top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Cimitirul copiilor, de Nicolae Goja, nr.5(144),mai 2015
Cimitirul copiilor, de Nicolae Goja, nr.5(144),mai 2015 Print
Iun 02, 2015 at 10:00 PM

Nicolae GOJA

CIMITIRUL COPIILOR

 

Doi băieţei şi o fetiţă se joacă de două ore în curtea casei de pe strada Lebedei, nr. 18. Ea poartă rochiţă maro, cu falduri şi cu firele ţesăturii aşezate oblic, şi şorţuleţ, ce la început fusese alb, iar pe buze are un zîmbet grăsuţ. Ştie de undeva că femeile conduc lumea şi că este una dintre ele. Cu părul lung prins în codiţe legate cu fundiţe deasupra urechilor şi cu elastice roşii, nu acceptă că bărbaţii au tot dreptul să aducă acasă materia primă pentru mâncare şi de lângă coteţul găinilor culege singură, ofuscată, frunzuliţe de păpădie, pe care le rupe mărunt şi le împrăştie peste ciorba de pământ amestecat cu apă de la robinetul din colţul casei, pe care ea n-are voie să-l deschidă, aşa că aşteaptă ca picăturile să cadă, şi durează să numere pic cu pic până la o sută. Ar putea şi o mie de stropi să numere, de la o mie în jos, dacă ar vrea, dar n-are nevoie de mai mult lichid decât atâta cât sosul să nu fie prea legat şi să-l poată împărţi cu lingura în farfurii, lângă şi peste bucăţile de friptură. Băieţii poartă cămăşuţe cu mâneci lungi, cu toate că temperatura amiezii de iunie urcă spre treizeci de grade Celsius, însă la umbră, unde se joacă, nisipul este răcoros de la roua grea de dimineaţă şi... mai bine să sufere de căldură decât de frig, decide în gând cea care are grijă de copii, privindu-i fără ca ei să-şi dea seama de acest lucru, închişi fiind în lumea lor mare, decât că după o vreme, când soarele a început să-i bată în creştet, şi-au scos căciuliţele transpirate şi le-au aruncat în iarbă, spre scaunul pe care tanti Viscolczi tricotează răbdătoare ciorapi din lână de oaie, ca o statuie cu mâini mişcătoare. În preajma pruncilor, se mişcă încoace şi încolo şase puişori de iepure, nu atât de aproape încât să-i atingă cu mâna, dar nici atât de departe încât să nu-i bage în seamă că sunt albi cu pete negre, urechi lungi şi bot de leu. Fac salturi prin iarbă, sunt absorbiţi de joaca de-a iepurii mari atacaţi de vulpe şi vin tot mai aproape de copii. Curajosul cu pată neagră la coadă miroase cutia de tablă lăsată nesupravegheată, prinde cu incisivii o frunză de păpădie şi începe s-o roadă...

- Nuuu!, strigă Blanca din toţi dinţişorii ei de lapte şi întinde mâna, să salveze bunătatea de pătrunjel din gura capului de leu.

Puiul de iepure face brusc un salt şi fuge în zigzag cu viteză de glonţ spre cuşcă, ocolind hrănitoarea găinilor, scaunul doamnei Viscolczi şi grămada de buruieni culese dimineaţă dintre morcovi, din care iepuroaica le alege pe cele gustoase. Celelalte cinci ghemotoace de blană albă dispar ca rachetele în raza curţii, după tomberonul de gunoi, după coteţul găinilor... Doar femela adultă, pufnind ameninţător pe nări, o înfruntă pe uriaşa cu două labe şi se repede spre ea, gata să sufere orice consecinţă, chiar şi moartea. Blanca este zăpăcită de această mişcare şi, trecând peste secunda de paralizie, se refugiază în cele din urmă, greoaie ca o raţă, între genunchii şi în braţele mamei sale. Iar puişorii sunt salvaţi încă o dată de rapiditatea lor şi vor ieşi din ascunzători peste cinci minute, când copiii se vor fi pierdut din nou în lumea paralelă.

- A sărit să mă muştee!, suspină fata, gâfâind după efortul de-a alerga douăzeci de paşi, de la groapa de nisip până în faţa casei, la umbra lugojului de
viţă-de-vie, unde tanti Viscolczi stă pe un scăunaş de lemn, cu picioarele desfăcute şi rochia adunată între ele.   

- Nu te muşcă, îşi apără puii, o linişteşte şi îi aranjează guleraşul. Of, te-ai murdărit toată, dom’şoară...

