top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Mihai Eminescu - reverie arhitecturală şi simbolism poetic - Terezia Filip, nr. 1(116), ianuarie2013
Mihai Eminescu - reverie arhitecturală şi simbolism poetic - Terezia Filip, nr. 1(116), ianuarie2013 Print
Ian 28, 2013 at 07:20 AM

Szanto Andreasz
Acest număr este ilustrat cu lucrări ale artistului Szanto Andreasz
Terezia FILIP


MIHAI EMINESCU -
REVERIE
ARHITECTURALĂ ŞI SIMBOLISM POETIC

- temple, cetăţi, castele, palate, dome -


         
Oricât ar părea de surprinzător, există o strânsă, deşi inaparentă, la o primă vedere, legătură între arhitectură şi poetică, între vocaţia constructivă şi cea lirică ori, cu alte cuvinte, între arhitectură şi marea poezie. Şi una şi cealaltă din aceste două arte sau domenii aparent distante presupun, în primul rând, o excepţională capacitate de reverie, un spirit vizionar şi o abilitate cu totul neobişnuită de proiecţie imagistică. În al doilea rând, ambele arte suscită nu doar o uimitoare putere de organizare şi ordonare a spaţiului, ci şi un spirit constructiv sau edificator, animat permanent de harul de-a concepe lumi. Ambele, arhitectură şi poezie, se fundamentează pe o imaginaţie îndrăzneaţă, pe un riguros spirit creator şi pe o forţă neobişnuită de-a concepe - a visa şi a vizualiza - spaţii şi lumi virtuale, iar aceasta este calea spre orice înfăptuire.

          Pentru a realiza un edificiu, arhitectului îi este stringent necesară vizualizarea acestuia în proiect, în ipostază virtuală, ceea ce presupune atât visare şi reverie ca forme de căutare, cât şi abilitate şi voluptate de configurare în detaliu a acestuia. Aceleaşi abilităţi necesare proiecţiei şi realizării unei construcţii definesc şi calea spre marea poezie, spre lumea literaturii. Întrucât orice construcţie materială a prilejuit omului momente magice, de emoţie şi de uimire mistică, munca arhitectului a căpătat astfel şi o inevitabilă pecete sau dimensiune poetică. Dacă în Masonerie se percepe şi se afirmă o legătură mistică între legile morale, pe de-o parte, şi cele pragmatice valabile în arta construcţiei pe de alta1, aceeaşi relaţie e nu mai puţin prezentă şi manifestă şi în hermeneutica poetică, întrucât, precum poezia, filosofia sau mistica, marile edificii omeneşti „demonstrează un simţ viu pentru Nevăzut” şi o permanentă „conştientizare a relaţiei omului cu acesta.”2 Într-o astfel de accepţiune, proiectivă şi constructivă, la baza oricărei creaţii umane stau „două realităţi” - cea vizibilă, concret-materială, practică, şi cea spirituală şi invizibilă - „dar atât de întreţesute, între ele, încât toate legile practice sunt exponente clare ale legilor morale3. Mai mult decât atât, aceleaşi legi morale care se aplică şi în edificarea caracterului omenesc, extrem de pragmatice, sunt valabile şi aplicabile şi în construirea catedralelor sau a marilor edificii ale lumii. Şi, - adaug - cu certitudine, aceleaşi reguli şi nu altele sunt valabile în orice alt tip de edificare, artistică şi virtuală ori pragmatică şi materială, realizată prin imaginaţie şi efort omenesc, şi, în consecinţă, la fel de valabile şi în poezia autentică. Regula fundamentală sau legitatea ce acţionează în acest caz este cât se poate de simplă şi de fermă: mai întâi mintea visează şi elaborează în plan imaginar, ca apoi braţul, abilităţile şi maşinăriile realizate de om - o prelungire, în fond, a minţii sale în forţe fizice - să poată duce la îndeplinire. Dacă în plan concret omul şi-a materializat elanurile constructive prin cărămidă şi piatră, în plan spiritual materialul de construcţie - „piatra şi cărămida” - sunt cuvintele şi imaginile. Se afirmă astfel, cu alte cuvinte, primatul spiritual şi moral când e vorba de orice proiecţie şi construcţie omenească.

