top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comemorări arrow Complexul lui Narcis sau oglindirea prin congruenta si disperare - Nadia A. Roman,nr3(166)iunie2014
Complexul lui Narcis sau oglindirea prin congruenta si disperare - Nadia A. Roman,nr3(166)iunie2014 Print
Iun 19, 2014 at 11:00 PM


Nadia Aurelia ROMAN

 

COMPLEXUL LUI NARCIS SAU OGLINDIREA

PRIN CONGRUENŢĂ ŞI DISPERARE

 

 

          Referindu-se la efectele în plan literar ale unui manifest literar publicat, în anii 1943, de un grup de tineri ardeleni în ziarul „ViaÅ£a”, Ion Åžiugariu avertiza asupra faptului că poeÅ£ii ardeleni au început „să revină la temele milenare ale înaintaÅŸilor lor”, scriind, pe bună dreptate, despre „durerea înstrăinării” ÅŸi despre „clocotul sufletesc protestatar”. Ca totdeauna în astfel de împrejurări tulburi, unde „motivele de circulaÅ£ie ÅŸi de succes în public sunt eterogene artei”, s-au strecurat printre adevăraÅ£ii poeÅ£i foarte mulÅ£i „profitori de ocazie”, poeÅ£i de „gălăgie patriotardă”, care au ajuns să coboare „râvna sfântă a celor sinceri” până la nivelul unui insuportabil „mahalagism literar” ÅŸi al unor „politici personale”. Delimitându-se categoric de o asemenea categorie de poeÅ£i, Ion Åžiugariu aduce în discuÅ£ie, pe lângă redefinirea patriotismului ca „dragoste sinceră pe care a purtat-o totdeauna Ardealului natal”, pericolul deraierilor poetice de la „adevăratul stil ardelean ÅŸi de la acea nobilă Å£inută protestatară” pe care lipsa de har o poate declanÅŸa: „Nu sunt partizanul acelui estetism exagerat care nu se recunoaÅŸte decât pe sine ÅŸi care rămâne orb la realităţile din afară. Dar iarăşi, nu pot permite, în numele poeziei pe care o cultiv ÅŸi în care cred, ca această realitate din afară să copleÅŸească cu desăvârÅŸire esteticul. În fond, vorbind în termeni preciÅŸi, ea nu este decât un punct de plecare. Arta este chemată s-o înalÅ£e ÅŸi s-o transfigureze, atingând acele regiuni adânci ale simbolurilor ÅŸi ale adevărurilor ultime pe care le conÅ£in toate capodoperele universale”.

          În limitele acestei drepte măsuri estetice se cere înÅ£eleasă ÅŸi dubla dimensiune a poeziei lui Ion Åžiugariu, tradiÅ£ională ÅŸi modernă, la „modul cel mai complementar posibil”, care, dincolo de versificaÅ£ia clasică ÅŸi de inspiraÅ£ia esenÅ£ialmente rurală, respiră poetic suflul unei poezii noi ca formă superioară de transfigurare: „Pentru mine poezia este cea mai desăvârÅŸită artă a transfigurării. Cred într-o misiune specială a poetului în lume: aceea de a exprima cele mai adânci esenÅ£e ale vieÅ£ii”.

          După cum se poate observa, Ion Åžiugariu fructifică optica lovinesciană cu privire la „mobilitatea” sensibilităţii poetice ÅŸi a perspectivei estetice, pledând, la rându-i, pentru acordul estetic dintre „ideologia literară” ÅŸi „modurile sensibilităţii”, variabile chiar ÅŸi „înlăuntrul unei singure generaÅ£ii literare”. Consider că Ion Åžiugariu s-a arătat cu mult mai atent la „diferenÅ£ierea” pe care E. Lovinescu o aprecia nu atât o acÅ£iune „conÅŸtientă ÅŸi arbitrară”, ce ar putea-o confunda cu intenÅ£ia de creare a unui stil nou, ci, mai curând, un fenomen determinat de „anumiÅ£i factori sufleteÅŸti, în strânsă interdependenţă: rezultatul peceptibil al unor cauze deseori imperceptibile”.

