top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog arrow Portret arrow Augustin Cozmuta in dialog cu Mircea Popa, nr.3(142)martie2015
Augustin Cozmuta in dialog cu Mircea Popa, nr.3(142)martie2015 Print
Apr 05, 2015 at 10:00 PM

 

AUGUSTIN COZMUŢA 

ÎN DIALOG CU 
MIRCEA
POPA

 

„E IMPOSIBIL SĂ URMĂREŞTI

FENOMENUL LITERAR
ÎN TOTALITATEA LUI”

 

Mircea Popa, cunoscut critic şi istoric literar clujean. Urmează cursurile liceale la Oradea şi Vadu Crişului şi absolvă în 1960 Facultatea de Filologie din Cluj. Doctorat în Filologie, cu monografia despre criticul Ilarie Chendi, reluată în volumul de debut din 1973. Din 1963 se dedică cercetării, în cadrul Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” al Academiei Române. În 1995 devine şi profesor, conducător de doctoranzi, la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Publică numeroase articole în reviste şi volume proprii sau realizate în colaborare, consacrate istoriei presei, corespondenţei unor scriitori şi oameni de cultură, dintre care unele premiate de Asociaţia Scriitorilor din Cluj-Napoca. De asemenea, a îngrijit şi prefaţat ediţii din scrierile lui Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Emil Isac, Victor Papilian, Vasile Goldiş, George Bariţiu, Grigore Cugler, Vintilă Horia, Timotei Cipariu, Ion Molnar Piuariu. Semnează articole în Dicţionarul scriitorilor români (vol. I-IV, 1995-2002) şi în Dicţionarul general al literaturii române, realizat de Academia Română, având drept coordonator general pe Eugen Simion.

 

 

         
A.C.:
Stimate domnule Mircea Popa, consideraţi un privilegiu faptul că sunteţi cercetător ştiinţific, nu doar istoric literar?

