top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog arrow Eseu arrow Fundamentarea filosofică a mitului cosmogonic (...)-Ramona A.Mureşan,nr11-12 (114-115), nov-dec 2012
Fundamentarea filosofică a mitului cosmogonic (...)-Ramona A.Mureşan,nr11-12 (114-115), nov-dec 2012 Print
Ramona Andreea MUREŞAN
 

FUNDAMENTAREA FILOSOFICĂ

A MITULUI COSMOGONIC

LA MIHAI EMINESCU
ŞI NICHITA STĂNESCU

 

          Fascinaţia originii a suscitat numeroase controverse, discuţiile privitoare la acest aspect fiind în general alimentate de perspectiva dinspre care este privită problema originii şi a naşterii lumii. Acesteia i se adaugă un fond cultural şi spiritual care diferă de la un popor la altul, ba chiar mai mult, de la o comunitate locală la alta. Legendele, superstiţiile, credinţele de veacuri ale fiecărei entităţi socioculturale converg spre a da o filosofie de viaţă specifică acelei comunităţi. Diversitatea extraordinară a credinţelor, a tradiţiilor şi-a pus amprenta şi asupra modului de concepere a felului în care omul a apărut întru fiinţare. Nevoia de sacru a omului primitiv a făcut ca acesta să dea o explicaţie supranaturală pentru orice fenomen pe care nu îl înţelegea sau căruia nu putea să-i dea o explicaţie riguroasă, ştiinţifică.

          În opinia lui Mircea Eliade, veridicitatea mitului este conferită de faptul că acesta este o istorie ce se referă la realităţi. Cunoscând mitul, „cunoaştem originea lucrurilor şi astfel ajungem să le dominăm şi să le manipulăm după bunul nostru plac” (Eliade: 1978, 18). Definind mitul, Eliade operează o distincţie între „istoria adevărată” şi „istoria falsă”. Prima este identificată cu mitul, ai cărui protagonişti sunt fiinţele supranaturale, divinităţile, în vreme ce „istoriile false” reprezintă fabulele, basmele, ai căror protagonişti sunt eroii. Mitul este istoria faptelor fiinţelor supranaturale, este o istorie „absolut adevărată”, pentru că se referă la realităţi şi, în acelaşi timp, sacră, fiind opera fiinţelor supranaturale: „mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor. Altfel zis, mitul povesteşte cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de o realitate totală, Cosmosul, sau numai de un fragment (…)” (Eliade: 1978, 5-6).

          În acelaşi studiu, Mircea Eliade numeşte cosmogonia un „mit sacru”, „modelul exemplar pentru toate soiurile de creaţii”, iar veridicitatea sa este confirmată de însăşi realitatea acestei lumi: „Mitul cosmogonic e adevărat, deoarece existenţa lumii stă mărturie în această privinţă” (Eliade: 1978, 5-6).

          Pe de altă parte, veridicitatea miturilor nu este una factuală, nu se pretează la sensul strict al cuvântului, ci ţine mai degrabă de fondul lor ideologic, idee exprimată de către Mihai Eminescu. În opinia poetului, trebuie căutat „spiritul, ideea acelor forme, cari ca atare sunt mincinoase”. Prin urmare, valorificarea poetică a acestor mituri nu se limitează la simpla lor preluare şi punere în formă poetică, ci la prelucrarea lor în consonanţă cu simţirea poetului, cu propriul său sistem filosofic. Valoarea poeziilor grefate pe esenţa miturilor este dată tocmai de capacitatea de adaptare, de sinteză a diverselor aspecte ale mitului. Deşi nu sunt dificil de detectat, influenţele exercitate asupra celor doi poeţi  - Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu - nu trebuie supraevaluate. Dimpotrivă, e necesar să urmărim prin ce este poetul original, studiind îndeaproape textele ce i-au servit drept punct de pornire.

