolo.

- Pentru dumneata aş ridica în aer toată casa; zău că aş ridica-o!

Ca să nu se vadă că s-a înroşit, fata aruncă după el cu o buturugă pe care o avea lângă ea şi numai printr-o minune nu îl ajunse.

- Să ne grăbim, că vorba lungă e sărăcia omului.

- Dacă aş fi bogat, mi-aş căuta o nevastă ca tine, Santa!

- Nu voi lua eu un bogătan ca Lola, dar zestre am şi eu pusă deoparte, când Dumnezeu va dori să-mi trimită un mire.

- Ştim noi că eşti bogată, las’ că ştim!

- Dacă ştii, atunci ia-o la fugă, fiindcă trebuie să vină tata şi nu aş dori să mă găsească în curte.

Tatăl începu să strâmbe din nas, dar fata se prefăcea că nu vede. Când tatăl l-a dat pe uşă afară pe Turiddu, fata i-a deschis fereastra şi povestea cu el în fiecare seară, încât printre vecini nu se vorbea decât despre asta.

- Sunt nebun de dragoste pentru tine, spunea Turiddu; nu îmi mai e gândul nici la somn, nici la mâncare.

- Vorbe goale!

- Ce n-aş da să fiu feciorul lui Vittorio Emanuele, ca să mă însor cu tine!

- Vorbe goale!

- Pe Sfânta Fecioară că te-aş mânca precum mănânci pâinea!

- Vorbe goale!

- Ah! E adevărat!

- Ah! Mamă, mamă!

Lola trăgea cu urechea sară de sară, ascunsă după ghiveciul cu busuioc; ba se îngălbenea, ba se înroşea, până când, într-o bună zi, îl chemă pe Turiddu.

- Zi aşa, Turiddu,  prietenii vechi nu se mai cunosc?

- De! suspină tânărul, fericit cel care poate să-ţi dea bineţe!

- Dacă vrei să-mi dai bineţe, doar ştii unde stau! îi răspunse Lola.

Turiddu începu să treacă atât de des să-i dea bineţe, încât Santa băgă de seamă şi-i trânti fereastra în nas. Bărbatul Lolei cutreiera prin toate târgurile cu catârii lui.

- Duminica asta vreau să mă duc să mă spovedesc, pentru că noaptea trecută am visat struguri negri! spuse odată Lola.

- Nu te duce! Nu te duce! o ruga Turiddu.

- Nu, trebuie să mă duc, se apropie Paştele, iar bărbatul meu o să mă întrebe de ce nu mă duc la spovedanie.

- Ah! murmura Santa a lui jupân Cola, aşteptându-şi rândul la spovedanie, în vreme ce Lola era acolo şi-şi da în vileag păcatele. Jur că nu vreau să te trimit la Roma pentru ispăşire.

Jupân Alfio se întoarse cu catârii lui, cu un câştig bun, şi-i aduse nevestei în dar o rochie nouă pentru sărbători.

- Ai de ce să-i aduci daruri, fiindcă atunci când eşti plecat, nevasta îţi împodobeşte casa! îi spuse Santa.

Jupân Alfio, om din aceia care nu ştiu multe, când auzi una ca asta, făcu feţe-feţe, de parcă îl înjunghiase cineva cu cuţitul pe la spate.

- Doamne, Doamne, să ştii că dacă nu ai văzut bine, nu-ţi mai las ochii în cap, ca să te plângă tot neamul!

- L-am văzut cu ochii aceştia ai mei pe Turiddu al tuşei Nunzia intrând noaptea în casa nevestei dumitale.

- Bine, răspunse jupân Alfio. Mulţam ţie!

Acum, că se întoarse Alfio acasă, Turiddu nu mai trecea ziua pe uliţă şi-şi pierdea timpul la crâşmă cu prietenii.

În ajunul Paştelui aveau pe masă un blid cu nişte cârnaţi. De cum intră Alfio, Turiddu înţelese de ce venise.