          M.P.: Fără îndoială. Pentru fiecare dintre noi, anii de formaţie sunt hotărâtori. Cei care au apucat să se construiască pe sine doar din fragmentele mai mult sau mai puţin întâmplătoare ale unor lecturi proprii, fără o îndrumare de specialitate, în mod sigur vor rămâne la fel de fragmentaţi în ceea ce întreprind. Vor fi adepţii foiletonismului, ai fragmentarismului şi nu ai construcţiei de durată, pe suprafeţe mari. Eu am pornit de la monografii spre articole şi eseuri şi nu invers. Am debutat cu o monografie închinată lui Ilarie Chendi, după care am scris despre Ioan Molnar Piuariu, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Timotei Cipariu, Victor Papilian, Lucian Blaga şi abia apoi am publicat trei volume din Prezenţe literare, conţinând cronici, recenzii, medalioane.  Între o monografie şi alta am publicat articole şi studii de istorie literară, rezultate tocmai din activitatea mea de cercetător, între care amintesc Tectonica genurilor literare, Pagini bihorene, Figuri universitare clujene, Deschideri, Inserţii, Penumbre, Uleiul din candelă, Identificări etc. Sunt aşa-numitele „contribuţii”, în care am dus cercetarea literară mai departe, de care se feresc ca de foc criticii literari foiletonişti, fiindcă ei n-au descoperit niciodată nimic, n-au publicat un document literar, n-au intrat într-o arhivă, dar au intrat la Academie... Deosebirea dintre un „cercetător” şi un „critic literar” e una esenţială: cercetătorul e om de bibliotecă, de căutare adâncă şi riguroasă, criticul literar stă îndeobşte acasă sau la cafenea, citeşte în grabă câte o carte, apoi scrie, fumându-şi pipa sau bându-şi cafeaua, ceea ce-i trece prin cap şi ceea ce crede el că ar trebui să afle cititorul despre carte în cauză. El scrie de obicei despre cărţile prietenilor săi sau despre cele ale membrilor găştii din care face parte, dă repede sfoară în ţară asupra valorii inestimabile a cărţii respective, o propune la un premiu sau la mai multe, iar apoi îşi propune prietenul şi la Academie. Nu ştiu dacă aţi văzut anchetele scriitorilor cu recomandările pentru Academie. Sunt de ordinul sutelor, încât te miri nu de lista umflată a celor propuşi, ci de mica listă a celor care au mai rămas pe dinafară! Între cercetarea literară şi volumele de critică de întâmpinare e totuşi o mare diferenţă. În timp ce în primul caz documentaţia primează, adică se construieşte pe un suport obiectiv, cu dese referinţe la epocă, cu paralelisme şi analogii bine întemeiate la familia de scriitori de care aparţine, în cel de al doilea contează doar reacţia subiectivă la un text, impresia pură de lectură, adică modul impresionist şi rapid al răspunsului la o carte citită. Luate comparativ, una livrează cititorului o formă condensată de sinteză, pe când cealaltă se opreşte la pragul analizei; una e însăilarea grăbită de fleşuri muzicale şi interpretative, sugestii cromatice aruncate pe pânza goală, cealaltă construcţia rotundă a unui studiu monografic, atotcuprinzător. Or, eu m-am format într-un colectiv de lucru al Academiei, care ţinea săptămânal câte o şedinţă de comunicări. Vă închipuiţi ce provocare! Să asculţi săptămânal pe unul dintre colegii tăi, abordând o problemă de istorie literară şi încercând s-o ducă cât mai bine la capăt. Protagoniştii acestui exerciţiu de lectură erau profesorii Iosif Pervain, Liviu Rusu, Janco Elemer, Ioan Muşlea, colegii Ion Taloş, Elena Stan, alături de cei veniţi după mine acolo: Valentin Taşcu, Aurel Sasu, Mariana
Vartic, Doina Modola. În acest colectiv i-am ascultat vorbind şi
comentând lucrările prezentate pe I. Pervain, Liviu Rusu, Ioan Muşlea. I. Pervain ne-a vorbit despre arta editării operei lui Budai Deleanu şi Slavici, Elena Stan despre Eminescu în Transilvania, Liviu Rusu despre Titu Maiorescu, despre faustianismul lui L. Blaga sau estetica poeziei lirice. Din colectiv tocmai plecaseră în altă parte Vasile Fanache şi Mihail Triteanu, în locul cărora veniseră ca „documentarişti” Ana Ciuradiu (care ne-a „comunicat” despre cenzura pe vremea lui Iosif al II-lea sau activitatea celor doi Hochmeister de la Sibiu) şi Tiberiu Rebreanu, fratele mai mic al lui Rebreanu, fost gazetar, ba de stânga, ba de dreapta, ba slujind Partidul Naţional Ţărănesc. Acum se ocupa în exclusivitate de opera lui Liviu Rebreanu, prezentându-ne lucrarea despre geneza Pădurii spânzuraţilor. Pe lângă comunicările membrilor din colectiv, veneau cu oarecare regularitate oameni din afară, care aveau subiectele lor favorite: G. Em. Marica despre G. Bariţiu, Pompiliu Teodor despre câte un manuscris de la Academie al Şcolii Ardelene etc. Discuţiile, nu mai puţin interesante, reprezentau o adevărată şcoală a argumentaţiei, a modului de a aborda o temă, de a o pune în relaţie cu alta. Deşi eram destul de tânăr, am fost cooptat în două colective academice de la centru: unul care se ocupa de realizarea tratatului de istorie literară al Academiei, pentru care am redactat capitolul privind Iluminiştii minori din Transilvania, şi altul - tratatul de istorie a teatrului, pentru care am redactat capitole privind începuturile artei teatrale în Transilvania. Din păcate, niciunul din ele n-a mai fost continuat, Academia renunţând la un moment dat la realizarea lor.