Băieţii au rămas singuri stăpâni peste ţara de nisip şi cresc mai mari cu un minut, săpând drumul în pantă pentru camionul basculant. Lor nu le-a fost teamă de iepuroaică, pe ei pericolul cunicul nu i-a înfricoşat prea tare, şi-au dat seama că iepurii dorm, cum se spune, cu ochii deschişi, deci trebuie să fii iepure, dacă nu eşti vulpe...

- Eu îi trăgeam iepuroaicei un picior în pântece..., zice Gelu.

- Mie tata mi-a spus să nu lovesc copiii şi animalele..., se mândreşte Bubu.

- Şi dacă te muşcă?..., este curios Gelu.

- Mă duc repede acasă, să mă panseze mama.

Soluţiile la vârsta de cinci ani nu sunt nicidecum atât de simple ca la trei sau la patru ani. Cuvântul a pansa le este cunoscut de la grădiniţă, presupune ceva ce Bubu ar vrea să afle: unde ascunde mama cheia de la fişetul cu medicamente în cutiuţe, hapuri colorate şi sticluţe cu siropuri îngrozitor de dulci, mai greţos de dulci nu se poate... A găsit rătăcită prin sertarul cu haine, nu căuta nimic pe acolo, ci doar se uita la grămada de chiloţi în atâtea culori, o pastiloaie uriaşă, albă ca piatra de marmură de pe treptele bisericii şi cu miros de camfor, ptiu!, are gust rău în amestec cu saliva, părea să fie un mentosan uriaş... Bubu ar vrea să ştie cum a fost înainte să vină el pe lume şi nu-şi poate închipui că maică-sa a fost o fetiţă precum Blanca şi taică-său, un băieţel la fel ca Gelu. Dar mai ales nu poate răspunde la întrebarea de ce fac oamenii atâtea eforturi ca să ajungă bătrâni, precum nenea Radu cu bastonul, care este atât de rău cu copiii de la bloc. I s-a impus din mai multe surse adulte concluzia că singura soluţie este să nu mănânci şi să nu dormi. Blanca vrea să fie ca maică-sa şi la grădiniţă înghite tot din farfurie, chiar şi porţia lui, dacă nu-i place ciorba de bulion cu orez, azi a avut gust de molitox... Nici Gelu nu vrea să guste din ciorbă, îi plac însă gogoşile cu zahăr pudră, de aceea l-au dus la doctor şi i-au făcut injecţii cu vitamine şi uită-te ce înalt s-a făcut, ajunge cu mâna la tractorul de pe raft. Şi Gelu o urăşte pe doamna Viorica, tanti educatoarea îi pârăşte de fiecare dată că nu vor orez şi să doarmă după prânz. Cum să adormi cu stomacul plin, mamă!? Discuţia de acasă a fost serioasă, la ea a participat şi tata, este inginer electromecanic la firma Electrosistem şi cunoaşte totul despre motoare, iar mama este asistentă socială la primărie şi cunoaşte totul despre oameni. Pentru că se aseamănă, zice Bubu, doar că motoarele nu cresc, iar oamenii nu pot fi reparaţi capital. Tata i-a dat dreptate şi l-a lăudat pentru spiritul de observaţie, aşa că a scăpat de somnul de la amiază, îl ia de la grădiniţă tanti Viscolczi, şi pe Gelu de asemenea, căci motoarele sunt oprite doar noaptea, iar în pauza de masă funcţionează la ralanti, să se răcească mai uşor. Gelu nu ştie ce înseamnă ralanti, a fost nevoit să-i explice, ei n-au autoturism Renault 5, cu jiclor de ralanti. Iar Blanca ştie să mănânce două porţii şi să doarmă două ceasuri la amiază, iar când se scoală are ochii veseli şi este gata să-i cheme pe amândoi: Bubuu, Geluu, veniţi cu mine să ne jucăm..., şi ei se duc ca la ordinul educatoarei Viorica.

Părinţii lui Bubu îl lasă să facă ce vrea el, pentru că este cam bolnăvior, după salamul de la grădiniţă îi apar bubiţe şi pete roşii pe burtică şi se scarpină până la sânge, dar Blanca nu ţine seama de acest lucru, îl cară după ea prin toată curtea grădiniţei, până când îl găsesc pe Gelu înhăitat cu cine ştie cine din cealaltă grupă şi în echipă de trei ocupă şi controlează cel mai bun loc, mereu altul, după cum i se pare Blancăi, iar cucerirea cu ajutorul forţei este atribuţia ei, după ce se aşază nimeni n-o poate împinge de acolo şi, dacă lângă ea vin Gelu şi Bubu, victoria este definitivă, adversarii se retrag cu scâncete şi ameninţări, cu vă spun la doamna educatoare... Ea joacă rolul mamei care găteşte, iar Gelu şi Bubu sunt copiii de care are grijă, să nu le lipsească tractorul şi camionul basculant, râvnite de toţi, cu ajutorul cărora construiesc casa. Abuzurile necesare pentru procurarea mobilierului tot în sarcina ei cad.