- Ai să-mi dai vreo poruncă, dom’ Alfio? îl întrebă.

- Nici măcar o rugăminte, Turiddu, nu te-am văzut de o bucată  de vreme şi voiam să-ţi vorbesc despre treaba aia, ştii dumneata care…

Turiddu îl îmbie cu un pahar de băutură, dar Alfio îl refuză cu mâna. Atunci Turiddu se ridică şi-i spuse:

- La porunca ta, dom’ Alfio.

Căruţaşul îl luă cu mâinile de după gât.

- Dacă vei veni mâine de dimineaţă între cactuşii din Canziria o să putem vorbi despre treaba aia, a noastră.

- Aşteaptă-mă pe drumul mare, când se va lumina de ziuă şi vom merge împreună acolo.

Cu aceste cuvinte îşi dădură sărutul provocării. Turiddu strânse între dinţi urechea căruţaşului, făgăduindu-i astfel că va veni.

Prietenii lăsaseră cârnaţii, fără o vorbă, şi-l petrecură pe Turiddu până acasă; mama Nunzia îl aştepta în fiecare seară până târziu.

- Mamă, îţi aminteşti că am plecat soldat şi credeai că nu mă mai întorc? Dă-mi un sărut atunci, fiindcă mâine de dimineaţă o să plec departe.

Înainte de ivirea zorilor îşi luă cuţitul cu arc, care fusese ascuns în fân de când a plecat la recrutare, şi o porni la drum printre cactuşii din Canziria.

- Vai, maica ta, Cristoase! Unde te duci atât de mânios? se văicărea Lola, când îşi văzu bărbatul plecând.

- Nu mă duc departe, răspunse cumătrul Alfio, dar pentru tine ar fi mai bine să nu mă mai întorc.

Lola, în cămaşă, se ruga la picioarele patului, apăsându-şi pe buze mătăniile aduse din locurile sfinte.

- Jupân Alfio, începu Turiddu, după ce merse o bucată bună de drum alături de Alfio, care mergea tăcut, cu şapca trasă pe ochi, pe Dumnezeu îţi spun, ştiu că am greşit şi m-aş lăsa ucis; dar, înainte de a pleca, am văzut-o pe mama care se sculase ca să mă vadă plecând, sub cuvânt că are de lucru, de parcă i-ar fi spus inima ceva, de aceea, pe Dumnezeul meu îţi spun că te voi ucide ca pe un câine, numai să nu o fac să plângă pe bătrânica mea.

- Aşa se şi cuvine, îi răspunse jupân Alfio, scoţându-şi haina; ne vom bate zdravăn.

Amândoi erau buni ţintaşi. Turiddu căpătă prima lovitură şi fu rănit la braţ, lovi şi el, dar în burtă.

- Ah, Turiddu, chiar vrei să mă omori?

- Păi  nu ţi-am spus? Acuma de când am văzut-o pe mama, mereu o am în faţa ochilor!

- Deschide-ţi bine ochii, îi strigă Alfio, acum ţi-o plătesc eu!

Şi cum stătea în genunchi, ghemuit ca să-şi ţină stânga pe rana care îl durea, aproape târându-se pe pământ, apucă un pumn de pământ şi-l aruncă în ochii adversarului.

- Ah! urlă Turiddu, orbit, sunt un om mort!

Încerca să scape, făcând salturi disperate înapoi, dar jupân Alfio îl ajunse dându-i o altă lovitură în stomac şi o a treia în gâtlej.

- Trei şi bune! Asta pentru că mi-ai împodobit casa!

Turiddu se zvârcoli o bucată de vreme printre cactuşi, apoi căzu. Sângele îi curgea din gură şi nu putu să mai rostească nici: ,,Vai, mamă, mamă!’’

 

Prezentare şi traducere din limba italiană: Livia Mărcan

 

 

 

 

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.