top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Ioan Alexandru, poetul marilor rostiri - Paul Antoniu, nr. 1(128), ianuarie 2014
Ioan Alexandru, poetul marilor rostiri - Paul Antoniu, nr. 1(128), ianuarie 2014 Print
Ian 24, 2014 at 07:58 AM

Filcz LeopoldIOAN ALEXANDRU, POETUL MARILOR ROSTIRI

Mottouri (extrase din discursul lui Ioan Alexandru): „Maramureşul este faţa de înnoire a întregului neam românesc
(Mihai Eminescu).

Trebuie să ne ridicăm, prin melos, la sfinţenie” (Ioan Alexandru).


         
În precedenta Sfântă zi de Crăciun ar fi împlinit 72 de ani Poetul necântatelor Imne, doinitor al suferinţelor noastre, cel care şi-a scris opera îngenunchiat în faţa altarelor Sfinte, cu pana înmuiată, parcă, în lacrimile Maicii Preacurate din icoana făcătoare de minuni de la mănăstirea Nicula, acolo unde şi-a dorit să se odihnească, după ani de rătăcire printre străini, acolo unde cele şase clopote, cu dangătul lor preasfânt, să nu-l lase s-adoarmă pentru Ioan Alexandruvecie. Ne-am cunoscut în anii de restrişte ai primei noastre tinereţi. Cu paşi şovăielnici şi cu capul în nori, ne căutam un rost în viaţă. Aceasta mă îndeamnă să-mi amintesc, măcar din când în când, de IOAN ALEXANDRU şi să-i aduc un pios omagiu, prin evocarea ce urmează, meritând cu prisosinţă să-i cinstesc memoria. În urmă cu ceva timp, în fonoteca mea de aur am găsit discursul lui Ioan Alexandru rostit în iunie 1989, la vernisajul unei expoziţii cu lucrări de Mihai Olos. L-a avut ca partener pe Dumitru Fărcaş, cu taragotul său la îndemână. Pe acest discurs vi-l supun azi atenţiei. Înainte de toate, Dumitru Fărcaş a interpretat, la rugămintea poetului, două melodii de pe la noi. A urmat apoi discursul:

