top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comemorări arrow Reînflorirea suprarealismului - Marian Barbu (Centenar Gellu Naum)nr9,sept2015
Reînflorirea suprarealismului - Marian Barbu (Centenar Gellu Naum)nr9,sept2015 Print
Sep 29, 2015 at 10:00 PM

Marian BARBU

REÎNFLORIREA SUPRAREALISMULUI

 

Cu trei ani înainte de trecerea la cele veşnice (1 august 1915 − 29 septembrie 2001), la Editura „Cartea Românească”, din Bucureşti, redactor Maria Ivănescu, Gellu Naum îşi republica antologia din 1980, intitulată Partea cealaltă. De data aceasta şi cu o variantă a textelor poetice în limba franceză (traducere de Annie Bentoiu şi Andree Fleury).

Traseul creaţiei lui Gellu Naum înscrie poezie, proză, tea­tru, traduceri. Despre activitatea sa literară s-a scris şi se va scrie, deoa­rece înrudirea cu suprarealismul îi transferă atribute de lucru, inconfundabile, detaşându-l de conaţionali, dar şi de mulţi euro­peni, cu precădere, francezi.

Se ştie că primele trei decenii ale secolului al XX-lea au impus ca prioritare, în poezie, două structuri apăsat revoluţionare − viziu­nea şi limbajul. Mişcări literare, precum futurismul, expresionis­mul, dadaismul şi suprarealismul (ca să le nominalizăm în ordine cronologică), au devenit de referinţă prin libertăţile ce şi le-au luat în tratarea combinatorie a cuvintelor. Ele au venit după gesturi similare pe care le-a produs simbolismul, cel care n-a mai acceptat subterfugiile romantice şi clasicizarea formulărilor acestora.

Chiar dacă dezordinea până la haos a exprimării dadaiste a lovit puternic obişnuinţa creării poemului, a picturii, a muzicii (şi a derivatelor acestora), suprarealismul, şi el violent, a dezvoltat coridoare benefice de înţelegere a preocupărilor freudiste, cu iz nu numai de psihologie, ci şi de filosofie. Scopul rămâne unul fundamental − cunoaşterea prin artă şi literatură, până în formele lor pure. Altfel spus − scopul scuză mijloacele. În primă instanţă deci, pe toate căile, trebuia pătruns în miezul gândirii, fie apelând la automatisme sau dicteuri, incompatibile cu formulările uzuale. Plonjonul în visul fără margini, în sintaxa necontrolată logic, în punctuaţia nepusă în chingile oficiale de gramatică, fracturarea cu tot dinadinsul a gândirii leneşe − toate, dar absolut toate acestea sunt indicii de testare modernă a lectorilor ce-şi arogă drepturi de supremaţie a înţelesurilor sui generis. Într-un anume fel, supra­realiştii de referinţă din Europa propun, aparent pe căi întorto­cheate, decodarea cuvântului ca semn, dându-i „n” variante într-o „ars combinatoria”, necunoscută până atunci.

Desigur că, având în vedere maturizarea liniilor multiple de receptare, cititorul modem trebuia să preia din ţesătura textului ceea ce îl interesează în mod expres − trimitere la elemente de viaţă şi la varii modalităţi estetice de prezentare.

Poetul suprarealist îi propune variante, iar el, împătimitul de frumos, apelând la comparaţie, se obligă să opteze pentru vari­anta care îi este mai accesibilă, mai apropiată.

Antologia cuprinde ciclurile: Legătura cu lucrurile, Partea cea­laltă, La capătul numerelor, Comentarii la viaţa cotidiană a păsărilor, Poeme regăsite, Descrierea Turnului, Melancolia dezvoltării, Avantajul vertebrelor, Dimineţile cu domnişoara Peşte. Plus o Notă bibliografică, sumare Referinţe critice. În total, 392 de pagini.

Iniţiat sau nu, cititorul poate lesne observa şocul formu­lărilor, fie şi din titlurile ciclurilor, doza de violenţă în aglutinările acestora. Poezia lui Gellu Naum rămâne una de baricadă, nu neapărat programatic stabilită a fi aşa, ci realizată cu scop şi trimitere la posibilitatea de înţelegere a imposibilului.

Perechi antinomice ca: raţional-iraţional, posibil-imposibil, real-imaginar, concret-abstract etc. s-au dovedit forme complementare în definirea unei situaţii, a unei stări de fapt. Poate tot atât de vii în planul obişnuinţei cum sunt lumina-întunericul, ziua-noaptea ş.a.m.d. (A nu se înţelege de aici că sunt jumătăţi de măsură ale unui întreg, indiferent ce formă îmbracă el!).

Cu aceste precizări, putem înţelege utopiile născute de-a lungul vremii, cărora li s-a opus, în mod categoric, raţionalismul de tip cartezian, iar iluminiştii au ridicat chiar baricade împotriva imaginarului necontrolat. Nici atunci, ca şi după aceea, nu a fost instaurat puritanismul, exclusivismul. Este şi cazul suprare­aliştilor care, folosindu-se de vis (< gr. oneiros), au creat lumi paralele, circulare, adesea abracadabrante − vezi picturi semnate de Salvador Dali, Francis Picabia şi alţii.

