top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog arrow Proză arrow Fantezie cu Yusuf Şeytan - Dan Grădinaru, nr. 1(116), ianuarie 2013
Fantezie cu Yusuf Şeytan - Dan Grădinaru, nr. 1(116), ianuarie 2013 Print
Ian 29, 2013 at 04:46 AM

Dan GRĂDINARU


FANTEZIE CU
YUSUF ŞEYTAN


         
Să fi fost şase sau şapte, mai pe înserat, o vreme de scârbă.

          Domnul comisar Ibrahim Demirel, domnul poet Mehmet Terim şi fotograful originar din Azerbaidjan, cu mama armeancă din Kurdistan, Heydar înconjurau singura masă cu locuri libere din spelunca jegoasă de pe malul Bosforului, pe nume „La mâţa neagră”, agăţaţi de trei cupe cu ceai - negru şi el ca felina cu coada lungă zugrăvită pe firmă - şi sorbeau, într-o relativă muţenie, de vreo zece minute, ca şi când nu s-ar fi cunoscut între ei, deşi domnul comisar şi domnul poet sosiseră împreună.

          Zărind-o pe Ilayda, dorita mahalalei şi prietena mai nouă a lui Meryem (oare ce putea învăţa bun de la Ilayda?), fără hijab pe ploaie (!), doar cu o umbrelă, cum îşi leagănă nu tare grăbită şoldurile pe strada de-alături cu ceainăria, fotograful încercă să iasă în evidenţă:

          - Pe insula Bali sunt cele mai frumoase femei din lume. Cum să vă spun? Când am locuit cu doi ani în urmă acolo ca trimis al lui „Sabah”, făceam toată ziua poze. Am nişte albume, oho, numai să le vedeţi! Femeile alea nu-s ca turcoaicele, merg fără ruşine ziua-n amiaza mare cu pieptul dezgolit cum merg la Viena austriecele pe malul Dunării la nudism! Dacă nu era şi Meryem cu mine, aş fi rămas pe insulă ca Gaugain în Tahiti să-mi fac harem.

          Dar domnul comisar nu era atent la informaţiile, aluzia culturală şi gluma cu care Heydar nădăjduia să tulbure apele tăcerii… Chiar când fotograful pronunţă Tahiti, comisarul îşi atinse din nou buza inferioară cu-un deget, cu acelaşi gest enervant pe care fotograful îl remarcase de la început şi mai scoase un:

          - Ia se ne mai gândim un pic.

          Poetul Terim îi cunoştea de două decenii ticu-rile, aşa că nu reacţionă, spre deosebire de Heydar, care de data asta îşi încreţi sprâncenele şi-şi zise în sine: „Colivia e plină de cintezoi”. Acum, mă rog, şi de s-ar fi exprimat cu voce tare tot n-ar fi fost băgat în seamă. De ce? Nu pentru că din pricina şepcăliei proletare à la Lenin, Stalin şi Mao comisarul ar fi avut reţineri ideologice, nu fiindcă era un simplu fotograf (cum sugerase el însuşi în luarea de cuvânt de mai înainte) şi nici pentru alte pricini (chiar substanţa discursului era poate nepotrivită pentru urechile comesenilor). Pur şi simplu, domnul comisar Demirel era complet absorbit de dublul asasinat din Vlaherne de alaltăieri, la care nu întrevedea, cel puţin deocamdată, nicio luminiţă lămuritoare, asta în vreme ce poetul Terim se gândea, la fel de intens, că viaţa trecuse de multişor de „nell mezzo del camin” şi nu izbutise nici măcar performanţa cehului Vaclav Hanka, care falsificase parcă o epopee întreagă şi aşa intrase în istoria literară a literaturii ceheşti. Ce-o să rămână în posteritate din el? Fărâmituri, aproape nimic. Cu aceste gânduri sumbre, însă fireşti la un temperament circular cum au colericii, domnul poet Mehmet Terim oftă din rărunchi concomitent cu… ba nu, nu era concomitent cu degetele pe buza inferioară şi enunţul „Ia să ne mai gândim un pic”, deoarece la masă se auziră alte cuvinte… 

