top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Medjugorie, regina şi adversarul, text şi traducere Luca Cipolla, nr. 1(116), ianuarie 2013
Medjugorie, regina şi adversarul, text şi traducere Luca Cipolla, nr. 1(116), ianuarie 2013 Print
Luca CIPOLLA

MEDJUGORIE, REGINA ŞI ADVERSARUL

          Luca Cipolla este un poet italian născut la Milano în 17 noiembrie 1975. Locuieşte la Cesano Boscone, scrie versuri din adolescenţă şi din 2003 studiază limba română. A publicat poezii şi proze în diferite reviste, precum „Climate Literare” şi „Boema”, la care colaborează, „Oglinda Literară”, „Nord Literar”, „Luceafărul”, „România Literară”, „Apostrof”, „Vatra”, „Caiete Silvane”, „Argeş”. A tradus în limba italiană cartea poetului şi scriitorului Petre Rău, Judecata de apoi, publicată în aprilie 2011 şi a contribuit la volumul Mirajul mamei - cele mai frumoase poezii despre mamă, Editura InfoRapArt, 2012. Premii obţinute: Premiul I pentru poezie în cadrul Concursului de Creaţie Literară „Visul”, ediţia a VII-a, 2012; Premiul special al revistei „Boema” pentru cel mai bun colaborator din străinătate în cadrul Festivalului Naţional de Literatură „Prietenia cuvintelor”, Galaţi, 2012.                             

          Pisica se uită liniştită, examinând dansurile noastre de dragoste peste pietrele care zgârie picioarele; Vicka ne urmăreşte radioasă, cu privirea zglobie a unei copile plăpânde.

          Prieteno, noi toţi avem o mamă şi trebuie să fim demni de iubirea ei, tu, care plângi pentru prima oară, iar gestul ne face atât de distanţi, de moderni, însă lacrimile nu sunt de piatră. Greierii încetează să cânte în răcoarea inimii mele, Tu, care o dezbari de gânduri îndrăzneţe şi de experienţe pe muchie de cuţit, luna este acum un soare ce se înfioară şi se arată întreagă şi goală ochilor noştri smeriţi şi paşnici, inima ta de mamă, poate, lună care se aşterne peste munte şi ne priveşte, noi gândim cu ochi binevoitori şi Tu, acolo, poate...

          Calvarul nostru creşte şi ne îndeamnă să nu simţim durerea, nu, nu, frate, nu-i cinism, să rămânem pătrunşi, cumpătaţi şi fermi în faţa roţii timpului şi a rănilor ce ne revin de-a lungul drumului... Mamă, dă-mi mâna şi ajută-mă să ating fiecare popas, fiecare imagine a căii tale, pentru ca ecoul fiecărei taine, refrenul fiecărui vis să cunoască parfumul tău de violete, iar acea rază din Križevac care îmbrăţişează Podbordul să se reverse în tricolorul frăţiei slave.

          Învăluie ochii aceştia şi simţurile mele deja aţipite, dar încă sensibile la farmecul unei curtezane în vesta ei de purpură, dansatoarea mă ademeneşte cu pielea ei strălucitoare ca uleiul şi seduce precum mierea, trupul tău, Salomeea, e doar cenuşă, învelişul potrivnicului, care minte o uzurpi astăzi, laşule, ce cap reclami ca să poată pluti printre dejecţiile cloacelor tale? Cupidon al egoului, ego în persoană, ce suliţă ascunde tolba ta? Poate timp şi singurătate, iar tu te arăţi ca ciudă, mândrie, judecată impecabilă? Cuvintele tale prefăcute şi declarative mă dau de-o parte, în timp ce tu te pui în locul meu, etalându-mi drapelul pe câmpul de luptă comun dintre bine şi rău.

          Pierd; însă, aşezat pe o stâncă, înalţ rugăciuni unei cruci de lemn neputincioase să facă rău: „Îndemnaţi spre ispite, fereşte-ne de haos, Regină a Păcii, alungă de la noi orice plăcere din afară ce ne îmbie cu vise deşarte şi ne ridică semeţi de la pământ, şovăitori; dă-ne un semn şi fie-ţi milă de noi, cei care hoinărim în căutarea unei dovezi palpabile, precum Sfântul Toma, noi, naufragiaţi în lipsa ta, noi, care deseori nu ştim cine doarme alături, iar noaptea ne ţinem de mână; aici e mai uşor să te ascult, dar eşti pretutindeni, chiar dacă mai multe porţi ne despart, din Malkhut până la Keter, ridică vălul aceasta, Mamă a tuturor, aşterne iubire, smerenie şi sprijin - să pot atrage în clipa de-acum aceste raze de lumină - altă existenţă nu avem, trezeşte-ne din somn şi ia-ne de mână, nu ca sclipirile fugare de conştiinţă pe care ni le dăruieşte nebunia, fă asta de-a pururi, iar după ce vom scăpa de lanţuri, să cânte o lebădă pentru fiecare dintre noi. Tu ne înveţi că o floare îşi ia frumuseţea din apă şi din soare, ca să-i fie integre sămânţa şi rădăcinile, să aibă graţie şi culoare. Ajută-ne să credem în Tine, în ceea ce aievea nu se vede, într-o icoană ce aparţine tuturor, conştiinţa noastră să fie ca un copil de înţărcat şi de crescut într-o încercare continuă şi răbdătoare spre a fi demni de lumină”.

