top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Mekotică, Pekotică și Adinel. O povestioară cu și despre pisici (Daiana Felecan),11(150)nov2015
Mekotică, Pekotică și Adinel. O povestioară cu și despre pisici (Daiana Felecan),11(150)nov2015 Print
Dec 03, 2015 at 11:00 PM

Daiana FELECAN

MEKOTICĂ,

PEKOTICĂ ȘI ADINEL.

O POVESTIOARĂ CU ȘI DESPRE PISICI

 

Motto:

dacă vine la voi un copil, dacă râde, dacă are păr de aur, dacă nu răspunde când e întrebat, veți ghici desigur cine e. Așadar, fiți buni! Nu mă lăsați să fiu atât de trist: scrieți-mi imediat că s-a întors…(Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinț)

 

Textul acesta se adresează omuleților, dar și oamenilor mari care sunt triști și singuri, precum și celor care au obosit să se ia mai tot timpul în serios. Este o poveste coborâtă dintr-o alta, cu pisici adevărate, care torc sens și ridică fortărețe de iubire în jurul stăpânilor lor.

 

„Pisica mea”

Stimate Cititor,

Eu sunt Mekotică, o pisică foarte atentă – după cum ai putut băga de seamă – la formulele verbale de politețe. Asta, pentru că stăpâna mea a făcut o obsesie din comportamentul politicos, iar eu, ca un patruped docil ce mă aflu, sunt nevoit să mă conformez tuturor preceptelor pe care ea le declamă oamenilor mari. Așa, bine am (ne)numit-o, ea, că, la drept vorbind, după cum va reieși din povestioara mea, eu sunt stăpâna ei și nu invers.

Vă întrebați, probabil, de unde atâta coerență într-un discurs pisicesc. În bună parte, trebuie să admit că sunt înzestrată de la natură cu un oarecare har oratoric, însă nu pot să nu recunosc că de restul erudiției mele s-a ocupat ea. Și el. Pentru că sunt doi.

S-au scurs vreo șase ani de ezitări până să mă decid să dau curs talentului meu de povestaș, deși de încurajări, implicit de recunoaștere din partea bipezilor cu care am intrat în contact, am beneficiat din primul an de viață. Am auzit-o relatând că tatăl ei i-ar fi retezat-o scurt unei mătuși de la țară, care lăuda abilitățile de bucătar ale motanului din dotare (un țărănoi, s-o spunem pe cea dreaptă):

Mătușa de la țară (cu nedisimulată trufie):

Motanul meu îmi stă pe umăr când învârt în cratiță, mai că ar vrea să ajute și el.

Tatăl ei (mimând umilința):

          – Mâțu’ fiică-mii e numa’ filozof.

          Și mult adevăr zace în afirmație. Ori de câte ori prind un răgaz de la somn, mă furișez grabnic între rafturile bibliotecii sau pe biroul lui, de unde scrutez autori și titluri la întâmplare. Am parcurs bună parte din cotoarele tratatelor de gramatică normativă, ale lucrărilor lexicografice, ale literaturii clasice grecești și latinești, ale filozofiei limbajului (l-am scrijelit pe unul Frege, nu știu dacă pronunț corect, că nu m-au crescut cu guvernantă, ca să știu nemțește), m-am distrat copios mustăcind sumedenie de studii onomastice și am adormit de-a binelea, cu capul pe-o ureche, când m-am uitat chiorâș în cărțile de fonetică istorică. Îmi pare, totuși, că le-am asimilat și pe acelea în vis, de vreme ce ea se topește din picioare de atâta încântare la auzul diverselor tonalități în care slobod triunghiul vocalic, atunci când doresc să obțin ceva. Și, nu vreau să mă laud, dar nu-mi aduc aminte de vreun episod în care să nu fi fost învingătoare. Miauuu, ce somn mă ia...

          Îmi cer scuze dacă vă voi supune la interstiții onirice; am circumstanțe atenuante: am făcut șase ani la finele lui august (echivalentul a vreo 36 de-ai voștri), este și al naibii de cald; în plus, mi-e lene, mi-e prea bine, mereu mi-e ceva, care mi-ar putea distrage temporar atenția, dar promit să revin și să-mi duc la capăt povestea.

