top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Intalniri - Cornel Cotutiu, nr. 7-8(146-147), iul-aug 2015
Intalniri - Cornel Cotutiu, nr. 7-8(146-147), iul-aug 2015 Print
Iul 26, 2015 at 10:00 PM

 

Cornel COTUȚIU

ÎNTÂLNIRI

 

Mura a intrat în casă dis-de-dimineață. Tocmai dam să ies din baie, după o rafală de spray-uri. Fiind organizatoare a întâlnirii, voiam să fiu la liceu ceva mai devreme decât ne înțeleseserăm, fie chiar și numai pentru a-mi primi colegele. Avea ochii răvășiți; era vădit obosită. Dar nu mare mi-a fost mirarea, văzând-o gravidă, cu un pântece crescut semeț.

- În luna a noua - s-a explicat, cu un surâs care simula că își recunoaște vina, păcatul. Arăt în halul acesta, fiindcă am plecat de acasă cu câteva ceasuri în urmă.

- În plină noapte?!

- Doar n-ar fi fost să ajung la tine în plină noapte.

- De ce nu? Știi doar că…

- Pe drum e un popas cu parcare, lumină etc. și am… chiar poposit. În mașină, firește. Numai bine să-mi recapitulez cei zece ani de la liceu și să mă gândesc ce aș putea să vă vorbesc sau să vă mint. Lacrimi, bătăi? Numai bine să mă piaptăn, să-mi fac cocul. Apropo, cum arăt?

- Ei, bravo! După cât ești de frumoasă, ți-ar sta bine și tunsă cheală. Hai și întinde-te pe canapea.

După absolvire, i s-a promis că va obține o slujbă la orfelinatul de unde pornise, însă taman atunci s-a schimbat conducerea și promisiunea s-a voalat. A obținut însă la un inspectorat școlar o încadrare pe post de suplinitor la o catedră de limbi moderne, doar terminase profil filologie. În următorii ani, tot așa, la școli îndepărtate, din zonă montană. Avea de înfruntat plictisul și mârâiala feciorilor mitocani. La un moment dat, era pregătită să dea la facultate, chiar îi făcusem rost de niște cursuri, plus că își agonisise niște bani. Dar intențiile aveau să fie spulberate de un electrician din Moisei, Nicoară, care începuse să lucreze pe rețeaua unde se afla și satul ei. Bărbații de acolo munceau, cei mai mulți, la mină. Tinerii abia terminau gimnaziul și fie coborau la vale, fie luau calea părinților. Fete de vârsta ei, câte erau, deja se gândeau la mărițiș, nici vorbă să fi auzit de Hugo sau  Patricia Kaas. Și a fost ca și cum ea și Nicoară s-au descoperit deodată. Nu numai că era plăcut la vedere, dar și  manierat. Din asta i s-a tras. Adică, de la un drum prin pădure, după frăguțe. Și când a văzut că refuză să-și tragă fusta de pe ea, că se opune, manieratul Nicoară a pocnit-o în cap, încât... Când și-a revenit, el gâfâia, muncind între picioarele ei.

- Regret că nu am putut da curs invitației tale la nuntă, dar măcar am ajuns la tine ceva mai târziu.

- Da. Ți-am spus și atunci: cum nu aveam pe nimeni din partea mea, te-aș fi dat drept verișoară.

- Mura, eu va trebui să ies până în oraș. Tu rămâi aici și, dacă ai nevoie de ceva, o găsești pe mama în bucătărie. Doar vă cunoașteți. Și, până una, alta, te rog, calm!

- Mda! E un calm care mă obosește mai degrabă.

- Sau, dacă vrei... știu cum e să nu te poți odihni, dacă ești prea obosită. Dacă vrei, hai să te las în livadă. Doar o știi, de pe vremea liceului.