          Singur, dar printre fraţi pe care nu-i deosebesc, beau roua câmpurilor de lavandă, o sclipire de argint reflectă unduirile apelor, leacuri de iubire dintr-o inimă slăbită de durere - bunică ce mă însoţeai pe o cărare cunoscută, curtea, scările, totul schimbat, viitorul unui timp care s-a oprit - cum să cred dacă nu găsesc echilibrul, dacă între bine şi rău pierd şi greşesc, dacă în tulburare eu devin răul, dacă deja e atât de tare şi de greu ca înaintea ochilor semenilor mei să pot mărturisi numele tău, fiind un exemplu, cum să cred, Mamă, Tu care îmi ceri să fiu puternic, avea-vei vreodată milă de inima mea bolnavă?... Acum cobor pantele goale de calcar împrejmuite de coroane de spini, bucuroşi după cortina dintr-o mie de steaguri, dacă ne călăuzeşti, te mărturisim în fiecare limbă, ajută-mă, ajută-ne să ne ducem crucea, Mamă, nu uita de noi, dar nu ne lăsa nici să mergem înainte, Tu, Fiică a cerului, care-ţi îndrepţi privirea şi cuvântul către copii, către cei mai mici primitori ai adevărului în candoarea lor, lipsiţi de judecată şi deza-măgire precum albiile rigolei în cea dintâi apă a izvorului.

          Bijakovici este o portocală pe partea dreaptă a văii, pânze de stofă atârnă de pe tarabele vânzătorilor de cruci şi de iconiţe, domneşte noaptea, îţi cerem îndurare, cruţă-ne ultima suflare în negura care în zare se desluşeşte; Mamă, în clipa aceasta suntem mai slabi şi simţim mai tare frigul, rătăcirea se ridică peste noi, teama, dar Tu, acoperă-ne...

          Un zefir de var se înalţă aproape în semn de salut, „Doamnă, Maica mea”, cântă Divan, dentistul, „Doamnă, Maica mea” - Amalia, toxicomana, „Doamnă, Maica mea” - Aran, negustorul de lichioruri, „Ave, Regină a Păcii” se înalţă dinspre Alfred, fotbalistul, dinspre Gaudêncio, fostul traficant de droguri, dinspre Francine, secretara, „Ave, Regină a Păcii” de la Ilie, ţăranul, şi de la David, schizofrenicul, „Ave, Regină a Păcii” dinspre Agnieszka, gospodina, dinspre Erzena, fostă prostituată, dinspre Giovanni, bancherul, şi Raimund, bolnavul de cancer, Danica, cofetăreasa din Zadar, Adelina...

          Judecata e neputincioasă în faţa vălului ce ascunde adevărul fiinţei, iar eu doar cu răul pot cunoaşte binele? Nu, Mamă, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, ci nu mă lăsa orfan printre schijele destinului...

MEDJUGORJE, LA REGINA E L’AVVERSARIO

 

          Il gatto osserva quieto interrogando le nostre danze d’amore sulle rocce che lacerano i piedi; Vicka ci segue radiosa, con sguardo sbarazzino d’esile dijete.

          Amica, tutti noi abbiamo una madre e dobbiamo esser degni del suo amore, tu che per la prima volta piangi ed il segnale rende così distanti, moderni, ma le lacrime non sono di coltan. Le cicale smettono di cantare nel freddo mio cuore, Tu che lo svezzi di pensieri arditi e prove come lame di coltello, la luna è ora un sole che pulsa e si mostra integra e nuda ai nostri occhi umili e pacifici, il tuo cuore di madre, forse, luna che si sovrappone alla montagna e ci osserva, noi pensiamo con occhi amabili, e Tu lì, forse...

          Sale il nostro calvario ed incita a non sentire dolore, no, no fratello, non è cinismo, è restare assorti, controllati e saldi di fronte alla ruota dei tempi ed alle ferite che incombono lungo il cammino... Madre, dammi la mano e aiutami a toccare ogni stazione, formella del tuo sentiero perché l’eco d’ogni mistero, l’inciso d’ogni giaculatoria sappia del tuo profumo di viole e di quel raggio che dal Križevac abbraccia il Podbordo e si diffonde nel tricolore della fratellanza slava.