Paul ANTONIU


         
Dragi şi stimaţi maramureşeni! Ascultându-l pe Dumitru Fărcaş cântând aici, mi-au venit, în suflet şi în minte, cuvintele din scriptură ale unui proroc care avea să spună un mare cuvânt poporului său, numai că nu prea ştia cum, n-avea glas; se pomenea în faţa oamenilor săi că nu le poate vorbi, că oamenii n-o să-l priceapă, că n-o să-l asculte, ei fiind plini de larma, de mizeriile zilnice, copleşiţi de griji, şi că, deci, n-o să-l poată înţelege. Atunci marele proroc a chemat muzicanţi, a chemat cordul neamului său spunându-le să-şi desfolieze melosul. Daţi drumul melosului, le-a spus, daţi drumul la acesta cu puteri uriaşe, care poate deştepta trezia în inimile oamenilor, ca oamenii să poată asculta puterea cuvântului. Eu mă aflu acum, în faţa dumneavoastră, într-o situaţie foarte umilă şi neputincioasă, după vorbirea de-aseară (de la comemorarea lui Mihai Eminescu - P.A.), sunt slăbit acuma, dar, ascultând melosul acesta, printre cele mai teribile care există pe acest pămînt, simt cum îmi cresc puterile. Orice popor ar fi fericit să aibă un Dumitru Fărcaş, şi sunt întristat că oamenii merg în stînga şi-n dreapta şi nu-s aici, un milion, să-l asculte cu această înzestrare extraordinară, dată rar de Dumnezeu. Cine ştie câte veacuri o să mai treacă până când, un prunc de ţăran, rămas cu patru fraţi, cu o mamă văduvă care i-a crescut, după război, în sărăcie şi i-a azvârlit în spaţiul Europei, şi pe toate continentele, să asculte melosul acesta primordial al lumii, din acest sat primordial al lumii. Aşa îl numea un japonez, dar noi nu-l credem; poate trebuie să mai treacă o sută de ani până când românii să înţeleagă că Maramureşul este satul primordial al lumii, precum mi-a zis japonezul (...). Maramureşul păstrează ceva din matricea, cum spunea Lucian Blaga, matricea stilistică din originile primordiale ale lumii. Poate că aici Bunul Dumnezeu, când a vărsat înfăţişarea omenească pe pământ, a trimis-o, pe aceste Ize şi Mare, să-şi împlânte nările în munţii şi-n miresmele teilor în floare şi să-i spună dacă e bun pământul, este foarte bine sau să-i facă altul în univers. Îţi place, omule, să trăieşti pe pământ? (...). Dacă străinii spun asta, de ce n-am îndrăzni şi noi, după atâtea veacuri de robie şi umilinţe, să ridicăm odată creştetul şi să avem odată conştiinţa destinului?! Eminescu zicea: „Foarte rar poporul român a avut conştiinţa de sine. Rareori ne-am întors la noi şi ne-am ridicat din umilinţă, să fim cel puţin egali şi să ne uităm unii la alţii în tihnă, într-o linişte şi împăcare frăţească, şi să nu avem complexe în faţa neamurilor împrejmuitoare”. Aşadar, profetul cel vechi bătuse drumul cântecului, melosul acesta care i-a înnebunit pe greci şi... îi spun lui Dumitru un lucru extraordinar: sunt fericit că sunt contemporan cu el, că am şansa să-l aud cu urechile mele cum răscoală continentele, omul ăsta de la voi; cum o să-l vedeţi şi pe omul ăstalalt, pe care, tot aşa, nu-l băgaţi în seamă, deşi răscoală Europa şi el cu culorile (...). Acei greci erau nişte beţivani, erau umiliţi de băutură (...) şi, sărmanii de ei, erau înnebuniţi de melos şi cântau orgiastic, dionisiac; că şi grecii au avut din ăştia, erau daci ca acest bărbat al vostru (Mihai Olos - P.A.), că de-aici se trag toţi, de la voi, de-aici. În perioada miceniană au venit încoace. Dacă mergi în Peloponez, îl auzi pe macedonean cum îşi umflă grumazul în melosul nostru. Aici e un pământ sacru, pe care nu l-am descoperit îndeajuns (...). Mergeau, oamenii aceştia, mânaţi de melos. Cântecul, până la urmă, te distruge. Dacă Mitru îşi dă drumul baierelor, până diseară nu mai suntem oameni. Ne dezlănţuie toate patimile din noi. Aseară au venit la noi, la petrecere, alături de sala unde noi oficiam în cuvânt şi-n muzică, au venit nişte profesori, cam băuţi, şi-au zis: vino, Mitrule, să ne cânţi şi nouă, iar eu m-am ridicat în picioare şi-am zis: „Mitrule, să nu te duci! Nu te duce jos la ei!” Ei trebuiau să lase băutura şi muzica orgiastică şi să vină la noi, în sanctuar, şi să ne asculte. Trebuie să ne ridicăm, prin melos, la sfinţenie. Melosul trebuie să ne ridice la ce avem mai sfânt. Melosul este voalul de mireasă lăsat peste sufletele noastre. Este transparenţa, este străvederea cerului nou şi a pământului nou, unde n-ajungem decât cu sufletul, iar acolo unde melosul este din toată fiinţa, se revarsă în sacralitate, aşa cum este el în Maramureş, aşa cum se rostogoleşte pe obrazul întregii planete acest prunc de ţăran trecut prin şcoli înalte, Dumitru, izvorâtorul de mir; parcă miroase, instrumentul tău, a moaşte sfinte ale strămoşilor noştri îngropaţi de mii şi mii de ani, de-a lungul şi de-a latul... „De la Nistru pân’ la Tisa/Tot românul plânsu-mi-s-a/Că nu mai poate străbate/De-atâta străinătate...”. Aşadar, iubiţi fraţi, melosul are rostul să ne ridice pe crestele de sus ale spiritualităţii româneşti, ale sufletului nostru, şi de-acolo el să cânte, lumii întregi, Simfonia a IX-a de Beethoven. Se ştie că acesta, la sfârşitul vieţii, avea nevoie, pe lângă melos, precum grecii antici şi profeţii vechi, avea nevoie şi de cuvânt, şi a luat Oda lui Schiller, scrisă pentru o nuntă de la ţară, un cântec de nuntă al mirelui şi al miresei. Şi iată că astăzi, prin Beethoven, acest cântec s-a ridicat la rangul de Imn al Europei înfrăţite. Toţi de pe faţa pământului suntem fraţi! (Dumitru Fărcaş intonează Oda Bucuriei de Beethoven). Ascultaţi omagiul adus muzicii şi poeziei! Iată cum melosul s-a transformat în ce are Europa mai frumos.