Apoi Nicoară devenise insistent, venea de două-trei ori pe săptămână, din nou atent, manierat. La orfelinat, Mura a avut la vârsta adolescenței și mai apoi, până la terminarea școlii, două educatoare, amândouă – interesant -  preotese, foarte asemănătoare ca stil de atașament față de copii și habotnice religios. De pildă, în privința căsniciei. Una dintre ideile care i s-au înfipt în conștiință a fost că darul cel mai de preț cu care intră mireasa în casa ei este fecioria. În scurtă vreme, prezența insistentă a bărbatului electrician a început să fie însoțită de pretenția ei: să se căsătorească. Stupefiat, la început, îl prinse și pe el gândul acesta. Doar că, până la urmă, avea să condiționeze mariajul: să renunțe la facultate. Și, cum el avea o cunoștință la inspectoratul școlar, din toamnă Mura a ajuns și nevastă, și cu socri, și cu post chiar în Moisei.

Cum toată lumea aștepta urmași, iar vremea unei astfel de împliniri avea să treacă de câteva ori, amândoi și-au făcut analizele necesare. A rezultat că Mura e aptă pentru nașteri, nu și soțul. Nu mult după aceea Nicoară a prins pofta băuturii și a început să-și răzbune neputința pe Mura. În casă la ei nu mai era vorbă bună, ci răstită, țipete din te miri ce, bătăi, scandaluri între oameni, căci el devenise și gelos, ațâțat de prieteni de pahar care își râdeau de el.

Mura părea că înțepenise, cu mâinile nemișcate pe tăblia măsuței de sub vișin. Tăcerea, imobilitatea asta, privirea fixată în neunde au durat multă vreme. Apoi a continuat brusc, dar pe un ton stins:

- Iar anul trecut am avut parte de un al doilea viol.

Și-a arătat pântecul:

- Iată rezultatul.

Gura i se întinse într-un rictus ironic.

- Și viitorul tată știe?

Colțul buzelor tremura amuzat spre obraz.

- Cum să știe, când nici eu nu-l știu pe el?

Am rămas contrariată, însă am lăsat-o să hotărască ea când își va continua mărturisirea. După un alt timp al tăcerii, ea a sesizat că cineva vrea să-mi atragă atenția. Buna mamă sta pe treptele casei cu o tavă pe brațe. Bănuiam ce pusese: un borcan cu dulceață, desigur, de vișine și cele necesare, farfurioare, lingurițe, pahare cu apă. În tinerețea dintâi fusese menajeră la o familie de greci și deprinsese câteva obiceiuri care erau și pe gustul ei.

- De ce nu? încuviință Mura. Un viol cu o dulceață se potrivesc de minune.

Cum anul școlar din toamnă l-a început de data aceasta într-o școală din apropierea Moiseiului și era nevoită să facă naveta, de obicei prepara mâncarea seara. Pregătise un pilaf în care  obișnuia să pună piper boabe, nu râșnit. Or, tocmai se terminase borcanul cu piperul dorit. Se întunecase, însă nu putea lăsa mâncarea neterminată. Magazinul din apropiere încă era deschis, iar Nicoară probabil cânta pe la cârciumă. De la locuința lor se poate coborî pe o scurtătură până la drumul mare, cărarea fiind însoțită ici-acolo de arbuști de alun. A ajuns cu oarecare teamă la magazin și tot așa, ușor agitată, reveni, acum mai alene, fiind vorba de urcuș. Undeva, pe la mijloc, e o tufă deasă de răchită. Dintotdeauna i-a displăcut să o vadă, nu-și explica de ce, încât, de cele mai multe ori, prefera drumul mașinii, mai lung, dar parcă mai sigur noaptea. De acolo a țâșnit un bărbat, i-a pus o palmă pe gură și a tras-o după tufă. Avea cagulă; cu atât mai înfricoșător. Când i-a mușcat palma, a amețit-o în același fel ca Nicoară cu câțiva ani în urmă.

- Cum era să-l descopăr într-o localitate așa de mare ca Moiseiul? Și cum s-o fac? Să opresc bărbații pe drum și să le cer să-mi arate palma stângă, dacă are urmă de mușcătură?

