top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Industriaşi şi politica şomajului-Stefano Benni (prez. şi traducere:Livia Mărcan)nr3(130)mart2014
Industriaşi şi politica şomajului-Stefano Benni (prez. şi traducere:Livia Mărcan)nr3(130)mart2014 Print
Mar 25, 2014 at 10:24 AM

Antonia CsikosStefano Benni -

scriitor al timpului nostru

 

          Stefano Benni (1947), bolognez, este unul dintre scriitorii contemporani cei mai apreciaţi pentru originalitatea sa narativă, situată între fantezie şi suprarealism (Bar sport, 1976; Nu am fost noi, 1978; Pământ, 1982; Comici  supravieţuitori războinicilor, 1986; Barul de sub mare, 1988; Ultima lacrimă, 1994).

          Satira politico-socială şi ştiinţific-fantasticul romanelor sale nu este scopul lui în sine. Istoriile aparţin absurdului şi suscită un surâs amar, cer să reflectezi asupra realităţii injuste şi asupra condiţiei timpului nostru.

          Nu am fost noi este o culegere de povestiri şi articole publicistice despre fapte şi situaţii importante din cronica socială şi poli-tică a anilor ’80, Stefano Benniperioadă condusă de guverne de centru-stânga. Sunt aşa-numiţii „ani de plumb”. Pentru a supravieţui, marile grupuri industriale s-au axat asupra restructurării întreprinderilor, pe informatizarea proceselor industriale, pe înlocuirea muncii umane cu maşinile; şomajul a crescut mai ales în rândul tinerilor.

          Povestirea Industriaşi şi politica şomajului, aparţinând volumului Nu am fost noi, este o savuroasă satiră, care îşi propune să prezinte criza acelor ani prin inversarea narativă a rolurilor.

 

Industriaşi şi politica şomajului


Stefano Benni         
Un grup de muncitori şi de muncitoare ale unei întreprinderi emiliene au scris, cu puţin timp în urmă, o scrisoare foarte simpatică şi spirituală, chiar dacă povestea despre lucruri dureroase şi situaţii grele. Vorbeau despre lupta de luni de zile, despre ameninţările cu şomajul, despre nepotismul patronilor care continuă să-ţi spună „Copiii, în fond şi eu risc şomajul”. Încheiau spunând acestea: „Noi am încercat să ne imaginăm un patron şi un ministru oarecare, licenţiat, care este pe neaşteptate în situaţia de a fi şomer. În faptul de a ni-l imagina, nu avem probleme. Vrei să încerci şi tu?” Este chiar adevărat. Chiar şi lăsând fantezia să zboare şi forţând-o, sunt lucruri care nu se pot imagina, care nu se întâmplă nici măcar în lumea viselor. Aşadar, să încercăm.

          Într-o dimineaţă de decembrie, avocatul Agnelli, cel mai mare acţionar din industria automobilistică, ieşea foarte elegant, de ziceai că este însuşi principele de Galles, îmbrăcat în costumul său în pătrăţele cu alb şi negru. Îşi luă bicicleta, pusă la intrare şi, la cinci şi jumătate dimineaţa, se pregăti să pedaleze, în ciuda ceţii, până la biroul său de la Fiat. Dar, de sub poarta verde, văzu aruncându-se spre el o scrisoare. I se scriau acestea: „Stimatului domn Gianni Agnelli, sediu. Direcţiunea noastră cu regret vă informează că, din cauza unor restrângeri severe de buget, această întreprindere este constrânsă, începând cu luna în curs, să se lipsească de prestaţia dumneavoastră. Avertismentul este motivat, printre altele, de grava situaţie economică, de costul ridicat de servicii. În ultima noastră notă de rambursare a cheltuielilor citim, printre altele: douăzeci Stefano Benni, Bar sportde milioane pentru călătorii cu avionul pe ruta Roma-New York. Scumpul nostru avocat, mai există încă şi transportul cu barca; ce înseamnă cheltuielile excesive la restaurant, adică cele două sute de mii de lire la Hilton? E posibil ca fratele dumneavoastră şi prietenii săi să nu poată merge la self-service? Subliniem, printre altele, întârzierile dumneavoastră cu scuza iahtului care rămâne fără combustibil şi vă obligă să veniţi pe jos. Spuneţi că benzina costă foarte mult? Veniţi înotând! Mi se spune că aveţi băieţi într-o echipă de fotbal şi trebuie să-i întreţineţi. Reduceţi-le banii de buzunar fiilor şi premiile către Juventus. Două sute de mii de lire şi nimic mai mult, este un premiu foarte bun pentru fiecare gol. Printre altele, dumneavoastră aţi refuzat să faceţi lucruri ieşite din comun, cum ar fi acordul de colaborare cu stânga, iar apoi să schiaţi după ora cinci după-masa. Aceasta nu este normal. În anexă ne exprimăm în unanimitate acordul pentru lăsarea dumneavoastră în şomaj; nu e frumos din partea dumneavoastră să cumpăraţi cinci mii de cămăşi direct de la firma Lugano. Salutări cordiale…”.

