top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Ultimul dans - Cornel Nistea, nr.3(142), martie 2015
Ultimul dans - Cornel Nistea, nr.3(142), martie 2015 Print
Apr 05, 2015 at 11:00 PM

 

Cornel NISTEA

 

ULTIMUL DANS

 

Lumina dimineţii de primăvară năvălise în camera lui de culoarea argintului aurit, stârnindu-i entuziasmul, asta şi pentru că lângă fereastră îi bate în geam o tufă de iasomie ce tocmai dăduse în floare. Toată săptămâna se plânsese soţiei de dureri reumatice, iar acum parcă cineva i le luase cu mâna. Nu, nu era efectul morfinei care-i provoca greaţa, ci a bucuriei ce o încercase de-a lungul vieţii, a belşugului anotimpului. Rugă soţia să deschidă fereastra.

- Ia vezi, mi se pare mie sau mă strigă piţigoiul?

- L-ai obişnuit să-i dai seminţe, vine la fereastră şi n-are atâta respect că-l omeneşti şi-şi face nevoile pe pervaz...

- De fericire, Ana, de fericire. Nu-l vezi cum îşi scutură penele după ce ciuguleşte bobiţele alea? Uită, desigur, uneori să-mi ciupească palma, dar se cutremură de mulţumire.

Se mira grozav de ce i se întâmpla. După luni de boală şi suferinţă, în dimineaţa aceea se simţea vivace şi eliberat de griji. Se urni totuşi cu greutate din pat. Ana îi întinse braţul şi reuşi să facă cei trei paşi până la fereastră, să se întâlnească cu el, cu piţigoiul. Îl izbi mirosul de floare, asta şi pentru că peste noapte plouase şi atmosfera se curăţase de obişnuitele noxe.

Cum deschisese fereastra, îi şi auzi ciripitul. Era undeva prin apropiere, dar încă nu-l putea vedea datorită frunzişului copacului în care vieţuia. Curând îl zări, săltând de pe-o ramură pe alta. Era felul său de-a se manifesta mai înainte de-a zbura spre fereastră, un fel de ritual, care pe Alex îl entuziasma.

- Bună dimineaţa, prietene, îl salută Alex, se pare că astăzi o să avem o zi frumoasă.

- Cirip, cirip! Cirip, cirip!, îi răspunse piţigoiul, săltând pe ramura din vecinătatea ferestrei. Cirip, cirip!

Alex căută instinctiv în buzunarul pijamalei pliculeţul cu seminţe şi se sperie că nu-l avea acolo.

- Ana, Ana, adu-mi, te rog, pliculeţul cu seminţe! Piţigoiul meu e aici...

Ana parcă nu auzea, iar el mai-mai că se tulbură.

- Hai, adu-mi-l odată!...

Ana se conformă, îi aduse plicul, dar şi bastonul în care să se sprijine în vreme ce conversa cu piţigoiul. De obicei, le respecta dialogul.

- Aşa, hai încoace, dragule, hai, hai, nu te emoţiona. Vino să povestim...

Îi presără câteva seminţe pe pervaz şi-i privi gesturile, mişcările capului şi-ale trupuşorului mititelei făpturi. Săltase pe vârful ramurii. Era de acum atât de aproape de el. Îi văzu ochişorii negri, strălucitori, în care îi citi starea.

- Hai, vino, nu te mai îndoi de prietenia mea, îi zise, şi mai presără pe pervazul ferestrei câteva seminţe.

Piţigoiul îşi făcu avânt şi zbură acolo, dar parcă nu îndrăznea să se apuce încă de ciugulit.

Se priveau unul pe celălalt cu oarecare uimire şi satisfacţie. Alex mai presără pe pervaz câteva seminţe, fără însă a face risipă, iar piţigoiul înţelese că-i erau destinate şi se apucă de ciugulit, dar cu oarecare precauţie, de parcă s-ar fi gândit să nu abuzeze de darurile de acolo, să respecte buna cuviinţă, iar asta îi stârnea lui Alex admiraţia, faptul cum piţigoiul îl privea, în vreme ce ciugulea seminţele, cu recunoştinţă. Şi-apoi, după ce termină seminţele presărate pe pervaz, îl privi pe Alex în ochi, de parcă ar fi vrut să-i mulţumească.

- Dar din palmă n-ai vrea să ciuguleşti câteva seminţe?, îi zise Alex, în vreme ce rezemă bastonul de perete şi puse cu dreapta câteva în palma stângă, coborând braţul uşor spre păsărica mai mare decât o nucă, dar comparaţia nu-i plăcu lui Alex şi se necăji.

- Hai, vino şi ciuguleşte restul din palmă...

La început, piţigoiul se sfii, apoi îşi făcu curaj şi îndrăzni. Asta era plăcerea supremă a lui Alex, să-i simtă cioculeţul micii păsări ciupindu-i palma în vreme ce prindea în cioc seminţele.