Lumea literară a lui Gellu Naum descinde, în primă fază a pornirii la drum, din cea franceză, contemporană sieşi. A debutat în 1934, fiind student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1933-1937), în timpul căreia i-au apărut două volume de versuri: Drumeţul incendiar (1936), cu trei calcuri de Victor Brauner, şi Libertatea de a dormi pe o frunte (1937), cu un desen tot de Victor Brauner. (Nu cumva Geo Dumitrescu în Libertatea de-a trage cu puşca, 1946, a cunoscut bine volumul lui Gellu Naum din 1937?).

Grupul suprarealiştilor din perioada interbelică este destul de numeros, el putând fi înscris în al doilea val al reverberaţiilor mişcării en titre, din Franţa [Primul val, care a irupt cumva omo­gen, este socotit a se fi desfăşurat între 1924 − când s-a înfiinţat Biroul de cercetări suprarealiste, ce va edita revista „Revoluţia suprarealistă”, dirijată de Pierre Naville şi Benjamin Péret − şi s­-a elaborat Manifestul suprarealismului − 1930. Termenul de surréalisme a fost împrumutat de la polonezul francez G. Apollinaire (1880-1918), care l-a întrebuinţat în prefaţa piesei sale Mamelele lui Tiresias (1917), ca să-şi motiveze înnoirea pe care o aducea în lumea teatrală. Oricum, un înaintaş strălucit, în această direcţie, fusese şi Alfred Jarry (1873-1907), un nonconformist, ca şi Lautréamont (1846-870) ori Rimbaud (1854-1891)].

În perioada 1938-1939, Gellu Naum se afla la Sorbona, în vederea pregătirii unui doctorat în filosofie, prilej clasic de a cunoaşte îndeaproape lirica franceză, mişcările de avangardă ale Europei, nu numai în literatură. Dar şi de a-şi verifica tăria scrisului de până atunci, explicându-şi pe îndelete colaborarea cu Virgil Teodorescu, Paul Păun, Gherasim Luca, D. Trost ş.a. Ceea ce trebuie menţionat neapărat vizează statornicia lui Gellu Naum în comportamentul stilistic pe care l-a impus supra­realismului. Aş spune că în antologia Partea cealaltă (1980, 1998) nu prea găsim teme preferate, ci limbaje, modalităţi stilistice, de la cele insolite la cele de candoare, de la alegorii la simboluri, indiferent în ce spaţii se plasează obiectivul de contemplaţie. Inconştientul are doza lui de referinţă.

Desprindem câteva trimiteri spre spaţii anume din primul ciclu − Legătura cu lucrurile. Explicaţiile multiple ale cuvântului lucru (postverbal al lui lucra) ţin de polimorfismul său, definit în funcţie de context.

Aşadar, poemul Fratele prenatal indică termenii: ou, sicriu, prundiş, prenatal, soare, vreme şi o metaforă − simbol − „păstăile în care locuim”.

Strofa aceasta, prima, descinde direct din creaţia lui Ion Barbu − după titlu, din Oul dogmatic; după mersul în registre suprarealiste, trimite la Din ceas dedus. Strofa a doua canonizează naşterea artei literare, fixată, de la stări de reflecţie, de gândire, la registre ale cuvintelor.

Prima strofă are șase versuri, cea de a doua, cinci. „Osia înjun­ghiată în adâncul roţilor”, fiind al treilea vers, taie în echilibru strofa a doua. Printr-o reducţie lexicală, această strofă are trei cuvinte de forţă − bandaje, roţi, cuvinte. Oare nu ele pot defini naşterea operei literare? De la inspiraţie, păstrată şi învăluită strâns, până la cuvintele fixate pe portativul scrisului, ce se mai poate ivi? Poetul îşi oferă starea interioară (prenatală!) întru naşterea poemului. Limbajul de inconfort doar aparent este dezordonat, venind din spaţii pământeşti, dar şi cosmice, până dincolo de zămislirea propriu-zisă.

Înaintea lui Nichita Stănescu, Gellu Naum este un barbian creator.

Iată poemul în discuţie, Fratele prenatal: „De la ou la sicriu pe un prundiş afurisit/într-un ținut de mărăcini şi musculiţe/fratele prenatal ne mai trimite/soarele asfinţit pe cerul gurii sale/şi vine vremea să-i deschidem/păstăile în care locuim//cu ochi pe bandaje el reface/erorile prielnice reperele batjocorite/osia înjunghiată în adâncul roţilor/şi vuietul convoaielor imaginabile/înainte ca stările să devină cuvinte”.

Al doilea ciclu − Partea cealaltă. Primul poem − Geanta galbenă, dezvoltă identificarea coridoarelor deschise ale visului, fiindcă „Trebuia făcut ceva pentru ca lucrurile să fie şi frumoase”. O poruncă interioară, un îndemn de a înfrumuseţa ambi­anţa ca sinele să-şi audă mersul vieţii? Poate, la o lectură pe orizontală, numai că „jucam şepticul“ (ola, ola-la!). Atât de pasionant se desfăşurase jocul, definit, auzi! − „un paradis pe roate” − că „adormisem pe podea”.