          - Unul era aşa, celălalt simetric, în oglindă, mda…, deschise totuşi gura comisarul, când lichidul ajunse pe la jumătate, de parcă ar fi fost programat. Asta după ce-şi lipise şi arătătorul şi mijlociul de buza inferioară şi prinsese să sforăie cu ochii deschişi, semn sigur pentru domnul poet că domnul comisar meditează cum nu se poate mai concentrat.

          Ce se întâmplase? Doi fizicieni celebri, cei mai de seamă din Turcia, fuseseră găsiţi morţi în casele lor, una de pe partea cu numere pare, cealaltă de pe partea cu numere impare a uliţei Ahmet Celebi.

          Polemicile dintre ei ţineau prima pagină a ziare-lor, captivând interesul cetăţenilor, care le dezbăteau ideile opuse pretutindeni. Evet susţinea că, dacă inteligenţa omului poate fi cuantificată printr-un număr la o putere, tot aşa universul, ca organism viu, posedă o inteligenţă cuantificabilă printr-un număr la o putere explozivă, dar totuşi un număr. Aşa cum omul are în mod evident la bază un program, tot aşa şi universul are la bază un program, dar acest program nu poate fi descoperit de om datorită inteligenţei lui limitate. Cum să procedeze atunci rasa umană? Nu-i rămâne decât să creeze roboţi tot mai performanţi, cu o inteligenţă superioară omului, care ar putea fi utilizaţi în cele din urmă de acesta în scopul descifrării programului de la baza universului.

          Olmaz susţinea ideea contrară, iar domnul poet, spre deosebire de domnul comisar, ca adept al fizicianului Olmaz, polemiza cu oricine că fizicianul Evet eludează fenomenul spiritual. Bine, zicea el după ce lăsa preopinenţii să se avânte în abstracţiuni nefondate, dar sufletul? Ce ne facem cu sufletul?

          Iar când dorita cartierului a zis într-o zi, fără îndoială că, pe baza experienţei de viaţă proprii, sufletul este un virus sau o bacterie nocivă, poetul Terim a izbucnit superiritat: „Adică vrei să spui că toată arta este nocivă?

          - Da, îşi mărturisi dorita Istanbulului crezul cu tărie, la care poetul, după ce o ciurui cu o privire, cum se zice în limba de lemn a clişeelor lingvistice, ucigaşă, scoase din el nişte chestii pe care cei adunaţi nu şi le-ar fi imaginat în legătură cu un poet:

          - Şi când ţi-o tragi de-ţi auzim gemetele până la Sf. Sofia tot aşa de nocivă e plăcerea aia de nu mai poţi să respiri şi-ţi curge apa printre ţâţe?

          Fotograful consideră mai demn să se ridice şi să plece.

          Mai trecură însă, în acelaşi stil curios, chiar insuportabil, cinci minute (răstimp în care Heydar ascultă, repetate, „considerentele” bizare de mai sus ale comisarului, tot mai nervos, plus degetele pe buze, plus oftaturile lui Terim).

          În ceainărie se afla, ca de obicei, multă lume. Or, tocmai lumea asta o căuta Heydar. Să se aşeze la cineva la masă sau cineva să i se aşeze la masă şi, din vorbă-n vorbă, să ajungă la rana lui necauterizată. Meryem îl înşela cu-un astronom de la Observator, cu Hasan Eroglu, negru ca un african şi pe scăfârlia cheală lipit din naştere un triunghi ca triunghiul Bermudelor, roşu. Ce-o fi găsit la Hasan? Şi prinsese de veste de câteva nenorocite de zile. Ce mă sfătuiţi să fac? S-o omor? Să-l omor pe Hasan? Să mă omor? Care socotiţi că ar fi soluţia mai bună? Nu ştiu ce să mă mai fac. Nu mai dorm. Mănânc pe sponci. Mă culc cu sticla sub pernă. O să mă dea afară de la slujbă!! Vă conjur, daţi-mi un sfat! Sunt o zdreanţă, ultima cârpă, dar spuneţi-mi ceva, orice. O iubesc la nebunie, şi fotograful, înduioşat de propria-i soartă nemeritată, se porni, fără să se mai jeneze, să scâncească şi să se bată cu pumnii în piept. Atmosfera climatică, ceaiul, anturajul etc. îşi făcuseră efectul.