- Azi tu eşti mama şi azi eu sunt tata, zice Gelu, neglijându-l pe Bubu, care azi vrea să rămână copilul familiei.

Blanca acceptă cu greu să se căsătorească, nu se poate mărita cu fiul ei, aşa că îl ia de bărbat pe unul ce nu vorbeşte, Pişti cel hlizit din grupa mijlocie, chiar dacă este cu un cap mai mic. Bubu şi Gelu sunt muzicanţi, în lipsa sunetelor produse de instrumentele improvizate cântă din gură, tra la la şi tri li li...

De la grădiniţă îi scoate tanti Viscolczi şi îi duce de mână acasă, până la ora 17, când după Bubu vine tata şi după Gelu vine mama. Au de mers pe străzile cu case Lebedei şi Lupului, traversează bulevardul Republicii, în blocul nr. 120, la etajul doi, locuieşte Bubu, la etajul întâi stă Gelu. Iar Blanca rămâne la căsuţa nr. 18 de pe strada înfundată Lebedei, ce se sfârşeşte în porţile verzi ale cimitirului evreiesc, pe care sunt vopsite două stele albe în şase colţuri, cu câteva vârfuri şterse de ploi şi de vânt. Nu-l poţi ocoli, gardul de zid tencuit este înalt de doi metri, iar pe stâlpii de susţinere sunt puse cuburi fixate într-un colţ, semn pe care nimeni nu ştie să-l explice. Să fie mai frumos, răspunde tanti. Să fie mai frumos, răspunde tata. Să fie mai frumos, răspunde mama. Abia după vreo zece ani a înţeles Bubu, de unul singur, că instabilitatea cuburilor simbolizează efemeritatea vieţii. Dincolo de acest zid, vă veţi da seama că moartea coexistă cu viaţa, a scris adolescentul pe site-ul www.cimitirulcopiilor.ro.

Doamna Viscolczi îi scoate de la şcoală şi, după ce le dă de mâncare lapte de capră hrănită cu muguri, îi pune să-şi facă temele de casă, ceea ce împreună le ia mai puţin timp, după care sunt liberi să iasă la joacă, în curte, ba chiar şi în cimitir, dar să nu strice mormintele cu niciun chip. Părinţii nu mai vin după Gelu şi Bubu la ora 17 - ar înfrunta lungi reprize de plâns -, ci îi lasă la tanti Viscolczi până seara, chiar înainte de culcare, ceea ce nu este cu supărare pentru nimeni. Cu talia de peste o sută de centimetri mai scundă decât fiica de patrusprezece ani, tanti are în grijă nu doar cimitirul evreiesc, pentru trei sute de lei pe an şi în plus folosinţa terenului liber şi a poamelor, ci şi copiii familiilor Paşcu şi Tohătan, pentru o sumă nu prea mare de bani, când-cum, din care cumpără de mâncare pentru toţi. Doamna Viscolczi râde rar, soţul i-a murit de tânăr, a lăsat-o singură şi s-a îngrăşat cu o sută de kilograme. Tiberiu  avea un zâmbet ironic şi în poza din album, aşa se şi vede. Era gingaşă în fotografia de nuntă, ţinea la sân un buchet de roze. Când Blanca a mai crescut, de-un 8 Martie, i-a dăruit mamei sale o floare ruptă de pe mormântul Laurei Schwartz, 1880-1944, martir halolt halt Auschwitzban, un trandafir roşu, cu petale delicate, înfoiate, sângerii, cum erau cei din buchetul de nuntă. L-a ţinut îndelung sub nas şi mirosul catifelat s-a păstrat în geamantan, din ce în ce mai puţin pregnant cu trecerea anilor, dar reînvie dacă sufli puţin aer cald şi umed deasupra corolei deshidratate.  

- Cum a murit tata şi unde i-e mormântul, de ce n-apare nicăieri numele lui?, a întrebat-o în cele din urmă.

