top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow „Cine nu a fost în Maramureş nu a văzut România"-Ilie Tudor Zegrea (Gheorghe Pârja),nr9(124)sept2013
„Cine nu a fost în Maramureş nu a văzut România"-Ilie Tudor Zegrea (Gheorghe Pârja),nr9(124)sept2013 Print
Sep 26, 2013 at 10:00 PM

Rezso (Rudolf) BálintINTERVIU CU ILIE TUDOR
ZEGREA, CERNĂUŢI


Cine nu a fost în Maramureş
nu a văzut România


         
Mă preocupă de multă vreme românii din jurul României. La unii am fost la ei acasă. Alţii au devenit prieteni ai Maramureşului. Cu puţin timp în urmă, unul dintre ei, scriitorul şi jurnalistul Ilie Tudor Zegrea, a venit în Maramureş. Acest dialog face parte dintr-un reflex al nostru, de a ne mărturisi ori de câte ori ne întâlnim. Ilie Tudor Zegrea s-a născut la 3 iunie 1949, în satul Sinăuţii de Jos, în raionul Hliboca. A absolvit şcoala medie în Tereblecea şi Facultatea de Filologie (secţia de Limba şi literatura română) a Universităţii de Stat din Cernăuţi. A debutat cu versuri în 1963, în presa din Chişinău. În 1977 debutează editorial cu volumul Timpul Ierbilor (Ed. Carpaţi, Ujgorod). Ulterior a publicat mai multe volume de versuri. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Ucraina (1986), al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1993) şi al Uniunii Scriitorilor din România (1994). Membru fondator şi preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români din Cernăuţi. Redactor-şef al revistei scriitorilor români din Cernăuţi „Septentrion Literar”. Deţine numeroase premii acordate la festivaluri din Ucraina, România, Republica Moldova. În anul 2000 este distins de către Preşedinţia României cu Medalia jubiliară - 150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, iar în 2009, cu Insigna de merit a Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina. Este o voce auzită şi respectată în Bucovina de Nord. În vara aceasta, la Ocna Şugatag, am pus temelia prezentului dialog.


Ilie Tudor Zegrea         
Gheorghe Pârja: Ilie Tudor Zegrea, ne cunoaştem din 1990, când am avut şansa, cu un grup de prieteni scriitori din Maramureş, să fim la Cernăuţi. De atunci schimbăm gânduri, ne ducem dorul, ne întâlnim. Ne punem întrebări şi ne răspundem. Îmi este dor de românii din Bucovina de Nord. Ce mai fac românii din Nordul Bucovinei?

 

          Ilie Tudor Zegrea: Românii o duc tot mai greu şi mai greu. Din ce cauză? Problemele cu care ne-am ciocnit în 1991, când Ucraina a devenit independentă. Noi am pierdut atunci posibilitatea de a procura cărţi în limba maternă, în Cernăuţi. Am pierdut posibilitatea de a ne mai abona la presa literară din Basarabia şi din România. Deci pentru intelectualii din Bucovina de Nord au început zile grele. Cu timpul am crezut că se va rezolva problema. De fiecare dată când ne întâlneam noi, reprezentanţii românilor, ai societăţilor de cultură românească din Cernăuţi cu şefii de la administraţie, abordam şi problema presei, a librăriilor. Spuneau: da, vom rezolva! Totul a rămas promisiune.

 

          G.P.: Cum este astăzi?

 

