top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Aurel Sasu - 70. Noi ceilalţi Interviu realizat de Augustin Cozmuţa,nr.7-8(122-123),iulie-august2013
Aurel Sasu - 70. Noi ceilalţi Interviu realizat de Augustin Cozmuţa,nr.7-8(122-123),iulie-august2013 Print
Iul 23, 2013 at 02:07 PM

Traian MoldovanNOI CEILALŢI ●
Interviu cu Aurel SASU


         Aurel SASU s-a născut în 21 iulie 1943, la Alba Iulia. Studiile filologice le-a făcut la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, în perioada 1963-1968. După absolvire, a lucrat ca cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din acelaşi oraş, la secţia Istorie literară (1968-2012). A funcţionat şi ca profesor la Universitatea „Avram Iancu” (2001-2006) şi la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării (din 2006). Debutul editorial s-a produs în 1972, cu volumul Progresii. Eseuri de critică şi istorie literară, iar titlul ştiinţific de doctor în filologie l-a obţinut în 1976 cu lucrarea Retorica literară românească. A publicat peste patruzeci şi două de lucrări, volume personale sau în colaborare, a alcătuit ediţii critice din autori precum I. Agârbiceanu, E. Lovinescu, I. Molnar-Piuariu, I. H. Rădulescu, E. Cioran, Eugen Ionescu, Adrian Marino, Constantin Fântâneru şi a tradus din engleză scrieri de Northop Frye, Susan Sontag şi Leonard W. Taylor. Din volumele originale, menţionăm, între multe altele, Liviu Rebreanu - Sărbătoarea operei (1978), Textul ipotetic. Contribuţii la o istorie a hermeneuticii româneşti (1984), Eul suveran. Paradigme lovinesciene (1994), Strategia disperării. Jurnal american (1999), Breviter. Întâlniri cu mine însumi (2003), Cartea mea de muncă. Atelier critic (2007), Noapte după noapte (2010), Elegiile răscumpărării, versuri (2011), Mihail Sebastian. Dincoace de bine şi de rău (2012). Activitatea de lexicograf literar, atât de bogată, diversă şi de bine cunoscută, este reprezentată, în calitate de autor şi de coordonator, de Dicţionarul scriitorilor români, vol. I-IV, 1995-2002, Dicţionarul biografic al literaturii române, vol. I-II, 2006, Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada, 2001 etc. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1976, a fost bursier Fulbright (SUA) şi al Multicultural History Society (Canada). Activitatea în domeniul cercetării şi al creaţiei literare i-a fost încununată cu premii şi distincţii acordate de Ministerul Culturii (1991), Academia Română (1993), Uniunea Scriitorilor (1995 şi 2004). Deţine, de asemenea, Ordinul Naţional „Pentru Merit” în Grad de Cavaler (2002). Împlinind şaptezeci de ani, în iulie 2013, îi zicem La mulţi ani! şi spor la muncă în continuare.

Aurel Sasu
         Augustin Cozmuţa: Ilustrezi prin întreaga activitate şi prin cărţile publicate dubla ipostază a cercetătorului fenomenului literar, fiind deopotrivă critic şi istoric literar. Rămân complementare aceste două ipostaze şi mai are relevanţă în context actual o asemenea legătură între ele?