Şi atunci maică-sa a scos fotografia din prăfuitul cufăr de lemn coborât de pe grinda din podul casei şi i-a arătat-o. Ar fi trebuit să-i vorbească, ar fi fost înţeleasă, însă nu i-a putut grăi nimic. Bubu a desluşit semnificația cuvintelor nespuse după gesturi şi, în timp ce Blanca se uita nemişcată la fotografia vag colorată, cu un bărbat şi o femeie, el cu păr lung şi ea cu păr scurt: ochii necunoscutului seamănă cu ai tăi, îmbrăcaţi în negru şi alb, cu trandafiri bordo la rever şi în braţe, nu prea veseli, puţin trişti sau mai degrabă speriaţi că familia înseamnă începutul sfîrşitului, zice Bubu. Gelu este de aceeaşi părere, niciodată să nu te căsătoreşti, lumea nu ţine cu adulţii, mai bine fiu decât tată. Tanti Viscolczi este o drăguţă în poză, persoana cea mai importantă, a venit în casa soţului şi a făcut curăţenie peste tot. Uite ce gură frumoasă, cu buze groase, cum îşi doresc bărbaţii. A avut parte de sărutări, inima lui Tiberiu i-a aparţinut, dar nu de tot şi nu pe veci, căci el a luat taxiul de pe bulevardul Republicii şi a plecat la gară, lăsându-i casa şi fetiţa din scutece. Domnul Viscolczi era un bărbat decis, a trimis actele prin poştă, după pronunţarea divorţului s-a luat c-o evreică, pentru a avea copii evrei. Tu ai fi dacă mama ta ar fi şi nu eşti dacă tatăl tău este, aşa prevede Talmudul, îi explică Bubu.

- Tata a iubit-o pe mama, s-au căsătorit din dragoste, iar ea nu doar l-a iubit, ci l-a şi respectat, vezi, au trecut cincisprezece ani şi nu s-a măritat cu altul.

- Ştii de ce? Pentru că nu se considera persoana cea mai importantă din familie, ci mai întîi a fost tatăl tău şi apoi ai fost tu cea mai importantă.

- Dacă era să port numele tatălui meu, aş fi Simon... Veniţi în cimitir să ne jucăm?... Hai să ne jucăm, se roagă ea, ziua aceasta a fost prea grea pentru mine...

Băieţii o urmează, aveau de gând să navigheze pe internet, le-a venit ideea să facă o aplicaţie cu cimitirul evreiesc, să posteze fotografii panoramate cu inscripţiile de pe pietre, să ofere contra like-uri, cu restricţie de downloadare, turul virtual al celor trei mii de monumente, plus stâlpişorii de piatră de la căpătâiul pruncilor sub un an, pe care nu scrie nimic. Blanca se află în faza de preizbucnire în plâns, dacă nu-i faci pe plac, va boci ore în şir şi trebuie să te rogi în genunchi ca să te ierte.

La o săptămînă sau două după ce Blanca a venit pe lume şi a primit numele bunicii sale după tată, Simon Blanka, Tiberiu a renunţat la slujba moştenită şi respectată de paznic, spălător de morţi şi gropar al cimitirului evreiesc, şi-a lăsat barbă şi făcea tot felul de calcule, la masă. Nu mai era atent când soţia sa alăpta.

- Ah, nu mă muşca de sfârc, o certa lehuza cu duioşie pe nou-născută, dar nici după aceste vorbe Tiberiu nu-şi deschise faţa.

- Ce se întâmplă cu tine, măi omule, ce ai pe suflet?

- N-am nimic, femeie, fii tu liniştită.

Dacă i-ar fi spus că vrea să plece la neamul său, că Dumnezeu i-a vorbit în cimitir la căpătâiul părinţilor şi l-a trimis să locuiască în Ierusalim..., dar nu i-a grăit niciun cuvânt, ci doar făcea calcule la masă, ea credea că se pregăteşte îngrijorat pentru botez, cât costă mâncarea şi băutura pentru treizeci de invitaţi, mai puţini din partea lui, câţiva prieteni, şi mai mulţi din partea ei, părinţii din satul Chiuzbaia, sub muntele Igniş, cei doi fraţi cu nevestele, câţiva unchi, mătuşi şi verişori... Dacă i-ar fi vorbit deschis, ar fi fost de acord să se convertească la iudaism, dar Tiberiu şi-a lăsat barbă neagră şi, când avea două degete, a grăit c-ar vrea să plece, să se întâlnească cu rabinul Klein Marton pe toată Transilvania, să-i ceară sfatul, că aşa sunt evreii, au legătură cu fraţii lor prin sinagogă, şi la ei nu contează omul, ci poporul. Nu a vrut să mănânce pita cu bucurie şi să bea vinul cu inimă bună, alături de nevasta sa, ci ţinea seama că trei lucruri sunt mai presus de puterile sale şi chiar patru nu putea pricepe, precum Solomon, urma vulturului pe cer, urma şarpelui pe stâncă, urma corabiei pe mare şi urma bărbatului în femeie, presupunea Bubu. Ce face omul pentru a ajunge în Raiul boilor, unde speră că iarba va fi până la ugerul vacilor şi nu vor fi muşte şi nici tăuni! A fost de acord cu el, i-a pus merinde de drum şi i-a dat bani de tren, poate va fi rabi, a învăţat de mic să citească Tora în ebraică şi respectă sabatul ca nimeni altul...