          I.T.Z.: Astăzi situaţia este mult mai gravă. Din ce cauză? Fiindcă o mare parte a românilor sunt derutaţi. O altă parte sunt timoraţi, deoarece au ajuns până acolo că îşi dau copiii la şcolile ucrainene. Deci românii care au avut în 1991, la Cernăuţi, 96 de şcoli româneşti, dar româneşti cu toate obiectele predate în limba română, astăzi au sub şaptezeci de şcoli, în care o parte a obiectelor sunt predate în limba ucraineană. De aici reiese că situaţia noastră este mai proastă, este chiar dramatică. Unii părinţi îşi dau copiii la şcolile ucrainene, fiindcă în felul acesta ar avea perspective copiii lor. Eu nu înţeleg de ce spun ei că numai cei care ar învăţa la şcolile ucrainene ar avea viitor. Deoarece noi, care astăzi suntem şi scriitori, şi medici, profesori şi profesori universitari, savanţi, am absolvit în timpul Uniunii Sovietice şcolile naţionale. Moldoveneşti li se spunea, nu româneşti, dar învăţam în aceste şcoli româneşte, în limba română - în limba noastră maternă. Cine a avut dorinţă şi materie cenuşie a urmat studii superioare în limba rusă. Adică, dacă ar absolvi şcolile româneşti, nu ar avea posibilitatea să studieze în instituţii de învăţământ în limba ucraineană? Eu cred că este o invenţie a unora care vor să ducă procesul de deznaţionalizare a românilor din Ucraina la apogeu. Adică librărie nu-i, carte nu-i...

 

          G.P.: Nu este o librărie românească în Cernăuţi?

 

          I.T.Z.: Nu există. În 1991 a fost închisă. Şi de atunci, iată, noi nu avem posibilitatea să cumpărăm o carte din România. Sau din Republica Moldova. Când venim în România, ne mai procurăm o carte sau, cum ai făcut tu, prietenii ne dăruiesc ceva cărţi.

 

          G.P.: Presa literară? Sau presa în limba română?

 

          I.T.Z.: Aceeaşi poveste. Presa românească, de orice fel, nu ajunge la Cernăuţi.

 

          G.P.: Dar acolo, în Bucovina de Nord, există publicaţii în limba română. Când am fost eu, e adevărat, prin 1990, era un ziar „Zorile Bucovinei”.

 

          I.T.Z.: Presa editată la Cernăuţi are câteva nume: „Zorile Bucovinei”, „Libertatea cuvântului”, „Concordia”, dar au tiraje foarte mici. Nu doresc să critic, dar profilul acestor publicaţii nu ne reprezintă. Foarte multe din articole sunt luate de pe Internet. Sunt foarte puţine materiale despre lumea noastră de acolo. Singurul ziar care are un pic de libertate publicistică este „Zorile Bucovinei”. „Libertatea cuvântului” este dublura unui ziar ucrainean care a fost fondat de administraţia regională.

 

          G.P.: În satele bucovinene care-i starea? În satul tău, Sinăuţii de Jos, din raionul Hliboca, unde am fost, ce mai fac oamenii?

 

          I.T.Z.: Cum să-ţi spun eu, deznaţionalizarea se face şi la nivel de localităţi. Când se organizează ceva, apoi numaidecât trebuie să fie acolo solii ucraineni. Ceea ce nu se făcea nici în timpul comunismului.

 

          G.P.: Vă mai caută românii din România? Scriitori, ansambluri folclorice, cum a fost în 1990 Ansamblul „Mara”?

 

          I.T.Z.: Atunci a fost o perioadă când am fost purtaţi pe braţe de fraţii noştri din România. Veneau ansambluri folclorice, veneau senatori şi deputaţi, scriitori. Acum suntem uitaţi. Uneori foarte uitaţi. Când vine o delegaţie oficială, din judeţul Suceava să zicem, se întâlnesc şefii. Ce mai fac românii din zona Cernăuţi nu-i prea interesează. Înainte se întâlneau cu reprezentanţii intelectualităţii, chiar cu ţărani. Stăteau de vorbă. Din păcate, nu se mai întâmplă aşa ceva.

 

          G.P.: Lipsa de întâlniri mai frecvente între ţară şi Bucovina de Nord o fi din cauza sărăciei, a crizei?

 

          I.T.Z.: Nu este vorba de sărăcie. Mai degrabă o sărăcie sufletească, spirituală, aş zice. Un întreprinzător din Suceava ar putea găsi douăzeci de litri de benzină, până la Cernăuţi şi înapoi. Dar nu-i mai interesează. Nu-i mai doare sufletul pentru românii de dincolo de gardul cu sârmă ghimpată. Este un lucru care ne doare.

 

          G.P.: Guvernul României are un reprezentant care se ocupă de românii de pretutindeni. Vă ajută cu ceva?

