top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Maramureșul de altădată. Sighetul meu.- Vasile Tivadar, nr.6(145)iunie2015
Maramureșul de altădată. Sighetul meu.- Vasile Tivadar, nr.6(145)iunie2015 Print
Iun 25, 2015 at 10:00 PM

 

Vasile TIVADAR

 

MARAMUREȘUL

DE ALTĂDATĂ.

SIGHETUL MEU

 

Nu  o dată, ci de mai multe ori mă gândeam să scriu despre ce mie mi se pare că s-a întâmplat ieri sau cel mult alaltăieri, dar de fapt au trecut zeci de ani. Când au trecut aceşti ani? Revelioanele erau doar şampanii ciocnite după Crăciun, cu toate că în tinereţe ni se oferea de Revelion doar vin spumos, abia mult prea tîrziu am aflat ce este şampania.  Ştiam că sunt român, că părinţii mei au trăit sub alte vremuri. Au copilărit în război şi au devenit adolescenţi după  război. Seara, înainte de culcare, după ce ne spuneam rugăciunile, mama, tata, bunica ne depănau cu glas încet amintirile lor. Cu atâta har şi patimă ni le spuneau, că s-au întipărit pe tot restul vieţii în mintea mea şi a fraţilor mei. Nu aveam lumină electrică (nu avea nimeni atunci pe strada noastră). Aveam loampă cu petrol de porţălan cu uiegi, ce se mai afumau din când în când de la petrolul ce nu era de cea mai bună calitate.

Îşi aduceau aminte cu plăcere de nemţi, care dădeau mâncare şi ciocolată copiilor. Erau foarte curaţi, aveau muzicuţe piccolo, din care cântau seara în surdină. Italienii erau gălăgioşi, mâncau multe macaroane, li se zvonea că mai mâncau câini şi pisici. Ungurii erau năprasnici, dar se ostoiau la ordinul nemţilor. Nu uitau că până în '18  Ardealul era al lor şi sub noua ocupaţie se grăbeau să introducă administraţia hortistă. Lumea cu scaun la cap a fugit din calea lor în regat. Despre americani îşi aminteau că erau mari, negri şi foarte suspicioşi. Avioanele lor şi ale englezilor înnegreau cerul, iar vuietul creat speria animalele sălbatice de se coborau în grădinile oamenilor căpriori, ciute, mistreţi. Ruşii, beţi  mai tot timpul (erau care beau şi spirtul de pe animalele de laborator), furau tot ce lucea, mai ales ceasuri, haine, cizme. Ciolovecii violau tot ce prindeau, dar mai rele erau rusoicile bete, care descărcau automatul fără pricină, chiar şi dacă apa din ligheanul în care se spălau era prea rece. De copile nu se luau, în schimb fetişcanele erau în pericol de a fi siluite. Pe Ana, sora cea mai frumoasă, o ascundeau părinţii sub o covată mare peste zi, ce era pe post de cadă vara, chiar la vedere, în grădinuţa cu flori, unde nu le trecea prin cap ruşilor că ar fi fiinţă omenească. Seara, după ce adormeau beţi rusnacii, se culca şi ea câteva ore în podul grajdului, deasupra vitelor. Noroc că nu au stat decât vreo zece zile, până a trecut frontul.

Gura meşteră la strigături a pomenit aceste treceri prin textul: „de la Tisa  pân la Don da vai ceas, da vai palton/da vai ceas, da vai cabatul, de nu trag cu otomatul”.

Nu ştiam de radio, de televeziune, nici măcar de radiodifuziune, care totuşi exista pe stâlpii de telegraf, prin nişte difuzoare de război prin care se făceau comunicatele de alarmă. În centrul oraşului era curent electric şi aveam un cinematograf, pe care-l numeau simplu film. Acolo văzuseră părinţii mei filme cu Raj Kapur, cu Zorro și multe altele, ruseşti, despre război şi despre superioritatea comunismului faţă de capitalism.