          Poezia lui Ion Åžiugariu, deÅŸi înglobează remanenÅ£e ale tradiÅ£ionalismului decanonizat, vizibile la nivelul versificaÅ£iei, al inspiraÅ£iei, al terminologiei religioase, se îndepărtează de „stilul naÅ£ional” de la „Gândirea” ÅŸi promovează o perspectivă modernă, sesizabilă atât la nivelul „ineditului metaforic”, precum ÅŸi în tehnica de reconvertire a elementelor tradiÅ£ionaliste. Reciclarea „materialului rural” (folcloric), a elementelor de pastel (peisaj naÅ£ional) sau a altor repere „tradiÅ£ionale” nu constituie per se „o inferioritate” sau „o decadenţă”, pentru că, aÅŸa după cum avertiza ÅŸi E. Lovinescu, „inferioritatea ÅŸi decadenÅ£a” constau, de regulă, doar în „deficitul de originalitate ÅŸi diferenÅ£iere”.

          Atent la pericolul noilor „parazitisme poetice”, Ion Åžiugariu recurge la revalorificarea unor rădăcini din cadrul „imaginarului colectiv” (maramureÅŸean), demers ce constituie fundamentul pe care se proiectează energetismul personalităţii sale creatoare. Åži, dacă Ion Åžiugariu creează sub „forÅ£a oarbă a mentalului colectiv”, acest lucru nu îl stigmatizează ca tradiÅ£ionalist, ci, dimpotrivă, nuanÅ£ează
caracterul diferenÅ£iator al liricii sale, ce se situează în ascendenÅ£a unui modernism bine temperat.

          Studiul tropilor concentrat asupra rolului structurant al motivelor în simbolismul cultural maramureÅŸean, transferat în poezia lui Ion Åžiugariu, a confirmat că poezia lui este o poezie contemplativă. Analizând textul poetic ÅŸiugarian, pe care l-am segmentat în cele câteva categorii simbolice reprezentative: montan, acvatic ÅŸi religios, am constatat că poetul se „complace” într-o permanentă stare de contemplaÅ£ie ÅŸi de autocontemplaÅ£ie. Analizând aceste stigmate ale textualităţii sale (muntele, apa, religia ÅŸ.a.m.d.) ca „grefe ale memoriei afective” (Gaston Bachelard
considerând că
„arta Å£ine de o natură grefată”), am putut detecta complexul cultural sub care se situează poezia ÅŸiugariană ÅŸi anume complexul lui Narcis. Desigur, nu este vorba despre acel tip de narcisism prin care „contemplaÅ£ia generează regrete ÅŸi ofense”, ci, mai degrabă, considerăm că se poate vorbi despre un „narcisism idealizant”, bazat pe sublimarea „mângâierii vizuale”.

          Vorbind despre „complexul lui Narcis”, este absolut necesar să reiterăm problematica oglinzii ca spaÅ£iu psihologic al autocontemplaÅ£iei: „Oglindindu-se, omul se pregăteÅŸte, ascute, lustruieÅŸte acel chip, acea privire, toate uneltele seducÅ£iei”.

          „Apele” – ca reflexe ale feminităţii creatoare - constituie în acest sens condiÅ£iile obiective ale narcisismului ÅŸiugarian. În oglinda apelor, sinele se priveÅŸte, se disipă ÅŸi se reîntregeÅŸte prin purificare. GraÅ£ie oglinzilor acvatice, poetul retrăieÅŸte dinamismul originar ÅŸi cunoaÅŸte fenomenologia fiinţării prin „ontologii dramatice”.

          „Muntele” constituie - în contextul operei ÅŸiugariene - oglinda energiei sale creatoare, în sensul că muntele îi dă măsura propriei forÅ£e, conferind substanţă durabilă în timp sinelui ÅŸi perspectivă circulară asupra imensităţii ce-l înconjoară. Privirea panoramică constituie premisa pentru oglindirea sinelui în dublul său cosmic, cerul. Muntele reprezintă piedestalul cosmic de pe care poetul are ÅŸansa perspectivei pluridimensionale, de sus în/spre mai sus. „Divinitatea” nu este contemplată direct, dintr-un simţământ congenital de smerenie, de supuÅŸenie duhovnicească. Atât în forme hieratice, cât ÅŸi în viziune antropomorfizată, Dumnezeu constituie „oglinda desăvârÅŸită” de reflectare a armoniilor ÅŸi de acordare irenică a antagonismelor.

