top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Repere în proximitatea morţii (...) - Mihaela Rotaru, nr. 11-12(114-115), noiembrie-decembrie 2012
Repere în proximitatea morţii (...) - Mihaela Rotaru, nr. 11-12(114-115), noiembrie-decembrie 2012 Print
Dec 10, 2012 at 10:15 AM

Szekely Szilard
Szekely Szilard
Acest număr este ilustrat cu lucrări
din Expoziţia Anuala Artelor,
Baia Mare, septembrie-octombrie 2012
Mihaela ROTARU


REPERE ÎN
 PROXIMITATEA MORŢII

- VĂMILE VĂZDUHULUI. 
LUMEA CEALALTĂ.
 JUDECATA DE APOI


           
În mediile folclorice prevalează credinţa că adăposturile ultime ale sufletelor morţilor, raiul şi iadul, se leagă de recompense sau pedepse, oarecum uşor de intuit şi proporţionale cu faptele săvârşite în timpul existenţei terestre. Tărâmurile postexistenţei creştine sunt definitive de-abia după Judecata de Apoi. După Sfânta Tradiţie, îngerii au rol de protectori şi îndrumători pe calea mântuirii, în plus, ei au misiunea de a însoţi sufletele celor adormiţi la Judecata Particulară. Continuăm prin a menţiona că în mentalitatea rurală acestor aspecte li s-a conferit permanenţă în sistemul valorilor. Învăţătura Bisericii Ortodoxe spune că la botez primim un înger care va avea de luptat cu un diavol care ne va ispiti în permanenţă. Îngerii vor asista şi la Judecata Universală. (Sfântul înger păzitor, p. 57)

            Avem apoi dovada unor profunzimi de gând extraordinare: „În iad să chinuie cei cu păcate multe, cei ce-o desfrânat pă lumea ceielaltă îs batjocorâţi, nu putrezăsc în mormânt. Nu ştiu să fie adevărat sau nu. Iară dacă furi, tăt cari pă un munte, când ajunji în vărv, iară trăbuie să scobori după el. N-ai nicio haznă di ce furi. (Sfârşitul lumii) Din bătrâni să auzea că nu s-a mai înţăleje om cu om, n-a mai şi cale între căşi, vecinii, ii între ii nu s-or vizita, mare lucru de s-or cunoaşte, batăr. Omu numa păntru el. Zuua s-a mnici. Inundaţii, secetă, ploi, alunecări de teren, boli de care nu s-o ştiut până amu, sfadă, badjocură multă între oamini, mama cu fiica nu s-or mai înţâleje. N-a rămâne ptiatră pă ptiatră. Să cam adeveresc. Tăt feliu o apărut de nu să mai ştie care cu cine votează. Îi aci aproape sfârşitu. Pă Antichristu l-or crede Hristos, mulţî s-or da după el, s-or vinde păntru o strachină de linte, ne-or ştampila să ne cunoască care sântem a lui. Nu mni-i de mine, da mni-i de işte tineri, care rămân” (Bonţe Maria, Ban).

            În legătură cu Judecata de Apoi, informatorii avansează observaţii în lumina moralei creştine, de felul celor ce urmează: „Sfântu Mihail anunţă a Doua Venire, cu oastea injerească, cu trâmbiţa, să rădice tăţî din mormânt. Şi ciie arşi, sfârtecaţî, tăţî or intra în trup, cam cum erau la trizăşitri de ai. Maica Sfântă, în dreapta, Botezătoru, de-a stânga. Atunci să adevereşte tăt, gând, cuvânt, faptă, nu poţî tăgădi. Ruşânea să te mânce înainte de a face, nu după. Dracu te indită, apoi îţi trimete ruşâne, când să spovedeşti” (Both Maria, Popteleac).

            Nu am primit nicio informaţie în legătură cu subiectul reîncarnării. La întrebarea dacă sufletul copilului îşi alege părinţii care să-l conceapă, locul şi timpul naşterii, cei chestionaţi nu au dat niciun răspuns şi au reorientat discuţia înspre consideraţii de ordin religios, fondate pe convingerea în învierea tuturor morţilor la Judecata de Apoi, când se va decide soarta definitivă a sufletelor, discutată doar între cele două extreme, raiul şi iadul, fără o altă alternativă, cum ar fi purgatoriul sau posibilitatea unei noi întruchipări.