          O altă formă de şlefuire a personalităţii o constituiau şedinţele de marţea după amiază ale lingviştilor de la Institut. Aici i-am ascultat pe Emil Petrovici, Ioan Pătruţ, Vasile Breban, dar şi pe unii profesori de la Facultate, şedinţele beneficiind mai de fiecare dată şi de prezenţa lui C. Daicoviciu, I. I. Russu, G. Giuglea, Leontin Ghergariu, Nicolae Dunăre,  R. Todoran, At. Popa sau bătrânul Culcer. Acesta din urmă cumpărase o parte din arhiva lui Elie Dăianu şi ne mai aducea câte un document, iar bihoreanul Atanasie Popa, care avea o bibliotecă plină cu manuscrise religioase, începuse studiile sale despre vechii copişti transilvăneni. Intervenţiile lui C. Daicoviciu nu erau numai pline de conţinut, ci şi savuroase ca atare, împletind gluma cu zeflemeaua sau vorba hâtră. Să nu uit să menţionez că la acest colectiv au lucrat înainte oameni de talia lui D. Popovici, Ion Breazu şi Lucian Blaga, a căror trecere pe aici lăsaseră urme durabile şi stimulatoare. De aceea am socotit întotdeauna munca mea în cadrul unui colectiv academic ca o adevărată binefacere, deoarece noi participam la rându-ne la simpozioane organizate de Biblioteca Academiei, Institutul de Istorie, de Arhiva de Folclor, Facultatea de Filologie (unde ne-am confruntat nu de puţine ori cu dascălii noştri, în frunte cu Mircea Zaciu).

          Spre a vedea până unde merge diferenţa dintre cei cu „cercetare” şi cei fără, rog cititorii a compara opera avocatului Ioan Oarcăsu, a prosovieticului Ion Lungu, trimis la studii la Moscova şi jinduit de Ana Pauker ca ginere pentru una din fiicele sale, a proletcultistului fioros sau numai blând diplomat Ioanichie Olteanu, cu scrierile celor amintiţi de mine mai sus, ca oameni formaţi la şcoala riguroasă a cercetării academice. Cei trei, despre care am amintit aici, nici nu cred că ar merita să ne mai batem capul cu producţia lor literară.

 

          A.C.: Cercetarea literară mai are obiect de studiu în relativismul gnoseologic al zilelor noastre sau se menţine doar ca un auxiliar al unei mereu invocate „ştiinţe a literaturii”?

          M.P.: În epoca formării mele se înfruntau tot mai vizibil două tendinţe: una reprezentată de I. Pervain, adept declarat al şcolii pozitiviste de tip Bogdan-Duică, îndreptată spre valorificarea documentului, a materialului de arhivă, pe căutarea aspectelor inedite din corespondenţă sau din alte izvoare,  şi şcoala foiletonistă a lui Mircea Zaciu, trimiţând la lecturi recuperatoare, la comentarii suculente şi stil captivant, expresiv. N-aveai frază frumoasă, atractivă, erai plat şi  monoton, riscai să-ţi atragi ironiile profesorului! Cu el am lucrat cele dintâi ediţii din colecţia Restituiri, atât eu (cu Ceasornicul de nisip de L.Blaga), cât şi V. Taşcu (Ibrăileanu, Privind viaţa) şi Aurel Sasu (I. Agârbiceanu, Meditaţie în septemvrie) şi tot dânsul ne-a luat colaboratori la două dicţionare: unul din 1969, cu un număr redus de scriitori, apoi, cel mare, Scriitori români, la care îi dădeam textele dactilografiate şi le primeam corectate cu mare migală şi observaţii pertinente. Pe lângă şcoala academică, „şcoala” Restituirilor sau a ediţiilor de la Minerva (colecţia „Arcade”) a fost a doua şcoală de formare a noastră. Cât priveşte „ştiinţa literaturii”, care a fost o găselniţă a lui Mihail Dragomirescu, s-a dovedit că analiza operei literare după normele ciudate şi ridicole ale acestuia nu duceau nicăieri şi chiar autorul acestei „ştiinţe” a dat faliment cu declarările sale de „capodopere” a unor opere mediocre şi a unor scriitori la fel de modeşti. Deci nu e vorba de nicio „ştiinţă” acătării, ci de „ştiinţa” de carte şi de faptul dacă ai sau nu talent şi incisivitate critică!