 

          I.T.Z.: Îi ajută, dar nu pe toţi. Eu am mai vorbit despre chestia asta. Revista „Septentrion literar” din regiunea Cernăuţi, unica revistă literară care a reapărut după 1944. Când au venit ruşii a doua oară au închis toate redacţiile revistelor literare româneşti şi cu mare greutate s-a înregistrat această publicaţie. După 1990 revista a apărut cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România, o perioadă. Mai ales când a condus Uniunea Laurenţiu Ulici, care a fost un om de o deschidere culturală excepţională. După aceea ne-am adresat Departamentului pentru românii de pretutindeni. Am primit sprijin pentru patru numere pe an şi eram mulţumiţi. Aveam unde publica scriitorii din Cernăuţi, mai ales cei tineri. În ultimii cinci ani nu am mai primit sprijin. Anul acesta se anunţă veşti mai bune în această privinţă.

 

          G.P.: Autorităţile ucrainene nu dau semne de sprijin?

 

          I.T.Z.: Nu, nu ne sprijină. Societatea Scriitorilor Români din Cernăuţi nu are sediu. Sediul societăţii este în casa mea.

 

          G.P.: Ai pomenit de Societatea Scriitorilor Români din Cernăuţi; spune-mi câteva nume.

 

          I.T.Z.: Mircea Lutic, personalitate marcantă a scrisului românesc. Simion Gociu, Vasile Tărâţeanu. Apoi mai tinerii Dumitru Mintencu, Gheorghe Ungureanu, Doina Bojescu, Marin Gherman şi Grigore Gherman (sunt verişori). Îi îndemn să fie mai insistenţi, pentru a răzbate în revistele din România.

 

          G.P.: Ilie, constat că, deşi nu suntem străini unii de alţii, nu ne prea cunoaştem frământările care ne unesc. Întâlnirile noastre sunt întâmplătoare. Nu avem un calendar mai consecvent, nu ne ştim creaţiile. Autorii din Cernăuţi sunt bineveniţi în Maramureş, în ziarul nostru, în revista „Nord Literar”. Să nu uităm că Lucian Blaga a publicat la Cernăuţi.

 

          I.T.Z.: Eu vreau să-ţi spun un lucru care conţine un paradox. Dacă baţi oraşele bucovinene din România, nu vei găsi cărţile scriitorilor din Suceava. I-am spus unui librar că nu-i bine. Atunci, ce să mai vorbim de Cernăuţi? Nu se mai cunosc autorii nici între ei. Este cumplit. Se mizează pe internet. Eu nu cred că internetul va scoate cartea din circuit. Trece şi perioada asta. Cartea va exista. Eu nu voi uita niciodată mirosul proaspăt al cernelii din cărţile de şcoală. Era ceva fantastic! Cartea va supravieţui împotriva acestui atac la adresa culturii profunde.

 

          G.P.: Cum se vede Maramureşul din Cernăuţi, Ilie? Şi să nu uităm că tot un Ilie (Lazăr de Giuleşti), în 1918, a pus tricolorul românesc pe primăria din Cernăuţi.

 

          I.T.Z.: Eu spun prietenilor mei din Cernăuţi şi din Chişinău un singur lucru: cine nu a fost în Maramureş nu a văzut România. Aceasta este părerea mea. Aici te încarci cu energia pozitivă a acestor locuri. Principala bogăţie a Maramureşului sunt oamenii lui. Care în decursul istoriei au avut aceeaşi soartă cu a bucovinenilor. Asta ne apropie. Şi de aceea trebuie să ţinem legăturile. Iată, acum sunt la Ocna Şugatag, o localitate de poveste. De aur. Aurul care nu-i valorificat. Toţi trebuie să vă daţi mâna, să rezolvaţi cea mai acută problemă: APA. Pe lângă apa curativă, care este un dar divin, să se facă eforturi, să găsească soluţii pentru apă. Nu se poate să nu se poată.

 

          G.P.: Ilie, ne vedem în toamnă la Sighetu Marmaţiei şi la Deseşti! 

Gheorghe PÂRJA


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.