top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comemorări arrow Vasile Avram - 75, nr.6(145), iunie 2015
Vasile Avram - 75, nr.6(145), iunie 2015 Print
Iun 25, 2015 at 10:00 PM

Vasile AVRAM – 75

 

Vasile Avram s-a născut la 17 iunie 1940 în satul Lemniu, comuna Letca, județul Sălaj. S-a stins din viață pe 12 decembrie 2002 la Sfânta Mănăstire Nicula, unde este și înmormântat. A urmat cursurile Liceului Clasic din Cluj, iar în perioada 1962–1967 a urmat Facultatea de Filologie de la Universitatea din Timișoara (având ca profesor de folclor pe prof. Ovidiu Bârlea) și Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj (frecventând în paralel și cursuri de filosofie ale profesorilor D. D. Roșca și Liviu Rusu). Activitate publicistică la: „Informația Harghitei”, „Transilvania”, „Memoria ethnologica”, „Porolissum”, „Tribuna Sibiului”, „Anuarul Institutului de Cercetări Socioumane Sibiu”, „Opinia publică”, „Dimineața”, „Continent”, „21 Radical”, „Renașterea”, „Curierul de Transilvania”, „Casa”, „Sæculum”, „Cetatea literară - revista scriitorilor români de pretutindeni” ș.a. Din 1994 până la sfârșitul vieții a fost cadru didactic la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. În 1998 a obținut doctoratul în filologie (specializarea etnologie) la Universitatea din București, cu teza Mit și religie în tradiția românească. În volum: Spirala, Ed. Cartea Românească, București, 1987 (ed. a II-a necenzurată: Legat la ochi, Ed. Ecclesia, Nicula, 2007); Zeul din labirint - Sibiu, Decembrie 1989, Sibiu, 1992 (Ediția a II-a, 2014); Constelația magicului - o viziune românească asupra misterului existențial, UCN, Năsăud, 1994; Cărțile Eptimahice (poezii, cu grafica autorului), Sibiu, 1996; Anima dr. Telea - Timp și destin la Noul Român, Sibiu, 1996 (ed. a II-a, Ed. Ecclesia, 2006); Creștinismul cosmic - o paradigmă pierdută? Mit și ortodoxie în tradiția românească, Ed. Sæculum, Sibiu, 1999; Călătoria de sâmbătă. Poezii, Ed. Ecclesia, 2004; Elegiile Orhideei. Poem transcendental, Ed. Ecclesia, 2004; Interviu transfinit. Mircea Ivănescu răspunde la 286 de întrebări ale lui Vasile Avram, Ed. Ecclesia, 2004; Fiul apocrif - roman, Ed. Ecclesia, 2005; Chipurile divinității. O hermeneutică a modelelor teofanice în spațiul sud-est european (ortodox), Ed. Ethnologica, Baia Mare, 2006; Rainer Maria Rilke, Elegiile din Duino, Ed. Ecclesia (ca supliment al revistei „Nord literar”), 2007 (traducere); Terra Mirabilis. Publicistică, Ed. Ethnologica, 2010; Roata stelelor - teatru, Ed. Ecclesia, 2010; Vasile Avram, omul și opera. Din Lemniu la Nicula - un ocol prin lume, Ed. Ethnologica, 2011.

 

JURNAL. MOMENTE

DE MEMORIE APOCRIFĂ

 

Îmi câștigam singur existența. Era puțin, era mult? Lumea în care pășisem se dovedea mică și meschină, dar oricum reală, lume adevărată, alta decât a coșmarurilor în care mă zvârcolisem în casa părinților după plecarea forțată din școală. Poate că asta eram menit să fac: o muncă de rutină, hârțogărească, fără întrebări și răspunsuri asupra sensurilor și a motivațiilor sale, limitată la gestul spontan al transcripției mecanice, condusă de un resort rudimentar declanșat din domeniul reacțiilor umane primare. Poate că aveam nevoie de o stavilă, de un zid în care să se izbească prea multele mele întrebări despre lume și om ori de o zgardă în care să fiu ținut până-mi voi pierde definitiv instinctul canin al mârâielilor și al lătrăturilor.