Dacă noi trei, Taşcu, Sasu şi cu mine, am devenit istorici literari demni de a fi luaţi în seamă s-a datorat şi celor două teme lexicografice iniţiate de mine în calitate de şef de secţie, după plecarea lui I. Pervain dintre noi: Dicţionarul cronologic al romanului românesc şi Dicţionarul romanului tradus în România, la care am lucrat împreună. Ba, Sasu şi Mariana Vartic au iniţiat şi alte opere de lexicografie literară, binevenite pentru acea vreme. De menţionat că acei cercetători care au venit după noi şi cărora, dintr-o greşeală sau alta, le-am facilitat adoptarea lor în secţie au dovedit că se află într-o criză de creştere endemică, ilustrată prin lipsă de activitate, lipsă de vocaţie, comoditate funciară, unii dintre ei rămaşi la stadiul unor profesori de provincie din zona Făgăraşului sau a Năsăudului, alţii apucându-se să facă ediţii ale unor proletcultişti tipici, vădind o înzestrare literară la limita suportabilului, după chipul şi asemănarea unui director, cu vocaţie de magazioner ceapist, alungat de undeva dintr-un muzeu regional ajuns mare „arheolog literar”, interesat doar de promovarea propriei familii, în ciuda unor reale conflicte de interese. Şi aşa mai departe. Nu se poate trăi cu cărţi „pilulă”, cu cărţi de „fişe literare”, pline de rezumate şcolăreşti, de eşuate munci rutiniere, care fac dovada unor carenţe de prim rang privind viziunea asupra întregului literar în ansamblul lui armonios şi coerent.

 

          A.C.: Cercetarea literară presupune existenţa unor arhive cu documente de interes specific în domeniu. Ce materiale arhivistice mai întrunesc astăzi calitatea de „documente literare” demne de a fi investigate?

          M.P.: Cercetarea literară presupune descoperirea de opere inedite, realizarea de ediţii însoţite de studiile de rigoare. Dacă e să mă refer la mine, eu am dat în acei ani o ediţie din fabulele lui Nicolae Oţălea, scriitor total necunoscut la noi. Apoi am colaborat la două volume din impresionantul corpus G. Bariţiu şi contemporanii săi, ajuns de curând la volumul X, fără să se fi terminat încă. Arhivele clujene, în special Biblioteca Academiei Române, dispun încă de valoroase piese de „documente literare”, atât de manuscrise ale cărţii vechi româneşti, cât şi de opere ale corifeilor Şcolii Ardelene, dar şi unele fonduri intrate mai recent, precum cele ale lui G. Murnu, David Prodan, Emil Pop, Ion Vlasiu, Ştefan Pascu, fonduri de manuscrise şi scrisori care îşi aşteaptă încă cercetătorii. În ce mă priveşte, eu am publicat, după cum se ştie, o mulţime de ediţii, scoţând din uitare scriitori şi opere sau punându-i pentru prima oară în circulaţie: Coşbuc, Emil Isac, Vintilă Horia, Vasile Goldiş, Grigore Sima al lui Ion, Hanibal Onoriu Dobjanski, Roberto Fava, Corneliu Coposu, Constantin Hagea, Emil Boşca Mălin, Ion Agârbiceanu, Victor Papilian etc. Interesează pe cineva acest aspect? Interesează pe cineva o carte de „laude” a lui Samuil Micu, când chiar cei care se ocupă de aspecte ale iluminismului românesc uită să te treacă la bibliografie?!

 

          A.C.: Istoriile literare, atâtea câte se elaborează într-o epocă anume, sunt în genere privite cu neîncredere, dacă nu considerate de-a dreptul inutile. Mai ţin ele seama de contribuţiile specializate ale cercetătorilor literari?