O adiere uşoară de vânt stârni miresmele din florile de iasomie. Se înfioră, iar piţigoiul îşi scutură uşor penele.

- E primăvară, dragule, dacă nu cumva am intrat în vară. Câtă lumină binecuvântată!

Mai avea o temere, dacă piţigoiul se va lăsa prins în palmă, cum o făcea uneori, de-l ducea la obraz să-i simtă mângâierea, să-i asculte bătăile inimioarei. Se temea grozav că n-o să se întâmple asta şi-l copleşiră emoţiile. Nu, n-avea curajul să îl prindă, de parcă i-ar fi interzis cineva asta.

- Fericitule, hai, du-te, zboară departe, bucură-te de libertate!, îi zise în vreme ce o lacrimă, nu mai mare decât un bob de linte, îi arse obrazul. Pe mâine, fericitule, pe mâine!

Şi pasărea zbură, făcându-se nevăzută în ramurile teiului din apropiere, îi auzi ciripitul ce semăna mai degrabă cu un oftat, ca peste puţin timp s-o zbughească spre stolul gălăgios ce aterizase pe gazonul părculeţului.

Alex îşi căută bastonul şi, cum nu-l găsi, o strigă pe Ana.

- Vino de-mi dă bastonul, tocmai mi-a căzut...

Ana era în bucătărie, nu-l auzi, iar el fu nevoit să o strige din nou şi se necăji. Încercă să se aplece, dar nu reuşi şi-o strigă din nou pe Ana. Ea veni, îi ridică bastonul şi-l ajută să păşească.

- Să-ţi aduc la pat cafeaua sau preferi să vii în bucătărie să dejunăm împreună?, îl întrebă.

- Ei, să-mi aduci la pat..., n-ar fi frumos să mâncăm împreună?

- Ba-i frumos, să-ţi dau braţul?

- Nu, nu, mă pot deplasa singur. E o dimineaţă superbă...

- Da, de vreme ce te-ai întâlnit şi-ai povestit cu piţigoiul.

- Dragul de el, iar mi-a ciugulit seminţele din palmă. Dar ştii că m-a şi ciupit?

Uimire, nu alta, când Alex văzu masa gătită ca de sărbătoare, cu paharele de cristal în care Ana turnase lichiorul de frăguţe, pusese acolo carafa cu vin roşu şi tortul cu cremă de banane.

- Nu se poate, Ana. Ce sărbătorim?

- Să nu-mi spui c-ai uitat.

- Te rog, iartă-mă, n-am idee.

- Cum adică n-ai idee? Nu este azi 20 iunie?

- 20 iunie, 20 iunie... Draga mea dragă, cum de ţi-ai amintit?

- Nu mi-ai zis tu atunci că ziua asta va fi o zi sfântă?

- Voi fi zis, nu mai ţin minte.

- Cum adică nu mai ţii minte? Aminteşte-ţi cuvintele preotului: O iei pe roaba lui Dumnezeu, Ana, de soţie, cu conştiinţa liberă şi nesilit de nimeni?

- Ei, asta era? Păi, atunci să ne veselim.

Luară, fiecare, câte un păhărel şi-l ridicară întru aducerea-aminte şi slava lui Dumnezeu. El o sărută pe frunte, aşa cum îi plăcea să facă în anii din urmă, iar Ana murmură ceva ce semăna cu o rugăciune.

Se aşezară.

- Să pun discul cu muzica noastră preferată?

- Mai încape vorbă? O, Ana, o, Ana!, cât de repede a trecut tinereţea…

- Dragule, şi n-a trecut cu folos?

- Nu neg asta, doar că...

- Ştiu ce vrei să spui. Să-ţi pun puţin caşcaval şi câteva felii de salam de Sibiu pe pâine?

- O, da, măcar că-i devreme să ne ospătăm cu bunătăţi. Nu cred să fie ora zece…

Acordurile muzicii şi lichiorul de frăguţe îşi făcură efectul, treziră curând în ei euforia.

- Mai ţii minte când am cumpărat discul acesta cu muzică italiană?

- Cum să nu. Eram la Milano, dacă nu cumva la Roma.

- Iacă, te înşeli. L-am cumpărat din Veneţia.

- Măi, să fie! Cum uită omul. Nu înţeleg cum nu mi-am adus aminte...

- Lasă, acum nu mai are importanţă...

- Minunată călătoria noastră de nuntă...

- Ei, vezi că ţi-ai reamintit. Memoria afectivă tot ne mai poartă prin lume...

Dejunul se prelungi, Ana mai avea surprize. Aduse acolo albumul cu fotografii, pe care-l actualizase şi pe care, de când înaintară în vârstă, îl răsfoiau în zilele importante, iar 20 iunie era pentru ei una dintre cele mai minunate. A fost nevoie totuşi să-şi pună, şi unul şi celălalt, ochelarii.