          Am apărut în curtea lor pe sfârșit de august – început de septembrie 2009. M-a adus mama, mai exact, mă ținusem scai după ea. Eram atât de mică, încât, ea odată plecată, n-am fost în stare să refac drumul într-una dintre curțile vecine, teritoriul meu natal. M-am trezit singură, slăbănoagă, speriată și mieunătoare. Mă ascundeam, când îi vedeam pe ei, într-o țeavă de scurgere a apei sub scările ce duc spre coastă. După vreo două-trei zile m-au observat. Mai degrabă, sau mai întâi, el. I-a adus și ei la cunoștință că există o mogâldeață nouă care populează de ceva vreme curtea. Ea a întors privirea. În altă parte. După vreo alte două zile, el mi-a adus o cutiuță cu lapte. Să-l bei tu, i-am scrâșnit mocnit. Nu știam decât să sug. După ce s-a îndepărtat, lihnită de foame cum eram, m-am apropiat de lichidul alb, având tendința să-l beau cu nasul. M-am speriat și n-am mai ieșit din culcușul meu până a doua zi. Tot atunci, constatând el că nu m-am dat în vânt după ofertă, mi-a adus o porție de... salam. După ce m-am asigurat că s-a făcut nevăzut, am ieșit din vizuină și am lins de câteva ori bucata aceea dezagreabilă de mezel. Cred că m-au pândit de după perdele, deoarece, câteva zile la rând, am fost osândită să repet meniul oribil.

          După un interval destul de scurt am început să-i stârnesc și ei interesul. Mă căuta cu privirea când nu-i eram în câmpul vizual; ba chiar mă striga cu un nume de pocitanie: Mekotică. Ulterior, m-am mulțumit și așa, întrucât am tras cu urechea când povestea nou-veniților despre gestul ei reflex de a înghionti pisicile care cutezau să-i intersecteze existența. Așadar, aș fi putut sfârși rău.

         Când m-am convins deplin că ei sunt de partea mea, mi-am abandonat culcușul originar, devenit prea strâmt, și m-am adăpostit peste noapte în cutia de pantofi acoperită cu o pijama veche de-a ei, plasată în afara ușii de la intrare. Cu timpul, au învățat (s-au documentat științific sau doar de la cunoscători) din ce să-mi constituie o dietă cât de cât digerabilă. Oricum, am înregistrat progresele rapide făcute de un cuplu de bipezi, care nu doar că nu mai avusese pisici, ci le și detestase (ea) și le și ignorase (tot ea).

          Prin octombrie, el a vopsit gardul. Îi stăteam pe umăr și o auzeam pe ea cum mă vorbea la telefon: „Atât de tare îl adoră, încât i s-ar urca în cap la propriu, doar ca să fie mai aproape de el”.

       Într-una din diminețile apusului de toamnă, mi-am luat dealurile de primprejur în cap. Expediții pisicești. Nu părăsisem cam de multișor domiciliul. M-a furat peisajul; am căscat ochii la gospodăriile de-alături, dar și gura a somn molatic și m-am trezit binișooor... a doua zi în zori. M-am întors zgribulită pe prag. Undeva între cinci și șase, el a ieșit să-și facă porția de sport cotidiană. M-a găsit spășită în fața ușii. I s-a luminat fața; simțul meu de fin psiholog a decelat cum i se relaxează musculatura. Mă luă ca pe un trofeu și îmi făcu prima intrare în interioarele lor. Mă purtă pe brațe până la patul ei. Stătea cu fața în pernă, schimonosită de nesomn, cu ochii întredeschiși; când îi deschise de-a binelea, mă văzu și slobozi un țipăt de fericire amestecată cu disperare. Ulterior, am aflat că îndurase în ziua și noaptea absenței mele cel mai sfâșietor moment din ultimii ani; că nu-și găsise locul, că mă strigase cât o ținuseră puterile; că mă căutase cu el, cu tatăl ei, cu vecinul, că era pe punctul să anunțe pompierii. M-a luat în brațe, pe mine, un mic ghemotoc de puf, a ieșit desculță și în pijama afară, cu sufletul explodând de bucurie, să-și facă auzită fericirea. M-a așezat pe gard, fără să mă elibereze din strânsoarea protectivă a mâinilor ei, și l-a încunoștiințat pe bătrânul preot, vecinul lor, om sobru și lipsit de sentimentalisme, care tocmai pornise spre utrenie: „S-a întors Mekotică!!!” Era pentru ea ca biruința reinstaurării Soarelui în locul lui de sus după mai multe evuri de eră glaciară. Iar preotul, posac, fără să-și ridice privirea din drumul lui, a îngăimat hotărât în barba-i lungă și căruntă: „Prin toate încăperile l-am căutat și eu pe mâț. L-am strigat de câteva ori pe-afară și azi-noapte. Oameni bolunzi și m-ați bolunzit și pe mine”.