Mama se născuse într-o familie a cărei casă era undeva pe strada Aurel Buteanu. Acea stradă era pietruită, mergea pe lângă calea ferată îngustă şi în apropiere aveau chiar şi o gară numită Obor. Erau doisprezece fraţi, şase fete şi şase băieţi, mama era cea de-a zecea şi a rămas orfană la zece ani. S-a născut în 1933, în an de criză, dar era România. Îşi amintea de imnul  vechi al României, care zicea de rege şi de onor. De rugat se rugau în româneşte şi se salutau cu „lăudăm pă Isus”, răspunsul fiind „în veci, Amin”. Apoi, la şcoală a intrat prin anii '40 şi i s-a părut ciudat că era obligată să vorbească şi să înveţe în limba maghiară, căci în familie vorbeau mai multe limbi (română, maghiară, germană, ebraică), pentru că în acel cartier aceasta era componența etnică. Religia era cea catolică şi învăţase catehismul cu termenul de spirit. Despre învăţătoarea sa, Socike Erjebet, mama îşi amintea că era venită de prin Ungaria şi că o bătea pe cea mai bună prietenă a sa dacă nu putea pronunţa numeralele în limba maghiară cu accentul lor. În loc de keto zicea chetoi. O bătea peste unghii până sărea sânge cu o nuia şi apoi o îngenunchea în colţul clasei pe boabe de porumb ascuţite, din care se făceau floricele. Ei, copiii, le ziceau cocoşi, pentru faptul că săreau din tavă când erau puse la prăjit, exact ca şi cocoşii din ogradă când se luau la bătaie pentru puicuţe. Tot atunci s-a întâmplat ceva urât pentru mama mea. Nu mai era voie să se cânte imnul cu regele, cu pace şi onor şi copiii erau obligaţi să bâiguie ceva în limba maghiară cu işten aldy meg a magyor. Tatăl mamei era tot mai bolnav. Chiar dacă era grefier principal la Tribunalul din Sighet şi leafa era suficientă să cumpere şi ce nu se găsea uşor, războaiele (prima şi a doua bătaie mondială), prizonieratul prin Rusia i-au stors sănătatea. Ce-i drept, aveau terenuri şi păduri, aveau vite mari şi oi, iar bunica, ce se specializase în Viena ca asistentă medicală de război, câştiga bine asistând femeile din partea de sus a oraşului la naşteri şi la tratarea nou-născuţilor. Atunci femeile năşteau acasă şi trebuia asigurat minimumul de condiţii igienice pentru mamă şi copil. Aveau ştergători, rănţi, lipideauă, perna pruncului, leagăn şi scălduşă. Nu se ştia de biberoane. În schimb, se punea o coţcă de zahăr într-o batistă umezită cu ceai de mac şi copilul mai gălăgios adormea cât ai zice peşte. Hrana de toate zilele nu le lipsea, în schimb nu se găseau haine, pantofi. După război toate erau pe cartelă. Se distribuiau şi batistele pe cartelă, iar ei, fiind mulţi, din batiste confecţionau fetelor rochiţe sau fuste. Pantofii erau de fapt un fel de sandale confecţionate din carton pe o montură din lemn. Cu toate acestea, duminică de duminică erau la biserică, iar serile erau la joc pe podul de peste Ronişoara, pentru că era mai larg şi avea podele de stejar şi haizaş ce era acoperit cu draniţă.

Peste săptămână cultivau grădinile, holdele, aveau grijă de animale şi de fraţii mai mici sau uneori de nepoţi aduşi pe lume de surorile mai mari. În serile de toamnă lungi se făceau şezători, unde fetele învăţau să croşeteze, să împletească ciorapi, mănuşi, căciuli. Din croşetă fetele de la oraş îşi făceau trusoul de perdele, feţe de masă, mileuri pe mobilă şi chiar rochii de mireasă, căptuşite cu mătasă adusă din Cehia. Atunci graniţa României era învecinată cu poliecii (aşa le zicea bunica la polonezi), cu  cehii şi nicidecum cu Rusia ori Ucraina. Mulţi s-au găzdăcit din relaţiile comerciale care începeau cu Iţik şi se terminau la Ştrul. Se făcea contrabandă cu orice: cu lemne, cu sare, cu vite, cu tutun, cu spirt, cu opaiţ şi lumea era într-un anume fel mulţumită.