          Vela questi occhi ed i miei sensi già assopiti ma ancora sensibili al fascino d’una ghaziya nel suo yelek di porpora, la danzatrice mi lusinga nella sua pelle fulgida d’olio e di miele che seduce, il tuo corpo, Salomè, è solo cenere, la spoglia dell’avversario: quale mente usurpi oggi, vile, quale testa reclami che possa galleggiare tra i liquami delle tue cloache? Cupido dell’ego, ego in persona, quale dardo cela la tua faretra? Forse tempo e solitudine e ti palesi come astio, superbia, giudizio insindacabile? Le tue leziose parole assertive m’inducono ad evitare e ti sostituisci a me, esibendo il mio vessillo sul comune campo di battaglia tra bene e male.

          Sto perdendo, ma seduto su una roccia a soddisfare una croce di legno che non è mancina falciatrice: „Facili alle suggestioni, salvaci dal caos, Kraljica Mira, allontana da noi ogni estasi indotta che propone sogni di carta e ci solleva alteri dalla terra, esitanti; dacci un segno e misericordia, noi che vaghiamo alla ricerca d’una prova tangibile, un po’ tutti San Tommaso, noi, naufraghi in tua assenzache spesso non sappiamo chi dorme al nostro fianco e la notte ci teniamo per mano; qui è più facile ascoltarti ma sei ovunque anche se più porte ci dividono, da Malkhut a Keter, alza questo sipario, Madre di tutti, svela amore, umiltà e condivisione - possa captare subito questi raggi di luce - altra esistenza non abbiamo, destaci dal sonno e tienici per mano, non come i brevi bagliori di consapevolezza che la follia ci regala, fa’ che sia per sempre e che, liberati dalle catene, un cigno canti per ciascuno di noi. Tu c’insegni che un fiore trae la sua bellezza dall’acqua e dal sole, integri siano il seme e le radici perché abbia grazia e colore. Aiutaci a credere in Te, in ciò che reale non si vede per un disegno che appartiene a tutti perché la nostra coscienza sia come un bimbo da svezzare e crescerein una costante e paziente prova per poter esser degni della luce”.

          Solo, ma tra fratelli che non distinguo, bevo la rugiada dei campi di lavanda,un brillore di specchi le rughe dell’acque, pillole d’amore da un cuore ingrigito di ferite - nonna che m’accompagnavi su un sentiero noto, la corte, le scale, tutto mutato, futuro d’un tempo che s’è fermato -adesso come credere se non trovo equilibrio, se tra bene e male perdo e sbaglio, se nel disturbo io divento il male, se già così rigido e difficile agli occhi dei simili non posso testimoniare il tuo nome, esser da esempio,come credere, Madre, Tu che mi chiedi d’aver forza, avrai un dì misericordia d’un cuore malato?... Ora che scendo le nude chine di calcare cinte da corone di spine, lieti nella cortina di mille bandiere ove ci guidi e ti chiamiamo in ogni lingua, aiutami, aiutaci a traversare la strada, Madre, non lasciarci indietro ma neppure andar avanti, Tu, Figlia del cielo, che rivolgi sguardo e parola ai fanciulli, i più piccoli, della verità ricettivi nella loro purezza, assenza di giudizio e disincanto come alvei di roggia della prima acqua sorgiva.

          Bijakovici è un’arancia sul lato destro della valle, teli di stoffa penzolano dalle baracche dei venditori di croci e santini, la notte impera, chiediamo ad essa la clemenza di risparmiarci l’ultimo respiro nella coperta che dall’orizzonte si dipana; Madre, in quest’ora siamo più fragili e sentiamo più freddo, ci sovrasta lo smarrimento, il timore, ma Tu, rimboccaci le coperte...

          Uno zefiro di calce si leva quasi in segno di saluto, „Gospa Majka moja” canta Divan, il dentista, „Gospa Majka moja” Amalia, tossicodipendente, „Gospa Majka moja” Aran, commerciante di liquori, „Zdravo Kraljice Mira” si leva da Alfred, calciatore, Gaudêncio, ex spacciatore, Francine, segretaria, „Zdravo Kraljice Mira” da Ilie, contadino, e David, affetto da disturbo bipolare, „Zdravo Kraljice Mira” da Agnieszka, casalinga, Erzena, ex prostituta, Giovanni, banchiere, e ancora Raimund, malato di cancro, Danica, pasticciera di Zadar, Adelina...

          Il giudizio è miope dinanzi al velo che cela la verità dell’essere ed io solo col male posso conoscere il bene? No, Madre, non son degno che Tu entri sotto il mio tetto, ma non lasciarmi orfano tra le schegge del destino...

          Vicka riflette lo sguardo di Miryam, ora di nuovo bimba, pietosa ed amorevole.

Ian 29, 2013 at 02:56 AM

 
Acest număr este ilustrat cu lucrări ale artistului Szanto Andreasz

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.