          Domnul comisar Demirel şi domnul poet Terim ridicară, în fine, ochii din ale lor. Heydar îşi plecă ruşinat mustaţa ceva mai subţire decât a comisarului şi a poetului şi, ca să nu izbucnească în sughiţuri penibile ca în intimitate, nu-şi trase batista de la pieptul hainei, ci preferă să se şteargă cu mâneca de la costum. Dar îndurarea nu veni. Comisarul îşi scoase din vestă ceasul sovietic Sputnik, îl cercetă sumar şi-l vârî la loc:

          - Încă două minute, Terim.

          Poetul dădu din cap aprobator şi, ridicând păhăruţul în formă de lalea, dădu cu mâna în fumul provenind de la fumătorii din jur. Sorbi din ceaiul rămas şi probabil că se pregătea să mai ofteze o dată, căci îşi umflase
pieptul, când, din spate, se auzi un glas subţirel şi un nene veştejit de-un metru şi ceva, cu părul în dezordine de la vântul de-afară, spân la figură, şalvari pe nişte picioare subţiri ca de ied şi turban roşii cândva pompier şi cu taraba în braţe plină de dulciuri, arătă înspre scaunul de plastic dintre fotograf şi poet:

          - Se poate?

          - Poftiţi, zise fotograful indiferent şi la fel făcu şi Terim, retrăgându-şi ceaiul şi volumul de versuri al lui Orhan Veli Kanik, care-l însoţea pretutindeni, spre comisar ca şi când ceaiul şi tăblia bătrânelului n-ar fi avut loc. Era loc însă, slavă lui Allah!

          - Mă recomand Iusuf, fost arhivar la Arhivele statului, fost procuror la Curtea de apel, actualmente pensionar, dacă cunoaşteţi uliţa Ahmet Celebi din Vlaherne, acolo locuiesc eu, într-o mansardă la nr 21. E nemaipomenit, zise el, adresându-se domnului comisar Demirel. Cunoaşteţi cel mai bine tragedia groaznică abătută peste uliţa noastră atât de liniştită. Dintr-o dată două crime. Să vedeţi, zise el cu însufleţire, adresându-se poetului Terim şi lui Heydar de data asta. Mai poţi avea încredere în presa turcească? Ne putem noi compara cu cea din Europa? La noi doar vânare de senzaţional şi poze cu femei dezbrăcate. Într-o ţară islamică! De altfel, continuă Iusuf, dând la iveală o foiţă decupată din cartea de telefon, iată ce mi-a înmânat acum trei zile Evet, vecinul meu, în ultima vreme ne împrietenisem, mă rog, nu o prietenie în adevăratul sens al cuvântului, mai mult o simpatie, dacă permiteţi, iată ce mi-a înmânat luni seara defunctul, o listă cu nume, vă rog s-o parcurgeţi, şi Iusuf  întinse foaia înspre domnul comisar. Acesta o luă după ce îşi aşeză pe nasul butucănos ochelarii şi citi cu glas tare nişte nume care începeau cu litera O.

          Domnul comisar întoarse foaia (n-o parcurse pe toată) şi, îndoind-o, o păstră fără a mai cere permisiunea, apoi înălţă privirea la Iusuf cu cea mai vie concentrare.