          Ziua acelei plecări a fost pentru mine un bun prilej de a-mi satisface curiozitatea nativă. Pentru ea, a fost conștientizarea că „pisica mea”, „ghemotocul de blană”, „pufoșenia”, „împuțenia pământului”, „îngerașul meu păzitor”, „dragostea vieții mele”, bla, bla, bla a devenit parte din ea și că viața ei de atunci încolo nu avea să mai fie la fel. Asta îmi repetă de o mie de ori pe clipă, de mă ia somnul. Miau!(...)

          M-au dus la medic. Au făcut o obsesie din menținerea stării mele de sănătate. S-au asigurat, administrându-mi diverse pilule per os și substanțe pe ceafă, că nu voi face purici, că se vor ține departe de mine căpușele; m-au vaccinat. Dar cel mai onorant tratament pe care mi l-au aplicat este că m-au primit înăuntru. Le câștigasem definitiv încrederea. Au început să mă prezinte invitaților, dovada certă că mă considerau un membru al familiei cu drepturi depline. Și contați pe mine: mi le cunosc și le exercit până la exterminare. A lor.

 

          Perioada aceea.

          Venirea pe lume a lui Pekotică și Adinel

          Prima iarnă cu ei a trecut repede și pe calorifer. Am participat, în calitate de exponat, la toate întrunirile festive. Am fost și pe post de maimuță, deoarece toți invitații doreau să se pozeze cu mine, obiectul atât de neobișnuit, de intrus și de neașteptat al familiei. De atunci datează primele mele instantanee.

         Pe la mijlocul primăverii m-au apucat năbădăile. Știți dumneavoastră, perioada aceea de îndrăgosteală pisicească, să-i spunem, în care, fără consimțământul nostru, hormonii ne suprimă rațiunea. În cazul meu a fost rău. Pentru ei. Mă comportam de parcă nu-i recunoșteam. Asta i-a distrus; se simțeau ca niște părinți pe care odrasla în care învestiseră tot, dar mai ales afecțiune, se înhăitează cu nenorocitul cartierului, cocalarul urbei sau sărăntocul satului. În felul lor, aveau dreptate. Îi trădasem de neiertat, gustând din mai toate fructele oprite de pe o rază de un km2. Pe săturate. Cu greu m-am putut stâmpăra. Ba încă îi și sfidam satisfăcută. (N-aveam cum să bănuiesc pe-atunci ce-mi pregăteau, că, de știam că-i cea dintâi și de pe urmă răcoreală, o țineam mult și bine într-o lăsată a secului de carne…).

        Mereu am fost moderată. Drept urmare, simțul măsurii mele și-a spus cuvântul și în privința numărului de pui pe care i-am adus pe lume: doi. Pekotică și Adinel i-a botezat. Ea. Am observat, de-a lungul celor șase ani, că are o plăcere diabolică (cred că ține de un defect profesional – e scriitoare sau ceva…) să ne tot schimbe numele, să ne ciufulească în fel și chip. Schimonoselile nominale în care ne apelează – să tot fie vreo nouăzeci în total – ne fac să ne simțim ridicol în prezența străinilor, dar ei pare să nu-i pese. O ține întruna cu diminutivări și hipocoristice care mai de care mai năstrușnice. Ne rușinăm și noi, că suntem domnișoare, ce coada mea! O iertăm însă rapid, când vine și ne ridică în două lăbuțe, ne privește fix în ochi cu o sinceritate pe care doar iubirea ei față de noi ar putea-o egala. Atunci ne spune: „Pisicul meu preferat este Mekotică, Pekotică și Adinel”. Suntem cam derutate din pricina nerespectării acordului gramatical, dar deh, o fi vreo nouă normă stipulată în GALR, că este profesoară de română! Cu siguranță știe ea ce vorbește, că prea îi place să se erijeze în maestră. (Tot de la ea am aflat de licența poetică. Hm!) Și, drept să vă spun, n-am reușit să-mi dau seama, cu toată intuiția mea de felinoterapeut, care dintre noi este preferata. Dacă mă gândesc la cum se dă de ceasul morții și ne încarcă în mașină să ne care la medic ba pentru că ne-am împiedicat în nu știu ce fleac și schiopătăm o zi, ba pentru că azi una dintre noi este ursuză, ba pentru că am decartat un pai, ba pentru că dormim prea mult sau prea puțin, ba pentru un milion de alte manifestări firești la o pisică, aproape îmi vine să cred că mai sus-disputatul dezacord gramatical este în temeiuri depline… Avem noroc cu el – muuuuuuult mai bine înfipt în solul realității –, care îi temperează accesele de panică autoindusă atunci când nu ne are în câmpul vizual, deoarece depășim, din varii necesități și pentru extrem de scurt timp, perimetrul privat. (...)