          Alterităţile eului creator se întrupează pe măsură ce privirea noastră intră în contact cu textul, iar din asamblarea lor se configurează o istorie individuală cu ecouri în mitologia românească (maramureÅŸeană), dar ÅŸi universală. Grija cercetătorului nu este neapărat aceea de a urmări o evoluÅ£ie cronologică a traseului iniÅ£iatic, ci, în primul rând, aceea de a reasambla, ca într-un puzzle, din straturile ontologice ÅŸi culturale, o identitate creatoare singulară, cu devenire specifică. În procesul complex al oglindirii, fiinÅ£a se reflectă în diferite ipostaze; ea poartă măşti prin care îÅŸi confirmă relativitatea unităţii sale ÅŸi precaritatea ontologică. Sinele poetic este când „străinul”, când „peregrinul spre cer”, „nemângâiatul menestrel” sau „palidul drumeÅ£”. Ceea ce dă coeziune acestor faÅ£ete ale aceluiaÅŸi întreg este legătura intrinsecă cu ideea de drum, de ascensiune, de desăvârÅŸire. „Potrivirea oglinzilor” presupune uneori „dedublare”, alteori „defulare”; ca într-un scenariu freudian, subconÅŸtientul se relevă în forme duale:

          „Cu prietenul său blond poetul se-ntâlni.

          O, el nu ÅŸtia că prietenul e tocmai el!

          — Nu te-am văzut de fel, nu te-am văzut de fel,

          De când viaÅ£a-n cale, soră îÅ£i ieÅŸi”. (Prietenul)

          Oglindirea, atât de necesară cunoaÅŸterii, presupune, în cazul lui Ion Åžiugariu, transmutarea realităţilor materiale în lumea fără de margini a psihismului creator. Tot ceea ce se oglindeÅŸte pe retina spiritului creator se caracterizează prin „congruenţă” ÅŸi „dispersare”.

          „CongruenÅ£a” se manifestă ca principiu ordonator prin care toate imaginile grefate în memoria afectivă concură la crearea climatului intim, ocrotitor, al spaÅ£iului natal, ancestral. Cu câteva excepÅ£ii, întreg ansamblul de imagini valorizate estetic construieÅŸte spaÅ£ialitatea cantitativă ÅŸi calitativă a BăiÅ£ei, satul natal al poetului. Vorbim astfel despre acest spaÅ£iu ca despre un mediu al fascinaÅ£iei, unde privirea se solidifică în lumină, iar lumina devine călăuza tuturor imersiunilor ÅŸi provocărilor. Prin această fascinaÅ£ie transpusă în „imagini fericite”, luxuriante, copilăria/satul natal rămân un principiu de „viaţă profundă” ÅŸi o „virtute de origine”. Prin fascinaÅ£ia oglindirii poetul ajunge mai uÅŸor în zona imuabilă a arhetipurilor, de unde puterile paterne ÅŸi cel materne încep să „colaboreze” pe considerentul că „arhetipurile vor rămâne întotdeauna origini ale unor imagini puternice”. 

          „Dispersia” înÅ£eleasă, în cazul de faţă, ca forţă creatoare de atomizare a arhetipurilor culturale, de reaÅŸezare valorică a acestora, prin filtrare ÅŸi personalizare, se manifestă în puterea poetului de a abstractiza, printr-un proces metaforic laborios, reperele topologiei (geografice ÅŸi culturale) natale, de a transpune, dinspre în afară înspre interior, realităţi aparent decorative, prin care universul lăuntric se încarcă, poezia câÅŸtigând în direcÅ£ia unei modernităţi nesesizabile în liniatura textului. Plecând de la tiparele lumii originare, atomizate prin deconstrucÅ£ie, poetul îÅŸi clădeÅŸte propria sa cosmogonie interioară, în care realul nu îÅŸi pierde consistenÅ£a ontologică, însă unele forme se universalizează prin filiaÅ£ii culturale.