Seara, femeile măritate le învăţau pe cele tinere romanţe ori cântece de jale din război. Ştiau şi cântece maghiare şi nemţeşti şi câteva evreieşti. Cântecele frumoase erau acelea care descriau o iubire tragică, ce era interzisă datorită diferenţei etnice (nu se puteau căsători evrei cu unguri sau români, erau îngrădiri religioase în toate etniile). Mai erau iubiri interzise între  categoriile sociale. Fata săracă nu putea fi noră fericită la bogaţi, precum nici feciorul sărac nu avea o viaţă uşoară dacă mergea de ginere la gazde. Iată versurile unei astfel de doine, pe care o cânta mama cu glas duios, neştiind de ce  lăcrimam de fiecare dată când o auzeam: „Peste deal frunză rotundă/Este-o fântinioară afundă/Hai, mândră, apă să bem/C-o pticat pe noi blăstăm/Şi de frunză şi de iarbă/Să nu sim noi laolaltă/Decât să nu sim noi doi/Mai bine morţi amândoi/Îngropaţi în ţintirim/Sub creangă de rozmolin/Să vadă tătă lumea/Ce înseamnă dragostea”.  Sau: „Pe-o cărare îngustă, în munţii Balcani/Se-ntâlneşte o fată c-un don căpitan/Bună ziua, fată. Bună, căpitan/N-ai văzut în luptă pe sergentul Jan?/L-am văzut, fetiţă, pe sergentul Jan/A căzut cu cinste în acești Balcani./Dar să ştii, fetiţo, că sergentul Jan/S-a întors din luptă şi este căpitan”. De fapt, orbise sergentul Jan.

Familiile nobile se ştiau şi erau respectate, chiar dacă războiul sau consecinţele istorice le făcuseră scăpătate.

Băieţii, fraţii mamei, după ce terminau patru clase, erau daţi la meserii. Ion învăţase să zugrăvească biserici (pictor), Vasile zugrăvea case cu mintă şi cu rol, cu modele pe care le făcea singur, seara, decupând negativele pe pânze speciale, ce erau întărite cu cleiuri străvechi, devenind modele ce se aplicau pe pereţii celor bogaţi. Săracii se mulţumeau cu zugrăveli în humă, colorate cu  albastru sau gălbui. Cel mult îţi plăteau un rol şi câteva linii trase ca un chenar pe tavan şi la îmbinările pereţilor. Fetele învăţau să devină bucătărese, croitorese, coafeze, iar cele care erau mai dezgheţate mergeau la fabricile din oraş. Aveau evreii fabrică de tricotaje, de scaune şi multe tăbăcării. Alexandru învăţase să cânte la muzicuţă, la vioară şi la acordeon şi era şi un dansator desăvârşit. Din această preocupare nu se putea trăi, muzică făceau ţiganii şi se părea înjositor să ajungă ceteraş un fecior de nemniş. Aşa că a fost dat la meserie şi învăţase să vopsească textile, la Finkeii, un evreu încreştinat, ce vopsea lână, bumbac şi valuri de cânepă, din care se făceau haine. Atelierele de mici meseriaşi abundau, alături de bolduri cu de toate, mnâsernii şi făgădăuri. Nu lipseau nici băncile, care dădeau credite cu acte puţine, pentru că lumea era analfabetă. Aşa au ajuns evreii stăpâni pe munţi, pe păduri, pe case, pe sate şi chiar pe străzi din oraşe. În Sighetul meu era uliţa evreiască, ce era paralelă cu strada principală, unde se găseau Hotelul „Corona”, Tribunalul, Cazinoul şi bisericile mari catolice. Haiderele şi băile evreieşti erau pe lângă sinagogi, doar în apropierea centrului propriu-zis. Una din surorile bunicii chiar ajunsese funcţionară la o astfel de bancă, care se numea „Albina”. 