(...). Într-adevăr, suntem aici într-un sat primordial, într-o vatră cu care s-ar mândri orice ţară de pe faţa pământului. L-am ascultat pe acest mare cântăreţ pentru a-mi lua rămas bun cu sufletul, pentru o clipă să-mi întorc obrazul către alt suflet născut printre voi, din mamele acestea, din taţii aceştia, pe care-l cunosc din vremea liceului. Eram elev la Cluj când a apărut acest om minunat pe care-l aveţi în mijlocul dumneavoastră, şi el de faimă mondială pe o altă cale; aşa era atunci şi aşa a rămas până astăzi. Îngăduiţi-mi să spun câteva cuvinte acompaniat de muzică, încercând să-i înţăleg lucrarea. Am scris despre el de-a lungul anilor, i-am văzut o parte din lucrări, i-am văzut şi pe cei care strâmbau din nas când îi vedeau lucrările; aşa se întâmplă când faci ceva important: jumătate sunt pentru, jumătate sunt împotrivă, dacă nu chiar mai mult. Dacă citeşti epoca lui Eminescu, vezi cum mulţi i-au otrăvit viaţa de la un capăt la altul, dar şi mulţi l-au susţinut. Viaţa este o luptă şi trebuie să ne luptăm cu ea! Astăzi, însă, vreau să-l sărbătoresc aici, după umila mea putere, pe acest fiu al Maramureşului şi al neamului românesc, care este Mihail. „Cine este acesta, Dumnezeu?, căci acesta este numele său...”. Eminescu l-a descâlţât, şi-a descifrat numele (...). Ne batem pentru bine, pentru adevăr, pentru unitate, pentru iubire întru iubire?! Suntem Satana sau suntem Mihail, cei care apărăm armonia, unitatea, iubirea, pacea între oameni?! Apărăm ce-i mai sfânt, pentru care se luptă, şi astăzi, toate popoarele de bună credinţă. L-am văzut pe acest bărbat - o lucrare de-a lui! - în inima unuia dintre cele mai mari oraşe ale lumii. Am văzut o operă de-a lui plecată de aici, din Maramureş şi împlântată în centrul oraşului Tokio. Aici se află un boţ de lemn luat din Maramureş şi împlântat în faţa celui mai mare muzeu al Japoniei. Deja crescuse iarba în jurul lui, deja intrase în pământul de la Soare-Răsare. Alături de Rodin se aflau acolo un francez şi un român care străjuiesc intrarea în muzeul Fuji. Mihail, sărmanul, nici nu şi-a văzut acolo opera. Am avut privilegiul acesta s-o văd eu şi să-i aduc o fotografie făcută în amurg. Pe vatra marelui muzeu Fuji se află o lucrare a acestui maramureşean de-al dumneavoastră. Poate nu ştiaţi lucrul acesta... Sunt onorat să vă spun acest adevăr, această penetraţie în sufletul milioanelor de oameni din Japonia care zilnic îşi trag coada ochiului asiat trecând pe lângă un fus maramureşean, acest gonfalus al lumii, acest buric al Europei, pentru că Maramureşul este kilometrul zero; aici e toaca, aici ceva se zideşte necontenit. Şi acum, uitaţi ce vreau să vă spun (un tip în stare de ebrietate îl deranjează pe vorbitor, dar D.F. intervine cu taragotul său): Lăsaţi-mă, fraţilor, să vă explic ce este fusul, ce este acest dar al mirelui pe care-l face miresei sale din Maramureş! Ce este acest instrument cosmic?! (...). Nunta este zariştea spre care se îndreaptă omenirea. Suntem chemaţi la nuntă. Sfârşitul lumii va fi tot o nuntă. Care-i darul pe care-l vom duce într-acolo? Fusul este darul escatologic al maramureşenilor către mireasă, cu care să se arate la judeţul de apoi. Cu ce plecăm, care-i talismanul, care-i hora cea lungă, care este problema pe care o frământă aici, de mii de ani, acest popor??? Şi eu, de 25 de ani, fermecat, tot răscolesc aici, căci n-aş putea trăi pe pământ fără Maramureş. Ascultaţi cuvântul, dar bate şi toaca. Ce spune toaca?, ea fiind una dintre cele mai vechi civilizaţii de lemn de pe faţa pământului. Ce-au făcut maramureşenii? Porţile lor sunt mari, ca să poată calul să treacă pe sub ele; dar fusul e subţire, e talisman, o lacrimă octogonală pe obrazul mamei noastre înainte de a se muta în slava cerului. Cu asta s-a ocupat şi l-a impus în lume pe Mihail cel de faţă; ar trebui să ia premiul Nobel pentru asta. Acest om a impus fusul vostru pe plan mondial. Eu însumi, de-a lungul vremii, m-am întrebat ce-i cu acest fus. Ce se întâmplă în acest Maramureş? Acum fac mulţi fusul, dar numai Mihail l-a luat din casa mirelui şi a miresei din Maramureş, l-a luat şi l-a vărsat în Europa, în chiar patentul originalităţii, al intuiţiei şi a vrut să stea, în jurul fusului, o viaţă întreagă alături de oricine care are copii de crescut (...). Ca să faci ceva, trebuie jertfă, iar acest Mihail s-a aninat de fusul nostru, căci ne priveşte pe toţi. Îl avem aici şi încep cu Doamne, ajută-mă să mă limpezesc în faţa dumneavoastră. Încep cu un înţeles care se luminează cât de cât cu bunăvoinţa dumneavoastră, şi dragostea inimii dumneavoastră, şi răbdarea de-a mă asculta. Noi, poporul român, avem această problemă teribilă: cărui zeu îi plecăm a noastră inimă??? Vechii greci te întrebau cărui zeu aduci, astăzi, prinos de mulţumire. În straiţă la cine duci jertfele? Cam aşa se dădea bineţe în lumea greacă.