         Aurel Sasu: Gusti, dacă vrei să scrii o simplă carte de recenzii şi trebuie să construieşti o notă de subsol, nu o simplă trimitere, se zice că eşti deja un istoric literar. Un critic fără informaţiile istoricului literar nu se va descurca niciodată în hăţişul erorilor trecutului. Aşa cum un istoric literar fără simţ critic, un om adică numai al trecutului, nu va înţelege niciodată misterul dialogului dintre operă şi cititori. Fiindcă, în fapt, nu citim cărţi, ne citim pe noi, ne căutăm pe noi în titlurile pe care le cumpărăm, le căutăm şi le facem cu dragoste un loc în sufletul nostru. Am în vedere, fireşte, cazul fericit al profesionistului, nu toate aventurile grafomane de ieri şi de azi. Aminteşte-ţi mulţimea volumelor de cronici literare din anii ’70, printre rândurile cărora zâmbeau duplicitar compromisurile, relaţiile sociale, serviciile reciproce şi ingredientele politice! Cine le mai citeşte? Nimeni! Să ne amintim istoriile literare care dădeau lista premianţilor de la „Cântarea României” sau ediţiile din clasici „alese” după dictatul intern sau extern al unor ideologii! Cui mai folosesc? Nimănui. Să observăm şi valorificările critice de după ’90, fără noimă şi fără norme, fără cercetarea răbdătoare a surselor, a variantelor, un dezastru editorial deloc mai mic decât cel care a precedat momentul iluziilor noastre din decembrie 1989. Poezia, zicea Maiorescu, nu poate trata obiecte ştiinţifice. Cum şi-ar fi exersat criticul observările polemice asupra poeziei hilare, viscerale, paranoide, triviale, de pură biologie mecanic-violentă a generaţiei milenariste, să zicem? Critica, la noi, suferă crud de un sindrom al letargiei! Ca şi istoria literară, de altfel, descurajată în demersurile sale de recuperare documentară de vagi proiecte lipsite de progresia adevărului în conştiinţă (un secol de cultură a diasporei române - scriitori, instituţii şi publicaţii periodice - e total absent) în Dicţionarul general al literaturii române (I-VII, 2004-2009) şi în grotesca Istorie a jurnalismului din România în date, o recentă enciclopedie cronologică a ignoranţei. Sunt două exemple-limită. Restul intră, cum se spune, în jocul întâmplării şi al hazardului. Cine să mai urmărească furtul, plagiatul, falsul sau hoţia de idei la drumul mare? Criticul continuă să scrie convins că nimic nu se mai întâmplă potrivit voinţei lui. Iar istoria literară e deja o fată bătrână, pe care ruşinea o împiedică să mai iasă în lume. Aşadar, două aripi strânse, până când vom redescoperi că literatura nu e numai text, ci şi un univers în care cuvântul şi experienţa au aceeaşi valoare.

 Aurel Sasu

         A.C.: Cineva afirma, nu demult, că în Occident nu prea sunt uzuale aceste formule de critic şi istoric literar, interesul mergând spre competenţa universitară dovedită în domeniu. E o disociere valabilă sau e mai mult o discriminare intelectuală?

         A.S.: Acel cineva poate afirma orice. Modelul criticii zise universitare a dispărut de mult. El se raporta la nevoia de lectură didactică a studenţilor. Nu s-a născut din neant. Era procedeul cuminte al înscrierii unor informaţii, acreditate de precauţia enunţului polemic şi al punctului de vedere personal, panorame, în general, născute din monotona prezentare a cursurilor în faţa a sute de studenţi. Puteai discuta, de pildă, doi ani, despre paternitatea „Cântării României”, fără să observi că Maiorescu lipseşte din cultura română, că Mircea Eliade trăieşte la Chicago sau că Dorin Tudoran nu mai poate publica în ţară. Din punctul meu de vedere, n-a existat o critică universitară, ci doar un didacticism plictisitor şi extrem de periculos pentru o disciplină întemeiată în secolul al XIX-lea pe direcţie. Astăzi lucrurile nu sunt deloc mai simple. Inflaţia de profesori universitari a aruncat în deriziune, la un loc, cercetarea, modelul (dacă a existat unul!), performanţa şi, nu în ultimul rând, onestitatea apartenenţei la o importantă categorie intelectuală. În critica şi istoria literară, ca peste tot, există doar profesionişti şi amatori. Năruirea învăţământului şi starea de incultură a studenţilor fac ele înseşi din competenţa universitară, în multe cazuri, un subiect de îngrijorare şi de primejdie.


