top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog arrow Proză arrow Cea mai mare fericire (Mircea Pricajan),nr.10(149)0ct.2015
Cea mai mare fericire (Mircea Pricajan),nr.10(149)0ct.2015 Print
Oct 29, 2015 at 11:00 PM

 

Mircea PRICĂJAN

 

CEA MAI MARE FERICIRE

  

Pentru Linda,

pentru că Linda c’est moi

 

Ramona se întoarse pe o parte în pat și puse mâna pe fruntea băiatului. Dogorea ca o bucată de tablă uitată deasupra focului. Femeia simți pe dată cum o cuprinde o stare de rău imposibil de pus în cuvinte. Trăia un adevărat coșmar de fiecare dată când Dragoș se îmbolnăvea. Poate că ar fi trebuit să se obișnuiască de acum, băiatul împlinea trei ani nu peste multă vreme, însă o mamă tânăra și, pe deasupra, singură cu greu își poate îmblânzi spaimele legate de făptura pe care a adus-o pe lume. Acum îi dădea perfectă dreptate mamei sale, înțelegea de ce în primele ei amintiri o păstra ca pe o ființă derutată, repezită, care striga pițigăiat de fiecare dată când apărea ceva neașteptat. Nici Ramona nu era mai calmă, cel puțin de când ea însăși devenise mamă, căci înainte era zen, nimic nu părea să aibă consecințe grave. Oh, ce greșeală! Dragoș îi reamintea asta constant, deși pentru nimic în lume nu ar fi regretat că l-a născut, îl iubea ca pe lumina ochilor săi; pe nemernicul de Vasi, în schimb, avea să îl blesteme în vecii vecilor. Își făcuseră de cap, se distraseră ca doi nebuni, crezuseră că vor fi mereu împreună, dar când Ramona rămăsese gravidă, Vasi se făcuse că nu o cunoaște. Dă-l naibii de laș, nu am nevoie de el, nu avem nevoie de el, se îmbărbăta ea, doar că venea un timp când, nu-i așa, avea nevoie de el, ca atunci când Dragoș răcea, atunci când îl răpunea febra, își pierdea toată vlaga și Ramona scăpa situația de sub control, atunci când se transforma în propria-i mamă, nu mai era în stare să judece ca lumea, i se încețoșa privirea și simțea cum îi fuge pământul de sub picioare. Nu se putea consola nici măcar cu gândul că, dacă mama ei ar mai trăi, i-ar putea fi sprijin, căci știa că n-ar fi reușit decât să o alarmeze și mai tare. Două mame singure și spăimoase – ce poate ieși bun din combinația asta? Mie nu mi-a trebuit bărbat niciodată, repeta întruna mama ei atunci când nu o apăsa nicio greutate. M-am descurcat mereu cum am putut. Mă descurc și eu, gândea Ramona acum, o să treacă și răceala asta... Vorbe fără acoperire, toate, întrucât imediat își vedea în fața ochilor băiatul aprinzându-se de febră, devenind roșu ca fierul încins și, în cele din urmă, luând foc, arzând ca o torță fără ca ea să poată face ceva. Se și vedea dând apoi să strângă la piept forma trupușorului lui carbonizat și acesta risipindu-se ca o nălucă, împrăștiindu-se la picioarele sale ca o statuie de nisip. Iar când reușea totuși să îi scadă febra cu antitermice și băiatul adormea, Ramona stătea culcată lângă el și îi urmărea respirația, convinsă că în prima clipă când nu o va mai face, Dragoș se va sufoca, își va înghiți limba și dimineață ea se va trezi alături de corpul lui înțepenit și vânăt, cu gura larg deschisă, în zadar. Așa că de fiecare dată când răcea băiatul, ea făcea nopți albe la capătul cărora se transforma într-o arătare trasă la față, numai cearcăne și riduri adânci. Arăți ca o drogată, o complimentau colegii de serviciu, hlizindu-se, și ea se forța să râdă, să fie de gașcă, să nu fie percepută ca o străină. Am nevoie de ei, de sprijinul lor, altfel nu aș mai putea să îmi iau zile libere, cine să îmi mai țină locul? De aceea, se bucura într-un fel când Dragoș se îmbolnăvea în weekend. Până luni îl punea cât de cât pe picioare, destul cât să fie primit înapoi la grădiniță, iar ea să înceapă săptămâna de lucru fără nicio absență. Lasă, de la patru ani o să fie mai zdravăn, nu o să-ți mai facă probleme, o liniștea Gia95, „prietena” cu care mai schimba impresii pe internet, mamă tânără și ea, nu singură însă, al meu participă când e cazul, dacă îi cer, nu erau căsătoriți, desigur, nici nu mă gândesc să mă leg la cap cu el, nu e tipul familist, dar iau tot ajutorul pe care mi-l oferă, îi explicase într-o noapte fără somn, când pe Ramona o apăsa singurătatea. Iar după ce se fac voinici, pe la șaisprezece-șapte-sprezece ani, așa, o să avem ajutor serios, zicea Gia95. Băiatul ei avea deja patru ani jumate, deci știa ce vorbea. Îi arătase Ramonei câteva poze neclare, făcute pesemne cu un telefon nu foarte performant. Radu era într-adevăr un băiat frumos, blonziu cu ochi verzi, înăltuț, cu un zâmbet șmecheresc la colțul buzelor. Cam așa gândea Ramona că va fi și Dragoș al ei – mai puțin părul blonziu, căci al lui era negru ca smoala, negru ca al lașului de taică-său. Ce mult se maturizează copiii într-un an!, se mirase ea, văzând pozele cu Radu la diferite vârste. La patru ani își schimbă și fizionomia, da, e ceva spectaculos, o aprobase Gia95. Spectaculos, într-adevăr, însă