Ar fi putut să întrerupă sarcina, însă a hotărât curând că s-a ivit prilejul să i-o plătească nemernicului său soț. Cu toate că știa ce o așteaptă. Când pântecele a prins să se vadă, s-a mărturisit lui Nicoară. Desigur că nu el putea fi tatăl. Luni de zile întrebarea lui era doar atât: „Cine ?” și nu bănuia cât de sincer era răspunsul ei: „Nu știu”. Ceea ce desigur că îl înfuria. A ținut totuși seama de spusele mamei soacre: „Să n-o bați peste burtă, față și țâte, că te blestem. Și toată lumea știe că blestemul de mamă se prinde și e cel mai aspru. Am nevoie de urmași sănătoși”. Asta l-a făcut să fie foarte inventiv în modul de a-i pricinui durerea.

- Acum o săptămână, când i-am spus că voi participa la revederea noastră de zece ani, a refuzat categoric, cu urlete și picioare în picioarele mele. Azi-noapte s-a culcat foarte repede, gândind probabil că va fi treaz când eu m-aș pregăti pentru plecare. Știam unde ține cheile de la mașină (în trusa de la bărbierit), m-am îmbrăcat, mi-am luat haine de schimb, am deschis ușor garajul, uitase să-l închidă și… gata! Abia aștept să mă întâlnesc cu voi, cu doamna dirigintă, cu scumpa mamă Grety. Apropo, de unde vine diminutivul acesta? Că toată lumea așa o știam: doamna profesoară Grety.

- De la Margareta.

- O, doamne! Nu degeaba ești șefa clasei, știi tot. Ce noroc am avut cu tine!

În curtea liceului, unde am convenit să ne  întâlnim înainte de a urca în fosta noastră sală de clasă, a fost mare rumoare, chicote, când au văzut-o pe Mura ieșind din mașină. Fetele au sărit pe ea, cu mângâieri pe pântecele dolofan, admirative, insistente ori unele timide.

- Dragele mele flori – li s-a adresat Mura încântată –, după cum vedeți, efectivul nostru în curând se va mări cu încă o floare.

Diriginta Grety, la începutul clasei a IX-a, ne-a prevenit: „Fiindcă sunteți o clasă numai de fete, fiindcă profilul clasei este de filologie, fiindcă sunteți cele mai frumoase fete din istoria acestui liceu, fiindcă pe catalog scrie Clasa F, vă numesc Clasa fetelor. Dar acest F rămâne valabil și atunci când mă veți supăra, căci am să vă numesc Fuste”.

- Și cum se va numi viitoarea floare ?

- Mister!, a fost răspunsul.

Drept replică, fetele au înconjurat-o, repetându-i numele graseiat, așa cum rostește ea orice cuvânt cu „r”, ceea ce îi asigură din start un farmec aparte,  Murrrra. Pronunțarea astfel a numelui ei a pornit tot de la diriginta Grety. Dar, nu o dată, spre amuzamentul clasei, ea răspundea în aceeași manieră: „Am înțeles, doamnă Grrrrety”.

Le-am lăsat, urcând la etaj, să văd cum arată sala de clasă și s-o invit pe dirigintă. Am avut ideea să punem la cale o nostimadă. Când au intrat în clasă, doamna era deja la catedră și, după noianul de îmbrățișări, ni s-a adresat simulând un ton de reproș:

- Iar ați întârziat!

Și, ca la comandă, fetele s-au văitat a regret. Taman acum, ușa s-a deschis și a apărut, spre hazul tuturor, Mura.

- Poftim! Încă ceva și am să vă numesc „fuste”.

- O, doamne!, a exclamat ea. Vă sunt atât de recunoscătoare că ați existat și că existați.

Doamna și-a aranjat baticul roșu de la gât, trăgându-ne cu coada ochiului, în semn de „Nu-i așa că vă place, căci și mie îmi place?”.