            În lumina învăţăturii creştine, dezagregarea trupului nu este compatibilă cu ideea reîncarnării: „Dumnezo nu lasă sufletu omului să intre în ptiatră, derme, animal, că nu-i cârpă să facă ce vrei cu el, sufletu îi sfânt, nimica nu să atinje de el, numa de trup. Mnirozănii şi puţână credinţă şi bajocoră multă” (Hendea Florica, Meseşenii de Sus).

            Din perspectiva creştină, la Înviere trupurile vor fi ca trupul lui Hristos, fără niciun fel de nevoi, dar cu strălucire diferită, în funcţie de cât de cumpătată şi de rostuită a fost viaţa. „Dumnezo nu te poţî feri de el, ştie şi de-un derme dintr-un bolovan, pă fundu mării, cum să n-aibă ştiinţă de noi? Suferinţa îi că unii rabdă spre slava lui Dumnezău, alţî păntru păcate grele, a lor, a părinţâlor, pedeapsa mere până la a triie, a patra jeneraţie. Boala, suferinţa duc la mântuire, cine rabdă fără să crâcnească. Şi în Cheredeu rostim că credem în viaţa veşnică, în Înviere. Dacă unu din ii suferă păntru mai mulţî, poate scoate suflete din iad” (MastanTeodor, Treznea).

            Abordând teologic acest subiect, reţinem că învăţătura ortodoxă postulează nemurirea sufletului şi existenţa unei vieţi viitoare, în rai sau în iad, în funcţie de faptele făcute în timpul vieţii pământene; suferinţele din iad, după Judecata Particulară, sunt mai mici, doar spirituale, dar, după ce reintră în trup, se vor mări; şi răsplata şi pedeapsa vor diferi, în funcţie de faptele fiecăruia. Potrivit crezului creştin, sufletul este nemuritor prin originea sa divină şi are, după moarte, „o existenţă personală şi conştientă. Îşi amintesc de faptele săvârşite în viaţă, cântăresc valoarea sau nonvaloarea lor morală, dar nu pot efectua nicio schimbare a stării lor. (...) La Judecata Particulară, sufletele vor fi judecate numai pentru faptele lor personale, nu şi pentru urmările lor, încă necunoscute. În iad, după Judecata Particulară, spre deosebire de starea de după Judecata Universală, există încă nădejde de mântuire”, prin mijlocirea celor vii, rugăciunile Bisericii, jertfa liturgică. Rugăciunile pot fi de folos şi celor morţi de moarte grabnică, dar cu credinţă în Dumnezeu, dar care nu au avut răgazul suficient pentru „fapte de pocăinţă” (Bunea, 2003: 183).

            Oglindită în credinţa populară, aşa cum ni se relevă din informaţiile de pe teren, Judecata apare conturată în felul următor:  Judecătorul va veni cu mare alai, tronând pe un nor luminos, după trâmbiţa arhanghelului vor învia toţi oamenii, cei buni vor fi despărţiţi de cei răi, dar de-abia la Judecata obştescă se vor lua în considerare şi urmările faptelor fiecăruia şi se va pecetlui definitiv soarta. Aici se înscrie şi credinţa că cei ce mor între Paşti şi Rusalii merg în rai, întrucât, bucuria Învierii şi a Înălţării prilejuiesc deschiderea porţilor raiului. Mai amintim că purgatoriul nu face parte din credinţa ortodoxă, drept care nici nu apare decât rar în răspunsurile informatorilor, din care reproducem unul, pentru relevanţă: „Noi nu credem în purgator, catolicii cred. Cale de mijloc nu este, omu nu poate sluji la doi domni. Nu-l aceaptă în rai dacă-i numa călduţ. [În purgatoriu] intră cei cu păcate foarte grele, da o apucat să le mărturisască, păcate mici, da nemărturâsite, oamini buni, cu alte relijii [decât cea creştinească], oamini din alte părţî, care nu-L cunosc pă Christos, da cu viaţă curată, aşe, în leje lor, din părinţî. Nu le poţî băga de dină că nu-s creştini” (Crişan Vasile, Crişeni). Concepţiile, adesea contradictorii, nu pot determina geografic purgatoriul, certă este însă credinţa în existenţa unei bifurcaţii la capătul trecerii prin vămile văzduhului, drumul din dreapta duce înspre rai, cel din stânga, înspre iad. 