          Au trecut cele două minute. Cum îşi mai holbează rulmenţii (domnul comisar purta doi ochi exoftalmici, care păreau şi mai mari din cauza unui rid adânc, care îi sublinia pe dedesubt)”, îşi zise Heydar.

          - Oh, bietul domn Evet, se izmeni Yusuf clătinând capul. Nu trec decât câteva clipe şi femeia de serviciu îmi bate la uşă să-mi zică de domnul Olmaz, alt amic de pe stradă. Asta mi s-a părut prea de tot.

          - Aveţi vreo bănuială, domnule…, flutură lista cu nume comisarul.

          - Yusuf, mă ştie toată lumea…

          - Domnule Yusuf, actualmente negustor ambulant, fu curios domnul inspector Demirel.

          Yusuf tuşi, îşi plecă fruntea, îşi împreună mâi-nile între genunchi, clipi şi se înroşi feciorelnic (păru mai tânăr), făcu ochii şi mai mici şi, fudul ca un copilandru alintat, se maimuţări:

          - Eu? Eu am toate dările plătite la zi.

          - Da, tu, confirmă domnul comisar. Şi nu te-ntreb de taxe.

          - Păi, eu, ce pot să ştiu eu?

          - Dumneata vezi multe. Noaptea, când muezinul nu se-aude încă în megafoane, ai insomnii, îl ajută domnul poet Terim, dintr-o dată atent şi el.

          - De unde ştiţi? sări Yusuf.

          - Păi, e firesc, la vârsta dumneavoastră, cu atâtea cifre şi date de pe când aţi lucrat ca arhivar şi ca procuror. 97 de acadele, improviză Terim, prelingându-şi ochii pe taraba volantă cu celofanul destul de umed ce acoperea dulciurile.

          - Atmosfera venusiană cuprinde: 0,05% apă, 0,1% oxigen, 2% azot şi 97% bioxid de carbon, recită Yusuf, dându-şi ochii peste cap.

          - 29 de baclavale.

          - 29 de clase de funcţii ale turcilor, care se moşteneau acum mai bine de o mie de ani.

          - 85 de bucăţi de rahat, bătu câmpii mai departe Terim, ca un poet ce era.

          - În ce priveşte factorul Rh, 85% din populaţia Turciei este Rh pozitiv, iar restul de 15% este Rh negativ.

          - 38 de sarailii, îşi reveni în fine Terim, căscând nişte ochi cât roata carului la Yusuf.

          - Cele 38 de litere ale alfabetului arab.

          - Vă ascult, domnule Yusuf, zise domnul comisar nerăbdător şi ca să i-o taie lui Terim, care evident că divaga de la firul convorbirii.

          - Da, e-adevărat…, în fine, dacă mă luaţi aşa… ei bine, da, am o bănuială.

          - Vă ascult, zise domnul comisar scurt.

          - Ei, Burak, Burak, strigă domnul fotograf după chelner, fii amabil, plătesc eu, încă un rând la toată lumea, vă rog să nu protestaţi, adăugă de-a dreptul fericit fotograful.

          Chelnerul sosi imediat cu patru ceaiuri (Teşekkurler, mulţumi Heydar, radiind de fericire, serviţi, serviţi, vă rog!).

          - Nu ştiu dacă o să vă placă ce-o să vă spun, strâmbă din nas domnul exarhivar. Nu, n-o să vă placă… Dar, dac-am început, o să continui.

          Entuziasmul lui Heydar era molipsitor. Comesenii nu aşteptară a doua invitaţie.

          Yusuf avertiză:

          - Ascultaţi-mă, nu mă întrerupeţi, fiindcă vă voi spune lucruri importante, asupra cărora trebuie să reflectaţi.

          - Dă-i drumul, îl îndemnă Heydar şi-l bătu pe umăr ca încurajare. O să stau cu urechile ciulite ca un câine.

          - Aşa să fie, zise Yusuf. Amin.

          - Gata, mai zise Heydar.