          M.P.: A fost o epocă, mai ales în anii 80, în care fiecare critic şi istoric literar năzuia să dea o istorie a literaturii române, deoarece ne lipseau instrumentele de lucru şi privirile de sinteză corespunzătoare. Erau pline revistele de proiecte, de anunţuri care de care mai grozave. Epoca aceea a trecut repede, au venit una după alta mai multe istorii literare, dar niciuna n-a satisfăcut. Mai toate au fost deficitare, fiecare la alt capitol, iar unele, precum cea a lui Ion Rotaru, a şi compromis ideea de istorie a literaturii. Azi, mai toată lumea le ocoleşte şi puţină lume le citează. Au ajuns un fel de beneficiu de inventar! Asta şi pentru că multe dintre ele s-au perimat datorită concepţiei de lucru, legăturii prea strânse cu epoca (socialistă) sau viziunii limitate asupra unor scriitori contemporani, care au înregistrat alte evoluţii. Multe nu fac decât să repete lucruri arhiştiute din alte studii şi lucrări de sinteză, încât gradul de mimetism surclasează gradul de organicism. În ce mă priveşte, nu nutresc ambiţia de a scrie o istorie a literaturii, ci, cel mult, o istorie a presei româneşti, acesta fiind domeniul în care m-am cantonat în ultimul timp, după ce am dorit, într-adevăr, să scriu o istorie a exilului românesc. Dar cum Florin Manolescu a aruncat pe piaţă o enciclopedie, iar Gh. Glodeanu a adăugat schelele necesare construcţiei de ansamblu, ambiţia mea a dispărut în totalitate.

 

          A.C.: Cum se deprinde studiul literaturii în învăţământul superior din ţara noastră?

          M.P.: Cu un cuvânt: modest. Programele sunt lăsate la voia propunătorilor, iar calitatea acestora în multe cazuri e la fel de modestă ca a dascălilor lor. În acest caz nu e de aşteptat din partea studenţilor să-şi întreacă maeştrii, devreme ce orice tresărire de severitate e tratată ca atentat la libertatea studentului, iar orice încercare de seriozitate dă naştere la interpretări cât mai ciudate. Colegii abia aşteaptă să-şi toarne sau să-şi înlocuiască colaboratorii, lipsa unor fonduri adecvate se repercutează şi asupra procesului de învăţământ, managerii ajunşi pe post de rectori, şefi de catedre etc. nu mai ţin cont de valoarea oamenilor, ci doar de propriile scheme birocratice, de tăieri şi reduceri bugetare etc. Dacă v-aş spune că în toţi anii în care am funcţionat în învăţământul superior n-am beneficiat de nicio trimitere în străinătate, de niciun program Erasmus, Leonardo sau oricare ar fi fost el?  În locul nostru, al profesorilor, au fost preferaţi funcţionarii şi birocraţii cu relaţii. Pot să vă divulg acum că unele universităţi mai mici, din diferite oraşe ale Transilvaniei, seamănă cu nişte SRL-uri de familie, în schema cărora au încăput mai toate rudele şefilor până la gradul doi-trei. Dar ce aţi zice dacă, fiind într-o comisie de doctorat la o universitate respectabilă (adică nu la propria mea universitate), aceasta s-a făcut că uită să-mi remunereze referatul, iar când am depus o cerere în acest sens, nici nu mi-a răspuns la ea; ori obligativitatea răspunsului  este prevăzută în lege. Uneori, după ce vedem cât se fură şi cât se fură, ne şi întrebăm în ce ţară trăim şi cum  trăim!

Revenind însă la ce se învaţă în liceu, unde lipsesc din manuale referiri la Şcoala Ardeleană, la Budai Deleanu şi la alţi importanţi scriitori, să nu credeţi că ei vor fi recuperaţi în cadrul studiilor universitare. Panoramele de scriitori, prezentate temeinic pe epoci şi curente, au fost înlocuite cu simple cursuri speciale sau opţionale, a căror finalitate e foarte relativă.