            Credinţele derivate din dogma creştină conturează imaginea raiului ca fiind o grădină neînchipuit de frumoasă, la care acced virtuoşii, copiii botezaţi de până la şapte ani, după această vârstă se consideră că sunt pasibili de păcat, de aceea şi prima spovadă se face atunci. Iadul este destinat, potrivit concepţiei populare, celor care nu au dus o viaţă creştinească, locul unde arde focul veşnic şi unde sunt torturaţi de diavoli, în întuneric, „aciie fără de Dumnezău”, precum sinucigaşii, vrăjitorii, cei cu păcate grele, nemărturisite şi de care nu s-au căit, cei cu păcate împotriva Duhului Sfânt. Şi în acest caz, concepţiile contradictorii derutează, atât în ceea ce priveşte localizarea iadului, cât şi modalitatea de a ieşi din iad şi de a accede înspre poarta raiului, unii credincioşi negând orice fel de posibilitate de salvare, cum se înţelege şi din următoarele rânduri: „Nimic nu să mai poate înştimba. Acolea li-i locu pă veci. De ce s-o arăduit pă cale ceie re?! Trăbuie să hi şezută blânzî, în supărare! Mai scapă [sinucigaşii] care n-o fost întreji la minte. S-a îndura Dumnezău şi s-a afla atari răspuns şi păntu ii!” (Bonţe Ana, Ban).

            La întrebarea dacă dincolo se păstrează relaţiile de familie instituite aici, răspunsurile converg înspre ideea că mortul se alătură, cu siguranţă, familiei sale, cu menţiunea explicită a informatorilor că cei necăsătoriţi aderă la membrii familiei din care provin, în vreme ce văduvii, la membrii familiei soţului sau a soţiei, nu părinţilor de care s-au desprins prin cununie. Din punctul nostru de vedere, continuitatea relaţiilor apare cu atât mai surprinzătoare cu cât se consideră că în lumea de dincolo nu sunt diferenţe semnificative faţă de cea de aici în ceea ce priveşte structura familiară, în ciuda faptului că diferenţele de vârstă sunt anulate: „tăţî îs de-o samă, bunici, prunci, nepoţî, nu au vrâstă. În rai tăţî s-asamănă chipului lui Christos. La Înviere, tăţî or hi de-o vrâstă. Nu s-a mai şti care la câţî ai o murit” (Plotuna Veronica, Fildu de Mijloc). 

            Avem aici dovada unor reflecţii de mare profunzime, cugetări asupra amplelor şi generoaselor semnificaţii ale destinului uman: „Copiii morţî nebotezaţî stau între rai şi iad, că nu-i din vina lor. Unu dintr-o mnie poate să mântuie, nici ciie mai sfinţî nu erau siguri pă mântuirea lor, care s-o nevoit, da noi, câte poveri de păcate grele ducem cu noi!” (Plotuna Teofil, Fildu de Mijloc). „Douăzăci şi patru [de vămi sunt], una păntru fiecare mare păcat. Să poate opri la o vamă şi să hie cercetat. Injeru, Maica Domnului, ocrotitorii ce ţî i-ai ales de model [patronii spirituali, mijlocesc la judecată, pentru suflet]. Deajaba. Şi vulturu dacă îi ţânut numa într-o deară prins, tăt nu poate zbura. În vama respectivă să blochează, beţie, o furat, îi prins. Dai pomană [de sufletul mortului], ceri [celui căruia i-ai dat] să să roaje păntru cine dai şi zâci numile. Rugăciunea săracului îi mai bine primită, îi fără de mândrie” (Brie Viruca, Sutor).