          - Nu vreau să vă plictisesc, începu Yusuf, uitându-se chiorâş la fotograf, pe urmă circular şi la ceilalţi, făcând referinţă la râurile Paradisului, la magii care au venit bla-bla pentru conturarea acestui personaj pe care l-am oferit pe tavă necredincioşilor, aşa cum al-Ghazâlî i-a oferit lui Pascal cunoscutul de ghiauri Pariu, în care se poate pune în locul numelui slăvit bla-bla numele opusului său, nici să fac un expozeu vânturând secolele (cei trei schimbară priviri între ei), deşi poate nu ar fi de prisos să amintesc cum s-a combinat povestea cu şarpele cu coada personajului în speţă şi nici să incriminez că un sclav creştin - ce mizerie! - ne-ar fi dat de fapt, el, viziunile profetului Mahomed (cei trei schimbară din nou priviri).

          Că el călătoreşte din veac în veac, asta e sigur. Îl vedem la primii patru califi, la Abu Bakr, Umar, Uthman şi Ali, la şiiţi şi la sunniţi, la sufişti, la toţi în toate califatele. Îl vedem şi pe vremea lui Ertugrul şi a primilor Osmanlâi şi a tuturor celor au urmat până în 1922, apoi pe vremea lui Atatürk până azi. Cine zice că nu-i adevărat greşeşte.

          Ce ştie lumea despre Dracu, să-i spunem pe nume? Prostimea crede că dracu are de-a face cu mânia, că bate cu pumnul în masă.

          Nu. Ca om politic, Dracu se prezintă ca fiind mai sincer decât toţi adversarii săi, vine în adunări cu vorbe frumoase, mieroase, înaripează. El vorbeşte de speranţă, de unitate, de frăţie, de cheltuieli, nu de strânsul curelei. Se ridică în favoarea avortului şi protestează doar atunci când i se cere să accepte ca avortul să nu se facă mai târziu de luna întâi.

          Ca femeie te strânge-n braţe, îţi trimite bileţele, îţi vorbeşte de copii, de familie, de respectarea tradiţiei şi se-mperechează cu… cu… (se uită Yusuf cu dispreţ la Heydar, iar acesta îşi plecă ochii) cu te-miri-cine… de-aceeaşi teapă! Zice că nu te place şi vrea divorţ. Se dă de ceasul morţii că e stăpână pe corpul ei şi, pretinzând că-i egală cu bărbatul, e nesăţioasă sexual, nepricepând cu mintea ei de găină că din acest punct de vedere nu se poate pune semnul egal între cei doi.

          Când e copil, credeţi poate că este cel răsfăţat, mofturos, supărăcios? E o simplă impresie. Nici pomeneală! Îmbracă o faţă nevinovată sau cuviincioasă, haine curate, cu nasturii cusuţi bine, dă din cap în semn de supunere, ţi se bagă pe sub piele ca să crezi că unul mai bun ca el nu există.

          Când e străin, mă înţelegeţi, vine cu femeile lui pe jumătate dezbrăcate, cu whisky, cu viciile, cu jocurile, cu ştirile lui, cu mărfurile lui, vă sădeşte în suflete îndoieli, erezii, apostazii, vă susură la ureche c-a sosit globalizarea, vă îndeamnă să vă faceţi credite, să călătoriţi pe meleaguri exotice.

          Când este imam, mullah…

          - Domnule, lovi cu degetele în masă ca un judecător sau ca un licitator domnul comisar că în jur se făcu linişte, ai putea să câştigi bani la concursurile de cultură generală! Nu înţeleg unde vrei să ajungi!