          Afirmam că Ion Åžiugariu nu este un poet modernist, în sensul consacrat, cel al ruperii violente a legăturilor cu tradiÅ£ia. Clarificările suplimentare ni le oferă el însuÅŸi: „Facem parte dintr-o generaÅ£ie care s-a născut între două lumi, complet deosebite ÅŸi mi se pare, de multe ori, că nu ÅŸtiu căreia îi aparÅ£inem. De aceea cărÅ£ile pe care le scriem, idealul spre care ne avântăm oscilează atât de nesigur între materialismul prea greu de pământul acesta de aici, de păcatele noastre de fiecare zi ÅŸi de mirajul unei depăşiri totale”.

          Poetul respinge formele poetice radicaliste (de tipul dadaismului sau al suprarealismului), pe care le consideră ca fiind sterpe, cu meritul doar „de-a fi îmbogăţit întrucâtva formulele metaforice ale poeziei ÅŸi de-a fi forÅ£at limba până la epuizare”. Nici ideea de „noutate” nu constituie pentru Åžiugariu un element fundamental clădirii unei opere, pe motivul că: „Noutatea contează cel mai puÅ£in în poezie. Paul Valéry o numeÅŸte undeva partea cea mai trecătoare a lucrurilor. Cu toate acestea, modernitatea liricii ÅŸiugariene, dincolo de formulele canonizate ale versificaÅ£iei, care mai păstrează, pe alocuri, o descendenţă coÅŸbuciană, este evidentă la nivelul tonusului liric – acela al ascensiunii - ÅŸi al distilării discrete a tiparelor. La Ion Åžiugariu modernitatea provine dintr-o viziune integratoare asupra lucrurilor ÅŸi a lumii.

          Cu siguranţă, dacă destinul i-ar fi permis, Ion Åžiugariu ar fi evoluat spre o poezie modernă autentică, fără compromisuri ÅŸi recursuri la „formule minore”. Dacă n-ar fi fost strâns cu atâta grabă dintre noi, Ion Åžiugariu ar fi devenit, alături de Ovid Caledoniu, poetul metafizician al generaÅ£iei de la 1939, înscris deja de la primele versuri pe linia Dante-Claudel-Rilke-Eliot”. Poet modern, de inspiraÅ£ie tradiÅ£ională, Ion Åžiugariu reuÅŸeÅŸte în scurta sa „acoladă creatoare” să contopească antinomiile majore dintre cele două orientări literare ale vremii, prin sublimarea structurilor arhetipale, prin meÅŸteÅŸugul formelor (al metaforei în special) ÅŸi prin infuzia de insolit, graÅ£ie cărora năzuinÅ£ele creatoare („harul” de care amintea poetul) capătă o dimensiune metafizică.

          Sentimentul meu este că o atare poezie, ce străbate, „pe cont propriu”, drumul dintre pământul bătătorit de „tălpile” tradiÅ£iei ÅŸi cerul „avânturilor suprafireÅŸti” al modernităţii, îÅŸi mai aÅŸteaptă încă un loc în peisajul literaturii româneÅŸti interbelice, de sorginte ardelenească. O probează ÅŸi un text din Elegiile pentru Ardeal, edificator atât la nivelul „codurilor”, cât ÅŸi la cel al analizelor statistice, acceptate de mine ca ajutor preÅ£ios în stabilirea „diferenÅ£elor”:

          „Acele clare simetrii, într-una,

          Ca niÅŸte galbene, banale zile,

          CuminÅ£i mâzgălituri de file,

          Cuvinte sparte: zarea, cerul, luna;

          Acele vechi suspine, plângeri,

          Ca un cearÅŸaf ce se destramă,

          Cu dorul mic frumos păstrat în ramă; 

          Acele palide grădini de îngeri

          Acesta-i scrisul…

          O, dar Poesia

          E totuÅŸi lângă mine, altfel răsfirată

          În gesturi mici, în viaÅ£a toată,

          În inima ce arde ca făclia.

          În sbaterea aceasta de erete,

          Ce mă pătrunde-n carne, mă sfâÅŸie,

          Amestecând umana sărăcie

          Cu marea de lumină sete…” (Poesia)

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.