- Florilor, înainte de a deschide catalogul, țineți minte ce v-am spus în prima zi a clasei a IX-a?

Noi:

- Daaa!

- Hai tu, șefo, Livia.

- Adevărul celor spuse atunci ne-a surprins, dar a prins consistență de-a lungul anilor de liceu și după aceea.

- Acum, în clasa a IX-a e „azi”. În clasa a X-a va fi „mâine”, în cealaltă „poimâine”, iar într-a XII-a „răspoimâine”.

- Și așa a fost?

- Daaa!

- Acum însă în ce timp ne aflăm?

Claudia, ca de obicei, repezită:

- Postdecembrist.

S-a cam strâmbat din nas din partea noastră.

Mihaela:

- Un răspoimâine etern.

- Livia, suntem între noi, eleve și dirigintă, de paisprezece ani, patru de liceu, zece de traseu postliceal. De aceea, fiind între noi, repet, îmi permit să-mi exprim o mirare, dar, atenție, fără niciun fir de reproș. Ești singura de aici necăsătorită.

A intervenit din nou Claudia, dar sunt sigură că nu și-a dat seama să fi fost cumva răutăcioasă:

- Asta, fiindcă Făt-Frumos al ei nu a terminat de căsăpit toți balaurii.

- De vină e Arghezi, doamnă dirigintă, i-am răspuns, după ce s-a stins rumoarea din sală. A rămas în mine, ca un fel de propunere, un vers, când ați vorbit la oră despre lirica erotică a lui Arghezi.

- Dragă Livia, mă crezi că, nu știu de ce, deși au trecut niște ani, eu am reținut cum ochii tăi au reacționat atunci ca și cum ai fi trecut printr-un șoc psihic, a urmat apoi o mirare care ți-a adunat pleoapele. Să-ți spun versul? Iată: „Logodnică de-a pururi, soție niciodată”.

Mura s-a ridicat în picioare.

- Sunt mai aproape de dumneavoastră decât Livia, de aceea mă fac mesagerul ei.

I-a cuprins obrajii, sărutându-i.

- Măi florilor, mă băgați în boli. Ia uitați...

A scos din albumul nostru, pe care i-l dădusem la absolvire, o foaie de hârtie și a ridicat-o deasupra catedrei.

- Desigur că n-o recunoașteți. E speech-ul pe care vi l-am rostit în clasă acum zece ani. Îl pregătisem așa, ca să fiu sigură că  îmi potolesc emoția și că voi fi coerentă.

- Citiți-ni-l!

- Păi, tocmai de aceea vi l-am adus. Va fi interesant să constatați în ce măsură am avut dreptate, în ce măsură se confirmă sau nu cuvintele mele de atunci.

S-a așezat pe scaun, zâmbind.

- Totuși, când ești emoționat, cum sunt din nou acum, e bine să șezi.

Și-a potrivit din nou baticul de la gât.

- „Ați primit viață, apoi ați înflorit într-o lume nu tocmai frumoasă. Dar v-ați înălțat sub ochii părinților și ai dascălilor voștri.

În ce ne privește, sperăm să vă fi ocrotit bine. Dar nu uitați că, în noroi, alba lebădă nu poate rămâne imaculată. Important însă este ce am reușit să clădim în sufletul și spiritul vostru. Restul e doar iluzie, păcăleală. De altfel, acesta este îndemnul meu: Să clădiți valori întâi de toate în sufletul și spiritul vostru. Bunurile exterioare sunt derizorii și înșelătoare.

Cum la orice despărțire murim câte puțin, vorba unui poet francez, avem, aveți norocul că la orice revedere acoperim ce am pierdut. Acum plecați? Bine faceți, câtă vreme avem, aveți puterea de a trăi, împreună, un orizont al speranței.

Plecați, dar veți reveni. Noi suntem aici. Amintirea, întoarcerea pot deveni un tămăduitor pentru suflet, o sursă de rezistență și, dacă va fi cazul, de supraviețuire”.