          - Eu atâta vreau să spun, răspunse fără să stea pe gânduri Iusuf, privindu-l ţintă pe comisar, ca şi când şi-ar fi propus să-l hipnotizeze. Că Dracu are de-a face cu tot ce este triplu omor. El a fost implicat în triplul de la Alep, vă mai amintiţi? cu Aişa, Safia şi…, de ce aceste sunnite liniştite au trebuit să expiexe? în triplul de la Beirut cu cei trei şiiţi blânzi, în cel de la Cairo şi-n cel de la Damasc de-acum doi ani. La fel, la Esfahan, Fallujah, Gurgan şi Homs. Putea Istanbulul nostru să lipsească?

          - Nu văd legătura, zise calm domnul comisar.

          - Păi cum nu vezi? îl repezi Yusuf. În toate s-a descoperit un semn grăitor, ba chiar strigător la…! La Cairo, un Lisbi mânjit cu sângele victimelor pe pereţi că domnu anchetator a crezut că e vorba de… şi mai crede şi-acum… nu pricepe că la mijloc e-o anagramă, desigur un joc cam naiv, cam copilăresc… La Alep, triunghiul verii pe corpurile morţilor, cu stelele Vega, Altair şi Deneb în cele trei colţuri ale triunghiului. La Damasc, zilele săptămânii anunţate dinainte, chiar dacă doar cu iniţiala lor!

          - Şi? se miră comisarul.

          - Cum şi, domnule? se umplu de uimire şi Yusuf.

          - Păi, da, şi ce-i cu asta? se interesă Heydar, perfect naiv, în locul comisarului.

          - De ce insistaţi cu trei? refăcu propria nedumerire comisarul.

          - Da, de ce zici de trei? îşi susţinu prietenul Terim.

          - Îmi place c-ai început să gândeşti, îi surâse cordial lui Terim Yusuf. Ai auzit de pătratele magice? se adresă Yusuf în continuare lui Heydar.

          - Parcă, şovăi fotograful gânditor.

          - Nu eşti sigur, îl luă peste picior Yusuf, pentru că te interesează mai mult ţâţele din insula Bali.

          În fine, de-ale tinereţii. Numele lui Dürer vă este cunoscut, pentru că vă văd familiarizaţi cu arta occidentală, îşi întoarse ochii mici Yusuf către comisar şi poet.

          - Cum să nu! Albrecht Dürer, pictor german, parcă e şi la Galeria Naţională, izbucni înaintea lui Terim Heydar, care dovedea că, într-adevăr, posedă cunoştinţe de artă occidentală.

          - Excelent, se întoarse Yusuf la fotograf. Dar numele vreunui tablou de Dürer ţi-e cunoscut?

          - „Melancholia”! sări de la locul său Terim, ca şi când fotograful l-ar fi putut întrece la cunoştinţe. 

          - Excepţional! se aprinse Yusuf. Buun, şi n-aţi remarcat pe pânza asta nişte numere pe o tăbliţă… undeva… în colţ... în partea de jos…?

          Terim privi la Heydar şi Heydar la Terim, apoi cei doi îşi întoarseră capetele la plăcintar şi negară în semn de neputinţă.

          - Degeaba, dădu din mână a lehamite Yusuf. Nu ştiţi ce-i aia un pătrat magic. Uitaţi, băieţi, zise Yusuf şi, luând un şerveţel din cele ce se găseau pe masă, desenă cu un creion mic un pătrat magic:

         - Priviţi acest desen, îi îndemnă Yusuf, care reprezintă un pătrat magic de trei, cel mai simplu pătrat magic. Observaţi, rogu-vă, că în fiecare pătrat mai mic e câte un număr şi mai observaţi că, dacă adunăm cifrele pe orizontală sau le adunăm pe verticală, ori cifrele de pe diagonală, ele dau împreună invariabil cifra 15.

          Cei trei îşi apropiară mustăţile negre şi se apucară să socotească.

          - Da, constată comisarul. Pe prima linie orizontală 4+3+8 fac 15.

          - Într-adevăr, încuviinţă şi Terim, care apucă de la comisar şerveţelul, pe a doua linie orizontală 9+5+1fac 15.