Viaţa culturală era strâns legată de  sărbătorile religioase. Se făceau pelerinaje: la Bixad, la Moisei, la Coştiui, unde erau hramuri de Sfântă Mărie. Cei tineri mergeau pe jos cu prosesiile, iar cei bătrâni în căruţe sau cu trenul forestier, care brăzda Maramureşul în lung şi-n lat. Nu se numea Mocăniţă, ci trenu' mic şi gara mică. Cu toate acestea, familia noastră avea loc şi scaune în biserică şi, oricât de aglomerată era bisericuţa din centrul oraşului, când intram la liturghie, înainte de a intra popa în altar, orăşenii meşteşugari, avocaţii, profesorii, medicii se dădeau de-o parte, lăsând mai mult loc decât ne era necesar să ajungem la locurile noastre pentru a participa la slujbă (nu se zicea liturghie). Mersul la târguri era prilej de întâlnire cu neamuri din alte localităţi, de schimb de informaţii despre preţurile vitelor şi ale cerealelor. Se mergea la Carei după ulei şi miere (zahăr) cu trenul din Slatina. Se mergea la Hust, la Ungvar, la Muncaci şi  la Rahău. Din aceste călătorii de aprovizionare  se asigurau mirodenii şi delicatesuri, ce se păstrau luni întregi în cămări reci, special amenajate. Carnea crudă se păstra în plase lăsate în fântâni, aproape de luciul apei. Legumele şi cartofii de peste iarnă se puneau în gropi bine acoperite cu  boceni şi bâle, paie şi lut, să nu le prindă gerul. Duminica, orăşenii mergeau de dimineaţă tare în Vadul Izei, unde abundau măcelăriile jidoveşti, se făceau reduceri la carnea necuşeră şi cuşeră ce nu trecuse până vineri la asfinţitul soarelui, când începea sabatul. Evreii respectau cu sfinţenie ziua Domnului (sâmbăta), făceau mâncare vinerea şi, ca să se încălzească, plăteau cu mărunţi copiii creştini, care se ofereau să le facă foc. Băieţilor de însurat li se cumpărau costume de stofă ori de cangă, pe care şi le împrumutau când erau miri. Rochiile de mirese nu se împrumutau, druştele aveau rochii viu colorate şi pantofi pe care şi le transmiteau de la neveste la fete. Dintr-una din rochiile vechi de mireasă i-au făcut rochiţă pentru prima împărtăşanie verişoarei Magda. Înainte de împlinirea vârstei de opt ani, copiii erau trimişi la religie, care se ţinea sâmbăta într-o fostă clasă, anexă a bisericii. De la trei la cinci venea popa Man şi ne expunea ca legendă textele biblice, iar apoi crâsnicul Mesaroş ne învăţa răspunsurile bisericeşti şi frumoasele pricesne, colinzile şi variantele de Hristos a Înviat. Prima împărtăşanie era un eveniment fotografiat, băieţii fiind îmbrăcaţi în miri ai Fecioarei, iar fetele în mici mirese ale lui Hristos. Veneau naşii de botez ai copilului, neamurile apropiate, iar cel care se împărtaşea prima oară era centrul atenţiei, primea cadouri.

Zilele de naştere şi de nume erau, la fel, sărbători private, unde se adunau zeci de rudenii, se dădeau cadouri, flori şi atenţii, care de care mai originale. În iunie, de Sfânta Margareta, mama era cea sărbătorită, se pregăteau cu două zile înainte sarmale, prăjituri, chiftele, băuturi de casă, iar unchiul Alexandru, pe lângă cadoul original luat din grădină (un morcov mare, un castravete mai sexos), aducea un icheban (buchet ciudat de flori) din frunze şi flori de hrean, urzici, scai, flori de tutun, ce stârnea râsete şi glume, pe care noi, copiii, nu le prea înţelegeam. După urări, urma servitul mesei, se cânta, se dansa, iar apoi, obosiţi, bărbaţii povesteau amintiri din armată, iar femeile despre naşteri şi petrecerile la care luară parte fete fiind. Seara târziu se vorbea de politică, iar atunci, când aveam mai toţi radio, se comentau în şoaptă ştirile de la „Europa Liberă” şi de la „Vocea Americii”. Auzeam, pitiţi pe după mobile, despre faptele anumitor cunoştinţe devenite membre de partid, ce erau trimise pe sate să convingă lumea să se înscrie în colectiv. Auzeam că unchieşul Bologa din Bârsana, ce avea multe vaci, a fost ridicat noaptea de IMS de la Securitate, pentru că nu a vrut să pună degetul pe cererea de înscriere în colectiv şi nu mai ştia nimeni şi nimic de el. Mătuşa Mărişcă din Strâmtura o fost şi ea adusă la securitate, pentru că popa Luţai, când o fost cu crucea, a găsit la ea o icoană care avea pe dos un fototip dintr-un ziar vechi cu regele Mihai.

Popa o pârât-o la Securitate, iar oamenii din sat au mers şi i-au dat foc la clăi şi la grajd. Colduşii au trecut de partea comuniştilor, iar preoţii mai tineri primeau bani de la stat dacă  pârau creştinii ce erau bănuiţi ca duşmani ai poporului.