În acest moment, Mura s-a ridicat din bancă, s-a apropiat de dirigintă și i-a șoptit la ureche ceva ce am înțeles toate: avea nevoie să meargă până la baie.

- Să te însoțească cineva?

- O, nu.

Ieșind, celor care stăteau lângă ușă li s-a părut că Mura avea lacrimi în ochi.

M-am ridicat și eu cerând permisiunea să xeroxez la secretariat textul dirigintei, spre vrerea și a colegelor.

- Ok! Până atunci haideți să vedem ce mai știți despre florile stabilite în Italia, Franța, Spania, Irlanda și, dacă nu mă înșel, în Canada.

Până am tras niște zâmbete doamnelor de la secretariat și le-am promis câte o ciocolată pentru colile necesare, până am multiplicat speech-ul, au trecut mai bine de zece minute. La întoarcere, am ocolit clasa noastră și am intrat în baia fetelor. Nu se afla acolo Mura. Am revenit în sală, nu era și am ieșit fără să dau vreo explicație. Din ce în ce mai tulburată, am cercetat și celelalte săli de la etaj. Nu era. Am dat buzna în curte. Îi știam mașina, de un sidefiu deschis. Acolo era Mura. Își ștergea lacrimile, dar avea niște ochi calmi.

- Fii liniștită. Când veți coborî să mergem la restaurant, am să vă însoțesc.

Nu bănuiam că sunt ultimele cuvinte pe care mi le adresa.

La încheierea orei de dirigenție, obișnuită unor astfel de revederi, am coborât la timp, încât să ne întâlnim cu celelalte clase în fața restaurantului, unde era pregătit banchetul, și să intrăm împreună, cântând Gaudeamus. Dar mașina Murei nu se mai afla în curte. Am dat telefon mamei. Nu, nu sosise acolo. Câteva colege am căutat-o în câteva rânduri. Telefonul ei era închis.

Să fi plecat acasă, la Moisei? Cum, fără un rămas bun? Până la ea ar fi avut de făcut vreo oră și jumătate. Noi, colegele, diriginta, voiam să ne liniștim în ce-o privește pe Mura și, până la urmă, să ne simțim și noi bine la masă.

Aveam telefonul lui Nicoară și cel fix al socrilor. Soțul ei nu răspundea, în schimb, i-am găsit pe ceilalți. A ridicat mama-soacră. Bănuia că Mura a venit la întâlnire, dar încă nu sosise acasă. Însă era necaz cu Nicoară. Făcuse o beție rea de tot, căci, după plecarea Murei, a coborât la crâșmă, s-a certat cu tovarășii de pahar și l-au găsit într-un șanț, înjunghiat. Acum se afla la „Urgențe” și medicii spuneau că a trecut de faza critică. Le-am cerut să scrie numărul meu de telefon și să mă sune când sosește Mura.

S-a încheiat banchetul, însă nici vorbă de telefonul pe care îl așteptam. Zguby, colega de râs a Murei de-a lungul liceului, a venit cu propunerea să mergem la spital, la „Maternitate”. Dar dacă? Chiar așa! Poate era acolo și nu oricum, ci mămică. La parcare nu i-am văzut mașina, iar asistenta de serviciu ne-a dezamăgit și, oarecum, ne-a  speriat. Nu intrase nicio gravidă în luna a noua, cu numele de Murana (Mura) Desești. Eram, câte mai rămăsesem în grup, năucite.

Le-am convins să meargă acasă, doar unele veniseră cu mașina, aveau domiciliul prin localitățile din jur, aveau familie, copii; mai puțin eu. Le-am explicat ce vreau: Am un prieten la circulația rutieră, Marius, și voi încerca și astfel să dau de urmele ei. Omul nu era de serviciu și i-am spus ce vreau: Să mergem pe ruta de la noi până la Moisei, dacă va fi cazul, din post în post de poliție, cu întrebarea dacă se știe de vreun accident.