         A.C.: Şi la noi, savanţi precum Mihail Dragomirescu sau Sextil Puşcariu au tins să orienteze stadiul literaturii spre ipostaza ştiinţifică de „Institut”, primul, ori de „Muzeu”, al doilea. În ce măsură o asemenea tradiţie mai este vie în cultura românească astăzi?

         A.S.: Ar mai fi o tradiţie vie, dacă n-am înţelege încă respectivele instituţii după nomenclatorul de acum două secole. Institutul, o armată anonimă de făcut fişe, de funcţionari (mai nou) în serviciul unor personaje malefice sau al unor suprastructuri monstruoase rămase din vremea luptei pentru pace. Grupuri, să zicem, de cercetători, angajaţi mereu în lucrări de plan, aprobate discreţionar în capitala soarelui răsare, sub purtarea de grijă a unor capete înfierbântate de angoasa parvenitismului. Inapetenţa pentru muncă a acestor oameni e direct proporţională cu lipsa de viziune, cu haosul metodologic şi cu spectacolul înjositor al bursei de valoare. Repetăm, în ordinea spiritului, experienţa megalomană a Casei Poporului. Punem în locul personalităţii, cu operă reprezentativă, ideea de colaborator sub patronajul fericit, distrugător de identitate, al mulţimilor disciplinate. Nu mai există modelul unor astfel de instituţii îngheţate niciunde în lume. Un om nu se angajează, este înscris într-un proiect, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, cu responsabilităţi pe care şi le asumă sau nu după criterii în prealabil stabilite. Am în vedere istoria literară, nu lexicografia propriu-zisă ori alte departamente (toponimie, dialectologie etc.), unde mijloacele de exprimare pot fi, practic, altele.

         Sunt de mult în învăţământ, din păcate nici el străin ideii de Muzeu. În varianta imobilă a privitorilor ca la teatru, a opţiunilor conjecturale, de tineri străini atitudinii de rezistenţă şi răzvrătire spirituală, într-un cuvânt indiferenţi la ideea de luptă şi jertfă, ca asceză. Cine să accepte ipoteza ştiinţifică de Institut? În 2004, colectivul de istorie literară din Cluj publică o lucrare fundamentală de lexicografie literară, în măsură să consacre nu o grupare, ci o şcoală. Este marele Dicţionar cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989 (completat, în 2011, cu perioada 1990-2000). Un gest de recunoaştere publică din partea Academiei Române, la editura căreia a apărut? Un premiu local, unul din acelea mici ale mersului pe sârmă? Nici vorbă! Gradaţiunile cercetătorilor au fost diminuate, cu penalităţile respective din salariu. Ce alt exemplu mai concludent să aduc pentru a demonstra că nu Institutul în sine e bun sau rău, ci deficitul mai general de înţelegere a sensului de biruinţă a idealităţii. Sufăr din cauza acestor anomalii, fără să fiu, totuşi, disperat. Bucuria este a sfârşitului de drum. Cândva, trebuie să întemeiem şi noi o permanenţă.

 

         A.C.: Ca cercetător în cadrul Institutului de lingvistică şi istorie literară „Sextil Puşcariu” din Cluj ai contribuit la elaborarea unor lucrări care pun în valoare şi publicistica literară a scriitorilor, îndeosebi interviurile. Aceste genuri de lucrări sunt considerate instrumente de lucru sau simple domenii auxiliare pentru cercetarea literară?