De aici încolo, somnul raţiunii naşte monştri! Poetul nu dă crezare aserţiunii şi, plonjând în vis, răsuceşte imaginea unor fete într-un legănat de fericire, ca şi când ursitoarele îi stabilesc viitorul („Ea mi-a atins obrajii odată pentru totdeauna şi adio”).

În ciuda unei irealităţi aproape groteşti, deoarece „memoria aceea neagră germinează”, fiindcă şi „soarele s-a stins de câteva zile”, în plină resurecţie a visului, poetul vrea să se convingă de un real constrângător − „Aştept să vină pasărea cu geanta galbenă”.

Pe o linie mai profundă, a deformărilor, ca şi a revelaţiilor, se aşază poemele Sub piele (după o viziune concretă, oameni în ploaie, dar deformată din cauza stăruitoarei imagini acvatice, ceea ce îşi aminteşte nu mai este decât o melancolie a limbajului − „cuvintele mi s-au întipărit de-a-ndoaselea pe dinăuntru pe sub piele”) şi Triunghiul.

În ultimul poem, lexicul nu mai este coercitiv, ca să pân­dească scăpărarea ideii. Reţinem o simplă contemplare − el şi ea (Zenobia) − a unui pescar aflat într-o barcă pe luciul unei ape. Gellu Naum face precizarea că individul, fiind surd, „vorbeşte cu apa. Crede că nu-1 aude nimeni”. Cei doi sunt descrişi ca fiinţe obişnuite, minunându-se de viaţa omului de pe baltă. Nici nu este interesant câte nimicuri îşi spun cei doi. Mai interesant, încărcat de reale semnificaţii, se prezintă ultimul verset − „Pes­carul a tras la mal. Vrea să vorbească şi cu pământul/Crede că nu-l aude nimeni”.

Pescarul, surprins poate într-o activitate de uzură, este împins de imaginarul poetului în vremuri antediluviene, astfel că, venind pe uscat, el reface începuturile apariţiei omului sub mâna lui Dumnezeu.

Fiind trei (de aici titlul), cuplul se rosteşte într-o notă grav-ironică despre pescar: „A venit pe lume să se adapteze”.

Ce dramă minunată a creat Marin Sorescu după mitul biblic al lui Iona!

Poemul omonim titlului acestei antologii se prezintă în două game stilistice. Prima conţine un enunţ sec (fiind nouă la nu­măr − bolgii, trepte de purificare, de gândire a unui sine contemplativ), apropiat de o rostire apodictică. A doua − acolo unde îşi găseşte locul necesar − devine o mică explicaţie la prima, cu care poate face un mariaj de comunicare. Primele două exemple: „Fiinţa cu două aripi/Ceara guma vopseaua”; Precursorul prăzii/Eroicul ei reprezentant.

După aceste supratitluri sau enunţuri de esenţă, urmează un text de proză.

În suita enumerărilor, constatările cam uscate ale autorului devin fidele unui puzzle, bine strunit, fără prea mari beneficii ideatice. Un exemplu: „Începe/O vânătoare haotică − supratitlu; „În spaţiile încâlcite dintre vizuină şi capcană aud cum ne trosneşte focul în buzunare − comentariu.

În afară de viziunea apocaliptică a „jocului care trosneşte în buzunare”, restul mi se pare elementară speculaţie provenită dintr-o scenă de vânătoare.

Cuplului îndrăgostit i se rezervă două asemenea texte, ulti­mul mărturisind sec: „aglomerările uscate îşi regăsesc sămânţa”.

Cam în acelaşi registru aş situa poemul Apokatastasis, care încheie ciclul La capătul numerelor. Un epic cuminte, contorsionat simplu de Gellu Naum, îngăduie eminescian, ca prin somn, când ochiul este închis, să i se reveleze, oximoronic, „oribila frumuseţe”. De ce? Fiindcă satisfacţia cunoaşterii de durată se produce numai în urma aprofundării întrebărilor până-n pânzele albe: „A duce lucrurile până la capăt până la crusta lor de şapte ori pleznită”.

Tipice suprarealismului excentric sunt poemele: Calul erotic, Buchetul de flori, Să reintrăm în paranteza pe care n-am s-o închid niciodată, Cornelia mama dracului, Adolescentul fluid, Dăruită mie de V, înotătorul de fier şi-ntreg ciclul Avantajul vertebrelor, o uluitoare alternanţă de text, desene, preţuri, numere, toate purtând... titluri. Să le numim ca fiind pictopoeme.

Aş conchide că întreaga antologie a readus în atenţia gene­raţiilor de după 1980 o mitologie a limbajului şi a viziunilor modeme, care au repudiat încremenirea în dogme, înlocuindu-le cu alte modalităţi artistice şi estetice, mai suple în procesul cunoaşterii.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.