Nimic, nimic. Nici ajunși acasă la ea, la socri nu era. Mă simțeam rătăcită, nu mai aveam idei, soluții. Parcă o auzeam pe Mura amuzându-se: „Vai, se poate? Tu, șefa clasei?” Mi-am amintit de orfelinatul de la Vișeu, ea venise la liceul nostru de acolo și în vacanțele școlare tot acolo se întorcea. Nu era departe, deci, Marius, vrei, nu vrei, într-acolo! Cineva de la poartă știa de Mura, adică auzise de ea, însă atunci era elevă.

Câte telefoane primite și date! Toți cei care o știam aveam aceleași întrebări: Unde este? La ce organism să-i semnalăm dispariția? A născut? Unde? Doar nu în iesle, ca Sfânta Maria. E sănătoasă? Bebelușul trăiește? Dacă da, oare cum o cheamă? Mai are bani? Îi reținusem câteva colege numărul mașinii, am dat sfoară în țară, dar nu am primit nicio veste că se află undeva, furată, vândută, lăsată în custodie. Am ticluit la buletinul de știri al radioului nostru regional un fel de anunț mascat. Nimic.

De la o vreme, în zilele când mi se cuvenea câte un weekend la radio, am început să vizitez mănăstirile, mai întâi cele din jur, apoi până în Bucovina și Moldova. Aveam un gând spre Mura; cu timpul s-a stins. Cel puțin am început să prind gustul pentru astfel de trasee, mai ales în zilele de vară. Desigur, de una singură, nici măcar „logodnică de-a pururi”. Opream câteodată să iau de pe drum vreo băbuță sau vreun moșneag, care mergeau, cu traista în spinare, ba la vreun botez, ba la un târg din comuna apropiată. Aveam, totuși, câte o întrebare aluzivă, dacă știu de femei aciuate pe lângă mănăstiri, femei pribege, femei cu bebeluși. Era un gând ca un fulg.

Da, treptat, Mura a devenit un fel de obiect fragil din vitrina bibliotecii, când privirea trece, nu mai percepe obiectul.

Cuvântul „deodată” are de obicei un loc banal în existența noastră, o frecvență stereotipă; alteori marchează un prag decisiv de viață, o revelație, un șoc care deschid în destinul nostru o zare mult căutată, așteptată ori uitată.

Într-un weekend mă aflam între munți. Mașina urca anevoios tocmai când, la încheierea urcușului, am zărit un tip rezemat de o mașina oprită pe margine. Făcea din mână obișnuitul gest al lui „ia-mă, nene!”. Îmi părea caraghios, dar, oricum, nu putea fi crezut că face o glumă proastă. Apropiindu-mă, i-am deslușit chipul, care parcă își râdea de sine, ajuns în postura de a fi fost abandonat de propria-i mașină. L-am recunoscut: Liviu, fostul meu coleg de școală, profil biologie și acum inginer forestier. În urmă cu cinci ani, la revederea noastră de zece ani, în ciuda neliniștii provocate de absența ciudată a Murei, nu i-am putut refuza câteva invitații la dans. În timpul liceului am avut noi niște gingășii. El însă, bolnav fiind de timiditate, mai toată relația se consuma platonic, cel mai adesea pe aceeași temă: el - Liviu, eu - Livia. Procurase un dicționar de onomastică. Eram de acord că amândouă prenumele erau de origine etruscă, dar, mă fuduleam eu, Livia era numele uneia dintre vechile și celebrele ginți plebee. Iar el: Titus Livius – marele istoric al romanilor; Livius Andronicus – printre primii mari scriitori latini. Vezi, doamne, îmi dădea mie lecții, filoloaga.

Am ieșit din mașină, ne-am uitat unul la celălalt, cu o mimică pentru care s-ar potrivi sintagma „ne-am zgâit” și am izbucnit în râs. Trăiam pofta de a râde, de parcă nu ni se întâmplase de multă vreme așa ceva. După care am aflat unul despre celălalt ce căutam acolo.