         A.S.: Când spui interviu, ai în vedere, nu mă îndoiesc, Romanul românesc în interviuri (I-IV, 1985-1991, fiecare volum în două părţi; în colaborare cu Mariana Vartic) şi Dramaturgia românească în interviuri (I-IV, 1995-1996). Poezia şi critica în interviuri aşteaptă şi acum în manuscris. Am avut surpriza să descopăr consemnat debutul acestei lucrări în celebrul Jurnal al lui Mircea Zaciu (I, 1993): „S[asu] vine cu un proiect: să facem împreună o carte despre romanul românesc, un fel de «autobiografie» a sa, mai ales a celui interbelic, din colaje de interviuri ale romancierilor ş.a. N-ar fi o idee rea, însă efortul de investigare – mai ales – de copiere la modul cel mai primitiv, medieval, mă depăşeşte”. Da, dragă Gusti, aşa am lucrat, primitiv şi medieval, consultând doi oameni (eu şi Mariana Vartic) peste cinci sute de periodice, pagină cu pagină, copiind apoi câteva mii de texte publicistice, interviurile integral, pentru cele, practic, opt tomuri ale cărţii. În condiţii de frig, sărăcie, supraveghere şi diabolice dificultăţi în accesarea informaţiei din iraţionalele fonduri secrete. În plus, xerocopierea era un lux pe care nu ţi-l puteai permite fără aprobarea specială a instituţiei, la rândul ei având nevoie de... etc., etc. A fost una din cele mai stranii, absurde şi, de ce nu?, mai frumoase aventuri ale vieţii mele (pentru lucru la domiciliu, cum se spune, transportam, cu sania, revistele acasă, după căderea întunericului!). A fost una din rarele minuni ale solidarităţii de breaslă, cu Ion Vlad, rectorul universităţii, în frunte, şi unul din rarele momente în care utopia a sfidat, apoi a învins teribilul control totalitar. Presa a comentat cu surprindere şi admiraţie apariţia insolitei sinteze de istorie literară, accentuând capacitatea ei de a institui şi reinventa ideea de instituţie, de program viu şi creator în spaţiul pustiu al cărţilor de referinţă fundamentale. Exerciţiul de voinţă, perseverenţă şi răbdare mi-a fost, mai târziu, vital în traversarea întunecatei istorii a Dicţionarului scriitorilor români. Am numit volumele de interviuri (unii le-au apropiat de seria Hurmuzachi) istorie autobiografică. De ce? Fiindcă, dincolo de opiniile autorilor despre opera personală, despre contemporani, despre mediul intelectual şi contextul social-istoric, aceste interviuri circumscriu marea aventură a conştiinţei romaneşti şi a evoluţiei genului în manifestarea lui intimă, directă şi mereu actuală. Dincolo de orice ideologie sau accidente biografice. În 1986, oprirea cărţii mi-a prilejuit o memorabilă întâlnire cu cerberul Mihai Dulea, preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (despre una asemănătoare povesteşte şi Adrian Marino, în Memoriile sale). A fost o izbândă compensatorie în pofida unui obtuz ideolog al partidului, obţinută cu ajutorul conspirativ al... secretarei! Apariţia a fost reluată, începând cu 1988. Prin urmare, dragă Gusti, asemenea sinteze de cultură, de departe, nu sunt simple instrumente, ci mijloace esenţiale de înţelegere a unei istorii instinctual-periferice şi cumplit de triste. Efortul de realizare a ei, pe durata unui deceniu, m-a întărit în credinţa că singura răsplată a bucuriei este jertfa.

 

         A.C.: Când te-ai ataşat de proiectul realizării unui Dicţionar al scriitorilor români, alături de Marian Papahagi şi Mircea Zaciu, coordonatorul lucrării, se resimţea o criză a istoriei literare sau, pur şi simplu, un asemenea dicţionar lipsea culturii române?