          Seara la cine te duci cu jertfa şi mai apoi să-i ceri ca peste noapte să-ţi păzească aşternutul şi lacrima pruncilor.(...). Când am sărbătorit o sută de ani-slugă-n sărbătoare! - în 1777 fusese răpit pământul sfânt al Bucovinei şi fusese anexat Austriei, şi atunci, la o sută de ani, deci în anul 1877, Eminescu a scris un text celebru din care vă voi cita câteva fragmente; îl am aproape tot în sufletul meu şi vă citez doar câteva fragmente ca să încercăm a înţălege fusul maramureşenilor. Să ştiţi că Eminescu spunea că Maramureşul este faţa de înnoire a întregului neam românesc. Un popă de-aici, zicea marele poet, are mai mult patriotism în inima lui decât toate bărăganele. O inimă a unui popă din Maramureş are mai mult clocot de dragoste de ţară decât în toate bărăganele. Avea convingerea că aici un Vodă Iuga în 1399 a împlântat un sanctuar neatârnat, la mănăstirea Peri şi, tot acolo, o evanghelie în Limba Română, după cum dovedesc Manuscrisul de la Ieud şi Codicele voroneţean, pentru că aici s-a auzit pentru întâia oară limba sacră a poporului român. Iată ce spune Mihail cel Sfânt, fratele nostru mai mare, în anul acela de sumbră amintire; era un centenar nu ca ăsta când îl sărbătorim pe Mihai Eminescu ajuns la rang de fericire. După o sută de ani i se dezgroapă oasele şi începe procesul jurisdicţional, în Roma cea veche, pentru trecerea în rândul sfinţilor a unui om care s-a nevoit, cu sângele şi cu sudoarea, şi cu jertfa vieţii sale s-a nevoit la propăşirea neamului său. Iată ce a spus la împlinirea a o sută de ani de la răpirea Bucovinei: „Cu mâinile noastre vom deschide rana Bucovinei. Mâinile acestea să sece pe faţa pământului dacă vor uita pământul Sfânt al Bucovinei noastre. Acolo se află cetatea Sfântă, se află Rusalimul neamului românesc. Acolo odihneşte un mitropolit-egalul patriarhilor Răsăritului, acolo odihnesc moaştele sfinţilor noştri, domnii Ştefan cel Mare-scutul cel Sfânt al creştinătăţii, Alexandru cel Bun-dătătorul de legi, Dragoş-îmblânzitorul de zimbri. Nu te vom uita, Rusalime! Să ne sece glasul, să se usce limba-n cerul gurii mele... Acolo şezum şi plânsem”. Astfel cita Eminescu din psalmul lui Dosoftei. Acolo şezum şi plânsem, acolo la Ierusalimul neamului nostru, acolo în Bucovina cea Sfântă a cărei rană, fiind în afara ţării, fiecare trebuie s-o junghie în inima sa şi s-o redeschidă până când iar se vor întoarce moaştele sfinţilor la trupul cel mare al patriei-mume, al părinţilor din părinţi. „Iată, zice Eminescu, pe Ştefan cel Mare şi Sfânt... Nu mare la stat, dar lat în umeri, cu faţa lunguiaţă, ochii mari aplecaţi în jos, smead şi galben e la faţă, cu o privire străpunsă, în căutătura ei, de gânduri tainice. Coroana de pe capul său cu părul lung revărsându-se negru peste umeri şi spate, coroana lui deasupră-i, la mijloc ridică crucea din aur, împodobită cu cinci pietre nestemate. Sub crucea coroanei umblă Duhul cel Sfânt, iar sub acesta se vede Dumnezeu-Tatăl, cu dreapta binecuvântând şi cu stânga ţinând globul pământului. Vodă este îmbrăcat în straie cu guler de aur, şi-n jurul grumazului-podoabe presărate cu pietre scumpe. Câmpul portretului este albastru, iar de-o parte şi de alta, o perdea de purpură roşie”. Acesta este portretul lui Ştefan cel Mare făcut de Eminescu. Vedem, deci, pe acest tablou: galbenul aurului, câmpul albastru al portretului şi roşul de purpură, trei culori esenţiale ale curcubeului din apocalipsă pe care şade, la Judeţul de-apoi, Cristos cel