Eu ce aveam să-i spun? Că mă plimb pe patru roți.

- Eu n-aș putea spune că am pățit pana prostului. Mă pricep la măruntaiele motorului și știu că piesa stricată trebuie înlocuită.

- Care piesă nu o ai. Iar eu, om matur, am priceput ce aștepți de la mine.

- Please!

- Titus Livius, nu era mai bine pe vremea romanilor?

- Yes!

- De când cutreieri munții ăștia ai început să înveți engleza? Când ești printre brazi sau prin poiene? Dar să nu-mi ceri să te aduc înapoi.

- Vai, ce generoasă ești!

Pe drum nu mai termina de sporovăit. Poate pentru ca să-mi demonstreze că nu degeaba este inspector forestier pe vreo trei munți de aici; trecea de la căprioară la tuia, de la ciuperci la apă minerală. Cum tocmai se zărea un șipot de apă, ce se vărsa în șanț, am oprit.

- Nemaipomenitele tale cunoștințe montane m-au însetat.

Închizând portiera, m-a prevenit, din urmă:

- Dacă bei de acolo, o să-ți amintești de basme.

M-am spălat pe mâini și, din căușul palmelor, am băut un pumn de apă. Am simțit o tulburare în tot trupul. M-am întors spre Liviu.

- Poți să repeți, mi-a zis ca un fel de încurajare.

Nedumerită și de ce mi se întâmpla și de vorbele sale, am băut din nou. Acum stranietatea ce mă străbătea din cap până în tălpi devenise mai evidentă. Un fior necunoscut mă răscolea în însoțirea unei bucurii fără noimă. Îmi pătrundeau în brațe, în piept, în picioare. Iarăși am băut.

- Ei, ce zici, filoloago?

- Dar n-o să râzi de mine?

- Ba da.

- E ceva ca în basme, într-adevăr. Cele cu Făt Frumos și balaurul, când, obosiți de atâta trântă, se opresc și beau apă din câte un butoi, neștiind că apa din butoiul balaurului e moartă, iar cealaltă dătătoare de putere.

Liviu desfăcu brațele a entuziasm.

- Nu e singurul izvor. Păi, povestitorul popular ține în taină faptul că fata de împărat zboară până aici și ia apa asta miraculoasă. Dar știi de ce e cum e? Nu știi, filoloago.

- Nu știu, forestierule.

- Aici, în subsol, sunt zăcăminte de uraniu.

- Șuvița asta vine de undeva de mai de sus, nu?

- Dezarmant de… logic. Vrei să urcăm? Urmăm țeava.

- Eu am timp. Dar tu?

- Poate găsești zmeul. Va trebui să te lupți cu el. Dar numai dacă ai costum de plajă…

Mi-a spus că la mai puțin de o sută de metri se deschide o poiană largă, curată, laturile brazilor alcătuind un fel de romb. Și în mijlocul ei sunt o biserică de lemn în stil maramureșean, izvorul, ce iese dintre două pietre, și casa preotului. Acesta are vreo optzeci de ani, cu cinci ani în urmă i-a murit preoteasa, însă, la puțină vreme, i-a venit o nepoată. Îl cheamă Pintecan. Toată lumea de pe munții aceștia îl știe. E de o ciudățenie, socotea Liviu, paranormală. Duminica și de sărbători biserica e plină, creștinii veniți de departe stau și în poiană, numai să-i asculte glasul.

- Am văzut oameni ieșind ori plecând de aici parcă halucinați, parcă plutind.

- Ciudat, parcă și eu trăiesc starea asta. Deși nu sunt nu știu cât de bisericoasă.

- Mi s-a spus că oriunde merge, orice ușă îi este deschisă, de la omul simplu la administrația județului. Și orice dorește, pentru enoriașii lui întâi de toate, nu i se refuză. Uite, țeava asta, care conduce firul de apă în jos, a cerut-o și doi muncitori au venit s-o monteze.

- De ce n-a înfipt jos, la șosea, o tablă despre apa asta?