 

          A.C.: Personal, cum v-aţi orientat energiile şi ce factori v-au determinat să vă ocupaţi cu anumite teme şi nu cu altele?

          M.P.: Preocupările mele au venit în chip firesc în prelungirea unor studii şi investigaţii din periodice. N-am găsit în ultimul timp plăcere mai mare decât să răsfoiesc presa de altădată, întotdeauna plină de noutăţi şi surprize, care poate să-ţi stârnească curiozitatea pentru un subiect sau altul. Ele s-au îndreptat spre patru mari direcţii: 1) literatura comparată, domeniu în care am dat la iveală cărţi precum Convergenţe europene, Apropieri literare şi culturale româno-maghiare, De la Est spre Vest, De la Nord spre Sud sau Sub semnul Franţei; 2) literatura exilului, domeniu în care am elaborat cartea Reîntoarcerea la Ithaca şi mai multe ediţii; 3) monografii literare (amintite mai sus) şi 4) istoria presei, domeniu pe care l-am ilustrat cu volumele: Homo militans, Istoria presei româneşti din Transilvania (în colab.), Incursiuni în presa românească, Panoramic jurnalistic, Presa clujeană de la începuturi până în prezent etc. Este domeniul căruia doresc să-mi închin ultimii ani de cercetare. Cât privesc temele şi subiectele pe care nu le-am abordat, e pentru că nu le-a venit rândul, fie că am renunţat la ele.

 

          A.C.: Ce sfaturi aţi avea pentru tinerii confraţi?

          M.P.: Să caute să-şi descopere domeniul de investigare care li se potriveşte cel mai bine. Să fie stăruitori, să muncească sistematic, să publice cu discernământ, dar să nu treacă un an sau doi fără să nu fie prezenţi în câmpul literar cu o carte. A aştepta ani de zile ca subiectul „să se coacă” e o prostie curată. Întotdeauna fructul cules ar mai merita să stea o vreme la coacere, dar odată cules el poate trezi pofta unora, chiar şi în condiţiile în care el e doar dulce-acrişor şi nu cade din pom de stropşit ce e. Apoi să caute a-şi identifica cât mai repede un domeniu, o zonă de activitate, chiar dacă aceasta este de nişă, şi s-o haşureze cât mai exact cu putinţă.

 

          A.C.: Aţi manifesta interes pentru unele din cărţile dumneavoastră care ar merita reeditate?

          M.P.: Fără îndoială. Dacă aş dispune de timp, aş revizui cartea despre Goga şi i-aş pregăti o nouă ediţie. Şi cartea despre Chendi este aproape uitată şi nu ştiu de ce, deoarece acest ardelean muncitor şi bun polemist, cu stil plăcut şi incisiv, aproape că n-a uitat pe nimeni şi nimic din literatura începutului de veac. Scrisul său e aproape o enciclopedie ambulantă şi toţi cei care l-au consultat au avut enorm de câştigat şi încă vor mai avea. Sunt doi dintre scriitorii care ar merita o nouă investigaţie, alături de Coşbuc, cunoscut doar trunchiat şi nu în feţele lui esenţiale. De asemenea, intenţionez să dau cât mai repede la iveală un al doilea volum din Reîntoarcerea la Ithaca. Pentru cronici şi recenzii o să continui serialul de Prezenţe literare, aşa cum au făcut Maiorescu cu Critice, Cioculescu cu Itinerar critic, Perpessicius cu Menţiuni de literatură şi folclor, Piru cu Varia, Simion cu Scriitori români de azi etc.

 

          A.C.: Situaţia de acum, la început de mileniu III, vă mulţumeşte sau nu?