Am fost introdus în materie de un contabil cu mină de mâță blândă. Mic, îndesat, cu brațele țepene, vârâte până la coate în mânecarele negre, cu mers de șobolan și uitătură de bou înjugat. Vorbea rar, încet și împleticit. Nu se mișca ziulica toată de la locul lui, de pe scaunul prevăzut cu trei perne moi așezat în fața biroului masiv de stejar, pe fața căruia lucea un geam tras, ca cel din ferestrele noi ale clădirii Sfatului Popular. Nu l-am văzut niciodată zâmbind, nici discutând cu oamenii mai mult decât cereau strict relațiile de serviciu. Era neînsurat, poate chiar impotent, avea mutra, se fâstâcea mereu în fața femeilor tinere care treceau pragul biroului după diverse adeverințe sau înlesniri de impozit. M-a luat de la început cu „tovarășe Tim” și cu „dumneavoastră”, deși n-aveam decât șaptesprezece ani, și din aceste dubioase cuvinte nu m-a mai scos cât timp am stat la Cioara. În prima zi mi-a pus pe masă un bloc neînceput de „bilete de vite”.

-  Astea sunt ale dumneavoastră, ștampilate și parafate, 150 în total. Să aveți grijă de ele, puneți-le în sertar, poftiți și cheia.

-  Și ce să fac cu ele?

-  Cum ce? Le eliberați la cerere cetățenilor. Timbru fiscal de trei lei pentru un porc, de cinci lei pentru un vițel, de zece lei pentru o bovină adultă. Ați înțeles?

-  Nu prea.

          Făcu o mutră nevinovată, de om pus în încurcătură. Adică cum nu înțelegeți?, păreau să spună ochii lui.

-    Lăsați că vă arăt eu, când vine cineva. Și își reluă imperialul loc pe scaunul cu trei perne, în fața căruia îl așteptau o droaie de dosare și hârtii de diferite dimensiuni.

-  Și acum ce să fac?, întrebai la rândul meu prostește.

-  Ce să faceți? Așteptați să vină cetățenii. Mâine e târg la Jibou, trebuie să vină ei!

Ce legătură avea târgul cu blocul de bilete, cu cetățenii comunei și cu noua mea meserie aveam să aflu peste o oră, când într-adevăr intră pe ușă un țăran bătrân cu căciula în mână și ceru contabilului o „reghie”, adică un bilet pentru un purcel. Acesta, contabilul, veni la masa mea, tăie prima foaie din blocul de bilete, o împături și vru să o întindă bătrânului. Se opri însă pentru a-l întreba mormăit:

-  Adus-ai timbru’?

-  N-am adus, dom’ contabil, că-i închisă comparativa. Da’ vă las eu trei lei.

-  Bine, dă-i încoace!

Îi înmână în sfârșit biletul, cetățeanul ieși cu plecăciuni și mulțumiri, apoi contabilul se întoarse spre mine cu un aer triumfător:

-  Ați văzut? Atât aveți de făcut. Poftim cei trei lei. Când aveți timp mergeți la cooperativă și cumpărați un timbru, pe care-l lipiți pe versoul cotorului. Asta-i!

-  Dar pentru ce-i trebuie omului biletul?

-  Păi cum să vândă porcul fără bilet? Nici nu-l primește-n târg!

Mă dumirisem. Aceasta este deci noua mea meserie!

Ca să-mi omor timpul - cele opt ore în care n-aveam voie să ies din clădirea Sfatului - încercai să învăț a bate la mașină. Scriam adeverințe fanteziste, pe care aveam grijă să trec cu majuscule, în stânga, antetul complet al instituției: Republica Populară Română, Regiunea Cluj, Raionul Jibou, Sfatul Popular al Comunei Cioara, nr… din… De atâta repetare, aceste cuvinte învățasem să le bat repede și corect, aproape ca o dactilografă de meserie.