Cele trei zile au trecut, în a patra a stat cu ochii la poartă, să-i iasă în întâmpinare, în a cincea zi a răsărit gândul nebunesc, în a şasea plângea, alăptându-şi fiica, în a şaptea zi îi venea s-o arunce de la piept, din cimitirul de alături veneau noaptea umbrele socrilor şi se strâmbau prin geamul pe care uitase să tragă perdeaua. În a opta zi, pe la amiază, în poarta casei a bătut un bărbat cu pălărie neagră, l-a mai văzut de câteva ori, Doru Weisman, preşedintele Comunităţii evreieşti din oraş. Îşi simţi corpul greu, ieşi din casă cu copila în braţe.

- Sunteţi nevasta lui Tiberiu?, îşi luă pălăria de pe cap.

- Da.

- A vorbit ieri cu mine la telefon şi vă transmite că a ajuns cu bine în Israel şi că o să vă trimită actele prin poştă, grăi.

- În Israel?! Zicea că merge în Cluj!, se rezemă femeia de poartă.

- A ajuns cu bine în Israel şi o să vă trimită actele, atât mi-a spus să vă transmit.

- Ce acte? Vrea să merg şi eu cu Blanca în Israel?

- Nu ştiu, am vorbit la telefon şi atât mi-a spus, c-a ajuns cu bine în Ierusalim şi că trimite actele...

- Credeam că s-a spânzurat pe undeva şi că veniţi să mă anunţaţi!..., izbucni femeia.

- Nu, nu, fiţi liniştită, tânără doamnă, am vorbit personal cu el la telefon.

- Deci trăieşte?

- Trăieşte, trăieşte sigur. Nu mai plângeţi, vă rog!

- Atunci de ce s-a mai însurat şi de ce mi-a făcut un prunc?!...

Se simţea ca o casă pustie, dar vestea că trăieşte a liniştit-o, trebuia s-o părăsească pe ea. Pe Blanca spunea c-o iubeşte ca pe Dumnezeu...

Bubu şi Gelu o urmează prin portiţă, intră în cimitir şi merg în şir pe cărările dintre monumente. Stejarul despre care credeau că are vârsta de trei sute de ani a fost trăsnit la furtuna din vara trecută, au numărat inelele trunchiului retezat cu motofierăstrăul, o sută şi douăzeci. Blanca se opreşte la cripta cea mare, desface lacătul pus de formă şi intră în încăperea în care sunt înmormântaţi dr. Keszner Jenone, Nasch Aron, Wolf Abraham şi Chaimovits Izidor şi soţiile lor, pe monumentele de marmură albă şi neagră sunt încrustate sfeşnice cu şapte lumânări, salcii plângătoare cu şapte ramuri, stele ale lui David în şase colţuri şi două palme cu cinci degete, pentru cohanimi, cei mai religioşi dintre evrei.

- Suntem copii, ar trebui să ne temem şi noi de moarte. Se întunecă şi stăm aici cu morţii, exclamă Gelu.

- Da, e plin de morţi, doar noi suntem vii, zice Blanca. Jucăm ţări oraşe?

- Şi crezi că noi nu vom muri?, zice Bubu.

- Cred că mai bine ar fi să mă ucideţi ca-n balada Mioriţa. Voi, cei doi ucigaşi, tu eşti moldovean, tu eşti muntean şi eu sunt ungureanca...

- Moartea ca o nuntă cerească ori nunta ca o moarte pământească, ce alegem?, se întreabă Bubu.

- Aleg sexul, hai să facem sex peste morminte, glumeşte Gelu, cu faţa şmecheră ascunsă de umbre.