Blând, mielul junghiat de la începutul lumii, să mântuie neamurile pământului. Şi a ajuns această funie a curcubeului din apocalipsa de pe Patmos, a ajuns răsucită, brâu, pe toate ctitoriile neamului românesc, răsucită şi în această imagine a lui Mihai Eminescu văzându-l pe Ştefan cel Mare. (Poetul recită, în continuare, sufocat de emoţie, strofe din Doina eminesciană, acompaniat de Dumitru Fărcaş, la taragot). Iată că-ntr-o noapte la Putna s-a auzit buga* sunând fără să fie trasă de funie, iar călugării, speriaţi, au pătruns în biserică, unde feştilele candelelor fumegau, deşi aveau ulei îndeajuns. Când au aprins candela la portretul lui Ştefan cel Mare, acesta era stins şi şters la faţă, el, preamăritul Domn pe care Papa îl socotea scutul creştinătăţii, singurul vrednic de-a se bate cu păgânii în numele Europei. Mai învia-va odată chipul cel Sfânt al Sfântului nostru Ştefan?, se întreba Mihail Eminescu, acest Sfânt canonizat cu voi, aici, pe acest tărâm sacru, în inimile noastre, de o sută de ani. Şi Ştefan cel Mare de aici se trage, precum şi Mihai Eminescu tot de aici îşi făcea planuri să se întoarcă aici şi să lucreze. Cel mai mult folclor l-a cules de la voi, din inima voastră.
          Şi-acuma să continui cu înţelesul fusului lui Eminescu şi cu Ştefan cel Mare: iată cele două braţe întinse, iată braţele crucii, iată braţele columbei şi iată braţele Tatălui binecuvântând. Trei într-unul; trei ori doi fac unul. Ăsta-i tot secretul acestui fus. Cum e cu putinţă - trei în unul, se-ntreba şi Hegel**?(...) Suntem trei în unul, misterul triadei, misterul Sfintei Treimi. Mihai Olos a descoperit un lucru extraordinar: fusul maramureşean este simbolul central care mişcă sori şi stele de două mii de ani încoace şi care este magia triadei, simbolul Sfintei Treimi. Mirele venea de pe munţi cu acest dar extraordinar - fusul de foc cu care ne ducem în cosmos, altminteri zis - Sfânta Treime. A împlântat steagul de nuntă în leagănul pruncilor... Sfintele troiţe le spânzurăm pe toate drumurile, de două mii de ani troiţa fiind mângâierea neamului românesc. Cum poate fi cu putinţă unitatea în trei? În fusul maramureşean, Olos a descoperit cum se îmbucă fără să se intersecteze, fără să se desfiinţeze unul pe altul, se înfrăţesc. Sunt trei şi este unul. Cum se pot îmbrăţişa fără să se distrugă unul pe altul? (...) Dacă vă veţi duce la Constantinopol şi veţi privi cupola Sfintei Sofii, veţi vedea aceste trei chipuri amintite cu şase aripi: cu două zboară, cu două-şi ascund ochii să nu vadă slava cerească şi cu două-şi acoperă goliciunea dinspre pământ. Sunt cele şase aripi ale cerurilor de pe bolta Sfintei Sofii care se vedeau de la mănăstirea Peri din Maramureş, de-a dreptul la Constantinopol. Fusul maramureşean este ideea sofianică a Sfintei Treimi coborâte pe pământ şi întrupate în pământul cel Sfânt al Maramureşului. Trăiască inima care sărbătoreşte, aici, în Maramureş, unde, în clipa de faţă, este centrul cosmosului; şi asta pentru că se pun mari probleme ale omenirii - unul în trei! - şi această triadă este fusul maramureşean celebrat de către marele nostru compatriot Mihai Olos. (La final Dumitru Fărcaş a interpretat la taragot melodia Cât îi Maramureşu).

(Extras din fonoteca Paul Antoniu.)

 

          *Buga-clopotul lui Ştefan cel Mare de la mănăstirea Putna.

          **Georg Wilhelm HEGEL (1770-1831), reprezentant principal al filozofiei clasice germane.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.