          Mai ales în cazul lui Eminescu, au fost enunţate o serie de ipoteze, unele pertinente şi bine argumentate. S-au făcut cercetări mai ales în direcţia indianismului lui Eminescu. Putem aminti aici scrierile lui: Mircea Itu (Indianismul lui Eminescu), Ştefan Munteanu (Filosofia indiană şi creaţia eminesciană), Amitha Bhose (Eminescu şi India). S-a mai vorbit apoi, uneori exagerat, despre influenţa exercitată de către filosofia germană asupra gândirii lui Eminescu. Nu în cele din urmă, trebuie menţionată înrâurirea pe care a avut-o asupra marelui poet folclorul naţional, credinţele populare faţă de care Eminescu a manifestat un viu interes.

          Vom începe cu prezentarea cosmogoniei în folclorul românesc, oglindită în legendele culese de Tudor Pamfile. După ieşirea lumii din starea de increat, din haos, este creat pământul. Elementul pe care se sprijină pământul în legendele româneşti este apa, dar o apă primordială, „fără de început”. Pamfile sintetizează astfel „urzirea pământului”: „pe nemărginitul cuprins al apei fără de început, răsar Dumnezeu şi Dracul care zidesc pământul în tovărăşie. Din fundul mării, Dracul scoate un pumn de nisip, şi din acesta, prin blagoslovirea lui Dumnezeu, creşte şi se întinde faţa negrului pământ (…)” (Pamfile: 1997, 437). Precum observăm, gândirea populară acceptă dualitatea actului creator, pentru că acest lucru fundamentează o serie de alte credinţe şi realităţi, cum ar fi alcătuirea duală a fiinţei umane oscilând între bine şi rău, între adevăr şi minciună. În ciuda aparentei opoziţii, nu avem de a face cu o structură antagonică, ci cu una complementară: este nevoie de rău pentru a distinge binele, precum este nevoie de moarte pentru a întreţine viaţa. Probabil că din această concepţie se naşte atitudinea resemnată în faţa morţii, privită ca un dat necesar continuării ciclului vieţii: „Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte, / Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte” (Epigonii).

          Pe de altă parte, povestea biblică susţine că totul se făptuieşte prin puterea cuvântului învestit cu puteri supranaturale: „lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu”. Încă dintru începuturi, logosul este încărcat de sacralitate, de o putere magică. Tocmai pe acest filon îşi întemeiază Nichita Stănescu viziunea cosmogonică. Poetul pune semnul egalităţii între facerea lumii şi cuvânt, de aceea recrearea cuvintelor semnifică o repetare a genezei.

          Cât priveşte materia primordială din care s-au făcut elementele acestei lumi, în majoritatea miturilor cosmogonice ea este identificată cu haosul, o stare amorfă, dar nu ceva absolut: „Dacă ar fi un absolut, nu ar putea să treacă în altceva; or, haosul se cosmotizează” (Vlăduţescu: 1990, 20).

          Deşi imagistica diferă de la o ţară la alta, esenţa mitului este aceeaşi. În toate credinţele există un timp al pregenezei, caracterizat prin incognoscibilitate, inform, indicibil. Cosmogonia la tribul tibetan na-khi, de exemplu, redă astfel momentul pregenezei: „La început, în vremea în care cerul, soarele, luna, aştrii, plantele şi pământul încă nu se iviseră, pe când încă nimic nu se ivise (…). La început, pe când totul era amestecat” (Eliade: 1978, 27). Urmând acestei stări, momentul iniţial al creaţiei ne apare, de cele mai multe ori, ca o mişcare bruscă („Dar deodată-un punct se mişcă”- la Eminescu), violentă chiar.