          Privind opera poetică eminesciană în ansamblu, din perspectiva imaginarului ei, nu ca pe un joc ori ca pe un rezultat al capriciului sau al întâmplării, nici ca pe un lucru oarecare, ci ca pe un impresionant edificiu elaborat anume pentru a închide în el sensuri profunde ori ca pe-o ţesătură de semne şi simboluri destinată unei permanente descifrări şi unei necesare iluminări omeneşti, posibilitatea de interpretare ce se deschide hermeneutului este cu atât mai incitantă, cu cât fiecare detaliu se subsumează ansamblului, funcţionând ca indispensabilă parte dintr-un întreg. Acest aspect caracterizează creaţia unor titani ai culturii universale - Dante, Shakespeare, Goethe. Axele ori liniile directoare ce configurează şi asamblează edificiul operei fac ca un duh al ei, manifest mai mult sau mai puţin intens, mai tandru ori mai sever, să se adăpostească în fiecare detaliu. Avem astfel confirmarea înrudirii dintre poetică şi spiritul constructiv, dintre poezie şi arhitectură, aşa cum avem confirmarea înrudirii dintre legile arhitecturii şi legile morale.

          Reiterările de imagini ori recurenţele de simboluri, de tonuri şi nuanţe, ce fac după unii critici polimorfismul4 operei, nu sunt de prisos, ele slujesc convergent construcţia poetică de ansamblu, amplă şi bine articulată, ce se identifică în chip semnificativ cu edificiul regal şi mistic al unui templu. Această echivalare simbolică, operată poetic chiar de Eminescu în marile poeme, prezintă un sens profund ce motivează caracterul edificator şi mistic al creaţiei poetice, care ceremoniază deschiderea unui loc în care se instalează, pentru a sălăşlui în lume şi a dăinui, adevărul5. Poezia eminesciană se instituie pe ea însăşi ca loc al unei astfel de orânduiri, al unei fiinţări de tipul celei pe care Heidegger o argumentează în termeni filosofici6.

           Spaţiul unei creaţii autentice orânduieşte o lume proprie sieşi, funcţionând ca loc al unei fiinţări ce presupune un şir de operaţiuni precum: deschidere şi manifestare, căutare şi înălţare, afirmare, dispută şi strălucire, ceea ce echivalează cu ceremonierea existenţei înseşi. În natura ei de operă, orice creaţie este, în opinia filosofului, „ceea ce ea însăşi ex-pune7 - un loc ce slujeşte pentru instaurarea şi manifestarea adevărului în el, după modelul mistic al templului8 grec în care, odată creat, se instalează şi rezidă zeul. Opera poetică adună astfel în spaţiul ei energiile mundaneităţii, tot aşa cum în spaţiul templului se manifestă zeul: „Templul ca operă rostuieşte şi adună în jurul său unitatea acelor traiectorii şi raporturi în care naşterea şi moartea, restriştea şi belşugul, biruinţa şi înfrângerea, supravieţuirea şi dispariţia dobândesc configuraţia şi desfăşurarea unui destin de fiinţă umană.”9

          Universul imaginar eminescian echivalează indubitabil cu un astfel de spaţiu ce serveşte plenar ca adăpost şi manifestare pentru fiinţă. Edificiul simbolic al templului ori al palatului, regal, imperial ori zeiesc, există, de altfel, în poemele eminesciene, într-o dublă formulă poetică: fie ca un simbol arhitectural ce exprimă şi pecetluieşte o supremaţie atinsă la un moment dat de condiţia şi de mintea omenească: o majestate, o taină, o putere lumească ori una zeiască, fie ca arhitectură simbolică, a operei poetice, creaţie a imaginaţiei sau a geniului omenesc, realizată după model divin. De aceea, piramidele, catedrala, palatul fantastic şi majestuos, castelul singuratic sculptat în stânci carpatine, Templul şi, adesea, Doma lui Dumnezeu, biserica sau palatul din nouri sunt nu doar edificii imaginare ce populează arhitectural lumea marilor poeme eminesciene, ci şi structuri arhetipale şi arhitecturale ale gândului poetic, edificator în esenţa sa şi tentat permanent să reconfigureze complexitatea lumii şi frumuseţea ei după un model primordial, divin.