         A.S.: Ai deschis o rană veche şi nevindecată. Istoria Dicţionarului scriitorilor români (I-IV, 1995-2002) este, în detaliu, prezentată ca prefaţă (Dosar) la volumul întâi. Scrie despre ea şi Mircea Zaciu în cele patru volume ale Jurnalului său. Dacă Romanul românesc în interviuri, dramaturgia inclusiv, au fost, ziceam, o aventură, Dicţionarul, cu toate dificultăţile şi provocările lui, a fost un coşmar. Pentru întâia oară regimul totalitar se confrunta deschis şi agresiv cu un colectiv format din peste şaizeci de profesori, cercetători, critici şi istorici literari reprezentativi din principalele oraşe ale ţării. Un colectiv cu un program de dimensiuni neobişnuite în acei ani, decis, în ciuda oricăror impedimente şi represiuni, să-şi ducă la bun sfârşit proiectul. Bătălia s-a purtat în câmp deschis şi, timp de peste un deceniu, a mobilizat energii literare, monopolizând uneori scena literară, până la a deveni, în deceniul satanic, elementul de coeziune al breslei, altfel, ca şi astăzi, dezbinate, incoerente şi manipulate politic, în multe cazuri, până la pragul slugărniciei. Totul a început sub bune auspicii. În 1978, publicasem, în aceeaşi coordonare, ca un prim text, volumul Scriitori români şi nimic nu lăsa să se întrevadă drama din 1985, când noua versiune în două volume, peste noapte, este complet distrusă, casată, în ultima corectură. Din acel tiraj topit se mai păstrează un singur exemplar, în biblioteca mea, salvat cu preţul libertăţii de un inginer al tipografiei. Incredibil, pentru cei care citesc astăzi asemenea lucruri, e că perfidul clovn al dramei (prezent şi în Antologia ruşinii a lui Virgil Ierunca) a fost poetul Ion Brad, unul din cei mai apropiaţi, credeam atunci, prieteni ai profesorului Mircea Zaciu. Împreună cu Marian Papahagi i-am trimis o scrisoare de protest, reprodusă în Dosarul amintit. Referatul lui, ultimul, a năruit toate iluziile câtorva ani de muncă şi de speranţe. Refuzul nostru de a introduce un citat din Nicolae Ceauşescu în prefaţă a fost, recunosc, un act de sinucidere. Ni l-am asumat cu bună ştiinţă şi responsabilitate. Am reluat Dicţionarul, după 1990, cu un colectiv risipit şi cu mari ambiţii: completarea sumarului şi introducerea în carte a scriitorilor exilului politic. Dificultăţi financiare (vezi Noapte după noapte, 2010) au întârziat apariţia volumului întâi până în 1995. Marian Papahagi trece la cele veşnice în 1999, urmat, la un an, de Mircea Zaciu. Am continuat singur ultimele două volume, transferate la Editura Albatros, punând punct teribilei istorii a cărţii în 2002. Tot singur am fost obligat să aduc la zi informaţia rămasă la... 1982. Între timp (2000), un abia schiţat Dicţionar esenţial al scriitorilor români a devenit şi el realitate. Te mai reţin cu doar trei lucruri. Primul este cel cu care trebuia să încep. Pe Mircea Zaciu nu l-am avut profesor. În anii studenţiei mele era lector în Germania. Întâlnirea (simbolică?) a avut loc pe podul de peste Someş, el venea, eu mergeam la Litere. Mi-a dat bună-ziua, eu nu-l cunoşteam, şi m-a întrebat, simplu, dacă doresc să scoatem o carte împreună. Poţi uita asemenea clipe? După un an (1971), apărea volumul de publicistică al lui I. Agârbiceanu, Meditaţie în septembrie. A fost începutul unei mari prietenii, pe care n-au clintit-o nimeni şi nimic până la moartea năpraznică din 2000. Credeam, în acei ani, acum nu mai cred, că o ţară mică nu-şi poate risipi forţele intrând într-o absurdă competiţie cu ea însăşi. Mi se părea firesc, după moartea profesorului, Academia Română să se alăture vechiului proiect şi să-l ducă la bun sfârşit cu alte posibilităţi de organizare şi de sprijin financiar (Mircea Zaciu fusese doar membru de onoare al venerabilei instituţii!). Puteau fi, astfel, gândite şi ediţiile succesive, mereu augmentate, îndreptate, completate etc. Ei bine, Academia, eludând orice logică, se angajează, începând cu 2000, într-o întreprindere paralelă, incluzând în planul institutelor de cercetări (zeci de oameni!) Dicţionarul general al literaturii române, încheiat, în ediţia întâi, după un deceniu, sub chipul uriaşului cu picioare de lut (citat din „România literară”). Cât de ocultă este istoria, o dovedeşte numirea, după 1990, a lui Mircea Mâciu, fostul director al Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice, cel care şi-a pus semnătura pe „casarea” Dicţionarului de la Cluj, redactor-şef al revistei „Academica”, patronată de chiar Academia Română. Restul e tăcere.