Dar timpul era prea lung, mă plictiseam să bat mereu și mereu la mașină adeverințe netrebuincioase, oamenii nu veneau după bilete de vite decât miercurea, în ajunul târgului de la Jibou, și joia, în ajunul celui de la Ileanda, de citit nu aveam voie să citesc în timpul serviciului, altă treabă nu mi se încredința, așa că fui nespus de bucuros când șeful secției agricole raionale, sosit într-o vizită dinainte anunțată (știa el de ce!) la Cioara, poposi și lângă biroul meu (era doar șeful meu ierarhic, funcția mea se chema „referent agricol”) și, după ce-mi puse câteva întrebări la modul general, mă copleși cu atenția sa, încredințându-mi o sarcină „de maximă importanță”.

-  Te văd băiat deștept, zise. Vrei să facem o treabă împreună?

-  Orice, tovarășe șef!

-  Bun, fii atent aici: mâine dimineață te duci la Porcești (satul vecin) și începi să plantezi merii pe terenul întovărășirii agricole. Știi să plantezi meri?

-  Îmi pare rău, dar nu știu.

-  Nu-i nimic, îți explic eu. Stai jos! Fii atent aici! Mai întâi trasezi locul gropilor. Iei o sfoară lungă de 32 de metri, o împarți în patru făcând trei noduri la distanță de câte opt metri, înțelegi?

-  Da.

-  Bun. Îi legi cele două capete și obții un pătrat marcat de cele patru noduri. Înțelegi?

-  Da.

-  Bun! Te duci cu sfoara asta pe câmp, o așezi pe pământ la covorul ogorului, fii atent să fie bine strânsă, și bați patru țăruși în dreptul celor patru noduri. Înțelegi?

-  Da.

-  Bun! Între cei patru țăruși se va forma un pătrat cu latura de opt metri. Așa-i?

-  Da.

-  Bun! Acum scoți sfoara de după un țăruș și o întinzi din nou. Ți se creează un nod liber, la distanță tot de opt metri, așa-i?

-  Da.

-  Ei, în acel punct bați un nou țăruș, al cincilea. Și tot așa până termini parcela. Ai înțeles, puștiule?

-  Înțeles.

-  Sigur?

-  Sigur.

-  Bun! Știam eu că mă pot baza pe tine. Deci mâine dimineață la ora cinci ești la Porcești. Rămâi acolo o zi, două, trei, o săptămână, până termini. Te duci la președintele întovărășirii, îi spui că am spus eu să-ți facă rost de tot ce ai nevoie și să te ajute la marcaj. Ai înțeles?

-  Cine e președintele întovărășirii?

-    Te interesezi și tu, că ești băiat deștept. Spor la treabă!

Și se grăbi spre casa primarului, unde-l așteptau din vreme sticla de palincă și puiul fript.

A doua zi m-am sculat la trei și jumătate pentru a putea ajunge la ora ordonată de șef în satul vecin. Aici lumea dormea încă, cel puțin așa am constat din faptul că pe uliți nu era țipenie de om. M-am învârtit vreo oră prin centrul satului până când am întâlnit, în sfârșit, un om care-și mâna carul spre câmp.

-  Nu vă supărați, îl întreb, cine este președintele întovărășirii pomicole?

-  Care tovărășie pomicolă?

-  Asta din satul dumneavoastră.

-  Eu nu știu, măi fecioraș, de nicio tovărășie. Hăis!

Am mai întrebat vreo trei persoane până să fiu îndrumat, în fine, spre Bucur Ion al Glăjarului din capătul de sus al satului. Dar proaspătul președinte nu era acasă, soția lui, care cotrobăia prin curte, mi-a spus că a plecat „până-n zuuă” la pădure.

-  Da’ ce-i baiu’?

-  Niciun bai, doar că aveam ceva treabă cu dumnealui.