- L-am întrebat și eu și mi-a răspuns îndată, cu o vorbă firească: Cine are nevoie de ea o descoperă.

Am dat a râdere:

- Mie îmi era sete, atât.

- Și lui Făt-Frumos! Să-ți mai spun. Am auzit că se pricepe la toate: să coase la mașină, să facă de mâncare, cozonaci, să repare o roată la căruță, frigiderul, să tencuiască. Să vezi: într-o zi era jos, în sat, și moașa plecată aiurea. Ei bine, o femeie da să nască și bărbatul ei l-a găsit și l-a rugat s-o ajute la facere.

- Te pomenești că ești și tu în mrejele lui.

Poiana mi se înfățișa cum mi-a descris-o Liviu. Dar nu și ce ți se poate întâmpla aici. Iarba, cosită pesemne cu o seară înainte, încă mai păstra mirosul crud de la tăiere. Nu am găsit până acum o deslușire a acestei adevărate arome: E o bunăvoință, o dărnicie pentru om și animal, o împărtășire din curățenia crudă a pământului?  Inspiri adânc și constați că între brazdele cuminte orânduite tristețea sau mânia pier.

Firul de apă băltea mai întâi într-un ghioc de pământ și se strecura apoi pe sub o scândurice de brad priponită la capete cu câte o piatră albă de râu.

Înălțimea fragilă a turnului bisericii înțepa cerul ca într-un fel de așteptare a unei promise înălțări. Liniștea, ca o inimă care și-a oprit bătăile, oprise totul în nemișcare. Parcă urma ca în câteva clipe să se înfiripe în fața bisericii o poartă albă, gata să se deschidă.

N-am vrut să intru înăuntru, a făcut-o Liviu, care s-a întors îndată: un vârstnic somnolent i-a spus că preotul Pintecan era coborât în sat până spre vecernie și că rămăseseră doar nepoata și fetița.

Am dat să mă îndrept spre casă, poate pentru că m-a scos din starea de emoție în care mă aflam un behăit de căpriță, dinspre țarc. Imediat apoi m-a fulgerat o voce:

- Grrrrety, tu copilă, lasă căprrrrița în pace!

Mi s-au înmuiat picioarele, apoi am căzut în genunchi, cu răsuflarea pierită. Cred că asta mi-a gâtuit strigătul. M-am îndepărtat mugindu-mi plânsul de bucurie. Am coborât, era să și cad în cap la un moment dat și mi-am răcorit mâinile și obrajii în firul de apă. Tremuram și suspinam, ca o dezlegare.

Când a apărut Liviu, l-am rugat să treacă el la volan, iar în sat ne-am oprit în dreptul bufetului, mi s-a spus că altceva nu era deschis. M-am înțeles cu tejghetarul să rupă din caietul lui de socoteli o foaie și să-mi împrumute pixul. Dacă ar fi știut cu ce mă îndeletnicesc, s-ar fi distrat: Halal gazetară!

Am scris:

„Draga mea, la întâlnirea de douăzeci de ani să o aduci și pe Grety.” Mai târziu, mi-am amintit că uitasem să mă semnez. Cu siguranță că va fi prezentă și atunci va înțelege de ce i-am propus să o aducă și pe fetiță: Doamna noastră Grety nu mai e, a trecut în eternitatea lui... răspoimâine.

Am împăturit fila; noroc că barmanul a strigat după mine, e drept, amabil, să-i restitui pixul. I-am cerut lui Liviu ca atunci când mai face drumul pe aici, dacă n-o întâlnește pe Mura, să lase plicul pe treptele de la casă, iar dacă dă de preot, să inventeze ceva, oricum, să nu se știe că am trecut pe acolo.

- Acum iau eu volanul, m-am liniștit.

L-am lăsat la stația Peco, unde mi-a cerut să rămână.

Abia la jumătatea drumului spre casă mi-am recunoscut regretul că scrisesem mesajul acela. Un  gest inutil.

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.