Înainte de miezul nopţii, toţi plecau la casele lor, ca apoi multe zile să se povestească în casă amănuntele sărbătorii. De Crăciun, noi, copiii, umblam a colinda de cu seară. Tinerii umblau până la miezul nopţii, ca apoi să se întâlnescă la biserică la litie. După slujba de noapte se continuau colinzile până dimineaţa de către oameni în fire. În noaptea de Crăciun nu se dormea. Dimineaţa zilei de Crăciun colindau mici orchestre cu clarinet, acordeon, vioară şi contrabas pe cei mai înstăriţi din cartier. La noi veneau şi cinci-şase grupuri de colindători cu instrumente, ştiind că tata le dădea câte o sută de lei de colindă. Salarul era de cinci-şase sute de lei pe vremea aceea. Tata, cu toate că era inginer de mină, lucra numai ca şi maistru la „Unitatea” (cea mai mare fabrică de tricotaje din regiune), iar primele care i se dădeau de 1 mai şi 23 august erau puse bine pentru sărbători. Şcoala era la doi paşi de noi. Stăteam a doua casă de la Școala
nr. 4 (astăzi „Aurel Butean”) şi auzeam clopoţelul şi veselia pauzelor de dimineaţă, dar mai ales de după-masă.

Bucuriile iernii erau întregite de Miculaş (6 decembrie), seară în care ne curăţam ghetele şi le puneam pe pervazul de la geam, aşteptând dimineaţa. Părinţii se trezeau noaptea şi  împachetau în celofan roşu bomboane salon, ciocolăţi mici, biscuiţi, neuitând crenguţele date cu vopsea argintie, ce deveneau vărguţe care nu prea rar ne atingeau când năzbâtiile noastre întreceau anumite limite. Pe lângă pungile cu dulciuri nu lipseau bocancii noi, şosetele groase de lână, mănuşi, fulare şi căciuli tricotate, pe care tata le primea de la sindicat. Se întâmpla ca în ziua de Miculaş să ningă şi atunci vedeam toţi copiii cu aceleaşi cadouri (fulare şi căciuli), pe care le luam noi-nouţe şi mergeam în parc unde, de obicei, se făcea orăşelul copiilor. Era un mod mascat al autorităţilor de a face propagandă antireligioasă şi de ateism ştiinţific. După câţiva ani a apărut „Festivalul Sărbătorilor Laice de Iarnă”, continuat până în zilele noastre, care a avut drept scop (se ţinea imediat după Crăciun) desfiinţarea Zilei de Naştere a Domnului. Fascinaţia noului ne prindea repede şi nu înţelegeam de ce bătrânii dădeau dezaprobator din cap la serbări, concursuri, dar mai ales la prezentările făcute de profesorul Holdiş, ce era omniprezent cu poveştile sale despre ilegaliştii comunişti şi lupta lor. Ne vorbea de tipografii clandestine, de şedinţele lor de partid, de tovarăşii din Rusia. Niciun cuvânt despre Biserică, Dumnezeu, Fecioara Maria, Pruncul Sfânt, atât de prezent în colinzile noastre. În răstimp, chiar dacă americanii ajunseseră pe Lună, iar epoca informaţiei acerbe prindea contur, apăruse Sfidarea Mondială, iar activiştii de partid ne îmbătau cu apă rece şi moartă, aducând osanale comunismului prin fel de fel de făcături în numele culturii. Românii o duceau tot mai greu, iar cultul personalităţii ceauşiste devenea un jug spiritual tot mai greu de suportat. Nimicurile deveneau valori, iar valorile erau marginalizate şi ridiculizate. Clămpăii, repetenţii făceau şcoli de partid de cel mult un an şi te trezeai cu ei prim-secretari, directori de bibliotecă, de fabrici, dar mai ales activişti de partid, ce dictau regulile, nu legile, la tot ce înseamnă astăzi instituţie. Şi, cum firea omenească este împinsă spre ce-i interzis, an de an, la Paşti, coşurile cu pască spre a fi sfinţite se adunau în coloane tot mai lungi de la o biserică la alta, în pofida propagandei ateist-ştiinţifice, ai cărei promotori, azi, sunt profesori doctori în filosofii creştine şi se leapădă de instrucţia primită ca şi apostolul Petru în zorii Vinerei Negre.

Mi-e dor şi-acum de morala asfinţită. De cuvântul dat şi respectat la târg prin baterea palmei, valorând mai mult ca şi-un contract cu fişcarăş. Divorţurile erau minuni, iar adulterul era motiv de marginalizare definitivă a familiei întregi mai multe generaţii. Verdictul era simplu: N-a si mai bună ca mă-sa! 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.