          Aşa cum poezia - cea romantică, imaginativă, explorativă şi creatoare, cea clasică, ordonatoare şi riguroasă - poartă, inevitabil, o pecete constructivă, orice edificiu arhitectural poartă inefabil o pecete creatoare, una de tip poetic şi vizionar. Aceasta şi pentru faptul că acelaşi elan imagistic şi edificator îl aseamănă pe poet cu un arhitect sau cu un constructor, după cum reveria explorativă şi imaginativă îl aseamănă pe arhitect cu poetul. În viziunea poetică eminesciană, frumuseţea şi fastul, abundenţa şi perfecţiunea ce definesc orice edificiu obţinut ca rezultat al capacităţii vizionare şi proiective a gândului omenesc, poetic în esenţa sa profundă, nu sunt altceva decât efecte ori consecinţe ale manifestării gândului demiurgic creator. Căci a te implanta în lume durabil şi activ, a construi, un pod bunăoară, vine dintr-o reverie constructivă nativă, ce ancorează omul în lume într-o modalitate poetică10 şi îl raportează plenar la toate sensurile orizontului şi la toate punctele cardinale.

          Poezia însăşi este nu mai puţin o astfel de edificare, o căutare ori o cale spre obţinerea desăvârşirii şi a durabilităţii, o construcţie ce îşi închide în ea gândul din care emană, sufletul ori fiinţa care-o animă, ca pe un sâmbure activ. Imaginarul de orice fel, poetic sau arhitectural, pare astfel izvorât dintr-o esenţă sau o corporalitate pe care edificiul sau ţesătura poetică o înglobează în sine, absorbind pe cel care-o edifică, pe arhitectul sau pe poetul ei, precum faraonul e închis în piramidă ori fluturele în crisalidă. Eminescu şi construieşte, de altfel, această emblematică imagine a propriei creaţii, într-o similitudine extrem de grăitoare cu arhitectura piramidelor: „Cu gândiri şi cu imagini / Înnegrit-am multe pagini / Şi-ale cărţii şi-ale vieţii / Chiar din zorii tinereţii. // Nu cătaţi gândirii mele: / Căci noianu-i de greşele, / Urmărind prin întuneric / Visul vieţii-mi cel chimeric.” (Cu gândiri şi cu imagini). Gândurile care întreţes ori edifică opera ca univers de imagini, mobilizate, ca de un proiect constructiv, de „visul vieţii cel chimeric” sunt o emanare din sinele poetic. Poezia „se zideşte” astfel, se edifică ori „se ţese” după modelul fiinţei ce-o gândeşte şi proiectează, ea se serveşte de fiinţă, precum modelul arhitectural infailibil al piramidei, de visul faraonic de eternitate. Poetul şi confirmă această dimensiune arhitecturală a creaţiei sale: „Ele seamănă timide / Egiptenei piramide: / Un mormânt de piatră-n munte / Cu icoanele-i cărunte, / Şi de sfinxuri lungi alee, / Monoliţi şi propilee, / Fac să crezi că după poartă / Zace-o-ntreagă ţară moartă.” (Idem). Surpriza e că interiorul unei creaţii arhitecturale sau poetice magistrale nu e un deşert, el nu e vid, nici pustiu, ci, acolo, dai peste fantoma ori peste scheletul celui ce-a generat din sine himerica lume, dacă nu cumva chiar peste spiritul adevărului ce s-a instalat şi rezidă acolo după legi tainice, pe care opera singură le instituie: „Intri-n’untru, sui pe treaptă, / Nici nu ştii ce te aşteaptă. / Când acolo! sub o faclă / Doarme-un singur rege-n raclă.” (Idem).