-  Ce treabă?

I-am spus despre ce e vorba și, neavând încotro, s-a oferit să mă ajute ea. A făcut rost de sfoară, țărușii erau cică la câmp de o săptămână, și am pornit împreună pe drum în jos spre cealaltă margine de sat, într-un loc unde se deschidea larg o vale proaspăt arată și unde trebuia bătut primul țăruș al nou-înființatei întovărășiri pomicole. Se făcuse ora nouă când ne apucarăm de treabă. Simțeam cum mă gâdilă mândria de a îndeplini o sarcină atât de importantă, priveam de sus și cu gravitate la rarii trecători de pe drumul ce cobora din sat, eram măgulit de considerația cu care mă asculta, în tot ce spuneam, soția președintelui. Întinsei sfoara și bătui cu muchia unei securi primii patru țăruși. Se constituise un pătrat perfect. Încurajat, continuai cu al cincilea, al șaselea, al șaptelea. Soția președintelui îmi aducea rând pe rând țărușii subțiri, despicați din trunchiuri de carpen uscat, eu îi înfigeam în ogorul afânat, apoi îi îndesam cu lovituri repetate până când se fixau trainic în pământul nerăscolit de fierul plugului. Munceam cu mare plăcere, era o zi frumoasă de primăvară, soarele strălucea în cerul de cerneală, cucul își pornise cântecul în crângul din apropiere. La al doisprezecelea țăruș însă, soția președintelui se opri în capătul șirului dinspre vale, privi cu atenție la opera abia începută și rosti cu părere de rău în voce:

-  Nu-s drepte, domnișorule!

-  Ce?

-  Șirurile.

-  Cum nu-s drepte?

-  Uită-te și matale. Un țăruș e aici, altul mai la vale, cela mai la deal…

Mă oprii din lucru și venii lângă ea, la capătul de lângă drum al șirului. Avea dreptate: în afară de primul pătrat, care era perfect, celelalte semănau a romburi, a dreptunghiuri, a trapeze. Mândria mea căzu brusc ucisă la pământ. Ce-am făcut, unde-am greșit? Urmasem neabătut indicațiile șefului secției agricole. Să fie de vină sfoara? Măsurai din nou distanța între noduri: opt metri, nici mai mult, nici mai puțin. Să fi uitat șeful secției să-mi spună că trebuie calculată și înclinația terenului? Nu cred. Atunci ce se întâmplase? Trist și meditativ, rămăsei ca un bolovan în capul locului mai multe minute.

-  Eu zic să stăm o țâră, să ne hodinim, domnișorule, și-i vedea apoi care-i baiul.

Dar oricât m-am gândit și m-am întrebat atunci, în ziua aceea frumoasă de primăvară, oricât m-am frământat a doua zi - ploioasă - și a treia - din nou însorită -, oricât îmi bat capul, nu știu, nu mă pot dumiri unde-am greșit, ce indicație mi-a scăpat, ce regulă matematică am încălcat. De ce nu voia spațiul să mi se supună? De ce nu se organizau și celelalte pătrate la fel de corect ca primul? Cine mă ajută, cine-mi arată drumul cel bun?

Fără să fi greșit vreo soluție, învins și umilit, m-am întors a treia zi la Cioara, lăsând totul baltă. Mi-am reluat locul la birou, contabilul mi-a restituit blocul de bilete și 150 de lei - bani pentru timbre. Nu-mi puteam însă regăsi liniștea. Ce-i voi spune șefului secției când se va interesa dacă mi-am îndeplinit misiunea? Cum voi mai da ochi cu el, cu omul care și-a pus nădejdea și încrederea în mine în timp ce eu, ca un netrebnic ce sunt, i-am înșelat-o?

Dar n-a mai fost nevoie să dau vreo explicație cuiva, pentru că numai după alte două zile cariera mea de referent agricol al Sfatului Popular al comunei Cioara se încheia în mod lamentabil.

(text inedit)

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.