          Şcolile filosofice indiene par să fi avut, de departe, cea mai puternică înrâurire asupra modului în care îşi concepe Eminescu viziunea cosmogonică. Principiile acestei filosofii pornesc de la premisa că existenţa echivalează cu activitatea, astfel încât cosmosul este văzut ca un vast ansamblu armonios şi ordonat de activitate. Cosmogonia este fundamentată pe patru teme. În primul rând, este ipoteza creaţiei prin fecundarea apelor primordiale de către „embrionul de Aur”, sămânţa zeului creator, Agni: „Când au venit Marile Ape purtând universul ca pe un embrion, născătoare ale lui Agni, atunci crescu Unul, principiul vieţii zeilor” (Kernbach: 1978, 49). O a doua temă susţinută de şcolile filosofice indiene este creaţia prin sfârtecarea unui gigant primordial, Puruşa, nume care înseamnă „omul”, privit ca totalitate cosmică şi fiinţă androgină. Din corpul sfâşiat al acestuia se nasc elementele universului, după cum urmează: capul dă naştere Cerului, picioarele – Pământului, conştiinţa – Lunii, ochiul – Soarelui, gura dă naştere lui Indra şi Agni, iar respiraţia sa naşte Vântul. Parabola aceasta a sfârtecării e regăsită în mitul osirian al poeziei, prezent şi la Nichita Stănescu.

          Cea de a treia stă la baza viziunii eminesciene a cosmogoniei. Este vorba despre creaţia lumii plecând de la unitate-totalitate, Fiinţă şi totodată Nefiinţă, imagine regăsită în celebrul Imn al Creaţiunii (Rgveda, X, 129). Regăsim aici principiul heideggerian al identităţii, acel „Unul” egal cu sine însuşi, „das ein”. Textul criptic lasă loc numeroaselor interpretări, fiind structurat, la fel ca la Eminescu, pe duble negaţii. Astfel, sunt comparabile versurile vedice: „Atunci nu era nici nefiinţă, nici fiinţă (…) / Atunci nu era moarte, nici nemurire; semnul nopţii şi al zilei încă nu era. / Liber sufla fără suflare acest Unul: mai presus de el nu era nimic altceva / La început era întuneric învăluit de întuneric: acest tot era o întindere nesfârşită de ape” cu fragmentul eminescian: „La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, / (…) / Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? / N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază”. Diferenţa cea mai evidentă este modul în care sunt enunţate opiniile privitoare la începutul lumii; astfel, în vreme ce textul vedic se compune din afirmaţii („era întuneric”, „era o întindere nesfârşită de ape”), Eminescu lansează ipotezele mai ales sub forma unor întrebări („Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?”). În fine, cea de a patra temă emite ipoteza creaţiei prin despărţirea apelor de uscat.

          În discuţia privitoare la ivirea lumii, mesopotamienii legau implicit începutul de un sfârşit care îl preceda, sfârşit care „era de aceeaşi natură ca haosul dinaintea creaţiei” (Eliade: 1978, 47), ceea ce dă naştere noţiunii de timp cosmic circular, ciclic. Sfârşitul lumii este condiţia sine-qua-non a oricărui nou început. Dar, dacă din perspectiva gândirii indice, sfârşitul lumii este legat de ceea ce Mircea Eliade numeşte „mitul eternei reîntoarceri”, apocalipsele iudeo-creştine aduc ca inovaţie ideea că, la fel ca naşterea lumii, şi sfârşitul ei va fi unic.

          În plan artistic, distrugerii lumii îi corespunde o distrugere a limbajului împinsă până la o „adevărată nimicire a universului artistic de până acum. (…) E vorba de ceva mai mult decât de o distrugere, este o regresiune către haos, către un fel de massa confusa primordială” (Eliade: 1978, 69). Aceasta este, în viziunea lui Eliade, „sfârşitul lumii în arta modernă” şi coincide cu momentul unui nou început artistic. Aşa cum arătam mai sus, Nichita Stănescu se integrează acestei tendinţe a liricii moderne, prin deconstrucţia  limbajului şi recompunerea lui la un alt nivel, la modul mirabil.

          Pornind de la premisa că orice creaţie repetă actul cosmogonic, sacralizându-se, putem afirma că şi creaţia poetică este o operă divină, unde rolul Demiurgului este asumat de poet. Poeziile lui Eminescu şi ale lui Stănescu stau mărturie pentru teoria enunţată de Mircea Eliade. Geniul poetic al celor doi transpare tocmai prin modul în care aceştia înţeleg să îşi contureze viziunea, să o adapteze forului lor intim, pentru ca mai apoi să o prezinte lumii. Capacitatea de sinteză de care dau dovadă înlătură orice acuzaţie de epigonism, de mimetism. Materialul ideologic preluat de Eminescu şi de Stănescu nu este pur şi simplu integrat în poezie, ci este trecut prin filtrul unei conştiinţe originale.