Ramonei nu îi plăcea ceva, în privirea lui Radu de acum lipsea ceva ce mustea în privirea celui de la trei ani, era inocența aceea pe care Dragoș o mai avea, inocența care îl făcea să pară vulnerabil, inocența care se accentua atunci când se îmbolnăvea, făcând-o pe ea să se teamă pentru viața lui. Și totuși nu vreau să își piardă inocența, nu vreau, oricât mi-ar fi de greu. La urma urmei, greu a fost și când umbla de-a bușilea și mi se părea că va cădea și se va lovi cu fontanela încă neînchisă de primul colț de mobilă, greu a fost și când a alunecat pe gheață și am crezut că își va rupe picioarele... De greutăți nu ducem lipsă niciodată, draga mea. Cine spusese asta? Mama ei, Gia95, lașul de Vasi, o citise în vreo revistă? Nu avea importanță, un adevăr e un adevăr oricine l-ar spune, cu atât mai mult un adevăr de care tu însuți te-ai lovit și pentru care te poți pune chezaș. Nu te îmbăta cu apă rece dacă nu vrei să ai parte doar de mahmureală, nu și de euforia dinainte. Asta sigur o citise într-o carte motivațională. Parcursese suficiente în primii doi ani de maternitate, când doar înțelepciunea frumos ambalată a unor străini reușise să o scape din ghearele depresiei. Cea mai mare fericire a unei mame este să știe că sub soare există cel puțin o persoană care îi datorează viața întru totul. Aha, marea fericire, pufni ea acum – sub palma sa, fruntea lui Dragoș ardea în continuare ca o plită de sobă în toiul iernii. Măcar nu a început să fie scuturat de frisonare, gândi, amintindu-și de o răceală ceva mai veche a băiatului, când începuse să tremure atât de tare, că îi clănțăneau dinții în gură. Atunci, puțin lipsise să cheme taxiul și să îl ducă la Urgențe. Îl învelise în trei pături și îl frecase pe spate prin ele, strângându-l în brațe până se potolise, iar când în sfârșit își făcuse curaj să îi ia temperatura, aceasta scăzuse deja la 38 cu 6. În mod sigur, înainte avusese peste 40. Probabil că atât avea și acum, ar fi trebuit să verifice, avea în casă supozitoare de Novocalmin tocmai pentru situații extreme, însă nu reușea să își desprindă palma de pe fruntea lui, era ca sudată acolo. Mare fericire, repetă, gândindu-se că pe cât de mare era această fericire, pe atât de mare era și disperarea atunci când viața aceea creată de tine abia pâlpâie, amenințând să se stingă. Poftim aici cealaltă jumătate a marelui adevăr, jumătatea pe care nimeni nu o spune cu voce tare! Ramona simți un junghi mai jos de bazin, în uterul care îl ocrotise pe Dragoș în perioada cât se formase ca om, în pântecele din care acum își dorea să nu îl fi scos niciodată. Aș fi preferat să umblu până la capătul zilelor mele cu burta la gură, gravida perpetuă, menajată de toată lumea, refuzând nașterea. Apoi: Dar nu avea nimic când ne-am culcat, era vesel și zglobiu! Asta o descumpănea cel mai tare, faptul că nu primise niciun semn, că nu se putuse pregăti psihic. Se trezise din pură întâmplare și simțise că ceva nu era în ordine, Dragoș respira altfel decât trebuia să o facă în mod normal. Opt ml de Panadol Baby sau, mai bine, de Ibalgin– asta trebuia să îi dea pentru început, trebuia să nu mai piardă vremea, să își retragă mâna, să dea fuga la dulăpiorul din baie și să-i aducă băiatului antitermicul. Dimineață, în funcție de cum reacționa la acest tratament, putea hotărî dacă să continue așa sau să introducă un antibiotic ușor. Era clar însă că următoarele zile aveau să fie un chin – norocul ei, și de data aceasta, că erau zile de weekend. Nu mai rezist, strigă Ramona în sinea ei, simt că am să clachez curând, abia acum trei săptămâni am mai trecut prin asta, cât are să mai dureze? Gia95 i-ar fi putut răspunde la întrebarea asta, Gia95 le știa pe toate, avea sfaturi pentru orice, însă acum nici picată cu ceară Ramona nu ar fi căutat-o pe net. Acum, în noaptea aceasta înfierbântată, Ramona își dorea să îl aibă alături pe lașul de Vasi, să îl poată suna și el să vină într-un suflet, să le fie aproape, așa, ca o familie, măcar în perioadele mai dificile, măcar când ea simțea că cedează și psihic, și fizic... Gia95 însă mai mult ca sigur că o mințise cu privire la situația ei, probabil că și ea era doar o mamă singură, care se descurcă după puteri și care uneori se amăgește că, la nevoie, are ajutorul bărbatului. Am să îi dau Ibalgin, decise Ramona. Îl mai verific peste patru ore și, dacă e nevoie, completez cu Panadol. Iar de mâine, fie ce o fi, introduc antibiotic.

În seara zilei următoare, când o prinse online pe Gia95, îi povesti că Dragoș iar s-a îmbolnăvit, dar nu suflă nicio vorba despre antibiotic. Plusă, chiar: îi spuse că a sunat-o Vasi, că s-a oferit să ajute la creșterea băiatului de acum înainte. Îți dai seama că l-am trimis la origini și i-am închis telefonul în nas, nu? Tastă, dădu enter și, după o scurtă ezitare, trimise și o față rânjitoare.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.