          - Ia te uită, spuse şi fotograful, care smulse, spre surprinderea lui Terim, şerveţelul de la acesta, pe a treia linie orizontală…

          - Şi la fel e pe verticală, îşi atinse comisarul buza groasă de jos, pe cele trei linii verticale, plus diagonala, când fotograful îi împinse politicos şerveţelul.

          - Măi să fie…, făcu Terim.

          - Păi…, îşi strânse buzele Heydar.

          Comisarul se uită în jur contrariat:

          - Oameni buni…

          Nici urmă de Yusuf. Unde dispăruse?

          Bine… dar…

          - Dar unde e plăcintarul? Moşulică acesta se pare că ştie mai multe…

          - Hei, tu auzi ce spui? se trezi Heydar să-l ia la rost pe Yusuf, sculat parcă din somn.

          - Unde a avut loc prima crimă? îl întrebă Terim pe comisar, care, cu şerveţelul în mâna, şopti cam distrat:

          - La casa cu nr. 8.

          - Şi a doua?

          - La nr. 5. Să mergem! se avântă deodată comisarul şi dispăru cu iuţeală din ceainărie, urmat prompt şi cu fidelitate de domnul poet…

          - Ora 9, cine-ar fi crezut? spuse ceva mai târziu, pe urmele lor, fotograful, căscând şi privindu-l semnificativ pe chelnerul Burak (Burak: „Încă un ceai?” Heydar: „Ajunge”). Atâtea bazaconii. Hm (râs gâlgăit). Auzi, ştii anecdota aia cu cei doi copilaşi de la creşă, care discută cu toată seriozitatea despre îngrijorările lor. Mi-amintesc spusele celui dintâi: „Eu mă frământam când eram în tata dacă să merg la mama sau la doamna Neslişah!” Ha-ha-ha, la doamna Neslişah!

          Burak zâmbi cu prestanţă:

          - Cel de-al doilea se frământa când era în maică-sa (preciză el) dacă în momentul în care se va naşte o să găsească sau nu de la întâi ale lunii preţurile mărite la ghetuţe şi haine cu zece la sută!

          - Ah, da, da… cu inflaţia asta teribilă… ai dreptate, chiar aşa. Ai o memorie foarte bună! mai trase un hohot Heydar. Te rog, îi veni subit dorinţa, să fie cum vrei tu, încă un ceai! Dacă-i bal, bal să fie!

          Era seară în toată regula. Furtuna de-afară încetase. Trebuia să se întoarcă acasă. Dintr-o dată, pe Heydar îl muşcă dintele amar al deznădejdii. Meryem! Meryem! Ah, şi nu-i venea nicio lacrimă, pur şi simplu era gol, secătuit.

          - Burak dragule, să te apere bunul Alah, fii bun şi cumpără-mi un ziar, se scotoci azerul după mărunţiş. Văd că au părăsit obiceiul de-a vinde ziare în ceainării. Eee, nu mai sunt vremurile de odinioară, cu copii care la zece ani aveau şcoala vieţii… Ăştia de-acum o să fie nişte papă-lapte.

          Când Burak sosi cu ziarul, Heydar zări de la distanţă manşeta lată şi îndoliată:

          A treia crimă din Vlaherne”. Dădu imediat peste ce căuta: „Proprietara casei cu nr. 2”, din „faimoasa” de-acum stradă Ahmed Celebi, domnişoara Ilayda („Ilayda?!!?”), a fost găsită în urmă cu o oră fără suflare la ea în apartament. Cum să credem că a fost vorba de o moarte naturală după tot ce s-a întâmplat pe strada sus-numită? E demn de interes că la căpătâiul moartei s-a găsit un pătrat magic cu numerele 5, 8 şi 2 încercuite, aşa ca pentru proşti. Cum se zice pe la Paris: „A bon entendeur salut!” Iar pe la noi, de pe timpul selgiucizilor: „Nu e doi fără trei!

                                                                                                   1976


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.