- Campion naţional la înot în 1955...

- Şi tu miss în 1957...

Nu se mai săturau să privească. Amândoi simţeau că imaginile din tinereţe le conferă nu numai plăcere, cât şi energie. Trecuse mai bine de o oră de la primele gustări, iar Ana îşi aminti că trebuie să toarne în pahare vinul.

- Iaca, era să uit. Cum să sărbătorim altfel. Vezi tu ce am aici?

- Dumnezeule! Vinul de viaţă lungă...

- Da, da, vinul... Pentru ce propui să ciocnim?

- Ca de fiecare dată, pentru fericire!

Aşa au făcut, numai că lui serbarea îi păru cam prea lungă. Gustă vinul şi-i propuse Anei să-l însoţească în camera în care îşi petrecea mai tot timpul. O luase înainte, uitând de bastonul în care de obicei se sprijinea.

- Măi, să fie. Ana, tu nu vezi că mi-am uitat bastonul?

- Lasă, ţi-l aduc eu la pat după ce fac ordine în bucătărie. Dar ia spune-mi, ţi-ai luat azi medicamentul?

- Medicamentul, medicamentul! Toţi nu mă întrebaţi altceva decât dacă am luat medicamentul.

- Şi n-avem dreptate?

- Dreptate, nedreptate, prea cicăliţi omul dornic de libertate.

Se aşeză pe pat. Fante de raze ale soarelui încă inundau încăperea. Curând i se făcu somn şi adormi, iar când se trezi o văzu pe Ana acolo. Îi mângâia cu mâna dreaptă fruntea, îndepărtându-i o şuviţă de păr şi câteva bobiţe de transpiraţie.

- A fost o zi minunată, zise el, totdeauna te-ai priceput la chestiile astea aniversare.

- Ei, m-am priceput, când faci ceva cu dragoste, toate urmează de la sine.

Îi prinse mâna şi i-o sărută.

- Draga mea, medicii nu mi-o spun, nici voi, dar boala mea avansează.

- Boala ta, boala ta, uită de ea şi totul va fi bine.

Se ridică în şezut şi o privi.

- Minunea mea dragă! Ce m-aş fi făcut eu fără tine?

- Cum ce te-ai fi făcut?

- Ai fost o femeie şi o soţie grozavă, păcat că am îmbătrânit... Ana, vreau să te rog să-mi aduci încă un pahar cu vin şi să dai muzica aia ceva mai tare.

- Cu tot dragul, dar să nu ţi se facă rău. Ai băut deja trei păhărele.

Ana aduse tava cu cele două pahare cu vin şi le puse pe un taburet din apropiere, îi dădu paharul şi-i spuse din nou: „Pentru fericire!”, iar el sorbi vinul cu patosul acela de altădată.

- E bun. De unde l-ai procurat?

- E din via lui Titu, nu recunoşti busuioaca?

- Ei, cum să n-o recunosc. Tocmai de aceea te-am întrebat. Te superi dacă te mai întreb ceva?

- Să mă supăr? Cum adică să mă supăr?

- Ce-ai zice să iau pilula de opiu cu vinul ăsta atât de grozav?

- Opiu, ai zis? Doar nu există opiu în casă.

- Dar ce există? Doar calmantele alea?

- Dragule, mai bea puţin vin şi-o să duc tava cu carafa şi paharele în bucătărie.

- Nu, nu, mai bem puţin vin şi-mi acorzi un dans. Muzica asta e superbă.

- Un dans?, se miră Ana. Un dans... Cu multă plăcere.

Se ridică din pat, iniţial îşi căută bastonul, dar curând îşi revizui instinctul. Făcu o plecăciune în faţa Anei şi-o porniră în paşi vioi de vals.

- Alex, n-ai mai dansat aşa uşor de la nunta de cristal.

- Zău aşa, mă copleşeşti cu complimentele tale.

Era roşu la faţă. Simţea că îi ard ochii în orbite. O ţinea strâns pe Ana de mijloc.

- Ha, ha, Alex, mai încet că ameţesc.

- Ei, tu nu simţi aceeaşi plăcere ca şi mine? Ce minunăţie e valsul!

N-apucă să termine vorba că în piept îi apăru durerea aceea de care-i vorbise medicul. Să se termine oare totul atât de curând, apucă el să se mai gândească.

- Ce zi fericită, Ana, mai zise şi se prăbuşi uşor în braţele ei. Ce zi minunată!

- Dragule, aşază-te pe pat!, îi zise Ana îngrijorată. Îţi voi aduce imediat pilula de nitroglicerină.

- Da, da, nitroglicerină...

- Uite, ai una sub pernă. Ia-o în grabă!

Mai apucă să se uite spre fereastră.

- Doamne, exclamă el cu vocea scăzută, ce-o să se facă fără mine piţigoiul!?

 

 

(Din volumul în pregătire

Vânzătorul de apă colorată)

 

 

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.