            Se consideră că, încă din timpul vieţii, omul îşi poate uşura trecerea prin cele douăzeci şi patru de vămi, prin citirea de douăzeci şi patru de ori a Psalmilor lui David, prin ştergerea păcatelor ce intră sub jurisdicţia lor. Opririle, stările făcute de cortegiul funerar în drum spre cimitir, închipuie vămile, al căror număr diferă însă (şapte, douăsprezece, în opinia unor informatori sau douăzeci şi patru). Alături de aceste repere trebuie amintit că, în concepţia populară, prima oprire trebuie să se facă la ieşirea din curte şi ultima, la intrarea în cimitir, cuprinzând şi alte spaţii-cheie, valorificate ritual, precum, răscrucile, podurile, fântânile, „în faţa răstănirilor”. Câteva mărturii de teren vor fi edificatoare în acest sens: „Două zâle, sufletu stă încă pă pământ. Înainte de a să prezenta în faţa lui Dumnezău, revede locurile pă unde l-o purtat paşii, pă timpu vieţî, însoţât de injer. Diavolii stau să-l prindă cu ceva, cum s-ar zâce, să-l aibe cu ceva la mână, să-l poată osândi. Prin fapte, omu sângur să uăsândeşte. Apu dup-aceie, Dumnezo ştii, sufletu îi dus în rai şasă zâle de-a rându. Trizăci [de zile] în iad. Judecata îi în a patruzăcea. Familia face atunce parastas sau mai repide. Mai târzâu, nu ajută” (Bonţe Ana, Ban).

            Importanţa simbolică a răscrucii „se leagă de situaţia de intersecţie a drumurilor, datorită căreia devine un soi de centru al lumii, îndeosebi pentru acela care se află într-un atare loc. Locuri epifanice (de apariţii şi revelaţii) prin excelenţă, răscrucile sunt bântuite de spirite în general de temut pe care omul are interesul să şi le facă binevoitoare. În toate tradiţiile, la răscruci au fost înălţate obeliscuri, altare, pietre, capele, s-au făcut inscripţii. Astfel, acele locuri devin prilejuri de popas şi reflecţie. Sunt, de asemenea, locuri de trecere de la o lume la alta, de la o viaţă la alta, de la viaţă la moarte” (Chevalier, Gheerbrant, 1994: 148). Amintim în acest context felul cum apar răscrucile şi fântâna, unde se fac opriri, definind grota cosmică, „reflectarea chipului în apa fântânii, contactul cu apa sacră, popasul din centrul răscrucii şi meditaţia devin locuri şi forme ale manifestării fiinţei, acest fapt oferindu-i şansa unei alegeri corecte” (Suiogan, 2006: 205).

            Ritul morţii în ceremonialul de ieri şi de azi, particularităţile obiceiurilor de înmormântare înregistrate în spaţiul investigat ne argumentează conservatorismul şi arhaicitatea unor zone care suscită interesul cercetătorului. Dincolo de unitatea structurală a obiceiurilor româneşti de înmormântare, remarcăm, aşadar, o anume diferenţiere, dar şi un amplu proces de degradare, de dezintegrare a unor aspecte legate de această realitate ceremonială, sau de restrângere a ariei lor de circulaţie.

 

BIBLIOGRAFIE:

 

• Bunea, Ioan, 2003, Rosturi în eternitate. Cuvânt de învăţătură  la botez, cununie şi înmormântare, Ed. Limes, Cluj-Napoca;

• Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, 1994, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti;

• Durkeim, Emile, 2002, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iaşi;

• Ghinoiu, Ion, 1999, Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti;       
• Iluţ, Petru,1997, Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi;

• Larchet, Jean-Claude, 2006, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, Ed. Sophia, Bucureşti;

• Nicoară, Toader, 1997, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală şi mentalităţi colective, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;

• Rădulescu, Adina, 2008, Rituri de protecţie în obiceiurile funerare româneşti, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti;

• Suiogan, Delia, 2006, Simbolica riturilor de trecere, Ed. Paideia, Bucureşti;          
• Văetişi, Şerban, 2008, Noile teorii etnografice şi conceptul de descriere a culturii. Cu o evaluare critică şi contribuţii la dezvoltarea etnografiei în România, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca; 

Sfântul înger păzitor, Ed. Panaghia.

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.