          Motivul arhitectural al construcţiei lirice este recurent la Eminescu. Creaţia poetică este o emanaţie din şi în jurul fiinţei creatoare, iradiind din ea după modelul pânzei de paianjen, dar şi închizând-o în sine, ca într-un cavou, pe fiinţa ce-o emană şi din care, nutrindu-se, capătă formă şi forţă. Creaţia poate fi astfel palat, regat sau imperiu, domă sau templu, dar tot atât de bine poate fi şi sarcofagul propriului creator. Oricât de fastuoasă sau de fantastică, ea îşi conţine într-o modalitate sau alta, în sine, subiectul din care emană şi în jurul căruia se concentrează. Ideea de construcţie, de edificiu ori de topos ce adăposteşte în sine o fenomenalitate, o istorie, un destin, o revelaţie mistică, istorică ori erotică, este, în accepţiunea lui Eminescu, sursă nesfârşită de peregrinare şi de reverie poetică, de aventură ori de dramă. Reveria arhitecturală devine în imaginaţia poetică însuşi modelul poeziei. Identificarea construcţiei lirice cu arhitectura se iscă simbolic într-o călătorie sau reverie a fiinţei ce înaintează simbolic spre o construcţie ce se profilează vag la orizont.

          În imaginarul unui poem, Vis, regăsim o astfel de reverie în care poetul vizualizează hipnotic, parcă într-un vis, un spaţiu de reverie pe care-l traversează plutind pe undele unui râu, în timp ce la orizont se desenează ca ţintă o construcţie - domul cel regal sau templul: „Pluteam pe-un râu. Sclipiri bolnave / Fantastic trec din val în val, / În urmă-mi noaptea de dumbrave; / Nainte-mi domul cel regal, // Căci pe o insulă în farmec / Se-nalţă negre, sfinte bolţi, / Şi luna murii lungi albeşte, / Cu umbră împle orice colţ.” (Vis). Înaintarea şi atracţia spre insulă este nu doar un vis constructiv, ci şi o reverie a însingurării deliberate a eului ca formă de distincţie şi elevaţie din tumultul existenţei. Două elemente structurează simbolic imaginarul poetic din aceste versuri şi îl conduc spre o anumită semnificare: domul cel regal, proiectat oniric la orizont şi înaintarea eului într-un fel de plutire hipnotică spre el. În urmă rămân, încet, spaţiul primordial, edenic, al unei existenţe vegetale, „ţărmul” cu „noaptea de dumbrave”, de care eul se rupe înaintând spre domul cu muri, bolţi şi scări ce invită la investigări şi escaladări, într-un semnificativ urcuş ca o experienţă de cunoaştere şi prefacere a fiinţei: „Mă urc pe scări, intru-nlăuntru, / Tăcere-adâncă l-al meu pas. / Prin întuneric văd înalte / Chipuri de sfinţi p-iconostas.” (Idem).

          Edificiul de tip mistic, templu, dom regal ori palat, spre care avansează poetul îşi conţine în interior eul-subiect ce aminteşte de sufletul piramidelor, de eul faraonic ce le-a visat şi edificat dintr-un elan de eternizare. Un suflet misterios animă sau ordonează din interior orice edificiu, iar domul cu eul poetic dându-i sens din chiar centrul lui este aici întruchiparea propriei creaţii eminesciene proiectate la orizont ca edificiu arhitectural: „Prin tristul zgomot se arată / Încet, sub văl, un chip ca-n somn, / Cu o făclie-n mâna-i slabă - / În albă mantie de domn // Şi ochii mei în cap îngheaţă / Şi spaima-mi sacă glasul meu. / Eu îi rup vălul de pe faţă... / Tresar - Încremenesc - sunt eu!” (Idem). E valorizat poetic în chip relevant simbolul Timpului ca fluviu sau râu ornat cu insule de farmec şi mărginit de peisajul terestru cu „noaptea de dumbrave”. Semnificativ, gestul devoalării simbolice de sine dă sensul poemului, căci eul din interiorul domului reprezintă însăşi esenţa şi simbolistica oricărei creaţii, poetice şi arhitecturale, pe care eul-constructor sau poet o realizează imaginar şi real. Fie că explorează ca investigator sau călător, fie că elaborează şi edifică din ipostaza de creator, artistul se caută şi se regăseşte mereu pe sine în oricare din aceste ipostaze. Poezia însăşi, ca şi construcţia, e o căutare, o edificare şi o regăsire într-o anumită măsură a sinelui în ceea ce eul cercetează ori proiectează şi elaborează el însuşi. Vorbim astfel de hermeneutica sensului şi de modalităţile multiple ce îl conduc pe creator sau pe hermeneut spre acesta.