          M.P.:  Situaţia literaturii şi a culturii actuale oglindeşte în cel mai înalt grad tribulaţiile trăite de societatea noastră prin tranziţie de la proprietatea colectivă la cea particulară, de la socialism la capitalism. Dacă înainte cultura era un dat planificat, pentru ea alocându-se fonduri la edituri şi reviste, la ora de faţă revistele sunt subvenţionate de consilii judeţene sau de tot felul de fundaţii şi, în ciuda penuriei crase în care trăim, au proliferat îngrozitor, încât e imposibil să mai urmăreşti fenomenul literar în totalitatea lui. În jurul lor s-au afirmat câţiva scriitori, critici şi redactori pricepuţi, dar şi mulţi veleitari şi diletanţi care încălzesc ceaiul de două-trei ori spre a ni-l servi fad şi fără lămâie. Numărul grafomanilor a crescut îngrozitor, mai ales al celor care şi-au făcut studiile la grămadă sau la universităţi particulare (la fel ca majoritatea parlamentarilor), se îmbulzesc să devină autori de cărţi. Fenomenul plagiatului a ajuns un sport de masă şi, până nu se va introduce un control sever în această zonă, vom fi năpădiţi de bălăriile tuturor neaveniţilor. Pe de altă parte, scrisul a devenit o problemă particulară a fiecăruia, literatura ca şi cultura necesitând din partea celui care doreşte s-o practice sistematic mari eforturi personale şi chiar jertfe. Pentru a scrie, azi, trebuie să-ţi procuri mai întâi cartea, apoi să ai un computer sau un laptop, să fii iniţiat în consultarea internetului, să-ţi realizezi singur varianta electronică, s-o expediezi unei reviste care nu te va remunera pentru asta etc. etc. Adică, totul se face de amorul artei. Dacă te mulţumeşte acest mod de a fi, atunci e bine, dacă nu, iarăşi e bine. Cărţile pe care le scrii trebuie plătite, astfel că ele apar într-un tiraj simbolic şi nu mai ajung în mâna celor interesaţi. La fel şi revistele, care, dacă sunt citite de o sută de cititori, înseamnă că şi-au îndeplinit menirea. Multe spectacole de teatru au loc cu săli pe jumătate goale, cinematografele s-au desfiinţat, chiar la unele reuniuni culturale, pe cei prezenţi îi poţi număra pe degete. Scriitorii maghiari nu vin la reuniunile românilor, cei români ar merge la ale lor, dar nu sunt invitaţi. Un separatism cras se practică peste tot în Transilvania, ca urmare a politicii revizioniste a liderilor UDMR. Ei scriu pe faţă împotriva noastră, iar noi tăcem şi ne facem că plouă, guvernul şi autorităţile noastre fiind ca inexistente. Şi totuşi se scrie şi se tipăreşte mult, la iveală iese zilnic multă maculatură, polemica a adormit, critica criticii lipseşte cu desăvârşire, la fel ca şi autoexigenţa. Se scrie mult şi prost, au apărut scriitori de tip second hand organizaţi în Liga Scriitorilor, care dau premii mai consistente şi se bucură de onoruri mai mari decât cei din Uniunea Scriitorilor. Aici, în această asociaţie sindicalistă, domină câteva găşti puternice, care împart totul între ele, inclusiv spaţiul din „România literară”. Ei sunt prezenţi la toate festivalurile literare din ţară, sunt abonaţi la toate premiile, sunt lăudaţi şi supralăudaţi, sunt mari şi chiar geniali. A se vedea scandalul cu premiul „Eminescu” din acest an, premiu dat de acelaşi juriu pe care îl veţi urmări şi la premiile Uniunii şi la altele de acest gen. Citiţi lista oamenilor care au fost aleşi în structurile Uniunii din ultimii douăzeci şi cinci de ani  şi-i veţi găsi acolo, unde vor sta până la adânci bătrâneţe. Ei sunt asemenea parlamentarilor care vor să iasă pe uşa Casei Poporului doar cu picioarele înainte, niciunul dintre ei nu vrea să renunţe la privilegii. Nimic nu e mai trist în ţara aceasta tristă, dar plină de humor, decât împietrirea în modele, în personaje. Mai vreţi egalitate? Da, dar nu pentru căţei!


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.