 

         A.C.: Recuperarea şi integrarea autorilor români din străinătate au fost o misiune dificilă? Cum a decurs ea şi în ce măsură s-a modificat peisajul valoric al literaturii naţionale? Prin stagii de cercetare în străinătate, ai investigat mai ales cultura şi literatura comunităţilor româneşti din North America, din Canada şi SUA. De ce talie sunt scriitorii care s-au manifestat şi reprezintă acest spaţiu spiritual?

         A.S.: Gusti, în istoria literară eu nu sunt cel ales, sunt cel chemat. Prin vrerea timpului. După ce am păcătuit cu volumul de Retorică a ficţiunii (1976) şi cu cel de hermeneutică (Textul ipotetic, 1984), scrise la sugestia lui Adrian Marino. Fiindcă am avut doi mentori, unul al marilor utopii de ideologie literară, celălalt al subtilelor confesiuni pascaliene, când proza i-a devenit străină şi critica l-a obosit. Experienţa nord-americană are ceva din aventura Romanului românesc în interviuri, prin marele efort documentar şi prin voinţa de a încheia un lucru început (în ţară). Am publicat, cum ştii, sub genericul „Cultura română în Statele Unite şi Canada”, mai multe volume dedicate presei, societăţilor culturale, comunităţilor româno-americane, încheiate cu Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada (2001). Un efect secundar, să zic aşa, al anilor de cercetare sunt cărţile despre întâiul episcop al românilor-americani, Policarp Moruşca, şi despre celebrul general din Războiul Civil American, George Pomutz. Să-ţi spun, mai întâi, o întâmplare de necrezut. Frecventam, din anii ’80, Biblioteca Americană din Bucureşti. Era perioada când se refuzau absurd, din raţiuni politice, bursele oferite de statul american. Am aplicat, la sugestia ataşatului cultural al ambasadei, pentru o bursă Fulbright, hotărând apoi să-mi construiesc dosarul prin Uniunea Scriitorilor, mizând şi pe ajutorul preşedintelui D. R. Popescu. Totul s-a blocat însă, nu se ştie unde şi când. În primele zile ale lui 1990, Mircea Dinescu, noul preşedinte al uniunii, mă sună şi mă invită să plec în... Statele Unite. Dosarul fusese descoperit, ţinut sub pază, chiar într-un sertar al instituţiei. După o săptămână, eram la Washington, asociat al renumitei Library of Congress. Acolo au început şi acolo au sfârşit toate. Mă înşelasem, luând de bune vorbele altora. Credeam că voi găsi acolo totul şi, practic, n-am găsit nimic. Biblioteca nu organizează nici colecţii permanente ale grupurilor etnice, nici depozite de carte complete din opera, bună-rea, a emigranţilor. Am chibzuit, prin urmare, ca orice ardelean, şi am ales singura soluţie la îndemână: un bilet în circuit cu trenul (două săptămâni) la toate comunităţile româneşti importante, deţinătoare de arhive, din Cleveland, Detroit, Chicago, Youngstown, Pittsburgh, Saint Paul etc. Acolo am căutat publicaţiile periodice (multe, în tiraj familial), acolo am ascultat istoria imigrării peste ocean, acolo am înţeles în ce constă spiritualitatea şi modelul existenţial românesc în lume. Recuperarea valorilor e dificilă şi, din păcate, rău înţeleasă în ţară (în urmă cu câţiva ani, a dispărut, la Detroit, peste noapte, întreaga colecţie a ziarului „America”, cel mai important periodic, cu o apariţie neîntreruptă din 1906). Exemplele de acest fel sunt multe şi nesfârşit de triste. Să spun doar că Institutul Cultural Român (fostul Centru Cultural) din New York nu are nicio colecţie de publicaţii româneşti la zi, aşa cum majoritatea titlurilor editate la New York, Los Angeles, Toronto, Montreal sau Hamilton lipsesc cu desăvârşire din marile biblioteci din ţară. Asta spune mult despre schimbul de idei şi despre administrarea imaginii României în lume. Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada a fost scris cu intenţia de a-i aduce acasă pe cei care construiesc destinul literar cumva paralel cu literatura naţională, absenţi din comentariile critice şi, foarte grav, din lucrările de sinteză. Am amintit deja atitudinea condamnabilă faţă de literatura şi instituţiile diasporei în două improvizaţii recente: Dicţionarul general al literaturii române şi Istoria jurnalismului din România în date. De ce „talie” sunt scriitorii? De talia lui Mircea Eliade, Peter Neagoe, Aron Cotruş, Ioan Petru Culianu, Dorin Tudoran, Andrei Codrescu, Aurel Dragoş Munteanu, Petru Popescu, Norman Manea, Marcel Pop Corniş, Andrei Brezianu, Constantin Virgil Negoiţă etc. Cine-şi poate imagina o serie, să zicem, de opere complete ale lui Mircea Eliade fără cunoaşterea sutelor de texte, de literatură sau de istoria religiilor, îngropate în periodicele americane sau româno-americane? Iată doar un exemplu de posibilă modificare a peisajului valoric printr-o abordare responsabilă a ideii de destin literar. Vestea bună este că, pentru anul viitor, Institutul Cultural Român a acceptat, în regim de prioritate, proiectul unei mari şi complete Enciclopedii a comunităţilor româneşti din Statele Unite şi Canada (scriitori, presă, oameni de cultură, ziarişti, politicieni, diplomaţi, arhive, muzee, instituţii, galerii de artă etc.). Un alt stagiu de cercetare, nu-i aşa?