          În câteva din marile creaţii - Fata în grădina de aur, Luceafărul, Diamantul Nordului, Scrisoarea IV, Miradoniz, Memento mori, Dacă treci râul Selenei, Melancolie - reveria arhitecturală eminesciană proiectează poetic fantastice şi simptomatice edificii, ca nişte toposuri mitice şi istorice, sacre ori profane, fragmente arhitecturale, ruine ori edificii măreţe, ce conservă idealuri omeneşti, de regalitate şi putere, de frumuseţe şi iubire, de credinţă şi cunoaştere. Patru categorii de edificii simbolice identificăm în imaginarul arhitectural eminescian, cu conotaţii şi valenţe poetice distincte în fiecare caz. Ele sunt: 1. Cetăţi megalitice carpatine adăpostind taine şi miturile vechii istorii dacice, precum palatul zânei Dochia din Memento mori; 2. Cetăţi granitice ori castele ce fascinează privirea, dar claustrează omenescul de barbaria lumii de rând, ferind frumuseţea de ochii indiscreţi şi profani, precum în Fata în grădina de Aur şi Luceafărul; 3. Palate fastuoase în design renascentist, ce rimează elegant cu farmecul naturii şi adăpostesc voluptuoase visuri de frumuseţe şi de iubire, precum în Scrisoarea IV, ori ilustrisime edificii, visuri de lumi desăvârşite, de perfecţiune şi absolut, precum în poemele Dacă treci râul Selenei şi Miradoniz; 4. Dome, catedrale şi temple mistice sunt în imaginarul eminescian emblematice edificii de comunicare cu sacrul şi de lămurire a condiţiei omeneşti în raport cu divinitatea, cu timpul şi eternitatea.

          Un astfel de edificiu simbolic e templul din poemul Memento mori, dincolo de-a cărui uriaşă poartă „secolii se torc”, iar sensurile codificate-n „flori de aur” sunt accesibile doar poetului şi, eventual, hermeneutului iniţiat ce deţine, ca un cod anume, secretul ori vraja vorbelor poetice întruchipate simbolic de mirabile „chei de aur”.

NOTE:

1 Joseph Fort Newton, Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei Masoneriei, Traducere din limba engleză de Mariana Buruiană, Editura Herald, Bucureşti, 2005, p. 14. Autorul citează cele şapte legi morale ale lui Ruskin - fundament pentru construirea caracterului uman şi pentru orice construcţie omenească.

2 Ibidem.

3 Ibidem.

4 Cornel Munteanu, Eminescu. Polimorfismul operei, Wydawnictwo Uniwersytetu Jagiellońskiego, Wydanie I, Kraków, 2012, pp. 51-58.

5 Martin Heidegger, Originea operei de artă, Traducere şi note de Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Editura Univers, Bucureşti, 1982, p. 56.

6 Ibidem, M. Heidegger vorbeşte de modelul templului grec ca spaţiu al fiinţării adevărului, un loc ce „nu reproduce nimic”, dar care „închide în sine figura zeului şi o face să emane prin sala deschisă a coloanelor, în spaţiul sacru”.

7 Idem, p. 58. Mai departe, Martin Heidegger accentuează: „Înălţându-se pe sine, opera deschide o lume şi o păstrează pe aceasta într-o permanenţă suverană”.

8 Idem, p. 54. „În opera de artă, adevărul fiinţării se pune pe sine în operă. Arta este punere-de-sine-în-operă a adevărului”.

9 Idem, p. 56.

10 Cf. op. cit., cap. Construire, locuire şi gândire.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.