          Avocatul Agnelli nici nu clipi măcar din gene, îşi cumpără Fiatul şi se prefăcu că nu a citit nimic.Stefano Benni

          A două scrisoare merge la ministrul Lattanzio. Ministerul său se ocupă de problema transporturilor, a marinei comerciale şi se confruntă cu probleme; Goia, un armator naval, este pe punctul de a-i vinde pentru zece miliarde un vapor cu remorcă şi vagon-restaurant.

          Soseşte scrisoarea: „Onoraţi miniştri Lattanzio şi Lattanzio, prin prezenta vă comunicăm că sunteţi trimişi în şomaj de Ministerul Transporturilor, al Marinei şi al Comerţului, din cauza unor comisioane de douăsprezece ori mai mari, treizeci şi trei subcomisioane şi nouă întreprinderi publice. Sunteţi rugat să eliberaţi birourile în noaptea aceasta, cel târziu până mâine seară. Secretarii şi subsecretarii dumneavoastră vor primi alte însărcinări sau vor fi daţi în şomaj. Semnat: secretarul comisiei personale, Vito Lattanzio”.

          Dar Lattanzio se înroşeşte de mânie şi urlă: „Acest Lattanzio nu ştie cine sunt eu! I-o voi arăta!” Scrie o scrisoare adresată „onoratului Vito Lattanzio, secretar personal. Eu, onoratul Vito Lattanzio, în calitate de preşedinte al Comisiei recursurilor din Cameră, revoc prevederea dumneavoastră contra onoratului Lattanzio şi îl numesc vicesecretar al comisiei sale. Distinse salutări - prea onoratul Lattanzio”.

          Dar, scrisorile de lăsare în şomaj continuară să lovească câte puţin pe fiecare ministru. În zadar directorii acţionarilor statali aruncară în vânt miliarde, invocară ulcere, iar miniştrii amnezii. Toţi au rămas şomeri şi trebuiau să-şi găsească un loc de muncă. Fanfani pictează femei pe stradă, Zacagnini este actor într-un teatru de păpuşi, Piccoli este corector la o editură. 
          Almorio, secretarul politic al muncii, aruncă cu mingea de carate. Şase mii de şomeri la Radioteleviziunea Italiană. Paolo Grassi este constrâns să transmită de la un radio independent, în fiecare noapte, un program de muzică lirică şi începe cu aceste cuvinte: „Ok, băieţi, ascultaţi ce voce puternică are acest Placido Domingo”. Zece mii de şomeri, de generali, din serviciile secrete, birocraţi, mafioţi, finanţişti necinstiţi, jurnalişti corupţi, spioni, cu toţii şomeri. Serviciile Secrete de Informaţii de la Apărare emigrară în Germania în căutare de lucru.

          Şi la Vatican, într-o zi, bileţelele au dat mare bătaie de cap. Santitatea-Sa suspină şi îşi face valizele pentru a merge la parohia Montevolo. Economia, în schimb, se ameliorează văzând cu ochii. În sediile întreprinderilor, pe străzile cu parcuri, în vile intrară cei fără de casă. Crociani, Torri, Sindona, finanţişti implicaţi în scandaluri şi cercetaţi, nu mai trebuiau să cheltuiască bani pentru a ajunge cu avionul, deoarece acum nu mai puteau merge decât pe jos. Toţi erau mulţumiţi. Dar nu era tocmai aşa. Totul era numai o prefăcătorie. Patronii spuneau: „Haide, s-o lăsăm, va fi ca înainte, totul este o glumă, le-am spus carabinierilor să facă cercetări ca să aflăm adevărul. Dar ce v-a trecut prin cap?” Toţi se reîntoarseră la locul lor de muncă.

          După cum vedeţi, fantezia, de una singură, nu poate face mare lucru. Dar să continuăm să ne imaginăm. Două sute de mii de muncitori, câţi erau într-un oraş, chiar aceia care în realitate trebuiau să fie trimişi în şomaj, se înscriu la Institutul Naţional de Integrare şi Ajutor Social, riscând totul: locul de muncă, casa. Ei spun aşa: dacă puţine persoane de care nu este nevoie şi care nu lucrează bine pot trimite în şomaj mii de muncitori, de ce două sute de mii de muncitori să nu poată trimite o singură persoană? Contează muncitorii atât de puţin? Ei sunt acei „superflu”, când economia este în criză, sau altcineva? Se întreabă ce vor face dacă îi vor trimite pe toţi în şomaj?

          Două sute de mii sunt toţi, chiar dacă ne sunt tovarăşi care din cauza luptei de clasă preferă lupta de stradă. Un oraş întreg, două sute de mii de voci au sau nu au dreptul de a fi ascultate mai mult decât statisticile trucate ale vreunui hoţ în dificultate?

          Cine ştie dacă nu se poate produce astăzi imposibilul. Să înceapă a ne trimite în şomaj şi pe noi. Afară se putea citi un slogan:

 

          Să mai trimitem în şomaj încă pe unul. Guvern Andreotti, eşti şomer!

 

          Nu vă faceţi probleme pentru aceşti bieţi miniştri şomeri. Şi-au pus ceva de o parte pentru bătrâneţe în aceşti treizeci de ani.

 

S. Benni, Nu am fost noi, Savelli, Roma, 1978

 

Prezentare şi traducere din limba italiană: Livia MĂRCAN


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.