 

         A.C.: Prin spirit polemic, încerci să atragi atenţia opiniei publice asupra unor probleme spinoase ale fenomenului literar şi în scopul apărării acestuia de impostură şi falsuri. Într-o lume atât de relativizată, nu e incomod să spui şi să repeţi cu Maiorescu verdictul „În lături!”?

         A.S.: Ştii care-i problema, dragă prietene? Strigi „în lături” şi nimeni nu face un pas! Am scris, în Noapte după noapte (2010), despre administratorul de bloc canadian, venit în urbea de pe Someş să editeze volumul Personalităţi clujene (2007), aruncând în inutil şi derizoriu un întreg oraş de critici şi istorici literari; am scris despre estropierea textelor din Lumea literară (New York) în ediţia, fără autor, Păcatul împotriva spiritului (1999) a lui Ioan Petru Culianu; am scris despre cenzura postdecembristă, dând exemplu scoaterea din paginile „Tribunei”, în 1996, cu ordin de sus, a unor traduceri din Valerian D. Trifa, fostul arhiepiscop al românilor-americani; am pus pe două coloane furtul unei cărţi întregi! S-a întâmplat ceva? Absolut nimic! A răspuns cineva? Nimeni! Doar noapte după noapte! Am scris, în rubrica permanentă din „Tribuna”, despre traduceri româneşti ad usum delphini, despre ediţii lipsite de exerciţiul competenţei, despre „manipularea ideii de Eminescu”, despre furtul de identitate în lucrări zise de sinteză, despre primejdia delaţiunii, despre trufia ignoranţei etc. Vreo atenţie? Te-a ferit Dumnezeu! Am ajuns să cred că impostura este regula de aur a freneziei noastre distructive de ieri, de azi şi dintotdeauna.

Interviu realizat de Augustin COZMUŢA


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.