          Sunt într-atât de țicniți, încât au făcut din numele noastre normale (convenționale, cum le spun ei) (dar și din cele anormale – neconvenționale (sic!)) obiect de studiu în comunicările pe care le prezintă pe la conferințe internaționale. Cred că de aceea am sughițat când au participat la Congresul de Onomastică de la Valencia...

Confesiunea unei mame

          Cel mai nerăbdător1 să iasă în lume a fost Pekotică, tigrișorul meu. Și la fel de agil a rămas în continuare. Pe lângă curiozitatea intrinsecă, are și mania epuizării celui mai mic detaliu. La propriu. S-a născut vânător. În copilărie, lipsea cu ceasurile de acasă, iar când se întorcea, purta în bot fie o pasăre, fie o șopârlă, fie un șarpe. Din cea mai nereușită expediție revenea cu un trofeu obișnuit pentru o pisică, însă nedemn și jignitor pentru el: un biet șoricel. În trei zile la rând s-a întors cu câte un iepure. L-a devorat, în stupoarea noastră, de n-a rămas decât o jumătate de lăbuță din el. I-am văzut pe ei frământându-se; se temeau ca nu cumva Peko să fi dat iama în cotețele vreunui vecin.

          Pekotică este greu înspre imposibil de temperat, însă le-a insuflat de la început încrederea că, oricât ar pleca, se va întoarce. Este un raptor care nu-și găsește locul decât atunci când are prada sub simțuri.

          Adinel nu s-a grăbit să-mi părăsească pâncetele liniștitor. Cred că a tras un pui de somn până ce Pekotică și-a croit drum spre lumină. Oricum, dacă ar fi ieșit el primul, ar fi ținut traseul blocat timp îndelungat, deoarece dimensiunile lui nu permiteau decât circulația pe o singură bandă unită în ambele sensuri de mers. Și cine știe ce pisic ar fi fost Pekotică dacă n-ar fi luat startul în viață la timp? Am înțeles de la ea că, din cauza lentorii lui, a poftei nestăvilite de mâncare și somn, a găsit de cuviință să-l boteze Adinel Spiridon. (Cu siguranță, în capul ei numele acestea au oareșice formă internă…). În ce-l privește, nici nu poate fi vorba de vânătoare adevărată. Rareori, dând de veste satisfăcut și cerșind ovații, prinde un cosaș sau o râmă. La început, am crezut și noi, și ei că fiecare nouă zi pentru el este ca și cum ar fi prima, că nu recunoaște pe nimeni, că-l înspăimântă totul, mai ales propria-i coadă în mișcare. Apoi, ei i-au pus diagnostic: este autist și ea a decis că-l iubește cel mai mult, că așa se pare că-și iubește orice mamă puiul bolnav: cel mai mult. Eu pot să infirm: ne iubește la fel, însă față de el manifestă un soi de grijă duioasă, care o transformă într-o leoaică fioroasă cu oricine ar cuteza să-l impieteze, până și cu o vorbă, pe Adinelul ei...

          Rivalitatea dintre Peko și Tinel este de la sine înțeleasă: ori de câte ori Adinel îndrăznește să-i treacă pe dinainte, Peko îl sancționează cu o lăbuță peste unde apucă sau îl scuipă din adâncul sufletului.

          I-am auzit pe ei discutând că de bună seamă i-am făcut cu tați diferiți; că al lui Peko trebuie să fi fost neînfricatul străzii, pragmatismul împisicat, în vreme ce al lui Adinel o fi fost cel mai leneș și mai forforos maidanez. Drept să vă spun, nici nu mai țin minte...

 

P.S. Noi, toate trei felinele, suntem femele. Știm că numele ne recomandă mai degrabă ca fiind motani. Ne prefacem că nu luăm în calcul neștiința lor într-ale dibuirii sexului pisicii și avem convingerea că numele noastre oficiale, însoțite de toată pleiada denominativă neoficială, sunt dovada că, atunci când iubești, nu contează sexul. Deci, pot fi decupați dintr-o lume un el și o ea îndeajuns de zevzeci, încât, mai înainte de a boteza niște pisici, au numit niște stări. Stările lor...

 

1. Mă voi referi și eu la pisicuțele mele femele utilizând pronume și adjective la masculin – m-am molipsit de la ea, și nu avea cum să fie altfel, atâta timp cât toată panoplia de nume pe care ni le alocă revendică, în mod normal, titulari masculi.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.