          Asimilarea mitului în poezie se face prin medierea filosoficului. Ia naştere astfel o viziune originală despre lume şi despre existenţă, în care accentul cade în principal pe analizarea raportului fiinţei umane cu Universul creat.

          Prin implicarea eului poetic în figurarea acestei viziuni sunt construite noi lumi şi noi raporturi. Actul trecerii mitului în poezie este unul complex, implicând, în primul rând, readaptarea materialului ideologic, transfigurarea sau chiar sublimarea datelor mitice, ajungându-se la constituirea unui mit poetic. Acesta este cazul lui Nichita Stănescu, pentru care cosmogonia lumii ajunge să însemne în esenţă o cosmogonie a poeziei. Poetul devine constructor de lumi, îşi asumă atribute demiurgice, devenind el însuşi acel Unu indivizibil, atotputernic, identificându-se total cu propria-i creaţie. Actul scrierii cu propriul sânge devine la Stănescu un dat necesar artei adevărate: „Eu nu sunt altceva / Decât o pată de sânge / Care vorbeşte”.

          Sub aspect ideologic, putem vorbi despre diversele influenţe exercitate asupra poeţilor, pornind de la textele vedice şi mergând cu filiaţia până la teoriile psihologice moderne. Ceea ce trebuie reliefat încă o dată este că, atât la Eminescu, cât şi la Stănescu, actul creaţiei comportă o sublimare a materialului ideologic în expresii originale şi irepetabile. Miturile cosmogonice vehiculate de-a lungul timpului trebuie să le fi fost cunoscute poeţilor, dar efortul lor de sinteză şi de prelucrare a prevalat în procesul creaţiei, astfel încât sursa de inspiraţie a trecut în plan secund. Apropiindu-se de problema genezei din perspective diferite, Eminescu şi Stănescu dau termenului accepţiuni diferite. Prin urmare, distingem la acest nivel o primă delimitare de viziune. Avem, pe de o parte, geneza ca naştere a lumii, iar la antipod se conturează viziunea genezei ca naştere a cuvântului. Pornind de la această constatare, surprindem conceptele-pereche pe care se sprijină figurarea cosmogonică la cei doi poeţi. Punctul comun îl constituie nivelul figuraţiei materiale, obiectele fenomenale din care se compun lumile fiind aceleaşi. Se impune şi aici precizarea că, deşi operează cu aceleaşi elemente, Stănescu le redefineşte, dându-le o nouă accepţiune.

 

BIBLIOGRAFIE:

 

• *** Biblia sau Sfânta Scriptură a vechiului şi noului testament, Editura Lowe and Brydon (Printers) Limited, London, 1978.

• Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, vol. I – II, Editura Hyperion, Chişinău, 1993.

• Clark, Ella Elizabeth, Indian legends of Canada, Editura McClleland & Stewart Limited, reprinted 2000.

• Bachelard, Gaston, Aerul şi visele, Editura Univers, colecţia Studii, Bucureşti, 1997, traducere de Irina Mavrodin.

• Bachelard, Gaston, Apa şi visele, Editura Univers, colecţia Studii, Bucureşti, 1999, traducere şi tabel bibliografic de Irina Mavrodin.

• Bachelard, Gaston, Pământul şi reveriile voinţei, Editura Univers, colecţia Studii, Bucureşti, 1998, traducere de Irina Mavrodin.

• Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, în traducerea lui Paul G. Dinopol, cu o prefaţă de V. Nicolescu.

• Munteanu, Ştefan, Filosofia indiană şi creaţia eminesciană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.

• Pamfile, Tudor, Mitologie românească, Editura All, Bucureşti, 1997.

• Vlăduţescu, Gheorghe, Filosofia legendelor cosmogonice româneşti, Editura Paideia, Bucureşti, 1998.

Dec 10, 2012 at 09:29 AM


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.