Blanca îi dă un pumn şi băiatul se îndoaie, geme prelung, ostentativ, semn că lovitura la coaste a fost nu chiar atât de puternică.

- De te mai prind cu tipa aia din C, te ucid cu mâna mea!, îl ameninţă Blanca.

- Ce nu-ţi place la ea?

- Totul.

- Ciudat fel de-a spune că mă iubeşti.

- Dar nu te iubesc, chiar de-aş face sex cu tine. Fetele nu iubesc sexul, cum vreţi voi, noi iubim viaţa şi moartea. Aţi citit Eric Segal?

- O, nu! Prefer să citesc Amintiri din copilărie, pentru a-mi pune bazele culturale, spune ironic Bubu.

- Te-ai dilit? Am citit-o pe la zece ani, nu ţii minte?

- Ne-ai citit-o tu, în două după-amieze, dar acum o citesc eu şi e cu totul altceva, mă pot opri din lectură şi pot visa.

- Gata, nebunilor! Voi vă daţi seama că stăm noaptea în cimitir?... De ne-ar vedea cineva, ar zice că suntem stafii, izbucneşte Gelu, nemulţumit.

- Ne-am obişnuit să punem moartea în dualitate cu viaţa - spune Bubu, de aceea nu ni se pare lugubru. Ţineţi minte când am văzut primul mort?

- M-am uitat la el minute în şir şi aşteptam să se mişte.

- A venit maică-ta şi ne-a certat că ne holbăm la mort.

- Omul e o larvă, zice Bubu.

- Ce-ţi veni?!

- Fiţi atenţi la melci, îşi depun ponta în pământ şi aşteaptă noua generaţie. Bărbatul sloboade oul în femeie şi creşte fătul. Dar straniu şi ciudat este că îngropăm mortul în pământ şi vrem să învie.

- Nu ai dreptate, se opune Blanca. Civilizaţia umană nu-şi permite să creadă că omul moare de tot. În cazul celor mai răi oameni, morţii se transformă în strigoi. Cei mai buni morţi în ce se transformă, spune-mi?

- În plante, animale sau în pietre, credeau popoarele vechi, are loc un nou început. Cât de fragili suntem, cât de perisabili, şi totuşi existăm. Cimitirul este locul sacru al legăturii dintre morţi şi vii. Călătorim între cele două lumi, de la cei vii cerem reculegere şi tristeţe, iar pe cei morţi îi înviem...

- Discursurile tale, Bubule, poate vei ajunge profesor, dar cu mine nu-ţi merge, îl opreşte Blanca. Nu ne este frică de morţi, deoarece eram prea mici să înţelegem. Gelule, ai adormit, mă, blegule, hai, sus, că te lăsăm aici să mori de frică! Hai, mă, acasă, că se sperie ai tăi dacă nu ştiu pe unde umbli.

- Nu le pasă lor de mine şi nici mie de ei.

N-au nevoie de lanternă, lumina difuză a oraşului trasează prin cimitir aleile şi monumentele funerare ca umbre precis conturate, au ajuns la cavoul familiei Eisenstadter, vor veni rudeniile din Uruguai în luna august, vor plăti taxele restante de zeci de ani şi vor pune pietricele cu pălăriile pe cap.

Tanti Viscolczi îi aşteaptă cu cina. Face pancove aurii în laboşul cu smalţ. Sau scoverzi însiropate, în tepşa teflonată. Copiii culeg râmele eşuate pe plăcile de gresie şi melcii ce-şi lasă balele pe lespezile de granit. Au grijă ca cele două capre să nu cumva să ajungă la Osztreichner Samuel, Junger Misunkai Ilonka sau la Moldovan Samoilă, pe monumentele acestora urcă iederă otrăvitoare, n-au venit de ani şi ani să le îngrijească. Purcelul caută ghindă sub frunzele negreblate, găinile aleargă după cosaşii graşi, pruncii culeg melcii cu cochilie, caprele preferă colţul cu morminte goale, cenotafuri şi simulacre, precizează Bubu pe site, peste care cresc tufe de mesteacăn dulce. Iepurii rod frunză cu frunză din colţul nordic al strigoilor, unde se află mormintele snameniilor, scrie Bubu pe web site, ceea ce nici pe capre nu le deranjează.

- Haideţi la cină, pruncii mei, că viitorul vostru urmează în faţă, spune cu dreptate tanti Viscolczi, ridicând ştergarea de pe clochintele umplute cu urdă şi cănile cu lapte crud. 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.